Avem două întrebări la care toți deștepții planetei nu au reușit încă să dea răspunsuri mulțumitoare. Cât va dura războiul (și eventual cât de mult se va extinde acest război, economic deja mondial)? La această întrebare oarecum surprinzătoare avem totuși un răspuns chiar dacă fără argumente consistente sau probe indiscutabile dar care aparține unei autorități confirmate.
Un foarte respectat intelectual francez, Emmanuel Todd, cel care a anunțat într-o carte (La chute finale, decembrie 1976) căderea URSS cu vreo 15 ani înainte de 1989-1991, bazându-se pe mortalitatea infantilă în creștere rezultată din statisticile oficiale sovietice a afirmat recent (sfârșitul lui 2022 și începutul lui 2023), de mai multe ori deci, că războiul în curs va dura cinci ani și că acest război este de fapt al treilea război mondial (doar economic deocamdată), care depășește deja cu mult războiul circumscris din Ucraina. De altfel, Ucraina a primit din SUA și din Occident în 2022 peste 100 de miliarde de dolari în bani, armament, în instructori, informații, sateliți etc. Singurul său argument direct prezentat cu oarece umor e acela că și anterioarele două războaie mondiale au durat cam cinci ani. Desigur argumentația generală a lui Emmanuel Todd e mult mai sofisticată și merită urmărită.
A doua întrebare și cea mai importantă la care multă lume așteaptă un răspuns este : cine va câștiga războiul ? E evident pentru toată lumea care gândește că războiul se duce între SUA și Rusia și că aproape nu mai contează cine l-a provocat (SUA cu NATO) sau cine l-a început (Rusia). Ucraina nu e decât locul unde acest probabil război mondial a început și se desfășoară deocamdată limitat începând din 24 februarie 2022.
Ucraina, cu sutele de mii de morți și de răniți, cu distrugerile de infrastructură și economice în general, cu pierderile teritoriale, cu multele milioane de refugiați, spre vest și spre est, a pierdut deja războiul și chiar poate dispărea ca țară. Emmanuel Todd afirmă, de asemenea, că războiul nu se poate încheia decât cu înfrângerea unuia dintre combatanții principali, SUA sau Rusia. Nimeni nu poate câștiga războiul – amândoi combatanții sunt puteri nucleare –dar cineva îl va pierde: SUA sau Rusia.
În cazul în care Rusia va pierde războiul cu SUA, NATO și UE, Vladimir Putin va fi înlăturat de la putere și Rusia, cea mai întinsă țară de pe Pământ, va fi împărțită în mai multe ”republici” mai mici (cel puțin în trei, după Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard: American Primacy and Its Geostrategic Imperatives 1997) ”republici” care vor fi înghițite de capitalul american și occidental în general. Doar așa SUA și țările din Europa de Vest (Marea Britanie, Franța, Italia etc.) își vor putea plăti datoriile și vor putea continua să domine restul lumii (trei sferturi…). Europa Centrală și de Est nu intră la socoteală decât ca un teren extins unde se va desfășura războiul dintre SUA, NATO și UE pe de o parte și Rusia și China pe de altă parte.
Dimpotrivă, dacă SUA și NATO vor pierde războiul cu Rusia și China, dolarul va pierde ”exorbitantul privilegiu”, acela de monedă de rezervă și de schimb mondială, bursele americane și occidentale se vor prăbuși mai rău decât în 1929-1933, euro va dispărea chiar înaintea declasării dolarului, UE și NATO se vor destrăma, vor dispărea iar SUA se va scinda : Texasul, Florida, state din Midwest vor obține independența. La fel ca New York, California și altele, probabil.
Bineînțeles, chiar dacă nu recunoaște cu voce tare, toată lumea vrea să știe cine va câștiga al treilea război mondial peste patru sau cinci ani. Fiecare se poate plasa astfel din timp de partea învingătorului. Argumentele și atuurile fiecărui beligerant sunt binecunoscute, repertoriate și sunt destule de-o parte sau de cealaltă. Cei care doresc să câștige lumea A – SUA, NATO și UE – au întocmit o listă lungă de avantaje. La fel și cei care se poziționează de partea Rusiei (și a Chinei), lumea B, adică aproape tot restul planetei. Propaganda de război atinge cote delirante. Această propagandă e crezută doar de cei ce-o fac. Dar pentru a răspunde pertinent la întrebarea populară cine va câștiga războiul, poate că ar trebui să răspundem mai întâi la alte întrebări aparent secundare: 1. Cine atacă și cine se apără? și 2. Care sunt cei buni și care sunt cei răi ?
Deși Rusia e cea care a invadat Ucraina, partea rusofonă deocamdată (februarie 2023), totuși Rusia pretinde că duce un război defensiv, de apărare. SUA și NATO sunt cele care au reușit să se apropie periculos de frontierele sale, la câteva sute de kilometri de Moscova. Prin integrarea de facto (nu și de jure) a Ucrainei în NATO o foarte importantă linie roșie pentru Rusia a fost depășită.
Atât în primul cât și în cel de-al doilea război mondial cel care a atacat (Germania) a pierdut. Cine joacă azi rolul Germaniei? SUA sau Rusia? Și deci care sunt cei buni și care cei răi? După distrugerea Nord Stream 1 și Nord Stream 2 în apele internaționale avem un început de răspuns. E vorba doar de 30 de miliarde de dolari investiți de Rusia dar și de Germania, Franța și Olanda (parteneri NATO ai SUA).
Prin depășirea liniei roșii în Ucraina a fost ignorată securitatea indivizibilă a tuturor statelor, securitate indivizibilă pentru care s-au semnat tratate. Prin distrugerea Nord Stream, dreptul internațional a fost călcat în picioare, în numele ”regulilor” (hegemonice…) și s-a putut vorbi chiar de terorism.
Cine sunt cei buni și cine sunt cei răi ? E important de știut pentru că întotdeauna cei buni câștigă și cei răi pierd. Asta ne-a învățat acum două mii de ani Isus Nazarineanul. De două ori Germania a fost capul celor răi și de două ori Germania a pierdut. La fel s-a întâmplat cu Napoleon la începutul secolului al XIX-lea. Și, de asemenea, cine atacă și cine se apără, dincolo de propagandă ? Rusia spune că se apără. NATO a încercuit-o din toate părțile. Mai lipseau doar Ucraina și Georgia.
Mulți încearcă să-l identifice pe Hitler în această horă și teribilă derivă a umanității în întregul ei. Nimeni nu s-a gândit să-l caute pe noul Napoleon. Poate că imperiul american de azi seamănă mai bine cu imperiul napoleonian. Am dat peste un citat din Hitler în excepționala carte a genevezului Guy Mettan – Russie-Occident, une guerre de mille ans :
”Tout ce que j’entreprends est dirigé contre la Rusie. Si l’Occident est trop bête et aveugle pour saisir cela, je me verrai contraint de battre d’abord l’Occident, et ensuite, après sa défaite, de me retourner contre l’Union soviétique.”
(Tot ce întreprind eu este dirijat împotriva Rusiei. Dacă Occidentul este prea idiot și orb ca să înțeleagă asta, mă voi vedea constrâns să înving mai întâi Occidentul, și după aceea, după înfrângerea sa, să mă întorc împotriva Uniunii Sovietice.)
Asemănarea declarației lui Hitler din 11 august 1939, cu zece zile înaintea semnării Pactului Ribbentrop-Molotov cu proiectul și declarațiile neoconservatorilor americani, de a ataca mai întâi Rusia pentru a o neutraliza, înaintea Chinei care ar trebui să urmeze, e izbitor.
Toate momentele importante ale vieții noastre pot fi luminate, puse în legătură cu proverbele diferitelor popoare sau vorbele de spirit ale marilor oameni ai trecutului. Cultura și civilizația franceză sunt de o bogăție inepuizabilă. De exemplu : Jamais deux sans trois. Rusia a fost atacată la distanță de un secol de Napoleon și Hitler. Napoleon și Hitler au pierdut tot. Rușii pretind că sunt atacați pentru a treia oară, după Napoleon și Hitler, de America. Jamais deux sans trois ar veni din secolul al XIII-lea.
În anii târzii ai comunismului, ultimul roman al lui Marin Preda, un roman fluviu, a produs o mare emoție populară, a fost un imens succes de librărie. Zicerea cheie, emblematică, din faimosul roman a fost „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”. S-au scris nenumărate cronici în care scurta dar esențiala frază a fost comentată în lung și-n lat. Romanul Cel mai iubit dintre pământeni a apărut în anul 1980. Astăzi, la peste patruzeci de ani de la apariția romanului, fraza atribuită romanticului personaj Victor Petrini a lui Marin Preda merită restituită adevăratului său autor. Ea îi aparține de fapt de două mii de ani Sfântului Apostol Pavel, Saul din Tars, cetățean roman, fondator al Bisericii noastre creștine. Iar forma originală este : „Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt”.
Numeroșii comentatori encomiastici ai romanului nu și-au permis să citeze adevărata sursă. Ar fi încălcat dogmele epocii. Desigur, și forma degradată a faimoasei ziceri a Sfântului Pavel își are meritul ei și readucea în actualitate un gând cât o filozofie. Iar azi, în anii târzii ai Occidentului pornit într-un război dezastruos cu Rusia, deocamdată doar în Ucraina, gândul Sfântului Pavel e mai actual și mai pregnant ca niciodată.
„1. De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. 2. Și de-aș avea darul proorociei și tainele toate – aș cunoaște și orice știință, și de-aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. 3. Și de-aș împărți toată avuția mea și de-aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește. 4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. 5. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. 6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. 7. Dragostea nu cade niciodată.” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel. Capitolul 13).
Aceasta pare să fie cea mai frumoasă scrisoare de dragoste din toate timpurile.
„Faţă de America, Europa trebuie să fie mereu foarte atentă şi să nu furnizeze nici un pretext de acuze sau de represalii. America creşte în fiecare zi. Ea va deveni o putere colosală şi va veni un moment în care, având cu Europa comunicaţii mai uşoare graţie unor noi descoperiri, ea va dori să-şi spună cuvântul în treburile noastre şi să se amestece în ele” (Talleyrand).
Prognoza vizionară a marelui diplomat francez, poate cel mai mare din toate timpurile, este cu adevărat stupefiantă, pentru că ea a fost scrisă cu 100 de ani înainte de producerea faptelor. Talleyrand a scris aceste rânduri la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Francezul a stat doi ani şi în America, la Philadelphia, New York şi Boston, începând din martie 1794 şi a cunoscut această imensă ţară nemijlocit. I-a vorbit şi limba – locuise şi în Anglia, unde se autoexilase fugind de Teroare, între 1792 şi 1794.
Europa i-a dat Americii prilejul de două ori să se amestece în treburile sale. E vorba, bineînţeles, de cele două războaie mondiale. Aceste războaie îi sunt imputate, în general, în primul rând Germaniei, împăratului Wilhelm al II-lea şi lui Hitler. Astăzi, America controlează prin NATO, prin UE şi prin alte organisme şi organizaţii internaţionale aproape întreaga Europă, face excepţie majoră doar Rusia. După mulţi observatori, războiul din Ucraina – Ucraina e deja membru de facto al NATO şi UE – e, de fapt, un război al Americii cu Rusia.
Incompatibilitatea dintre Imperiul Britanic şi pe urmă cel American, şi Imperiul Ţarist, URSS şi Imperiul Rus actual e documentată de biblioteci întregi. Rusofobia anglo-americană nu a încetat în ultimii 200 de ani decât temporar, de pildă, în momentul alianţei cu Stalin pentru a-l învinge pe Hitler. Geopolitica, geoeconomia au fost inventate de Mackinder chiar pe baza acestei ireconciliabilităţi. Puteri de apă, puteri de uscat, Heartland etc.
În afară de Ucraina, principala victimă a războiului în curs, prin sancţiunile economice extinse aplicate Rusiei, este chiar Germania, cea care, prin nesăbuinţa şi aventurismul ei catastrofal, a deschis larg porţile Europei unei Americi devenită „colosală” şi pe spinarea Europei.
În ultimii 50 de ani, Germania a crezut că poate coabita cu bazele şi armata americană pe teritoriul său şi cu importuri gigantice de energie ieftină din Rusia. Întreaga economie germană, industria mai întâi, s-a bazat pe gazul ieftin rus, pe petrolul rus ieftin şi pe alte importuri de materii prime, metale absolut necesare industriei. Nici Helmut Kohl şi nici Angela Merkel, şi cu atât mai puţin social-democratul Gerhard Schröder nu au încercat să rezolve acest paradox fatal.
Germania trebuia ori să scape de armata şi de capitalurile americane, ori să renunţe la importurile enorme şi foarte ieftine de materii prime (mai ales energie) din Rusia. De fapt, de armata americană nu putea scăpa singură, putea încerca doar cu ajutorul Europei, al Franţei în primul rând, independentă militar de SUA (până în 2008) graţie lui Charles de Gaulle. Dar Germania putea să-şi diversifice importurile de energie chiar dacă la preţuri mai ridicate, inclusiv din Statele Unite. Nu a făcut-o deloc şi azi plăteşte preţul maxim.
Profesorul german de economie la Universitatea Aalen, Christian Kreiss, cu experienţă de profesorat în SUA, vorbeşte despre distrugerea industriei şi a clasei medii germane : „Lucrez în domeniul economic de 40 de ani, iar ceea ce văd acum n-am mai văzut niciodată. Nori negri plutesc deasupra Germaniei. După principalii analişti ai Asociaţiei Camerelor de Comerţ şi Industrie germane, asistăm la o contracţie economică de 20 până la 30 %. Şi nu e părerea oricui, ci chiar cea a preşedintelui asociaţiei. Iar preşedintele Federaţiei industriei germane spune că industria noastră e ameninţată. N-am mai văzut niciodată aşa ceva – o inflaţie de 10 %.
Am tipărit mulţi bani în ultimii ani. Guvernul a făcut cecuri care ne-au îndemnat să credem că totul va fi bine, că am putea, într-un fel sau altul, să scăpăm de toate problemele cu banii guvernului. Dar nu e cazul câtuşi de puţin. Şi, mai ales, e vorba de un atac la clasa noastră mijlocie. Închiderea în case a minat deja grav întreprinderile mici şi mijlocii, la fel ca şi politica actuală de sancţiuni a guvernului, mai ales cea aparţinând duoului de politicieni verzi de vârf care vor să suscite cât mai multă antipatie pentru poporul rus şi împing, de fapt, războiul mai departe. E păgubos şi pe scară mare. Această politică a sancţiunilor – fără petrol din Rusia, fără gaz din Rusia – e complet absurdă. Acest gaz face apoi turul lumii şi reajunge aici sub formă de gaz fracturat, murdar şi mult mai scump […]. Povestea cu Ucraina e o absurditate totală” („Christian Kreiss, allemand, professeur d’économie…”, brunobertez.com, 13.11.2022)
America încearcă să-şi salveze economia ultrafinanciarizată (şi hegemonia!) înghiţind industria germană. Au început sau se prefigurează delocalizări ale industriei germane (industria chimică, a sticlei, a oţelului, a hârtiei) şi construcţiei de automobile în America, unde energia este mult mai ieftină. SUA, care nu prea mai are industrie (a fost delocalizată de mult timp în Asia, mai ales în China), se va reindustrializa german. Odată cu industriile vor pleca în SUA şi capitalurile germane, după cum se estimează azi.
Dar odată cu economia Germaniei se poate prăbuşi şi toată construcţia UE, începând cu moneda sa, euro, care şi-a început devalorizarea. Odată cu prăbuşirea probabilă a UE, avantajele pe care le deţine SUA în Europa, în special în Europa de Vest, se vor transforma în pietre de moară de gâtul economiei americane. Piaţa pentru interesele americane în Europa se va restrânge dramatic.
Intrarea din ce în ce mai des evocată a României şi Poloniei în conflictul cu Rusia va transforma războiul din Ucraina într-un război din Europa de Est. Asta pentru început. Trupele româneşti (plus instructori, mercenari occidentali şi înzestrare militară americană + sateliţi) ar trebui să apere Republica Moldova şi sud-vestul Ucrainei, regiunea Odesa. Trupele poloneze (instructori, mercenari, armament occidental) ar asigura protecţia Ucrainei de Vest, Lvov, Ivano-Frankovsk. Şi iată cum se proiectează, pe teren, împărţirea Ucrainei. Nipru va fi o graniţă pentru înaintarea Rusiei – asta ne spune retragerea din Herson. Şi ce va mai rămâne din Ucraina ? O Ucraină foarte mică şi demilitarizată.
Proiectul mare care se deduce din marile manevre actuale este apariţia unei noi mari puteri europene total conectată la SUA : este vorba de Polonia. Astfel, ruptura dintre Germania şi Rusia, o apropiere percepută ca atât de periculoasă de puterile de apă SUA şi Marea Britanie, va fi asigurată de ţările din intermarium, printre care şi România.
Roata se învârteşte şi istoria nu se opreşte niciodată.
De ce nu pot avea loc negocieri de pace în războiul din Ucraina ? De ce pacea pare imposibilă, irealizabilă ? Lumea, mai ales cea europeană, a obosit, s-a săturat de această nouă mare criză provocată, care duce la frig, sărăcie, foamete, falimente, penurii de tot felul, lume care a trecut printr-o altă mare criză inventată şi ea, cea a Covidului şi a obligativităţii unui vaccin netestat şi, după mulţi, foarte periculos.
Dintr-un război bazat pe argumente pseudoreligioase, cvasireligioase sau chiar religioase (dar un religios financiar, religia dolarului universal) nu se poate ieşi prin mijloace raţionale, consacrate de istorie. Rusia e somată cotidian să se explice, să explice de ce a „invadat” Ucraina rusofonă, în vreme ce SUA nu trebuie să explice nimănui ce caută ea însăşi în Ucraina. Împreună cu aliaţii săi vasalizaţi din imperriul american occidental. Şi la fel cum SUA nu trebuie să explice nimănui de ce a integrat, a „anexat” în NATO foşti aliaţi vasali ai URSS din fostul Pact de la Varşovia, aflaţi în „vecinătatea apropiată” a Rusiei (eliberată din URSS).
Crede şi nu cerceta ! Propaganda civilizaţiei occidentale, civilizaţie aflată în mod evident pe o pantă descendentă, mai ales în ceea ce priveşte credinţa şi morala, e doar o variantă degradată a credinţei medievale în Papa de la Roma, conducător universal autoproclamat şi în Dumnezeul său de tip Ev Mediu occidental. Şi asta în special după Marea Schismă de Orient din 1054.
Noul Papă de la Washington, numit azi Joe Biden şi ales, după mulţi, după „trumpişti”, în mod fraudulos, luptă azi deopotrivă cu regii ostili germanici (patronatele germane) şi cu creştinătatea ortodoxă, condusă altădată de la Constantinopol, astăzi turcitul Istanbul. Principala victimă a sancţiunilor impuse Rusiei de SUA (şi de vasalii săi din UE) pare a fi azi tot aceeaşi Germanie. Rusia joacă rolul său tradiţional de 1 000 de ani, reprezintă Orientul ortodox, Noua Romă, Noul Constantinopol.
Papa de la Washington îi are în vizor şi pe chinezi, ca şi pe oricine, mai ales din Asia, nu se supune dictatelor papale, cu multiplele lor „clauze”. Dolarul şi hegemonia unipolară americană trebuie să mai trăiască cel puţin 100 de ani – proiectul neoconservator New American Century (atribuit lui Robert Kagan, soţul Victoriei Nuland). Conflictul în curs nu e decât o etapă din războiul de 20 de ani deja programat.
Dar, pe lângă strania dimensiune religioasă, conflictul din Ucraina are şi o dimensiune psihologică, de fapt, psihiatrică. Rusofobia, boala de care suferă, paradoxal, mai mult Occidentul decât unele ţări din imediata apropiere a Rusiei, printre care şi România, a acumulat biblioteci întregi, cu autori francezi, englezi, americani şi germani, dintre care cel mai celebru e Marchizul de Custine (1790-1857), reeditat în toate limbile, dar mai ales în SUA, de sute de ori.
Marele economist american Michael Hudson demonstrează câteva dintre aceste idei şi destule altele, în primul rând economice, într-o conferinţă atinsă de aripa geniului, anume făcută pentru Germania : ”Paralela cea mai apropiată pe care o pot găsi este lupta din Evul Mediu european între papalitatea romană şi regii germani – ai Sfântului Imperiu Romano-German – în secolul al XIII-lea. Acest conflict a împărţit Europa după nişte linii asemănătoare celor de azi. Mai mulţi Papi l-au excomunicat pe Frederic al II-lea (împăratul Sfântului Imperiu) dar şi pe alţi regi germani, şi şi-au moblizat aliaţii la luptă împotriva Germaniei şi a controlului pe care îl exercita ea în Italia de Sud şi în Sicilia.
Antagonismul Occidentului împotriva Orientului a fost suscitat de Cruciade (1095-1291), tot aşa cum războiul rece actual este o cruciadă împotriva economiilor care ameninţă dominaţia Statelor Unite asupra lumii. Războiul medieval împotriva Germaniei urmărea să decidă cine trebuia să controleze Europa creştină : papalitatea, Papii devenind împăraţi mundani, sau conducători laici ai unor regate individuale care revendicau puterea de a le legitima şi accepta moral. Pandantul Europei medievale la noul război rece al SUA împotriva Chinei şi Rusiei a fost separarea Bisericilor din Orient şi Occident în 1054. Cerând un control unipolar asupra creştinătăţii, Leon al IX-lea a excomunicat Biserica Ortodoxă de la Constantinopol şi toată populaţia creştină care o compunea. […]
Această ruptură i-a creat o problemă politică diplomaţiei romane : cum putea menţine toate regatele Europei occidentale sub controlul său şi revendica dreptul la subvenţii financiare din partea lor ? Acest obiectiv implica subordonarea regilor profani autorităţii religioase papale. În 1074, Papa Grigore al VII-lea, Hildebrand, a anunţat 27 de Dictate Papale care cuprindeau strategia administrativă ce-i permitea Romei să-şi asigure puterea asupra Europei. Aceste exigenţe papale (sancţiunile economice de astăzi – n.n.) prezintă o paralelă frapantă cu diplomaţia americană de azi” („Germany’s position in America’s New World Order”, michael-hudson.com, 2.11.2022).
SUA nu-şi mai respectă nici măcar propria Constituţie. Războiul din Ucraina împotriva Rusiei nu e un război declarat cu acte în regulă, e doar un război prin proxy, şi nici nu e purtat ca un război în interesul clar al SUA. Doar al Marii Finanţe, al Wall Street-ului, al marilor averi (care au cumpărat mult pământ în Ucraina), al FMI-ului, Băncii Moncdiale, UE, OMC etc. Într-un cult pe faţă al Davos-ului. E doar un război împotriva „necredincioşilor”.
Cel mai mare „necredincios” e chiar Vladimir Putin, care trebuie imperios înlăturat de la putere şi înlocuit cu un nou Boris Elţîn subaltern. Va urma, probabil, într-o nouă etapă, Xi Jinping al Chinei, pe care Statul Profund american nu a reuşit să-l împiedice să obţină un al treilea mandat de cinci ani prin sprijinul acordat „bandei” lui Hu Jintao. Hu Jintao a fost scos ostentativ din sală manu militari în ultima zi a Congresului Partidului Comunist Chinez, în văzul întregii lumi.
Michael Hudson crede că războiul Occidentului, războiul SUA cu cealaltă lume în reorganizare, lumea B, poate dura între 10 şi 20 de ani : „Această fractură mondială promite să fie o luptă de 10 sau 20 de ani pentru a se decide dacă economia mondială va fi o economie unipolară dolarizată, centrată pe Statele Unite, sau o lume multipolară şi multidevize, centrată pe inima Eurasiei, cu economii mixte public-privat. Preşedintele Biden a caracterizat această împărţire ca fiind aceea între democraţii şi autocraţii. Această terminologie e un tipic dublu limbaj orwellian. Prin „democraţii”, el înţelege Statele Unite şi oligarhiile financiare occidentale aliate. […] Prin „autocraţii”, Biden înţelege ţările care rezistă acestei preluări a controlului prin financiarizare şi privatizare. În practică, retorica americană semnifică promovarea propriei sale creşteri economice şi a propriului nivel de trai, menţinând Finanţa şi banca în chip de servicii publice” (Idem).
Printre cei mai mari contributori la războiul din Ucraina sunt SUA (3,6 % din bugetul de Apărare propriu transferat în Ucraina), Marea Britanie (6,7 %), Polonia (15 %), Letonia (41 %), Estonia (37 %), Lituania (16,7 %). Aceste ţări reprezintă linia întâi a efortului militar din Ucraina împotriva Rusiei. Dar mai sunt şi alţi contributori : Canada (4,1 %), Germania (2,4 %), Luxemburg (11,9 % din bugetul de Apărare propriu transferat în Ucraina), Slovacia (9,9 %), Republica Cehă (9,4 %), Suedia (4,3 %), Norvegia (4,4 %), Slovenia (8,5 %), Danemarca (6,2 %), Grecia (3,3 %). Aceste contribuţii cumulate înseamnă 41 de miliarde de dolari, adică de 7,6 ori mai mult decât bugetul de Apărare al Ucrainei pe 2022 şi 86 % din bugetul de Apărare al Rusiei. România şi Austria nu contribuie decât cu 0,1 % din bugetul lor de Apărare, iar Ungaria nu apare deloc în acest tablou (vezi Édouard Husson – „Guerre d’Ukraine. Point au jour 253 – les Américains avouent qu’ils ont des troupes présentes en Ukraine…”, lecourrierdesstrateges.fr, 3.11.2022).
Volodimir Zelenski e dispus să negocieze pacea numai în condiţiile sale : să recupereze toate teritoriile anexate de Rusia, inclusiv Crimeea, Rusia să plătească integral reconstrucţia Ucrainei şi, eventual, Vladimir Putin să fie purtat şi arătat într-o cuşcă prin Kiev (şi Washington ?) ca altădată Baiazid învins de Timur Lenk. Crede vreun om raţional că aşa ceva e posibil ? Desigur, Zelenski e doar o marionetă care vorbeşte ce îi dictează patronii săi, cei care, de altfel, finanţează războiul. România se găseşte la marginea lumii A, lumea americană. Ca să scape de istoria anterioară, cea dintre 1947 şi 1989, ocupaţia sovietică, românii au ţinut atât de mult să se integreze în NATO şi în UE. Dar interesele SUA erau diferite de cele ale României. Românii credeau şi încă mai cred în Punctul 5 al Tratatului NATO. SUA avea nevoie de o ţară în coasta Rusiei şi cu acces la Marea Neagră. SUA nu a fost niciodată Moş Crăciun pentru nimeni. Nici măcar pentru Marea Britanie. Cu excepţia Statului Profund din România, a oligarhilor, a serviciilor secrete, a înalţilor funcţionari, a presei miluite şi a jalnicilor politicieni din toate partidele, mari şi mici, la putere sau în opoziţie, România are însă mai toate caracteristicile lumii B.
În sfârşit, dovlecii româneşti, mai ales cei din Transilvania, vor avea pentru o noapte valoarea lor în aur. Miliardarii americani (o bandă veselă de vampiri !) au venit la Bran să-i plătească tributul lui Dracula. Tribute to Dracula – omagiu lui Dracula !
Elon Musk şi-a oferit Twitter pentru vreo 44 de miliarde de dolari (mai mult teoretici – bănci, montaje). Evenimentul merită sărbătorit fastuos.
Transilvania e una dintre cele mai misterioase regiuni ale Europei. În realitate, brandul Transilvania e mult mai puternic decât brandul România (cu sau fără frunza Elenei Udrea). Apropo, şi Traian Băsescu, şi Elena Udrea au părut să fi fost ucenici ai lui Dracula, deşi nu sunt români ardeleni şi nici irlandezi (vezi Bram Stoker). Dar aparţin, mai mult sau mai puţin, Securităţii, care a putut fi resimţită ca armata lui Dracula. A lui Dracula sau a lui Ceauşescu ? Tot un drac.
Să ne punem totuşi de acord : nici Vlad Ţepeş nu a fost vreo uşă de biserică sau vreun mare creştin ortodox. Sunt relatări sinistre cu mesele sale de la Snagov, înconjurat de boieri traşi în ţeapă. Chiar şi episcopul ar fi fost tras în ţeapă pentru că a refuzat să se aşeze la masă cu Dracul, Vlad Dracul (vezi Ordinul Dragonilor).
De la Bran, Elon Musk, împreună cu gaşca sa veselă de vampiri (sug sângele popoarelor prin Burse !), prin sateliţii săi, poate studia de foarte aproape carnagiul din Ucraina. Acolo mor pe capete ortodocşi ucraineni şi ortodocşi ruşi, catolici şi evrei ucraineni, spre deliciul neoconservatorilor americani şi al Statului Profund, care controlează total Administraţia Joe Biden. Cel puţin până pe 8 noiembrie – alegerile de mid term.
Dar Elon Musk a făcut şi o propunere de pace care, bineînţeles, nu se îndepărtează prea mult de ideile lui Volodimir Zelenski, devenit, în mod tragicomic, cel mai mare gânditor al unei planete în derivă. Unii vor spune că Zelenski nu e decât reîncarnarea lui Dracula. Ceilalţi vor spune că Vladimir Putin e adevărata reîncarnare a lui Dracula.
Oricum, România, ţara NATO cea mai apropiată de frontul de la Marea Neagră, este pentru câteva zile un fel de centru al lumii, capitala Halloween, sărbătoarea tuturor sfinţilor, sfârşitul verii, zi a recoltei, Pomona la romani. Halloween-ul, un ritual celtic, a fost adus de irlandezi în America de Nord, unde sărbătoarea s-a ţinut prima dată în Canada în 1928. În noaptea de 31 octombrie, Halloween e sărbătorit de americani în Transilvania, spre gloria lui Dracula, care nu e chiar Vlad Ţepeş şi nici vreun mit, ci doar o legendă relativ recentă.
Intelectualii există şi pentru a pune din când în când întrebări imposibile, întrebări fără răspuns clar, definitiv, întrebări care uneori pot tulbura profund. O asemenea întrebare ar fi : oare războiul Rusia-Ucraina sau, mult mai propriu, războiul Occident- Rusia nu este cumva pe cale să se transforme într-un război religios ? Va fi astfel confirmat Samuel Huntington, cu a sa faimoasă şi foarte citită „Ciocnire a civilizaţiilor” (The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order – 1996) ?
Fanatismul din ce în ce mai pronunţat al propagandei occidentale indică abandonarea oricărei raţionalităţi. Cascada de sancţiuni ale UE îndreptate împotriva economiei Rusiei, dar şi sancţiunile „nominale” – recent a fost plasat pe o listă neagră UE şi filosoful Alexandr Dughin – pot fi deja calificate drept „religioase”. Cu atât mai mult cu cât aceste sancţiuni au un efect destul de redus asupra Rusiei şi asupra ruşilor, dar au, în schimb, un efect devastator asupra economiilor ţărilor din UE, asupra Germaniei în primul rând, precum şi asupra Regatului Unit, care a părăsit nu demult UE. În ultimul timp, obligaţiunile Băncii Angliei s-au prăbuşit şi pun lira sterlină într-un mare pericol.
Ruptura dintre Occident şi Răsărit are o foarte lungă şi foarte consistentă tradiţie. Războaiele religioase dintre Roma şi Constantinopol au durat 700 de ani, începând cu înscăunarea lui Charlemagne, Carol cel Mare (în anul 800). De la controversele doctrinare şi dogmatice („filioque”) şi până la cucerirea Bizanţului de către cruciaţi, de latini veniţi din Occident, cu soldaţi adevăraţi, cu morţi şi răniţi, nu s-au oprit decât odată cu ocuparea Constantinopolului de către otomanii lui Mahomed. Asta dacă nu-i punem la socoteală pe Napoleon şi pe Hitler în confruntarea Occident-Răsărit. Se va adăuga şi NATO acestei serii ?
Războiul deocamdată doar economic (dar şi bani şi furnituri militare) dintre Occident şi Rusia începe să amintească de războiul din Franţa dintre catolicii majoritari şi protestanţi (calvinişti) din secolele XVI şi XVII, cu teribila Noapte a Sf. Bartolomeu. Sau acest ciudat război ne aduce în memorie războaiele cruciaţilor pentru eliberarea Ţării Sfinte, a Ierusalimului.
Occidentul pare să fi renunţat de ceva vreme la toate valorile pe care s-a clădit în 1000 de ani, în primul rând la creştinism, şi să fi îmbrăţişat ultimele „refrene” : wokismul, cancel culture, LGBTQ+, feminism, MeToo, BLM, schimbarea climatică, schimbarea de sex, energia verde etc.
Rusia şi-a recâştigat, după o rătăcire comunistă de 70 de ani (imputabilă Occidentului ?), toate tradiţiile şi istoria, milenară la rândul ei : creştinismul ortodox mai întâi, cultul ţarului şi, în general, toate valorile autentice. A redevenit o mare putere militară, industrială şi agricolă. Cu resurse colosale. Rusia a redevenit, fără ca Occidentul să observe şi fără să aibă justa măsură a schimbărilor, o putere inconturnabilă. Alianţele mai vechi sau mai recente cu China, India şi Iranul, cu lumea arabă şi musulmană (Turcia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Egiptul etc.) o fac foarte greu de învins. Dar, cel mai important, Rusia ortodoxă se consideră A Treia Romă, adevărata păstrătoare, împreună cu ceilalţi ortodocşi (azi în NATO), a învăţăturilor lui Iisus Hristos. Ţările ortodoxe din Estul Europei, România, Bulgaria, Grecia, Serbia, se găsesc azi într-o situaţie confuză.
Conflictul dintre Occident şi Rusia are şi o puternică dimensiune psihiatrică, este vorba de rusofobie, care promite ă fie o boală lungă, foarte greu de vindecat. Presa şi media mainstream occidentale au devenit un vast aparat de propagandă care se hrăneşte aproape numai din surse ucrainene, poloneze şi baltice – surse catolice, surse occidentale. Rusofobia pare să fi renăscut în Polonia, Ucraina şi ţările baltice. Grav e că nu numai decidenţii occidentali – miliardari, servicii secrete, politicieni – au început să creadă în propria lor propagandă, ci şi o parte a populaţiilor. Totuşi, un important segment al populaţiilor occidentale a început să manifesteze împotriva continuării războiului şi a sancţiunilor economice aplicate Rusiei care se răsfrâng catastrofal asupra vieţii lor.
Nu e deloc clar de ce Occidentul investeşte atât de mult în războiul din Ucraina. Ţintele economice imaginate (formulate şi expuse – Rand Corporation) sunt iluzorii, fantomatice. E mult mai probabil că asistăm la un război civilizaţional, cu o serioasă componentă religioasă, iraţională.
Guy Mettan, un important jurnalist şi scriitor elveţian actual, fost preşedinte al Consiliului Cantonului Geneva şi deputat, a scris o carte despre războiul de o mie de ani dintre Occident şi Rusia. Istoria pe care o retrasează Guy Mettan e de-a dreptul fabuloasă :
„Pentru primii suverani ai regatului rus care se formase în jurul Kievului, Bizanţul oferea, într-adevăr, de departe cea mai bună partidă şi, în chip foarte raţional, aceştia au ales ritul grec, mai ales că împăratul bizantin îşi propusese sora ca soţie lui Vladimir în schimbul susţinerii sale militare. Bizanţul, mai apropiat de ei în termeni de cultură, mai seducător din pricina prestigiului său încă foarte mare în acea epocă şi mai promiţător în plan comercial din pricina debuşeelor pe care le oferea portul Constantiopol între Marea Neagră şi Marea Mediterană prin strâmtori, Bizanţul deci, cu milionul său de locuitori, era câştigător în faţa prea îndepărtatei Rome cu cei zeci de mii de rezidenţi ai săi înghesuiţi printre ruine. Oraşul Lumină, capitala civilizaţiei în secolul al IX-lea, era Bizanţul, şi nu Roma” (Guy Mettan – „Russie-Occident, une guerre de mille ans”, Éditions des Syrtes, 2015 ; ediţie nouă în curs de apariţie).
Pot pierde ruşii războiul din Ucraina ? Întrebarea e formulată frecvent în ultimele zile atât în Rusia, cât şi, natural, în Occident. E pus în discuţie şi Vladimir Putin, mai exact, capacitatea sa de a conduce un război. Dintr-o comparaţie cu I.V. Stalin, Putin nu iese deloc bine. Comparaţia o face Paul Craig Roberts într-un remarcabil editorial :
„Putin crede sau a crezut că Rusia şi Vestul împărtăşesc valori comune. Ceea ce arată cât de puţin înţelege Putin Occidentul. Occidentul este Washingtonul, iar restul Vestului nu e compus din ţări independente, ci din marionetele Washingtonului. Nici una dintre marionetele Washingtonului nu-i reprezintă pe propriii cetăţeni şi nici Washingtonul n-o face. Valorile Washingtonului se măsoară numai în dominaţie şi bani.
Washingtonul se preocupă numai de hegemonia sa politică, militară şi financiară asupra tuturor, inclusiv asupra propriului popor, care se trezeşte în fiecare zi într-un stat poliţienesc mai constrângător, în care Constituţia e ştearsă bucată cu bucată de la o zi la alta. […]
Putin ţine discursuri din care se vede că înţelege asta, dar acţiunile lui nu reflectă înţelegerea din discursuri. Distanţa dintre cuvintele lui Putin şi acţiunea lui e aproape infinită. Kremlinul trebuie să-şi fi pierdut complet simţul realităţii atunci când a crezut că Washingtonul va permite ca „operaţiunea militară limitată” din Donbas să rămână limitată. Faptul că un om din Kremlin ar fi putut să fie atât de naiv, de credul, de neinformat îmi depăşeşte imaginaţia.
Cum de Kremlinul a putut crede că Washingtonul, după ce s-a străduit să forţeze intervenţia militară rusă în Donbas, ar fi putut să nu aibă intenţia de a lărgi substanţial războiul ? Vedem aici rateul complet al intelligence-ului rus şi completa neînţelegere din partea ruşilor a inamicului cu care Rusia e în război. Într-adevăr, nici măcar nu e clar dacă Rusia înţelege că ea e în război cu Vestul. Ici şi colo, câte un rus o mai spune, dar acţiunile Rusiei dezmint această înţelegere. Kremlinul încearcă în continuare să salveze Europa dându-i energie, astfel încât Europa să-şi poată duce mai departe războiul împotriva Rusiei. Cum am putea înţelege aşa ceva ?
Trebuie că e o premieră în istorie : o ţară aflată în război îşi aprovizionează inamicii cu carburant pe care aceştia îl folosesc ca să ducă războiul împotriva ei. Kremlinul imploră Europa : vă rugăm, lăsaţi-ne să vă vindem energie pentru ca industriile voastre de război să nu fie nevoite să se închidă. Ce-ar mai putea face Kremlinul pentru ca guvernul rus să apară drept cel mai confuz guvern de pe Pământ ? […]
Putin, după ce a lăsat războiul să meargă înainte lună după lună, un război pe care ar fi putut să-l încheie într-o săptămână, le-a dat americanilor şi britanicilor timp să antreneze o armată ucraineană mai mare şi să o echipeze cu arme moderne. Kremlinul ar fi trebuit să ştie din prima zi că asta era în cărţi. Ori de câte ori un război se prelungeşte, avantajul trece de partea celui ce nu are constrângeri autoimpuse. E imposibil să ni-l imaginăm pe Napoleon sau Wehrmacht-ul luptând într-un chip atât de constrâns cum o face Rusia în Ucraina. Dacă Stalin ar fi luptat aşa cum luptă Putin astăzi, n-ar mai fi rămas nimic din Rusia” („When it comes to conducting a war, the Kremlin has proven its incompetence”, unz.com, 7.10.2022).
Articolul lui Paul Craig Roberts merită citit în întregime de cei interesaţi, mai ales pentru diatribele asasine la democraţia americană de azi. Paul Craig Roberts a fost (1981-1982) subsecretar de stat la Finanţe în Administraţia Reagan. Este unul dintre fondatorii „Reaganomics” şi a contribuit decisiv la Tax Act din 1981. Édouard Balladur, ministru de Finanţe şi prim-ministru francez, i-a acordat lui PCR legiunea de onoare în 1987 pentru „înnoirea ştiinţei economice şi politice după o jumătate de secol de intervenţionism”. A scris la şi a condus WallStreet Journal, dar a colaborat şi cu BusinessWeek. Este de mulţi ani unul dintre cei mai tranşanţi şi mai citiţi editorialişti americani.
E sigur că, pentru opt luni de război, Rusia a avansat destul de puţin în Ucraina, iar în septembrie 2022 ucrainenii au recuperat întinse teritorii în regiunea de nord-est, Harkov. Ruşii s-au retras fără luptă, ucrainenii au înaintat adânc în teritoriul până atunci deţinut de inamic, ruşii au revenit cu artileria şi aviaţia. Pierderile de vieţi omeneşti de partea ucraineană au fost enorme. Lucru care se pare că nu contează deloc pentru conducerea de la Kiev. Deal-ul dintre Occident şi Ucraina pare simplu : noi vă dăm armele, voi daţi cadavrele (după Jacques Baud).
Cel mai rău lucru e că se înteţesc acuzele, de-o parte şi de alta, între ruşi şi americani în legătură cu o posibilă utilizare a armelor nucleare. Cine a ameninţat primul ? Cine e cel mai capabil să folosească armele de distrugere în masă ? Deocamdată, doar americanii au folosit arme nucleare, la Hiroshima şi Nagasaki, în Japonia. Ruşii deţin o superioritate în arme noi, neconvenţionale, cum sunt hipersonicele, care pot fi folosite şi cu încărcătura clasică, fără ogive nucleare. Cine va sări primul peste cal ?
Distrugerea aproape sigură (apa de mare sărată corodează ţevile) a Nord Stream 1 şi Nord Stream 2 îi pune faţă în faţă pe americani şi pe ruşi. Este distrugerea gazoductelor ruseşti un act de război care depăşeşte în gravitate furnizarea de arme, de bani, de asistenţă tehnică, de sateliţi, de expertiză către Ucraina ? Lumea se găseşte azi, din nefericire, pe un drum foarte periculos, probabil fără întoarcere. Şi nu mai contează cine va folosi primul, chiar sub steag străin, armele nucleare.
În plus, faimosul site The Intercept vine cu un raport despre implicarea CIA în Ucraina, realizat pe baza informaţiilor date de foşti ofiţeri de intelligence şi militari : „CIA „s-a înşelat total”, a spus un fost oficial senior al intelligence-ului american, care cunoaşte rapoartele CIA de la momentul în care invazia rusă a început. „Ei credeau că Rusia va câştiga imediat.” Când a devenit limpede că predicţiile agenţiei despre o victorie rusă rapidă fuseseră eronate, Administraţia Biden a trimis înapoi activele clandestine pe care le retrăsese din Ucraina, au declarat oficiali din intelligence. Un oficial american a insistat asupra faptului că CIA a executat numai o retragere parţială a activelor atunci când a început războiul, dar agenţia „nu a părăsit niciodată terenul”. Acum, operaţiunile americane clandestine în interiorul Ucrainei sunt mult mai extinse decât erau la începutul războiului, când oficialii din intelligence se temeau că Rusia va zdrobi armata ucraineană. Există o prezenţă mult mai mare a CIA, a forţelor speciale şi a resurselor în Ucraina decât la momentul invaziei ruse din februarie, au declarat foşti oficiali din intelligence pentru The Intercept” (James Risen şi Ken Klippenstein – „The CIA thought Putin would quickly conquer Ukraine. Why did they get it so wrong ?”, theintercept.com, 5.10.2022).
Nici un expert nu ştie cum va continua războiul din Ucraina. Şi nici complicatul conflict economic SUA-Europa-Rusia. Nu mai lipseşte decât o implicare directă a altor forţe până acum străine de conflict.
Începe marele, adevăratul război ? Între cine şi cine ? Prin sabotajul încă anonim (dar nu şi pentru ruşi !) la cele două conducte majoritar ruseşti, Nord Stream 1 şi Nord Stream 2, frontul pare să se mute din Ucraina într-un teatru mult mai mare. Mare cât toată planeta ?
Ne regăsim într-un curs universitar ţinut de Halford John Mackinder, britanicul fondator al geopoliticii şi al geostrategiei, cu a sa celebră lucrare „The Geographical Pivot of History” (1904). Asistăm la confruntarea care a început deja între puterile de apă şi puterile de uscat (heartland), între SUA şi Marea Britanie, pe de-o parte, şi Rusia şi China, pe de altă parte, la care se vor adăuga Japonia, Australia, Noua Zeelandă, Canada la primele, plus Polonia, ţările baltice etc., Belarus, Iranul, „stanele” din Asia Centrală, Kazahstan, Kîrghistan, Tadjikistan, Uzbekistan, la cele din urmă, la Rusia şi China, puteri de uscat (heartland).
Deocamdată, bătălia se dă pentru viitoarea aliniere a două mari puteri încă indecise : Germania şi Turcia. De partea cui se vor pune cele două ? Parlamentul german a votat masiv să nu trimită arme în Ucraina. Opinia publică din Germania e consternată de distrugerea Nord Stream 2, parţial proprietate germană. Turcia dă târcoale Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai şi vizează o integrare în BRICS. India, nealiniată, îşi va păstra, cel puţin pentru o vreme, rolul de arbitru, de posibil negociator.
Dar ce i-o fi apucat ? De ce nu mai pot trăi împreună pe acelaşi Pământ ? Explicaţia e foarte simplă dar foarte bine disimulată, foarte bine ascunsă. Puterile de apă (Marea Britanie, SUA, Japonia etc.) s-au financiarizat şi îndatorat, trăiesc majoritar doar din servicii, în primul rând financiare (Wall Street, City-ul londonez), şi sunt supuse total consumului. Într-o asemenea măsură încât, fără noi cuceriri coloniale, imperiale, le aşteaptă crahurile bancare şi bursiere, falimentul.
De cealaltă parte, Rusia, China, Iranul etc. deţin materiile prime, energia în primul rând (petrol, gaz, cărbune), şi producţia de bunuri (China – uzina lumii !) care au nevoie de cumpărători solvabili (nu doar lichizi – adică bani tipăriţi fără limită şi fără control !). Unii fără alţii nu pot exista, atâta doar că, din cauza datoriilor faraonice, „financiarizaţii” (în bani de hârtie, fără acoperire în aur, ca altădată) au mare nevoie să pună mâna pe măcar o parte din activele tangibile, reale ale lumii B pentru a redeveni solvabili.
Referendumurile din cele patru regiuni ucrainene (Doneţk, Lugansk, Herson şi Zaporojie), decretele de integrare în Rusia semnate de preşedintele Vladimir Putin compun celălalt eveniment de-o magnitudine comparabilă cu atacurile de la Nord Stream 1 şi Nord Stream 2. Anexarea regiunilor ucrainene la Rusia a fost declarată inacceptabilă de Occident, dar deocamdată nu e mai puţin reală. Au fost sabotate conductele din Marea Baltică pentru a contrabalansa referendumurile şi anexarea a 20 % din Ucraina de către Rusia ? Evident că lumea s-a rupt în două şi orice speranţă de pace, de negocieri şi de restabilire a vechii ordini mondiale este fără suport. Deşi Vladimir Putin, în cuvântarea sa festivă de la Kremlin, a chemat din nou Ucraina la negocieri.
Dimpotrivă, în plin război cu Rusia, Volodimir Zelenski a cerut admiterea de îndată, „subită” a Ucrainei în NATO, lucru pe care e puţin probabil să-l fi făcut de capul său şi care, deci, ar putea chiar să se întâmple în lunile următoare. Dacă Ucraina va fi primită „instant” în NATO, războiul dintre Rusia şi NATO va fi început deja. Prin cererea sa de acceptare imediată a Ucrainei în NATO, Zelenski vrea să grăbească declanşarea celui de-al treilea război mondial, a remarcat Dmitri Medvedev, fost preşedintre şi fost prim-ministru al Rusiei, actualmente vicepreşedinte al Consiliului de Securitate al Rusiei.
Lumea A, lumea din care şi noi, românii, facem parte (am dorit atât de mult să fim în NATO şi în UE şi suntem încă atât de mândri !), pare să ajungă la capătul cursei, la sfârşitul unui mare ciclu istoric. În plus, Occidentul, aşa-zisul Imperiu American, deşi mult mai dezvoltat decât restul lumii, nu numără decât cca 1 miliard-1 miliard şi jumătate de oameni. Doar China, India, Rusia şi Iranul depăşesc binişor 3 miliarde, au împreună o armată mult mai puternică decât SUA şi NATO şi, mai ales, deşi vechi civilizaţii, par mult mai tinere, vitale şi mai optimiste.
Dar cine poate convinge azi Marea Britanie şi SUA, partenerii noştri, că negocierile de pace pot fi încă mai avantajoase mai ales pentru Occident ? Mai e oare posibil un dialog ? Dacă va intra şi China în horă (Taiwanul), putem uita orice speranţă. Şi dacă va fi mare război, va câştiga lumea A sau lumea B, căreia i se va alătura Germania. Şi Turcia. Azi, atât Germania, cât şi Turcia sunt în NATO. Dar pentru cât timp ?
Cele câteva fraze, altfel banale, spuse şi de alţii în ultimul an, ale profesorului Andrei Marga în legătură cu „graniţele nefireşti” în care se găseşte Ucraina lui Volodimir Zelenski au produs un adevărat cutremur. Atât în România, cât şi în Ucraina şi în Rusia. Şi chiar în Occident. Dar observaţiile lui Andrei Marga nici măcar nu au fost complete, a pierdut din vedere alte teritorii româneşti răpite de sovietici, Hotinul, Herţa şi cele trei judeţe din Basarabia istorică (Bugeacul), cu Ismail, Cetatea Albă, Chilia Nouă, Reni, Bolgrad, Arciz, Tatarbunar. Ca şi cele 13 sate româneşti din Transcarpatia (50-60 000 de români) şi cei peste 2 000 de volohi din vestul Ucrainei, dintre care 1 200 de copii.
A fost sau nu dinainte pregătită întrebarea pusă filosofului Andrei Marga la târgul de carte de la Alba Iulia ? Este cineva în spatele fostului ministru al Educaţiei, ministru de Externe, rector al UBB Cluj-Napoca şi fost preşedinte ICR ? Nimeni nu are răspunsul la aceste întrebări care totuşi s-au pus.
Bogdan Tiberiu Iacob, pe site-ul inpolitics.ro, eu însumi la Gold FM şi „crocodilul” Ion Cristoiu chiar am plusat : Andrei Marga poate fi un candidat la preşedinţie din partea naţionaliştilor, suveraniştilor şi patrioţilor atâţia câţi mai există. Vladimir Tismăneanu (de la Washington), Teodor Baconschi, Adrian Cioroianu (foşti miniştri de Externe şi ei) şi destui alţii au sărit ca arşi : „Marga Calorifer” (Vladimir Tismăneanu) e agentul Rusiei !
Cine are dreptate ? Oricât de neplăcut ar fi să o recunoaştem, ceva dreptate are şi „cominternistul” Vladimir Tismăneanu. În actuala configuraţie geopolitică, cu SUA partener strategic al României, Andrei Marga nu are nici o şansă să devină preşedinte. Dar dacă se schimbă configuraţia ? Dacă Bucureştiul va intra în zona de influenţă a Moscovei, Andrei Marga poate deveni preşedinte. Are profilul potrivit. Mult mai potrivit chiar decât ultimii preşedinţi, de la Ion Iliescu până la Klaus Iohannis. L-ar reedita pe dr. Petru Groza !
De ce a interesat atât de mult declaraţia lui Andrei Marga de la târgul de carte de la Alba Iulia, mai ales în Rusia şi în Ucraina ? E foarte simplu : această declaraţie conţinea implicit ideea că Ucraina a pierdut sau, oricum, va pierde războiul cu Rusia. Doar în acest caz Ucraina ar putea fi împărţită. În plus, Rusia e interesată să nu fie singura care îşi adjudecă părţi din Ucraina (fostă sovietică). Doreşte să implice şi Polonia, Ungaria şi România. Ipoteza că Ucraina a pierdut sau va pierde războiul e total inacceptabilă în Occident, mai ales în SUA, ca să nu mai vorbim de Ucraina.
Coincidenţa în timp a declaraţiei lui Andrei Marga cu declanşarea referendumurilor din cele patru regiuni azi încă ucrainene dar în cea mai mare parte ocupate de armata rusă, ca şi declaraţiile despre un viitor mare război apropiat ale preşedintelui sârb Vucic la ONU pot pune pe oricine pe gânduri. În ce piesă de teatru mondial am intrat fără să ne dăm seama ?
Într-un articol foarte recent, excepţionalul artist Eugen Mihăescu, într-o frumoasă limbă română („Parabola orbilor”, solidnews.ro, 22.09.2022), face în treacăt o predicţie sumbră : într-o nouă configuraţie geopolitică, după negocieri de pace, graniţa dintre Est şi Vest ar putea fi fixată pe Munţii Carpaţi – o situaţie evocată în multe planuri anterioare de împărţire a Europei. Lucru pe care marele artist nu-l doreşte, dar de care se teme.
Petru Groza ar fi cel care a obţinut, după convorbiri personale cu I.V. Stalin, ca Transilvania să se întoarcă întreagă la România. „Instalarea la 6 martie 1945 a guvernului prosovietic condus de Petru Groza a fost preţul plătit de România pentru a grăbi reinstaurarea administraţiei româneşti în Ardealul de Nord. Desigur că sunt tăntălăi cei care îl înjură pe Petru Groza din simplul motiv că ei s-au săturat de România” (Mircea Maliţa – „Istoria reală dincolo de propagandă”, huhurez.com, 24.08.2013). Andrei Marga, transilvănean, se regăseşte în exact aceeaşi poziţie cu Petru Groza în 1945. Ca transilvănean, nu va putea conduce România, chiar reunificată (cu Basarabia, Bucovina de Nord, Hotin, Herţa, Bugeac şi, eventual, o parte din regiunea Odesa), dar fără Transilvania. Pentru că asta i-a cerut Petru Groza lui Stalin. El, ca transilvănean, putea conduce România doar dacă Transilvania se întorcea întreagă la România. Dar are Andrei Marga prestigiul lui Petru Groza din 1945 ? Şi mai are Vladimir Putin autoritatea lui Stalin pentru a lua asemenea decizii istorice ?
Desigur, toate ideile exprimate mai înainte sunt simple speculaţii care nu ar trebui să se traducă în realitate. Dar referendumurile din Herson, Zaporojie, Doneţk şi Lugansk, dintre 23 şi 27 septembrie, vor schimba serios harta Europei. Occidentul va fi pus în faţa faptului împlinit. Şi astfel, marele vals al frontierelor va putea începe. Mai ales în caz de mare război.
Aparenta unitate de atitudine a ţărilor UE şi NATO la adresa Rusiei şi a ruşilor, dusă pe culmi de liderii politici ai UE (Ursula van der Leyen, Josep Borrell) şi ai ţărilor europene mari (Olaf Scholz, Boris Johnson şi, mai nou, Liz Truss, Emmanuel Macron), merită totuşi să fie binişor nuanţată. „Putin trebuie să piardă acest război şi să fie tras la răspundere pentru actele sale” (Ursula van der Leyen pentru canalul de televiziune al ziarului Bild, potrivit Agerpres).
La nivelul populaţiilor, lucrurile stau de multe ori foarte diferit de declaraţiile univoce şi bombastice ale politicienilor. După un sondaj realizat de RTL/NTV-Trend Barometer între 26 şi 29 august curent, 77 % dintre germani estimează că Occidentul ar trebui să facă eforturi concrete pentru a încerca să lanseze negocieri cu Rusia. Doar 17 % dintre germani s-ar opune unor asemenea negocieri. Întrebaţi dacă e bine ca liderii occidentali să-i telefoneze lui Vladimir Putin, 87 % au răspuns afirmativ şi doar 11 % negativ. Reacţii asemănătoare au rezultat şi dintr-un sondaj făcut nu demult în Austria.
Éric Denécé, fost ofiţer de informaţii şi analist francez, în prezent directorul unui important centru de cercetare în intelligence (Centre français de recherche sur le renseignement), a făcut, într-un interviu video, mai multe observaţii despre relaţia României şi a românilor cu Ucraina şi cu ucrainenii. Observaţiile despre români sunt plasate într-un context mai larg al relaţiilor ţărilor direct învecinate cu Ucraina : Polonia, ţările baltice, Ungaria, România şi Bulgaria – toate ţări NATO. („Les Américains nous veulent obéissants et faibles politiquement”, France-Soir, 13.09.2022). „În România există o puternică antipatie („détestation”) faţă de ucraineni” (Éric Denécé).
În Polonia şi în ţările baltice există un foarte puternic curent antirus, continuă Denécé, care se poate explica prin istoria recentă sau mai veche. Nu acelaşi este cazul românilor, ungurilor şi bulgarilor. De multe ori, polonezii şi balticii (lituanieni, letoni, estonieni – n.n.) sunt mai porniţi împotriva ruşilor chiar decât americanii.
Românii, în afară de autorităţi, care fac total politica NATO, spune Denécé, sunt destul de scandalizaţi în legătură cu ceea ce văd la refugiaţii ucraineni, cu valize de dolari etc., ucraineni care le trec frontiera pentru a ajunge în Vest, cu infracţionalitate etc.
România socialistă s-a învecinat cu URSS, de fapt, cu Ucraina sovietică, şi nu cu Rusia. Cei care au intrat în contact cu „omul sovietic” au făcut adesea deosebirea dintre ucraineni şi ruşi, deşi şi unii, şi alţii vorbeau ruseşte, de cele mai multe ori în defavoarea ucrainenilor. Popular, ucrainenii erau descrişi ca mai grosolani şi mai brutali decât ruşii la adresa românilor.
Asemenea percepţii, deşi subiective, neştiinţifice, sunt, vrând-nevrând, totuşi persistente. În plus, românii nu au uitat niciodată că teritorii româneşti locuite de români au fost anexate de georgianul I.V. Stalin la… Ucraina sovietică. Recent, chiar mult prea celebrul Volodimir Zelenski a interzis folosirea în şcoli a limbii române. La fel cum a interzis şi alte limbi vorbite pe teritoriul Ucrainei (poloneza, maghiara) şi chiar şi rusa, o limbă majoritară, vorbită de trei sferturi din populaţie.
Totuşi, românii i-au primit pe ucrainenii refugiaţi, mai ales femei şi copii, cu toată simpatia şi compasiunea, asigurându-le protecţia. Desigur, cu unele excepţii foarte regretabile. Deşi ne-au trecut frontiera un mare număr de ucraineni, cei mai mulţi s-au dus mai departe, spre ţările mai bogate din vestul Europei, spre Austria, Germania, Italia, Franţa, Marea Britanie etc.
Recentele manifestaţii-mamut din Europa (peste 70 000 la Praga, de exemplu), multiplele manifestaţii din Germania, din Marea Britanie, din Italia, din Serbia, ca şi manifestaţiile blocate de poliţie şi jandarmerie în Franţa ne arată o ruptură gravă între „aceşti bolnavi care ne conduc” („Cea malades qui nous gouvernent” – Pierre Accoce) şi popoarele care se presupune că i-ar fi ales, votat. De altfel, cum au arătat şi alegerile recente din Suedia, la care se vor adăuga şi cele de săptămâna viitoare din Italia, alegătorii europeni au început să dea de pământ cu actualele guverne. Aşa s-a întâmplat şi cu Mario Draghi în Italia sau cu Boris Johnson în Marea Britanie. Şi nici clasa politică din România nu se simte prea bine.
În ianuarie 2006, în București fiind cu treburi, am intrat în fosta Librărie NOI de la Sala Dalles, mi-am cumpărat o carte și nu mi-au mai ajuns banii și pentru Toate povestirile lui Oscar Wilde în traducerea lui Andrei Bantaș, apărute la Editura Compania într-o ediție elegantă. Am rămas cu gândul la carte și, ajunsă acasă, am scris un mail editurii și am primit imediat confirmarea că volumul va pleca spre mine, mesaj semnat Adina Kenereș. A și sosit cartea, am cerut apoi cartea despre Nadar și tot Adina Kenereș, de astă dată pe larg, mi-a răspuns și mi-a descris în câteva tușe personalitatea acestui prieten al impresioniștilor, fotograful Nadar. A urmat apoi o emisiune la Radio România Cultural care mi-a atras atenția: o invitată vorbea frumos, sigur că era limba română, dar o limbă bogată, fără nici o urmă de expresii șablon, o limbă firească al cărei mesaj se oprea direct în inima ascultătorului. „Invitata noastră a fost scriitoarea Adina Kenereș, directoarea Editurii Compania” am auzit în încheierea emisiunii. Am pus mâna pe tastatură și i-am scris, i-am spus ce mare plăcere mi-a făcut felul absolut unic în care a vorbit. Sigur că mi-a răspuns și, din acel moment, a început între noi o corespondență aproape zilnică, crescută frumos, asemenea cozonacului din minunata carte a Adinei Kenereș, „Cozonac. Transilvania”, superbă lecție de patriotism adevărat, nefardat.
Pe măsură ce ne scriam, mi s-a dezvăluit ceea ce se numește „o lumină de om”: de o cultură aproape incredibilă, scriindu-mi cu aceeași pricepere și despre istoria lumii, și despre clarobscurul lui Caravaggio, și despre lecțiile Mariei Callas de la Școala Juillard, și despre arta pianului la Valentina Lisitsa, și despre Paris, și despre bunica ei, și despre Faulkner, pentru care spunea „am adorație” și încerca să mi-l facă accesibil, și despre peisajul literar românesc, francez și înșiruirea poate continua mult.
Vreme de 16 ani, ne-am văzut de puține ori, dar de fiecare dată părea că ne despărțisem cu o zi înainte.
A fost oaspetele nostru, la Simeria, de două ori, împreună cu poetul Petru Romoșan și delicata lor fiică, Marguerite. Au fost ceasuri de neuitat, părera că suntem o familie mare.
Când, în drumurile mele la București, o vizitam la editură, erau doar câteva minute de taifas la o cafea și la o „cioco” pe care o împărțea cu mine, plină de căldură, de simpatie și extrem de pasionată de ceea ce făcea. Mereu cu foi în față, mereu corectând, nu lăsa nici un cuvânt la voia întâmplării și cărțile Editurii Compania sunt exemplu de perfecțiune. Aici s-au publicat cărți de referință, scrise de autori cu mare greutate, de la Dinu C. Giurescu la Mircea Malița, de la Adrian Severin la Mircea Vulcănescu, de la Dorin Liviu Bîtfoi la Dan Berindei și atâția alții. Am învățat multe, foarte multe de la ea, în primul rând exigența în redactarea unui text, respectul pentru limba română pe care o stăpânea admirabil.
Adina Keneres avea vocația prieteniei și, datorită ei, am înțeles că a fi prieten nu înseamnă să pălăvrăgești „la podișcă” despre câte în lună și în stele, de obicei despre alții. Am înțeles că prietenia e un lucru sfânt, că nu contează distanța care separă „actanții”, ci sentimentul de respect și cel de prețuire, că atunci când un prieten îți încredințează niște vorbe, tu trebuie să le păstrezi doar pentru tine, ca pe un lucru de valoare.
Nu este, nici pe departe cronica întreagă a acestei excepționale și foarte calde prietenii epistolare, am scris atât cât mi-a permis sufletul golit prin plecare atât de neașteptată și de crudă a Adinei Kenereș.
Cu mulți ani în urmă, după o vizită cu familia la noi, într-o vară, când ne-am despărțit, după ce s-au așezat în mașină, ea a pus o casetă și a pornit mașina. Scosese mâna stângă pe geam, a dat la maxim muzica și, în timp ce flutura mâna a rămas bun până ce mașina s-a făcut nevăzută, se auzea limpede vocea Mariei Callas cu al ei unic „Perche, perche Signore, perche me ne rimuneri cosi?” Și acum întreb și tot întreb: de ce ai plecat, Adina Kenereș?
Guy Mettan (n. 1956 la Evionnaz) este jurnalist şi om politic elveţian. A absolvit Ştiinţele Politice la Universitatea din Geneva în 1980. Şi-a început activitatea de ziarist la Journal de Genève (1980-1983), pe care l-a condus, ca redactor-şef şi director, între 1992 şi 1998. A fondat şi condus Clubul Elveţian de Presă (2005-2019). A fost ales în 2001 deputat al Marelui Consiliu al Genevei din partea Partidului Creştin-Democrat. (Petru Romoşan)
„Héros de la liberté”(„Erou al libertăţii”), „Hero of Our Time” („Erou al timpului nostru”), „Der Unbeugsame”(„Nesupusul”), „The Unlikely Ukrainean Hero Who Defied Putin and United the World”(„Incredibilul erou ucrainean care l-a înfruntat pe Putin şi a unit lumea”), „Zelensky, l’Ukraine dans le sang”(„Zelenski, cu Ucraina în sânge”) : media şi liderii occidentali nu mai ştiu ce superlative să folosească pentru a-i cânta imnuri de slavă preşedintelui ucrainean, într-atât sunt de fascinaţi de „stupefianta rezilienţă” a actorului transformat în chip miraculos în „căpetenie războinică” şi în „salvator al democraţiei”.
De trei luni, şeful de stat ucrainean apare pe prima pagină a revistelor, deschide telejurnalele, inaugurează Festivalul de la Cannes, se adresează Parlamentelor, îi felicită şi îi ceartă pe colegii săi şefi de state de zece ori mai puternici decât el cu o plăcere şi un simţ tactic pe care nici un actor de cinema şi nici un alt conducător politic nu le-a mai cunoscut până acum.
Cum să nu fii fermecat de acest improbabil Mr. Bean care, după ce a câştigat publicul cu grimasele şi extravaganţele lui (de pildă, umblând gol puşcă printr-un magazin şi mimând un pianist care cântă cu propriul sex), a ştiut să dea într-o noapte comicăriile şi jocurile de cuvinte grosolane pe un T-shirt gri-verzui, o barbă de o săptămână şi vorbe pline de gravitate pentru a-şi mobiliza trupele luate cu asalt de ursul rus cel rău ?
Din 24 februarie începând, Volodimir Zelenski a dat, fără îndoială, proba că e un artist al politicii internaţionale dotat cu talente excepţionale. Cei care i-au urmărit cariera de comediant n-au fost surprinşi, căci îi cunoşteau dotarea nativă pentru improvizaţie, capacităţile mimetice, curajul de a juca. Felul în care a făcut campanie şi şi-a zdrobit adversarii în câteva săptămâni, între 31 decembrie 2018 şi 21 aprilie 2019, adversari totuşi redutabili, precum fostul preşedinte Poroşenko, mobilizându-şi echipa de producţie şi generoşii donatori oligarhi, dovedise deja că poseda talente impresionante. Mai rămânea ca eseul să fie transformat. Ceea ce s-a şi făcut.
În schimb, cum se întâmplă adesea, faţada arareori seamănă cu culisele. Lumina proiectoarelor ascunde mai mult decât arată. Şi, în privinţa asta, trebuie să constatăm că tabloul e mai puţin strălucit : realizările lui ca şef de stat şi performanţele lui de apărător al democraţiei lasă mult de dorit.
Talentul pentru jocul dublu Zelenski şi-l va arăta imediat după ce a fost ales. Să reamintim că a fost ales cu scorul bubuitor de 73,2 % din voturi promiţând că va pune capăt corupţiei, că va conduce Ucraina pe drumul progresului şi al civilizaţiei şi, mai ales, că va face pace cu rusofonii din Donbas. Odată ales, va trăda toate promisiunile cu un zel atât de intempestiv că din cota sa de popularitate mai rămăseseră 23 % în ianuarie 2022, fiind de-acum depăşit de doi dintre principalii lui adversari.
Încă din mai 2019, pentru a-şi satisface sponsorii oligarhi, noul ales lansează un program masiv de privatizări ale terenurilor, 40 de milioane de hectare de teren agricol de bună calitate, sub pretextul că moratoriul asupra vânzării terenurilor ar fi făcut PIB-ul ţării să piardă miliarde de dolari. În vârtejul programelor de „decomunizare” şi de „derusificare” demarate odată cu lovitura de stat proamericană din februarie 2014, lansează o vastă operaţiune de privatizare a bunurilor statului, de austeritate bugetară, de dereglementare a muncii şi de destrămare a sindicatelor, ceea ce-i nemulţumeşte pe majoritatea ucrainenilor care nu pricepuseră ce înţelegea candidatul lor prin „progres”, „occidentalizare” şi „normalizare” a economiei ucrainene. Pentru o ţară care, în 2020, avea un venit pe cap de locuitor de 3 726 de dolari faţă de 10 126 de dolari la adversarul rus, pe câtă vreme în 1991 venitul mediu al Ucrainei îl depăşea pe cel al Rusiei, comparaţia nu e deloc fericită. Şi înţelegem perfect că ucrainenii n-au aplaudat această a n-şpea reformă neoliberală.
Cât despre drumul spre civilizaţie, acesta va căpăta forma unui alt decret care, la 19 mai 2021, va asigura dominaţia limbii ucrainene şi va elimina rusa din toate sectoarele vieţii publice, din administraţie, din şcoli şi din comerţ, spre marea satisfacţie a naţionaliştilor şi spre stupefacţia rusofonilor din sud-estul ţării.
În materie de corupţie, bilanţul nu arată mai bine. În 2015, The Guardian estima că Ucraina era ţara cea mai coruptă din Europa. În 2021, Transparency International, un ONG occidental instalat la Berlin, clasa Ucraina pe poziţia 122 în materie de corupţie, foarte aproape de hulita Rusie (poziţia 136). Nu e grozav pentru o ţară care trece drept o icoană a virtuţii faţă de ruşii cei barbari. Corupţia e peste tot, în ministere, în administraţie, în companiile publice, în Parlament, poliţie şi chiar la Înalta Curte de Justiţie Anticorupţie, conform lui Kyiv Post ! Jurnaliştii observă că judecătorii pot fi văzuţi adesea conducând Porsche.
Principalul sponsor al lui Zelenski, Igor Kolomoiski, cu rezidenţa la Geneva, unde posedă birouri de lux, cu vedere spre port, nu e cel mai mărunt dintre oligarhii care profită de corupţia ambiantă : la 5 mai 2021, Anthony Blinken, cu siguranţă pentru că nu avea de ales, a anunţat că Departamentul de Stat i-a blocat conturile şi l-a gonit din Statele Unite pentru că era „implicat în fapte semnificative de corupţie”. E adevărat, Kolomoiski era acuzat că deturnase 5,5 miliarde de dolari din banca publică Privatbank. Simplă coincidenţă, bunul Igor era şi principalul acţionar al holdingului petrolier Burisma, care îl avea ca angajat pe fiul lui Joe Biden, Hunter, pentru modesta despăgubire de 50 000 de dolari pe lună şi care face astăzi obiectul unei anchete a procurorului din Delaware. Precauţie înţeleaptă : Kolomoiski, devenit persona non grata în Israel şi refugiat în Georgia, după unii martori, nu riscă sa vină să depună mărturie la bară.
Şi acest Kolomoiski, cert de neocolit în această Ucraină angajată pe calea progresului, e tocmai cel care a făcut toată cariera de actor a lui Zelenski şi pe care-l regăsim implicat în afacerea Pandora Papers dezvăluită de presă în octombrie 2021. Acele documente au arătat că, din 2012, canalul de televiziune 1+1 aparţinând sulfurosului oligarh i-a plătit vedetei sale Zelenski nu mai puţin de 40 de milioane de dolari, iar Zelenski, la scurt timp înainte de a fi ales preşedinte şi cu ajutorul gărzii sale apropiate de la Krivoi Rog – cei doi fraţi Şefir, dintre care unul e autorul scenariilor lui Zelenski şi celălalt, şeful Serviciului Securităţii Statului, producător şi proprietar al societăţii lor de producţie comune Kvartal 95 –, a transferat, prudent, sume considerabile în conturile offshore deschise pe numele soţiei sale, achiziţionând în acelaşi timp trei apartamente nedeclarate la Londra cu 7,5 milioane de dolari.
Această aplecare a „servitorului poporului” (aşa s-au numit serialul său TV şi partidul său) pentru confortul neproletar e confirmată de o fotografie apărută pentru scurt timp pe reţelele sociale şi rapid ştearsă de fact-checker-ii anticomplotişti, care îl înfăţişa la odihnă într-un „palace” de la tropice unde o noapte costă câteva zeci de mii de dolari în timp ce ar fi trebuit să-şi petreacă vacanţa de iarnă într-o modestă staţiune de schi din Carpaţi.
Arta optimizării fiscle şi frecventarea asiduă a oligarhilor cel puţin controversaţi nu pledează deci în favoarea vreunui angajament prezidenţial necondiţionat de luptă împotriva corupţiei. Precum nici încercarea de a-l îndepărta pe Oleksandr Tupiţski, care-l stânjenea, sau numirea ca prim-ministru, după plecarea predecesorului său Oleksi Honcearuk pe motiv de scandal, a unui necunoscut pe nume Denis Şminal, dar care avea meritul de a conduce una dintre uzinele celui mai bogat om din ţară, Rinat Ahmetov, proprietar al faimoasei uzine Azovstal, ultim refugiu al eroicilor luptători pentru libertate din batalionul Azov. Acei combatanţi care arborează pe braţe, pe gât, pe spate sau pe piept tatuaje care slăvesc Wolfsangel-ul diviziei SS Das Reich, citate din Adolf Hitler sau svastici, cum am putut vedea în nenumăratele filmări difuzate de ruşi după ce luptătorii s-au predat.
Căci apropierea flamboaiantului Volodimir de reprezentanţii cei mai extremişti ai dreptei naţionaliste ucrainene nu e cea mai mică dintre bizareriile doctorului Zelenski. Această complicitate a fost imediat negată cu cea mai mare vehemenţă de presa occidentală, care a tratat-o ca scandaloasă din pricina originilor evreieşti, brusc redescoperite, ale preşedintelui. Cum ar putea un preşedinte evreu să simpatizeze cu neonaziştii, de altfel prezentaţi ca o infimă minoritate de marginali ? Căci nu era totuşi cazul să fie luată în serios operaţiunea de „denazificare” condusă de Vladimir Putin…
Şi totuşi, faptele sunt încăpăţânate şi departe de a fi anodine.
E sigur că Zelenski însuşi n-a fost niciodată apropiat de ideologia neonazistă şi nici măcar de extrema dreapta naţionalistă ucraineană. Ascendenţa lui evreiască, chiar dacă e relativ îndepărtată şi n-a fost niciodată revendicată până în februarie 2022, exclude, evident, orice antisemitism în ceea ce-l priveşte. Această apropiere nu trădează deci vreo afinitate, ci ţine de banala raţiune de stat şi de un amestec bine înţeles de pragmatism şi instinct de supravieţuire fizică şi politică.
Trebuie să ne întoarcem la octombrie 2019 pentru a înţelege natura relaţiilor lui Zelenski cu extrema dreaptă. Şi trebuie să înţelegem că aceste formaţiuni de extremă dreaptă, chiar dacă nu reprezintă decât 2 % din electorat, înseamnă totuşi aproape un milion de persoane foarte motivate şi bine organizate, care se împart în numeroase grupuri şi mişcări, printre care regimentul Azov (cofondat şi finanţat din 2014 de Kolomoiski – acelaşi Kolomoiski !) nu e decât cel mai cunoscut. Lui trebuie să i se adauge organizaţiile Aidar, Dnipro, Safari, Svoboda, Pravy Sektor, C14 şi Corpul naţional pentru o avea o imagine completă.
C14, botezat astfel din pricina numărului de cuvinte din fraza neonazistului american David Lane („We must secure the existence of our people and a future for white children” – „Trebuie să asigurăm existenţa poporului nostru şi un viitor pentru copiii albi”), este unul dintre cele mai puţin cunoscute în străinătate dar dintre cele mai temute pentru violenţa lui rasistă în Ucraina. Toate aceste grupări s-au topit mai mult sau mai puţin în armata şi în garda naţională ucrainene la iniţiativa animatorului lor, fostul ministru de Interne Arsen Avakov, care a domnit la modul absolut peste aparatul de securitate ucrainean din 2014 până în 2021. Aceştia sunt cei pe care Zelenski îi numeşte „veterani” începând din toamna lui 2019.
La câteva luni după ce a fost ales, tânărul preşedinte s-a dus într-adevăr în Donbas pentru a încerca să-şi pună în practică promisiunea electorală şi să aplice acordurile de la Minsk semnate de predecesorul său. Forţele de extremă dreaptă, care bombardează oraşele din Doneţk şi Lugansk din 2014, făcând 10 000 de morţi, l-au primit cu cea mai mare circumspecţie, căci nu au încredere în acest preşedinte „pacifist”. Ele fac o campanie virulentă împotriva păcii, sub sloganul „Fără capitulare”. Într-o înregistrare video vedem un Zelenski livid care imploră : „Eu sunt preşedintele acestei ţări. Am 41 de ani. Nu sunt un loser. Vin către voi şi vă spun : lăsaţi armele.” Video-ul e pus pe reţelele sociale şi Zelenski devine pe loc ţinta unei campanii pline de ură. S-a terminat cu veleităţile lui de om al păcii şi cu aplicarea acordurilor de la Minsk !
La scurt timp după acest incident, forţele extremiste s-au retras puţin, apoi bombardamentele au reînceput din plin.
Problema e că Zelenski nu doar că a cedat la şantajul lor, dar li s-a şi alăturat în cruciada lor naţionalistă. După expediţia lui ratată, în noiembrie 2019, a primit mai mulţi lideri ai extremei drepte, printre care Zehven Taras, şeful gurupului C14, în timp ce primul său ministru se afişa alături de Andrei Medvedko, o figură neonazistă bănuită de crimă. L-a sprijinit şi pe fotbalistul Zolzulya împotriva fanilor spanioli care îl acuzau de nazism din pricina susţinerii sale declarate la Stepan Bandera, liderul naţionalist care colaborase cu Germania nazistă în timpul războiului (şi cu CIA după război) şi participase la Holocaust.
Colaborarea cu radicalii naţionalişti e bine instalată. În noiembrie anul trecut, Zelenski îl numeşte pe ultranaţionalistul de la Pravy Sektor Dmîtro Iaroş consilier special al comandantului-şef al armatei ucrainene, iar din februarie 2022, şef al Armatei de voluntari care întreţine teroarea în spatele frontului. În acelaşi moment îl numeşte pe Oleksander Poklad, supranumit „Sugrumatorul” din pricina apetitului său pentru tortură, şef al contraspionajului din SBU. În decembrie, cu două luni înainte de izbucnirea războiului, a venit rândul unui alt şef al lui Pravy Sektor, comandantul Dmitro Koţuibailo, să fie recompensat cu titlul de „Erou al Ucrainei”, iar la o săptămână de la începutul ostilităţilor, Zelenski l-a înlocuit pe guvernatorul regiunii Odesa cu Maksim Marcenko, comandantul batalionului ultranaţionalsit Aidar, chiar acela cu care a defilat glorios alături Bernard-Henri Lévy.
Să fi fost dorinţa de a îmbuna extrema dreaptă oferindu-i posturi ? Sau un ultrapatriotism împărtăşit ? Sau simpla convergenţă de interese între o dreaptă neoliberală atlantistă şi prooccidentală şi o extremă dreaptă naţionalistă care visează să distrugă Rusia şi să „conducă rasele albe ale lumii într-o cruciadă finală împotriva Untermenschen-ilor („suboamenilor”) ghidaţi de semiţi”, în termenii fostului deputat Andrei Bileţki, şeful Corpului naţional ? Nu ştim prea bine, nici un ziarist nu s-a aventurat să-l întrebe despre asta pe Zelenski.
În schimb, nu există nici o îndoială în privinţa derivei din ce în ce mai autoritare, chiar criminale a regimului ucrainean. Până acolo încât susţinătorii lui fanatici ar trebui să se gândească bine înainte de a-şi propune idolul la Premiul Nobel pentru Pace. Căci, în timp ce media se uită în altă parte, are loc o adevărată campanie de intimidare, de răpiri şi execuţii pe care o îndură aleşii locali şi naţionali bănuiţi de a fi agenţi ruşi sau în înţelegere cu inamicul pentru că vor să evite o escaladare a conflictului.
„Un trădător mai puţin în Ucraina ! A fost găsit mort şi a fost judecat de tribunalul poporului !” Aşa a anunţat consilierul ministrului de Interne, Anton Gheraşenko, pe contul său de Telegram uciderea lui Volodimir Strok, primarul şi fostul deputat al orăşelului Kremnina. Bănuit de a fi colaborat cu ruşii, a fost răpit şi torturat înainte de a fi executat. La 7 martie, i-a venit rândul primarului din Gostomel să fie ucis pentru că voise să negocieze un coridor umanitar cu militarii ruşi. Pe 24 martie, primarul din Kupyansk îi cere lui Zelenski să-i elibereze fiica răpită de executanţii SBU-ului. În acelaşi moment, unul dintre negociatorii ucraineni e găsit mort după ce fusese acuzat de trădare de media naţionalistă. Astăzi sunt daţi dispărţi nu mai puţin de unsprezece primari, inclusiv în regiunile care n-au fost niciodată ocupate de ruşi…
Dar represiunea nu se opreşte la atât. Ea loveşte firmele de media critice, care au fost toate închise, şi partidele de opoziţie, care au fost toate dizolvate. În februarie 2021, Zelenski a cerut să se închidă trei canale ale opoziţiei considerate pro-ruseşti şi care ar fi aparţinut oligarhului Viktor Medveciuk, NewsOne, Zik şi 112 Ukraine. Departamentul de Stat a salutat acest atentat la libertatea presei, declarând că „Statele Unite susţin eforturile ucrainene de a lupta împotriva influenţei maligne a Rusiei”. În ianuarie 2022, cu o lună înainte de război, a venit şi rândul canalului Nash de a fi închis. După începutul războiului, regimul a hărţuit jurnaliştii, bloggerii şi comentatorii de stânga. La începutul lui aprilie, două canale de dreapta au fost lovite şi ele, Channel 5 şi Pryamiy. Un decret prezidenţial obligă toate canalele să difuzeze una şi aceeaşi „melodie”, evident, proguvernamentală. Recent, vânătoarea de vrăjitoare s-a extins şi asupra celui mai popular blogger critic din ţară, un Navalni ucrainean, Anatoli Shariy, care a fost arestat la 4 mai de autorităţile spaniole la cererea poliţiei politice ucrainene. Sunt atacuri la adresa presei cel puţin echivalente celor ale autocratului Putin, dar despre care nu s-a vorbit niciodată în media occidentală…
Epurarea a fost chiar mai severă în rândurile partidelor politice. Ea i-a decimat pe principalii adversari ai lui Zelenski. În primăvara 2021, domiciliul celui mai important adversar, Medveciuk, despre care se spune că ar fi apropiat de Putin, a fost devastat şi proprietarul său a fost plasat sub supraveghere la domiciliu. La 12 aprilie, deputatul oligarh a fost dus cu forţa într-un loc ţinut secret, vizibil drogat, privat de vizite înainte de a fi expus la TV şi propus să fie eliberat în schimbul eliberării apărătorilor din Azovstal, în dispreţul tuturor convenţiilor de la Geneva. Avocaţii săi, ameninţaţi şi ei, au trebuit să renunţe la a-l mai apăra în favoarea unui apropiat al serviciilor.
În decembrie trecut, Petro Poroşenko, care urca în sondaje, a fost acuzat de trădare. La 20 decembrie 2021, la orele 15.07, se putea citi pe site-ul oficial al SBU-ului că era suspectat de a fi comis crime de trădare şi susţinere a activităţilor teroriste. Fostului preşedinte, care era totuşi un antirus feroce, i se reproşa „că a făcut Ucraina dependentă energetic de Rusia şi de liderii pseudorepublicilor aflate sub control rusesc”.
Pe 3 martie, activiştii de la Stânga Lizvizia au fost victimele unui raid al SBU-ului şi au fost duşi în inchisoare cu zecile. Apoi, la 19 martie, represiunea a lovit întreaga stângă ucraineană. Prin decret, 11 partide de stânga au fost interzise, adică Partidul pentru viaţă, Opoziţia de stânga, partidul socialist progresist din Ucraina, partidul socialist ucrainean, uniunea forţelor de stânga, Socialiştii, Partidul Sharyi, Ai Noştri, Stat, Blocul de opoziţie, Blocul Volodimir Saldo.
Alţi activişti, bloggeri şi apărători ai drepturilor omului sunt arestaţi şi torturaţi, jurnalistul Yan Taksiur, activista Elena Brezhnaia, boxerul de MMA Maxim Rindovski sau avocata Elena Viaceslavova, al cărei tată a murit ars în pogromul de la 2 mai 2014 din Casa Sindicatelor de la Odesa.
Pentru a completa această listă, voi menţiona şi bărbaţii şi femeile care au fost dezbrăcaţi şi biciuiţi în public de naţionalişti pe străzile Kievului, prizonierii ruşi bătuţi şi împuşcaţi în picioare înainte de a fi executaţi, acel soldat căruia i s-a scos un ochi înainte de a fi omorât, acei membri ai Legiunii georgiene care au executat prizonieri ruşi într-un sat de lângă Kiev în timp ce şeful lor se lăuda că el nu ia niciodată prizonieri. Pe canalul Ucraina 24, chiar şeful medical al armatei declara că a dat ordin „să fie castraţi toţi bărbaţii ruşi pentru că sunt suboameni, mai răi ca gândacii”. În fine, Ucraina recurge masiv la tehnologia de recunoaştere facială a firmei Clearview pentru a identifica morţii ruşi şi a difuza fotografiile lor pe reţelele sociale ruseşti, ridiculizându-i…
Am putea da şi mai multe exemple, într-atât sunt de numeroase referinţele şi filmările cu atrocităţile comise de trupele apărătorului democraţiei şi al drepturilor omului care prezidă destinele Ucrainei. Dar ar fi un proces lung şi contraproductiv faţă de o opinie publică sigură că aceste comportamente barbare sunt datorate numai ruşilor.
Iată de ce nici un ONG nu intră în alertă, Consiliul Europei tace mâlc, Tribunalul Penal Internaţional nu anchetează, organizaţiile de apărare a libertăţii presei rămân mute. N-au ascultat cu atenţie ceea ce bunul Volodimir le-a declarat în timpul unei vizite la Bucea la începutul lui aprilie : „Dacă nu găsim o poartă de ieşire civilizată, ştiţi cum sunt oamenii noştri, ei vor găsi o ieşire necivilizată.”
Problema Ucrainei e că preşedintele ei, volens-nolens, a cedat puterea extremiştilor în interior şi militarilor NATO în exterior pentru a se livra plăcerii de a fi adulat de mulţimi din lumea întreagă. Nu-i declara el unui jurnalist francez la 5 martie, deci la zece zile după începutul invaziei ruse : „Astăzi, viaţa mea e frumoasă. Cred că sunt dorit. Simt că acesta e sensul cel mai important al vieţii mele : să fiu dorit. Să simţi că nu eşti doar, în chip banal, bun să respiri, să umbli şi să mănânci ceva. Ci trăieşti !” ?
V-am spus deja : Zelenski e un mare actor. Ca şi predecesorul său care interpretase Dr. Jekyll & Mr. Hide în 1932, merită să primească Oscarul pentru cel mai bun rol masculin al deceniului. Dar atunci când va trebui să se înhame la sarcina de a-şi reconstrui ţara devastată de un război pe care l-ar fi putut evita în 2019, întoarcerea la realitate s-ar putea să fie dificilă.
Guy Mettan
(articol publicat pe blogul „Planète bleue Tribune de Genève”, guymettan.blog.tdg.ch, 27.05.2022 – preluat pentru blogul Editurii Compania şi tradus cu consimţământul autorului)
cartea lui Gelu Culea Artă, artişti, administraţie în anii ’80. Amintirile unui fost director la Fondul Plastic al Uniunii Artiştilort Plastici
Editura Compania ne înlesneşte cu acest prilej înţelegerea unui segment mai puţin cunoscut din istoria contemporană a artelor plastice în ţara noastră. În România socialistă, directorul Fondului Plastic era slujbaşul care împiedica o sumedenie de pictori să moară de foame. Este oarecum ciudat că într-un stat ateu, care combătea prin varii mijloace misticismul, o serie de funcţionari, nu foarte înalţi, constituiau un fel de Dumnezei în epocă. Principalul era ca nu cumva să bage de seamă chiar ei înşişi acest lucru. Cât timp nu-şi dădeau seama ce simbolizează, aveau voie să funcţioneze ca mari binefăcători.
Memoriile lui Gelu Culea sunt prefaţate de Petru Romoşan, unul dintre mulţii artişti pe care autorul i-a ajutat să supravieţuiască în momentele dificile ale oricărui început de carieră. Culea îi aminteşte în cartea sa pe majoritatea celor pe care i-a sprijinit să-şi vândă tablourile, să obţină un atelier, o locuinţă sau o slujbă, în sfârşit, să se descurce ceva mai bine decât în prealabil. Ajuns în pragul senectuţii într-o situaţie asemănătoare, Romoşan nu pierde ocazia de a mulţumi în prefaţa sa lui Dumitru Radu Popescu pentru vorba bună pusă pentru soţia sa în vederea angajării la Uniunea Artiştilor Plastici, care s-a materializat în cele din urmă prin angajarea lui la o galerie de artă a Fondului Plastic. De altfel, pe parcursul lecturii am întâlnit numeroase schimburi de amabilităţi şi relativ puţine puneri la punct prin corectarea unor diverse exagerări într-un mod civilizat, desigur.
Cartea are şi o introducere a autorului în care acesta îşi mărturiseşte intenţiile autobiografice profesionale, materializate în două capitole ample : „Intrarea în ring”, în care ne prezintă mai ales traseul său profesional înainte de a fi angajatul Fondului Plastic, şi „Începe dansul” – de fapt, capitolul pentru care a fost conceput tot volumul. Ar mai fi de menţionat şi un fel de epilog cu titlul „Altă viaţă (alta, dar de multe feluri)”, de dimensiuni mai reduse. Întreaga carte e scrisă cu mintea românului de pe urmă, adică dintr-o înţelepciune la care n-ajunge oricine şi la care probabil că n-ar fi ajuns nici autorul, în ciuda inteligenţei şi cumsecădeniei lui excesive, dacă n-ar fi avut prilejul să cunoască artişti de excepţie, cum au fost Corneliu Baba, Piliuţă, Mărginean, Ion Pacea, Câlţia, Ilfoveanu şi alţii, dar şi lideri politici ca Levente, Nicolae Bozdog, Ion Dincă (Te Leagă), Dumitru Necşoiu, Nicolae Matei, Joiţa, Cioară, Enache, Găinuşe, şi lista acestora poate şi ea continua.
Aici, în primul capitol mai amplu, sunt amintiţi de vreo două ori şi câte trei tovarăşi anonimi, deci ale căror nume nu contează, dar noroc că era pe timpul lui Ceauşescu, şi nu pe vremea lui Gheorghiu-Dej, când nu conta nici cine are dreptate, deşi autorul mărturiseşte, pentru a-şi evidenţia calitatea personală, că în socialism, în general, „cântăreau persoanele mai mult decât legile, valorile, morala”. Ruşii au formulat mai clar situaţia : „În socialism, ordinul bate legea.” Tradus în orice limbă europeană, textul sună : „În socialism există în permanenţă, latent sau activ, terorismul de stat.” Autorul îşi vădeşte constant înţelepciunea : în orice firmă, membrii şi funcţionarii fac adevărata ei valoare ; evenimentele nu cad din cer, noi le creăm ; cu modestie, se consideră consumator de artă, şi nu critic de artă profesionist.
Primul capitol începe cu fixarea datei la care a luat în primire postul de director al Fondului Plastic al U.A.P.R., 29 noiembrie 1980, post rămas liber în urma decesului fostului director Văzdăuţeanu. Iniţial, Culea fusese inginer la Întreprinderea de Prefabricate Progresul. De acolo, a trecut inginer la Direcţia de Investiţii din Ministerul Comerţului Interior, în locul predecesorului decedat în urma unui accident aviatic. Mai departe, urcând mai multe trepte datorită hărniciei şi competenţei, a ajuns director general adjunct al Direcţiei Generale Comerciale a Municipiului Bucureşti. În momentul în care magazinul „La vulturul de mare cu peştele în gheare” a trebuit să devină „Materna”, a început colaborarea autorului cu U.A.P.R. Colaborarea s-a extins în momentul în care s-a iniţiat refacerea centrului vechi al Bucureştiului, cu Hanul lui Manuc, Carul cu bere etc. Culea menţionează că, la dărâmarea Spitalului Brâncovenesc, subalterna lui, doamna Cristescu, l-a informat că s-a găsit o inscripţie semnată în 1834 de Safta Brâncoveanu conţinând blestemul : „Cel ce va dărâma spitalul pentru îngrijirea săracilor să moară de moarte năprasnică în zi de Crăciun !” Fire esoterică de la natură, Voican Voiculescu a tradus în faptă blestemul. Este amintit şi un Congres al P.C.U.S. la care din greşeală a fost ales Kirov în loc de Stalin, după care Stalin şi alţi tovarăşi de nădejde i-au împuşcat urgent pe Kirov şi pe ceilalţi care s-au încurcat la vot, restabilind legalitatea, vorba lui Iliescu. Este citat şi un automatism verbal al tovarăşului Matei : ”Cui nu înţelege de vorbă bună îi explicăm cu pumnul!”
Aceste picanterii apar în contextul strângerii colaborării cu diverşi pictori, de la care autorul învaţă. Corneliu Baba i-a spus : „În opinia creatorului o lucrare nu este niciodată încheiată. Tot ce ai de făcut este să o laşi aşa… şi să aplici cele învăţate la un alt tablou.” Uneori, autorul nu îndrăzneşte afirmaţii tranşante, ci se refugiază în spatele unor întrebări. Astfel, când încearcă să descifreze cauza longevităţii unui Aurel Ciupe sau Ion Musceleanu sau Pierre Cornu, tatonează : „Să fie oare secretul longevităţii lor faptul că s-au înconjurat de tinere frumoase ?” Apoi, referindu-se la condiţiile grele de viaţă ale artiştilor plastici români, dă compoziţia delegaţiei sculptorilor români la o reuniune a sculptorilor din ţările socialiste, care a avut loc la Sofia : „Jalea (şeful delegaţiei), Foamete şi Flămând (membri)”. Pe Sorin Ilfoveanu l-a ajutat să se mute de la Piteşti la Bucureşti. Acesta i-a atras atenţia asupra şcolii lui Ciucurencu : Traian Brădean, Constantin Piliuţă etc. Cred că totuşi autorul exagerează când afirmă că a aflat după puciul din decembrie 1989 că la Fondul Plastic se practica încasarea de comisioane pentru diferite înlesniri sau comenzi. Pentru aşa ceva i-ar fi trebuit o naivitate care nu se putea obţine decât cu consumarea a peste 80 % din inteligenţa pe care a avut-o în permanenţă întreagă. Fără a-i vorbi de rău pe Patriciu, Câmpeanu şi Tăriceanu, mărturiseşte că n-a putut colabora cu partidul liberal al acestor scursuri politice decât câteva săptămâni. Faptul că nu-i critică mă enervează şi mă face să-l bănuiesc pe autor, măcar din când în când, de stângism camuflat.
volumul lui Mircea Maliţa Strategii de supravieţuire în istoria poporului român
Această a doua ediţie, revăzută şi adăugită, subintitulată Cuminţenia pământului, a văzut lumina tiparului la Editura Compania cu un cuvânt înainte semnat tot de acad. Dan Berindei ca şi prima ediţie. Trăim o perioadă istorică în care viitorul ne apare sumbru, tinzând chiar să dispară pentru scumpa noastră patrie. Cunoscând personal foarte mulţi oameni, între care mulţi intelectuali de marcă, subtili, mulţi scriitori şi istorici, am aflat încă de acum o jumătate de secol, pe cale orală, ceea ce poate accesa oricine astăzi dacă-i cade ochiul pe vreun text de Lucian Boia. Pesimismul mai mult sau mai puţin îndreptăţit altădată este în actualitatea zilelor noastre de-a dreptul constrângător. În acest context, cartea marelui înţelept tobă de carte acad. Mircea Maliţa îndeplineşte o funcţie terapeutică pentru toţi cititorii de valoare, pe care actualităţile şi perspectivele româneşti tind să-i îmbolnăvească. În finalul prezentării acestei capodopere de erudiţie, patriotism şi înţelepciune de rabin, acad. Berindei afirmă : „Strategiile de supravieţuire… este o carte care îl defineşte înainte de toate pe cel care şi-a consacrat realizării ei strădaniile, erudiţia sa multiformă, ascuţimea minţii sale. Dar este şi o carte necesară, mai ales în timpurile de confuzie prin care încă trecem. Autorul ei ne reaminteşte cine suntem, cum am străbătut miraculos valurile istoriei, care ne sunt profilul şi trăsăturile minţii şi, mai ales, ne încurajează în mersul nostru înainte. Recursul la istorie apare firesc în demersul autorului, ca şi viziunea sa neîncetat mondială. În realitate, el ne arată – spre luare la cunoştinţă ! – cum trebuie să fie un bun diplomat, pe ce trebuie să se întemeieze şi ce trebuie să urmărească. Din nou, trebuie să-i mulţumim academicianului Mircea Maliţa pentru acest nou şi frumos dar.”
După o scurtă introducere de 12 pagini, autorul rezumă pe 105 pagini istoria românilor într-un mod care astăzi te face, simultan, să te simţi mândru şi să te ruşinezi că eşti român, pulverizându-ţi totuşi orice pesimism, ceea ce pare imposibil, până nu citeşti această carte. De fapt, cartea propriu-zisă are două părţi: „Strategii militare şi paşnice” şi „Profilul românesc”. În prima parte, care are cinci capitole, primele trei sunt istorie pură, al patrulea este „Retragerea din istorie”, iar al cincilea – „Pe scena lumii”. Din primele trei capitole, iată un fragment, pozitiv, dar nu cel mai înălţător, referitor la Vasile Lupu : „Din agenda lui nu mai lipsesc schimbările patriarhilor de la Constantinopol şi certurile cu ei, înţelegerea cu Poarta pentru acceptarea patriarhilor aleşi de el, numirile principalilor clerici din toată aria ortodoxiei pentru care i se cerea consimţământul, asigurarea finanţării, controlul cheltuielilor, orientarea Bisericii în confruntările cu catolicii şi calviniştii. E greu de înţeles cum de i-au mai rămas timp şi energie pentru treburile interne şi externe ale Moldovei. Dar Lupu nu se desprindea de visul său şi se lăsa flatat de beneficiari, care-l socoteau locţiitor şi asemănător împăraţilor bizantini.” Prin contrast, contemporanul lui Lupu în Ţara Românească, Matei Basarab, avea ca obiectiv „eliberarea Peninsulei Balcanice şi nu restaurarea unui imperiu”.
„Retragerea din istorie”, formulată ca atare de Lucian Blaga, constituie o strategie de supravieţuire. Academicianul Maliţa consideră că nu există totală ieşire din istorie pentru cei care se străduiesc să supravieţuiască. Şi mai adaugă, amendându-l pe Blaga, „Legile evoluţiei funcţionează acolo unde, din contactul cu mediul, există selecţie”. Contemporan cu Blaga, Ştefan Lupaşcu a creat „o logică a energiilor pe baza opuşilor inseparabili”. Autorul insistă pe cuplul actualizare-potenţare : „Cele două forţe nu sunt nici duşmane, nici prietene, nu se ajută, nu se împiedică. Se poate să nu poţi acţiona – pasul e mic, aproape invizibil. În schimb, potenţarea, îmbogăţirea minţii şi adunarea resurselor ei creşte considerabil.” În zona acţiunii puternice, situaţia este inversă. Blaga remarcă pe bună dreptate că acceptarea modelelor occidentale bine alese funcţionează benefic, catalitic. Autorul înţelege ceea ce citeşte ca acela care a scris şi, beneficiind uneori, în plus, de bibliografie suplimentară, este ridicat prin discursul său deasupra multor surse bibliografice de prima mână. Academicianul Maliţa mi l-a crescut mult în ochii mei pe Blaga ca filosof al istoriei, aşezându-l, în această calitate, lângă compozitorul Enescu şi sculptorul Brâncuşi, consolidând astfel şi unitatea României ca sursă de genialitate.
volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor de Aurel I. Rogojan
Se știe că moții sunt oameni aprigi, care au atât de mult caracter, încât practic n-au nevoie să piardă vremea stând pe gânduri, așa cum ne-a rămas din istorie modelul reprezentat de Avram Iancu. Ei bine, autorul acestei monografii are una dintre cele mai strălucite minți românești din ultima sută de ani. Am parcurs mai multe texte elaborate de generalul Rogojan, care are o anumită obiectivitate, în sensul că nu se jenează să relateze despre o serie de greșeli ale unor importanți demnitari comuniști, întocmai ca și fostul său șef, generalul Iulian Vlad. Ei doi exprimă în scrierile lor sâmburele, miezul tare al doctrinei comuniste, care s-a retras din oficialitate pentru că rămăsese neînțeleasă pentru prea mulți din puținii șefi ai lui Aurel Rogojan, într-o vreme în care progresul tehnic, mai ales, făcea din ce în ce mai cuprinzătoare mintea cetățeanului-standard. Artizanii tranziției au înțeles perfect situația și au distrus învățământul și medicina românească între multe – toate celelalte – compartimente ale vieții civilizate, bazându-se pe faptul că, dacă 28 de ani plătești lefuri de batjocură, este nevoie de 50 de ani după ce reglementezi salarizarea conform cu respectul față de muncă până când slujbașii ajung să-și merite noile salarii deja învechite.
Generalul Rogojan a fost șef de promoție și continuă să fie un mare pedagog atâta timp cât nu este împiedicat să vorbească și să scrie, pentru că aici este adevărata lui vocație : organizator de oameni care știu, au învățat ce anume au de făcut. Salariile și pensiile de la SRI măsoară, de fapt, felul în care generalul Rogojan și-a făcut și continuă să-și facă datoria, meseriașii din informații fiind, în fond, cam singurii români din țară, maturi și conștienți, de care guvernanților reali le este frică. Desigur, și în Cuvântul înainte al acestei cărți autorul este obiectiv, dar cu ochelari roșcovani : el vede o opoziție între kaizerul Germaniei și țarul Rusiei, când, de fapt, ei erau aproape cumnați, țarina fiind nemțoaică și tensiunea generată de aceasta lângă țarul Nicolae al II-lea, cam papă-lapte, nemulțumea în primul rând familia țarului, care a deschis seria conspirațiilor rusești încheiate cu triumful lui Lenin, după ce tot poporul rus era încredințat că Dumnezeu va modifica religia creștină într-un mod convenabil Rusiei, de-mi vine să zic : unde dai și unde crapă. Multe conspirații rămân în mâna lui Dumnezeu, să mă ierte domnul general Rogojan, dar eu așa văd problema. Câți români ar fi ieșit să demonstreze pe străzi în decembrie 1989 dacă ar fi știut că în România de azi, așa cum a ajuns să arate, vor părea a fi în frunte Dragnea și cu Viorica lui ? Autorul vede însă foarte corect că « Toți și toate sunt în spirala nesfârșitelor conspirații împotriva legii, bugetului, statului și drepturilor cetățeanului. Internaționalele criminalității organizate au luat locul internaționalelor proletariatului ». Partea proastă e că internaționalele proletariatului erau pe hârtie în ordine, iar în realitate erau așa cum internaționalele criminalității organizate încă n-au ajuns să se-mplinească, urmând ca, atunci când se vor desăvârși, să ne întoarcem la un comunism perfecționat, cu perestroika și fără glasnost. Asta, desigur, și cu condiția ca domnul general Rogojan și alți câțiva ca noi, din toată lumea, să ne continuăm activitatea. Finalul prefeței este romantico-patetic : « O stafie bântuie prin România. Stafia antipatriotismului deșănțat și a trădării naționale… Dacă vorbești de dragostea de neam și de credința datorată patriei ești un retard comunist. » Dragostea de neam se află în opoziție cu Proletari din toate țările, uniți-vă !. Ca să-i lichidăm pe cei care și-au făcut o situație, indiferent prin ce mijloace, în fiecare țară, compatrioții ! Toți comuniștii care au cochetat cu dragostea de neam au fost lichidați sau, în orice caz, detestați de comunitatea comuniștilor din toate țările. Se lupta ca șefii partidelor comuniste să fie de alte naționalități. La noi, unguri, bulgari etc. Cine cânta Hora unirii sub comuniști, inițial, primea o condamnare, și mulți au mai rămas câțiva ani în închisoare și după ce, în urma unei destinderi, a unei relaxări, a adormirii vigilenței comuniste internaționaliste, Hora unirii a început să se cânte la radio, oficial.
Noi mărturii despre
România penală (2013-2017) Politică, justiţie şi servicii secrete în ofsaid
A spune adevărul, chiar dacă e trist
Cu aproape patru ani în urmă, Editura Compania mi-a publicat cartea România penală văzută de un senator fost procuror, care cuprinde declaraţii politice şi interpelări pe care le-am făcut în Senatul României în perioada 2010-2013. Cele mai multe dintre ele îi priveau pe protagoniştii guvernării portocalii (preşedintele Traian Băsescu, premierii Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu, ministresa Elena Udrea) şi pe şefii principalelor unităţi de parchet (Parchetul General, DNA, DIICOT), serviciilor secrete (SRI, SIE, SPP, STS) şi ai altor instituţii de forţă (MAI, ANAF, ANI, CCR). Concluzia cărţii era că în timpul regimului Băsescu a fost constituit un grup infracţional organizat la cel mai înalt nivel statal şi că în fruntea principalelor instituţii din ţara noastră au fost promovaţi, în baza principiului nulităţilor controlabile, oameni relativ tineri, cu pregătire precară, mediocră şi experienţă redusă, care erau, de regulă, şantajabili şi au manifestat obedienţă faţă de tutorii şi protectorii lor politici. Cartea se încheie cu declaraţii şi interpelări din 2013 în care i-am avut în cătare pe liderii principali ai PSD, respectiv pe Victor Ponta, în calitate de preşedinte al PSD şi prim-ministru al guvernului României, şi pe Liviu Dragnea, în calitate de secretar general al PSD, vicepremier şi ministru al Dezvoltării Regionale.
Majoritatea afirmaţiilor mele au fost confirmate de evoluţiile ulterioare, inclusiv de dezvăluirile mai recente ale fostului deputat Sebastian Ghiţă, ale fostului colonel SRI Daniel Dragomir şi ale jurnalistului Dan Andronic, directorul ziarului Evenimentul zilei. România a devenit un stat aproape eşuat după cele două mandate prezidenţiale ale lui Traian Băsescu. Chiar şi acesta a recunoscut anul trecut că România a devenit un stat mafiot şi un stat poliţienesc. De la statul clientelar din timpul guvernării Năstase s-a ajuns la statul mafiot sub preşedinţia lui Băsescu, iar în ultimii ani tendinţa este evoluţia spre un stat disciplinar, poliţienesc. Statul de drept a intrat sub controlul binomului SRI-DNA, care a dominat Parlamentul, guvernul, justiţia, administraţia publică şi presa. Şefi de servicii secrete în tandem cu şefi de unităţi de parchete au ajuns să destructureze partide politice şi să constituie partide noi, de tip balama, ca UNPR, pentru a configura noi majorităţi politice, şi chiar să impună liderii unor partide, ca în cazul fostului preşedinte al PSD, Victor Ponta. Lupta anticorupţie a derapat spre răfuieli politice şi a intrat într-o fundătură după denunţarea protocoalelor care au instituţionalizat binomul SRI-DNA. Justiţia scârţâie din toate încheieturile şi trebuie resetată, după cum a spus-o însuşi actualul ministru de Justiţie, Tudorel Toader. Încrederea românilor în justiţie şi în instituţiile de forţă a scăzut considerabil.
Instituţionalizarea şi eficienţa binomului SRI-DNA au fost confirmate de rapoartele de activitate ale SRI pe anii 2009 şi 2013, în care au fost menţionate echipele operative mixte procurori-ofiţeri SRI şi s-a consemnat că juriştii SRI i-au ajutat pe procurorii DNA să instrumenteze 462 de dosare în 2013, inclusiv sub aspectul încadrării juridice. Conform unei analize realizate de profesorul universitar şi avocatul Radu Chiriţă, între 2010 şi 2015 în România au fost adresate instanţelor de judecată 109 946 de solicitări pentru mandate de interceptare telefonică, din care au fost aprobate 102 729 (93 %), ceea ce înseamnă că au fost interceptate minimum 300 000 de persoane (luând în calcul o medie de trei persoane interceptate pe un mandat). Potrivit rapoartelor anuale de activitate ale SRI, în perioada 2005-2015 Serviciul a pus în executare peste 250 000 de autorizări pentru interceptarea comunicaţiilor, numărul acestora crescând de la un an la altul şi ajungând în 2014 să fie de 11 ori mai mare decât în 2005. SRI a devenit campion mondial la ascultat, dacă avem în vedere analiza statistică a Fundaţiei Friedrich Ebert Stiftung România, potrivit căreia SRI a solicitat şi a obţinut de 16 ori mai multe mandate de siguranţă naţională decât FBI, raportat la populaţia României, care este de circa 16 ori mai mică decât cea a Statelor Unite ale Americii, în condiţiile în care prima putere a lumii se confruntă cu ameninţări la siguranţa naţională mult mai numeroase şi mai grave.
Copil fiind (nu cutreieram păduri ☺), eram cu ochii larg deschişi şi cu urechile ciulite în sala de aşteptare şi în cabinetul de dentist al tatălui meu, din Piaţa Victoriei – Ilie Pintilie – fost Bonaparte – actual Iancu de Hunedoara ☺.
Şi nu numai acolo, ci şi în curte, la “găzăria” care aparţinuse Garajului şi Depozitului de produse petroliere ale bunicului meu.
Şi nu numai acolo, ci şi la renumita cârciumă a lui Jerca, de pe Clopotarii Vechi colţ cu Povernei (demolată şi ridicat de curând un Boutique Hotel-Restaurant Vogue), unde mă aciuiam uneori lângă bunicul meu.
În aceste trei locuri veneau personaje interesante ale timpului trecut şi prezent în acei ani ai deceniilor şase şi şapte ai secolului trecut.
Veneau pictori şi poeţi care îşi plăteau uneori tratamentele şi consumaţia cu rodul talentului lor (pereţii de la Jerca erau renumiţi pentru lucrările şi semnăturile iluştrilor pictori şi graficieni care îi călcau pragul).
Veneau armeni, ruşi albi de viţă nobilă şi polonezi de asemenea, veneau greci de-ai lui Manolis Glezos, evrei foşti combatanţi în Spania – într-un cuvânt, refugiaţi din varii motive din ţările lor de baştină.
Se discuta în şoaptă, deşi se mai ridica uneori vocea şi fiecare avea educaţia conversaţiei – se ascultau cu respect unul pe celălalt.
Nu ştiam pe atunci cât de norocoasă şi nenorocoasă eram deopotrivă.
Nu ştiam pe atunci că mulţi dintre cei întâlniţi şi ascultaţi făceau parte din boema bucureşteană. Dar mi-am amintit mereu momente, fragmente, nume, figuri…
Iată de ce m-am grăbit să citesc acest volum subţirel la prima vedere, dar dens în conţinut, semnat de Mihai Neagu Basarab.
De profesie medic, cu specializare in psihiatrie (doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar în psihiatrie în 1990) şi cu specializare şi în homeopatie şi acupunctură, Mihai Neagu Basarab s-a aplecat încă din anii tinereţii asupra scrisului, debutând în proza SF, apoi dramaturgie, traduceri, cronici, rubrici permanente în reviste serioase, publicând volume de literatură şi de medicină. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1972. Din anul 1990 s-a stabilit la Freiburg, în Germania, concentrându-se asupra carierei medicale, dar şi asupra scrierilor sale de literatură, eseuri şi memorialistică.
Cum ştiţi, probabil, la 25 mai 2018 intră în vigoare Regulamentul European 2016/679
privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal
şi libera circulaţie a acestor date (GDPR).
Editura Compania doreşte să vă poată informa despre noutăţile sale editoriale (prin newsletter trimis pe e-mail) şi să vă poată expedia cărţile pe care le comandaţi.
Pe lângă e-mail, comanda implică pentru noi prelucrarea şi conservarea şi a altor date
ale dumneavoastră cu caracter personal (nume, prenume, domiciliu, număr de telefon), respectând măsurile de securitate impuse de normele europene.
Dacă doriţi şi dumneavoastră să primiţi înştiinţări despre noutăţile noastre editoriale(newsletter), vă rugăm să vă manifestaţi explicit opţiunea :
DAŢI CLICK AICIşi astfel veţi rămâne abonaţi la newsletter-ul nostru.
În cazul în care nu vom primi din partea dumneavoastră acest acord clar exprimat, nu vă vom putea expedia cărţile pe care ni le comandaţi şi nici comunica titlurile recent apărute la noi.
Vă stăm la dispoziţie pentru orice informaţii suplimentare pe această temă.
Cu cele mai bune gânduri, Editura Compania
Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153 Bucuresti
Tel. editura : 021 223 23 28 Fax : 021 223 23 24
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37 021 223 23 25
E-mail : editura.compania@gmail.com compania@rdslink.ro
www.compania.ro
Blog : www.compania.ro/blog
Toamna trecută am primit, pe adresa redacției, o carte. Pseudonimul autoarei, deşi foarte sonor – Maia Levantini – nu suna cunoscut, aveam să aflu că e vorba de un debut. Iar titlul mi s-a părut prea lung şi redundant: Cu titlu provizoriu: Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România. Serios, cuvântul „titlu” chiar în titlu? Şi două subtitluri? Doar citindu-l, am crezut, de altfel, că am aflat tot ce trebuia să ştiu: că e vorba despre plecat din ţară, de întors în ţară, că personajul e melancolic şi, mai rău, psihiatru. Cum stau toată ziua în compania unui psihiatru de care nu am cum să scap – arta de a scăpa de tine însuţi este extrem de complexă şi rafinată şi eu nu sunt măcar un ucenic talentat –, am pus cartea pe raftul de la serviciu, amânând-o pentru o dată neprecizată. Mi-era şi cam teamă să o deschid, poate din acelaşi motiv pentru care, de la Moartea domnului Lăzărescu încoace mi-e teamă să văd filme româneşti: nu cumva să mă duc la cinema şi să constat că în loc de ecran e o imensă oglindă panoramică.
Întâlnirile mele cu cărţile sunt rareori întâmplătoare şi orice carte bună îţi schimbă viața, aşa încât oricât aş încerca eu să întârzii întâlnirile astea, din lene sau inerţie, până la urmă ele tot au loc. Într-o zi însorită de ianuarie, ajutat de mai multe circumstanţe, m-am trezit că deschid volumul şi încep să citesc. Şi ce mai surpriză am avut. Am absorbit pe nerăsuflate odiseea acestei colege, între vechi şi nou, între matrice şi străinătate, între disperare şi exaltare (deşi nici exaltarea nu e tocmai fericită). Îmi măsor cuvintele: şi Odiseu s-a întors şi apoi a plecat iar, nici el nu-şi găsea liniștea. Ajuns la sfârşit, am avut impresia de neterminat sau de abia început.
Nu ştiu cât de reală e Maia Levantini/Mona Dumitrescu (numele personajului principal care, totuşi, e mereu la persoana întâi) şi cât e un compozit de realităţi paralele, un amalgam de persoane autentice, căci o bucăţică din ea eram cu siguranţă şi eu. Copil antedecembrist, psihiatru postdecembrist care descoperă că, odată deschise porţile închisorii regimului comunist, deasupra sunt un şir lung de închisori, precum balenele concentrice ale lui Marin Sorescu sau lanţul coliviilor lui Dan Verona. Şi tot precum Iona, eroina nu încetează să caute ieşiri, fie pe dinăuntru, fie pe dinafară. Înăuntru e „marea cultură”, Kant şi Dostoievski, cu care figuri binevoitoare de profesori au „mobilat-o” ca să facă faţă orizontului cenuşiu comunist. Înăuntru mai e şi moartea. În afară sunt Bucureştii, Spitalul de Psihiatrie Obregia, policlinica de la Apaca şi, mult mai departe, pe alte planete, Franţa şi America. La capăt, absurdul şi aleatoriul universal.
E greu să pun punctul pe „i” şi să încadrez cartea asta. Or fi memorii? Ficţiune simplă nu e, pentru că e prea multă autenticitate: m-am speriat de-a dreptul recunoscând scenele şi obiceiurile de la Spitalul Obregia. E şi o curiozitate antropologică aici: în fiecare călătorie, articularea dintre străin şi familiar e minuţios construită. Dar nu e nici neoreportaj, e prea subiectivă pentru aşa ceva.
De fapt, dincolo de încadrări stilistice, ce şochează în carte e deschiderea absolută. Înţeleg de ce autoarea (sau autorul) se protejează (nu cunoaştem identitatea lui reală): eu unul nu aş fi avut curajul să vorbesc despre mine în felul ăsta, fără rezerve. Nici despre alţii – reflex de psihiatru, poate. Dar şi mai uimitor e felul elaborat în care deschiderea e construită: e ca şi cum omul din spatele discursului ar încerca permanent să se ascundă după limbaj şi ar eşua, calculat, de fiecare dată. Avem aici un discurs adesea ultracult, încărcat de referinţe livreşti, dar în acelaşi timp detaşat şi autozeflemitor, chiar balcanic pe alocuri. Avem simţ al umorului simultan cu cel al tragicului, adesea, de ce nu, în aceeaşi frază. Avem artificii stilistice ce includ tabele de contingenţă şi parodii după balada Mioriţa. Şi deşi e meşteşug în toată afacerea, iubeşti imperfecţiunile, pentru că ele arată că nu e doar făcătură scriitoricească. E foarte greu să fii sincer fără să cazi în patetism şi în fals. Limbajul de azi e atât de amăgitor încât adesea e suficient să deschizi gura şi ai şi eşuat, te-ai şi alienat. Dar Maia Levantini reuşeşte atât de bine, încât o vom pune în acea rară categorie de medici-scriitori unitari, fără sindrom de personalităţi multiple, care vorbesc pentru că noi, ceilalţi medici, nescriitori, nu putem să o facem.
Într-un recent interviu acordat canalului Radio România Cultural, pictorul și scriitorul Petru Vintilă jr. afirma că pseudoromanul Lucia Ferescu sau Steaua dimineții, 2016, a fost inițial un soi de eseu, topit ulterior în capitolul al treilea al acestei scrieri. A mai spus că acelei narațiuni îi lipseau dialogurile, vocile unor personaje care să facă mai perceptibilă și mai vie cavalcada ideilor, informațiilor și acțiunilor din cuprinsul acestei scrieri care debutează într-o toridă zi a lui 1835 și se încheie tot într-o zi de iulie a anului 2060.
Să recitim pasajele din acest pseudoroman : „Ziua aceea de iulie a anului 1835 pogorâse asupra Bucureștilor o căldură cumplită. Soarele parcă se topise pe cer, aerul ardea ca o văpaie de cuptor și întreaga fire încremenise, lipsită de cel mai slab firicel de vânt. Vipia alungase de pe ulițe deopotrivă oameni și animale, toţi și toate căutând o umbră anemică de iluzorie răcoare. Marele târg se pustiise, vlăguit, și amorţise sub lava ce se revărsa necontenit din soarele nemilos” (pag. 17) ;
„Ziua aceea de iulie a anului 2060 pogorâse asupra Cetății Eterne o căldură cumplită. Încă de la primele ore ale dimineții, soarele parcă se topise pe cerul de un albastru spălăcit, înfierbântând nefiresc pământul. Aerul frigea ca o văpaie de cuptor încins la roșu, indicând iluzia unor torente invizibile de lavă ce se revărsau peste Cetatea Eternă” (pag. 314).
Între aceste două zile de iulie se întinde o fantasmagorică urzeală narativă, care te face să o parcurgi cu sufletul la gură, uitând de secole, biblioteci, geografii, școli, apartenențe religioase etc. Petru Vintilă jr. și-a scris, am putea spune, romanul vieții ; a spus în el cam tot ce crede, știe, cunoaște, cam cum vede el șarpanta întregului univers, din care pământul e doar o fărâmă zguduită de controverse, neliniști, războaie, convulsii, cataclisme, molime, secretomanie și fanatism, din care, în esență, înțelegem că „mântuirea nu este ce pare a fi” (pag. 68).
Sunt postate doar comentariile de substanta si la obiect, trimise de persoane cu identitate declarata. Asumati-va opiniile - nu va exprimati despre textele unor persoane reale sub etichete fictive. Nu sunt postate jigniri, trivialitati, injurii, materiale publicitare.
Una dintre ultimele lucrări ale lui Carmen Nistorescu : « eu »
Vlad Predescu
Vara speranţei noastre
Raţă cu lalele
Melc în ianuarie
Şi deodată, un balon !
Altă lucrare a Eugeniei Ilieş
Alte fotografii de Radu-Petru Iliescu
Apus la Căldăruşani
Canal la apus în Strasbourg
Altă fotografie a lui Lucian Muntean
Într-o zi toridă de vară, tinerii păstori se scaldă alături de bivoli în rîul Hăşdate, în amonte de Cheile Turzii. Iulie 2005
Fotografii de Radu-Petru Iliescu
Apus la Oxford
Apus cu felinare în Strasbourg
Vedere din Strasbourg noaptea
Catedrală din Strasbourg Vedere din parc, noaptea.
Bloc părăsit pe George Enescu
Alte fotografii ale lui Lucian Muntean
Odihnă Ţăranii din Apuseni încă îşi lucrează pămîntul în mod tradiţional.
Cîmp cu maci
Dobrogea – culoarea primăverii
Fotografie făcută în Muzeul Etnografic din Cluj-Napoca în 1997
Alte lucrări ale Eugeniei Ilieş
Cui nu-i plac fotografiile lui Lucian Muntean ?
« Amintiri dintr-o altă primăvară » Cluj-Napoca, 2004
Reflexie în fereastră, Biserica Sf. Mihail, Cluj-Napoca, România, 2002 Fereastra este acel loc special, care desparte intimitatea de infinit.
« Blondele » : Florina, pisica şi iapa Doina – trei blonde, la Rogojel, un sat izolat de munte, din Apuseni
Alte lucrări ale Eugeniei Ilieş
Pictura Eugeniei Ilieş
Cu talent şi umor, tînăra graficiană din Tîrgu Mureş a ilustrat deja o seamă de cărţi şi reviste pentru copii. Puţini ştiu însă cît de vie e pictura ei.
Ce mai pictează Cristi Gaşpar ?
Pierderea inocenţei
Pictura lui Carmen Nistorescu
Pentru că, înainte de a face ilustraţie, a făcut – şi face tot timpul – pictură.
Inimă albastră, tehnică mixtă pe pînză (seria nouă)
Acest site folosește cookie-uri pentru a vă asigura că beneficiați de cea mai bună experiență pe site-ul nostru. OK
Privacy & Cookies Policy
Privacy Overview
This website uses cookies to improve your experience while you navigate through the website. Out of these, the cookies that are categorized as necessary are stored on your browser as they are essential for the working of basic functionalities of the website. We also use third-party cookies that help us analyze and understand how you use this website. These cookies will be stored in your browser only with your consent. You also have the option to opt-out of these cookies. But opting out of some of these cookies may affect your browsing experience.
Necessary cookies are absolutely essential for the website to function properly. This category only includes cookies that ensures basic functionalities and security features of the website. These cookies do not store any personal information.
Any cookies that may not be particularly necessary for the website to function and is used specifically to collect user personal data via analytics, ads, other embedded contents are termed as non-necessary cookies. It is mandatory to procure user consent prior to running these cookies on your website.