OPINII IN
compania lui ...

joi 11 aug. 2022

Armata de umbre a lui Zelenski

Petru Romoșan

Noul atac asupra centralei nucleare de la Zaporojie ne arată, dacă mai era nevoie, adevărata faţă a micuţului şi foarte periculosului dictator Volodimir Zelenski. Şi a patronilor săi de la Washington, neoconservatorii în primul rând, Administraţia de paie Joe Biden şi, probabil, a proprietarilor celor 17 milioane de hectare de teren arabil cumpărate în 2021 în Ucraina, cu sprijinul preşedintelui Zelenski, de Cargill, Dupont şi Monsanto, controlate, la rândul lor, de Vanguard, Blackrock, Blackstone etc. Sau poate că Zelenski primeşte ordinele direct de la fantomaticii Joe Biden, Kamala Harris, Nancy Pelosi şi de la „sinistrul” Partid Democrat („sinistra”, în italiană, din latină – românii înţeleg italiana – înseamnă „stânga”).

„Conform site-ului Southfront.org : „La 7 august, regimul Zelenski a comis un nou act de terorism nuclear împotriva instalaţiilor de infrastructură energetică ale centralei nucleare de la Zaporojie pentru a provoca o catastrofă umanitară în regiunile Herson şi Zaporojie”, a afirmat ministerul rus al Apărării. Atacul a avut loc spre miezul nopţii. Armata ucraineană a folosit MLRS Hurricane. Fragmente şi motorul unei rachete au căzut la 400 m de unitatea de putere operaţională a centralei. Elementele acestei lovituri au avariat imobile administrative şi teritoriul adiacent zonei de stocare. O creştere a tensiunii în centrală a provocat fum la tabloul de distribuţie deschis al centralei. Sistemul de securitate a oprit alimentarea electrică. În urma bombardamentelor ucrainene, linia de înaltă tensiune de la Kahovskaia, care furnizează curent regiunilor Zaporojie şi Herson, a fost avariată. Unităţile ucrainene aparţinând Brigadei 44 de artilerie au tras asupra centralei nucleare de la Zaporojie din regiunea Marganeţ, aflată pe partea opusă rezervorului Kahovski” (Édouard Husson – „Jours 163-167 – le jeu très dangereux des Ukrainiens (et des Américains) avec la centrale nucléaire de Zaporojie”, lecourrierdesstrateges.fr, 10.08.2022).

Şi, pentru că un accident la centrala de la Zaporojie reprezintă un mare pericol pentru România, ţările din zona Mării Negre şi alte ţări din Europa şi din Asia, merită să mai înregistrăm câteva informaţii : „Stocurile de combustibil nuclear se află în zona lovită. Acum, cca 156 de containere cuprinzând un total de 3 744 de elemente combustibile sunt stocate în aer liber la centrala nucleară de la Zaporojie pe situl de stocare a elementelor combustibile uzate. Aceste atacuri constituie o ameninţare pentru sute de mii de civili de pe teritoriul Ucrainei, precum şi pentru ţări din Europa şi din Asia. […] Mai devreme, vineri 5 august, armata ucraineană a tras în trei rânduri asupra zonei în care se găseşte centrala nucleară de la Zaporojie. A izbucnit un incendiu şi au fost întrerupte două linii electrice necesare funcţionării unităţilor de producţie. […]

Centrala nucleară de la Zaporojie, cea mai mare din Europa, este situată într-o zonă de stepă, pe malurile rezervorului Kahovski, aproape de Energodar din regiunea Zaporojie, în partea controlată de forţele aliate ale Rusiei şi ale Republicii Populare Doneţk. Centrala are şase unităţi de putere cu o capacitate totală de 6 000 MW. Centrala produce anual cca 40 de miliarde de kWh, adică aproximativ 20 % din producţia electrică totală a Ucrainei. În total, actualmente în Ucraina sunt în funcţiune patru centrale nucleare” (idem).

E ciudat că nimeni nu s-a grăbit să deseneze mustaţa lui Hitler pe pozele lui Zelenski difuzate generos în toată presa mondială. Poate din respect pentru tragedia poporului ucrainean, tragedie dusă la paroxism chiar de fostul şi actualul actor Zelenski (vezi Kvartal 95). Dar e din ce în ce mai clar că nu doar batalioanele Azov, Aidar, Pravyi Sektor etc. sunt mânate în luptă de foarte dubioase teorii neonaziste, ci şi guvernul de „actori” de la Kiev se ghidează după nefastul erou al Ucrainei, Stepan Bandera, în colaborare cu regimul lui Hitler, Goebbels, Himmler etc.

Ucraina e pe cale să piardă tot şi să rămână, eventual, pe hartă, ca un stat nesemnificativ şi nefuncţional agricol subdezvoltat. Celebrul site politico-militar american Moon of Alabama cartografiază dezastrul Ucrainei : „Totuşi, analiza lui SecDev (societate canadiană specializată în riscuri geopolitice) arată că cel puţin 12 400 de miliarde de dolari în zăcăminte energetice, de metale şi de minereuri ucrainene se găsesc de-acum sub control rus. Această cifră reprezintă aproape jumătate din valoarea în dolari a celor 2 209 zăcăminte pe care le-a analizat firma. Pe lângă 63 % din zăcămintele de cărbune ale ţării, Moscova s-a înstăpânit pe 11 % din rezervele de petrol, pe 20 % din cele de gaz natural, pe 42 % din metale şi 33 % din zăcămintele de pământuri rare şi alte minerale cruciale, printre care litiul. Cred că partea de gaz natural pe care o deţine Rusia este mai mare, căci există mai multe zăcăminte submarine de gaz în jurul Crimeei şi în largul coastei sale răsăritene. Dacă forţele ruse iau şi Krivoi Rog, şi Dnipro, ele vor deţine controlul asupra a cca 75-80 % din PIB-ul Ucrainei dinainte de război. Efortul de război al Rusiei este acum finanţat de „Occident”, care-l plăteşte prin intermediul preţurilor-record la energie create prin propriile sancţiuni aplicate Rusiei” („How Ukraine lost its riches”, moonofalabama.org, 10.08 2022).

Armata lui Zelenski e deja o armată de umbre. După un document „scurs” de la Ministerul Apărării al Ucrainei, 191 000 de militari ucraineni ar fi morţi sau răniţi grav. Alţi 20 000 de militari ucraineni sunt daţi dispăruţi şi nu-i caută nimeni. Despre prizonieri documentul nu indică nimic. Dar prizonierii, după informaţii din surse ruse, s-ar apropia de 10 000. Cei care au trecut la inamic, dezertorii, ar fi tot atâţia (spre Rusia sau spre Vest). Cei încă vii, activi din armata lui Zelenski au azi ţinte precise : centrale nucleare, grădiniţe, şcoli, spitale, civili. Atâta mai pot, atâta îi mai duce capul. Sau acestea sunt ordinele date de patronii lui Zelenski ?

„Scurgeri de date despre armata ucraineană – după surse ruseşti anonime care au acces la date militare ucrainene :

  • efectivele forţelor armate ucrainene sunt la un nivel de 43-48 % din ceea ce erau la începutul conflictului
  • pierderi de mai mult de 191 000 de morţi şi răniţi (!!)
  • statisticile despre persoanele dispărute nu se păstrează dar, după estimări, ar fi vorba de cca 20 000
  • o gravă penurie de arme uşoare şi veste antiglonţ – instalată deja de două luni
  • resursa reprezentată de unele modele de echipamente transferate din Occident se apropie de penurie
  • lipsa de specialişti calificaţi în funcţionarea armelor occidentale”

(Capitaine Chapka – „Fuites de données sur l’armée ukrainenne : plus de 191 000 tués et blessés et 20 000 disparus”, reseauinternational.net, 7.08.2022)

Recenta vizită electorală a doamnei Nancy Pelosi în Taiwan şi în Asia-Pacific, atacurile ucrainene repetate asupra centralei nucleare de la Zaporojie ne avertizează asupra creşterii riscului unui conflict mondial şi, mai ales, asupra riscurilor nucleare la care suntem expuşi. Alegerile de mid term din SUA, pe fundalul crizei economice anunţate, al inflaţiei catastrofale, pe lângă spectacolul deplorabil de la percheziţia domiciliului lui Donald Trump din Florida şi escalada luptelor politice şi judiciare americane dincolo de orice reguli cunoscute, nu fac decât să crească tensiunea.


joi 4 aug. 2022

Toate războaiele economice ale SUA

Petru Romoșan

Prin vizita doamnei Nancy Pelosi în Taiwan, SUA au mai deschis un front major, cel împotriva Chinei. De fapt, Donald Trump iniţiase acest front în urmă cu doi-trei ani prin sancţiuni, taxe vamale şi declaraţii bombastice. Deocamdată şi poate pentru încă destulă vreme, „frontul” va fi doar unul economic. E foarte puţin probabil ca Taiwanul să devină o nouă Ucraină. Dar mizele războiului economic al SUA cu China par a fi colosale. Pentru că este vorba de dominaţie mondială. SUA nu-şi pot permite să cedeze rolul de lider mondial fără luptă.

Armata chineză a început o demonstraţie de forţă în jurul Taiwanului : exerciţii de amploare, uneori la doar 20 km de coastele Taiwanului. Sunt aceste gesticulaţii militare făcute pentru populaţia din China mainland sau pentru locuitorii insulei Taiwan ? Toată presa chineză se ocupă pe larg de vizita doamnei Pelosi, „o provocare fără precedent”. Şi dacă „provocarea” a fost îndelung premeditată şi nu este doar rodul capriciilor lui „Crazy Nancy”, cum o tot gratulează pe preşedinta Camerei Reprezentanţilor fostul preşedinte Donald Trump ? Dacă a fost o provocare, ea a reuşit pe deplin.

Aşa cum documentează convingător Bogdan Tiberiu Iacob („Scenariul Putin : Pelosi în Taiwan sau Cum vor americanii să lase chinezii fără „petrol” ” – inpolitics.ro, 3.08.2022), miza principală şi imediată a vizitei lui Nancy Pelosi ar fi semiconductorii de vârf produşi chiar de TSMC (Taiwan Semiconductor Manufacturing Co), cel mai important producător de cipuri din lume, care se pregăteşte să-şi mute centrul de producţie în SUA, la adăpost. Întâlnirea făcută publică a lui Nancy Pelosi cu Mark Liu, preşedintele TSMC, o dovedeşte. Şi-au propus într-adevăr americanii să lase China fără cipurile cele mai performante, cele mai sofisticate, atât de necesare pentru industriile militare şi civile de vârf, cum sunt telefoanele Apple, de exemplu ? Pe lângă avioane, submarine, rachete etc.

Deteriorarea relaţiilor dintre SUA şi China au şi un efect mai larg. Marii investitori americani şi occidentali au început să caute alte destinaţii pentru afacerile şi producţia lor sau să şi le aducă acasă, în SUA şi în Europa de Vest. Strania politică „Zero Covid” practicată de China îi stimulează şi ea să părăsească China. Alte ţări din Asia de Sud-Est (Vietnam, Thailanda, Cambodgia) profită deja de această schimbare de azimut.

Politica încă nedeclarată a SUA faţă de principalul său concurent economic, China, poate depăşi de departe în amplitudine efectele războiului SUA/NATO contra Rusiei din Ucraina. Deşi, la rândul lor, sancţiunile economice impuse Rusiei au reuşit în doar câteva luni să schimbe lumea. Atât în Europa de Vest, cât şi în Asia şi Africa. Dar şi în Rusia. Multe companii occidentale majore şi-au cedat deja afacerile din spaţiul rus, chiar dacă, recent, au raportat pierderi importante.

Va ocupa până la urmă China Taiwanul ? Vizita lui Nancy Pelosi are şi acest scop final ? Rusia a atacat Ucraina după provocări mult mai mari şi care au durat opt ani. Dar pot urma şi alte provocări în Taiwan şi în Asia. Deocamdată, conflictele, deşi întinse – cel din Ucraina, cel privind apartenenţa la China sau suveranitatea Taiwanului –, sunt încă circumscrise. SUA şi Europa de Vest se cred la adăpost şi infailibile. Aşa au crezut toţi cei care au pornit războaie europene sau mondiale şi le-au pierdut. Până la urmă, chiar la ei acasă. Cum au observat şi alţii, deschiderea noului front, frontul China, consfinţeşte din punctul de vedere al SUA eşecul SUA/NATO din Ucraina. Şi, mai ales, efectul sancţiunior economice aplicate Rusiei. Echipa Biden şi Partidul Democrat vor trebui să explice ce s-a întâmplat cu zecile de miliarde de dolari investite în Volodimir Zelenski şi în Ucraina. Odată cu armamentul şi asistenţa tehnico-militară venite din toată lumea, mai ales din SUA, Canada şi Marea Britanie. La orizont, în noiembrie, se profilează alegerile de mid term, când Deep State (statul profund) şi neoconservatorii, care controlează total Partidul Democrat, pot pierde o parte din putere. Se vor întoarce bunul-simţ şi raţiunea, poate şi democraţia în SUA ? Partidul Democrat are un conţinut mult mai de dreapta, neoliberal, pro capital, decât Partidul Republican. Dar să nu uităm că politica externă americană este una bipartizană.


joi 28 iul. 2022

O comparaţie între Cernobîl şi pandemia covid

Petru Romoșan

Se tot anunţă noi valuri covid pentru toamna-iarna 2022-2023. După cei mai serioşi specialişti, aceste valuri nu pot fi excluse. Dar deocamdată marea interogaţie în jurul covidului ramâne legată de sursa, naturală sau de laborator, şi de locul de unde provine virusul (China/Wuhan sau un laborator din SUA/Fort Detrick ?). Şi, desigur, rămâne în aer şi întrebarea dacă au sau nu vreun amestec la eventuala producere a covidului de laborator Big Pharma, industria farmaceutică, marii beneficiari (foarte multe miliarde de dolari) ai marii crize sanitare.

Deşi s-au făcut unele modeste progrese în clarificarea acestor chestiuni, avem câteva ipoteze încă neconfirmate de anchete temeinice, în fapt, încă nu ştim mai nimic despre locul de unde vine covidul şi despre originea sa (naturală sau artificială). Presa şi media mainstream au făcut tot ce au putut pentru a contracara ipotezele cele mai deranjante, la fel cum au „îngropat” şi personalităţile cel mai greu de domesticit : regretatul profesor Luc Montagnier, premiul Nobel pentru medicină, prof. Didier Raoult, cel mai mare savant european în domeniu şi foarte mulţi cercetători absolut respectabili germani, americani, chinezi sau sud-coreeni.

Două articole recente, unul francez şi unul american, ne fac un rezumat al situaţiei la zi. Concluziile lor sunt mai degrabă înspăimântătoare :

„Recentul anunţ despre validarea Azvudinei în China pentru tratarea covidului pune multe întrebări, mai puţin în presa subvenţionată, care nu face caz de acest lucru dar care s-a străduit din răsputeri să-l ascundă (a n-a oară) pe prof. Luc Montagnier în 2020, cu publicaţia sa care făcea să apară secvenţe din gp120 (o glicoproteină aflată pe suprafaţa învelişului HIV – n.n.) în genomul lui Sars-Cov-2. În august 2020, prof. Montagnier şi matematicianul Jean Claude Perez au publicat o informaţie conform căreia 18 fragmente din ARN-ul lui Sars-Cov-2 erau omoloage cu SIV sau HIV (SIV se referă la viruşii imunodeficienţei la maimuţă – n.n.). Aceste fragmente, compuse din 18 până la 30 de nucleotide, aveau capacitatea de a modifica expresia genetică a Sars-Cov-2. Altfel spus, e vorba de o himeră fabricată în laborator, căci rezultatul acesta nu putea veni dintr-o evoluţie naturală, ci numai dintr-o funcţie augumentată, adică din inginerie genetică […].

Pentru nespecialişti, Azvudine e un nou tratament antiretroviral. Doar că nu e aşa, e vorba de un antiretroviral folosit de mulţi ani pentru a trata pacienţii infectaţi cu HIV (sida). Unii vor fi observat că Azvudine e un inhibitor de protează ca Zidovudine, mai cunoscut sub numele de AZT, care e primul antiretroviral devenit disponibil în Statele Unite pentru tratarea infecţiei HIV şi apoi în toată lumea.

Mă simt obligat să amintesc că, în anii ’60, Zidovudine a fost dezvoltat de National Institute of Health (NIH – Institutul Naţional de Sănătate – n.n.), care finanţează în Statele Unite cercetarea publică în sănătate. Mai întâi a fost dezvoltat pentru a trata cancerul, dar efectele lui secundare importante l-au scos din circuit… până în 1985. Laboratorul Burroughs Wellcome – integrat în grupul GlaxoSmithKline de mai mulţi ani – cumpără brevetul la un preţ foarte mic, după ce dezvoltarea fusese finanţată de sectorul public, deci din impozitele cetăţenilor. Tratamentele aveau să fie apoi facturate la 10 000 de dolari pe an şi pe bolnav de sida. Minciuna costului „cercetării şi dezvoltării” pentru acest produs a permis să se justifice un asemenea tarif. E greu să nu facem analogia acestei poveşti cu aceea pe care o trăim astăzi pentru injecţiile împotriva covidului care îngraşă industria farmaceutică şi îi conferă o putere economică şi politică fără comparaţie în trecut […].

Covidul a fost creat pentru vaccinuri, iar nu vaccinurile pentru covid ; numeroase observaţii vin să confirme de multe luni această afirmaţie, iar China tocmai întăreşte înrudirea dintre HIV şi Sars-Cov-2 introducând în familia tratamentelor împotriva covidului… un antiviral împotriva HIV” (Laurent Aventin – „Pourquoi en validant l’Azvudine pour covid, la Chine donne raison à Luc Montagnier sur le lien entre covid et sida”, lecourrierdesstrateges.fr, 27.07.2022)

Să rezumăm pentru profani, printre care ne numărăm. Covidul ar fi fost creat în laborator şi are o legătură directă cu infecţia SIDA, cea mai teribilă boală apărută spre finele secolului XX, foarte probabil, şi ea creată în laborator. De fapt, ne-am găsi în plin război biologic nedeclarat. Doctorii şi oamenii noştri de ştiinţă nu ne explică nimic şi continuă să-şi încaseze, nesimţit, dividendele de la Big Pharma, industria farmaceutică. Oricum, după deciziile „teroriste” (politicieni-marionete şi medici politruci) luate în timpul crizei sanitare covid, meseria de doctor apare ca grav compromisă sau măcar mai puţin creditabilă. O minoritate de medici corupţi, arivişti, ambiţioşi, mediocri, şantajabili a adus enorme prejudicii străvechii şi superbei meserii de doctor.

Într-un al doilea articol, Ron Unz (vezi The Unz Review) compară marea criză covid cu dezastrul nuclear de la Cernobîl din 1986. Acesta ar fi fost decisiv pentru prăbuşirea Uniunii Sovietice. În 2006, la a 20-a comemorare, Mihail Gorbaciov a admis că accidentul de la Cernobîl „a fost veritabilul motiv al prăbuşirii URSS”.

Ron Unz a scris o lungă serie de articole despre originea virusului covid începând din martie 2020. Concluziile sale au fost contrare naraţiunii oficiale, aceea care susţinea că virusul a plecat din piaţa de animale vii de la Wuhan (pangolinul !) ori din laboratorul de cercetări biologice din acelaşi oraş. Primele două ţinte ale noului virus ar fi fost China şi Iranul (elitele sale îmbătrânite din oraşul sfânt Qom – 10 % dintre acei politicieni iranieni ar fi fost infectaţi cu covid). Ceea ce indica SUA ca „agresor”. Ron Unz a compus chiar o carte întreagă (scrisă şi vorbită), care se poate găsi pe Internet (vezi The Unz Review).

Recent, Jeffrey Sachs, profesor la Columbia University, un stâlp al establishment-ului american, a venit să-l confirme pe Unz într-un tweet din iulie devenit viral, tweet extras din conferinţa sa din iunie 2022, ţinută în Spania : „Timp de doi ani am prezidat comisia lui Lancet despre Covid. Sunt convins că virusul a ieşit dintr-un laborator american de biotehnologie […]. Nu avem proba, dar dispunem de suficiente elemente. Totuşi, nu se face nici o anchetă, nici în SUA, nici altundeva” (Ron Unz – „A thousand times greater than Chernobyl nuclear disaster”, unz.com, 11.07.2022).

Dar, dacă Cernobîlul a produs, probabil, 20 000 de morţi, imediat şi în anii următori, în Ucraina şi în Europa, după Ron Unz, covidul este de o dimensiune de 1 000 de ori mai mare decât Cernobîlul :

„Cu totul altfel stau lucrurile dacă luăm în considerare impactul global al epidemiei covid care a început la Wuhan, în China, la sfârşitul lui 2019. După cele mai serioase estimări oferite de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, cca 15 milioane de persoane au murit deja ca urmare a epidemiei, fie direct din cauza virusului, fie din pricina efectelor indirecte, iar The Economist a estimat că, adăugând „excedentul de decese”, am fi mai aproape de 20 de milioane. În plus, viaţa de zi cu zi a câtorva miliarde de persoane din toată lumea a fost perturbată grav, deopotrivă din cauza maladiei propriu-zise şi din cauza măsurilor de sănătate publică fără precedent luate pentru a o controla. S-au petrecut şi transformări economice colosale şi schimbări în fluxurile comerciale mondiale.

Cernobîlul e clasat printre evenimentele cele mai importante de la sfârşitul secolului XX, dar statisticile comparate sugerează că epidemia globală de covid a avut un impact social distrugător de un ordin de mărime de 1 000 de ori superior […].

În 1986, media occidentală, care domina lumea, s-a asigurat că dezastrul de la Cernobîl trece drept simbolul incompetenţei şi necinstei sovietice, şi a folosit acest incident pentru a da o lovitură teribilă şi, poate, fatală, Imperiului Sovietic care se clătina. Dar, în zilele noastre, Occidentul continuă să domine media mondială, aşa că Imperiul SUA n-a avut de suferit nici o urmare gravă a rolului său probabil în dezastrul covid, deşi acesta e mult mai amplu. Totuşi, lucrurile sunt, poate, pe cale să se schimbe” (ibidem).

În toate articolele sale, remarcabilul Ron Unz evită sistematic să-l implice pe Donald Trump în catastrofa covid. Singurul pe care-l numeşte şi pe care-l acuză este Mike Pompeo, şeful Departamentul de Stat de atunci, fost şef CIA. E de înţeles de ce Unz nu merge până la capăt. A-l implica pe Donald Trump, preşedinte în 2019, înseamnă a implica direct SUA. Dar, dacă într-adevăr a fost vorba de război biologic între SUA şi China, putea fi ţinut preşedintele deoparte ? Totuşi, Ron Unz merge cât de departe poate : „Nu e improbabil ca o scăpare întâmplătoare din laboratorul din Wuhan să ajungă atât de repede în oraşul sfânt iranian Qom, în cealaltă parte a lumii ?” (Ron Unz – „The covid bioweapon : made in the USA, aimed at China”, unz.com, 15.06.2021).

Comparaţia dintre Cernobîl, care ar fi dus la prăbuşirea comunismului, a URSS, şi declanşarea pandemiei covid în China e întărită de jurnalistul britanic Jasper Baker, timp de 18 ani corespondent la Beijing : „Ruşinea naţională ar putea fi dangătul de clopot pentru jugul de 70 de ani pus de Partidul Comunist Chinez. Aceasta ar provoca un seism politic al cărui epicentru s-ar afla în China dar care s-ar propaga în lumea întreagă” (vezi Ron Unz – „A thousand times greater…” – ibidem). Deci, dacă Partidul Comunist Chinez se făcea responsabil de apariţia covidului, China putea să cadă la fel cum a căzut URSS după Cernobîl. Partidul Democrat al lui Joe Biden, Barack Obama, Hillary Clinton, deşi duşman de moarte al lui Donald Trump şi al republicanilor, nu scoate o vorbă şi evită să intre pe terenul minat al posibilului război biologic dintre SUA şi China.

Dacă într-adevăr URSS s-a prăbuşit după dezastrul de la Cernobîl, imputat incapacităţii liderilor comunişti din epocă, după catastrofa covid se va prăbuşi China sau SUA/Occidentul ?


duminică 24 iul. 2022

Prăbuşirea noului Reich german ?

Petru Romoșan

Lucrurile nu sunt niciodată ce par a fi. Mai ales când e vorba de cele cu adevărat importante. Să nu uităm că, într-o mare măsură, lumea e condusă de serviciile secrete, care nu întâmplător ţin atât de mult să rămână secrete. Pe lângă marele capital, deţinut în Germania de faimoasele patronate.

După un studiu major recent, „Il neomercantilismo tedesco alla prova della guerra” (publicat în Moneta e Credito, vol. 75, nr. 298, iunie 2022), al lui Joseph Halevi, respectat economist australian, născut la Haifa şi azi profesor în Italia, promovat de jurnalistul italian (şi el autor de cărţi) Marco d’Eramo şi publicat de infatigabilul Bruno Bertez pe site-ul său („Dans la troisième guerre mondiale, les perdants semblent être les Allemands”, brunobertez.com, 24.07.2022), începând din 2005 s-a pus pe picioare un nou imperiu (Reich) german. Autorii sunt, cel mai probabil, patronatele şi puternicele servicii secrete germane şi mai puţin partidele politice. Totuşi, Angela Merkel a fost adusă la putere în 22 noiembrie 2005. Premisele existau încă din anii ’90, după unificarea celor două Germanii (3 octombrie 1990) şi după retragerea Rusiei (URSS) din Europa de Est, din Polonia, Cehia, Ungaria etc.

Războiul în curs din Ucraina dintre SUA şi NATO (UE), pe de-o parte, lumea A, şi Rusia, pe de altă parte, susţinută de lumea B, China, India, Iran, ţările BRICS, mai vechi sau în curs de aderare, beneficiază de un imens zgomot mediatic, de propagandă şi contrapropagandă. Celălalt război, războiul mondial economic dintre SUA, pe de-o parte, şi Germania (noul imperiu german) şi China, pe de altă parte, mult mai important, cu consecinţe care se vor întinde pe decenii, nu se bucură aproape deloc de luminile rampei, media mainstream pare, voit sau nu, să nu aibă habar de el.

Începând din 2005, Germania, având la dispoziţie infrastructura UE, a inventat o „suveică”, un „aparat”, un „imperiu” – adică importuri de materii prime ieftine din Rusia, cu export de înaltă tehnologie la schimb şi export de mare valoare industrială către China. Deci, un lanţ Rusia-Germania-China, din care SUA a fost exclusă. Este cumva şi această creaţie un declanşator al războiului din Ucraina, pregătit de mai mulţi ani de SUA pentru a rupe „lanţurile de iubire” Germania-Rusia şi Germania-China ?

Anticipăm deja o concluzie : marele perdant al acestui neobişnuit al treilea război mondial (economic) poate fi Germania, de fapt, noul imperiu economic german dezvoltat din 2005 încoace. Nimic nou. La fel s-a întâmplat şi în primul război mondial (1914-1918) şi în cel de-al doilea război mondial (1939-1945). În anterioarele războaie, mare câştigător a fost SUA, în amândouă, şi Rusia (URSS) în cel de-al doilea. Franţa şi Marea Britanie şi-au conservat avantaje, ca foste imperii. La SUA, Rusia, Franţa şi Marea Britanie s-a adăugat China lui Mao ca membru permanent al Consiliului de Securitate ONU.

S-a vorbit în exces şi metaforic de o nouă Europă germană, de Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, fără analize concrete, la obiect. Şi totuşi, până la urmă, se pare că patronatele germane, împreună cu serviciile secrete germane, au construit un nou edificiu economic, o zonă foarte întinsă, integrată, condusă şi controlată de la Berlin, de Germania reunită. Fosta RDG a avut rolul ei în noile relaţii cu Rusia şi cu China, ţări foste socialiste.

Aparatul industrial german, explică Marco d’Eramo, s-a îndepărtat de partenerii săi tradiţionali, de Franţa şi de Italia în primul rând, şi s-a concentrat pe noul său bloc economic. Iar China a devenit primul partener comercial al Germaniei, cu un schimb de 246 de miliarde de euro. Din 2005 până în 2021, exporturile Germaniei au crescut cu 67 % în general, iar schimburile sale cu China au crescut de 4,5 ori.

Marco d’Eramo comentează : „Teza lui Halevi este aceea că, după căderea Zidului Berlinului şi prăbuşirea URSS, Germania a căutat să construiască o serie de economii reciproc interdependente care constituie de-acum, în esenţă, un sistem economic unic. Această grupare are un flanc occidental (Austria, Elveţia, Belgia şi Olanda) şi un flanc oriental (Republica Cehă, Slovacia, Ungaria, Polonia şi Slovenia), cu roluri şi sectoare diferite repartizate fiecărei ţări. Olanda funcţionează ca o platformă mondială şi ca o placă turnantă pentru transport ; Republica Cehă şi Slovacia, ca sedii ale industriei automobilului ; Austria şi Elveţia ca producători de tehnologie de vârf ş.a.m.d. Dacă Germania este centrul hegemonic al acestui bloc, trebuie să ne revizuim viziunea despre rolul ei geopolitic şi importanţa ei mondială.

În ansamblu, blocul numără 196 de milioane de locuitori, faţă de cele 83 de milioane ale Germaniei, şi are un PIB de 7,7 trilioane de dolari (7,7 mii de miliarde), faţă de cele 3,8 trilioane (3,8 mii de miliarde) ale Germaniei. Asta face din Germania a treia putere economică mondială – mai mică decât Statele Unite şi decât China, dar mai mare decât Japonia. Această reţea de relaţii devine foarte vizibilă dacă examinăm comerţul. Exporturile germane către Austria şi Elveţia – care au dimpreună o populaţie de 17 milioane de locuitori – se ridică la 132 de miliarde de euro, faţă de 122 de miliarde de euro cât cântăreşte exportul său către Statele Unite şi 102 miliarde de euro către Franţa. În ceea ce priveşte totalul schimburilor cu Germania, Franţa (cu ai săi 67 de milioane de locuitori) se află în urma Olandei (cu numai 17 milioane de locuitori) : respectiv, 164 de miliarde de euro şi 206 miliarde de euro. Italia, la rândul ei, primeşte mai puţin decât Polonia, în ciuda faptului că are o populaţie mai mare (60 faţă de 38 de milioane) şi un venit pe cap de locuitor de aproape două ori mai mare. E vorba de o răsturnare spectaculoasă, dat fiind că în 2005, anul de după aderarea Poloniei la UE, comerţul acesteia cu Germania nu era decât la jumătatea celui realizat cu Italia” (vezi articolul de pe site-ul brunobertez.com indicat mai sus).

Tot după studiul lui Joseph Halevi, în aceeaşi ordine de idei, exporturile directe ale Olandei în China s-au multiplicat de 5 ori din 2005 încoace, iar cele ale Elveţiei de 12 ori, Elveţia devenind al doilea exportator european în China, după Germania, se înţelege. În Europa de Est, exporturile Poloniei spre China au crescut de 5,5 ori, cele ale Ungariei de 6 ori, ale Republicii Cehe de 10 ori, iar ale Slovaciei de 21 de ori. Cehia, la o populaţie de 10,5 milioane, produce 1,5 milioane de automobile „germane”, iar Slovacia, cu o populaţie de 5,5 milioane, produce cca 1 milion de automobile „germane”. Ungaria vecină produce milioane de bunuri de larg consum, frigidere, televizoare, aparate de aer condiţionat, aspiratoare etc.

Joseph Halevi descrie noile conexiuni economice create după 2005 : „Consecinţa naturală a acestui proces este formarea unei zone economice eurasiatice, o adevărată necesitate pentru China deopotrivă din cauza nevoii sale de materii prime ruseşti şi din cauza înmulţirii nodurilor de infrastructură feroviară care traversează Rusia, Kazahstanul şi Ucraina. În cursul ultimului deceniu, primele convoaie de trenuri de marfă au pornit din China spre Dortmund şi spre Olanda, o ştire care a apărut până şi în Financial Times. Germanii aveau intenţia, cel puţin în mediile industriale, de a crea sinergii între China, Rusia, Kazahstan, Ucraina, şi deci Europa şi Germania. Cu alte cuvinte, era vorba de a integra state regrupând zone logistice, productive, exportatoare de energie (Rusia, Ucraina, Kazahstan) şi importatoare de bunuri industriale din China şi din Germania” (ibidem).

Deci, noul imperiu german e compus, în sens strict, „primul cerc”, sub formă de spaţiu economic liber consimţit, din : Germania, Elveţia, Austria, Olanda, Belgia, Republica Cehă, Ungaria, Slovacia, Polonia. Surprinzător, Transilvania şi Croaţia nu fac parte din primul cerc. Se poate presupune că Transilvania i-a fost lăsată spre integrare Ungariei, iar Croaţia Austriei ? Croaţia (cu splendidul Dubrovnik) a înlocuit plajele Bulgariei şi ale României, ţări ortodoxe nesigure, pentru turiştii germani ?

Am văzut că Ungaria face parte din noul imperiu (economic deocamdată) german. Putem presupune că Viktor Orbán, de la marginea imperiului, spune ceea ce Marea Germanie nu poate spune cu voce tare ? Viktor Orbán e deci doar un mesager al Germaniei ?

Să revenim. Războiul din Ucraina şi cele şapte rânduri de sancţiuni impuse Rusiei rup noua Germanie, noul imperiu german, de materiile prime din Rusia. Şi nu e vorba doar de gaz şi de petrol. Pe lângă îngrăşăminte chimice, produse agricole, Rusia exportă nichel, neon, titan, scandiu, paladiu etc. Toate aceste metale şi gaze rare şi scumpe sunt indispensabile pentru industriile de vârf din Germania.

Unul dintre principalii beneficiari ai exporturilor de materii prime ruse a fost Germania, care, după declanşarea războiului din Ucraina şi aplicarea sancţiunilor economice, a rămas cu ochii în soare. La rândul lor, exporturile germane către China sunt puse în mare dificultate. Aşa se face că balanţa comercială lunară a Germaniei a fost pe roşu pentru prima oară din 1991 încoace. Prima ţintă a SUA a fost, nu întâmplător, Nord Stream 2, blocat brutal (declaraţiile lui Olaf Scholz) după ce Rusia a recunoscut cele două republici din Donbas la 22 februarie 2022.

Se va dovedi până la urmă că principala victimă a războiului din Ucraina e, de fapt, noua construcţie economică germană de după 2005, noul imperiu german „secret” ? De asemenea, cu cât mai mulţi morţi ucraineni şi ruşi, cu atât mai mare va fi ruptura dintre Rusia şi noua Ucraină, mai mică cu 20-40 % decât cea actuală. Este acesta rolul pe care trebuie să-l joace actorul Zelenski (cât mai mulţi morţi ucraineni) ?

În ultimii 10-15 ani, fără să ştie, România s-a găsit izolată între noul imperiu german şi noul (şi vechiul) imperiu rus. Războiul din Ucraina schimbă radical datele problemei. Franţa, Italia, Spania, marginalizate de noul imperiu german, ar trebui să se trezească din pumnii încasaţi de mai bine de 15 ani. La fel şi alte ţări, printre care şi România.


vineri 22 iul. 2022

Debandadă în Europa

Petru Romoșan

După Boris Johnson, în Marea Britanie, Mario Draghi a fost demisionat şi el, în Italia. Reproşul făcut lui Draghi de Mişcarea 5 Stele (stânga populistă) a fost că acesta nu a ţinut cont de propunerile Mişcării în planul de redresare economică. Dar, mai mult decât atât, Mişcarea 5 Stele, Lega lui Matteo Salvini şi Forza Italia a lui Silvio Berlusconi (86 de ani), împreună cu majoritatea italienilor l-au acuzat pe Draghi de prea mare aliniere la sancţiunile economice împotriva Rusiei (Italia importă din Rusia 40 % din gazul care îi este necesar) dictate de Washington şi de Bruxelles, de NATO. În plus, Lega, Forza Italia la guvernare şi Fratelli d’Italia din opoziţie, toate partide de dreapta, sunt foarte interesate de noi alegeri.

Tehnocratul Mario Draghi (a condus Banca Centrală Europeană opt ani, Banca Italiei, a fost director la Banca Mondială şi vicepreşedinte al Goldman Sachs Europa), lipsit de viziune politică şi istorică, nu a fost capabil să-şi depăşească umbra de birocrat disciplinat, ignorând spaimele italienilor pentru iarna viitoare. Italia riscă şi ea să rămână fără gazul ieftin rusesc, la fel ca Germania. S-au anunţat alegeri anticipate, cu şapte luni înainte de termen, pe 25 septembrie.

Pe Mario Draghi l-a adus la putere UE, cu PNRR-ul. Acum se vede clar că marile sume promise de Bruxelles ţărilor UE au fost gândite pentru a păstra controlul, stabilitatea şi unitatea UE. O imitaţie a unor programe americane lansate deja de Administraţia Joe Biden. Mario Draghi, premierul impus de Bruxelles, a crezut că suma promisă Italiei (206 miliarde de euro), cea mai mare, îi ţine loc de partid şi de vot popular. Tehnocratul îngust s-a înşelat şi a fost trimis la pensie.

Cine va mai cădea după Boris Johnson şi Mario Draghi ? Sunt bine plasaţi pe tobogan Mark Rutte în Olanda, Olaf Scholz în Germania, Pedro Sánchez în Spania. Iar la iarnă, prin înlănţuirea inextricabilă a crizelor şi falimentelor, francezii au şi ei o şansă să-l „degajeze” pe Emmanuel Macron, cel impus de Davos, de oligarhii francezi şi de Finanţa mondială. Deocamdată, în România, Klaus Iohannis, Nicolae Ciucă, Marcel Ciolacu, PSD şi PNL sunt stabili şi stabile ca un mormânt politic în marmură neagră. Aflată şi ea la guvernare, doar UDMR se mai agită din când în când. UDMR e mai legată de politica Budapestei decât de cea (inexistentă) a Bucureştiului. Asociaţia (partidul) maghiarilor a fost chiar atacată „curajos” de PSD pentru că serveşte, alături de Viktor Orbán, interese ruseşti.

UE a anunţat, sinucigaş, a şaptea rundă de sancţiuni economice şi politice împotriva Rusiei, printre care interzicerea la vânzare a aurului rus, deşi SUA au ridicat câteva sancţiuni legate de comercializarea produselor alimentare, a grâului, a îngrăşămintelor chimice şi a materialului sanitar. Va răspunde până la urmă Rusia cu tăierea completă a gazului furnizat Europei aflată în mare nevoie ?

Italia se apropie de faliment, pe modelul Greciei de acum 10 ani. Datoria Italiei e de aproape 3 000 de miliarde de dolari, adică 150 % din PIB. Banca Centrală Europeană a ridicat joi rata dobânzii (care era negativă) cu 0,50 %, după 11 ani, aducând astfel dobânda la zero. Rata negativă a fost menţinută pe cheltuiala celor care au făcut economii, prin inflaţie. Întârziind prea mult ridicarea ratei şi lupta (imposibilă) cu inflaţia, gestul actual nu va face decât să grăbească intrarea în recesiune a întregii Zone Euro. România nu face încă parte din Zona Euro şi are încă norocul de a avea o monedă naţională.

Din sancţiuni în sancţiuni, din provocare în provocare, cu o inflaţie-record în ultimii 40 de ani, Europa se duce la vale. Susţinută entuziast de democraţii şi neoconservatorii de la Casa Albă şi de la Departamentul de Stat. „Fuck the EU !” (Victoria Nuland). Aşa cum se anticipa în urmă cu mai bine de un an, după ce a pierdut 13 % din valoare, euro a reuşit să egaleze dolarul. Dar nu se va opri aici. Prăbuşirea monedei europene nu mai poate fi oprită, iar ea poate duce chiar la sfârşitul Uniunii Europene. Pericolul cel mai mare vine din Germania, care se poate decide să părăsească mai repede, pe modelul Brexit-ului, un euro şi o Uniune în implozie. În acest moment, nimeni nu mai crede într-o Europă germană, ci doar într-o Europă total aservită NATO. În frunte cu Ursula von der Leyen, care apare ca un comisar NATO, deocamdată fără uniformă. Ţările din Europa de Est, care au integrat NATO după 1997, încep să descopere că istoria lor, diferită de cea a Occidentului, atârnă greu şi contează. Mai bune cunoscătoare ale Rusiei, după zeci de ani de Pact de la Varşovia şi de CAER, ţările est-europene au mari dificultăţi să înţeleagă fanatismul Occidentului împotriva Rusiei. Excepţie fac doar Polonia şi ţările baltice, total aliniate pe înverşunarea lui Boris Johnson. Deşi aparent marginalizat, proiectul politic al lui Viktor Orbán e împărtăşit cel puţin parţial de mulţi politicieni din Estul Europei. Deocamdată activă doar în culise, ruptura dintre Estul şi Vestul Europei este din ce în ce mai palpabilă şi poate avea consecinţe imprevizibile.


joi 14 iul. 2022

Strategie versus tactică şi propagandă

Petru Romoșan

În războiul din Ucraina, Rusia înfruntă SUA (şi pe aliaţii săi din NATO şi din UE etc.) folosind marea strategie (Clausewitz, Luttwak…), în vreme ce SUA se folosesc de tactică (mica strategie, strategia pe termen scurt, cu scopuri imediate – bani, furnizare masivă şi în salturi de armament Ucrainei, instructori militari, asistenţă de intelligence, sateliţi etc.) şi de foarte multă propagandă (toată media mainstream occidentală dar şi din ţările Europei de Est, cenzura de pe reţelele sociale). Nu întâmplător, reprezentantul Occidentului în Ucraina e un actor capabil să interpreteze orice rol. De exemplu, poate face un sistem oligarhic să pară cea mai frumoasă democraţie din lume (inexistentă). Marea strategie folosită de Rusia în Ucraina ar avea la bază „doctrina Gherasimov”, care descrie mai degrabă un război de apărare decât unul de cucerire. Cu alte cuvinte, nimic nu e ce pare a fi, de cele mai multe ori e chiar contrariul.

Cele două războaie în curs, cel aproape clasic din Ucraina – o „operaţiune militară specială”, spun ruşii – şi marele război economic mondial dintre Nord-Vest şi Est-Sud, au aceleaşi cauze (financiarizarea Occidentului, judiciarizarea extrateritorială americană, hegemonia) dar au desfăşurări şi participanţi în parte diferiţi. Războiul din Ucraina contribuie doar secundar la declanşarea marii crize. Războiul sancţiunilor economice – şase sau şapte rânduri de sancţiuni ale SUA şi UE împotriva Rusiei, după sancţiunile aplicate de Trump Chinei – aruncă (involuntar ?) lumea, mai întâi Europa de Vest, în recesiune sau chiar mai rău, într-o criză devastatoare (depression).

Ca urmare a sancţiunilor economice nemaivăzute, lumea B, condusă de Rusia, China şi India, răspunde cu o strategie pe termen lung care urmăreşte să lipsească lumea A (SUA, Marea Britanie, UE, Japonia etc.) de principalele ei atuuri, care sunt capitalul, dolarul, euro, yenul etc., susţinute de o imensă armată (NATO). Inflaţia va fi până la urmă un aliat al lumii B. Monedele lumii B nu fac decât să se întărească (vezi cazul rublei). Intuind schimbarea lumii, foşti vasali ai SUA sau ai Marii Britanii, ca Arabia Saudită sau Turcia, se reorientează spre marile puteri din lumea B, spre Asia, spre BRICS. Li se adaugă Iranul, Indonezia, Argentina, Senegalul, alte ţări din Africa, America de Sud, Oceania etc.

Marea strategie folosită de Rusia poate fi uşor observată în lentoarea cu care recuperează teritoriile din Donbas. Ruşii nu se mai grăbesc deloc, par să vrea să prelungească războiul până anul viitor sau chiar mai mult. Între timp, criza gazului şi a petrolului din Rusia, „sancţionate” sinucigaş de UE, va arunca, foarte probabil, Germania în faliment economic. Germaniei îi va urma întreaga UE, care, la rândul ei, va trage în jos SUA etc. În acelaşi timp, ruşii folosesc doar o mică parte din trupele şi armamentul de care dispun. Folosesc însă arme de mare precizie la distanţă pentru a distruge arsenalul militar ucrainean, inclusiv furniturile occidentale, trupe, fabrici, ateliere şi depozite de arme.

China pare să fi găsit un mijloc simplu, greu de acuzat (gândire confuceană, Sun Tzu ?), de a ajuta Rusia şi a dinamita Occidentul. Este vorba de strania sa doctrină „covid zero”. Se închid astfel, total sau parţial, oraşe şi porturi, Shanghai, Wuhan, Hong Kong sau, recent, Macao, dar şi alte porturi sau oraşe-uzină, măsuri ce creează dificultăţi firmelor occidentale, blochează sau încetinesc lanţurile de aprovizionare şi pun pe jar Bursele şi companiile din Vest. Pentru că economiile occidentale sunt foarte dependente de fabricile şi uzinele din China.

La rândul său, India şi-a mărit semnificativ în ultimele patru luni schimburile comerciale cu Rusia, ele folosind şi monedele naţionale. Mai mult, relaţiile, uneori dificile, dintre India şi China au intrat într-un proces de normalizare accelerată. India iese treptat din orbita SUA şi a Japoniei şi se apropie de Rusia şi de China. Recent a început să funcţioneze şi o magistrală comercială, numită Coridorul Internaţional Nord-Sud (Rusia, cu Moscova-Azerbaidjan, cu Baku-Iran, cu Teheran-India, cu Mumbay),  independentă de teritorii care pot aplica sancţiuni.

Spre deosebire de ţările mai mici din Europa de Est, România, de exemplu, total aliniate şi „disciplinate”, în câteva mari ţări occidentale, în primul rând în SUA, îşi fac loc natural în spaţiul public (conferinţe, media) toate punctele de vedere, toate analizele. John Mearsheimer, profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Chicago, una dintre cele mai respectate voci în politica internaţională, a ţinut o conferinţă la Florenţa, la 16 iunie 2022, în care a susţinut că principalii responsabili pentru tragedia din Ucraina sunt SUA şi NATO :

„Politica americană are două consecinţe importante. În primul rând, ea creşte considerabil ameninţarea existenţială cu care se confruntă Moscova în acest război şi face victoria sa în Ucraina mai importantă ca niciodată. În acelaşi timp, această politică americană arată că Statele Unite sunt profund angajate în înfrângerea Rusiei. Administraţia Biden a investit de-acum atât de mult în războiul său prin proxy în Ucraina – deopotrivă material şi retoric –, încât o victorie rusă ar însemna o înfrângere zdrobitoare pentru Washington. În mod evident, cele două părţi nu pot câştiga în acelaşi timp. În plus, există o mare probabilitate ca una dintre părţi să înceapă curând să piardă din greu […].

În termeni simpli, conflictul în curs din Ucraina e o catastrofă colosală care, aşa cum spuneam la începutul expunerii mele, îi va obliga pe oamenii din lumea întreagă să-i caute cauzele. Cei care cred în fapte şi în logică vor descoperi repede că Statele Unite şi aliaţii lor sunt principalii responsabili pentru această deraiere a trenului nostru comun. Decizia luată în aprilie 2008 privind aderarea Ucrainei şi a Georgiei la NATO era menită să conducă la un conflict cu Rusia. Administraţia Bush a fost principalul arhitect al acestei opţiuni fatale, dar administraţiile Obama, Trump şi Biden au intensificat şi agravat această politică cu fiecare etapă, iar aliaţii Americii au urmat docil Washingtonul. În ciuda faptului că responsabilii ruşi au arătat limpede că aderarea Ucrainei la NATO ar reprezenta încălcarea „celor mai contrastate linii roşii” ale Rusiei, Statele Unite au refuzat să răspundă la îngrijorările profunde ale Rusiei în materie de securitate şi mai degrabă au acţionat neabătut pentru a transforma Ucraina într-un bastion occidental la graniţa cu Rusia” (John J. Mearsheimer – „History will judge the United States and its allies”, southfront.org, 2.07.2022).

Rusia pare interesată de prelungirea conflictului şi pentru a evita un răspuns american nuclear la victoria sa foarte probabilă din Ucraina. O Americă în mare criză economică va fi mai puţin agresivă, mai puţin periculoasă, acesta pare să fie raţionamentul strategilor ruşi. Dar lucrurile pot fi şi pe dos. O Americă în mare criză economică şi politică poate accesa mai uşor opţiunea nucleară. Ce vom trăi în lunile următoare va fi şi o înfruntare între strategia lumii B şi tactica lumii A. Propaganda occidentală şi cea din Europa de Est şi-au arătat adevărata dimensiune mistificatoare, jalnică. Propaganda a devenit ineficace, inutilă.


joi 7 iul. 2022

Vine sfârşitul lumii ?

Petru Romoșan

Media de drumul mare (mainstream) din Statele Unite promovează deşănţat mâncatul de insecte şi de viermi : plăcintă cu greieri, pizza cu lăcuste, bomboane cu omizi etc. Cineva ar trebui, cu umor, să propună prin ONU guvernelor din Occident să introducă obligaţia de a lua o masă pe zi cu insecte sau viermi pentru ziarişti, prestatorii media şi pentru guverne şi Parlamente. Progresul ar fi în bună măsură asigurat ! De altfel, belgienii ar vrea să taxeze crescător (de la 6 % la 12 % sau chiar până la 20 %) consumul de carne. Ca să „înverzească” hrana şi să aducă, în acelaşi timp, plusuri la buget.

Miniştrii din guvernul britanic şi-au dat demisia pe bandă rulantă. Nu-l mai suportau pe halucinatul lor prim-ministru. Au lăsat să se înţeleagă că deciziile acestuia sunt incoerente şi compromit grav Partidul Conservator. Boris Johnson a intrat în concurenţă directă cu Volodimir Zelenski, fantascul preşedinte al Ucrainei, pentru titlul de cel mai aberant şef de stat sau de guvern. Fără şanse. Actorul Zelenski e „invincibil”. După ce 60 de miniştri, secretari de stat şi alţi demnitari din guvernul britanic şi-au prezentat demisiile, joi, la începutul după-amiezii, şi-a anunţat demisia şi „clovnul” Boris, zis „Ucraineanul”.

Johnson pare să fie prima victimă politică occidentală a războiului din Ucraina şi a sancţiunilor economice „bumerang” hotărâte de Vest împotriva Rusiei. Vor urma Joe Biden şi Partidul Democrat după alegerile de mid term din noiembrie ? Dar vor cădea şi alţii. Mario Draghi ? Emmanuel Macron ? Olaf Scholz ?

Încă nu ştim răspunsul la câteva întrebări importante care vor schimba lumea în lunile următoare. Când se va încheia războiul din Ucraina şi cât de mult va „elibera” (într-un fel sau altul) Rusia din Ucraina ? Ce se va întâmpla cu industria şi cu economia germană în lipsa gazului ieftin din Rusia ? Vor decide germanii intempestiv, împotriva voinţei SUA, să deschidă gazoductul Nord Stream 2 ? Când va începe prăbuşirea Burselor din SUA şi din UE ? Care vor fi evoluţiile euro şi ale dolarului până la sfârşitul anului ? Câte luni mai rezistă euro ? Populaţiile se vor supune încă o dată mascaradei reînnoite covid şi vaccinurilor aferente ?

În România, în lipsă de subiecte autentice, ne preocupă, în presă, în media, dacă Mircea Geoană va candida la prezidenţialele din 2024 sau dacă le va câştiga concurenta sa, Laura Codruţa Kövesi. Dar ce om serios îl va mai vota pe expiratul politic, „prostănacul” pentru eternitate Mircea Geoană ? Îl va susţine partidul de stânga-dreapta NATO ? Sau cine va vota pentru procuroarea de tristă amintire Kövesi ? Partidul Comisiei Europene ? Sociologii, făcătorii de sondaje şi ziariştii îşi câştigă greu pâinea. De aceea inventează asemenea subiecte penibile, fără vreo legătură cu viaţa din ce în ce mai grea a alegătorilor. Indecenţă şi prost-gust, patologice. Obrăznicie şi obscenitate.

Fermierii olandezi au ieşit cu tractoarele pe autostrăzi. Li s-au alăturat şi automobiliştii. Pescarii din Olanda au blocat porturile. Protestele violente nu sunt specifice nici olandezilor şi nici popoarelor nordice. Acolo, prin tradiţie, totul se discută. Dar Olanda are de prea mulţi ani cel mai „globalist” prim-ministru şi cel mai fanatic adept al Marii Resetări, Mark Rutte, cel care nu-i iubeşte deci pe olandezi, dar nici pe români. Olandezilor le-a ajuns. Cariera superantipaticului Rutte va trebui, probabil, să se încheie, la fel ca mandatul lui Boris Johnson. Deşi Justin Trudeau, în Canada, alt globalist detestat, e încă în post după formidabila mişcare a camionagiilor.

În România, prim-ministrul Nicolae Ciucă e, în schimb, foarte stabil, cel mai stabil. A fost spălat şi de ruşinosul plagiat şi se visează chiar preşedinte. Dupa nulisimul Iohannis, Ciucă ar fi un progres : nu a fost votat direct niciodată de nici un român (votul traficat al liberalilor nu interesează). O culme a democraţiei…


joi 30 iun. 2022

Timpuri grele : iarna economică

Petru Romoșan

Hollywoodul, cu imensa sa producţie cinematografică, s-ar găsi într-un semifaliment sau într-un prefaliment. Netflix a pierdut în ultima lună 200 000 de abonaţi şi se anticipează că va pierde 2 milioane în luna următoare. Acţiunea Netflix pe Bursă a căzut de la 700 de dolari la 190 de dolari în mai puţin de şase luni. Disney se află într-o situaţie asemănătoare, acţiunea Disney a scăzut în cursul anului trecut de la 200 de dolari la 90 de dolari. La fel, filmele pentru copii, „sataniste”, „woke”, „stângiste”, sunt refuzate în bloc de părinţii care s-au trezit dintr-o anestezie prelungită.

„Hollywood-ul moare, diverşii săi parteneri mor şi şi-au făcut-o cu mâna lor. Industria divertismentului şi a ştirilor a avut de multă vreme o orientare spre inducerea opticii stângiste, dar ani în şir propaganda şi motivaţiile au rămas relativ subtile. Pe urmă s-a întâmplat ceva. Poate a fost alegerea lui Donald Trump, poate a fost o decizie la vârf în sânul culturii corporatiste să-şi smulgă masca şi să lase la vedere adevărata-i urâţenie de dedesubt sau poate că a fost o pură aroganţă. Oricare ar fi fost cauza, Hollywood-ul şi toţi apendicii lui din religia „oraşului de tinichea” (porecla Hollywood-ului – n.n.) au devenit brusc militanţi şi zelul lor era palpabil […].

Au fost multe momente din 2016 încoace, de la reacţiile negative la Comicsgate, Ghostbuster-ele feministe, Star Wars feministe, Star Trek woke, Dr Who woke, Batwoman woke, He-Man woke, Stăpânul inelelor woke la teoria critică a rasei la televiziune, propaganda trans, LGBT şi teoria critică a rasei în programele pentru copii etc. A devenit ceva fără sfârşit. În jur de 95 % din tot divertismentul popular conţine multiple niveluri de mesaje stângiste. Piaţa e saturată de ele. Soiul ăsta de propagandă copleşitoare nu e ceva necunoscut. Metodologia a fost folosită de regimurile comuniste şi de guvernările autoritare de-a lungul întregului secol XX, inclusiv în Uniunea Sovietică şi în China lui Mao, şi a trecut aproape neobservată pe sub nasul majorităţii americanilor şi occidentalilor. Scopul e simplu : TOTUL trebuie politizat” (Tyler Durden – „Get woke, go broke : Hollywood is dying and they deserve it”, zerohedge.com, 29.06.2022).

La fel s-a întâmplat şi cu CNN, care în 2001, pe vremea lui Larry King, era numărul 1 al ştirilor. Ratingurile CNN-ului au scăzut cu 90 % între ianuarie 2021 şi ianuarie 2022 (Joe Concha – „CNN’s collapse is now complete”, zerohedge.com, 6.02.2022). Totul după 42 de ani de funcţionare. Astfel, CNN a devenit o televiziune perfect comparabilă cu Antena 3, televiziunea familiei Voiculescu şi a lui Mihai Gâdea (plus glumeţul Mircea Badea, „câinele rău” de pluş al oligarhului postcomunist Dan Voiculescu). Atât CNN, cât şi Antena 3 (şi cu gnomul Mugur Ciuvică, medic ratat dar şef de cabinet prezidenţial) s-au prăbuşit aproape simultan. Cu toţi ofiţerii de intelligence din spate şi din faţă (deopotrivă la CNN şi la Antena 3).

Ce se întâmplă ? Propaganda imperială americană nu se mai vinde ca altădată. Sunt acuzate „imperialismul”, tendinţele „woke” sau „BLM”, dar nici lumea B (China, India, Rusia, Brazilia, Iranul, Argentina, Africa de Sud şi chiar, mai nou, Arabia Saudită, BRICS+) nu mai „halesc” şi nu mai plătesc în dolari „eroismul” şi „democraţia” americană şi anglo-saxonă în general. Falimentul evident al „imaginii”, al „comunicării”, al propagandei – care erau parte integrantă din succesul american, şi nu doar un ornament – se va întoarce brutal asupra Burselor, a dolarului, a NATO etc. Şi totuşi, unde se va opri această alunecare pe tobogan ?

Vor veni într-adevăr vremuri cumplite ? Toţi indicatorii şi toţi experţii se exprimă în acest sens. Mai puţin „experţii” (propagandiştii, de fapt) din România, care rămân extraordinar de optimişti. Bine, dar este cumva România un spital de nebuni ? Întotdeauna a fost, mai mult sau mai puţin. Azi atinge cele mai înalte culmi. Dar poate că e mai bine aşa pentru vremurile care se anunţă. Hard times !

În Ucraina ar fi peste 100 000 de morţi în armata ucraineană (Xavier Moreau, Stratpol no. 89, video, Odysee) şi, probabil, peste 10 000 de soldaţi ruşi decedaţi. Plus răniţi, prizonieri, dezertori. Din cei 200 000 de soldaţi care compuneau armata ucraineană în 24 februarie 2022 au mai rămas astăzi vreo 50 000 ? Nu e deloc sigur. Dar clovnul rău Volodimir Zelenski e erou mondial. Cum se va termina tragedia din ţara vecină ? Deşi e mereu vorba de arme occidentale noi, de recrutare în masă de soldaţi neinstruiţi, încă nu ne poate spune nimeni.

Războiul din Ucraina nu afectează, în realitate, în nici un fel economia mondială, nici măcar în ceea ce priveşte producţia mondială de grâu sau de ulei de floarea-soarelui, dar afectează dramatic imaginea SUA, a NATO şi a Occidentului în lume. Sinuciderea economică a Occidentului, cu sancţiunile sale comandate de SUA la adresa Rusiei, provoacă stupoare şi ilaritate. Atât de incompetenţi să fie liderii occidentali promovaţi pe sub mână de SUA ? Nu mai avem decât dubluri ale penibilului Tony Blair de altădată ? Rubla se poartă ca o floare.

„De câteva decenii, diplomaţia americană se amestecă în politica internă europeană şi japoneză, sprijinind funcţionari pro-neoliberali pentru a-i pune în fruntea guvernelor. Aceşti funcţionari au sentimentul că destinul lor (şi soarta lor politică personală) e strâns legat de leadership-ul american. Aşa se face că politica europeană urmează în esenţă politica NATO condusă de Statele Unite” (Yves Smith, interview – „Michael Hudson on the coming global fracture as economic orders clash”, nakedcapitalism.com, 3.06.2022).

Cine conduce lumea spre dezastru ? George Soros ? Mă rog, omul are o vârstă… Victoria Nuland, „icoana” neoconservatorilor ? Îi aplică ea Occidentului politica de mult anunţată, „fuck the EU” ? Joe Biden e însă fericit. E preşedinte planetar şi toată lumea aşteaptă adevărul din gura sa. Atâta doar că e aceeaşi persoană cu foarte mediocrul personaj politic, vicepreşedinte al lui Barack Obama. Poate doar puţin mai obosit. Dar şi mai vesel. Funcţia îi permite…

Unde se va opri Rusia ? Deocamdată atacă ultimele teritorii din Donbas ocupate de armata ucraineană, pe lângă Harkov şi Nikolaiev (deschiderea spre Odesa). Va ataca şi Kievul ? Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, ar fi declarat că ruşii nu se vor opri decât atunci când puterea de la Kiev se va preda fără condiţii. Dar liderii occidentali, în frunte cu Emmanuel Macron la Summitul NATO de la Madrid, continuă să vorbească, halucinaţi, despre victoria Ucrainei.

În ce lume trăim ? Este cineva vinovat de morţii fără rost din Ucraina ? În afara de Putin, desigur. Câţi ar mai trebui să moară ca să-l satisfacă în sfârşit pe jalnicul bufon Zelenski ? Cât de cinici sunt patronii săi ? Întrebări la care ar trebui să avem un răspuns în lunile următoare. Chiar înaintea alegerilor de mid-term din SUA. Dacă vor câştiga republicanii, cum spun toate sondajele de acum, se va schimba ceva ?

Economia UE e pe buza prăpastiei. Câteva date despre prima economie europeană : Germania. Oprirea livrărilor de gaz rusesc înseamnă, pentru Germania, o pierdere de 193 de miliarde de euro pe şase luni. Încetarea aprovizionării cu gaz din Rusia conduce Germania la o scădere de 12,5 % a economiei. 5,6 milioane de germani ar deveni şomeri. Acesta este rezultatul unui studiu prezentat acum câteva zile de Asociaţia Oamenilor de Afaceri din Bavaria (vbw) şi realizat de Prognos AG. Sectoarele direct afectate sunt industria sticlei, a oţelului şi industria alimentară, care vor pierde împreună 49 de miliarde de euro. Celelalte industrii vor fi, la rândul lor, atinse la un nivel de 144 de miliarde în partea a doua a anului curent. Toate aceste informaţii au apărut în Bild, ziarul cu cel mai mare tiraj din Germania, adică 1 150 000 de exemplare în 2021 (Wolfgang Ranft – „Russian gas stop means losses of 193 billion”, bild.de, 28.06.2022).

Toată Europa va fi atinsă în grade diverse. Grecia are în continuare o datorie de 193 % din PIB. E urmată de Italia (151 %), Portugalia (127 %), Spania (118 %), Franţa (113 %) şi Belgia (108 %). Dacă Grecia şi Italia vor avea din nou probleme, Germania şi Franţa nu vor mai putea interveni să le susţină. Euro se apropie de o zonă de mare pericol. Există şanse reale ca dolarul să devoreze euro (vezi Michael Hudson – „The Dollar devours the euro”, michael-hudson.com, 7.04.2022) ca să se salveze. România are câteva noroace, ca de obicei. Are încă gaz şi petrol, şi o serioasă producţie agricolă. În plus, România are încă ron-ul, care se poate dovedi în anul următor o extraordinară şansă. Pentru că mulţi experţi anunţă prăbuşirea inevitabilă a monedei euro.

Această prăbuşire e plasată în contextul unui tsunami financiar mondial, despre care scrie şi economistul F. William Engdahl, autorul mai multor cărţi de referinţă şi consultant în domeniul riscurilor strategice : „Crahurile mondiale încep întotdeauna la periferie, cum a fost cazul şi cu căderea lui Creditanstalt din Austria în 1931 sau cu falimentul Lehman Brothers din septembrie 2008. Hotărârea din 15 iunie 2022 a Fed-ului de a impune cea mai mare creştere a ratei dobânzii din ultimii aproape 30 de ani, şi asta în timp ce pieţele financiare sunt deja în cădere, garantează de-acum o mare criză (depression) mondială, poate chiar ceva mai rău.

Amploarea bulei „creditului ieftin” pe care Fed-ul, BCE şi Banca Japoniei au creat-o cumpărând obligaţiuni şi menţinând rate ale dobânzilor aproape de zero, uneori chiar negative de 14 ani încoace depăşeşte orice imaginaţie. Publicaţiile financiare acoperă totul cu reportaje zilnice absurde, în timp ce economia mondială se pregăteşte nu pentru vreo aşa-zisă „stagflaţie” sau recesiune, ci pentru ceea ce se anunţă a fi în lunile următoare, doar dacă nu se manifestă o răsucire spectaculoasă a politicii, cea mai gravă criză economică din istorie. Mulţumiri globalizării şi Davosului !” („Global planned financial tsunami has just begun”, journal-neo.org, 21.06.2022).

Pentru toată Europa vin vremuri grele, tulburi, reci. Fiecare se va pregăti să le înfrunte după puterile lui.


luni 20 iun. 2022

Mercenari români în Ucraina ?

Petru Romoșan

Cu fiecare zi ce trece, războiul din Ucraina îşi arată alte feţe hâde, sinistre. Armata ucraineană foloseşte în ultimele zile armamentul străin din dotare (tunurile franceze ultramoderne Caesar, de exemplu) pentru a bombarda populaţia civilă din Doneţk. Femei, copii, o maternitate cad victime acestei demenţe pe care nimeni nu pare capabil s-o oprească. La ordinul cui se fac asemenea crime odioase ? Două tunuri Caesar dintr-un lot livrat recent Ucrainei ar fi fost recuperate intacte de armata rusă şi duse în Rusia.

„După informaţiile militare ruse, bazele de date ucrainene piratate au dezvăluit că în total 6 956 de mercenari şi consilieri militari din 64 de ţări au sosit în Ucraina între 24 februarie şi 17 iunie – rezultă din darea de seamă a purtătorului de cuvânt al Ministerului rus al Apărării, Igor Konaşenkov (general-locotenent, născut la Chişinău în 1966 – n.n.). Între timp, 1 956 dintre ei au fost eliminaţi şi 1 779 au părăsit ţara (Ucraina – n.n.). Principalii „furnizori” străini de carne de tun sunt SUA, Regatul Unit, Canada, Polonia şi România.

  • Polonia : 1 831 sosiţi, 378 ucişi şi 272 plecaţi din Ucraina
  • România : 504 sosiţi, 102 ucişi şi 98 plecaţi din Ucraina
  • Regatul Unit : 422 sosiţi, 101 ucişi şi 95 plecaţi din Ucraina
  • Canada : 601 sosiţi, 162 ucişi şi 169 plecaţi din Ucraina
  • Statele Unite : 530 sosiţi, 214 ucişi şi 227 plecaţi din Ucraina

După Ministerul Apărării din Rusia, la 17 iunie 2022, 3 221 de mercenari erau încă prezenţi pe frontul ucrainean” (Erwan Castel – „Good morning Ukraine !”, alawata-rebellion.blogspot.com, 19.06.2022).

Erwan Castel este un reporter de război francez (breton) stabilit în Donbas. E un om cu o vastă experienţă în mai multe teatre de război. Acelaşi comunicat al Ministerului rus al Apărării poate fi citit în engleză pe site-ul brunobertez.com („Information russe sur les mercenaires, le reflux”, 18.06.2022).

După ştiinţa noastră, este pentru prima dată când avem date atât de precise despre participarea unor români la războiul din Ucraina. Sunt corecte aceste date comunicate de Ministerul rus al Apărării ? Ministerul Apărării român s-a exprimat în legătură cu acest comunicat care ne vizează direct ? Cine îi plăteşte şi cine îi trimite pe aceşti mercenari români în Ucraina ? Sunt doar de capul lor sau există vreo organizare ? Ce s-a întîmplat cu cei morţi ? Au fost ei repatriaţi sau nu ? Famillile lor au fost informate ? O serie de întrebări incomode la care, poate, nişte autorităţi române ar trebui să răspundă. Sau, dacă nu, să se desolidarizeze public de aceşti războinici contemporani din România.

În această listă obţinută de serviciile de informaţii militare ruse de la autorităţile ucrainene „prin metode specifice” România apare pe un nedorit loc doi în Europa, după Polonia şi înaintea Marii Britanii. Americanii şi canadienii au relaţii mult mai strânse şi complexe cu Ucraina, cu o diasporă ucraineană de milioane de oameni.

O altă informaţie apărută cu câteva zile înainte (9 iunie 2022) este reluată şi de Erwan Castel. Britanicii Shaun Pinner şi Aiden Aslin, împreună cu marocanul Brahim Saadoun, trei mercenari din regimentul Azov capturaţi la Mariupol, au fost condamnaţi la moarte de tribunalul din Doneţk, „dorindu-se pedepsirea crimelor de război comise de această unitate neonazistă” (idem).

Alte surse informează despre transferul unor mercenari străini şi militari ucraineni din Donbas în Rusia în vederea unei anchete aprofundate. Ceea ce nu anunţă nimic bun pentru soarta lor. Povestea „rezistenţei” din subsolurile de la Azovstal (Mariupol) se repetă aproape identic la uzina Azot din Severodoneţk, unde s-ar fi ascuns între 2 000 şi 2 500 de mercenari străini şi militari ucraineni, care ar fi luat ostatici între 200 şi 500 de civili. „Aceşti mercenari ţin de strategia NATO de a face să dureze cât mai mult agonia Ucrainei pentru a radicaliza sancţiunile occidentale împotriva Rusiei […]. Pentru a ameninţa Rusia şi a aservi şi mai mult Europa, Washingtonul vrea să prelungească acest război până la ultimul soldat ucrainean şi până la ultimul fanatic occidental, mândri că se bat întru fantasmele ideologice agitate pentru a salva banii plutocraţiei mondialiste” (Erwan Castel – idem).

Nimeni nu ştie cât şi cum va mai dura războiul din Ucraina şi, mai ales, ce alte conflicte se mai pot deschide. În acest moment, de pildă, Lituania blochează transportul de mărfuri pe calea ferată între Rusia şi Kaliningrad (Coridorul Suwałki), ceea ce poate constitui un casus belli, un conflict direct NATO-Rusia.


vineri 17 iun. 2022

Ucraina „americană” pierde războiul cu Rusia ?

Petru Romoșan

Pentru a înţelege mai bine războiul în curs din Ucraina trebuie luat în considerare un fapt destul de neobişnuit, ignorat de analişti sau trecut sub tăcere din motive evidente. Ucraina nu e o ţară oarecare. Începând din 2014 şi chiar dinainte, cum vom vedea, Ucraina a devenit un stat aproape american.

Înainte de Maidan, în decembrie 2013, Victoria Nuland, subsecretar de stat, atrăgea atenţia public, într-o conferinţă, că SUA investiseră deja în Ucraina 5 miliarde de dolari şi că ar fi timpul să-şi rentabilizeze investiţia. „Am investit peste 5 miliarde de dolari pentru a sprijini Ucraina în aceste scopuri (democratizare, bună guvernanţă, participare civică – n.n.) şi în altele care vor face o Ucraină sigură, prosperă şi democratică” (Victoria Nuland, Conferinţa Fundaţiei SUA-Ucraina, 13.12.2013).

Recent a fost votat în Congresul american un ajutor pentru Ucraina de nu mai puţin de 40 de miliarde de dolari, ajutor militar dar nu numai. De fapt, cine plăteşte salariile, pensiile şi soldele ucrainenilor ? Între 2014 şi 2022, SUA mai „investiseră” în Ucraina, prin FMI, Banca Mondială sau direct, între 14 şi 18 miliarde de dolari. La 27 martie 2014, „Fondul Monetar Internaţional a acordat Ucrainei un ajutor financiar între 14 şi 18 miliarde de dolari (între 10 şi 13 miliarde de euro) menit să evite falimentul care o ameninţă, cu condiţia să ia măsuri severe de austeritate. Cu câteva ore înainte de o dezbatere la ONU privind anexarea Crimeei de către Rusia, Kievul a primit o susţinere substanţială din partea occidentalilor pe frontul economic. FMI a anunţat că a finalizat un plan masiv de salvare a finanţelor fostei republici sovietice care merge până la 27 de miliarde de dolari pe doi ani” (comunicat AFP, în Libération, 27.03.2014).

De asemenea sume colosale nu s-a bucurat şi România, un „aliat” foarte docil, foarte supus al SUA, şi nu s-a bucurat nici măcar Polonia, un aliat foarte special al SUA. Polonia, ca şi Ucraina, are o foarte puternică diaspora în SUA şi în Canada. În 2018 erau recenzaţi 9 152 000 de americani „polonezi” şi 1 106 000 de canadieni „polonezi”. În Canada trăiesc 1 359 655 de ucraineni sau persoane cu ascendeţă ucraineană, iar în SUA, 1 009 000.

Conducătorii europeni, cei din NATO şi din UE mai ales, spre deosebire de opinia publică occidentală, iau serios în considerare această situaţie de fapt, statutul aparte al Ucrainei începând din 2014, şi acceptă fără să crâcnească sancţiunile economice împotriva Rusiei – şase rânduri de sancţiuni – impuse de SUA pentru agresiunea la care e supusă Ucraina, deşi aceste sancţiuni le pun în pericol grav economiile. Şi de aceea Volodimir Zelenski îi trage de urechi pe liderii europeni începând cu preşedintele şi cancelarul Germaniei. Dar Zelenski nu e de capul lui.

La 13 martie 2022, datoria externă a Ucrainei era de 125 de miliarde de dolari. Cheltuielile legate de serviciul datoriei pentru anul 2022 se ridică la 6,2 miliarde de dolari, adică 12 % din cheltuielile bugetare. Creditorii Ucrainei sunt FMI, Banca Mondială, SUA, UE, Canada etc. După FMI, în 2020, datoria Ucrainei reprezenta deja 93 % din PIB. A urmat criza covid şi, în februarie 2022, invazia rusă, „operaţiunea militară specială”. Structura economică a Ucrainei se compunea din agricultură, pescuit, minerit, siderurgie, industrie chimică, turism (mai ales la Marea Neagră) etc. Resursele proprii de petrol şi gaz reprezintă doar 20 % şi, respectiv, 10 % din nevoile naţionale.

Ucraina nu e al 51-lea stat american, dar ar fi putut deveni. Dacă Ucraina ar fi atacat, în martie 2022, cele două republici „separatiste” (de fapt, autonomiste) şi dacă ar fi recuperat Crimeea, SUA ar fi avut nişte avanposturi foarte înaintate în coasta Rusiei, la o aruncătură de băţ de Moscova. N-a fost să fie din cauza „tiranului” de Putin şi a regimului său „nedemocratic”.

Rusia însăşi devenise un fel de Ucraină pentru SUA pe timpul mandatelor lui Boris Elţîn, în anii ’90. Prim-ministrul real de la Moscova era un american, Jeffrey Sachs, iar „consilierii” americani controlau până şi serviciile secrete ruseşti. Nu e clar de ce SUA nu au reuşit atunci, între 1992 şi 1999, să fructifice un asemenea avantaj, probabil irepetabil. Era vremea lui Mihail Hodorkovski, a lui Boris Berezovski şi a altor oligarhi care aveau acces la finanţări de miliarde, din SUA în primul rând, şi care „privatizaseră” economia rusă comunistă. Aducerea la putere a lui Vladimir Putin a schimbat treptat paradigma.

Azi, după mai bine de trei luni de război, situaţia Ucrainei apare ca dezastruoasă. Celebrul analist militar francez Thierry Meyssan scrie sistematic despre evoluţiile din Ucraina : „Pierderile armatei ucrainene au crescut brusc după căderea Mariupolului şi schimbarea strategică a armatei ruse. Moscova nu-şi mai pune problema să distrugă stocurile de arme ucrainene, ci să elibereze Novorusia (sudul ţării).

  • La 8 iunie 2022, ministrul ucrainean al Apărării, Oleksii Reznikov, evalua pentru prima oară pierderile armatei sale : 100 de morţi pe zi şi 500 de răniţi.
  • La 9 iunie, un asistent al preşedintelui ucrainean, Mihailo Podoliak, a estimat pierderile, pentru BBC, între 100 şi 200 de oameni pe zi.
  • La 10 iunie, preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski a semnat un decret care permite mobilizarea tinerilor începând de la 18 ani.
  • Conform serviciilor de informaţii britanice citate de The Independent, raportul de forţe între armatele ucrainene şi cele ruse este de 1 la 20 pentru artilerie şi de 1 la 40 pentru muniţii.
  • O mişcare de nesupunere civică se dezvoltă în Ucraina. Tinerii chemaţi sub drapel, fără experienţă şi neinstruiţi, refuză să meargă la moarte pentru preşedintele Zelenski” („Désertion en masse en Ukraine”, voltairenet.org, 15.06.2022).

Presa occidentală mainstream, americană şi vest-europeană, şi-a schimbat naraţiunea cu 180 de grade. Nimeni nu mai vorbeşte de o victorie a Ucrainei împotriva Rusiei. Nici măcar New York Times, Washington Post, Guardian, Le Monde etc. Iar războiul continuă să-şi etaleze faţa hidoasă, implacabilă. Dar nimeni nu se grăbeşte să discute despre pace. Unde a dispărut armata Ucrainei ? Site-ul specializat în informaţii militare verificate, Moon of Alabama, schiţează un tablou sumbru :

„Cifrele reale sunt, cu siguranţă, mai mari decât ceea ce va admite regimul Zelenski. Într-un conflict dominat de artilerie, aşa cum a fost cel din primul război mondial (dar fără atacuri cu gaz), raportul între numărul răniţilor şi numărul morţilor este, istoric, de 4 la 1, cu unul dintre răniţi murind mai târziu de pe urma rănilor. Această rată istorică a „morţilor sanitari”, adică a răniţilor care se sting apoi din pricina rănilor lor, a fost redusă între timp la jumătate graţie folosirii antibioticelor. Dar în Ucraina această rată ar putea fi mai mare decât de obicei în războaiele moderne pentru că infrastructura medicală e în stare foarte proastă şi numeroşi membri ai personalului medical au fugit din ţară. Să presupunem deci că, în realitate, cifrele ar fi de cca 300 de morţi pe zi, plus 1 200 de răniţi. O optime dintre răniţi, adică 150 de oameni, vor muri mai târziu de pe urma rănilor lor. Această rată zilnică a pierderilor este neschimbată de la începutul lui aprilie, când Zelenski a respins orice nouă negociere, iar războiul a intrat în faza sa de uzură. Asta înseamnă că în cursul ultimelor două luni armata ucraineană a pierdut mai mult de 18 000 de soldaţi, la care se adaugă 70 000 de răniţi. Unii dintre ei sunt morţi deja, în timp ce alţii se vor fi restabilit. Armata ucraineană număra la început vreo 200 000 de soldaţi. Mai târziu, între 30 000 şi 100 000 de oameni din forţele de apărare teritoriale au fost chemaţi şi trimişi pe linia frontului. După câteva rapoarte, unele dintre aceste unităţi neinstruite au o rată a pierderilor de 65 % […]. Cvasitotalitatea rezervelor ucrainene de muniţii şi de combustibili au fost bombardate şi distruse. Ceea ce pătrunde prin graniţele occidentale ajunge cu mare greutate pe frontul oriental şi, în orice caz, nu e suficient pentru a aproviziona o armată care se bate şi face activ manevre” („Ukraine bits : no ammo, more casualties, thin lines, propaganda and passing the buck”, moonofalabama.org, 11.06.2022).

Scopurile urmărite de beligeranţi – Rusia, pe de-o parte, şi SUA, NATO şi UE, pe de altă parte – au evoluat în cele trei luni de conflict. Dincolo de câmpul de luptă ucrainean (cu deznodământ important legat de Severodoneţk şi, previzibil, pentru Lisiceansk şi Kramatorsk), războiul economic şi financiar începe să prevaleze. Occidentalii urmăresc în continuare asfixierea economică a Rusiei, şubrezirea armatei sale, iar ruşii urmăresc prăbuşirea dolarului, falimentul Europei care să ducă la o ruptură de SUA şi, eventual, la desfiinţarea NATO. E aşteptată China să intervină direct în conflict, chiar militar, împotriva SUA pentru recuperarea Taiwanului. Cele două războaie – cel local de pe câmpul de luptă din Ucraina, cu participarea a 40 de ţări de partea Ucrainei, în frunte cu SUA, Polonia şi Marea Britanie, şi cel economic, mondial – sunt departe de a se încheia. Sunt, poate, doar la început.


compania
DE LECTURA

Faţa ascunsă a lui Volodimir Zelenski

Guy Mettan

Guy Mettan (n. 1956 la Evionnaz) este jurnalist şi om politic elveţian. A absolvit Ştiinţele Politice la Universitatea din Geneva în 1980. Şi-a început activitatea de ziarist la Journal de Genève (1980-1983), pe care l-a condus, ca redactor-şef şi director, între 1992 şi 1998. A fondat şi condus Clubul Elveţian de Presă (2005-2019). A fost ales în 2001 deputat al Marelui Consiliu al Genevei din partea Partidului Creştin-Democrat. (Petru Romoşan)

Héros de la liberté”(„Erou al libertăţii”), „Hero of Our Time” („Erou al timpului nostru”), „Der Unbeugsame”(„Nesupusul”), „The Unlikely Ukrainean Hero Who Defied Putin and United the World”(„Incredibilul erou ucrainean care l-a înfruntat pe Putin şi a unit lumea”), „Zelensky, l’Ukraine dans le sang”(„Zelenski, cu Ucraina în sânge”) : media şi liderii occidentali nu mai ştiu ce superlative să folosească pentru a-i cânta imnuri de slavă preşedintelui ucrainean, într-atât sunt de fascinaţi de „stupefianta rezilienţă” a actorului transformat în chip miraculos în „căpetenie războinică” şi în „salvator al democraţiei”.

De trei luni, şeful de stat ucrainean apare pe prima pagină a revistelor, deschide telejurnalele, inaugurează Festivalul de la Cannes, se adresează Parlamentelor, îi felicită şi îi ceartă pe colegii săi şefi de state de zece ori mai puternici decât el cu o plăcere şi un simţ tactic pe care nici un actor de cinema şi nici un alt conducător politic nu le-a mai cunoscut până acum.

Cum să nu fii fermecat de acest improbabil Mr. Bean care, după ce a câştigat publicul cu grimasele şi extravaganţele lui (de pildă, umblând gol puşcă printr-un magazin şi mimând un pianist care cântă cu propriul sex), a ştiut să dea într-o noapte comicăriile şi jocurile de cuvinte grosolane pe un T-shirt gri-verzui, o barbă de o săptămână şi vorbe pline de gravitate pentru a-şi mobiliza trupele luate cu asalt de ursul rus cel rău ?

Din 24 februarie începând, Volodimir Zelenski a dat, fără îndoială, proba că e un artist al politicii internaţionale dotat cu talente excepţionale. Cei care i-au urmărit cariera de comediant n-au fost surprinşi, căci îi cunoşteau dotarea nativă pentru improvizaţie, capacităţile mimetice, curajul de a juca. Felul în care a făcut campanie şi şi-a zdrobit adversarii în câteva săptămâni, între 31 decembrie 2018 şi 21 aprilie 2019, adversari totuşi redutabili, precum fostul preşedinte Poroşenko, mobilizându-şi echipa de producţie şi generoşii donatori oligarhi, dovedise deja că poseda talente impresionante. Mai rămânea ca eseul să fie transformat. Ceea ce s-a şi făcut.

În schimb, cum se întâmplă adesea, faţada arareori seamănă cu culisele. Lumina proiectoarelor ascunde mai mult decât arată. Şi, în privinţa asta, trebuie să constatăm că tabloul e mai puţin strălucit : realizările lui ca şef de stat şi performanţele lui de apărător al democraţiei lasă mult de dorit.

Talentul pentru jocul dublu Zelenski şi-l va arăta imediat după ce a fost ales. Să  reamintim că a fost ales cu scorul bubuitor de 73,2 % din voturi promiţând că va pune capăt corupţiei, că va conduce Ucraina pe drumul progresului şi al civilizaţiei şi, mai ales, că va face pace cu rusofonii din Donbas. Odată ales, va trăda toate promisiunile cu un zel atât de intempestiv că din cota sa de popularitate mai rămăseseră 23 % în ianuarie 2022, fiind de-acum depăşit de doi dintre principalii lui adversari.

Încă din mai 2019, pentru a-şi satisface sponsorii oligarhi, noul ales lansează un program masiv de privatizări ale terenurilor, 40 de milioane de hectare de teren agricol de bună calitate, sub pretextul că moratoriul asupra vânzării terenurilor ar fi făcut PIB-ul ţării să piardă miliarde de dolari. În vârtejul programelor de „decomunizare” şi de „derusificare” demarate odată cu lovitura de stat proamericană din februarie 2014, lansează o vastă operaţiune de privatizare a bunurilor statului, de austeritate bugetară, de dereglementare a muncii şi de destrămare a sindicatelor, ceea ce-i nemulţumeşte pe majoritatea ucrainenilor care nu pricepuseră ce înţelegea candidatul lor prin „progres”, „occidentalizare” şi „normalizare” a economiei ucrainene. Pentru o ţară care, în 2020, avea un venit pe cap de locuitor de 3 726 de dolari faţă de 10 126 de dolari la adversarul rus, pe câtă vreme în 1991 venitul mediu al Ucrainei îl depăşea pe cel al Rusiei, comparaţia nu e deloc fericită. Şi înţelegem perfect că ucrainenii n-au aplaudat această a n-şpea reformă neoliberală.

Cât despre drumul spre civilizaţie, acesta va căpăta forma unui alt decret care, la 19 mai 2021, va asigura dominaţia limbii ucrainene şi va elimina rusa din toate sectoarele vieţii publice, din administraţie, din şcoli şi din comerţ, spre marea satisfacţie a naţionaliştilor şi spre stupefacţia rusofonilor din sud-estul ţării.

În materie de corupţie, bilanţul nu arată mai bine. În 2015, The Guardian estima că Ucraina era ţara cea mai coruptă din Europa. În 2021, Transparency International, un ONG occidental instalat la Berlin, clasa Ucraina pe poziţia 122 în materie de corupţie, foarte aproape de hulita Rusie (poziţia 136). Nu e grozav pentru o ţară care trece drept o icoană a virtuţii faţă de ruşii cei barbari. Corupţia e peste tot, în ministere, în administraţie, în companiile publice, în Parlament, poliţie şi chiar la Înalta Curte de Justiţie Anticorupţie, conform lui Kyiv Post ! Jurnaliştii observă că judecătorii pot fi văzuţi adesea conducând Porsche.

Principalul sponsor al lui Zelenski, Igor Kolomoiski, cu rezidenţa la Geneva, unde posedă birouri de lux, cu vedere spre port, nu e cel mai mărunt dintre oligarhii care profită de corupţia ambiantă : la 5 mai 2021, Anthony Blinken, cu siguranţă pentru că nu avea de ales, a anunţat că Departamentul de Stat i-a blocat conturile şi l-a gonit din Statele Unite pentru că era „implicat în fapte semnificative de corupţie”. E adevărat, Kolomoiski era acuzat că deturnase 5,5 miliarde de dolari din banca publică Privatbank. Simplă coincidenţă, bunul Igor era şi principalul acţionar al holdingului petrolier Burisma, care îl avea ca angajat pe fiul lui Joe Biden, Hunter, pentru modesta despăgubire de 50 000 de dolari pe lună şi care face astăzi obiectul unei anchete a procurorului din Delaware. Precauţie înţeleaptă : Kolomoiski, devenit persona non grata în Israel şi refugiat în Georgia, după unii martori, nu riscă sa vină să depună mărturie la bară.

Şi acest Kolomoiski, cert de neocolit în această Ucraină angajată pe calea progresului, e tocmai cel care a făcut toată cariera de actor a lui Zelenski şi pe care-l regăsim implicat în afacerea Pandora Papers dezvăluită de presă în octombrie 2021. Acele documente au arătat că, din 2012, canalul de televiziune 1+1 aparţinând sulfurosului oligarh i-a plătit vedetei sale Zelenski nu mai puţin de 40 de milioane de dolari, iar Zelenski, la scurt timp înainte de a fi ales preşedinte şi cu ajutorul gărzii sale apropiate de la Krivoi Rog – cei doi fraţi Şefir, dintre care unul e autorul scenariilor lui Zelenski şi celălalt, şeful Serviciului Securităţii Statului, producător şi proprietar al societăţii lor de producţie comune Kvartal 95 –, a transferat, prudent, sume considerabile în conturile offshore deschise pe numele soţiei sale, achiziţionând în acelaşi timp trei apartamente nedeclarate la Londra cu 7,5 milioane de dolari.

Această aplecare a „servitorului poporului” (aşa s-au numit serialul său TV şi partidul său) pentru confortul neproletar e confirmată de o fotografie apărută pentru scurt timp pe reţelele sociale şi rapid ştearsă de fact-checker-ii anticomplotişti, care îl înfăţişa la odihnă într-un „palace” de la tropice unde o noapte costă câteva zeci de mii de dolari în timp ce ar fi trebuit să-şi petreacă vacanţa de iarnă într-o modestă staţiune de schi din Carpaţi.

Arta optimizării fiscle şi frecventarea asiduă a oligarhilor cel puţin controversaţi nu pledează deci în favoarea vreunui angajament prezidenţial necondiţionat de luptă împotriva corupţiei. Precum nici încercarea de a-l îndepărta pe Oleksandr Tupiţski, care-l stânjenea, sau numirea ca prim-ministru, după plecarea predecesorului său Oleksi Honcearuk pe motiv de scandal, a unui necunoscut pe nume Denis Şminal, dar care avea meritul de a conduce una dintre uzinele celui mai bogat om din ţară, Rinat Ahmetov, proprietar al faimoasei uzine Azovstal, ultim refugiu al eroicilor luptători pentru libertate din batalionul Azov. Acei combatanţi care arborează pe braţe, pe gât, pe spate sau pe piept tatuaje care slăvesc Wolfsangel-ul diviziei SS Das Reich, citate din Adolf Hitler sau svastici, cum am putut vedea în nenumăratele filmări difuzate de ruşi după ce luptătorii s-au predat.

Căci apropierea flamboaiantului Volodimir de reprezentanţii cei mai extremişti ai dreptei naţionaliste ucrainene nu e cea mai mică dintre bizareriile doctorului Zelenski. Această complicitate a fost imediat negată cu cea mai mare vehemenţă de presa occidentală, care a tratat-o ca scandaloasă din pricina originilor evreieşti, brusc redescoperite, ale preşedintelui. Cum ar putea un preşedinte evreu să simpatizeze cu neonaziştii, de altfel prezentaţi ca o infimă minoritate de marginali ? Căci nu era totuşi cazul să fie luată în serios operaţiunea de „denazificare” condusă de Vladimir Putin…

Şi totuşi, faptele sunt încăpăţânate şi departe de a fi anodine.

E sigur că Zelenski însuşi n-a fost niciodată apropiat de ideologia neonazistă şi nici măcar de extrema dreapta naţionalistă ucraineană. Ascendenţa lui evreiască, chiar dacă e relativ îndepărtată şi n-a fost niciodată revendicată până în februarie 2022, exclude, evident, orice antisemitism în ceea ce-l priveşte. Această apropiere nu trădează deci vreo afinitate, ci ţine de banala raţiune de stat şi de un amestec bine înţeles de pragmatism şi instinct de supravieţuire fizică şi politică.

Trebuie să ne întoarcem la octombrie 2019 pentru a înţelege natura relaţiilor lui Zelenski cu extrema dreaptă. Şi trebuie să înţelegem că aceste formaţiuni de extremă dreaptă, chiar dacă nu reprezintă decât 2 % din electorat, înseamnă totuşi aproape un milion de persoane foarte motivate şi bine organizate, care se împart în numeroase grupuri şi mişcări, printre care regimentul Azov (cofondat şi finanţat din 2014 de Kolomoiski – acelaşi Kolomoiski !) nu e decât cel mai cunoscut. Lui trebuie să i se adauge organizaţiile Aidar, Dnipro, Safari, Svoboda, Pravy Sektor, C14 şi Corpul naţional pentru o avea o imagine completă.

C14, botezat astfel din pricina numărului de cuvinte din fraza neonazistului american David Lane („We must secure the existence of our people and a future for white children” – „Trebuie să asigurăm existenţa poporului nostru şi un viitor pentru copiii albi”), este unul dintre cele mai puţin cunoscute în străinătate dar dintre cele mai temute pentru violenţa lui rasistă în Ucraina. Toate aceste grupări s-au topit mai mult sau mai puţin în armata şi în garda naţională ucrainene la iniţiativa animatorului lor, fostul ministru de Interne Arsen Avakov, care a domnit la modul absolut peste aparatul de securitate ucrainean din 2014 până în 2021. Aceştia sunt cei pe care Zelenski îi numeşte „veterani” începând din toamna lui 2019.

La câteva luni după ce a fost ales, tânărul preşedinte s-a dus într-adevăr în Donbas pentru a încerca să-şi pună în practică promisiunea electorală şi să aplice acordurile de la Minsk semnate de predecesorul său. Forţele de extremă dreaptă, care bombardează oraşele din Doneţk şi Lugansk din 2014, făcând 10 000 de morţi, l-au primit cu cea mai mare circumspecţie, căci nu au încredere în acest preşedinte „pacifist”. Ele fac o campanie virulentă împotriva păcii, sub sloganul „Fără capitulare”. Într-o înregistrare video vedem un Zelenski livid care imploră : „Eu sunt preşedintele acestei ţări. Am 41 de ani. Nu sunt un loser. Vin către voi şi vă spun : lăsaţi armele.” Video-ul e pus pe reţelele sociale şi Zelenski devine pe loc ţinta unei campanii pline de ură. S-a terminat cu veleităţile lui de om al păcii şi cu aplicarea acordurilor de la Minsk !

 La scurt timp după acest incident, forţele extremiste s-au retras puţin, apoi bombardamentele au reînceput din plin.

Problema e că Zelenski nu doar că a cedat la şantajul lor, dar li s-a şi alăturat în cruciada lor naţionalistă. După expediţia lui ratată, în noiembrie 2019, a primit mai mulţi lideri ai extremei drepte, printre care Zehven Taras, şeful gurupului C14, în timp ce primul său ministru se afişa alături de Andrei Medvedko, o figură neonazistă bănuită de crimă. L-a sprijinit şi pe fotbalistul Zolzulya împotriva fanilor spanioli care îl acuzau de nazism din pricina susţinerii sale declarate la Stepan Bandera, liderul naţionalist care colaborase cu Germania nazistă în timpul războiului (şi cu CIA după război) şi participase la Holocaust.

Colaborarea cu radicalii naţionalişti e bine instalată. În noiembrie anul trecut, Zelenski îl numeşte pe ultranaţionalistul de la Pravy Sektor Dmîtro Iaroş consilier special al comandantului-şef al armatei ucrainene, iar din februarie 2022, şef al Armatei de voluntari care întreţine teroarea în spatele frontului. În acelaşi moment îl numeşte pe Oleksander Poklad, supranumit „Sugrumatorul” din pricina apetitului său pentru tortură, şef al contraspionajului din SBU. În decembrie, cu două luni înainte de izbucnirea războiului, a venit rândul unui alt şef al lui Pravy Sektor, comandantul Dmitro Koţuibailo, să fie recompensat cu titlul de „Erou al Ucrainei”, iar la o săptămână de la începutul ostilităţilor, Zelenski l-a înlocuit pe guvernatorul regiunii Odesa cu Maksim Marcenko, comandantul batalionului ultranaţionalsit Aidar, chiar acela cu care a defilat glorios alături Bernard-Henri Lévy.

Să fi fost dorinţa de a îmbuna extrema dreaptă oferindu-i posturi ? Sau un ultrapatriotism împărtăşit ? Sau simpla convergenţă de interese între o dreaptă neoliberală atlantistă şi prooccidentală şi o extremă dreaptă naţionalistă care visează să distrugă Rusia şi să „conducă rasele albe ale lumii într-o cruciadă finală împotriva Untermenschen-ilor („suboamenilor”) ghidaţi de semiţi”, în termenii fostului deputat Andrei Bileţki, şeful Corpului naţional ? Nu ştim prea bine, nici un ziarist nu s-a aventurat să-l întrebe despre asta pe Zelenski.

În schimb, nu există nici o îndoială în privinţa derivei din ce în ce mai autoritare, chiar criminale a regimului ucrainean. Până acolo încât susţinătorii lui fanatici ar trebui să se gândească bine înainte de a-şi propune idolul la Premiul Nobel pentru Pace. Căci, în timp ce media se uită în altă parte, are loc o adevărată campanie de intimidare, de răpiri şi execuţii pe care o îndură aleşii locali şi naţionali bănuiţi de a fi agenţi ruşi sau în înţelegere cu inamicul pentru că vor să evite o escaladare a conflictului.

„Un trădător mai puţin în Ucraina ! A fost găsit mort şi a fost judecat de tribunalul poporului !” Aşa a anunţat consilierul ministrului de Interne, Anton Gheraşenko, pe contul său de Telegram uciderea lui Volodimir Strok, primarul şi fostul deputat al orăşelului Kremnina. Bănuit de a fi colaborat cu ruşii, a fost răpit şi torturat înainte de a fi executat. La 7 martie, i-a venit rândul primarului din Gostomel să fie ucis pentru că voise să negocieze un coridor umanitar cu militarii ruşi. Pe 24 martie, primarul din Kupyansk îi cere lui Zelenski să-i elibereze fiica răpită de executanţii SBU-ului. În acelaşi moment, unul dintre negociatorii ucraineni e găsit mort după ce fusese acuzat de trădare de media naţionalistă. Astăzi sunt daţi dispărţi nu mai puţin de unsprezece primari, inclusiv în regiunile care n-au fost niciodată ocupate de ruşi…

Dar represiunea nu se opreşte la atât. Ea loveşte firmele de media critice, care au fost toate închise, şi partidele de opoziţie, care au fost toate dizolvate. În februarie 2021, Zelenski a cerut să se închidă trei canale ale opoziţiei considerate pro-ruseşti şi care ar fi aparţinut oligarhului Viktor Medveciuk, NewsOne, Zik şi 112 Ukraine. Departamentul de Stat a salutat acest atentat la libertatea presei, declarând că „Statele Unite susţin eforturile ucrainene de a lupta împotriva influenţei maligne a Rusiei”. În ianuarie 2022, cu o lună înainte de război, a venit şi rândul canalului Nash de a fi închis. După începutul războiului, regimul a hărţuit jurnaliştii, bloggerii şi comentatorii de stânga. La începutul lui aprilie, două canale de dreapta au fost lovite şi ele, Channel 5 şi Pryamiy. Un decret prezidenţial obligă toate canalele să difuzeze una şi aceeaşi „melodie”, evident, proguvernamentală. Recent, vânătoarea de vrăjitoare s-a extins şi asupra celui mai popular blogger critic din ţară, un Navalni ucrainean, Anatoli Shariy, care a fost arestat la 4 mai de autorităţile spaniole la cererea poliţiei politice ucrainene. Sunt atacuri la adresa presei cel puţin echivalente celor ale autocratului Putin, dar despre care nu s-a vorbit niciodată în media occidentală…

Epurarea a fost chiar mai severă în rândurile partidelor politice. Ea i-a decimat pe principalii adversari ai lui Zelenski. În primăvara 2021, domiciliul celui mai important adversar, Medveciuk, despre care se spune că ar fi apropiat de Putin, a fost devastat şi proprietarul său a fost plasat sub supraveghere la domiciliu. La 12 aprilie, deputatul oligarh a fost dus cu forţa într-un loc ţinut secret, vizibil drogat, privat de vizite înainte de a fi expus la TV şi propus să fie eliberat în schimbul eliberării apărătorilor din Azovstal, în dispreţul tuturor convenţiilor de la Geneva. Avocaţii săi, ameninţaţi şi ei, au trebuit să renunţe la a-l mai apăra în favoarea unui apropiat al serviciilor.

În decembrie trecut, Petro Poroşenko, care urca în sondaje, a fost acuzat de trădare. La 20 decembrie 2021, la orele 15.07, se putea citi pe site-ul oficial al SBU-ului că era suspectat de a fi comis crime de trădare şi susţinere a activităţilor teroriste. Fostului preşedinte, care era totuşi un antirus feroce, i se reproşa „că a făcut Ucraina dependentă energetic de Rusia şi de liderii pseudorepublicilor aflate sub control rusesc”.

Pe 3 martie, activiştii de la Stânga Lizvizia au fost victimele unui raid al SBU-ului şi au fost duşi în inchisoare cu zecile. Apoi, la 19 martie, represiunea a lovit întreaga stângă ucraineană. Prin decret, 11 partide de stânga au fost interzise, adică Partidul pentru viaţă, Opoziţia de stânga, partidul socialist progresist din Ucraina, partidul socialist ucrainean, uniunea forţelor de stânga, Socialiştii, Partidul Sharyi, Ai Noştri, Stat, Blocul de opoziţie, Blocul Volodimir Saldo.

Alţi activişti, bloggeri şi apărători ai drepturilor omului sunt arestaţi şi torturaţi, jurnalistul Yan Taksiur, activista Elena Brezhnaia, boxerul de MMA Maxim Rindovski sau avocata Elena Viaceslavova, al cărei tată a murit ars în pogromul de la 2 mai 2014 din Casa Sindicatelor de la Odesa.

Pentru a completa această listă, voi menţiona şi bărbaţii şi femeile care au fost dezbrăcaţi şi biciuiţi în public de naţionalişti pe străzile Kievului, prizonierii ruşi bătuţi şi împuşcaţi în picioare înainte de a fi executaţi, acel soldat căruia i s-a scos un ochi înainte de a fi omorât, acei membri ai Legiunii georgiene care au executat prizonieri ruşi într-un sat de lângă Kiev în timp ce şeful lor se lăuda că el nu ia niciodată prizonieri. Pe canalul Ucraina 24, chiar şeful medical al armatei declara că a dat ordin „să fie castraţi toţi bărbaţii ruşi pentru că sunt suboameni, mai răi ca gândacii”. În fine, Ucraina recurge masiv la tehnologia de recunoaştere facială a firmei Clearview pentru a identifica morţii ruşi şi a difuza fotografiile lor pe reţelele sociale ruseşti, ridiculizându-i…

Am putea da şi mai multe exemple, într-atât sunt de numeroase referinţele şi filmările cu atrocităţile comise de trupele apărătorului democraţiei şi al drepturilor omului care prezidă destinele Ucrainei. Dar ar fi un proces lung şi contraproductiv faţă de o opinie publică sigură că aceste comportamente barbare sunt datorate numai ruşilor.

Iată de ce nici un ONG nu intră în alertă, Consiliul Europei tace mâlc, Tribunalul Penal Internaţional nu anchetează, organizaţiile de apărare a libertăţii presei rămân mute. N-au ascultat cu atenţie ceea ce bunul Volodimir le-a declarat în timpul unei vizite la Bucea la începutul lui aprilie : „Dacă nu găsim o poartă de ieşire civilizată, ştiţi cum sunt oamenii noştri, ei vor găsi o ieşire necivilizată.”

Problema Ucrainei e că preşedintele ei, volens-nolens, a cedat puterea extremiştilor în interior şi militarilor NATO în exterior pentru a se livra plăcerii de a fi adulat de mulţimi din lumea întreagă. Nu-i declara el unui jurnalist francez la 5 martie, deci la zece zile după începutul invaziei ruse : „Astăzi, viaţa mea e frumoasă. Cred că sunt dorit. Simt că acesta e sensul cel mai important al vieţii mele : să fiu dorit. Să simţi că nu eşti doar, în chip banal, bun să respiri, să umbli şi să mănânci ceva. Ci trăieşti !” ?

V-am spus deja : Zelenski e un mare actor. Ca şi predecesorul său care interpretase Dr. Jekyll & Mr. Hide în 1932, merită să primească Oscarul pentru cel mai bun rol masculin al deceniului. Dar atunci când va trebui să se înhame la sarcina de a-şi reconstrui ţara devastată de un război pe care l-ar fi putut evita în 2019, întoarcerea la realitate s-ar putea să fie dificilă.

Guy Mettan

(articol publicat pe blogul „Planète bleue Tribune de Genève”, guymettan.blog.tdg.ch, 27.05.2022 – preluat pentru blogul Editurii Compania şi tradus cu consimţământul autorului)


Mihai Neagu Basarab. Recenzie la

cartea lui Gelu Culea Artă, artişti, administraţie în anii ’80. Amintirile unui fost director la Fondul Plastic al Uniunii Artiştilort Plastici

Editura Compania ne înlesneşte cu acest prilej înţelegerea unui segment mai puţin cunoscut din istoria contemporană a artelor plastice în ţara noastră. În România socialistă, directorul Fondului Plastic era slujbaşul care împiedica o sumedenie de pictori să moară de foame. Este oarecum ciudat că într-un stat ateu, care combătea prin varii mijloace misticismul, o serie de funcţionari, nu foarte înalţi, constituiau un fel de Dumnezei în epocă. Principalul era ca nu cumva să bage de seamă chiar ei înşişi acest lucru. Cât timp nu-şi dădeau seama ce simbolizează, aveau voie să funcţioneze ca mari binefăcători.

Memoriile lui Gelu Culea sunt prefaţate de Petru Romoşan, unul dintre mulţii artişti pe care autorul i-a ajutat să supravieţuiască în momentele dificile ale oricărui început de carieră. Culea îi aminteşte în cartea sa pe majoritatea celor pe care i-a sprijinit să-şi vândă tablourile, să obţină un atelier, o locuinţă sau o slujbă, în sfârşit, să se descurce ceva mai bine decât în prealabil. Ajuns în pragul senectuţii într-o situaţie asemănătoare, Romoşan nu pierde ocazia de a mulţumi în prefaţa sa lui Dumitru Radu Popescu pentru vorba bună pusă pentru soţia sa în vederea angajării la Uniunea Artiştilor Plastici, care s-a materializat în cele din urmă prin angajarea lui la o galerie de artă a Fondului Plastic. De altfel, pe parcursul lecturii am întâlnit numeroase schimburi de amabilităţi şi relativ puţine puneri la punct prin corectarea unor diverse exagerări într-un mod civilizat, desigur.

Cartea are şi o introducere a autorului în care acesta îşi mărturiseşte intenţiile autobiografice profesionale, materializate în două capitole ample : „Intrarea în ring”, în care ne prezintă mai ales traseul său profesional înainte de a fi angajatul Fondului Plastic, şi „Începe dansul” – de fapt, capitolul pentru care a fost conceput tot volumul. Ar mai fi de menţionat şi un fel de epilog cu titlul „Altă viaţă (alta, dar de multe feluri)”, de dimensiuni mai reduse. Întreaga carte e scrisă cu mintea românului de pe urmă, adică dintr-o înţelepciune la care n-ajunge oricine şi la care probabil că n-ar fi ajuns nici autorul, în ciuda inteligenţei şi cumsecădeniei lui excesive, dacă n-ar fi avut prilejul să cunoască artişti de excepţie, cum au fost Corneliu Baba, Piliuţă, Mărginean, Ion Pacea, Câlţia, Ilfoveanu şi alţii, dar şi lideri politici ca Levente, Nicolae Bozdog, Ion Dincă (Te Leagă), Dumitru Necşoiu, Nicolae Matei, Joiţa, Cioară, Enache, Găinuşe, şi lista acestora poate şi ea continua.

Aici, în primul capitol mai amplu, sunt amintiţi de vreo două ori şi câte trei tovarăşi anonimi, deci ale căror nume nu contează, dar noroc că era pe timpul lui Ceauşescu, şi nu pe vremea lui Gheorghiu-Dej, când nu conta nici cine are dreptate, deşi autorul mărturiseşte, pentru a-şi evidenţia calitatea personală, că în socialism, în general, „cântăreau persoanele mai mult decât legile, valorile, morala”. Ruşii au formulat mai clar situaţia : „În socialism, ordinul bate legea.” Tradus în orice limbă europeană, textul sună : „În socialism există în permanenţă, latent sau activ, terorismul de stat.” Autorul îşi vădeşte constant înţelepciunea : în orice firmă, membrii şi funcţionarii fac adevărata ei valoare ; evenimentele nu cad din cer, noi le creăm ; cu modestie, se consideră consumator de artă, şi nu critic de artă profesionist.

Primul capitol începe cu fixarea datei la care a luat în primire postul de director al Fondului Plastic al U.A.P.R., 29 noiembrie 1980, post rămas liber în urma decesului fostului director Văzdăuţeanu. Iniţial, Culea fusese inginer la Întreprinderea de Prefabricate Progresul. De acolo, a trecut inginer la Direcţia de Investiţii din Ministerul Comerţului Interior, în locul predecesorului decedat în urma unui accident aviatic. Mai departe, urcând mai multe trepte datorită hărniciei şi competenţei, a ajuns director general adjunct al Direcţiei Generale Comerciale a Municipiului Bucureşti. În momentul în care magazinul „La vulturul de mare cu peştele în gheare” a trebuit să devină „Materna”, a început colaborarea autorului cu U.A.P.R. Colaborarea s-a extins în momentul în care s-a iniţiat refacerea centrului vechi al Bucureştiului, cu Hanul lui Manuc, Carul cu bere etc. Culea menţionează că, la dărâmarea Spitalului Brâncovenesc, subalterna lui, doamna Cristescu, l-a informat că s-a găsit o inscripţie semnată în 1834 de Safta Brâncoveanu conţinând blestemul : „Cel ce va dărâma spitalul pentru îngrijirea săracilor să moară de moarte năprasnică în zi de Crăciun !” Fire esoterică de la natură, Voican Voiculescu a tradus în faptă blestemul. Este amintit şi un Congres al P.C.U.S. la care din greşeală a fost ales Kirov în loc de Stalin, după care Stalin şi alţi tovarăşi de nădejde i-au împuşcat urgent pe Kirov şi pe ceilalţi care s-au încurcat la vot, restabilind legalitatea, vorba lui Iliescu. Este citat şi un automatism verbal al tovarăşului Matei : ”Cui nu înţelege de vorbă bună îi explicăm cu pumnul!”

Aceste picanterii apar în contextul strângerii colaborării cu diverşi pictori, de la care autorul învaţă. Corneliu Baba i-a spus : „În opinia creatorului o lucrare nu este niciodată încheiată. Tot ce ai de făcut este să o laşi aşa… şi să aplici cele învăţate la un alt tablou.” Uneori, autorul nu îndrăzneşte afirmaţii tranşante, ci se refugiază în spatele unor întrebări. Astfel, când încearcă să descifreze cauza longevităţii unui Aurel Ciupe sau Ion Musceleanu sau Pierre Cornu, tatonează : „Să fie oare secretul longevităţii lor faptul că s-au înconjurat de tinere frumoase ?” Apoi, referindu-se la condiţiile grele de viaţă ale artiştilor plastici români, dă compoziţia delegaţiei sculptorilor români la o reuniune a sculptorilor din ţările socialiste, care a avut loc la Sofia : „Jalea (şeful delegaţiei), Foamete şi Flămând (membri)”. Pe Sorin Ilfoveanu l-a ajutat să se mute de la Piteşti la Bucureşti. Acesta i-a atras atenţia asupra şcolii lui Ciucurencu : Traian Brădean, Constantin Piliuţă etc. Cred că totuşi autorul exagerează când afirmă că a aflat după puciul din decembrie 1989 că la Fondul Plastic se practica încasarea de comisioane pentru diferite înlesniri sau comenzi. Pentru aşa ceva i-ar fi trebuit o naivitate care nu se putea obţine decât cu consumarea a peste 80 % din inteligenţa pe care a avut-o în permanenţă întreagă. Fără a-i vorbi de rău pe Patriciu, Câmpeanu şi Tăriceanu, mărturiseşte că n-a putut colabora cu partidul liberal al acestor scursuri politice decât câteva săptămâni. Faptul că nu-i critică mă enervează şi mă face să-l bănuiesc pe autor, măcar din când în când, de stângism camuflat.

continuare »


Mihai Neagu Basarab. Recenzie la

volumul lui Mircea Maliţa Strategii de supravieţuire în istoria poporului român

Această a doua ediţie, revăzută şi adăugită, subintitulată Cuminţenia pământului, a văzut lumina tiparului la Editura Compania cu un cuvânt înainte semnat tot de acad. Dan Berindei ca şi prima ediţie. Trăim o perioadă istorică în care viitorul ne apare sumbru, tinzând chiar să dispară pentru scumpa noastră patrie. Cunoscând personal foarte mulţi oameni, între care mulţi intelectuali de marcă, subtili, mulţi scriitori şi istorici, am aflat încă de acum o jumătate de secol, pe cale orală, ceea ce poate accesa oricine astăzi dacă-i cade ochiul pe vreun text de Lucian Boia. Pesimismul mai mult sau mai puţin îndreptăţit altădată este în actualitatea zilelor noastre de-a dreptul constrângător. În acest context, cartea marelui înţelept tobă de carte acad. Mircea Maliţa îndeplineşte o funcţie terapeutică pentru toţi cititorii de valoare, pe care actualităţile şi perspectivele româneşti tind să-i îmbolnăvească. În finalul prezentării acestei capodopere de erudiţie, patriotism şi înţelepciune de rabin, acad. Berindei afirmă : „Strategiile de supravieţuire… este o carte care îl defineşte înainte de toate pe cel care şi-a consacrat realizării ei strădaniile, erudiţia sa multiformă, ascuţimea minţii sale. Dar este şi o carte necesară, mai ales în timpurile de confuzie prin care încă trecem. Autorul ei ne reaminteşte cine suntem, cum am străbătut miraculos valurile istoriei, care ne sunt profilul şi trăsăturile minţii şi, mai ales, ne încurajează în mersul nostru înainte. Recursul la istorie apare firesc în demersul autorului, ca şi viziunea sa neîncetat mondială. În realitate, el ne arată – spre luare la cunoştinţă ! – cum trebuie să fie un bun diplomat, pe ce trebuie să se întemeieze şi ce trebuie să urmărească. Din nou, trebuie să-i mulţumim academicianului Mircea Maliţa pentru acest nou şi frumos dar.”
După o scurtă introducere de 12 pagini, autorul rezumă pe 105 pagini istoria românilor într-un mod care astăzi te face, simultan, să te simţi mândru şi să te ruşinezi că eşti român, pulverizându-ţi totuşi orice pesimism, ceea ce pare imposibil, până nu citeşti această carte. De fapt, cartea propriu-zisă are două părţi: „Strategii militare şi paşnice” şi „Profilul românesc”. În prima parte, care are cinci capitole, primele trei sunt istorie pură, al patrulea este „Retragerea din istorie”, iar al cincilea – „Pe scena lumii”. Din primele trei capitole, iată un fragment, pozitiv, dar nu cel mai înălţător, referitor la Vasile Lupu : „Din agenda lui nu mai lipsesc schimbările patriarhilor de la Constantinopol şi certurile cu ei, înţelegerea cu Poarta pentru acceptarea patriarhilor aleşi de el, numirile principalilor clerici din toată aria ortodoxiei pentru care i se cerea consimţământul, asigurarea finanţării, controlul cheltuielilor, orientarea Bisericii în confruntările cu catolicii şi calviniştii. E greu de înţeles cum de i-au mai rămas timp şi energie pentru treburile interne şi externe ale Moldovei. Dar Lupu nu se desprindea de visul său şi se lăsa flatat de beneficiari, care-l socoteau locţiitor şi asemănător împăraţilor bizantini.” Prin contrast, contemporanul lui Lupu în Ţara Românească, Matei Basarab, avea ca obiectiv „eliberarea Peninsulei Balcanice şi nu restaurarea unui imperiu”.
„Retragerea din istorie”, formulată ca atare de Lucian Blaga, constituie o strategie de supravieţuire. Academicianul Maliţa consideră că nu există totală ieşire din istorie pentru cei care se străduiesc să supravieţuiască. Şi mai adaugă, amendându-l pe Blaga, „Legile evoluţiei funcţionează acolo unde, din contactul cu mediul, există selecţie”. Contemporan cu Blaga, Ştefan Lupaşcu a creat „o logică a energiilor pe baza opuşilor inseparabili”. Autorul insistă pe cuplul actualizare-potenţare : „Cele două forţe nu sunt nici duşmane, nici prietene, nu se ajută, nu se împiedică. Se poate să nu poţi acţiona – pasul e mic, aproape invizibil. În schimb, potenţarea, îmbogăţirea minţii şi adunarea resurselor ei creşte considerabil.” În zona acţiunii puternice, situaţia este inversă. Blaga remarcă pe bună dreptate că acceptarea modelelor occidentale bine alese funcţionează benefic, catalitic. Autorul înţelege ceea ce citeşte ca acela care a scris şi, beneficiind uneori, în plus, de bibliografie suplimentară, este ridicat prin discursul său deasupra multor surse bibliografice de prima mână. Academicianul Maliţa mi l-a crescut mult în ochii mei pe Blaga ca filosof al istoriei, aşezându-l, în această calitate, lângă compozitorul Enescu şi sculptorul Brâncuşi, consolidând astfel şi unitatea României ca sursă de genialitate.

continuare »


Mihai Neagu Basarab – recenzie la

volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor de Aurel I. Rogojan 

Se știe că moții sunt oameni aprigi, care au atât de mult caracter, încât practic n-au nevoie să piardă vremea stând pe gânduri, așa cum ne-a rămas din istorie modelul reprezentat de Avram Iancu. Ei bine, autorul acestei monografii are una dintre cele mai strălucite minți românești din ultima sută de ani. Am parcurs mai multe texte elaborate de generalul Rogojan, care are o anumită obiectivitate, în sensul că nu se jenează să relateze despre o serie de greșeli ale unor importanți demnitari comuniști, întocmai ca și fostul său șef, generalul Iulian Vlad. Ei doi exprimă în scrierile lor sâmburele, miezul tare al doctrinei comuniste, care s-a retras din oficialitate pentru că rămăsese neînțeleasă pentru prea mulți din puținii șefi ai lui Aurel Rogojan, într-o vreme în care progresul tehnic, mai ales, făcea din ce în ce mai cuprinzătoare mintea cetățeanului-standard. Artizanii tranziției au înțeles perfect situația și au distrus învățământul și medicina românească între multe – toate celelalte – compartimente ale vieții civilizate, bazându-se pe faptul că, dacă 28 de ani plătești lefuri de batjocură, este nevoie de 50 de ani după ce reglementezi salarizarea conform cu respectul față de muncă până când slujbașii ajung să-și merite noile salarii deja învechite.
Generalul Rogojan a fost șef de promoție și continuă să fie un mare pedagog atâta timp cât nu este împiedicat să vorbească și să scrie, pentru că aici este adevărata lui vocație : organizator de oameni care știu, au învățat ce anume au de făcut. Salariile și pensiile de la SRI măsoară, de fapt, felul în care generalul Rogojan și-a făcut și continuă să-și facă datoria, meseriașii din informații fiind, în fond, cam singurii români din țară, maturi și conștienți, de care guvernanților reali le este frică. Desigur, și în Cuvântul înainte al acestei cărți autorul este obiectiv, dar cu ochelari roșcovani : el vede o opoziție între kaizerul Germaniei și țarul Rusiei, când, de fapt, ei erau aproape cumnați, țarina fiind nemțoaică și tensiunea generată de aceasta lângă țarul Nicolae al II-lea, cam papă-lapte, nemulțumea în primul rând familia țarului, care a deschis seria conspirațiilor rusești încheiate cu triumful lui Lenin, după ce tot poporul rus era încredințat că Dumnezeu va modifica religia creștină într-un mod convenabil Rusiei, de-mi vine să zic : unde dai și unde crapă. Multe conspirații rămân în mâna lui Dumnezeu, să mă ierte domnul general Rogojan, dar eu așa văd problema. Câți români ar fi ieșit să demonstreze pe străzi în decembrie 1989 dacă ar fi știut că în România de azi, așa cum a ajuns să arate, vor părea a fi în frunte Dragnea și cu Viorica lui ? Autorul vede însă foarte corect că « Toți și toate sunt în spirala nesfârșitelor conspirații împotriva legii, bugetului, statului și drepturilor cetățeanului. Internaționalele criminalității organizate au luat locul internaționalelor proletariatului ». Partea proastă e că internaționalele proletariatului erau pe hârtie în ordine, iar în realitate erau așa cum internaționalele criminalității organizate încă n-au ajuns să se-mplinească, urmând ca, atunci când se vor desăvârși, să ne întoarcem la un comunism perfecționat, cu perestroika și fără glasnost. Asta, desigur, și cu condiția ca domnul general Rogojan și alți câțiva ca noi, din toată lumea, să ne continuăm activitatea. Finalul prefeței este romantico-patetic : « O stafie bântuie prin România. Stafia antipatriotismului deșănțat și a trădării naționale… Dacă vorbești de dragostea de neam și de credința datorată patriei ești un retard comunist. » Dragostea de neam se află în opoziție cu Proletari din toate țările, uniți-vă !. Ca să-i lichidăm pe cei care și-au făcut o situație, indiferent prin ce mijloace, în fiecare țară, compatrioții ! Toți comuniștii care au cochetat cu dragostea de neam au fost lichidați sau, în orice caz, detestați de comunitatea comuniștilor din toate țările. Se lupta ca șefii partidelor comuniste să fie de alte naționalități. La noi, unguri, bulgari etc. Cine cânta Hora unirii sub comuniști, inițial, primea o condamnare, și mulți au mai rămas câțiva ani în închisoare și după ce, în urma unei destinderi, a unei relaxări, a adormirii vigilenței comuniste internaționaliste, Hora unirii a început să se cânte la radio, oficial.

continuare »



Introducerea autorului

Noi mărturii despre
România penală (2013-2017) 

Politică, justiţie şi servicii secrete în ofsaid

A spune adevărul, chiar dacă e trist

Cu aproape patru ani în urmă, Editura Compania mi-a publicat cartea România penală văzută de un senator fost procuror, care cuprinde declaraţii politice şi interpelări pe care le-am făcut în Senatul României în perioada 2010-2013. Cele mai multe dintre ele îi priveau pe protagoniştii guvernării portocalii (preşedintele Traian Băsescu, premierii Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu, ministresa Elena Udrea) şi pe şefii principalelor unităţi de parchet (Parchetul General, DNA, DIICOT), serviciilor secrete (SRI, SIE, SPP, STS) şi ai altor instituţii de forţă (MAI, ANAF, ANI, CCR). Concluzia cărţii era că în timpul regimului Băsescu a fost constituit un grup infracţional organizat la cel mai înalt nivel statal şi că în fruntea principalelor instituţii din ţara noastră au fost promovaţi, în baza principiului nulităţilor controlabile, oameni relativ tineri, cu pregătire precară, mediocră şi experienţă redusă, care erau, de regulă, şantajabili şi au manifestat obedienţă faţă de tutorii şi protectorii lor politici. Cartea se încheie cu declaraţii şi interpelări din 2013 în care i-am avut în cătare pe liderii principali ai PSD, respectiv pe Victor Ponta, în calitate de preşedinte al PSD şi prim-ministru al guvernului României, şi pe Liviu Dragnea, în calitate de secretar general al PSD, vicepremier şi ministru al Dezvoltării Regionale.
Majoritatea afirmaţiilor mele au fost confirmate de evoluţiile ulterioare, inclusiv de dezvăluirile mai recente ale fostului deputat Sebastian Ghiţă, ale fostului colonel SRI Daniel Dragomir şi ale jurnalistului Dan Andronic, directorul ziarului Evenimentul zilei. România a devenit un stat aproape eşuat după cele două mandate prezidenţiale ale lui Traian Băsescu. Chiar şi acesta a recunoscut anul trecut că România a devenit un stat mafiot şi un stat poliţienesc. De la statul clientelar din timpul guvernării Năstase s-a ajuns la statul mafiot sub preşedinţia lui Băsescu, iar în ultimii ani tendinţa este evoluţia spre un stat disciplinar, poliţienesc. Statul de drept a intrat sub controlul binomului SRI-DNA, care a dominat Parlamentul, guvernul, justiţia, administraţia publică şi presa. Şefi de servicii secrete în tandem cu şefi de unităţi de parchete au ajuns să destructureze partide politice şi să constituie partide noi, de tip balama, ca UNPR, pentru a configura noi majorităţi politice, şi chiar să impună liderii unor partide, ca în cazul fostului preşedinte al PSD, Victor Ponta. Lupta anticorupţie a derapat spre răfuieli politice şi a intrat într-o fundătură după denunţarea protocoalelor care au instituţionalizat binomul SRI-DNA. Justiţia scârţâie din toate încheieturile şi trebuie resetată, după cum a spus-o însuşi actualul ministru de Justiţie, Tudorel Toader. Încrederea românilor în justiţie şi în instituţiile de forţă a scăzut considerabil.
Instituţionalizarea şi eficienţa binomului SRI-DNA au fost confirmate de rapoartele de activitate ale SRI pe anii 2009 şi 2013, în care au fost menţionate echipele operative mixte pro­curori-ofiţeri SRI şi s-a consemnat că juriştii SRI i-au ajutat pe procurorii DNA să instrumenteze 462 de dosare în 2013, inclusiv sub aspectul încadrării juridice. Conform unei analize realizate de profesorul universitar şi avocatul Radu Chiriţă, între 2010 şi 2015 în România au fost adresate instanţelor de judecată 109 946 de solicitări pentru mandate de interceptare telefonică, din care au fost aprobate 102 729 (93 %), ceea ce înseamnă că au fost interceptate minimum 300 000 de persoane (luând în calcul o medie de trei persoane interceptate pe un mandat). Potrivit rapoartelor anuale de activitate ale SRI, în perioada 2005-2015 Serviciul a pus în executare peste 250 000 de autorizări pentru interceptarea comunicaţiilor, numărul acestora cres­când de la un an la altul şi ajungând în 2014 să fie de 11 ori mai mare decât în 2005. SRI a devenit campion mondial la ascultat, dacă avem în vedere analiza statistică a Fundaţiei Friedrich Ebert Stiftung România, potrivit căreia SRI a solicitat şi a obţinut de 16 ori mai multe mandate de siguranţă naţională decât FBI, raportat la populaţia României, care este de circa 16 ori mai mică decât cea a Statelor Unite ale Americii, în condiţiile în care prima putere a lumii se confruntă cu ameninţări la siguranţa naţională mult mai numeroase şi mai grave.

continuare »


Fascinaţia ineditului : Ultima boemă
bucureşteană, de Mihai Neagu Basarab

Delia Marc

Copil fiind (nu cutreieram păduri ☺), eram cu ochii larg deschişi şi cu urechile ciulite în sala de aşteptare şi în cabinetul de dentist al tatălui meu, din Piaţa Victoriei – Ilie Pintilie – fost Bonaparte – actual Iancu de Hunedoara ☺.
Şi nu numai acolo, ci şi în curte, la “găzăria” care aparţinuse Garajului şi Depozitului de produse petroliere ale bunicului meu.
Şi nu numai acolo, ci şi la renumita cârciumă a lui Jerca, de pe Clopotarii Vechi colţ cu Povernei (demolată şi ridicat de curând un Boutique Hotel-Restaurant Vogue), unde mă aciuiam uneori lângă bunicul meu.
În aceste trei locuri veneau personaje interesante ale timpului trecut şi prezent în acei ani ai deceniilor şase şi şapte ai secolului trecut.
Veneau pictori şi poeţi care îşi plăteau uneori tratamentele şi consumaţia cu rodul talentului lor (pereţii de la Jerca erau renumiţi pentru lucrările şi semnăturile iluştrilor pictori şi graficieni care îi călcau pragul).
Veneau armeni, ruşi albi de viţă nobilă şi polonezi de asemenea, veneau greci de-ai lui Manolis Glezos, evrei foşti combatanţi în Spania – într-un cuvânt, refugiaţi din varii motive din ţările lor de baştină.
Se discuta în şoaptă, deşi se mai ridica uneori vocea şi fiecare avea educaţia conversaţiei – se ascultau cu respect unul pe celălalt.
Nu ştiam pe atunci cât de norocoasă şi nenorocoasă eram deopotrivă.
Nu ştiam pe atunci că mulţi dintre cei întâlniţi şi ascultaţi făceau parte din boema bucureşteană. Dar mi-am amintit mereu momente, fragmente, nume, figuri…
Iată de ce m-am grăbit să citesc acest volum subţirel la prima vedere, dar dens în conţinut, semnat de Mihai Neagu Basarab.
De profesie medic, cu specializare in psihiatrie (doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar în psihiatrie în 1990) şi cu specializare şi în homeopatie şi acupunctură, Mihai Neagu Basarab s-a aplecat încă din anii tinereţii asupra scrisului, debutând în proza SF, apoi dramaturgie, traduceri, cronici, rubrici permanente în reviste serioase, publicând volume de literatură şi de medicină. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1972. Din anul 1990 s-a stabilit la Freiburg, în Germania, concentrându-se asupra carierei medicale, dar şi asupra scrierilor sale de literatură, eseuri şi memorialistică.

continuare »


Stimate vizitator,

Cum ştiţi, probabil, la 25 mai 2018 intră în vigoare Regulamentul European 2016/679
privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal
şi libera circulaţie a acestor date (GDPR).

Editura Compania doreşte să vă poată informa despre noutăţile sale editoriale (prin newsletter trimis pe e-mail) şi să vă poată expedia cărţile pe care le comandaţi.

Pe lângă e-mail, comanda implică pentru noi prelucrarea şi conservarea şi a altor date
ale dumneavoastră cu caracter personal (nume, prenume, domiciliu, număr de telefon), respectând măsurile de securitate impuse de normele europene.

Dacă doriţi şi dumneavoastră să primiţi înştiinţări despre noutăţile noastre editoriale(newsletter), vă rugăm să vă manifestaţi explicit opţiunea :

DAŢI CLICK AICI şi astfel veţi rămâne abonaţi la newsletter-ul nostru.

În cazul în care nu vom primi din partea dumneavoastră acest acord clar exprimat, nu vă vom putea expedia cărţile pe care ni le comandaţi şi nici comunica titlurile recent apărute la noi.

Vă stăm la dispoziţie pentru orice informaţii suplimentare pe această temă.

Cu cele mai bune gânduri,
Editura Compania

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153 Bucuresti
Tel. editura : 021 223 23 28  Fax : 021 223 23 24
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37    021 223 23 25
E-mail : editura.compania@gmail.com  compania@rdslink.ro
www.compania.ro
Blog : www.compania.ro/blog


Despre o carte „cu titlu provizoriu”

Dr. Vlad Stroescu

Toamna trecută am primit, pe adresa redacției, o carte. Pseudonimul autoarei, deşi foarte sonor – Maia Levantini – nu suna cunoscut, aveam să aflu că e vorba de un debut. Iar titlul mi s-a părut prea lung şi redundant: Cu titlu provizoriu: Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România. Serios, cuvântul „titlu” chiar în titlu? Şi două subtitluri? Doar citindu-l, am crezut, de altfel, că am aflat tot ce trebuia să ştiu: că e vorba despre plecat din ţară, de întors în ţară, că personajul e melancolic şi, mai rău, psihiatru. Cum stau toată ziua în compania unui psihiatru de care nu am cum să scap – arta de a scăpa de tine însuţi este extrem de complexă şi rafinată şi eu nu sunt măcar un ucenic talentat –, am pus cartea pe raftul de la serviciu, amânând-o pentru o dată neprecizată. Mi-era şi cam teamă să o deschid, poate din acelaşi motiv pentru care, de la Moartea domnului Lăzărescu încoace mi-e teamă să văd filme româneşti: nu cumva să mă duc la cinema şi să constat că în loc de ecran e o imensă oglindă panoramică.
Întâlnirile mele cu cărţile sunt rareori întâmplătoare şi orice carte bună îţi schimbă viața, aşa încât oricât aş încerca eu să întârzii întâlnirile astea, din lene sau inerţie, până la urmă ele tot au loc. Într-o zi însorită de ianuarie, ajutat de mai multe circumstanţe, m-am trezit că deschid volumul şi încep să citesc. Şi ce mai surpriză am avut. Am absorbit pe nerăsuflate odiseea acestei colege, între vechi şi nou, între matrice şi străinătate, între disperare şi exaltare (deşi nici exaltarea nu e tocmai fericită). Îmi măsor cuvintele: şi Odiseu s-a întors şi apoi a plecat iar, nici el nu-şi găsea liniștea. Ajuns la sfârşit, am avut impresia de neterminat sau de abia început.
Nu ştiu cât de reală e Maia Levantini/Mona Dumitrescu (numele personajului principal care, totuşi, e mereu la persoana întâi) şi cât e un compozit de realităţi paralele, un amalgam de persoane autentice, căci o bucăţică din ea eram cu siguranţă şi eu. Copil antedecembrist, psihiatru postdecembrist care descoperă că, odată deschise porţile închisorii regimului comunist, deasupra sunt un şir lung de închisori, precum balenele concentrice ale lui Marin Sorescu sau lanţul coliviilor lui Dan Verona. Şi tot precum Iona, eroina nu încetează să caute ieşiri, fie pe dinăuntru, fie pe dinafară. Înăuntru e „marea cultură”, Kant şi Dostoievski, cu care figuri binevoitoare de profesori au „mobilat-o” ca să facă faţă orizontului cenuşiu comunist. Înăuntru mai e şi moartea. În afară sunt Bucureştii, Spitalul de Psihiatrie Obregia, policlinica de la Apaca şi, mult mai departe, pe alte planete, Franţa şi America. La capăt, absurdul şi aleatoriul universal.
E greu să pun punctul pe „i” şi să încadrez cartea asta. Or fi memorii? Ficţiune simplă nu e, pentru că e prea multă autenticitate: m-am speriat de-a dreptul recunoscând scenele şi obiceiurile de la Spitalul Obregia. E şi o curiozitate antropologică aici: în fiecare călătorie, articularea dintre străin şi familiar e minuţios construită. Dar nu e nici neoreportaj, e prea subiectivă pentru aşa ceva.
De fapt, dincolo de încadrări stilistice, ce şochează în carte e deschiderea absolută. Înţeleg de ce autoarea (sau autorul) se protejează (nu cunoaştem identitatea lui reală): eu unul nu aş fi avut curajul să vorbesc despre mine în felul ăsta, fără rezerve. Nici despre alţii – reflex de psihiatru, poate. Dar şi mai uimitor e felul elaborat în care deschiderea e construită: e ca şi cum omul din spatele discursului ar încerca permanent să se ascundă după limbaj şi ar eşua, calculat, de fiecare dată. Avem aici un discurs adesea ultracult, încărcat de referinţe livreşti, dar în acelaşi timp detaşat şi autozeflemitor, chiar balcanic pe alocuri. Avem simţ al umorului simultan cu cel al tragicului, adesea, de ce nu, în aceeaşi frază. Avem artificii stilistice ce includ tabele de contingenţă şi parodii după balada Mioriţa. Şi deşi e meşteşug în toată afacerea, iubeşti imperfecţiunile, pentru că ele arată că nu e doar făcătură scriitoricească. E foarte greu să fii sincer fără să cazi în patetism şi în fals. Limbajul de azi e atât de amăgitor încât adesea e suficient să deschizi gura şi ai şi eşuat, te-ai şi alienat. Dar Maia Levantini reuşeşte atât de bine, încât o vom pune în acea rară categorie de medici-scriitori unitari, fără sindrom de personalităţi multiple, care vorbesc pentru că noi, ceilalţi medici, nescriitori, nu putem să o facem.

Text preluat din Viaţa medicală, 31 ianuarie 2018


Lucifer şi Lucia Ferescu
sub steaua dimineţii

Vladimir Bulat

Într-un recent interviu acordat canalului Radio România Cultural, pictorul și scriitorul Petru Vintilă jr. afirma că pseudoromanul Lucia Ferescu sau Steaua dimineții, 2016, a fost inițial un soi de eseu, topit ulterior în capitolul al treilea al acestei scrieri. A mai spus că acelei narațiuni îi lipseau dialogurile, vocile unor personaje care să facă mai perceptibilă și mai vie cavalcada ideilor, informațiilor și acțiunilor din cuprinsul acestei scrieri care debutează într-o toridă zi a lui 1835 și se încheie tot într-o zi de iulie a anului 2060.
Să recitim pasajele din acest pseudoroman : „Ziua aceea de iulie a anului 1835 pogorâse asupra Bucureștilor o căldură cumplită. Soarele parcă se topise pe cer, aerul ardea ca o văpaie de cuptor și întreaga fire încremenise, lipsită de cel mai slab firicel de vânt. Vipia alungase de pe ulițe deopotrivă oameni și animale, toţi și toate căutând o umbră anemică de iluzorie răcoare. Marele târg se pustiise, vlăguit, și amorţise sub lava ce se revărsa necontenit din soarele nemilos” (pag. 17) ;
Ziua aceea de iulie a anului 2060 pogorâse asupra Cetății Eterne o căldură cumplită. Încă de la primele ore ale dimineții, soarele parcă se topise pe cerul de un albastru spălăcit, înfierbântând nefiresc pământul. Aerul frigea ca o văpaie de cuptor încins la roșu, indicând iluzia unor torente invizibile de lavă ce se revărsau peste Cetatea Eternă” (pag. 314).
Între aceste două zile de iulie se întinde o fantasmagorică urzeală narativă, care te face să o parcurgi cu sufletul la gură, uitând de secole, biblioteci, geografii, școli, apartenențe religioase etc. Petru Vintilă jr. și-a scris, am putea spune, romanul vieții ; a spus în el cam tot ce crede, știe, cunoaște, cam cum vede el șarpanta întregului univers, din care pământul e doar o fărâmă zguduită de controverse, neliniști, războaie, convulsii, cataclisme, molime, secretomanie și fanatism, din care, în esență, înțelegem că „mântuirea nu este ce pare a fi” (pag. 68).

continuare »


Cuvântul lui Dumitru Constantin Dulcan la lansarea volumului Lucia Ferescu
sau Steaua dimineţii
de Petru Vintilă jr. –
5 aprilie 2017

Această carte este o adevărată enciclopedie a culturii umane, scrisă cu o înaltă luciditate intelectuală şi născută după un lung travaliu de documentare, de facere şi de informare. După cum precizează autorul, cartea este un semiroman cu personaje luate din realitatea actuală şi din cea a secolelor trecute, pe care le înfăţişează trăind concomitent atât în lumile arhaice specifice istoriei secolelor XVIII şi XIX româneşti, cât şi în cele moderne.
Acţiunea romanului se petrece pe locul numit înainte Dealul Spirii, demolat pentru a se construi actuala Casă a Poporului. L-am prins şi eu înainte în forma sa rustică şi pitorească, cu case, multe neetajate, înconjurate de grădini cu dalii, crizanteme şi trandafiri, cu o viaţă semipatriarhală între vecinii care se cunoşteau din copilărie. Ca medic, i-am tratat pe mulţi dintre cei care au fost dezrădăcinaţi din casele lor şi nu s-au mai putut împăca cu noul statut impus cu forţa.
Riguros, aproape până la obsesie, întocmai ca un cercetător de nivel academic, Petru Vintilă jr. se foloseşte de personajele sale pentru a face o lungă incursiune în istoria religiilor, a sistemelor filosofice, a tradiţiilor spirituale şi, la modul general, a întregii gândiri şi culturi umane înscrise sub semnul marilor înfăptuiri dar şi al dramelor, al nefericirii, ca şi al rarelor clipe de linişte. Cartea lui Petru Vintilă jr. este un memento mori care îndeamnă la meditaţie asupra măreţiei şi limitelor omeneşti, un adevărat fluviu balzacian de întrebări şi răspunsuri.
Cartea este în acelaşi timp un compendiu al culturii umane, văzută cu un ochi ager, meticulos şi lucid. Spre deosebire de tendinţa actuală de a trata orice subiect căutând să-i reliefeze doar umbrele – reale sau imaginare –, Petru Vintilă jr. se înscrie într-un realism pe care l-aş numi onest, corect şi responsabil.
Dincolo de istoria contradictorie a lumii, Petru Vintilă jr. ne oferă în acelaşi timp măsura talentului său prin imagini care se lipesc de retina sufletului. Iată doar două exemple : « … câteva icoane vechi, zgrăvite naiv, în tonuri pastelate le insuflau oaspeţilor osteniţi de drum un calm patriarhal şi o linişte de început de lume. » Sau : « … căldura sobelor aromea a mere și gutui păstrate pentru iarnă. » Mie îmi amintește de lectura « Cronicilor optimistului și pesimistului » ale lui G. Călinescu, în care doar câteva linii de condei te transportau instantaneu într-o lume a visării.
Rigoarea și participarea afectivă cu care descrie relicvele vechilor civilizații găsite pe meleagurile noastre (Cucuteni, Gumelnița, Hamangia – datate la 6-10 000 de ani) mie personal îmi spun foarte mult despre educația primită în familie și despre rădăcinile străbunicilor săi înfipte solid în acest sol, chiar dacă, probabil, unele semințe ar fi putut avea și alte obârșii.
Cartea se încheie într-o notă apocaliptică. Personal, vreau să cred nu în dispariția lumii, ci în sfârșitul unei mentalități, al unui mod de gândire absolut periculos. Dacă nu ne schimbăm modul de gândire, care este tributar unui realism naiv, vechi de când lumea, nu avem șanse de supraviețuire în condițiile în care este suficientă o singură apăsare pe buton pentru ca întreaga omenire să se transforme în scrum. Tocmai pentru a evita acest catastrofal final este nevoie de o nouă paradigmă, o Nouă Spiritualitate, în acord cu psihologia umană, cu biologia noastră și cu, dați-mi voie s-o spun, cu voința Universului. Universul ne vrea ființe vii prin care se experimentează pe sine, și nu tăcerea cenușii spulberată-n vânt.
Iată deci ce misiune are această carte : este o excelentă chemare la trezirea spirituală. Vă invit s-o citiţi cu răbdarea şi bucuria cu care Petru Vintilă jr. ne-a dăruit-o scriind.


//