OPINII IN
compania lui ...

joi 21 ian. 2021

Moartea presei libere, decesul democraţiei

Petru Romoșan

Informaţiile care au ieşit la iveală în SUA lui Donald Trump în legătură cu fraudarea alegerilor în Europa Occidentală, dar şi în cea de Răsărit n-au fost preluate în presă, în media mainstream. Nu s-au făcut investigaţii jurnalistice, nu au fost puşi în discuţie nici preşedinţi, nici prim-miniştri şi nici parlamentari aleşi dubios cu ajutorul unor maşini de vot inventate în SUA după 11 septembrie 2001 şi intrate în „producţie” din 2004, începând cu Venezuela : Dominion, Hammer, Scorecard etc. În România au fost sau nu folosite aceste maşini de furat alegeri şi softuri şmechere ? Sau, pentru că România e doar o colonie, întrebarea nici nu mai merită să fie pusă ?

De foarte multă vreme, de cel puţin 15 ani (2004), alegerile pretins democratice din Europa par să fi devenit o comedie tristă, la îndemâna oligarhilor, miliardarilor, posesori de mari averi şi de mari trusturi media, proprietari ai Big Tech şi ai asociaţilor lor. Şi, culmea, majoritatea populaţiilor nu par să fie nemulţumite de situaţie. Desigur, mai există media alternativă, media gratuită sau făcută cu mijloace puţine şi cu mai multă conştiinţă şi responsabilitate. Dar, atâta timp cât trusturile mari de media şi toată presa mainstream sunt în mâinile a nouă miliardari în Franţa şi sunt posedate de doar şase mari averi în SUA, efortul presei, al mediei alternative aminteşte inevitabil de mitul lui Sisif.

E limpede că democraţia şi-a epuizat resursele şi că intrăm într-o nouă epocă, una tehnocratică, în fapt, oligarhică (UE este bazată aproape în întregime pe tehnocraţie şi nu prea are de-a face cu democraţia). Pentru că tehnocraţii sunt doar absolvenţii marilor şcoli din Vestul Europei şi ai universităţilor nord-americane, iar ei sunt angajaţi, plătiţi de oligarhi, de marile averi, de marile concentrări de capital. Dacă până acum 20 de ani tehnocraţii supradotaţi şi foarte şcoliţi erau nişte asociaţi ai miliardarilor, în ultima vreme statutul lor s-a diminuat, nu mai sunt parteneri profesionişti ai angajatorilor lor.

Ce e straniu e că filosofii, profesorii marilor şcoli de economie şi de politică nu au reuşit să propună un model de societate aplicabil în post-democraţie. Şi iată că oligarhia (asemănătoare cu cea din Sparta antică), bazată pe bani şi armate (plus servicii secrete), se instalează treptat şi sigur în tot Occidentul. Iar populaţiile – Vestele Galbene în Franţa, „deplorabilii”, numiţi aşa de Hillary Clinton în America – votează degeaba, mecanic, pentru că votul lor nu mai are nici un conţinut şi e uitat a doua zi după alegeri. Politicienii „democraţi” şi media mainstream sunt preocupaţi doar să-i servească pe adevăraţii lor stăpâni, miliardarii, oligarhii. „Poporul” a devenit o noţiune lipsită de sens. Cunoscutul „government of the people, by the people, for the people”, care a strălucit în discursul lui Abraham Lincoln, aparţine trecutului.

Nu e întâmplător că în 2020, anul covidului, au ieşit la suprafaţă speculaţii sinistre în legătură cu necesitatea de a împuţina populaţia planetei. În numele ecologiei, al salvării aceleiaşi planete. Populaţiile au devenit parcă superflue, inutile. Chiar şi vaccinurile împotriva coronavirusului SARS-CoV-2 sunt primite cu suspiciune, se vorbeşte sotto voce despre efecte dezastruoase pe termen lung, despre pierderea capacităţii de reproducere, despre cipuri morbide. Neîncrederea „deplorabililor” în cei care deţin marile averi, aceiaşi care produc şi vaccinurile, atinge cote ameţitoare. Normal ar fi – fiind vorba de sănătatea publică şi de răspunderea naţională – ca vaccinurile şi marile companii farmaceutice să aparţină statelor, iar nu speculanţilor privaţi.

În România lui Traian Băsescu şi Klaus Iohannis absenteismul a bătut noi şi noi recorduri. Dar Klaus Iohannis a ştiut de la început, de când a fost ales primar al Sibiului, că nu poporul l-a ales. Popor pe care chiar de aceea îl dispreţuieşte. După un remarcabil articol recent din Evenimentul zilei (Ada Meseşan – „Căruţa cu paiaţe”, evz.ro, 21.01.2021), aparatul de stat, funcţionarii s-au înmulţit în ultimii ani pesedişti cu peste 400 000 de angajaţi, care, datorită legilor în vigoare, nu mai pot fi daţi afară. Chiar în 2020, PNL a mai făcut încă 1 200 de angajări în administraţia centrală. Pentru că nu s-a mai muncit. Ce fac aceşti funcţionari ? Mută hârtii şi fac trafic de influenţă ?

De ce nu au căldură şi apă caldă cartiere întregi din Bucureşti ? Traian Băsescu, Adriean Videanu, Sorin Oprescu, Gabriela Firea nu au făcut nimic pentru înnoirea reţelelor şi instalaţiilor ? Nu-i nimic, ei trăiesc la cădură, în vile luxoase, şi au averi considerabile. Pentru că ei au fost aleşi „democratic”. Au fost aleşi să trăiască bine. „România, singura ţară din UE în care angajaţii din administraţia publică câştigă cu 70 % peste media pe economie” (Ada Meseşan îl citează aici pe Ionuţ Dumitru, economistul-şef al Raiffeisen Bank România) […] „Ţara este în criză economică generată de pandemie ale cărei efecte au sufocat mediul privat. Peste 500 000 de oameni şi-au pierdut joburile, mii de firme au fost obligate să reducă la minim numărul de angajaţi dacă nu cumva au închis porţile” (idem, evz.ro). De ce s-a împrumutat Florin Câţu în 2020 ? Ca să plătească salarii la sute de mii de funcţionari de stat inutili ?

În România nu mai există ziare cu acoperire naţională, iar televiziunile au redevenit de stat prin finanţările de la buget. În 2020, cei mai mari proprietari de televiziuni din România au fost, de fapt, prim-ministrul Ludovic Orban şi, mai ales, marele erou al tuturor televiziunilor, marele prompterist de la Cotroceni, Klaus Iohannis. Dar în deciziile strategice ale ţării ei nu mai au nici un cuvânt de spus. Lucru care nu pare să-i deranjeze defel. Pentru că mediocritatea, nulitatea lor de arendaşi, de argaţi se simte la adăpost, fiind ei la ordin.

După venirea la putere a lui Traian Băsescu (cu Dominion ? Cu Scorecard ?), marile ziare au dispărut ca prin farmec. S-au mutat pe Internet, în site-uri, bloguri sau pseudoziare. Pentru că deveniseră inutile şi, mai ales, periculoase, România era deja încălecată de oligarhii internaţionali. Nouă ne-au fost arătaţi în cătuşe doar cei locali. România e singura ţară din lume în care media (pretins) alternativă e dominată de marile nume ale presei din anii ’90 şi care erau deja binecunoscute din anii ’80, anii târzii ai lui Ceauşescu (Ion Cristoiu, Sorin Roşca Stănescu, Cornel Nistorescu etc., altfel oameni talentaţi). Autorii celor mai odioase articole comandate de Sistem sunt oameni foarte tineri care nici nu prea stăpânesc limba română. Sau foşti consilieri prezidenţiali (Iulian Chifu, Iulian Fota etc.). Democraţia, ca şi presa din ţara noastră, e de râsu-plânsu (Nichita Stănescu) sau de râsul curcilor. Noroc că foarte mulţi români se mai pot îmbăta cu apă rece (într-o nesfârşită fugă de realitate) pe Facebook şi pe alte reţele sociale oferite de partenerul nostru strategic.

Pentru a încheia, să-l amintim pe Paul Craig Roberts, o mare conştiinţă a Americii contemporane, care de foarte mulţi ani scrie despre presă folosind expresia „presstitute” („presa prostituată”). Dar în SUA există o pleiadă de mari editorialişti, dintre care cei mai mulţi scriu şi cărţi : James Howard Kunstler, Brandon Smith, CJ Hopkins, Pat Buchanan, Caitlin Johnstone, Diana Johnstone, Michael Snyder, Chris Hedges etc. Nici unul nu scrie sau nu mai scrie de o bună bucată de vreme pentru marile ziare de genul Washington Post sau New York Times. În Franţa, în ceea ce a fost cel mai mare ziar de dreapta, Le Figaro, mai sunt toleraţi vreo trei mari ziarişti de altădată – printre care celebrul Ivan Rioufol. Restul redacţiei e în serviciu comandat.

Oligarhia (tirania, dictatura) în 2020 s-a impus prin tehnocraţii sanitari. În primul rând în SUA, contra lui Donald Trump şi a democraţiei, folosindu-se pe scară largă votul prin corespondenţă sub pretextul pandemiei. Mulţi profesori, savanţi, medici s-au opus vehement acestei instrumentalizări, spre onoarea lor, iar opinia publică i-a urmat şi le-a fost recunoscătoare. Dar se deschide aici un alt subiect.


joi 14 ian. 2021

Constituţie în zdrenţe

Petru Romoșan

După 6 ianuarie, de fapt, din noaptea de 6 spre 7 ianuarie, ca urmare a „invadării” Capitoliului, când marii electori l-au ales pe Joe Biden preşedinte, şi mai ales după 20 ianuarie, când Joe Biden va depune jurământul, în SUA nu se mai poate, nu se va mai putea vorbi de fraudarea alegerilor. Şi nici în ţările partenere ale SUA, cum e România. Începând din 20 ianuarie, Joe Biden va deveni şi comandantul-şef al armatei americane şi va fi apărat de aceasta, care este de departe cea mai puternică şi mai bine dotată armată din lume.

Dacă instituţiile americane, FBI, Securitatea Internă, tribunalele statelor, Curtea Supremă, Congresul (Senatul + Camera Reprezentanţilor) au considerat că alegerile din 3 noiembrie 2020 nu au fost fraudate, asta înseamnă că, după standardele actuale în America, alegerile nu au fost fraudate. Şi poate că doar Donald Trump, care venea din afara partidelor (Republican şi Democrat), deşi a candidat pentru Partidul Republican, şi suporterii săi, ce-i drept, foarte numeroşi, au avut percepţia (subiectivă !) că alegerile le-au fost furate. Poate că lucrurile se întâmplă la fel în SUA de foarte multă vreme, fiindcă există un consens bipartizan : azi ne alegem noi, data viitoare vă alegeţi voi şi marea democraţie merge mai departe. „Pleacă ai noştri, vin ai noştri !” Sau, în franceză : „Je te tiens, tu me tiens par la barbichette !” („Eu te ţin, tu mă ţii de bărbuţă”). Aleşi republicani, senatori şi deputaţi, au votat „bipartizan” pentru alegerea lui Joe Biden în noaptea de 6 spre 7 ianuarie, iar în 13 ianuarie 2021 Camera Reprezentanţilor (şi 10 republicani) a votat „bipartizan” şi pentru al doilea impeachment  (premieră istorică în SUA) al lui Donald Trump.

Pe scurt, legal, constituţional, Donald Trump a pierdut un eventual al doilea mandat şi Joe Biden a fost ales preşedinte. Asta şi pentru că alegerile din SUA nu seamănă cu alegerile din vreo ţară europeană, iar votul popular pare să fie doar consultativ, nu decisiv, obligatoriu. Victoria veteranei democrate Nancy Pelosi prin a doua tentativă de impeachment votată în Cameră poate fi totuşi încă o victorie à la Pirus. Pentru că adânceşte învrăjbirea şi nu rezolvă nimic.

„Implozia unei naţiuni : tiranie digitală, insurecţie şi lege marţială” este un titlu de articol de pe site-ul Zerohedge din 14 ianuarie 2021 care rezumă situaţia la zi în SUA : „La asta am fost reduşi : suntem o gloată violentă. O naţiune aflată la un pas de legea marţială. O populaţie în arest la domiciliu. Un stat tehnocorporatist care îşi mânuieşte puterea pentru a imobiliza vaste întinderi ale ţării. Şi o Constituţie în zdrenţe. Ne trăim implozia pe numeroase fronturi, toate deodată. Asta se întâmplă când egoului, lăcomiei şi puterii li se îngăduie să treacă înaintea libertăţii, egalităţii şi justiţiei. Să o spunem clar totuşi : aceasta nu este o revoluţie. Aceasta este o bombă cu ceas” (John Whitehead şi Nisha Whitehead – „A Nation imploding : digital tyranny, insurrection, and martial law”, rutherford.org, 12.01.2021)

Încotro se îndreaptă SUA ? Pronosticul cel mai serios care se poate regăsi în toată presa cu simpatii pentru Rusia, dar şi în presa germană şi franceză, în cea americană alternativă, este secesiunea unor state americane. Adică dispariţia SUA ca mare putere globală. Încă un imperiu care şi-ar înceta existenţa după Uniunea Sovietică.

Legislatorii din Texas insistă în direcţia secesiunii statului lor (posibilitatea de a face secesiune a Texasului e înscrisă în Constituţie) de o SUA corporatistă („Corporaţia”), condusă de neomarxişti şi extremişti de stânga („comunişti”) care au fraudat alegerile din 3 noiembrie 2020. Alte state învecinate din Sud („Confederaţii”) şi-au anunţat intenţia de a se alătura Texasului. „Reprezentantul Texasului, Kyle Biedermann, într-o emisiune cu Chris Salcedo pe Newsmax TV de luni, 11 ianuarie 2021, şi-a prezentat proiectul de a salva Texasul de sub dominaţia marxiştilor democraţi care au furat puterea la Washington prin alegerile din 2020. Din moment ce comunismul e împotriva Constituţiei SUA, ar putea fi dificil pentru un tribunal să statueze împotriva unui exit al Texasului („Texit”)” (Jim Hoft – „Texas lawmakers consider secession over life under democrat marxism – several states interested in movement”, thegatewaypundit.com, 11.01.2021). Texit, după modelul Brexit, e o vocabulă din ce în ce mai folosită în comentariile din presa independentă americană.

Ruptura dintre republicanii din Sud şi din Centru şi democraţii „marxişti” de pe Coaste (Coasta de Est şi Coasta de Vest) se apropie de un maxim. Bernie G. Thompson, deputat democrat, şeful comisiei de securitate internă a Camerei Reprezentanţilor, i-a indicat pe senatorii republicani Ted Cruz (Texas) şi Josh Hawley (Montana) ca buni de pus pe o listă a celor care nu au voie să se urce într-un avion („terorişti interni” !) (Stephen Dinan – „Dem congressman suggests Cruz, Hawley be placed on non-fly list”, washingtontimes.com, 11.01.2021).

Deocamdată, marele subiect în toată lumea este suprimarea libertăţii de exprimare. Eliminarea preşedintelui american încă în funcţie, Donald Trump, de pe reţelele de socializare ale Big Tech – Twitter, Facebook, YouTube –, plus revista Forbes, şi alinierea pe aceeaşi poziţie a marilor companii americane şi vest-europene produce un val de proteste, inclusiv în zone ale presei de stânga. „Inchiziţie”, „stalinism”, „maoism”, „revoluţie culturală” (cancel culture…) sunt apostrofări la ordinea zilei. Google, Apple şi Amazon au blocat reţeaua alternativă Parler (un echivalent al Twitter). Pe lângă închiderea în case din cauza covidului, se restrânge grav şi libertatea de exprimare. Twitter a blocat conturile a peste 70 000 de membri Qanon şi ale altor suporteri ai lui Donald Trump. Dar atât Twitter, cât şi alte acţiuni ale noilor tehnologii cad, se prăbuşesc pe Bursele americane. Implozia democraţiilor e în curs. Tirania, ca şi comunismul, începe cu blocarea libertăţii de exprimare.

Constituţia americană, dar şi Constituţiile europene, care cândva au pus la loc de cinste libertatea de exprimare, libertatea de circulaţie, de întrunire, de asociere, libertatea religioasă, liberul acces la educaţie, la sănătate, la muncă par să fie în zdrenţe sub noua dictatură OMS, o dictatură cu faţă sanitară. Dar ideea că puterea Americii dispare odată cu democraţia e, fără discuţie, greşită, catastrofistă. Puterea Americii, chiar divizată, poate foarte bine continua ca o oligarhie tehnocratică.


joi 7 ian. 2021

Vă place Biden ?

Petru Romoșan

Deşi spectaculosul preşedinte Donald Trump a câştigat alegerile la urne cu peste 74 de milioane de voturi, cel mai mare număr de voturi obţinut în istoria americană pentru un preşedinte în funcţie care candidează la un al doilea mandat, contracandidatul său democrat, Joe Biden, a fost confirmat cu întârziere, pe 7 ianuarie, în Senat şi Congres (Senat + Camera Reprezentanţilor), şi, fără intervenţia Armatei, ar trebui să depună jurământul pe 20 ianuarie. Cu Joe Biden preşedinte, SUA pune cruce democraţiei, votului popular şi intră pe faţă într-o nouă eră, a oligarhiei şi tehnocraţiei. Iar Noua Ordine Mondială,The Great Reset, facilitată de teoria covidului şi de multiplele vaccinuri, poate începe. (Profesorul marseiez Didier Raoult spunea că vaccinul este foarte necesar pentru… salvarea economiei.)

În America, republica a fost întotdeauna mai importantă decât democraţia. Apoi imperiul a surclasat republica. Acum, Guvernul Mondial, folosindu-se de imperiul american în derivă, va încerca să se instaleze peste tot, inclusiv în China, Rusia, India şi Iran. Guvernul Mondial, elitele, oligarhii nu au nevoie de democraţie. „Deplorabilii” americani, cu preşedintele lor populist, nu au făcut decât să-i încurce şi să le întârzie „resetarea”. Cei doi preşedinţi pe care ar putea să-i aibă America în următorii patru ani, Joe Biden şi Kamala Harris, au fost finanţaţi la vedere de mari oligarhi cunoscuţi şi le sunt cu totul devotaţi acestora. Politicienii sunt doar interpuşii „tehnocratici” ai primilor 11-12 oligarhi ai planetei, marii miliardari. De ce se mai pretează totuşi oligarhii la comedia democratică, la farsa alegerilor ? Pentru că totuşi se tem de popor, de „We the People”, pentru că vechile cadre publice sunt greu de înlocuit.

De altfel, democraţia se găseşte în cea mai proastă postură în toate cele trei mari democraţii occidentale istorice : Marea Britanie, SUA, Franţa. Franţa are de câţiva ani „Biden”-ul său : Emmanuel Macron. Iar Partidul său Democrat se cheamă LREM (La République en Marche). Boris Johnson al Marii Britanii e de nerecunoscut după apariţia covidului. Toate deciziile sale sunt discutabile şi, după criticii săi, foarte proaste. În prezent, Marea Britanie suportă cel mai dur lockdown. În SUA s-a atins o nouă culme catastrofală a democraţiei, un nou record cu asaltul, înscenat sau nu, al Capitoliului. Un „manifestant” pitoresc s-a aşezat în jilţul preşedintelui Senatului american în văzul întregii lumi. Imaginea va fi un fel de epitaf al democraţiei americane reprezentative. Militari în uniforme de poliţişti (FBI ?) i-au ghidat pe cameramani şi pe ziariştii marilor canale de televiziune după ce le-au dat drumul în Capitoliu pretinşilor suporteri ai lui Trump (cu BLM şi Antifa deschizători de uşi şi ferestre).

În aceeaşi zi de 6 ianuarie s-a aflat că locurile rămase vacante pentru Senat în Georgia au fost câştigate de Partidul Democrat. Metodele sunt izbitor de asemănătoare cu cele folosite în cele şase swing states, atât de disputate, şi despre care justiţia a refuzat să se pronunţe. Din acest motiv, alegerea lui Joe Biden preşedinte va fi etern contestată.

După unele scurgeri de informaţii, o mână de democraţi şi de republicani pârâţi (RINOs – Republicans In Name Only – „republicani numai cu numele”) ar intenţiona să invoce al 25-lea Amendament pentru a-l destitui pe Donald Trump şi a-l instala pe Mike Pence ca preşedinte pentru cele câteva zile rămase până la inaugurarea din 20 ianuarie. O idee absurdă şi imposibil de pus în practică într-un timp atât de scurt. Mike Pence e acuzat de suporterii lui Donald Trump de trădare. Numirea lui Pence l-ar transforma în comandant-şef al Armatei şi ar îndepărta pericolul declanşării Legii Insurecţiei de către Donald Trump. Tot după ştiri greu de verificat, Trump s-ar găsi la Centrul de Comandă al Armatei din Texas, lângă Abilene, nu departe de Dallas.

Cu jurământul depus în 20 ianuarie 2021 şi înscăunat preşedinte al SUA, Joe Biden va fi veşnic pus în discuţie şi nu numai de alegătorii lui Donald Trump. Singura soluţie pentru reabilitarea democraţiei americane ar fi fost şi rămâne anularea alegerilor din 3 noiembrie 2020 şi organizarea de noi alegeri atât pentru preşedinţie, cât şi pentru Senat şi Camera Reprezentanţilor. Fără vot prin poştă şi maşini dubioase cu care s-au fraudat alegeri în SUA şi în alte ţări. Faptul că justiţia nu s-a exprimat în legătură cu validitatea alegerilor joacă de acum împotriva lui Joe Biden şi a Partidului Democrat. Pentru că poporul american nu poate fi ascuns şi nici abuzat până la capăt de Guvernul Mondial şi de Noua sa Ordine, SUA intră într-o epocă de mare instabilitate. Căci ori de câte ori poporul intră în locurile rezervate Puterii (Bastilia-1789, Petrograd-februarie 1917, Bucureşti-decembrie 1989, Moscova-1991 etc.) se termină o lume şi începe o alta.


joi 31 dec. 2020

2021, anul tuturor pericolelor şi al marilor speranţe

Petru Romoșan

Criza sanitară din 2020, fabricată (din ce în ce mai multe voci autorizate contestă gravitatea molimei şi versiunea OMS) sau reală, a aruncat mari segmente ale omenirii în haos, mai ales Occidentul, partea considerată cea mai civilizată a lumii. Dar, dacă anul 2020 a fost un an foarte rău, anul 2021 promite să fie şi mai rău. Dacă aşa ceva e posibil.

În 2020 s-a încheiat, probabil, lunga perioadă (75 de ani) de după cel de-al doilea război mondial. Principalul câştigător al acelui război a fost, indiscutabil, SUA. Şi principalul beneficiar. Deci e natural ca SUA să fie principalul perdant al anului 2020, anul încheierii perioadei postbelice, al anului 2021 şi al anilor ce vor urma, după ce s-a crezut o vreme că prăbuşirea URSS (care a pierdut Europa de Est şi o parte din Asia) va duce la o pax americana prin care o singură putere (unipolară), SUA, va conduce pentru încă 100 de ani întreaga lume (New American Century). Dar n-a fost să fie. La orizont s-a ridicat China (rise of China), cu viteza ei de dezvoltare fără egal în istorie şi cu o populaţie de aproape un miliard şi jumătate. Pe lângă civilizaţia şi tradiţiile ei de peste 5 000 de ani. Astăzi China depăşeşte Occidentul în multe sectoare de vârf, în tehnologie, în sănătate, în educaţie şi cercetare, şi are o stabilitate politică de invidiat.

Anul 2021 începe foarte prost pentru SUA. Pe 6 ianuarie sau măcar pe 20 ianuarie ar trebui, în sfârşit, să ştim cine va fi noul preşedinte. Va fi Joe Biden, un preşedinte rezultat dintr-o colosală fraudă electorală, ales cu forţa de Big Money, Big Media, Big Tech, Big Pharma, sau va fi Donald Trump, care pare să fi câştigat în realitate votul americanilor, el fiind ales şi Omul Anului 2020 ? Dar în sistemul electoral american, neunitar, vetust, „vernacular”, votul popular are o importanţă relativă. Donald Trump, în 2016, a câştigat împotriva lui Hillary Clinton cu mai puţine voturi populare. Şansele cele mai mari sunt, evident, de partea lui Joe Biden şi a Kamalei Harris, vicepreşedinte, dar trebuie să aşteptăm ziua de 20 ianuarie, ziua în care noul preşedinte va depune jurământul.

Merită să insistăm asupra situaţiei politice, economice şi constituţionale din SUA pentru că evoluţia acesteia influenţează decisiv ce se întâmplă şi în Europa, foarte dependentă de SUA din 1945 încoace, la fel ca Japonia sau Coreea de Sud (din 1953). După înţelegerile de la Bretton Woods din 1944, dolarul a devenit moneda de schimb mondială, înlocuind în această poziţie lira sterlină. Dolarul şi-a menţinut acest statut şi după decuplarea de aur din 1971, iniţiată de Richard Nixon. Pentru 2021 se anunţă prima monedă digitală majoră emisă de China şi garantată de marea economie asiatică. Dolarul va mai încasa astfel o lovitură, care, probabil, nu va fi totuşi cea mortală.

Politic, nici Joe Biden şi Partidul Democrat, nici Donald Trump şi, parţial, Partidul Republican nu mai reprezintă o soluţie pentru toţi americanii. Nici nu mai contează cine are dreptate sau nu în alegeri. Curtea Supremă a refuzat să evalueze până acum, într-un fel sau altul, frauda electorală şi astfel, practic, şi-a făcut harakiri. O instituţie fundamentală a democraţiei americane s-a autoanulat. Marii şefi ai Armatei au declarat limpede că nu se amestecă în alegeri şi sunt împotriva unei legi marţiale eventual declanşată de fostul preşedinte Donald Trump. „Confederaţii”, cei din Sud (state conduse de Texas), dar şi secesioniştii potenţiali din centrul SUA şi-au adus aminte de Războiul Civil şi nu par dispuşi să-l recunoască preşedinte pe Joe Biden. Joe Biden şi Partidul Democrat au, în schimb, susţinerea Coastei de Est (cu New York, Washington, Boston, Philadelphia) şi a Coastei de Vest (cu San Francisco, Los Angeles, Portland, Seattle).

Ţările mari din Europa – Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia –, aflate şi ele sub controlul, prin OMS, al oligarhiei mondiale, traversează cea mai sumbră perioadă din 1945 încoace. Iar dezastrul economic, dezordinea, haosul sunt abia la început. Se prefigurează ample mişcări sociale, violenţă, instabilitate politică. Şi o cădere economică nemaivăzută de la criza din 1929-1933. Legăturile economice şi militare ale Europei cu SUA sunt dintre cele mai fragile. UE (Germania, de fapt) negociază tratate de investiţii cu China sub nasul SUA.

Dar România, unde este România ? S-a făcut mare caz în media de alegerile din 6 decembrie 2020 şi de formarea unei noi majorităţi şi a unui nou guvern. Adevărul brutal e că decizia politică pentru români nu mai e de ani buni în România. Integrarea în NATO şi în UE ne-a copleşit, ne-a depăşit puterile şi ne-a lăsat fără suveranitate. Guvernele succesive de la Bucureşti nu au fost decât curelele de transmisie ale unor decizii luate în câteva centre. Tot aşa cum serviciile secrete româneşti au devenit o „miliţie” care se ocupă de controlul populaţiei băştinaşe. Ca şi Justiţia „independentă”. De ce să-i mai urmăreşti atât de insistent pe nişte politicieni care nu mai pot decide aproape nimic din capul lor ? De multă vreme, viaţa politică de la Bucureşti e o pantomimă tristă şi ridicolă. Poate doar guvernatorul Mugur Isărescu, devenit de mult guvernator de ţară, să mai conteze cât de cât. Pentru că are „fir direct” cu Marele Centru. Multe ţări sunt conduse, de fapt, prin Băncile lor Centrale. Se pare că Florin Cîţu, prim-ministru, a fost, de fapt, alegerea lui Mugur Isărescu.

În 2021 şi în România e probabil să asistăm la o gravă instabilitate politică. Nu e deloc exclus ca partidul recent apărut, AUR, să crească şi să devină marele partid populist de mâine. Asta dacă pe lângă Călin Georgescu şi proiectul său de ţară („Hrană, apă, energie”), Florian Colceag, Sorin Lavric, Diana Şoşoacă vor veni şi alte personalităţi publice estimate „providenţiale”. Deşi în general ştim unde duce prea marea aşteptare de la „oamenii providenţiali”. Dar, foarte probabil, AUR nu e un partid neolegionar sau neoceauşist – lumea s-a schimbat ! –, ci doar încă un partid populist european. Iar populiştii de azi din Europa – Matteo Salvini, Jarosław Kaczyński, Viktor Orbán, suveraniştii din Franţa, naţionaliştii din Olanda şi Austria, şi chiar preşedintele Rusiei, Vladimir Putin – nu par deloc interesaţi de extremism şi de experienţele din interbelic ale unor lideri politici nefaşti.

Cele mai mari pericole din 2021 şi din anii următori vor veni din Occident, din SUA, din UE, de la dolar şi moneda euro. Capacitatea noastră, a românilor, de a ne apăra de aceste primejdii e aproape de zero. Tratatele şi aranjamentele în care am intrat (am fost băgaţi) în ultimii 30 de ani ne leagă fedeleş de soarta Occidentului, pe care atâta l-am preamărit şi admirat. Schimbarea în bine a lumii poate să vină doar din Asia, cu care n-am avut înţelepciunea şi puterea de a ne menţine toate legăturile. Am renunţat prea uşor la multe dintre avantajele pe care le aveam în relaţia cu China. Să ne amintim că relaţiile SUA cu China au fost facilitate la început de România. Care sunt speranţele, aşteptările populaţiilor de pretutindeni, deci şi din România ? Cei mai mulţi speră să se termine cât mai repede cu virusul, cu pandemia, cu vaccinurile, şi viaţa să-şi reia cursul abandonat la începutul lui 2020, în martie-aprilie. Patronii şi angajaţii din firmele mici şi mijlocii aşteaptă încă sprijinul guvernului naţional dar şi al UE pentru a-şi putea continua activitatea. Cei bolnavi speră ca în 2021 medicii să se ocupe cu grijă de toate bolile, mari şi mici, şi nu numai de blestematul de covid. Toată lumea speră să scape de măştile umilitoare şi despre care se spune că sunt şi inutile. Iluzii sau nădejdi întemeiate ?


vineri 25 dec. 2020

Oligarhia contra democraţie : molimă, dezordine şi “resetare”

Petru Romoșan

“Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 19, 24). Matei este unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Iisus şi multă vreme i-a fost atribuită Evanghelia după Matei. Conform tradiţiei, Matei, cel chemat de Iisus, era vameş, un perceptor de impozite, şi e de crezut că îi cunoştea bine pe cei bogaţi şi pe cei foarte bogaţi. Iisus Hristos : “Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă şi cei de pe urmă vor fi întâi” (Matei, 19, 30).

Noutatea teribilă a anului 2020, pe lângă pandemie, noutate trecută aproape sub tăcere în toată lumea, e dată de decesul democraţiei în vreo 200 de ţări, mai exact, în 194. Pentru că 194 de ţări au semnat cu OMS un “tratat” care prevede că directivele acestei organizaţii fantomatice, netransparente, finanţată şi controlată de o elită financiară dubioasă, trec înaintea Constituţiilor naţionale, Constituţii votate cu mândrie în toate aceste ţări, printre care şi marile democraţii occidentale. 194 de ţări au ratificat Regulamentul Sanitar Internaţional (RSI) al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS).

Acest regulament prevede : “în caz de criză sanitară majoră, toate statele membre se angajează să respecte toate directivele (consignes) emanând de la Consiliul Mondial şi să facă astfel încât toate aceste directive să primeze asupra legilor şi codurilor juridice ale statelor […]. Acest instrument constrângător de drept internaţional a intrat în vigoare la 15 iunie 2007 : “Ca răspuns la dezvoltarea exponenţială a călătoriilor, a comerţului internaţional şi a emergenţei bolilor şi a altor riscuri pentru sănătate, 194 de ţări din toată lumea au convenit să pună în aplicare Regulamentul Sanitar Internaţional (2005)” […] Astfel, când suntem scandalizaţi de deciziile abrupte luate fără dezbateri naţionale şi internaţionale, nu ar trebui să fim surprinşi…” (Dr. Gérard Delépine, “Le Conseil Mondial de l’OMS dicte très officiellement la conduite sanitaire des pays signataires dont la France”, francesoire.fr, 6.11.2020).

Dar să revenim la decesul democraţiei. În plus, ca lucrurile să fie clare pentru toţi pământenii, alegerile pretins democratice de atâţia ani în SUA (azi puse post-factum sub semnul întrebării, al dubiului) au fost furate în 2020 de o manieră nemaiîntâlnită, în văzul întregii lumi. Iar media mainstream din SUA, dar şi din tot Occidentul, din UE (Agence France Presse, Le Monde, Le Figaro, BFMTV etc. doar în Franţa) s-au prefăcut organizat că nu văd lovitura de stat din SUA şi din toată lumea aşa-zis civilizată. L-au celebrat din primul moment (înainte de-a avea rezultate verificate, departe de cele finale) pe Joe Biden.

Cu ajutorul măsurilor luate prin OMS de elita mondială, aparent pentru a proteja populaţiile de covid, Constituţiile din cele 194 de ţări au fost suspendate sine die, democraţia a fost abolită. Cine vrea să mai găsească democraţie trebuie să se uite spre Asia în general sau spre Africa, America de Sud sau Europa de Est. În Occident (Europa de Vest şi America de Nord), democraţia a intrat într-o lungă hibernare din care nu ştim dacă şi când se va mai trezi. În SUA, cei mai serioşi comentatori (pe care nu-i găseşti în media mainstream sau pe reţelele sociale ale Big Tech) vorbesc şi scriu, des şi pe larg, despre secesiune şi despre război civil, luând pulsul la zi al societăţii. După informaţiile venite din SUA alegerilor fraudate, în cel puţin 17 ţări europene, printre care şi România, au fost folosite maşini de numărat voturi şi softuri concepute anume pentru a frauda alegeri. După 2004, aceste “tehnici” au fost folosite experimental mai întâi în ţările revoluţiilor aşa-zis colorate, “portocalii”. În 2020, aceste maşini au fost folosite cu succes şi în ţara lor de origine, în SUA.

În România, noul Parlament a rezultat (6 decembrie 2020) dintr-o participare la alegeri de numai 30 %. 70 % dintre alegători nu mai contează pentru trimiterea aleşilor în Parlament şi pentru formarea unui nou guvern care fac legi şi decid totuşi pentru 100 % din populaţie. Asta fără să avem siguranţa că şi voturile celor 30 % prezenţi la urne (au fost într-adevăr 30 % ?) au fost numărate corect. Experienţa istorică ne îndreptăţeşte să avem toate îndoielile. Dar Klaus Iohannis, Florin Cîţu, Ludovic Orban, Dan Barna, Dacian Cioloş, Kelemen Hunor continuă cu neobrăzare să se creadă mari lideri aleşi democratic. O impostură insuportabilă. O comedie mizerabilă, în slujba oligarhiei internaţionale.

Azi e mai limpede ca oricând că politicienii şi ziariştii (sau măscăricii din mass-media) nu sunt decât nişte interpuşi, arendaşi şi argaţi ai oligarhilor, ai miliardarilor. Sunt doar un scut, o platoşă de protecţie a celor care cu adevărat conduc ţările şi lumea şi care sunt uniţi în scopurile lor, indiferent de graniţe şi de naţionalitate. Şi niciodată politicienii şi oamenii din media, fraţi siamezi, nu au fost mai detestaţi. Deşi ei au numai o responsabilitate secundară, de servitori, de circari tocmai buni de trimis în puşcărie. Desigur, se poate trăi şi fără democraţie. Aşa cum omenirea a trăit atâtea mii de ani fără telefon mobil, fără computer, fără televiziune, fără ziare, fără automobile sau curent electric, la fel a trăit şi fără democraţie.

Tucidide, marele istoric grec (născut, probabil, în Tracia, unde familia sa avea o mină de aur – Roşia Montană ?), e citat din ce în ce mai des cu “capcana” sa. Xenofon, autorul primului studiu despre oligarhie (din Sparta !), va fi din ce în ce mai citat în anii următori. Atât Tucidide, cât şi Xenofon au ştiut, de pe poziţii adverse, cu câteva secole înainte de Iisus Hristos, că, atunci când nu mai e democraţie, triumfă oligarhia. Iar diversele ei forme au fost descrise de Aristotel.

Este ceea ce ni se întâmplă şi nouă astăzi, în Europa şi în America de Nord. În China şi în Rusia, unde pretenţiile democratice sunt mult mai modeste, mai puţin predicante şi sforăitoare, cetăţenii nu au pierdut mare lucru în 2020. Şi nici covidul nu a făcut ravagiile economice din Occident. Iar ravagiile din Occident nu au fost numai economice. Aşa cum vom vedea în anii următori.

“The Great Reset”, Forumul Economic Mondial de la Davos, cu maestrul său de ceremonii Klaus Schwab, Fundaţia Bill şi Melinda Gates şi vaccinurile obligatorii, George Soros şi a sa Open Society, controlul Big Pharma, alegerile fraudate din America ne vorbesc răspicat despre înstăpânirea oligarhiei globale şi despre decesul democraţiilor în partea cea mai dezvoltată a lumii. Vor împlini nenorocirea criza economică inevitabilă şi continuarea artificială a propagandei pandemice în 2021 şi în anii următori. O răsturnare în sensul democraţiei a rezultatelor alegerilor din SUA e din ce în ce mai improbabilă, mai iluzorie. Dacă la 20 ianuarie 2021 Joe Biden va depune jurământul ca preşedinte al SUA, The Great Reset poate fi implementat în forţă. Căci Joe Biden crede că “zilele noastre cele mai întunecate în bătălia împotriva covidului sunt în faţa noastră, nu în urmă” (edition.cnn.com, 22.12.2020).

După unii experţi cu analize extreme (N. Bonnal), oligarhia în acţiune nu are “armate” mai mari de câtvea mii de oameni în fiecare ţară şi, probabil, un milion în toată lumea. Cine ar fi aceştia ? Sunt miliardarii, oengiştii, funcţionarii internaţionali, feministele exclusiviste, antirasiştii, anticreştinii, unele universitaţi occidentale, teroriştii “media”, bineînţeles, unele servicii secrete globale şi organizaţii oculte etc. După dictatura sanitară vor veni tirania digitală, prăbuşirea economică, teroarea, depopularea… Cultul “progresului” naşte mulţi dintre monştrii contemporani. “Şi să ne amintim că politicile de exterminare totalitară nu se instalează niciodată imediat : se aşteaptă, în general, 15 ani (Hitler, Mao, Stalin) pentru a deveni active – pentru că trebuie să se formeze călăii şi victimele. Noi suntem în anul I al coronavirusului. Aşteptaţi anul XV ca să vedeţi ce mai rămâne din voi” (N. Bonnal, “Le nouvel ordre mondial et ses bourreaux volontaires”, olivierdemeulenaere.wordpress.com, 21.12.2020).

Marea resetare (The Great Reset) a democraţiilor occidentale, cu Constituţiile lor democratice cu tot, a început în martie 2020 cu lockdown-ul, cu o dictatură medicală. “Preoţii” noii ordini mondiale (ordinea oligarhică) poartă halate albe. Deşi, paradoxal, ei îi servesc, conştient şi inconştient, pe “Copiii Întunericului”. Bătălia dintre “Copiii Întunericului” şi “Copiii Luminii” e în desfăşurare, iar “Copiii Întunericului” par să aibă totul de partea lor : banii, marile averi, noile tehnologii, media şi, mai ales, slăbiciunea celor mulţi. Şi totuşi, o ştim din veac, “Copiii Luminii” au învins până la urmă întotdeauna.


vineri 18 dec. 2020

Aşteptându-i pe americani

Petru Romoșan

Deşi am avut alegeri la începutul lui decembrie (6.12.2020) şi scena politică românească ar fi trebuit să se limpezească, formarea unui nou guvern bazat în sfârşit pe o majoritate pare să necesite o muncă sisifică, e o ţintă aproape de neatins. Avem un guvern interimar după demisia precipitată şi aiuristică a lui Ludovic Orban, cu un amator în fruntea lui, generalul Nicolae Ciucă, pe care ambasadorul american, Adrian Zuckerman, îl vede eternizat la Palatul Victoria (Ciucă a primit o importantă medalie americană în mijlocul negocierilor pentru formarea noului guvern). Desigur, guvernul Nicolae Ciucă ar trebui să servească prioritar interesele Ambasadei Americane şi pe cele ale ambasadorului Zuckerman.

Dar confuzia politică din colonia România pare să fie o prelungire naturală a confuziei politice de la Washington şi din întreaga Americă. Va fi preşedinte Joe Biden, aşa cum rezultă clar din socoteala marilor electori de pe 14 decembrie ? Va fi preşedinte în continuare Donald Trump, aşa cum cred înfocaţii săi suporteri, care insistă să afirme, împotriva evidenţei oficiale create de alegerea marilor electori (inclusiv în swing states, aflate încă în dispută), că alegerile americane au fost masiv fraudate ? Donald Trump nu l-a recunoscut încă pe Joe Biden ca preşedinte ales. Sau nu va fi nici Joe Biden şi nici Donald Trump, iar SUA vor trăi o vreme sub lege marţială, cu un guvern militar interimar, până la repetarea alegerilor prezidenţiale ? Generalul Michael Flynn, fost director DIA şi consilier pe securitate naţională al preşedintelui Trump, şi-a întărit ieri îndemnurile de a folosi armata pentru “noi alegeri” în statele-cheie (swing states). Şi a precizat că procedura legii marţiale nu e fără precedent, dimpotrivă, a fost folosită în SUA de 64 de ori (interviu dat la televiziunea Newsmax, 17.12.2020, citat de Daily Mail).

Amplele discuţii despre fraudarea alegerilor din 3 noiembrie 2020 făcute publice, cu toată blocada severă instituită de media mainstream, au avut un impact indiscutabil asupra alegerilor noastre parlamentare din 6 decembrie 2020. Aparatele şi softurile de provenienţă americană par să nu mai fi funcţionat aşa cum au funcţionat la toate alegerile din România din 2004 încoace. La noi s-a vorbit, eufemistic şi diversionist, doar despre responsabilitatea STS. Poate că şi rezultatele alegerilor europarlamentare de anul trecut au fost scoase tot din pălăria cu softuri. Rezultatele alegerilor europarlamentare din 2019 nu au fost confirmate de alegerile parlamentare din 2020, dar ne-au dat, în sinistrul an 2020, câteva guverne liberale Ludovic Orban, ultraminoritare, “guvernele mele”, scoase cu forcepsul de scamatori. Fără softuri şi maşini miraculoase de numărat voturi (Dominion, Hammer, Scorecard…), Traian Băsescu şi partiduleţul său de buzunar au rămas la doar câteva sutimi în afara Parlamentului. Şi dacă Traian Băsescu nu a câştigat, de fapt, nici un rând de alegeri ? Despre referendumul din 2012 nu mai vorbim, el a fost câştigat pentru Traian Băsescu de Joe Biden, Hillary Clinton şi secretarul său, Philip Gordon. Tot în lipsa softurilor a fost posibilă şi apariţia partidului populist-naţionalist AUR. Avem astfel şi noi populiştii noştri !

Preşedintele Klaus Iohannis nu se grăbeşte să numească un prim-ministru pentru că nu ştie cine va fi preşedinte în SUA la 20 ianuarie 2021. Deşi l-a felicitat din primul moment pe Joe Biden. Nu e totuna dacă va fi instalat preşedinte Joe Biden sau dacă vor începe, pe scară largă, arestările pentru fraudarea alegerilor, pentru coluziune cu puteri străine (China, Iran, Rusia), pentru corupţie generalizată în “mlaştina” (swamp) de la Washington. “Statul profund” din România are tot interesul să treneze, să-şi târască picioarele, ca să vadă mai întâi cum se sfârşeşte confruntarea istorică, titanescă din SUA. Şi să se pună de partea bună a lucrurilor, de partea viitorului. Deocamdată, acuzaţiile aduse de echipa Trump întregii familii Biden, în primul rând lui Hunter Biden, fiul lui Joe Biden, nu au dus la nici o trimitere în judecată, la nici o inculpare. Nici în cazul lui Hunter Biden şi cu atât mai puţin în cazul “preşedintelui ales” Joe Biden.

De altfel, acuzaţiile de corupţie şi, eventual, de înaltă trădare aduse până acum lui Joe Biden au fost refutate în bloc de Partidul Democrat, trecute aproape total sub tăcere de media mainstream şi de reţelele sociale ale Big Tech (Facebook, Twitter, platforma Youtube), şi ignorate şi de o bună parte a Partidului Republican. Există la Washington un consens politic bipartizan în privinţa ocultării unor afaceri ale întregii clase politice, afaceri care sunt confundate cu interesul de stat, cu interesul imperial. Atâta timp cât se achită impozitele, altfel mici, nu interesează natura unor fonduri provenite din străinătate, dacă nu e vorba de trafic de droguri, de persoane, de terorism etc.

După 14 decembrie, ziua desemnării oficiale a marilor electori, mai mulţi analişti americani de vârf au avansat pregnant ipoteza secesiunii unor state americane, în frunte cu Texasul, care nu-l recunosc pe Joe Biden preşedinte. Nu numai că jocurile nu sunt încă făcute în America, dar ele se îndreaptă spre cea mai periculoasă soluţie, aceea a secesiunii. Unii estimează că ar putea rezulta până la 11 state independente. Va repeta  SUA soarta URSS ?

Poetul grec din Alexandria Constatinos P. Kavafis, într-un faimos poem al său, “Aşteptîndu-i pe barbari”, descrie sfârşitul Imperiului Roman. Rămaşi fără soluţii, romanii şi-au pus nădejdea în barbari pentru a face să trăiască mai departe imperiul. La fel ca americanii cu China, Rusia, Iranul. Au trimis la hotare soli care s-au întors însă cu ştirea că nu mai există barbari. Concluzia e tristă : “Ce păcat ! Oamenii aceştia erau totuşi o soluţie…

România politică e cu ochii fixaţi pe Washington în aşteptarea noului preşedinte. Joe Biden ? Donald Trump ? Generalul Michael Flynn ? Care Americă ? Coasta de Est ? Texasul şi Sudul ? Coasta de Vest, cu California ? Midwest ? Utah ?


sâmbătă 12 dec. 2020

AUR : neolegionari sau neoceauşişti ?

Petru Romoșan

“Înainte de Vadim este ceauşismul anilor ’70-’80. Şi am spus atunci că îşi are originile în Partidul Comunist devenit ceauşist. De aici s-a tras concluzia în minunata noastră presă că eu am spus că ăştia sunt de sorginte comunistă. Nici vorbă de aşa ceva ! În anii ’70 şi ’80 în România s-a constituit partidul ceauşist care nu mai era Partidul Comunist, nu mai avea nici o legătură” (CT Popescu, video, “Senatoarea care îl “şoşochează” pe CTP…”, digi24.ro, 12.12.2020).

După CT Popescu, Ceauşescu a recuperat voievozii, a recuperat Biserica şi aceasta a colaborat din plin cu regimul comunist, l-a recuperat pe Burebista, i-a recuperat pe daci : “Iar preoţii şi, în special, înalţii ierarhi ai Bisericii, au fost, aşa cum s-a dovedit ulterior, cu poreclele lor de cod, au fost turnători ai Securităţii, folosind taina spovedaniei ca să toarne la Securitate” (idem). CT Popescu – fost Adevărul, actual propagandist globalist frenetic – nu pare să fi auzit sau nu pare interesat de “Rugul aprins”, de martirii credinţei în comunism, de rezistenţa din munţi şi nici de patriotismul incontestabil şi devotamentul multor legionari şi simpatizanţi de-ai lor care nu pot fi judecaţi la grămadă, împreună cu cei care s-au făcut vinovaţi de crime.

“Ceauşescu a încercat să recupereze mişcarea legionară – au fost trimişi emisari, între care Adrian Păunescu, până la Mircea Eliade în America, la Chicago. Au fost trimişi ca să îi racoleze pentru regim. Ţuţea era deja ceauşist. Cu Noica s-a încercat acelaşi lucru. Acolo este matca” (idem). Analiza lui CT Popescu merită citită cu atenţie (reluată pe site-ul stiripesurse.ro). El spune, pe scurt, că AUR nu este nici legionar, nici neo-România Mare, ci este de-a dreptul neoceauşist. Are într-o mare măsură dreptate, dar asta înseamnă că AUR a fost fabricat, la fel ca România Mare, de ofiţeri din Securitate şi din Armată din anii ‘70-’90, lucru pe care parcă nu-l mai spune. E curajos până la un punct.

Ce nu clarifică CT Popescu, poate nici nu ştie până la capăt, deşi vorbeşte despre operaţiunea de recrutare a lui Mircea Eliade la Chicago de către Adrian Păunescu (a fost până la urmă recrutat Păunescu de americani ?), este vasta operaţiune de recrutare a legionarilor din Spania, Italia, Germania, Canada şi SUA, organizată de o falangă naţională din PCR şi serviciile secrete româneşti, cu acordul lui Ceauşescu. Bătrânii, experimentaţii şi patrioţii legionari din Exil au decis, printr-o înţelegere între ei, să se lase recrutaţi de tinerii securişti destul de inocenţi veniţi de la Bucureşti. Dar, de fapt, au recrutat ei Securitatea, PCR şi pe N. Ceauşescu. Aşa s-a născut naţional-comunismul românesc (“Căpitane, nu fi trist / Garda merge înainte / Cu Partidul Comunist”). Partidul Comunist a preluat cu toptanul programul economico-social al Mişcării Legionare – nu şi programul politic, evident. Deci, PCR a fost o reciclare, cel puţin din punct de vedere economico-social, a Mişcării Legionare. Adversarul era comunismul imperial din URSS.

Economiştii comunişti ai epocii (sub Dej şi Ceauşescu) nu au furat, fără să citeze, fără trimiteri, doar programul economic al Mişcării Legionare. Au preluat fără rezerve, desigur, după cât s-au priceput, programul economic al lui Mircea Vulcănescu, director al Datoriei Publice, marele patriot (deloc legionar !) din guvernul mareşalului Antonescu – “Problemele economiei româneşti după al doilea război mondial”, introducerea la o viitoare teză de doctorat, introducere redactată în 1946, înainte de arestarea sa finală (vezi Mircea Vulcănescu, Spre un nou medievalism economic. Scrieri economice, Editura Compania, Bucureşti, 2009). Să reamintim că un program gândit de Mircea Vulcănescu a dus la salvarea unei bune părţi a elitei româneşti interbelice : Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Vintilă Horia şi mulţi alţii, ca pictorul Horia Damian, au putut pleca în Occident, pe funcţii oficiale, în diplomaţie, şi cu burse oferite discret de statul român. A fost gândit şi un fond de salvare politică (după ocupaţia sovietică, anticipată încă din 1943), dar care a încăput pe mâinile unor Vişoianu sau Cretzianu.

Sursa “partidului ceauşist” (apud CT Popescu) şi a României Mari a lui CV Tudor era aceeaşi : Mişcarea Legionară. Nici ea nu era excesiv de originală sau numai naţională. Venea din fascismul lui Mussolini (Partidul Naţional Fascist, creat în 1921) şi din naţional-socialismul lui Hitler. Nu e deloc întâmplător că Ambasada Israelului la Bucureşti s-a exprimat cu îngrijorare în legătură cu intrarea în Parlament a AUR.

Configuraţia politică din România după alegerile din 6 decembrie 2020, deşi evident simplificată, apare ca şi mai inconsistentă, mai confuză, cu puţine şanse de a rezista o întreagă legislatură de patru ani, cu previzibile alegeri anticipate la cheie. Harta politică s-a simplificat ; guvernul ultraminoritar Ludovic Orban e interimar şi demisionar ; Pro România, cu Victor Ponta şi Călin Popescu Tăriceanu, e neant ; doar Traian Băsescu mai dă telefoane în America (apud Cozmin Guşă) şi, probabil, şantajează tot ce mai poate şantaja pentru un pumn de voturi în plus. AUR, partidul neolegionar, neoceauşist, neo-România Mare şi, în fapt, etern securist, e noua vedetă a Parlamentului în curs de constituire.

67,52 % dintre români nu au votat cu sistemul politic neosecurist. Majoritatea care face guvernul (PNL+USR+UDMR) acoperă doar 15,39 % din electoratul românesc posibil : PNL 8,31 %, USR-Plus 5,15 %, UDMR 1,91 %. AUR a fost votat doar de 2,98 % din electorat (rezultatevot.ro). Cât de fragil şi de puţin reprezentativ este Parlamentul României la vreme de mare criză ?


marți 8 dec. 2020

Ne întoarcem în interbelic ?

Petru Romoșan

Acum că am scăpat de partidul din buzunarul de la spate al lui Traian Băsescu, PMP, o mică adunătură de oportunişti, şi că Victor Ponta şi Călin Popescu Tăriceanu au fost trimişi prematur la pensie, împreună cu colegii lor, să vedem cu ce am rămas în Parlament. (Mihai Tudose : “Îmi pare rău pentru Tăriceanu, a supravieţuit la cinci căsătorii şi l-a omorât Ponta” – Antena 3, 7.12. 2020, apud Bogdan Tiberiu Iacob FB)

Ce fel de partide s-au salvat vremelnic în Parlament ? Avem un partid neomarxist, soroşist, de fabricaţie locală pe patent occidental, USR, care reprezintă un bun canal de negociere, o curea de transmisie cu Partidul Democrat din SUA dacă Joe Biden câştigă alegerile. USR este util şi în relaţia franco-română dacă Emmanuel Macron şi partidul său, LREM, vor reuşi să se menţină la putere după 2021 (cel mai prost an pentru toată lumea din 1930 încoace). În oglindă cu partidul neomarxist (USR) avem, iată, şi un partid neolegionar, AUR.

Marea surpriză AUR pentru “public” nu e chiar o surpriză pentru Statul Profund băştinaş, care anticipează încă o posibilă victorie a lui Donald Trump în alegeri. Alegerile americane încă se joacă, pentru Donald Trump au votat cca 74 de milioane, iar naţionalismul şi suveranismul în SUA sunt în continuă creştere. AUR poate fi un bun canal de comunicare cu Partidul Republican şi cu o eventuală nouă echipă Trump. Pe de altă parte, având în vedere creşterea naţionalismului, suveranismului şi populismului în toată Europa, AUR poate fi util şi în alte dialoguri, cum ar fi cele cu Ungaria, Polonia, dar şi cu Italia lui Matteo Salvini. Ipoteza că AUR ar fi un partid de inspiraţie rusă sau chineză nu pare deloc serioasă. Statul Profund autohton a reuşit, în sfârşit, să fabrice în viteză un partid neaoş, de data asta mult mai aproape de partidul legionar decât de încercările aproximative care au fost PUNR şi România Mare.

“Pentru noi începe un război ideologic al cărui deznodământ va sta în înlăturarea actualei clase politice. În patru ani vom disloca partidele din Parlament. Vom schimba figurile, vom primeni limba, vom aduce bucuria de a fi români. Vom regăsi gustul mistic de a fi creştini în umbra oricărei catapetesme din bisericile din ţară. Vom recăpăta căldura pe care ne-o dă gândul de a fi una în virtutea apartenenţei la un neam. Vom aduce exaltarea de a fi parte dintr-un întreg numit România” (Sorin Lavric – “De murit, murim cu toţii. Nu e păcat să nu ne dăruim României ?”, QMagazine, 7.12.2020).

Toţi cei care l-au citit pe Sorin Lavric – scriitor, filosof, eseist, senator AUR de Neamţ – în textul de mai sus au simţit un puternic fior legionar. E doar un frison literar sau mai mult decât atât ? În cel mult un an vom fi, probabil, lămuriţi. Dacă se vor organiza alegeri anticipate în 2021, din cauza crizei economice, a pandemiei, a instabilităţii politice, AUR poate deveni chiar primul partid politic din România. Cu Călin Georgescu, Florian Colceag, Ovidiu Hurduzeu, Sorin Lavric, Andrei-Emil Dîrlău (teolog şi filosof), AUR are deja un nucleu politico-ideologic fără concurenţă în celelalte partide. Şi, probabil, or mai fi şi alţii.

Despre PSD şi PNL, două partide-sistem, unul pretins de stânga, socialist sau neocomunist, celălalt pretins de dreapta, zis liberal şi pseudopopulist, nu prea mai sunt multe de spus. Amândouă partide “oportuniste” (în sensul lui D. Gusti), corupte, compuse din incompetenţi şi oricând potenţial penali, PSD şi PNL par să se afle la final de carieră deşi au fiecare acum cca 30 % din Parlament. Ambele sunt recesiv comuniste şi ne-au făcut o tranziţie mizerabilă. Celelalte două partide, astăzi doar pe locurile trei şi patru, USR şi AUR, le pot marginaliza uşor la un nou scrutin, în mijlocul unei mari crize. UDMR continuă să fie singurul partid etnic din Europa, o altă aberaţie care nu poate dura veşnic.

Criza economică devastatoare care se anunţă pentru 2021, de ce nu şi pentru 2022 ?, îl poate confirma pe Sorin Lavric (“În patru ani vom disloca partidele din Parlament” – vezi citatul de mai sus) – o predicţie care se poate împlini, de fapt, mult mai repede. Şi copia ratată a lui Carol al II-lea, Klaus Iohannis, riscă, la rândul său, să fie dislocată c-un drum. Ne întoarcem iar în interbelic, cum ne-am mai întors de câteva ori, şi în anii ’60, şi în anii ’90, şi chiar după 2004 ? Criza în curs pare să o repete în mai grav pe cea din 1929-1933, condiţiile ar fi deci reunite…


joi 3 dec. 2020

Citind presa oficială şi, mai ales, cea alternativă

Petru Romoșan

Dacă citeşti numai presa oficială (presa mainstream) din SUA, din Marea Britanie şi din Franţa, nu afli aproape nimic despre cum s-a “ridiculizat” (este cuvântul folosit chiar de preşedintele Trump) cea mai importantă democraţie a lumii printr-o fraudă electorală gigantică, apocaliptică. Preşedintele Donald Trump a ţinut la Casa Albă un lung speech, cel mai important din mandatul său, după părerea lui, a detaliat, a inventariat aproape toate tipurile de furt, de fraudă electorală practicate în alegerile din 3 noiembrie 2020. Compromiterea democraţiei americane pare totală şi, poate, ireversibilă.

În plus, o asemenea fraudă fără precedent (de la 1824 încoace, împotriva lui Andrew Jackson, cu care, de altfel, Trump a fost asemuit în multe privinţe) compromite într-o oarecare măsură toate alegerile din zona de influenţă a SUA, în principal în cele trei Americi şi în Europa, mai ales în câteva ţari din UE. Alegerile parlamentare de la noi din 6 decembrie 2020 nu mai pot fi privite decât cu mare suspiciune. Ca şi, retrospectiv, alegerile europarlamentare de anul trecut, care au adus “guvernul meu” la Palatul Victoria, un guvern prea de tot minoritar. Poate de aceea a fost folosită în exces trompeta penibilă Rareş Bogdan, “papagalul galben”, ca să acopere “chestiuni” inavuabile ? Întrebările vin singure după grozăvia electorală din SUA. La noi e luat în băşcălie STS-ul (cu cei şapte noi generali ai productivului Klaus Iohannis) ca principal instrument de manipulare şi de fraudare a alegerilor, mai întâi cele prezidenţiale.

Softurile ne vin, probabil, din aceleaşi surse cu cele din SUA. Noile, « revoluţionarele » maşini de contabilizare a votului, probabil tot Dominion, Smartmatic, cu softurile Hammer şi Scorecard, ar fi fost cumpărate şi introduse în România în 2004, cu acordul preşedintelui Ion Iliescu, aflat în ultimul său an de mandat. România a fost primită în NATO la 29 martie 2004. Complicatele negocieri dintre SRI şi partenerii americani CIA şi FBI, bineînţeles, nu au fost făcute publice. Dar, cum ne amintim, noile softuri nu i-au fost de nici un folos candidatului PSD din iarna 2004, Adrian Năstase. « Nu e pentru cine se pregăteşte, e pentru cine se nimereşte » (Traian Băsescu)… eventual în raza « Operaţiunii Scorecard ». De altfel, România apare pe harta oficială a Scytl (scytl.com), firma care administrează maşinile de votare şi toată arborescenţa electorală. Softurile ar fi controlate din străinătate. Oare tot din baza de la Frankfurt ? După avocaţii lui Donald Trump, Dominion şi Scorecard ar fi fost folosite prima dată tot în 2004, în Venezuela lui Hugo Chavez.

“Alegerile au fost cele mai sigure din istoria ţării (SUA – n.n.)” a scris New York Times (David E. Sanger, Matt Stevens, Nicole Perlroth – “Election officials directly contradict Trump on voting system fraud”, 12.11 2020). Un asemenea contraadevăr n-ar fi putut fi egalat nici de Scânteia condusă de Silviu Brucan şi nici de Pravda din timpul lui I.V. Stalin şi Lavrenti Beria. Cei care au continuat în ultimii ani , împotriva evidenţelor, şi continuă şi după 3 noiembrie să citească The New York Times, The Washington Post, The Atlantic etc. şi să se intoxice seară de seară cu CNN, ABC, CBS, MSNBC etc., dar şi cu postul de radio naţional (NPR) trebuie să-şi asigure urgent locuri disponibile în spitalele de boli nervoase. Pentru că lumea se schimbă violent şi “intoxicaţii” nu o vor mai înţelege, vor avea nevoie de tratamente competente.

Alex Jones (infowars.com – Austin, Texas), un foarte vocal susţinător al preşedintelui Trump, îşi avertizează publicul american şi mondial (cca 10 milioane de vizitatori lunari ai site-ului) să nu se mai lase amăgit de marionete (şi din presă) ale lui George Soros şi Joe Biden : “George Soros este urmaşul lui Dracula, băutor de sânge, maghiar, român…”

Cele două subiecte care le surclasează de departe pe toate celelalte în actualitatea internaţională sunt în continuare fraudarea alegerilor din America şi coronavirusul ajuns la etapa “vaccinuri”. Deşi aceste vaccinuri sunt departe de a fi gata, cu toate testele obligatorii făcute, ele au fost achiziţionate cu sutele de milioane. Efectele pe Bursele care valoriează firmele producătoare (Big Pharma) s-au făcut imediat simţite, la nivel de miliarde de dolari.

Cel mai important infecţiolog european, microbiolog şi expert în boli tropicale este prof. dr. Didier Raoult, care conduce un imens centru spitalicesc universitar (IHU), cel de la Marsilia. Prof. Raoult s-a exprimat tranşant în două rânduri în legătură cu seriozitatea şi utilitatea vaccinurilor Covid-19 anunţate de peste tot. Vorbind la Sud-Radio, într-un interviu luat de celebrul scriitor şi ziarist André Bercoff, doctorul a declarat : “Eu am spus că vaccinul ţine de science-fiction pentru mine. Nu o să intru în explicaţii ştiinţifice prea complicate dar luaţi exemplul vaccinului contra gripei. Ne-au trebuit 15 ani să-l stabilizăm şi, la ora actuală, el nu este fiabil 100 %. Dar pentru o boală pe care o cunoaştem prea puţin, de un an ? Anumite laboratoare ne scot rezultate la + 90 %. Cum putem să credem aşa ceva ? De altfel, unde sunt studiile despre aceste vaccinuri pe care eu le-am căutat şi nu le-am găsit ?! Nu, nu e serios deloc, unii vor deveni miliardari cu această tâmpenie repetată la nesfârşit de media. Atunci când sunt întrebat ce cred despre vaccin şi despre reuşita lui, eu răspund că nu joc la Bursă şi cred că francezii vor înţelege (sic!)” (Sud-Radio, 24.11.2020).

Anterior, la 29 aprilie 2020, acelaşi prof. Raoult spunea : “Să faci un vaccin pentru o boală care nu e imunizantă… e chiar o tentativă idioată. Aproape 30 de miliarde de dolari au fost cheltuiţi pentru a face un vaccin împotriva HIV şi vedeţi cu ce rezultat ! Nu este un război în laborator, ci unul de inteligenţă. Când nu ştiu să gestioneze o boală infecţioasă, ne fac figura cu vaccinul ! E deja greu să ai vaccinuri corecte împotriva gripei, darămite împotriva unui virus nou… Cu toată sinceritatea, şansa ca un vaccin împotriva unei boli care abia apare să devină un instrument de sănătate publică este aproape de zero. Putem avea şi surprize dar eu sunt sceptic” (Paris-Match, 29 aprilie 2020).

La rândul său, cunoscutul profesor de boli infecţioase Christian Perronne, specializat în vaccinuri, fost înalt funcţionar guvernamental francez şi OMS, director de clinică la Garches, autorul unui recent bestseller despre catastrofala gestionare a pandemiei în Franţa (“Y a-t-il une erreur qu’ils n’ont pas commise ?”, Editura Albin Michel, Paris, 2020), şi-a exprimat scepticismul în privinţa noilor vaccinuri anunţate pe acelaşi post de radio independent (tot cu André Bercoff) : “Cine va fi responsabil pentru efectele secundare ? Producătorii (Pfizer, Moderna, AstraZeneca) nu îşi asumă efectele secundare” (Sud-Radio, 2.12.2020). Tot după prof. Perronne, mortalitatea în cazul îmbolnăvirilor cu noul coronavirus a ajuns la 0,05 %. Cei mai mulţi pacienţi decedaţi, peste 40 %, au avut peste 84 de ani, boli cronice, şi aveau o speranţa de viaţă foarte redusă.

Cum va fi manageriat acest vaccin ? Pentru Franţa, ne dă câteva răspunsuri stupefiante Odile Launay, profesoară de boli infecţioase la Universitatea din Paris, cercetător la INSERM, medic infecţiolog la spitalul Cochin (foarte cunoscut !), membră a comitetului ştiinţific “Vaccin Covid-19”. Vaccinul va avea două luni de verificare a efectelor secundare. Verificarea se va face pe persoane cu risc ridicat (persoane în vârstă, persoane suferind de diabet şi alţi bolnavi cronici) în prima fază, pentru că în privinţa lor “putem accepta efectele indezirabile” (RTL, interviu din 11.11.2020). Cinismul unei asemenea abordări lasă să se vadă grave conflicte de interese, criminale interese financiare, atitudini care nu au nici o legătură cu deontologia profesională şi cu jurământul lui Hipocrate.

Cele două subiecte, coronavirusul, cu vaccinurile sale, şi fraudele electorale din America – subiecte, de altfel, destul de legate prin probabila provocare a pandemiei –, vor ocupa încă multă vreme scena publică internaţională atât în presa oficială, cât şi în cea alternativă, din ce în ce mai puternică. Presa mainstream se găseşte deja într-un punct mort, din care e greu de ieşit. Naraţiunea presei mainstream nu mai are cumpărători în afara cercului său de sponsori şi afiliaţi interesaţi. Media românească trăieşte aceeaşi sumbră istorie.


vineri 27 nov. 2020

Lovitura de stat oligarhică din Occident

Petru Romoşan

Ce se întâmplă cu noi ? Dar ce se întâmplă cu lumea, mai ales cu cea din care facem parte şi noi, mai pe la margine, UE, NATO şi, în primul rând, America ? Nu înţelegem mare lucru şi pe plaiurile noastre sunt prea puţini cei care ne luminează. Parcă toţi scriitorii noştri, istoricii, filosofii, ziariştii-vedete din ultimii 30 de ani, atât de guralivi, de sofisticaţi, de narcisici până mai ieri, par să fi trecut de partea propagandei totalitare şi nici nu se mai văd, nici nu se mai aud. Unde sunt soroşiştii noştri consacraţi – Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, C.T. Popescu, Mircea Cărtărescu, viitorul nostru Nobel, premiu obţinut în sfârşit de Sistemul incapabil ?

La fel, marile agenţii de presă, marile ziare şi principalele televiziuni din SUA şi din Occident repetă mecanic aceleaşi lozinci, aceleaşi contraadevăruri ticăloase sau invenţii toxice, insolente, agresive cu orice informaţie sau opinie care nu se potriveşte cu naraţiunea oficială, cea agreată de elite. Toţi ceilalţi sunt “complotişti”, “conspiraţionişti”, “iresponsabili”, ar trebui trimişi în lagăre de reeducare. “Occidentul s-a aruncat singur la gunoi “, spune Paul Craig Roberts.

Dezvăluirile uluitoare despre marea fraudă electorală din cea mai importantă democraţie occidentală, din SUA, pun cruce tuturor bunelor sentimente şi iluziilor în legătură cu minunata democraţie care ar trebui să le fie impusă tuturor. Democraţia a murit în Occident – o cred unii şi o spun mulţi. Trăiască oligarhia occidentală ! De altfel, democraţia a durat puţin : în Atena lui Pericle, în Florenţa renascentistă (republica versus principe) şi în Occident începând cu 1870-1880 şi până în 1940, după unii, sau până în 1980-1990, după alţii. În ultimii 30 de ani, nimeni nu a vrut să-i vadă lunga şi greaua suferinţă. Acum îi constatăm decesul.

Prima şi cea mai gravă probă a morţii democraţiei o dă media mainstream, până mai ieri doar prostituată, azi fascist-neomarxistă. Manipularea, propaganda simplistă a Big Media din America şi din Europa de Vest în legătură cu coronavirusul, cu epidemia, cu tratamentele şi vaccinurile (ignorând recomandările savanţilor şi medicilor) şi, în sfârşit, cu acoperirea alegerilor americane din 2020 o fac la fel de odioasă, dacă nu şi mai şi, ca surata ei din Uniunea Sovietică din anii ’50 sau ca presa din Germania hitleristă. Începând din februarie-martie 2020, vorbind despre SARS-Cov-2, şi terminând cu alegerile americane din noiembrie, până azi, Big Media din Vest a fost goarna dogită dar o, cât de violentă şi penibilă !, prin care oligarhii din fostele democraţii occidentale (cu nimic mai puţin mizerabili decât oligarhii discreditaţi din Rusia şi din China) şi-au susţinut interesele financiare, iar înainte şi după 3 noiembrie, candidatul propriu la preşedinţia SUA, precum şi preferaţii din celelalte alegeri simultane (Camera Reprezentanţilor, Senat, locale).

A doua probă majoră incontestabilă a decăderii democraţiei occidentale o constituie chiar fraudele de proporţii la alegerile recente din SUA. Singura soluţie democratică pentru SUA după un asemenea furt ar fi pur si simplu anularea alegerilor şi reluarea lor, o situaţie prevăzută de Constituţie. Se va ajunge oare acolo ? Depinde de Curtea Supremă, dar pare puţin probabil. Ce s-a furat (« scoate, drace, ce-ai furat ! ») nu se mai poate pune la loc, iar integritatea alegerilor e, volens-nolens, compromisă.

Dacă e declarat până la urmă preşedinte Joe Biden, dictatura oligarhică mondială (care nu e, în fapt, chiar mondială) se va instala repede în SUA, dar şi în UE, foarte dependentă de SUA, şi în alte regiuni ale lumii, dependente de imperiu la rândul lor. Oligarhii americani, împreună cu cei din Europa vestică, au totul de partea lor : CIA, Wall Street, City-ul londonez, Big Tech şi Silicon Valley, Big Pharma, media mainstream, Partidul Democrat şi, mai ales, marile lor averi. Dacă va fi declarat câştigător Donald Trump (de fapt, chiar el e câştigătorul real !), nu va avea de partea lui decât poporul, « deplorabilii », şi o parte, cea patriotică, din armată, care ţine să salveze democraţia americană şi idealurile tradiţionale ale Americii. Poate trebuie să amintim că Donald Trump are la bază o solidă instrucţie militară, cu şcolile aferente. Dar mai poate salva Donald Trump democraţia, împreună cu susţinătorii săi, majoritari în America, împotriva unui sistem atât de puternic şi de întins ?

Dominion, Smartmatic, Scytl, CIA, George Soros, Bill Gates, Fundaţia Clinton, Nancy Pelosi, Dianne Feinstein, Barack Obama etc., etc. Aceleaşi sisteme şi softuri folosite azi acasă în alegerile americane au fost folosite pentru falsificarea alegerilor în aşa-zisele « revoluţii colorate », în schimbările bruşte de regim începând cu Venezuela lui Hugo Chavez în 2004. Pe harta Scytl (de pe site-ul firmei – scytl.com) apar 34 de ţări. Firma s-a ocupat pe toată planeta, inclusiv în România (probabil tot în 2004 pentru Băsescu), de « eficientizarea » şi « ameliorarea securităţii » operaţiunilor privind « democraţia participativă ». Ţările europene puse pe harta clienţilor firmei Scytle sunt : Elveţia, Bosnia, Austria, Germania, Finlanda, Norvegia, România, Franţa, Marea Britanie, Islanda, Portugalia, Spania.

Cum a pregătit oligarhia occidentală lovitura sa de stat care e pe cale să reuşească ? Şi cu ajutorul cui ? Nu i-ar fi dat prin minte oricui ! Cu ajutorul unei organizaţii globaliste care teoretic ne vrea binele, e chiar filantropică : OMS ! Nu mai puţin de 194 de state au ratificat Regulamentul Sanitar Internaţional (RSI – 2005) al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS). Regulamentul prevede : « În caz de criză sanitară majoră, toate statele membre se angajează să respecte toate dispoziţiile emanând de la Consiliul Mondial şi să facă în aşa fel încât dispoziţiile să primeze asupra legilor şi codurilor juridice ale statelor. » Cum au putut renunţa la propria lor suveranitate atât de uşuratic şi de iresponsabil 194 de state ? Acest instrument constrângător de drept internaţional a intrat în vigoare la 15 iunie 2007. Regulamentul este publicat de OMS şi se poate descărca. Iar OMS este – începând din acest an, după retragerea finanţarii SUA – total controlat de Bill Gates şi David Rockefeller, principalii sponsori, descrişi de France Soir ca « eugenişti şi malthusieni » (FB, France-Soir, Gérard Delépine – « Le Conseil Mondial de l’OMS dicte très officiellement la conduite sanitaire des pays signataires dont la France », 6.11.2020, reluat şi de foarte frecventatul site planete360.fr).

Dar să revenim la moartea democraţiei, la fraudarea alegerilor din SUA şi din restul lumii, la lovitura de stat (de imperiu) a oligarhilor (împotriva popoarelor, a suveranităţilor naţionale). De ce a ţinut morţiş Klaus Iohannis să aibă alegeri parlamentare pe 6 decembrie ? Pentru că are toată încrederea în sistemele de vot Dominion, Smartmatic, Scytl şi altele asemenea, care îi pot obţine « guvernul său » indiferent de participarea la vot şi de ce votează românii care totuşi se deplasează la birourile de vot în epidemie ?! Nu contează că, foarte probabil, bisericile vor fi închise de Crăciun (cum au fost şi de Paşti), că toate comerţurile au fost puse la pământ, cu excepţia celor aparţinând multinaţionalelelor (oligarhilor). Cum au fost puse la pământ şi şcoala, cultura, sporturile, turismul, transporturile aeriene şi celelalte. La fel ca Joe Biden, Klaus Iohannis e sigur de rezultatul alegerilor. Joe Biden declara, înainte de votul din 3 noiembrie din SUA, că dispune de cea mai cuprinzătoare întreprindere de fraudat alegerile din istorie. Klaus Iohannis l-a felicitat cu grăbire pe Joe Biden.

După dezvăluirile din SUA se mai întreabă cineva cum au fost aleşi, de două ori fiecare, Traian Băsescu şi Klaus Iohannis ? Sau e, în sfârşit, clar, cu mare întârziere, cine şi de ce i-a arestat pe deputatul Ion Stan, pe ministrul de Finanţe Decebal Traian Remeş (ambii decedaţi prematur), Sorin Roşca Stănescu (ziarist şi scurtă vreme senator PNL), Adrian Severin, pe Adrian Năstase, Liviu Dragnea (amândoi preşedinţi PSD) şi pe atâţia alţii ? Ca şi grămada de dosare fabricate, cele ale lui Valer Marian sau Dan Radu Ruşanu (PNL), de exemplu ? Şi atâtea alte nenorociri ? Sau cum a fost promovată mediocra, arivista Laura Codruţa Kövesi procuror general european ? Nu are dreptate Ilie Şerbănescu să scrie despre România ca despre o nefericită colonie ?

După rezultatul alegerilor americane vom şti dacă oligarhii occidentali au reuşit lovitura lor planetară şi dacă ficţiunea lor criminală, numită « guvern mondial », merge mai departe. Deocamdată, un judecător din Pennsylvania a blocat certificarea rezultatului alegerilor din stat, care sunt atacate în justiţie de Rudy Giuliani şi echipa de avocaţi a lui Donald Trump, iar Curtea Supremă l-a invalidat pe guvernatorul democrat al New York-ului, Andrew Cuomo, care instituise restrângeri aberante ale numărului de participanţi la slujbele religioase…


compania
DE LECTURA

Mihai Neagu Basarab. Recenzie la

cartea lui Gelu Culea Artă, artişti, administraţie în anii ’80. Amintirile unui fost director la Fondul Plastic al Uniunii Artiştilort Plastici

Editura Compania ne înlesneşte cu acest prilej înţelegerea unui segment mai puţin cunoscut din istoria contemporană a artelor plastice în ţara noastră. În România socialistă, directorul Fondului Plastic era slujbaşul care împiedica o sumedenie de pictori să moară de foame. Este oarecum ciudat că într-un stat ateu, care combătea prin varii mijloace misticismul, o serie de funcţionari, nu foarte înalţi, constituiau un fel de Dumnezei în epocă. Principalul era ca nu cumva să bage de seamă chiar ei înşişi acest lucru. Cât timp nu-şi dădeau seama ce simbolizează, aveau voie să funcţioneze ca mari binefăcători.

Memoriile lui Gelu Culea sunt prefaţate de Petru Romoşan, unul dintre mulţii artişti pe care autorul i-a ajutat să supravieţuiască în momentele dificile ale oricărui început de carieră. Culea îi aminteşte în cartea sa pe majoritatea celor pe care i-a sprijinit să-şi vândă tablourile, să obţină un atelier, o locuinţă sau o slujbă, în sfârşit, să se descurce ceva mai bine decât în prealabil. Ajuns în pragul senectuţii într-o situaţie asemănătoare, Romoşan nu pierde ocazia de a mulţumi în prefaţa sa lui Dumitru Radu Popescu pentru vorba bună pusă pentru soţia sa în vederea angajării la Uniunea Artiştilor Plastici, care s-a materializat în cele din urmă prin angajarea lui la o galerie de artă a Fondului Plastic. De altfel, pe parcursul lecturii am întâlnit numeroase schimburi de amabilităţi şi relativ puţine puneri la punct prin corectarea unor diverse exagerări într-un mod civilizat, desigur.

Cartea are şi o introducere a autorului în care acesta îşi mărturiseşte intenţiile autobiografice profesionale, materializate în două capitole ample : „Intrarea în ring”, în care ne prezintă mai ales traseul său profesional înainte de a fi angajatul Fondului Plastic, şi „Începe dansul” – de fapt, capitolul pentru care a fost conceput tot volumul. Ar mai fi de menţionat şi un fel de epilog cu titlul „Altă viaţă (alta, dar de multe feluri)”, de dimensiuni mai reduse. Întreaga carte e scrisă cu mintea românului de pe urmă, adică dintr-o înţelepciune la care n-ajunge oricine şi la care probabil că n-ar fi ajuns nici autorul, în ciuda inteligenţei şi cumsecădeniei lui excesive, dacă n-ar fi avut prilejul să cunoască artişti de excepţie, cum au fost Corneliu Baba, Piliuţă, Mărginean, Ion Pacea, Câlţia, Ilfoveanu şi alţii, dar şi lideri politici ca Levente, Nicolae Bozdog, Ion Dincă (Te Leagă), Dumitru Necşoiu, Nicolae Matei, Joiţa, Cioară, Enache, Găinuşe, şi lista acestora poate şi ea continua.

Aici, în primul capitol mai amplu, sunt amintiţi de vreo două ori şi câte trei tovarăşi anonimi, deci ale căror nume nu contează, dar noroc că era pe timpul lui Ceauşescu, şi nu pe vremea lui Gheorghiu-Dej, când nu conta nici cine are dreptate, deşi autorul mărturiseşte, pentru a-şi evidenţia calitatea personală, că în socialism, în general, „cântăreau persoanele mai mult decât legile, valorile, morala”. Ruşii au formulat mai clar situaţia : „În socialism, ordinul bate legea.” Tradus în orice limbă europeană, textul sună : „În socialism există în permanenţă, latent sau activ, terorismul de stat.” Autorul îşi vădeşte constant înţelepciunea : în orice firmă, membrii şi funcţionarii fac adevărata ei valoare ; evenimentele nu cad din cer, noi le creăm ; cu modestie, se consideră consumator de artă, şi nu critic de artă profesionist.

Primul capitol începe cu fixarea datei la care a luat în primire postul de director al Fondului Plastic al U.A.P.R., 29 noiembrie 1980, post rămas liber în urma decesului fostului director Văzdăuţeanu. Iniţial, Culea fusese inginer la Întreprinderea de Prefabricate Progresul. De acolo, a trecut inginer la Direcţia de Investiţii din Ministerul Comerţului Interior, în locul predecesorului decedat în urma unui accident aviatic. Mai departe, urcând mai multe trepte datorită hărniciei şi competenţei, a ajuns director general adjunct al Direcţiei Generale Comerciale a Municipiului Bucureşti. În momentul în care magazinul „La vulturul de mare cu peştele în gheare” a trebuit să devină „Materna”, a început colaborarea autorului cu U.A.P.R. Colaborarea s-a extins în momentul în care s-a iniţiat refacerea centrului vechi al Bucureştiului, cu Hanul lui Manuc, Carul cu bere etc. Culea menţionează că, la dărâmarea Spitalului Brâncovenesc, subalterna lui, doamna Cristescu, l-a informat că s-a găsit o inscripţie semnată în 1834 de Safta Brâncoveanu conţinând blestemul : „Cel ce va dărâma spitalul pentru îngrijirea săracilor să moară de moarte năprasnică în zi de Crăciun !” Fire esoterică de la natură, Voican Voiculescu a tradus în faptă blestemul. Este amintit şi un Congres al P.C.U.S. la care din greşeală a fost ales Kirov în loc de Stalin, după care Stalin şi alţi tovarăşi de nădejde i-au împuşcat urgent pe Kirov şi pe ceilalţi care s-au încurcat la vot, restabilind legalitatea, vorba lui Iliescu. Este citat şi un automatism verbal al tovarăşului Matei : ”Cui nu înţelege de vorbă bună îi explicăm cu pumnul!”

Aceste picanterii apar în contextul strângerii colaborării cu diverşi pictori, de la care autorul învaţă. Corneliu Baba i-a spus : „În opinia creatorului o lucrare nu este niciodată încheiată. Tot ce ai de făcut este să o laşi aşa… şi să aplici cele învăţate la un alt tablou.” Uneori, autorul nu îndrăzneşte afirmaţii tranşante, ci se refugiază în spatele unor întrebări. Astfel, când încearcă să descifreze cauza longevităţii unui Aurel Ciupe sau Ion Musceleanu sau Pierre Cornu, tatonează : „Să fie oare secretul longevităţii lor faptul că s-au înconjurat de tinere frumoase ?” Apoi, referindu-se la condiţiile grele de viaţă ale artiştilor plastici români, dă compoziţia delegaţiei sculptorilor români la o reuniune a sculptorilor din ţările socialiste, care a avut loc la Sofia : „Jalea (şeful delegaţiei), Foamete şi Flămând (membri)”. Pe Sorin Ilfoveanu l-a ajutat să se mute de la Piteşti la Bucureşti. Acesta i-a atras atenţia asupra şcolii lui Ciucurencu : Traian Brădean, Constantin Piliuţă etc. Cred că totuşi autorul exagerează când afirmă că a aflat după puciul din decembrie 1989 că la Fondul Plastic se practica încasarea de comisioane pentru diferite înlesniri sau comenzi. Pentru aşa ceva i-ar fi trebuit o naivitate care nu se putea obţine decât cu consumarea a peste 80 % din inteligenţa pe care a avut-o în permanenţă întreagă. Fără a-i vorbi de rău pe Patriciu, Câmpeanu şi Tăriceanu, mărturiseşte că n-a putut colabora cu partidul liberal al acestor scursuri politice decât câteva săptămâni. Faptul că nu-i critică mă enervează şi mă face să-l bănuiesc pe autor, măcar din când în când, de stângism camuflat.

continuare »


Mihai Neagu Basarab. Recenzie la

volumul lui Mircea Maliţa Strategii de supravieţuire în istoria poporului român

Această a doua ediţie, revăzută şi adăugită, subintitulată Cuminţenia pământului, a văzut lumina tiparului la Editura Compania cu un cuvânt înainte semnat tot de acad. Dan Berindei ca şi prima ediţie. Trăim o perioadă istorică în care viitorul ne apare sumbru, tinzând chiar să dispară pentru scumpa noastră patrie. Cunoscând personal foarte mulţi oameni, între care mulţi intelectuali de marcă, subtili, mulţi scriitori şi istorici, am aflat încă de acum o jumătate de secol, pe cale orală, ceea ce poate accesa oricine astăzi dacă-i cade ochiul pe vreun text de Lucian Boia. Pesimismul mai mult sau mai puţin îndreptăţit altădată este în actualitatea zilelor noastre de-a dreptul constrângător. În acest context, cartea marelui înţelept tobă de carte acad. Mircea Maliţa îndeplineşte o funcţie terapeutică pentru toţi cititorii de valoare, pe care actualităţile şi perspectivele româneşti tind să-i îmbolnăvească. În finalul prezentării acestei capodopere de erudiţie, patriotism şi înţelepciune de rabin, acad. Berindei afirmă : „Strategiile de supravieţuire… este o carte care îl defineşte înainte de toate pe cel care şi-a consacrat realizării ei strădaniile, erudiţia sa multiformă, ascuţimea minţii sale. Dar este şi o carte necesară, mai ales în timpurile de confuzie prin care încă trecem. Autorul ei ne reaminteşte cine suntem, cum am străbătut miraculos valurile istoriei, care ne sunt profilul şi trăsăturile minţii şi, mai ales, ne încurajează în mersul nostru înainte. Recursul la istorie apare firesc în demersul autorului, ca şi viziunea sa neîncetat mondială. În realitate, el ne arată – spre luare la cunoştinţă ! – cum trebuie să fie un bun diplomat, pe ce trebuie să se întemeieze şi ce trebuie să urmărească. Din nou, trebuie să-i mulţumim academicianului Mircea Maliţa pentru acest nou şi frumos dar.”
După o scurtă introducere de 12 pagini, autorul rezumă pe 105 pagini istoria românilor într-un mod care astăzi te face, simultan, să te simţi mândru şi să te ruşinezi că eşti român, pulverizându-ţi totuşi orice pesimism, ceea ce pare imposibil, până nu citeşti această carte. De fapt, cartea propriu-zisă are două părţi: „Strategii militare şi paşnice” şi „Profilul românesc”. În prima parte, care are cinci capitole, primele trei sunt istorie pură, al patrulea este „Retragerea din istorie”, iar al cincilea – „Pe scena lumii”. Din primele trei capitole, iată un fragment, pozitiv, dar nu cel mai înălţător, referitor la Vasile Lupu : „Din agenda lui nu mai lipsesc schimbările patriarhilor de la Constantinopol şi certurile cu ei, înţelegerea cu Poarta pentru acceptarea patriarhilor aleşi de el, numirile principalilor clerici din toată aria ortodoxiei pentru care i se cerea consimţământul, asigurarea finanţării, controlul cheltuielilor, orientarea Bisericii în confruntările cu catolicii şi calviniştii. E greu de înţeles cum de i-au mai rămas timp şi energie pentru treburile interne şi externe ale Moldovei. Dar Lupu nu se desprindea de visul său şi se lăsa flatat de beneficiari, care-l socoteau locţiitor şi asemănător împăraţilor bizantini.” Prin contrast, contemporanul lui Lupu în Ţara Românească, Matei Basarab, avea ca obiectiv „eliberarea Peninsulei Balcanice şi nu restaurarea unui imperiu”.
„Retragerea din istorie”, formulată ca atare de Lucian Blaga, constituie o strategie de supravieţuire. Academicianul Maliţa consideră că nu există totală ieşire din istorie pentru cei care se străduiesc să supravieţuiască. Şi mai adaugă, amendându-l pe Blaga, „Legile evoluţiei funcţionează acolo unde, din contactul cu mediul, există selecţie”. Contemporan cu Blaga, Ştefan Lupaşcu a creat „o logică a energiilor pe baza opuşilor inseparabili”. Autorul insistă pe cuplul actualizare-potenţare : „Cele două forţe nu sunt nici duşmane, nici prietene, nu se ajută, nu se împiedică. Se poate să nu poţi acţiona – pasul e mic, aproape invizibil. În schimb, potenţarea, îmbogăţirea minţii şi adunarea resurselor ei creşte considerabil.” În zona acţiunii puternice, situaţia este inversă. Blaga remarcă pe bună dreptate că acceptarea modelelor occidentale bine alese funcţionează benefic, catalitic. Autorul înţelege ceea ce citeşte ca acela care a scris şi, beneficiind uneori, în plus, de bibliografie suplimentară, este ridicat prin discursul său deasupra multor surse bibliografice de prima mână. Academicianul Maliţa mi l-a crescut mult în ochii mei pe Blaga ca filosof al istoriei, aşezându-l, în această calitate, lângă compozitorul Enescu şi sculptorul Brâncuşi, consolidând astfel şi unitatea României ca sursă de genialitate.

continuare »


Mihai Neagu Basarab – recenzie la

volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor de Aurel I. Rogojan 

Se știe că moții sunt oameni aprigi, care au atât de mult caracter, încât practic n-au nevoie să piardă vremea stând pe gânduri, așa cum ne-a rămas din istorie modelul reprezentat de Avram Iancu. Ei bine, autorul acestei monografii are una dintre cele mai strălucite minți românești din ultima sută de ani. Am parcurs mai multe texte elaborate de generalul Rogojan, care are o anumită obiectivitate, în sensul că nu se jenează să relateze despre o serie de greșeli ale unor importanți demnitari comuniști, întocmai ca și fostul său șef, generalul Iulian Vlad. Ei doi exprimă în scrierile lor sâmburele, miezul tare al doctrinei comuniste, care s-a retras din oficialitate pentru că rămăsese neînțeleasă pentru prea mulți din puținii șefi ai lui Aurel Rogojan, într-o vreme în care progresul tehnic, mai ales, făcea din ce în ce mai cuprinzătoare mintea cetățeanului-standard. Artizanii tranziției au înțeles perfect situația și au distrus învățământul și medicina românească între multe – toate celelalte – compartimente ale vieții civilizate, bazându-se pe faptul că, dacă 28 de ani plătești lefuri de batjocură, este nevoie de 50 de ani după ce reglementezi salarizarea conform cu respectul față de muncă până când slujbașii ajung să-și merite noile salarii deja învechite.
Generalul Rogojan a fost șef de promoție și continuă să fie un mare pedagog atâta timp cât nu este împiedicat să vorbească și să scrie, pentru că aici este adevărata lui vocație : organizator de oameni care știu, au învățat ce anume au de făcut. Salariile și pensiile de la SRI măsoară, de fapt, felul în care generalul Rogojan și-a făcut și continuă să-și facă datoria, meseriașii din informații fiind, în fond, cam singurii români din țară, maturi și conștienți, de care guvernanților reali le este frică. Desigur, și în Cuvântul înainte al acestei cărți autorul este obiectiv, dar cu ochelari roșcovani : el vede o opoziție între kaizerul Germaniei și țarul Rusiei, când, de fapt, ei erau aproape cumnați, țarina fiind nemțoaică și tensiunea generată de aceasta lângă țarul Nicolae al II-lea, cam papă-lapte, nemulțumea în primul rând familia țarului, care a deschis seria conspirațiilor rusești încheiate cu triumful lui Lenin, după ce tot poporul rus era încredințat că Dumnezeu va modifica religia creștină într-un mod convenabil Rusiei, de-mi vine să zic : unde dai și unde crapă. Multe conspirații rămân în mâna lui Dumnezeu, să mă ierte domnul general Rogojan, dar eu așa văd problema. Câți români ar fi ieșit să demonstreze pe străzi în decembrie 1989 dacă ar fi știut că în România de azi, așa cum a ajuns să arate, vor părea a fi în frunte Dragnea și cu Viorica lui ? Autorul vede însă foarte corect că « Toți și toate sunt în spirala nesfârșitelor conspirații împotriva legii, bugetului, statului și drepturilor cetățeanului. Internaționalele criminalității organizate au luat locul internaționalelor proletariatului ». Partea proastă e că internaționalele proletariatului erau pe hârtie în ordine, iar în realitate erau așa cum internaționalele criminalității organizate încă n-au ajuns să se-mplinească, urmând ca, atunci când se vor desăvârși, să ne întoarcem la un comunism perfecționat, cu perestroika și fără glasnost. Asta, desigur, și cu condiția ca domnul general Rogojan și alți câțiva ca noi, din toată lumea, să ne continuăm activitatea. Finalul prefeței este romantico-patetic : « O stafie bântuie prin România. Stafia antipatriotismului deșănțat și a trădării naționale… Dacă vorbești de dragostea de neam și de credința datorată patriei ești un retard comunist. » Dragostea de neam se află în opoziție cu Proletari din toate țările, uniți-vă !. Ca să-i lichidăm pe cei care și-au făcut o situație, indiferent prin ce mijloace, în fiecare țară, compatrioții ! Toți comuniștii care au cochetat cu dragostea de neam au fost lichidați sau, în orice caz, detestați de comunitatea comuniștilor din toate țările. Se lupta ca șefii partidelor comuniste să fie de alte naționalități. La noi, unguri, bulgari etc. Cine cânta Hora unirii sub comuniști, inițial, primea o condamnare, și mulți au mai rămas câțiva ani în închisoare și după ce, în urma unei destinderi, a unei relaxări, a adormirii vigilenței comuniste internaționaliste, Hora unirii a început să se cânte la radio, oficial.

continuare »



Introducerea autorului

Noi mărturii despre
România penală (2013-2017) 

Politică, justiţie şi servicii secrete în ofsaid

A spune adevărul, chiar dacă e trist

Cu aproape patru ani în urmă, Editura Compania mi-a publicat cartea România penală văzută de un senator fost procuror, care cuprinde declaraţii politice şi interpelări pe care le-am făcut în Senatul României în perioada 2010-2013. Cele mai multe dintre ele îi priveau pe protagoniştii guvernării portocalii (preşedintele Traian Băsescu, premierii Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu, ministresa Elena Udrea) şi pe şefii principalelor unităţi de parchet (Parchetul General, DNA, DIICOT), serviciilor secrete (SRI, SIE, SPP, STS) şi ai altor instituţii de forţă (MAI, ANAF, ANI, CCR). Concluzia cărţii era că în timpul regimului Băsescu a fost constituit un grup infracţional organizat la cel mai înalt nivel statal şi că în fruntea principalelor instituţii din ţara noastră au fost promovaţi, în baza principiului nulităţilor controlabile, oameni relativ tineri, cu pregătire precară, mediocră şi experienţă redusă, care erau, de regulă, şantajabili şi au manifestat obedienţă faţă de tutorii şi protectorii lor politici. Cartea se încheie cu declaraţii şi interpelări din 2013 în care i-am avut în cătare pe liderii principali ai PSD, respectiv pe Victor Ponta, în calitate de preşedinte al PSD şi prim-ministru al guvernului României, şi pe Liviu Dragnea, în calitate de secretar general al PSD, vicepremier şi ministru al Dezvoltării Regionale.
Majoritatea afirmaţiilor mele au fost confirmate de evoluţiile ulterioare, inclusiv de dezvăluirile mai recente ale fostului deputat Sebastian Ghiţă, ale fostului colonel SRI Daniel Dragomir şi ale jurnalistului Dan Andronic, directorul ziarului Evenimentul zilei. România a devenit un stat aproape eşuat după cele două mandate prezidenţiale ale lui Traian Băsescu. Chiar şi acesta a recunoscut anul trecut că România a devenit un stat mafiot şi un stat poliţienesc. De la statul clientelar din timpul guvernării Năstase s-a ajuns la statul mafiot sub preşedinţia lui Băsescu, iar în ultimii ani tendinţa este evoluţia spre un stat disciplinar, poliţienesc. Statul de drept a intrat sub controlul binomului SRI-DNA, care a dominat Parlamentul, guvernul, justiţia, administraţia publică şi presa. Şefi de servicii secrete în tandem cu şefi de unităţi de parchete au ajuns să destructureze partide politice şi să constituie partide noi, de tip balama, ca UNPR, pentru a configura noi majorităţi politice, şi chiar să impună liderii unor partide, ca în cazul fostului preşedinte al PSD, Victor Ponta. Lupta anticorupţie a derapat spre răfuieli politice şi a intrat într-o fundătură după denunţarea protocoalelor care au instituţionalizat binomul SRI-DNA. Justiţia scârţâie din toate încheieturile şi trebuie resetată, după cum a spus-o însuşi actualul ministru de Justiţie, Tudorel Toader. Încrederea românilor în justiţie şi în instituţiile de forţă a scăzut considerabil.
Instituţionalizarea şi eficienţa binomului SRI-DNA au fost confirmate de rapoartele de activitate ale SRI pe anii 2009 şi 2013, în care au fost menţionate echipele operative mixte pro­curori-ofiţeri SRI şi s-a consemnat că juriştii SRI i-au ajutat pe procurorii DNA să instrumenteze 462 de dosare în 2013, inclusiv sub aspectul încadrării juridice. Conform unei analize realizate de profesorul universitar şi avocatul Radu Chiriţă, între 2010 şi 2015 în România au fost adresate instanţelor de judecată 109 946 de solicitări pentru mandate de interceptare telefonică, din care au fost aprobate 102 729 (93 %), ceea ce înseamnă că au fost interceptate minimum 300 000 de persoane (luând în calcul o medie de trei persoane interceptate pe un mandat). Potrivit rapoartelor anuale de activitate ale SRI, în perioada 2005-2015 Serviciul a pus în executare peste 250 000 de autorizări pentru interceptarea comunicaţiilor, numărul acestora cres­când de la un an la altul şi ajungând în 2014 să fie de 11 ori mai mare decât în 2005. SRI a devenit campion mondial la ascultat, dacă avem în vedere analiza statistică a Fundaţiei Friedrich Ebert Stiftung România, potrivit căreia SRI a solicitat şi a obţinut de 16 ori mai multe mandate de siguranţă naţională decât FBI, raportat la populaţia României, care este de circa 16 ori mai mică decât cea a Statelor Unite ale Americii, în condiţiile în care prima putere a lumii se confruntă cu ameninţări la siguranţa naţională mult mai numeroase şi mai grave.

continuare »


Fascinaţia ineditului : Ultima boemă
bucureşteană, de Mihai Neagu Basarab

Delia Marc

Copil fiind (nu cutreieram păduri ☺), eram cu ochii larg deschişi şi cu urechile ciulite în sala de aşteptare şi în cabinetul de dentist al tatălui meu, din Piaţa Victoriei – Ilie Pintilie – fost Bonaparte – actual Iancu de Hunedoara ☺.
Şi nu numai acolo, ci şi în curte, la “găzăria” care aparţinuse Garajului şi Depozitului de produse petroliere ale bunicului meu.
Şi nu numai acolo, ci şi la renumita cârciumă a lui Jerca, de pe Clopotarii Vechi colţ cu Povernei (demolată şi ridicat de curând un Boutique Hotel-Restaurant Vogue), unde mă aciuiam uneori lângă bunicul meu.
În aceste trei locuri veneau personaje interesante ale timpului trecut şi prezent în acei ani ai deceniilor şase şi şapte ai secolului trecut.
Veneau pictori şi poeţi care îşi plăteau uneori tratamentele şi consumaţia cu rodul talentului lor (pereţii de la Jerca erau renumiţi pentru lucrările şi semnăturile iluştrilor pictori şi graficieni care îi călcau pragul).
Veneau armeni, ruşi albi de viţă nobilă şi polonezi de asemenea, veneau greci de-ai lui Manolis Glezos, evrei foşti combatanţi în Spania – într-un cuvânt, refugiaţi din varii motive din ţările lor de baştină.
Se discuta în şoaptă, deşi se mai ridica uneori vocea şi fiecare avea educaţia conversaţiei – se ascultau cu respect unul pe celălalt.
Nu ştiam pe atunci cât de norocoasă şi nenorocoasă eram deopotrivă.
Nu ştiam pe atunci că mulţi dintre cei întâlniţi şi ascultaţi făceau parte din boema bucureşteană. Dar mi-am amintit mereu momente, fragmente, nume, figuri…
Iată de ce m-am grăbit să citesc acest volum subţirel la prima vedere, dar dens în conţinut, semnat de Mihai Neagu Basarab.
De profesie medic, cu specializare in psihiatrie (doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar în psihiatrie în 1990) şi cu specializare şi în homeopatie şi acupunctură, Mihai Neagu Basarab s-a aplecat încă din anii tinereţii asupra scrisului, debutând în proza SF, apoi dramaturgie, traduceri, cronici, rubrici permanente în reviste serioase, publicând volume de literatură şi de medicină. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1972. Din anul 1990 s-a stabilit la Freiburg, în Germania, concentrându-se asupra carierei medicale, dar şi asupra scrierilor sale de literatură, eseuri şi memorialistică.

continuare »


Stimate vizitator,

Cum ştiţi, probabil, la 25 mai 2018 intră în vigoare Regulamentul European 2016/679
privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal
şi libera circulaţie a acestor date (GDPR).

Editura Compania doreşte să vă poată informa despre noutăţile sale editoriale (prin newsletter trimis pe e-mail) şi să vă poată expedia cărţile pe care le comandaţi.

Pe lângă e-mail, comanda implică pentru noi prelucrarea şi conservarea şi a altor date
ale dumneavoastră cu caracter personal (nume, prenume, domiciliu, număr de telefon), respectând măsurile de securitate impuse de normele europene.

Dacă doriţi şi dumneavoastră să primiţi înştiinţări despre noutăţile noastre editoriale(newsletter), vă rugăm să vă manifestaţi explicit opţiunea :

DAŢI CLICK AICI şi astfel veţi rămâne abonaţi la newsletter-ul nostru.

În cazul în care nu vom primi din partea dumneavoastră acest acord clar exprimat, nu vă vom putea expedia cărţile pe care ni le comandaţi şi nici comunica titlurile recent apărute la noi.

Vă stăm la dispoziţie pentru orice informaţii suplimentare pe această temă.

Cu cele mai bune gânduri,
Editura Compania

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153 Bucuresti
Tel. editura : 021 223 23 28  Fax : 021 223 23 24
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37    021 223 23 25
E-mail : editura.compania@gmail.com  compania@rdslink.ro
www.compania.ro
Blog : www.compania.ro/blog


Despre o carte „cu titlu provizoriu”

Dr. Vlad Stroescu

Toamna trecută am primit, pe adresa redacției, o carte. Pseudonimul autoarei, deşi foarte sonor – Maia Levantini – nu suna cunoscut, aveam să aflu că e vorba de un debut. Iar titlul mi s-a părut prea lung şi redundant: Cu titlu provizoriu: Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România. Serios, cuvântul „titlu” chiar în titlu? Şi două subtitluri? Doar citindu-l, am crezut, de altfel, că am aflat tot ce trebuia să ştiu: că e vorba despre plecat din ţară, de întors în ţară, că personajul e melancolic şi, mai rău, psihiatru. Cum stau toată ziua în compania unui psihiatru de care nu am cum să scap – arta de a scăpa de tine însuţi este extrem de complexă şi rafinată şi eu nu sunt măcar un ucenic talentat –, am pus cartea pe raftul de la serviciu, amânând-o pentru o dată neprecizată. Mi-era şi cam teamă să o deschid, poate din acelaşi motiv pentru care, de la Moartea domnului Lăzărescu încoace mi-e teamă să văd filme româneşti: nu cumva să mă duc la cinema şi să constat că în loc de ecran e o imensă oglindă panoramică.
Întâlnirile mele cu cărţile sunt rareori întâmplătoare şi orice carte bună îţi schimbă viața, aşa încât oricât aş încerca eu să întârzii întâlnirile astea, din lene sau inerţie, până la urmă ele tot au loc. Într-o zi însorită de ianuarie, ajutat de mai multe circumstanţe, m-am trezit că deschid volumul şi încep să citesc. Şi ce mai surpriză am avut. Am absorbit pe nerăsuflate odiseea acestei colege, între vechi şi nou, între matrice şi străinătate, între disperare şi exaltare (deşi nici exaltarea nu e tocmai fericită). Îmi măsor cuvintele: şi Odiseu s-a întors şi apoi a plecat iar, nici el nu-şi găsea liniștea. Ajuns la sfârşit, am avut impresia de neterminat sau de abia început.
Nu ştiu cât de reală e Maia Levantini/Mona Dumitrescu (numele personajului principal care, totuşi, e mereu la persoana întâi) şi cât e un compozit de realităţi paralele, un amalgam de persoane autentice, căci o bucăţică din ea eram cu siguranţă şi eu. Copil antedecembrist, psihiatru postdecembrist care descoperă că, odată deschise porţile închisorii regimului comunist, deasupra sunt un şir lung de închisori, precum balenele concentrice ale lui Marin Sorescu sau lanţul coliviilor lui Dan Verona. Şi tot precum Iona, eroina nu încetează să caute ieşiri, fie pe dinăuntru, fie pe dinafară. Înăuntru e „marea cultură”, Kant şi Dostoievski, cu care figuri binevoitoare de profesori au „mobilat-o” ca să facă faţă orizontului cenuşiu comunist. Înăuntru mai e şi moartea. În afară sunt Bucureştii, Spitalul de Psihiatrie Obregia, policlinica de la Apaca şi, mult mai departe, pe alte planete, Franţa şi America. La capăt, absurdul şi aleatoriul universal.
E greu să pun punctul pe „i” şi să încadrez cartea asta. Or fi memorii? Ficţiune simplă nu e, pentru că e prea multă autenticitate: m-am speriat de-a dreptul recunoscând scenele şi obiceiurile de la Spitalul Obregia. E şi o curiozitate antropologică aici: în fiecare călătorie, articularea dintre străin şi familiar e minuţios construită. Dar nu e nici neoreportaj, e prea subiectivă pentru aşa ceva.
De fapt, dincolo de încadrări stilistice, ce şochează în carte e deschiderea absolută. Înţeleg de ce autoarea (sau autorul) se protejează (nu cunoaştem identitatea lui reală): eu unul nu aş fi avut curajul să vorbesc despre mine în felul ăsta, fără rezerve. Nici despre alţii – reflex de psihiatru, poate. Dar şi mai uimitor e felul elaborat în care deschiderea e construită: e ca şi cum omul din spatele discursului ar încerca permanent să se ascundă după limbaj şi ar eşua, calculat, de fiecare dată. Avem aici un discurs adesea ultracult, încărcat de referinţe livreşti, dar în acelaşi timp detaşat şi autozeflemitor, chiar balcanic pe alocuri. Avem simţ al umorului simultan cu cel al tragicului, adesea, de ce nu, în aceeaşi frază. Avem artificii stilistice ce includ tabele de contingenţă şi parodii după balada Mioriţa. Şi deşi e meşteşug în toată afacerea, iubeşti imperfecţiunile, pentru că ele arată că nu e doar făcătură scriitoricească. E foarte greu să fii sincer fără să cazi în patetism şi în fals. Limbajul de azi e atât de amăgitor încât adesea e suficient să deschizi gura şi ai şi eşuat, te-ai şi alienat. Dar Maia Levantini reuşeşte atât de bine, încât o vom pune în acea rară categorie de medici-scriitori unitari, fără sindrom de personalităţi multiple, care vorbesc pentru că noi, ceilalţi medici, nescriitori, nu putem să o facem.

Text preluat din Viaţa medicală, 31 ianuarie 2018


Lucifer şi Lucia Ferescu
sub steaua dimineţii

Vladimir Bulat

Într-un recent interviu acordat canalului Radio România Cultural, pictorul și scriitorul Petru Vintilă jr. afirma că pseudoromanul Lucia Ferescu sau Steaua dimineții, 2016, a fost inițial un soi de eseu, topit ulterior în capitolul al treilea al acestei scrieri. A mai spus că acelei narațiuni îi lipseau dialogurile, vocile unor personaje care să facă mai perceptibilă și mai vie cavalcada ideilor, informațiilor și acțiunilor din cuprinsul acestei scrieri care debutează într-o toridă zi a lui 1835 și se încheie tot într-o zi de iulie a anului 2060.
Să recitim pasajele din acest pseudoroman : „Ziua aceea de iulie a anului 1835 pogorâse asupra Bucureștilor o căldură cumplită. Soarele parcă se topise pe cer, aerul ardea ca o văpaie de cuptor și întreaga fire încremenise, lipsită de cel mai slab firicel de vânt. Vipia alungase de pe ulițe deopotrivă oameni și animale, toţi și toate căutând o umbră anemică de iluzorie răcoare. Marele târg se pustiise, vlăguit, și amorţise sub lava ce se revărsa necontenit din soarele nemilos” (pag. 17) ;
Ziua aceea de iulie a anului 2060 pogorâse asupra Cetății Eterne o căldură cumplită. Încă de la primele ore ale dimineții, soarele parcă se topise pe cerul de un albastru spălăcit, înfierbântând nefiresc pământul. Aerul frigea ca o văpaie de cuptor încins la roșu, indicând iluzia unor torente invizibile de lavă ce se revărsau peste Cetatea Eternă” (pag. 314).
Între aceste două zile de iulie se întinde o fantasmagorică urzeală narativă, care te face să o parcurgi cu sufletul la gură, uitând de secole, biblioteci, geografii, școli, apartenențe religioase etc. Petru Vintilă jr. și-a scris, am putea spune, romanul vieții ; a spus în el cam tot ce crede, știe, cunoaște, cam cum vede el șarpanta întregului univers, din care pământul e doar o fărâmă zguduită de controverse, neliniști, războaie, convulsii, cataclisme, molime, secretomanie și fanatism, din care, în esență, înțelegem că „mântuirea nu este ce pare a fi” (pag. 68).

continuare »


Cuvântul lui Dumitru Constantin Dulcan la lansarea volumului Lucia Ferescu
sau Steaua dimineţii
de Petru Vintilă jr. –
5 aprilie 2017

Această carte este o adevărată enciclopedie a culturii umane, scrisă cu o înaltă luciditate intelectuală şi născută după un lung travaliu de documentare, de facere şi de informare. După cum precizează autorul, cartea este un semiroman cu personaje luate din realitatea actuală şi din cea a secolelor trecute, pe care le înfăţişează trăind concomitent atât în lumile arhaice specifice istoriei secolelor XVIII şi XIX româneşti, cât şi în cele moderne.
Acţiunea romanului se petrece pe locul numit înainte Dealul Spirii, demolat pentru a se construi actuala Casă a Poporului. L-am prins şi eu înainte în forma sa rustică şi pitorească, cu case, multe neetajate, înconjurate de grădini cu dalii, crizanteme şi trandafiri, cu o viaţă semipatriarhală între vecinii care se cunoşteau din copilărie. Ca medic, i-am tratat pe mulţi dintre cei care au fost dezrădăcinaţi din casele lor şi nu s-au mai putut împăca cu noul statut impus cu forţa.
Riguros, aproape până la obsesie, întocmai ca un cercetător de nivel academic, Petru Vintilă jr. se foloseşte de personajele sale pentru a face o lungă incursiune în istoria religiilor, a sistemelor filosofice, a tradiţiilor spirituale şi, la modul general, a întregii gândiri şi culturi umane înscrise sub semnul marilor înfăptuiri dar şi al dramelor, al nefericirii, ca şi al rarelor clipe de linişte. Cartea lui Petru Vintilă jr. este un memento mori care îndeamnă la meditaţie asupra măreţiei şi limitelor omeneşti, un adevărat fluviu balzacian de întrebări şi răspunsuri.
Cartea este în acelaşi timp un compendiu al culturii umane, văzută cu un ochi ager, meticulos şi lucid. Spre deosebire de tendinţa actuală de a trata orice subiect căutând să-i reliefeze doar umbrele – reale sau imaginare –, Petru Vintilă jr. se înscrie într-un realism pe care l-aş numi onest, corect şi responsabil.
Dincolo de istoria contradictorie a lumii, Petru Vintilă jr. ne oferă în acelaşi timp măsura talentului său prin imagini care se lipesc de retina sufletului. Iată doar două exemple : « … câteva icoane vechi, zgrăvite naiv, în tonuri pastelate le insuflau oaspeţilor osteniţi de drum un calm patriarhal şi o linişte de început de lume. » Sau : « … căldura sobelor aromea a mere și gutui păstrate pentru iarnă. » Mie îmi amintește de lectura « Cronicilor optimistului și pesimistului » ale lui G. Călinescu, în care doar câteva linii de condei te transportau instantaneu într-o lume a visării.
Rigoarea și participarea afectivă cu care descrie relicvele vechilor civilizații găsite pe meleagurile noastre (Cucuteni, Gumelnița, Hamangia – datate la 6-10 000 de ani) mie personal îmi spun foarte mult despre educația primită în familie și despre rădăcinile străbunicilor săi înfipte solid în acest sol, chiar dacă, probabil, unele semințe ar fi putut avea și alte obârșii.
Cartea se încheie într-o notă apocaliptică. Personal, vreau să cred nu în dispariția lumii, ci în sfârșitul unei mentalități, al unui mod de gândire absolut periculos. Dacă nu ne schimbăm modul de gândire, care este tributar unui realism naiv, vechi de când lumea, nu avem șanse de supraviețuire în condițiile în care este suficientă o singură apăsare pe buton pentru ca întreaga omenire să se transforme în scrum. Tocmai pentru a evita acest catastrofal final este nevoie de o nouă paradigmă, o Nouă Spiritualitate, în acord cu psihologia umană, cu biologia noastră și cu, dați-mi voie s-o spun, cu voința Universului. Universul ne vrea ființe vii prin care se experimentează pe sine, și nu tăcerea cenușii spulberată-n vânt.
Iată deci ce misiune are această carte : este o excelentă chemare la trezirea spirituală. Vă invit s-o citiţi cu răbdarea şi bucuria cu care Petru Vintilă jr. ne-a dăruit-o scriind.



//