OPINII IN
compania lui ...

duminică 24 oct. 2021

Umbra lui Ion Antonescu peste Palatul Victoria

Petru Romoșan

Numirea unui militar, a unui general în fruntea guvernului României nu e un fapt banal. Exemplul cel mai cunoscut e cel al generalului / mareşalului Ion Antonescu, care a sfârşit foarte prost şi, odată cu el, şi România. Pseudogeneralul N. Ceauşescu (avansat la Moscova sau la Academia „Frunze” în 1949 ?) nu a ocupat niciodată postul de prim-ministru, cumulul de funcţii era interzis în epocă. A fost mai întâi secretar general al PMR (PCR) începând din 1965, preşedinte al Consiliului de Stat din 1967 şi apoi preşedintele (dictatorul) Republicii din 1974. A acumulat de la început puteri de dictator – dictatura sa a rezistat nu mai puţin de 25 de ani.

Ion Antonescu, „conducătorul statului”, a fost urmat în postul de prim-ministru, după arestarea sa, de alţi doi generali, Constantin Sănătescu şi Nicolae Rădescu, în două guverne cu viaţă foarte scurtă. Anterior, în 1918, alţi trei generali, tot în urma unui război, Alexandru Averescu, Constantin Coandă şi Arthur Văitoianu, au ocupat tranzitoriu funcţia de prim-ministru. Alexandru Averescu a revenit în fruntea guvernului ca preşedinte al Partidului Poporului (1926). Să rezumăm : în România ultimilor 100 de ani nu am avut prim-ministru militar, general decât înainte sau după război. Nici comuniştii nu au numit vreun prim-ministru militar. Deducţia se impune : ne găsim înaintea unui război ? Vorbim aici de un conflict militar, şi nu de un metaforic război cu crizele, inclusiv cea sanitară sau energetică şi economică, pentru a căror gestionare nimic nu-l recomandă pe generalul Nicolae Ciucă.

Asocierea gradului de general cu funcţia de prim-ministru nu e deloc una fericită în istoria României. După cum vom vedea, nici eventuala instalare a generalului Nicolae Ciucă, cu un masterat în cadrul Colegiului de Război al Forţelor Terestre din SUA, nu anunţă nimic bun pentru noi. Ceilalţi generali, cu excepţia lui Ion Antonescu, au fost numiţi după primul şi, respectiv, al doilea război mondial. Probabil că Nicolae Ciucă, la fel ca Ion Antonescu, e numit în aşteptarea unui posibil conflict militar, cel din Ucraina şi de la Marea Neagră. Ne amintim că Ion Antonescu, imediat după ce a fost numit de Carol al II-lea, a forţat abdicarea acestuia şi înlocuirea sa cu tânărul şi neexperimentatul prinţ Mihai de Hohenzollern. Desigur, comparaţia nu e de bun augur pentru Klaus Iohannis.

Ideea de a-l aduce pe generalul cu patru stele Nicolae Ciucă în postul de ministru al Apărării şi, ulterior, senator „civil” al PNL nu pare să fi fost a lui Klaus Iohannis, cum se tot spune. Klaus Iohannis a jucat mai degrabă la „impuse”. Dar câte idei originale ale lui Klaus Iohannis în cei şapte ani de preşedinţie ai săi sunt cunoscute şi, eventual, patentate ? A „văzut” cineva vreo idee a lui Klaus Iohannis ? Nici măcar majordomii săi, Ludovic Orban şi Florin Cîţu sau Dacian Cioloş, nu pot susţine serios şi credibil una ca asta. Probabil, Klaus Iohannis are în ureche un pitic foarte mic sau chiar un birou de pitici care-i spun când să zică bună ziua sau să dea mâna prezidenţială (lui Liviu Dragnea, de exemplu).

Nicolae Ciucă e un produs al Pentagonului, care l-a pregătit (2004-2006) atent. Ar fi urmat înainte, simultan sau după şi nişte cursuri de engleză şi de „terminologie NATO”. Dar românii nu l-au prea auzit vorbind. Tace şi el la fel de semnificativ ca Iohannis, doar teoretic şeful său. Pentru că şeful său real e la Pentagon, azi Lloyd J. Austin, şi la NATO, la Bruxelles. Pentru că aşa merge ierarhia militară.

De mai multă vreme, SUA şi NATO pregătesc un conflict militar cu Rusia în Ucraina şi la Marea Neagră. După vizita lui Lloyd J. Austin în regiunea noastră ştim şi cine vor fi primii trei implicaţi în calitate de proxies : Georgia, Ucraina şi România. Expulzarea diplomaţilor de la misiunea rusă la NATO din Bruxelles şi răspunsul rapid şi brutal, cu închiderea reprezenanţei NATO în Rusia, merg în aceeaşi direcţie. Victoria Nuland, secretar adjunct al Departamentului de Stat, ar fi discutat foarte recent la Moscova şi despre o posibilă împărţire a Ucrainei. Delicatul subiect implică nu numai România, ci şi Polonia şi Ungaria. În caz de conflict, ţările baltice vor participa şi ele. Şi iată cum o bună parte din Europa (cu ţări UE şi NATO) este prinsă în proiectul unui conflict militar dorit de Ucraina şi susţinut de SUA şi de NATO.

Andrei Raevsky („The Saker”), expert militar cu o întinsă experienţă şi foarte respectat, publică un lung text cu referire directă la vizita făcută la Marea Neagră de Lloyd J. Austin, în Georgia, Ucraina, România şi apoi la Bruxelles, la sediul NATO : „Iată deci ipoteza mea. SUA vor să declanşeze un război în Europa, dar un război limitat la coloniile lor cele mai inutile şi servile, în special Ucraina. Pentru a nu risca să fie lovite nuclear, scufundate sau decapitate de arme hipersonice, Statele Unite îi arată acum Rusiei că mai au încă (niscaiva) dinţi, deci „nu vă jucaţi prea mult cu noi”. Asta aminteşte exact ce le-a spus April Glaspie irakienilor înaintea războiului din Golf : „Nu vă atingeţi de Arabia Saudită, dar nu ne pasă de Kuweit.” Ştim cu toţii cum s-a terminat povestea. Probabil că asta i-a propus Victoria Nuland lui Putin cu ocazia călătoriei sale la Moscova : luaţi estul Ucrainei, lăsaţi restul, iar noi nu vom interveni decât prin proteste verbale. Coloniile americane iluzionate din regiunea Mării Negre visează la un triunghi „Georgia, Ucraina, România”, dar numai ele, nu şi ruşii, iau în serios această absurditate (ruşii ştiu că pot zdrobi forţele armate ale acestor pretinse state în 24 de ore). Dar e un fapt că aceste colonii cred în orice, mai ales ucrainenii (emisiunile lor de televiziune sunt de tot râsul) […].

Cum stă atunci Uniunea Europeană ? Să o împărţim în câteva subcategorii : 1. ţări care aspiră la statutul de membru NATO (Georgia, Ucraina, Bosnia etc.) ; 2. membri inutili ai NATO (3B-ţările baltice, Polonia, România, Bulgaria) ; 3. Germania (care constituie singură o categorie aparte) ; 4. membri reali ai NATO (ţările NATO din nordul Europei) ; 5. ţări membre NATO oarecum utile (Franţa şi ţările Europei de Sud). Ţările din primul grup sunt de facto membre NATO şi tot de facto complet consumabile. Ţările din grupul al doilea sunt membre NATO de jure dar şi foarte consumabile. Germania se află sub ocupaţia NATO, dar e vitală pentru UE. Dacă Germania se prăbuşeşte economic, aceasta va slăbi întreaga UE, adică exact ce doresc Statele Unite” („On suitcases, handles and fire-starters”, thesaker.is, 20.10.2021).

Agitaţii militariste de acelaşi tip sunt în curs în jurul Chinei – Marea Chinei de Sud şi Taiwan – şi în jurul Iranului. Nave de război ale Chinei şi Rusiei s-au apropiat demonstrativ de coastele Japoniei. O bază americană a fost distrusă complet în Siria de trei drone. S-au anunţat morţi şi răniţi. Chiar dacă Pat Buchanan, celebru politician conservator, califică încordările de muşchi militariste recente drept „fanfaronadă şi cacealma” („bluster and bluff”), situaţia încordată dintre blocuri nu e mai puţin periculoasă. Lloyd J. Austin i-a asigurat pe ucraineni că au „uşa deschisă pentru a intra în NATO”. Buchanan scrie : „Statele Unite au venit aparent în sprijinul cuvintelor lui Austin trimiţând bombardiere B-1B deasupra Mării Negre. […] De ce trimitem noi bombardiere cu capacitate nucleară deasupra Mării Negre ? De ce întreţinem la Kiev şi la Tbilisi speranţa că vor fi invitate să se alăture NATO şi că vor primi garanţia de război din articolul 5 al SUA-NATO prin care Statele Unite ar lupta alături de ele în cazul unei noi crize cu Rusia, aşa cum s-a întâmplat cu Osetia de Sud în 2008 şi cu Ucraina în 2014 ? Noi nu ne-am luptat cu Rusia atunci. Şi n-o să ne luptăm cu Rusia nici acum sau mâine, căci aceste regiuni şi aceste probleme nu reprezintă interese vitale ale Statelor Unite” („Warnings and threats – or bluster and bluff”, buchanan.org, 22.10.2021).

De ce ţin deci atât de mult Klaus Iohannis şi statul român profund să-l aducă pe generalul Ciucă în fruntea guvernului ? Dacă a ratat-o urât cu „americanul” Florin Cîţu, încearcă să se scoată cu „foarte americanul” Nicolae Ciucă ? România poate deveni baza din spate a conflictului din Ucraina şi de la Marea Neagră. Dacă va exista un conflict, nu e exclus să avem un guvern compus în întregime din generali şi colonei. Eliminarea USR de la guvernare, urmărită cu încrâncenare de Klaus Iohannis, poate fi şi parte a conflictului diplomatic în curs între SUA şi Franţa, deşi nu există dovezi în acest sens.

Dacă PSD va vota guvernul minoritar dorit de Iohannis şi de Nicolae Ciucă, va vota şi pentru război la Marea Neagră şi în Ucraina. Şi trebuie s-o ştie. Dar va vota şi probabila sa dispariţie. Odată cu cea a USR. Dar nici PNL, UDMR, AUR şi minorităţile nu vor fi mai fericite. Sfârşitul clasei politice actuale poate fi mult mai aproape decât ne aşteptam. Şi probabil şi al lui Klaus Iohannis, care nu va mai putea încurca un guvern complet militarizat.


marți 19 oct. 2021

Criza noastră politică. De unde vine şi ce o hrăneşte

Petru Romoșan

Niciodată în ultimii 30 de ani nu s-a văzut mai bine ca acum că România e condusă de Statul Profund. Incompetenţa, amatorismul, iresponsabilitatea, micimea unor Klaus Iohannis, Florin Cîţu, Marcel Ciolacu, Dacian Cioloş ne lasă să vedem prin ei, ca printr-o pânză subţiată la maximum, păpuşarii, marionetiştii din spatele lor. Iar partidele par a fi doar nişte cenacluri de colaboratori ai Securităţii. Ai Securităţii proteiforme, mereu fascinantă şi aparent nemuritoare. În schimbul unor avantaje mai mici sau mai mari, uneori iluzorii, aceşti colaboratori la vedere ai Statului Subteran trebuie să-şi asume întreaga răspundere. Uneori o răspundere penală mergând până la câţiva ani de puşcărie şi pierderea, deocamdată parţială, a averii.

Dar de ce mai sunt totuşi încă votaţi aceşti interpuşi, aceste interfeţe palide, lipsite de vreo reală putere de decizie ? Adevărul brutal e că nu prea mai sunt votaţi. Prezenţa la vot e din ce în ce mai slabă. S-a ajuns la 31,84 % la alegerile parlamentare din 2020, alegerile care dau actuala configuraţie a Parlamentului. Iar aceşti actori jenanţi, de mică provincie fac un tărăboi asurzitor : PNL se luptă cu USR, Klaus Iohannis se luptă cu PSD, „ciuma roşie” etc. Iar presa, media, la fel de gras plătită (recent a demarat discuţia pe această temă) de stat, de contribuabili – de cine altcineva ? – ca şi fantomaticele partide, analizează „viaţa” politică până la greaţă. Se fabrică astfel o realitate paralelă, o realitate media.

Dar de unde vine criza politică absurdă în care am intrat ? Pe lângă celelalte crize – socială, sanitară, economică, a energiei. Simplu : vine de la ideea care a fost băgată în capul politic gol al lui Klaus Iohannis, aceea că ar avea dreptul august, discreţionar la un guvern al său, „guvernul meu”. După ce i s-a dat, printr-un fals ceremonial democratic, un popor creştin ortodox, pe care l-a considerat imediat „al său”. După modelul regelui Carol I de Hohenzollern şi al reginei Maria, soţia regelui Ferdinand, Maria de Saxa-Coburg-Gotha, ducesă de Edinborough, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, fiica marii ducese Maria Alexandrovna a Rusiei, care au abuzat de expresia propagandistică din epocă „poporul meu”. Probabil pentru că amândoi erau străini şi trebuiau să-şi afirme „împământenirea”. Mult mai târziu, după 1965, N. Ceauşescu, familia şi clanul său, serviţi de partidul comunist şi de Securitate, i-au luat în posesie pe români după modelul regal străin intrat în rutină. Pentru 25 de ani. Ceauşescu însuşi fusese „creditat” de Moscova, de URSS. Tot un „străin” deci.

Criza politică de acum, din toamna lui 2021, a început, de fapt, în mai 2019, când, în urma unor alegeri europarlamentare, probabil grav traficate şi ele (STS, softuri, Dominion şi alte aparate americane de „numărat” voturi), i-au fost date peste 20 de procente invenţiei neosecuriste-străinăţeşti USR. A doua zi după alegeri s-a găsit că ar fi oportună arestarea lui Liviu Dragnea, atotputernicul preşedinte al PSD (numise singur trei prim-miniştri !). Dragnea şi PSD se făceau vinovaţi de nesupunere la „diktatorul” Klaus, de suveranism şi de naţionalism (păcate capitale !).

PSD, partidul de guvernământ, cel care câştigase alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016 (45,48 % din voturi) şi conducea coaliţia cu ALDE (Călin Popescu Tăriceanu), a fost fragilizat după arestarea la punct fix a preşedintelui său. Trebuie să ne amintim că Parlamentul şi guvernul se formează în urma unor alegeri parlamentare naţionale, şi nu în urma unor destul de inutile şi artificiale alegeri europarlamentare. O banalitate care nu e valabilă şi pentru gălăgioşii gargaragii din USR şi din PNL care, practic, au preluat „guvernarea mea” în urma unor alegeri europarlamentare. Viorica Dăncilă a devenit în mod impostor preşedinte al PSD şi contracandidată comodă la preşedinţie pentru Klaus Iohannis, pentru că, din perspectiva naraţiunii propagandistice, era uşor de bătut. Iar guvernul PSD, abandonat de ALDE, a fost răsturnat. Toate au fost realizate pentru noul Carol cel Fals, Klaus Iohannis von Brukenthal Hermannstadt Frankenstein ot Sekurität und FDGR.

Aşa a început sarabanda „guvernelor mele” Ludovic Orban şi Florin Cîţu. Pentru Sistem, realegerea Marelui Sas a fost un joc de copii. E limpede că din toate aceste forţări grosolane ale realităţii, alegeri aranjate sau fraudate nu se mai poate ieşi decât prin alegeri anticipate (cinstite !). În acest punct, PSD are dreptate. Ar trebui să avem două rânduri de votări : alegeri parlamentare anticipate şi referendum privind demiterea lui Klaus Iohannis pentru încălcarea repetată, grosolană a Constituţiei. Ca să facem o economie, cele două votări ar putea avea loc în aceeaşi zi. Rezultatele nu sunt greu de anticipat.

Nici Carol I nu a fost un geniu politic, nu e neapărat un mare erou al istoriei noastre. Nu e în nici un caz comparabil cu Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul. Nu se poate compara nici cu marii oameni de stat români din secolul al XIX-lea – N. Bălcescu, Ion Ghica, I.C. Brătianu, Eugeniu Carada, Mihail Kogălniceanu sau cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Carol I a avut, în schimb, educaţia, pregătirea pentru a conduce de care se bucura un prinţ în secolul al XIX-lea. Educaţie pe care nu a avut-o modestul profesor de fizică de la Sibiu, intrat, probabil, la facultate pe listele minorităţilor, cum era obiceiul sub regimul comunist.

Vom mai afla, foarte probabil, că, la fel ca Petrov-Băsescu, Klaus Iohannis a fost recrutat de Securitate în liceu sau în facultate, la Sibiu sau la Cluj. Desigur, doar după ce-şi va încheia şi cel de-al doilea mandat. Pentru că astfel îşi bate joc de noi Statul Subteran, care dictează. A avut cumva Traian Băsescu o contribuţie decisivă la desemnarea lui Klaus Iohannis drept candidat la preşedinţia României ? Pe modelul Elţin-Putin, desigur. Şi să nu uităm, preşedintele Klaus Iohannis „al României” a stabilit totuşi un record cel puţin european, dacă nu chiar mondial. E singurul „şef de stat” ai cărui părinţi nu trăiesc în ţara preşedintelui, şi asta chiar înainte de a fi ales. Şi sunt aproape necunoscuţi alegătorilor români. Despre traficul de copii (ca şofer !) şi despre achiziţionarea unor case cu bani câştigaţi din meditaţii s-a scris pe larg.

Toate aceste lucruri neclarificate, obscure din biografia reală a lui Klaus Iohannis ar fi trebuit să fie demult investigate de presă. Dar mai avem noi o presă de investigaţie în vremea lui Klaus Vodă ? Avem doar jurnalism-spectacol de prost gust, manelist.

La 30 de ani de „mândră lume nouă”, pe lângă că nu ştim dacă am avut într-adevăr o revoluţie în 1989 sau doar o banală lovitură de stat, trebuie să mai şi acceptăm cu amărăciune că nu am reuşit să clădim un autentic sistem democratic de guvernare. Securitatea a câştigat „revoluţia” pentru ea însăşi în 1989 şi nu a mai dat-o înapoi poporului până azi. Ultimele patru mandate prezidenţiale, două Băsescu-Petrov şi două Iohannis-Enigmă, dovedesc că dictatura Securităţii e un mare eşec. Poate mai simplu ar fi să se prezinte la viitoarele alegeri SRI contra SIE, contra DIA şi SPP, iar alegerile să fie organizate tot de STS (cu softuri recente, dacă nu chiar noi). Cât de jos am putut ajunge ? Care este prioritatea absolută a guvernului interimar cenzurat în Parlament Florin Cîţu, cu mai mulţi miniştri în pioneze ? Să cedeze către SRI noi terenuri în Băneasa, evaluate foarte jos, la 7 milioane de lei, şi să facă o investiţie pentru un nou spital SRI, de 580 de milioane de lei, la Baloteşti. De ce să ne mai întrebăm cine l-a pus pe Florin Cîţu prim-ministru ?!

În lipsa unui guvern al poporului, prin popor şi pentru popor (Abraham Lincoln, 1863), am fost livraţi noilor fanarioţi. Guvernarea lor poate fi la fel de lungă şi de distrugătoare ca a grecilor din Fanar. Iar cei care se ridică împotrivă o pot păţi ca vlădica Neofit : „Grecii se înmulţiră şi intrigile şi împilarea pământenilor începură. Din norocire însă, aceasta nu ţinu mult, căci la 1679, Şerban Cantacuzino se urcă pe tron. În domnia acestuia şi a succesorului său, Constantin Brâncoveanu, intrigile Grecilor se precurmară şi ţara se linişti şi începu a se întemeia. Grecii atunci văzând că ţara le scapă din mână, se gătiră să dea o lovitură hotărâtoare. Unele din familiile fanariotice precum Mavrocordaţii, aflându-se în mare influenţă la Poartă, intrigară şi în doi ani capetele Brâncovenilor, Cantacuzinilor, Văcăreştilor, Dudeştilor căzură sub securea otomană şi Fanarioţii dobândiră pe seamă-le cu hotărâre tronul românesc […]. În 21 mai fiind ceremonie la mitropolie, vlădica Neofit, folosindu-se de o dispută ce se aţâţase între boierii Români şi Greci, luă crucea în mână şi îndreptându-se către boieri şi poporul adunat, strigă : Urmaţi-mi. Astfel însoţit el merse la capicibaşa, care se afla în Bucureşti, şi adeveriră cu toţii jalba ce un medelnicerul Ştefanache dedese la Poartă în contra Domnului Matei Ghica Vodă. Trei zile după aceea, mitrolitul bolnăvindu-se Grecii mituiră pe doctor, care-i dete o doctorie aşa de tare, încât sărmanul vlădică înnebuni. Grecii atunci scoaseră că el era nebun când a făcut acea vrednică faptă” (N. Bălcescu – „Românii şi fanarioţii”, Magazinul istoric pentru Dacia, 1848).

Criza politică de care se fac vinovaţi Klaus Iohannis şi păpuşarii săi, dar şi Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă, Marcel Ciolacu şi PSD-ul este doar partea vizibilă şi foarte zgomotoasă a unei crize mult mai profunde, în care s-a afundat România începând cu 2005. Rezolvarea acestei crize nu se poate imagina cu aceleaşi personaje, idei, instituţii.


marți 12 oct. 2021

Guvernul postmortem Dacian Cioloş

Petru Romoșan

Un guvern Dacian Cioloş, cu PNL folosit ca mâna a doua, mână moartă, împreună cu abonatul din oficiu la putere, UDMR, nu e deloc de exclus. Multă lume ştie că Iohannis e complet lipsit de umor, de subtilităţi, de machiavelisme, şi că e doar un Robocop (încă unul !) întors cu cheiţa. Cine deţine cheiţa ? Soros şi CIA ? Germania ? Statul subteran din România ? Sau toţi deodată ?

În orice caz, cei care îl atribuie cu mare plăcere pe Dacian Cioloş Franţei, lui Emmanuel Macron se înşală cel puţin pe jumătate, dacă nu cumva mult mai mult. Pentru că Dacian Cioloş e şi creaţia unchiului său, Virgil Ardelean, zis „Vulpea”, general de servicii secrete, şi a prietenilor acestuia, bătrânii şi puternicii rezervişti din Sistem. Şi Cioloş, împreună cu USR, e într-o mare măsură şi patentul globaliştilor. Nu numai al rezerviştilor români. Nici francezii nu mai cred de mult că Macron e doar al lor. Cum nici Éric Zemmour, care li se pregăteşte pentru 2022. Cu cooperarea financiară, de presă, media şi reţele de influenţă a oligarhilor din România, respectiv din Franţa.

Dacă Dacian Cioloş va reuşi să compună un guvern – de program de guvernare nu are nevoie, pentru că i se va da – şi să-şi treacă echipa USR-PNL-UDMR prin Parlament, România va avea pentru prima dată un guvern postmortem. După guvernele „mele”, de comă profundă, Ludovic Orban şi Florin Cîţu. Şi chiar Klaus Iohannis va fi primul preşedinte postmortem al României. În sfârşit putem înţelege de ce au avut nevoie românii majoritari ortodocşi de un preşedinte sas şi luteran. Pentru că românii continuă să fie trataţi convenabil de occidentali ca o populaţie primitivă, needucată, incapabilă să se autoguverneze. Un fel de Africa albă.

Ce va face pentru România şi pentru români guvernul postmortem al USR-istului Dacian Cioloş ? Ce au făcut de sute, de mii de ani satrapii numiţi în colonii. Extracţie ! Exploatare ! Colonialism ! Dar nu asta ne-am dorit ? Nu am vrut noi cu entuziasm să fim primiţi în NATO şi în UE ? Ne-a forţat cineva să aderăm ? Desigur, încă începând din 1990 am fost manipulaţi, mai ales prin presă şi media, dar şi prin politicieni închiriaţi (Emil Constantinescu ?). Ni s-a băgat în cap că fără NATO şi fără UE suntem morţi. Că ne mănâncă ruşii şi ungurii. Câteva mari vedete din presa anilor ’90 au făcut avere cu o asemenea propagandă deşănţată şi continuă neobrăzat să ne dea lecţii şi astăzi, deşi pentru toţi copiii împăratul e gol.

Dar nu suntem chiar morţi. Suntem doar într-un postmortem politic. Conduşi „democratic” de fantomele Klaus Iohannis, Dacian Cioloş, Florin Cîţu etc. Şi ne pregătim de Halloween (31 octombrie), sărbătoare anglo-celtă.


joi 7 oct. 2021

„Eşuatul” Klaus Iohannis şi interviul „de operetă” al Angelei Gheorghiu

Petru Romoșan

Este România un „stat eşuat”, aşa cum, hazardat, inadecvat s-a exprimat Klaus Iohannis, care este vremelnicul şi perisabilul ei preşedinte ? În nici un caz. Noţiunea de „stat eşuat” (rogue state, État voyou) a fost lansată de Administraţia Ronald Reagan în anii ’80 şi se referă cu precădere la statele care nu-şi pot plăti la timp datoriile sau la cele care produc instabilitate regională. Şi mai ales la cele care nu înţeleg să se alinieze, să respecte pax americana.

România nu se încadrează în nici una dintre rubricile care ar caracteriza „statul eşuat”. Deşi a făcut datorii enorme şi neexplicate populaţiei în ultimii doi ani, sub Klaus Iohannis, prin prim-miniştrii Ludovic Orban şi Florin Cîţu şi prin ministrul de Finanţe Florin Cîţu, deocamdată, România îşi plăteşte regulat, la timp datoriile. Rezerva BNR e mereu în creştere, cu toate că a trebuit să achităm şi şapca primită de preşedintele român de la Donald Trump. Atâta doar că, sub acelaşi Klaus Iohannis şi sub eternul şi fascinantul guvernator BNR, Mugur Isărescu, aurul României nu a fost repatriat, aşa cum s-a întâmplat recent cu aurul altor ţări din UE. Iar România păstrează în memorie ca o rană tezaurul pierdut în Rusia. Nici Marea Britanie, unde e depozitat azi aurul românesc, nu mai e puterea stabilă care a fost odată.

Ce muscă l-a pişcat pe tăcutul şi inexpresivul preşedinte din România ca să se exprime atât de nepotrivit despre ţara noastră din Germania, de la Aachen, unde primea Premiul „Carol cel Mare” ? Calitatea consilierilor poate fi întotdeauna o explicaţie la îndemână. Dar această săritură peste cal a lui Klaus Iohannis are, poate, şi motivaţii mai adânci. Oamenii politici importanţi de azi – preşedinţi, prim-miniştri, miniştri, ambasadori – nu mai sunt nici regii de altădată, nici principii şi nici oamenii de stat, care, în mod evident, sunt o specie pe cale de dispariţie.

Klaus Iohannis a fost ales de statul subteran din România (la sugestia „sociologică” a lui Vasile Dâncu ?) pentru că amintea de departe de Carol I de Hohenzollern. Era un fel de german, un sas, nu aparţinea „clanurilor” statului subteran, şi deci putea apărea ca un arbitru. Aşa cum prinţul Carol nu făcea parte din familiile boiereşti domnitoare. De-a lungul ultimilor şapte ani, ideea alegerii fostului primar de Sibiu (ales nu de români, ci de statul subteran) se dovedeşte a fi din ce în ce mai hazardată. Mai inadecvată. Deşi iniţial, în 2014, părea să împace interesele puterilor „suzerane” cu interesele statului subteran român. La fel ca Ion Iliescu în anii ’90, Iohannis e şi el un „emanat”. Exact aşa cum Ion Iliescu nu a fost emanatul Revoluţiei, nici Iohannis nu a fost doar emanatul alegerilor democratice.

Şi ar mai fi de făcut o observaţie de fond. După cum ziariştii suferă de tentaţia de a le da ordine politicienilor, şi politicienii, inclusiv preşedintele, sunt tentaţi să devină comentatori, analişti politici. Şi, în general, calcă în străchini. „Marionetele”, politicienii, îşi joacă rolul din ce în ce mai improvizat. Aproape peste tot, începând cu SUA şi cu alte ţări importante, Franţa sau Italia, de exemplu, preşedinţii şi prim-miniştrii sunt desemnaţi de oligarhie, de marele capital, de Big Pharma, de Big Tech, folosindu-se de institutele de sondaje şi de presă, de Big Media. Foarte mulţi comentatori reputaţi din SUA îşi desemnează preşedintele între ghilimele, „Joe Biden”.

Klaus Iohannis nu e la prima afirmaţie eronată şi va continua să iasă din rol din ce în ce mai des. Simetric, ameninţările cu suspendarea se fac mai precise, mai consistente. România nu e în nici un caz un stat eşuat, resursele ei sunt considerabile. Dimpotrivă, comparată cu Polonia şi Ungaria, suferă chiar de prea multă „stabilitate”. O stabilitate care, fără îndoială, e de-a dreptul morbidă. În schimb, Klaus Iohannis seamănă din ce în ce mai bine cu un preşedinte eşuat.

Într-un interviu halucinant, megaloman, Angela Gheorghiu încearcă fără vreo urmă de succes să-i dărâme de pe soclu pe Ciprian Porumbescu, George Enescu, Dinu Lipatti şi Maria Tănase. Efortul de cancel culture vizează pe ansamblu demolarea culturii româneşti – nu e nici prima şi nici ultima tentativă de distrugere a valorilor identitare pentru ca ţara să devină mai uşor de digerat. Despre Dinu Lipatti Angela Gheorghiu spune că nu ar prea avea operă pentru că, din nefericire, a murit tânăr. O prostie, ca să nu spunem un act de incultură. Dinu Lipatti este un nume de referinţă în panteonul pianiştilor din secolul XX. Despre agresiunile ratate ale sopranei (o interpretă) asupra lui George Enescu şi Ciprian Porumbescu nici nu merită să vorbim, atât sunt de hazardate, de inadecvate, aberante. Lupta cu miturile naţionale fondatoare e întotdeauna pierdută dinainte, ridicolul şi penibilul sunt asigurate pentru cei care se pretează la un asemenea exerciţiu. Globaliştii contemporani şi propaganda lor se fac sistematic de râs. Oricum, Angela Gheorghiu nu o va egala niciodată pe Maria Tănase în galeria de icoane a românilor.

Interviul sopranei a fost publicat pe platforma apăsat globalistă contributors.ro. Un comentator care semnează „Expatriat”, autentic meloman, o plasează pe această interpretă pe un loc minor în performanţa lirică : „În vremea Mariei Callas, a Renatei Tebaldi, ar fi fost folosită de regizori în roluri secundare, de subretă, în operele lui Kalman. (Nimic insultător în asta, nu e uşor să cânţi bine nici repertoriul de operetă. Din păcate, penuria de voci remarcabile care a început în anii ’80 a promovat voci mai subţiri în preluarea unui repertoriu de mare dificultate, care cere tehnică mare şi „proiecţie” sonoră impecabilă.) Cuvântul care se impune în aprecierea mea este „mic”. Un repertoriu mic în comparaţie cu starurile veritabile ale trecutului operatic glorios. Câteva, puţine opere, care se repetă din nou şi din nou. O voce mică. Înregistrează bine, pentru că soprana, cel puţin în vremurile bune (anii ’90), controla bine talentul real care i-a fost dat. Pe viu abia se putea auzi, fiind acoperită deseori de orchestră, chiar în pasajele relativ transparente. În discul EMI cu Recviemul de Verdi se poate decela cu uşurinţă că în condiţii de concert nu ai fi putut auzi vocea. Din fericire, „butoanele” moderne, de care nu beneficiau cîntăreţii extraordinari din perioada gramofonului, ca şi tehnicile de editare pot săvârşi minuni de „iluzionism” (Expatriat – „Interviu cu soprana Angela Gheorghiu. „În România am învăţat o falsă istorie a muzicii, fabricată şi comandată”, contributors.ro, 5.10.2021).

Atât Klaus Iohannis, cât şi Angela Gheorghiu sunt nişte „voci mici”, apărute după 1980, „de operetă”, care nu pot ţine locul marilor interpreţi de altădată, cum au fost, într-adevăr, Maria Callas sau Renata Tebaldi pentru operă sau cum au fost în politica germană Konrad Adenauer sau Helmult Kohl. Pentru că referinţele lui Klaus Iohannis nu par să fie româneşti. Modul în care puterile „garante” îşi impuneau interesele şi oamenii în secolul al XIX-lea nu a fost foarte diferit de cel al „partenerilor strategici” actuali. Doar „interpreţii” de azi sunt de o calitate inferioară.


joi 30 sept. 2021

Mai putem conta doar pe miracole (satiră-manifest)

Petru Romoșan

Un artist român celebru spunea înainte de 1989, când era supărat „politic” sau „istoric”, că, din nefericire, România adăposteşte prea multe curve, prea mulţi hoţi şi prea mulţi trădători. Mai ales în Bucureşti (un Constantinopol în exil). Am putut verifica adevărul dureros al zicerii sale după 1989, cu deosebire după 2007 – anul aderării ţării la UE –, când am umplut Europa de prostituate şi de şuţi, fel şi fel de infractori. Trădătorii au rămas acasă. Am livrat şi armate de cerşetori. Metroul din Paris e compromis de cerşetorii români, agresivi, antipatici.

„România are trei milioane de oameni, să zicem, din forţa activă, în acest moment în Occident, trei milioane. Printre care vreun milion sunt fierari-betonişti, zidari ş.a.m.d. Lucrează în construcţii, autostrăzi etc. prin Europa. Au, poate, 1 500 de euro salar. O spun direct. De banii ăştia, copiii se fac golani acasă şi nevasta, curvă. De 700 de euro, vin acasă jumătate.” Pentru această „declaraţie” la Digi24 (digi24.ro, 11.06.2015), într-un interviu cu Cosmin Prelipceanu, Ioan Rus, ministrul Transporturilor PSD, şi-a pierdut postul în 2015. A fost forţat să demisioneze. Dar Ioan Rus fusese anterior şi ministru de Interne, şi deci cunoştea bine statisticile.

Prostituatelor şi hoţilor de buzunare români trimişi la export (şi la produs – de cine ?) sau celor mai leneşi rămaşi pe vatră li se pot adăuga în ultimii 30 de ani securiştii, politicienii şi ziariştii. Ei completează foarte bine un tablou al dezastrului românesc în desfăşurare. Poate că ar trebui adăugaţi şi destui dintre cei care populează justiţia (cei cu protocoalele, în binom cu statul subteran). Cetatea orientală a Bucureştilor, Capitala, Palatul Cotroceni, Palatul Victoria, Palatul Parlamentului, „Pădurea”, Ministerul de Interne şi Ministerul Justiţiei – iată focarele depravării şi ale infracţionalităţii în România, iată statul subteran. A vorbi de corupţie e un mare fals şi pentru că ea, „corupţia”, e o fineţe democratică total inadecvată simplităţii noastre brutale. Iar efectivele şi bugetele celor din Securitate, din guvern, din Parlament etc. sunt absolut indecente faţă de nivelul de sărăcie din România. Care nu face decât să se agraveze.

Spectacolul politic recent oferit de Klaus Iohannis, Florin Cîţu, Ludovic Orban, USR şi PSD poate fi văzut ca un mare bordel politic. Dezgustător. Spital de nebuni, puşcărie şi Cruce de Piatră în acelaşi timp. Nu s-au abţinut de la nici o mişelie, nu s-au privat de nici o mizerie. Iar televiziunile au transmis, seară de seară, ba chiar şi peste zi, gunoiul produs de ipochimenii publici. Aceiaşi politicieni, împreună cu destui ziarişti, participă şi la mascarada pandemiei (care se va dovedi până la urmă ucigaşă). Dar cel puţin o parte dintre ei vor plăti pentru crimele împotriva umanităţii din timpul pandemiei. La fel cum au plătit şi căpeteniile naziste la Nürnberg şi în alte tribunale.

Din păcate, a fost într-o mare măsură compromisă şi nobila meserie de doctor, de medic. Responsabilii principali pentru această compromitere sunt prea bine cunoscuţi. La toate belelele pe care le avea deja, PSD s-a mai potcovit şi cu Adrian Streinu-Cercel senator şi cu Alexandru Rafila deputat. Pe Rafila vor chiar să-l facă prim-ministru sau preşedinte ! Poate în contul sinistrei amintiri a biografiei tatălui său. Streinu-Cercel e cel care, acum câţiva ani, ne ameninţa satisfăcut cu mii şi milioane de morţi. Raed Arafat, tot un pesedist, „miliţian” cu „foncţie” la Interne, e azi, probabil, cea mai detestată persoană din România. Spre satisfacţia tardivă a fostului preşedinte Traian Băsescu.

Cum ar putea ieşi România din groapa comună în care se găseşte azi ? Printr-o nouă coaliţie „de dreapta”, cu un nou „guvern al meu”, la dispoziţia unui dictator amator, inutil ? Printr-un guvern de tehnocraţi ? Ca să facă tehnocraţii ce ? Să încălzească scaunele pentru Marcel Ciolacu, Alexandru Rafila, Gabriela Firea etc., etc. ? Sau să-i spele, să-i şamponeze pe toţi politicienii compromişi, indiferent de orientare ? E limpede că România e în şanţ şi pentru multă vreme nu mai are nici o soluţie. S-a mers prea departe în prostituţie, în hoţie, în minciună, în infracţiuni, în impostură, în amatorism şi incompetenţă. Iar această teribilă catastrofă a ţării nu mai poate fi dreasă, reparată de cei care au participat la crima colectivă. Care au umilit România. Care au pângărit-o.

Cei care ar fi putut s-o salveze au plecat deja unde au văzut cu ochii. 4 sau 5 milioane ? Pe lângă prostituate şi hoţi de buzunare, mulţi, pe lângă cerşetori, au plecat şi foarte mulţi tineri, poate cei mai buni, cei mai harnici şi poate cei mai morali. Iar UE şi NATO, marile iluzii din anii 1990-2000, nu au făcut decât să ne înfunde definitiv. Vor mai exista UE şi NATO peste 10 ani sau chiar peste 5 ?

În cei 45 de ani de comunism, de ocupaţie sovietică începută în forţă şi continuată mai discret, memoria voievozilor, domnitorilor sau principilor, a celor viteji, mari, buni, bătrâni etc. s-a pierdut încă o dată. Aşa cum se pierduse în lungul veac fanariot. Între Mica Unire (1859) şi Marea Unire (1918), flacăra naţională a fost reaprinsă. Probabil, de N. Bălcescu, Avram Iancu, Mihai Eminescu şi de prietenii lor. Aşa-zisa revoluţie din decembrie 1989 pare să fi fost doar un foc de paie, o mare păcăleală. Statul subteran, statul „întunecat”, născut sub ocupaţia de la Est, şi-a continuat dominaţia, a trecut şi sub alte ocupaţii, de la Vest. Cu toată ploaia de „naţionalişti”, de patrioţi de carnaval, „contractuali”, flacăra naţională a rămas stinsă în ultimii 30 de ani. „Mai suna-vei, dulce corn, / Pentru mine vreodată ?” Se va reaprinde vreodată această flacără, vom vedea lumina ?

Pentru moment, nu se întrevede nici o soluţie. Nici de la partidele politice (compromise), nici de la securiştii şi tehnocraţii lor şi nici măcar de la manifestaţiile din Piaţa Victoriei sau Piaţa Universităţii (altfel foarte stimabile). Nu ne mai rămâne decât să credem într-un miracol. De fapt, în situaţia în care ne găsim, nu trebuie doar să credem într-un miracol sau poate chiar mai multe, suntem obligaţi să ne bazăm pe miracole (vezi legile lui Murphy/regulile lui Finagle – „Do not believe in miracles. Rely on them”).


duminică 26 sept. 2021

Cum să furi atelierul unui pictor celebru ?

Petru Romoșan

În România postcomunistă (sau neocomunistă) se fură sau se „adjudecă”, se privatizează orice. De ce nu s-ar adjudeca şi atelierul unui pictor intrat în istoria artei româneşti şi nu numai ? Atelierul lui Ion Pacea, de exemplu. Totul e să ai suficient tupeu, complici iresponsabili (presupuşi „artişti contemporani”, şefi UAP), să ai instrumente de presiune (nu de şantaj !).

Fără doar şi poate, marele public îşi aminteşte de un bărbat foarte chipeş care a interpretat rolul principal în filmul „Bietul Ioanide”, regizat de Dan Piţa după romanele celebre ale lui G. Călinescu, „Bietul Ioanide” şi „Scrinul negru”. „În Ioanide, pictorul Ion Pacea are prestanţă, trage cerebral din pipă, e fotogenic şi frazează cu distincţie” (Tudor Caranfil). Pictorul Ion Pacea, cunoscut de toţi iubitorii picturii româneşti, a jucat rolul arhitectului Ioanide, care i-a venit mănuşă. Altfel, toţi cei implicaţi sau doar pasionaţi de viaţa artistică a ultimei jumătăţi de veac XX, de pictură ştiu foarte bine cine a fost Ion Pacea. I-a avut profesori pe N. Dărăscu, Camil Ressu, Jean Al. Steriadi. I-a cunoscut bine şi a fost apropiat de Th. Pallady, Henri H. Catargi, Lucian Grigorescu, Alexandru Ciucurencu, Ion Gheorghiu, Vasile Gorduz. Nişte giganţi. Mai ales când îi comparăm cu piticii recenţi care populează azi UAP – cu deosebire carieriştii care o conduc. Despre Ion Pacea au scris, printre alţii, Jacques Lassaigne, Georges Boudaille, Henri H. Catargi, Petru Comarnescu, Dan Hăulică, Anca Arghir, Ion Frunzetti, Vasile Drăguţ, Pierre Cornette de Saint-Cyr şi mulţi alţii.

Ion Pacea (n. 1924, în Munţii Pindului, Grecia) a avut şi doi copii, Nana şi Dinu (Constantin Teodor). Nana a crescut cinci fete şi a fost soţia lui Zamfir Dumitrescu, pictor, fost preşedinte al UAP (Uniunea Artiştilor Plastici), decedat şi el nu demult. Zamfir Dumitrescu era fiul unui faimos colecţionar de artă interbelică. Constantin Pacea e un pictor la fel de bine cunoscut în Franţa (cu cotă !), Spania, Germania, ţările nordice, ca şi în România, unde a absolvit Institutul de Arte Plastice din Bucureşti şi este membru UAP de peste 30 de ani.

După moartea marelui artist Ion Pacea, în 1999, atelierul său a fost preluat de fiul său, Constantin Pacea, cu contract, şi de ginerele artistului, Zamfir Dumitrescu. Constantin Pacea lucrează în acest atelier încă din timpul vieţii lui Ion Pacea şi a Lucreţiei Pacea (născută Hagi), mama sa, la rândul ei artistă, membră UAP. Din 1990, Dinu Pacea alternează munca în atelierul din Bucureşti cu cea din atelierele sale din Paris şi din Spania. Serios şi foarte tipicar, şi-a achitat sistematic obligaţiile faţă de UAP şi, mai mult, deţine toate chitanţele. Care sunt eliberate pe numele său.

Dar la UAP securismul („Miliţia”) a ajuns pe culmi. De foarte multă vreme nu se mai atribuie contracte pentru atelier decât pe un an. Deci, toţi deţinătorii de ateliere UAP au doar contracte precare. Oricând pot fi daţi afară prin hotărârea unei fantomatice „comisii” dacă nu sunt destul de cuminţi, pe linie sau dacă vreun „tovarăş” artist, un „acoperit” sau chiar unul la vedere e interesat de atelier. Pentru ca, eventual, să-l transforme într-un apartament de lux pe strada Ermil Pangratti, lângă Televiziune.

După decesul lui Zamfir Dumitrescu, din februarie 2021, UAP i-a cerut văduvei acestuia, Nana Pacea Dumitrescu, evacuarea atelierului. Constantin Pacea, care lucrează în acel atelier de peste 30 de ani, a fost considerat o cantitate neglijabilă. Atelierul său adăposteşte moştenirea lui Ion Pacea – artistului i se pregăteşte o mare retrospectivă la Palatul Regal, Muzeul Naţional de Artă al României –, şi propria producţie, pictură şi desene, precum şi întreaga memorie artistică şi documentară a familiei Pacea. Dinu Pacea (n. 1957, la Bucureşti) e un artist temeinic, dincolo de indiscutabilul său talent, lucrează zilnic în atelier. Deci şi opera sa e foarte întinsă. Trebuie spus şi că Florica Pacea, soţia lui Dinu, e absolventă a Institutului de Arte Plastice şi membră UAP. Avem deci o foarte întinsă familie de artişti, pe model renascentist.

Lumea artiştilor e mică şi foarte bine informată (totul şi ceva în plus), iar informaţia circulă. Măgăria care i se coace azi lui Dinu Pacea e cunoscută de toată lumea şi sunt foarte discutaţi „beneficiarul” şi „sforile”. Cei doi „mahări” puşi în piaţa publică de colegii lor sunt actualul preşedinte al UAP (pare-se că a depăşit, cu ajutorul Covidului, două mandate), Petru Lucaci, şi Dan Călin Corneliu, actualul director al Muzeului de Artă Contemporană, „beneficiarul”, despre care toată lumea şopteşte, speriată, că e foarte „important”, are „responsabilităţi”. Ce fel de „responsabilităţi” are Dan Călin Corneliu vom încerca să aflăm punând nişte întrebări la „autorităţi” şi „conduceri”. Vom investiga şi vom reveni. În plus, vom reveni şi în legătură cu alegerile UAP, care se anunţă pentru octombrie. Petru Lucaci, pe modelul cunoscut al lui Ion Iliescu, pare că vrea să obţină un al treilea (sau al patrulea ?) mandat nestatutar.

Uniunea Artiştilor Plastici (UAP), Uniunea Scriitorilor (USR), Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor (UCMR) şi Uniunea Arhitecţilor (UAR) sunt moşteniri din vechiul regim. Concepute cândva la Moscova, pe model sovietic, se înţelege. Cu excepţia scandalurilor interminabile de la Uniunea Scriitorilor, greu de înţeles, prost explicate, de viaţa artiştilor, muzicienilor, arhitecţilor şi scriitorilor nu se mai interesează prea multă lume. S-a vorbit şi se vorbeşte până la ameţeală despre nefericitele partide politice şi despre politicieni. Ziariştii şi problemele lor au luat locul scriitorilor, pictorilor, artiştilor „clasici”. Uniunea Artiştilor Plastici este astăzi mult mai puţin mediatizată, incomparabil, decât casa de licitaţii Artmark, o companie privată. Dar UAP-ul are totuşi mii de artişti în toată ţara. Iar Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor e azi complet depăşită de celebritatea unor cantautori sau formaţii de muzică foarte uşoară, ca să nu mai vorbim de manelişti, nişte superstaruri.

Totuşi, în anonimat, artiştii, scriitorii, muzicienii, arhitecţii continuă să lucreze în România. În ce condiţii ? Foarte vitrege – dacă ziariştii nu ar fi atât de narcisici şi de aserviţi „politicului”, ar trebui să ne aducă veşti şi de la aceştia.


joi 23 sept. 2021

Criză majoră Franţa-NATO-AUKUS

Petru Romoșan

Miercuri 22 septembrie 2021, preşedintele francez Emmanuel Macron a avut o convorbire la telefon cu preşedintele american Joe Biden în legătură cu criza submarinelor australiene. Cei doi au anunţat printr-un comunicat comun că vor să pună capăt crizei, desigur temporar, parţial, şi că se vor întâlni în octombrie pentru a continua discuţiile. Excelentul ambasador francez la Washington, Philippe Étienne (fost ambasador al Franţei la Bucureşti în timpul marinarului nediplomatic Băsescu), se întoarce săptămâna viitoare la post. Cine nu era convins că Joe Biden este chiar preşedintele activ al SUA are acum, după catastrofala retragere a trupelor americane şi NATO din Afgansitan, încă o dovadă de proporţii istorice că Joe Biden conduce efectiv Administraţia Biden.

            Pierderea acestui „contract al secolului” poate fi decisivă pentru alegerile din aprilie 2022 din Franţa. Cu atât mai mult cu cât „globalistul” Macron e atacat violent din toate părţile pentru lamentabila administrare a crizei Covid şi a paşaportului vaccinal. După păcăleala pe care a reuşit să le-o aplice anterior „vestelor galbene”. Manifestaţiile anti-Macron sunt din nou săptămânale şi acoperă masiv aproape toate oraşele Franţei. Atâta doar că nu se întrevede nici un contracandidat serios la orizont. Nici generalul Pierre de Villiers, fostul şef al Statului Major al Armatelor, şi nici fratele acestuia, Philippe de Villiers, care a mai candidat la preşedinţie, nu par încă hotărâţi să candideze. Sau întârzie să-şi anunţe candidatura.

            Povestea cu submarinele australiene e mai complicată decât o simplă reziliere de contract. Seamănă foarte bine cu un celebru banc de la Radio Erevan : „Un ascultător întreabă : Este adevărat că faimosul compozitor Haciaturian a primit lunea trecută în dar o Volgă albă pentru serviciile aduse URSS ? Radio Erevan răspunde : Da, cu câteva mici corecţii. Nu era luni, ci miercuri ; nu era albă, ci era neagră ; nu era vorba de o Volgă, ci de o bicicletă, care nu i s-a dat, ci i s-a furat.”

            De fapt, execuţia contractului franco-australian era prevăzută să înceapă doar peste un an. Relaţiile dintre Australia şi Franţa nu au fost niciodată foarte bune, Australia fiind un fel de papagal al UK şi SUA în relaţiile cu Franţa. Iar toţi francezii ştiu că adversarul cel mai mare al Franţei nu e Germania, ci Marea Britanie. Aşa că e greu de înţeles de ce autorităţile franceze – preşedintele, prim-ministrul, ministrul Apărării şi ministrul Afacerilor externe – s-au dus atât de departe într-un contract totuşi fantezist. Care avea, probabil, rostul doar de a-i ajuta pe australieni în negocierile duble cu SUA şi UK. Mai mult, presupusul contract de vânzare-cumpărare a unor submarine cu propulsie nucleară încheiat cu SUA şi UK se transformă într-un contract de închiriere a unor submarine nucleare americane care va fi plătit scump de Australia. Interesul de a avea submarine nucleare la Perth, în Australia, e în primul rând al americanilor, pentru a declanşa războiul rece cu China. Britanicii vor numai să se bage şi ei în seamă.

            „Guvernul Morrison are în vedere să închirieze pe termen scurt submarine cu propulsie nucleară de la Marea Britanie sau de la Statele Unite, dar Coaliţia subliniază faptul că armele nucleare nu vor fi plasate în Australia. Ministrul de Finanţe, Simon Birmingham, şi ministrul Apărării, Peter Dutton, au confirmat duminică în interviuri distincte că închirierea submarinelor de la aliaţii din AUKUS ar putea fi o soluţie provizorie până când Australiei i se vor livra propriile submarine – potenţial, în anii 2040. […] Perth va fi astfel transformat, probabil, într-o bază adaptată staţionării permanente a submarinelor nucleare americane. Acestea transportă arme nucleare. Navele „închiriate” sau cel puţin elementele lor de propulsie ar fi, evident, mereu echipate cu marinari americani sau britanici. Australienilor le e deja greu să-şi păstreze echipajele submarinelor lor actuale. Puţinul personal disponibil pentru navele „închiriate” nu va fi îndestulător pentru a le face să funcţioneze. Australienii vor plăti deci scump pentru a avea privilegiul de a fi invitaţi la bordul submarinelor comandate, fără îndoială, de Statele Unite. Guvernul australian prevede, de asemenea, să achiziţioneze de la Statele Unite un număr de rachete costisitoare şi de arme cu bătaie lungă. Aceasta va permite o integrare mai profundă a efectivelor sale în planurile americane de război împotriva Chinei” („The fallout from the AUKUS deal”, moonofalabama.org, 20.09.2021).

            Chiar dacă lucrurile nu sunt ce par a fi, NATO a primit o lovitură, probabil, mortală. În 9 septembrie 1965, Charles de Gaulle părăsise comandamentul militar integrat al NATO. Nicolas Sarkozy, considerat şi el un „american”, a reintegrat Franţa în NATO activ în 2009. Singura soluţie onorabilă care le rămâne politicienilor francezi în faţa propriei populaţii, jignită de americani, indignată, este să se retragă din NATO, ceea ce nu va face, bineînţeles, Emmanuel Macron pentru că el e perceput azi de majoritatea francezilor tot ca „american” sau, mă rog, „globalist”. La fel sunt la Bucureşti „americani” sau „globalişti” USR Plus şi Clotilde Armand sau Dacian Cioloş, care nici ei nu reprezintă în nici un caz o „expansiune” a Franţei, ci doar a „globalismului” ascuns sub etichetă franceză.

            Consecinţele economice pentru Australia riscă însă să fie enorme. Principalul său partener comercial, China, va trece la sancţiuni dure. Să luăm un singur exemplu. China este cumpărătorul aproape exclusiv al minereului de fier australian, principalul produs de export al ţării. China se reorientează deja spre Guineea, din Africa de Vest. Guineea deţine cea mai mare rezervă mondială de minereu de fier de foarte bună calitate, la Simandou – 110 km de dealuri. China deţine participaţii importante în minele din Guineea. Preţul minereului de fier australian a scăzut de la 230 de dolari/tonă în luna mai la 110 dolari. China şi-a diminuat brutal producţia de oţel. Exporturile australiene către China de cărbune, vin, orz şi carne de vită au scăzut şi ele semnificativ. După recenta semnare a tratatului AUKUS, relaţiile Australiei cu China vor continua să se deterioreze.

Prin decizia lui Joe Biden şi Boris Johnson de a înlătura Franţa din contractul submarinelor australiene, nu numai NATO, ci şi UE au încasat o lovitură de mari proporţii. Rămâne de văzut cum va reacţiona Germania după alegerile de duminică 26 septembrie 2021. „Peter Ricketts, fost ambasador britanic în Franţa, prezice că NATO va avea probleme […] : „Cred că această decizie afectează, cu siguranţă, încrederea francezilor în NATO şi în aliaţii ei, şi le întăreşte impresia că trebuie să militeze pentru o autonomie strategică europeană”, a declarat el Agenţiei France Presse. Cred că acest lucru îi face rău lui NATO, căci NATO se bazează pe încredere” (idem).

Deci, despre ce e vorba între aşa-zişi aliaţi ? Ca în bancul de la Radio Erevan, nu era o Volgă, ci o bicicletă, şi nu i s-a dat, ci i s-a furat : „Pe ansamblu, nu văd nici un avantaj pentru Australia în această decizie. Şi-atunci ce motivează această iniţiativă ? E vorba de şantaj. China e de departe primul partener comercial al Australiei. „Strategii” americani şi australieni afirmă că submarinele sunt necesare pentru a apăra de China rutele comerciale maritime ale Australiei, al cărei principal partener comercial e… China. Un lucru care nu are nici un sens. Singura raţiune pentru care Australia s-a întors politic şi militar contra Chinei este şantajul exercitat de Statele Unite” („To protect itself from US hostility Australia decides to buy US submarines”, moonofalabama.org, 16.09.2021). Se citează, de altfel, frecvent, în aceste zile şi „accidentul” celor două Mistral franceze (nave de război, portelicoptere) care, la presiunea SUA, nu au mai fost livrate Rusiei în 2015, pe vremea lui François Hollande.


joi 16 sept. 2021

Klaus Iohannis – agent electoral al PSD ?

Petru Romoșan

De ce a făcut praf Klaus Iohannis PNL ? Chiar dacă sună brutal, cel mai probabil, din prostie. Şi din stângăcie. Pentru că 80 % dintre acţiunile publice, mai ales în politică, sunt dictate de prostie. Aşa spun înţelepţii şi politologii foarte experimentaţi. Klaus Iohannis nu a fost niciodată un „naţional-liberal”, cum nici Emil Constantinescu nu a fost vreun „ţărănist”. Ne amintim că, după Emil Constantinescu, PNŢCD, care a greşit susţinându-l la preşedinţie, s-a făcut praf. Iată că şi de PNL începe să se aleagă praful, indiferent cine va fi ales la preşedinţia partidului în 25 septembrie.

Deoamdată pare greu, dacă nu imposibil de dovedit că Florin Cîţu ar fi copilul din flori al Securităţii. Chiar dacă asta ar putea explica şi dubioasa împroprietărire cu zeci de hectare de pădure. Decât, poate, dacă fostul procuror (absolvent de Drept cu 10 !) Valer Marian îşi va încheia cu succes cercetările din Vâlcea. Oricum, cel mai rău lucru care i se poate întâmpla PNL-ului în 25 septembrie e ca deja total compromisul Florin Cîţu să fie ales preşedintele partidului. Dar nu Florin Cîţu e cel mai bun agent electoral al PSD (apud Vasile Dâncu), ci chiar Klaus Iohannis. Deşi, probabil, involuntar.

Klaus Iohannis are toate şansele să devină membru (fie şi secret !) al PSD. Asta în cazul în care în Germania Olaf Scholz devine cancelar şi va reuşi să pună pe picioare o coaliţie integral de stânga cu Verzii (Die Grünen) şi cu Die Linke, stângiştii moştenitori indirecţi ai fostului partid comunist est-german. Die Linke (Stânga) cere ieşirea din NATO şi o alianţă cu Rusia. Criza economică în curs în toată Europa pare să sufle vânt în pupa partidelor de stânga. Vom avea în cel mult doi ani o majoritate de stânga în Parlamentul European ? Asta dacă vor mai exista moneda euro şi Parlamentul European. Deja în ţările nordice flutură steagul stângii.

În Norvegia, Partidul Muncii al lui Jonas Gahrstoere a câştigat clar alegerile parlamentare, trimiţându-i în opoziţie pe conservatori, care au condus ţara din 2013, de opt ani deci. Tema principală a campaniei electorale în Norvegia a fost ieşirea din petrol, o mană extraordinară pentru această ţară de 5 milioane de locuitori, mană care e pe sfârşite. Aceşti „travaişti” vor forma o coaliţie cu Partidul de Centru, cu socialiştii şi, probabil, cu comuniştii, lăsând în opoziţie cele două partide verzi. Astfel, toate cele cinci ţări nordice (Danemarca, Finlanda, Suedia, Norvegia, Islanda) vor fi conduse în curând de guverne de stânga.

Calculele strategilor de la Bucureşti, care gândesc în locul lui Klaus Iohannis, au fost foarte sofisticate. Au crezut că, dacă provoacă o criză guvernamentală, vor lăsa deschise toate opţiunile. La dispoziţia celui care câştigă alegerile la Berlin. Creşterea surprinzătoare în sondaje, începând din august, a social-democratului Olaf Scholz, vicecancelar şi ministru de Finanţe din partea SPD, aflat în marea coaliţie cu CDU (Angela Merkel), şi a SPD-ului i-a împins pe aceşti jalnici strategi la fabricarea unei crize politice artificiale la Bucureşti. Au făcut astfel praf fragila coaliţie „de dreapta” a PNL cu USR şi UDMR. Coaliţia nu se mai poate reface nici dacă ar câştiga în Germania creştin-democraţii. Pentru războiul din statul subteran de la Bucureşti nu există cale de întoarcere (vezi şi condamnarea surprinzătoare a lui Viorel Hrebenciuc). Klaus Iohannis şi strategii care-l manevrează sunt într-o poziţie de pat (şah) etern sau într-un şpagat hilar.

„După 16 ani la putere, Angela Merkel lasă în urma sa un peisaj politic german devastat […]. Doamna Merkel şi-a avariat funcţia cu refuzul său de a accepta dezbaterea politică („Nu există alternativă !”), cu preferinţa sa pentru deciziile bruşte şi solitare (ieşirea din nuclear în 2011, primirea necontrolată a refugiaţilor în 2015, votul fără concertare prealabilă al legii privind căsătoriile homosexuale în 2017). Doamna Merkel a fost realeasă pe fondul unui abstenţionism de 30 % în 2009 şi 2013. A practicat atât de asiduu „Marea Coaliţie” cu SPD-ul (timp de 12 ani din cei 16 cât a stat la putere), încât a accelerat substituirea guvernării prin tehnocraţie democraţiei parlamentare pe care Republica Federală o practicase până în 2005” (Édouard Husson – „Chronique du désordre allemand post-Merkel (I)”, lecourrierdesstrateges.fr, 8.09.2021).

Sondajele pot fi totuşi infirmate dacă, pe model american 2020, alegerile vor fi fraudate. Acelaşi Édouard Husson, istoric, profesor al universăţilor în Franţa şi expert în politică germană, citează ironic foaia liberală Die Zeit : „Şi iată că în această situaţie incertă jurnalul Die Zeit îşi muşcă zăbala. Săptămânalul, de obicei foarte rezervat, le povesteşte cu consternare cititorilor săi că nişte informaticieni i-au arătat că e foarte uşor să manipulezi rezultatele atunci când ele sunt introduse în maşinile amplasate în birourile de vot. Ne apucă râsul mai întâi, căci acelaşi jurnal a publicat numeroase articole care explicau că n-au existat şi că nu puteau să existe fraude la ultimele alegeri prezidenţiale din America, şi asta împotriva evidenţei. Die Zeit trece de la o extremă la alta : sistemul electoral german este mult mai unificat şi mai transparent decât cel american. Şi-apoi, dacă ne gândim la posibile tentaţii de fraudare, ele ar privi aparent dorinţa unanimă a establishment-ului politic german de a împiedica AfD-ul să facă un scor prea mare. O „fraudă” care – dacă s-ar produce – n-ar displăcea deloc, în şoaptă, cititorilor lui Die Zeit” (idem).

Campania electorală pentru parlamentarele din Germania, care vor duce la formarea unui nou guvern, cu un nou cancelar, a intrat în linie dreaptă. În mai puţin de două săptămâni vom cunoaşte numele noului cancelar. Cu fiecare zi care trece, lipsiţi de aura stinsă a puterii Angelei Merkel şi cu alesul său, Armin Laschet, mare autor de gafe, CDU-CSU se duce la vale. O Germanie la stânga (cu SPD, Die Grünen şi Die Linke) va da în scurt timp şi o Europă la stânga, social-democrată şi mai ales „verde”, ecologistă. Cu o accelerare a investiţiilor în economia verde şi în digital. Şi cu un LGBTQ pentru toate ţările UE.


duminică 12 sept. 2021

Alegerile din Germania şi criza lui Iohannis

Petru Romoșan

Nimeni n-a înţeles până la capăt de unde a pornit criza guvernamentală de la Bucureşti. De la alegerea unor procurori sau de la PNDL-ul lui Cîţu (fost al lui Orban) pentru a cumpăra primari PNL la alegerile din 25 septembrie, cele pentru preşedinţia partidului ? De fapt, se pare că nici de la una, nici de la cealaltă. Noua criză politică, absurdă, iraţională, a fost provocată de Klaus Iohannis, prin Florin Cîţu, care l-a demis pe ministrul USR al Justiţiei, Stelian Ion. În spatele lui Klaus Iohannis au fost, ca de obicei, cei care l-au plasat la Cotroceni. Pentru că nu a fost pus acolo graţie votului românilor. Românii nu i-ar fi dat concurenţi pe imaturul Victor Ponta în 2014 şi pe „gospodina” Viorica Dăncilă în 2019. Şi, la fel ca în cazul lui Traian Băsescu, „softurile” nu au fost controlate de alegătorii români, nici măcar de STS, un simplu executant.

Criza guvernamentală de la Bucureşti e, foarte probabil, determinată de alegerile parlamentare din Germania, alegeri care au loc în acelaşi week-end cu cele din PNL, adică pe 26 septembrie. Bogdan Tiberiu Iacob a fost primul în presa de la noi care a făcut legătura directă dintre criza politică din România şi alegerile parlamentare din Germania, într-un articol lung şi foarte bine documentat istoric („Iohannis nu aşteaptă congresul PNL, ci alegerile din Germania”, inpolitics.ro, 10.09.2021). Începând din luna august, în toate sondajele, CDU-ul Angelei Merkel şi al modestului său urmaş, Armin Laschet, e dat perdant în faţa SPD-ului lui Olaf Scholz. SPD, adică PSD din Germania.

Olaf Scholz, actualul vicecancelar în marea coaliţie cu CDU, dreapta creştin-democrată (devenită o stângă moale, globalistă în ultimii patru ani), este şi ministru de Finanţe. L-a înlocuit pe longevivul Wolfgang Schäuble. 53 % dintre alegătorii germani îl văd pe Olaf Scholz cancelar după 26 septembrie 2021, 15 % îl văd pe Armin Laschet (CDU) şi doar 8 % pe Annalena Baerbock, capul de listă al Verzilor (Die Grünen). Cele mai recente sondaje dau SPD-ul câştigător cu 25 %, contra 19 % pentru CDU. Verzii ar lua 17 %, liberal-democraţii (FDP) ar obţine 13 %, naţional-conservatorii (AfD) 11 % şi extrema stângă (Die Linke) 6 %. În ultimele luni, SPD este în creştere, tras în sus de Olaf Scholz. 26 % dintre cei care votează SPD spun că o fac doar pentru Olaf Scholz. Totuşi, 30 % dintre electori se declară în continuare indecişi. Surprizele nu sunt excluse (vezi şi Isabelle Missiaen – „Allemagne : Les socio-démocrates annoncés en tête d’un scrutin incertain”, lepoint.fr, 12.09.2021).

Presa franceză scrie mult despre alegerile din Germania : „Vicecancelar şi vistiernic al guvernului Merkel, social-democratul Olaf Schulz, moderat şi cam lipsit de carismă, visează să producă surpriza preluând frâiele Germaniei la 16 ani după mentorul său, Gerhard Schröder. Ironizat frecvent pentru figura lui austeră şi discursurile pe care le debitează ca un automat – de unde şi porecla „Scholzomat” –, fostul primar al Hamburgului a devenit în august favoritul surpriză al unui scrutin cu totul nehotărât. Se prezintă în campanie ca adevăratul său succesor şi îndrăzneşte chiar să apară pe un afiş întrebându-se dacă nu cumva va fi el „viitoarea cancelară” […]. Social-democratul de tendinţă centristă Olaf Scholz, în vârstă de 63 de ani, i-a urmat într-adevăr în 2018 la Ministerul de Finanţe foarte ortodoxului creştin-democrat Wolfgang Schäuble. Ministrul a făcut uitat tonul uneori aspru şi moralizator al predecesorului său, mai ales la adresa ţărilor taxate drept laxiste din sudul Europei. Dar i-a continuat gestionarea riguroasă a finanţelor. Pe plan local, fostul edil, căsătorit cu o membră SPD, a putut părea cheltuitor în mandatul său de la Hamburg ocupându-se prioritar de problemele copiilor mici şi de locuinţele sociale. Dar, dacă edilul a consumat cu asupra de măsură bugetul oraşului pe care l-a condus între 2011 şi 2018, şi-a respectat credo-ul după ce a devenit ministru : „Nu dăm decât ceea ce avem.” În 2019, militanţii au preferat la conducerea SPD-ului un duo cvasinecunoscut dar situat mult mai la stânga. În ciuda acestui eşec, Olaf Scholz a fost ales ca să apere culorile SPD-ului în septembrie” (Fabien Cazenave – „Élections en Allemagne. Qui sont les candidats pour succéder à Angela Merkel à la chancellerie ?”, ouest-france.fr, 8.09.2021).

Alegerile din Germania sunt urmărite de cel puţin o lună atât la Cotroceni, cât şi „în pădure” cu mult mai mare interes şi îngrijorare decât „epopeica” luptă dintre Florin Cîţu şi Ludovic Orban pentru preşedinţia PNL. Anunţata venire la putere a stângii în Germania într-o coaliţie condusă de SPD a crescut cota PSD la Bucureşti şi l-a prins pe picior greşit pe pseudodreptaciul Klaus Iohannis („Jó napot kívánok, PSD !”). Alianţa „de dreapta” cu USR Plus şi UDMR îi poate crea mari probleme „prompterului” de la Cotroceni. Susţinătorii USR Plus, atât cei din SUA (George Soros et comp.), cât şi cei din Franţa (Emmanuel Macron şi partidul său, LREM) par să treacă printr-una dintre cele mai proaste perioade ale lor. Criza Covid, criza profundă a preşedinţiei Biden, încununată de retragerea catastrofală din Afganistan, manifestaţiile neîntrerupte anti-Macron din Franţa par să-i scoată din joc pe patronii internaţionali ai USR Plus şi să-i facă pe aceştia neinteresanţi pentru statul subteran de la Bucureşti.

Marile schimbări politice care se profilează în Germania după lunga eră Merkel, noua axă Germania-Rusia, reorientarea masivă (vezi exporturile care au crescut cu 24 %) spre Est a Germaniei (Polonia, Ungaria, Cehia, România, Rusia) după Brexit – exporturile spre Marea Britanie au scăzut în aceeaşi proporţie – pun serios în pericol cariera politică a lui Klaus Iohannis şi a păpuşarilor săi. Despre posibila majoritate de stânga din Germania scrie, în acelaşi sens, François Stecher, corespondentul specializat în politică germană al site-ului Polemia :

„La 26 septembrie, domnia interminabilă a Angelei Merkel va lua sfârşit. Ar trebui să spunem, de fapt, „domnia germană”, căci nimeni nu poate afirma astăzi că acest monstru politic, după câteva luni de relativ repaus şi de concertare, nu se va hotărî să-şi continue, de data asta de la Bruxelles, cariera atât de nocivă pentru a-şi satisface pofta nesăţioasă de putere, de-acum în detrimentul tuturor europenilor, dar mereu în slujba „castei”. Dar, oricare ar fi intenţiile doamnei, în zilele şi săptămânile care vor urma alegerilor din Bundestag, nemţii vor asista la un exerciţiu care se arată a fi destul de dificil, cel al formării coaliţiei de guvernare. Germania însăşi intră într-o zonă de turbulenţă, iar lunile de după alegeri vor fi destul de agitate […]. Mă voi opri mai îndelung asupa vechiului SPD, care pare să se învioreze cu ocazia alegerilor, până-ntr-acolo încât e dat drept cap de pluton de câteva institute de sondaje. Dar să nu ne înşelăm : nu e vorba aici de nici o victorie ideologică, de nici o recucerire socială. Nu e vorba decât de „efectul Scholz”, după numele candidatului SPD la cancelarie, în chip oportun preferat celor două personaje care-i prezidează teoretic destinul – şi care, de altfel, au fost rugate să nu se manifeste până în 26 septembrie. Olaf Scholz deci, care poartă pe umerii săi toate speranţele – fondate – ale SPD-ului, este actualul vicecancelar al lui Merkel şi ministrul său de Finanţe. E un politician versat, fost primar al oraşului-stat Hamburg” (François Stecher – „Élections en Allemagne, la fin du règne d’Angela Merkel”, polemia.com, 2.09.2021).

În ciuda capacităţilor sale în mod evident foarte modeste, Klaus Iohannis a fost împins în faţă în rolul de preşedinte al României şi pentru că era un etnic german. Iar Germania domina autoritar UE. Generalul Iulian Vlad (decedat la 30 septembrie 2017) aprecia foarte mult lumea şi civilizaţia materială germană. Îl cunoscuse pe Helmut Kohl şi colaborase îndeaproape cu marele om politic german pentru Nicolae Ceauşescu, dar şi pentru România. După toate aparenţele, statul subteran din România şi Klaus Iohannis, reprezentantul său, se pregătesc să se repoziţioneze la stânga în aşteptarea unui eventual cancelar social-democrat la Berlin. O majoritate PSD-PNL, chiar cu un prim-ministru PSD, nu mai este de neînchipuit. În lumina alegerilor parlamentare germane din 26 septembrie mai contează cine va câştiga preşedinţia PNL ?! PSD îşi poate regăsi locul real pe eşichierul politic, primul, obţinut la ultimele alegeri.


joi 9 sept. 2021

Toamna crizei economice în Europa

Petru Romoșan

Dintre cele patru imperii recunoscute ca atare astăzi de toată lumea – SUA, China, Rusia, Uniunea Europeană (sub clară dominaţie germană) –, cel din urmă, UE, stă economic de departe cel mai rău. SUA a redistribuit prin FED mii şi mii de miliarde de dolari (trilioane), dintre care cele mai multe au aterizat în marile bănci americane. China ia decizii majore pentru „prosperitatea comună” a întregii populaţii, sacrificând creşterea pe Bursele externe a firmelor sale de Big Tech şi aruncând în faliment şi învăţământul cu plată organizat, de regulă, de ONG-uri. Rusia, supusă sancţiunilor interminabile ale SUA şi UE, şi-a dezvoltat din necesitate una dintre cele mai puternice agriculturi mondiale – a depăşit la producţia de grâu SUA şi Canada anul acesta – şi şi-a diversificat producţia industrială. Obiectivul : să nu mai fie „o benzinărie care se preface că e o ţară” (dixit John McCain, 2014).

Odată cu Covidul, UE a suspendat regulile foarte stricte în materie de deficit public. Statele UE au uitat volens-nolens rigiditatea bugetară şi au lăsat să crească în voie datoriile. Toată suflarea europeană aşteaptă cele 750 de miliarde de euro în subvenţii şi împrumuturi promise de UE şi BCE. Care, foarte probabil, nu vor veni. Germania se găseşte în campanie electorală, în alegeri parlamentare complicate şi riscă să nu aibă prea repede o majoritate stabilă. Iar dacă va câştiga urmaşul desemnat al Angelei Merkel, Armin Laschet, se estimează că acesta va reveni la ortodoxia bugetară cerută de Curtea de la Karlsruhe şi la cea mai dogmatică politică de austeritate. Germania postbelică are în ADN spaima de devalorizarea monedei după experienţa Republicii de la Weimar, care a dus la apariţia lui Hitler şi la război. Aceeaşi politică de austeritate se profilează şi în Franţa şi Italia (vezi Frédéric Farah – „Plan de relance : ”L’impossible moment keynésien en France et en Europe”, marianne.net, 4.09.2021).

La sfârşitul lui 2020, datoriile publice din ţările Eurozonei crescuseră la 98 % din PIB. În septembrie 2021, datoria Zonei Euro pare să fi depăşit 103 %. Câteva ţări au datorii colosale, şi deci foarte periculoase : Grecia 217 % din PIB, Italia 151 %, Portugalia 137 %. Franţa, care în 2019 avea 98,1 % din PIB datorie, a ajuns în martie 2021 la 118,2 %. În ultimii aproape doi ani de Covid, datoria tuturor ţărilor europene, a Germaniei inclusiv, a ţărilor din Eurozonă plus cea a ţărilor din afara ei (Bulgaria, Cehia, Danemarca, Croaţia, Ungaria, Polonia, România, Suedia), a crescut exponenţial. Marile bănci franceze şi germane sunt practic falite sau la limita falimentului. Capitalurile lor proprii, tangibile sunt negative : Société Générale -351,4 miliarde de euro, BNP Paribas -339,4 miliarde, Deutsche Bank -61,5 miliarde. Aceste bănci ar fi trebuit să fie declarate în faliment, dar autorităţile nu au avut curajul să ia această decizie, aşa că ele sunt astăzi doar pe buza prăpastiei. În acelaşi timp, băncile americane au fonduri proprii pe plus, conform regulilor contabile şi prudenţiale în vigoare atât în Europa, cât şi în America : JP Morgan +304 miliarde de dolari, Citigroup +219 miliarde, Wells Fargo +212 miliarde, Bank of America +178 de miliarde. Capitalizarea bursieră a băncilor franceze şi germane este incomparabil mai mică decât capitalurile lor tangibile negative : Société Générale valorează 22,4 miliarde de euro, BNP Paribas 66 de miliarde, Deutsche Bank 25,4 miliarde. Băncile americane, în schimb, pe lângă capitalurile lor pozitive, au şi capitalizări bursiere mult mai mari : JP Morgan 465,2 miliarde de dolari, Bank of America 343,2 miliarde, Wells Fargo 198 de miliarde etc. (vezi Jean-Pierre Chevallier – „Coronavirus et tsunami bancaire : anticipez les conséquences !”, chevallier.biz, 17.08.2021). „JP Morgan a pus deoparte… 270 de miliarde de dolari de disponibilităţi (cash) pentru a salva în maniera sa marile bănci europene, ceea ce înseamnă că acestea vor trece sub controlul americanilor în condiţii foarte avantajoase pentru ei” (Jean-Pierre Chevallier – idem). Trebuie menţionat că datoria Uniunii Europene (27 de ţări) se ridica la 12 420 de miliarde de euro la începutul lui 2021.

Zecile de miliarde de euro pe care le-au negociat recent PNL şi USR, pentru PNDL (ca să fie cumpăraţi primarii PNL pentru moţiunea lui Cîţu) şi pentru agenţia de pe lângă Ministerul Sănătăţii (pentru Vlad Voiculescu, de la USR Plus, şi pentru toţi useriştii plusişti, ca să mănânce şi gura lor ceva), sunt nu numai fantomatice, ci de-a dreptul tragicomice. De unde vor fi scoşi aceşti bani în contextul crizei economice care abia începe în toată Europa ? De la UE ? De la Germania ? În fapt, cele două partide imature şi total iresponsabile au negociat pielea ursului din pădure. Şi au dat vrabia din mână (guvernarea şi stabilitatea politică) pe cioara de pe gard (preşedinţia PNL). Sub îndrumarea, de asemenea iresponsabilă, a modestului profesor de fizică de la Sibiu, care a început să se creadă, dacă nu chiar Carol I, atunci cel puţin noul dictator al tristei noastre Românii. Să amintim aici şi că, sub Klaus Iohannis, Ludovic Orban şi Florin Cîţu, România ocupă un dezastruos loc patru în UE la deficitul balanţei comerciale : Franţa -74,4 miliarde de euro (în 2019) şi -82,5 miliarde (în 2020) ; Spania -34,6 miliarde (în 2019) şi -15,8 miliarde (în 2020) ; Grecia -22 de miliarde (în 2019) şi -17,9 miliarde (în 2020) ; România -17,6 miliarde (în 2019) şi -18,7 miliarde (în 2020). Ţările cu o balanţă comercială pozitivă semnificativă sunt, în ordine : Germania (+228,3 miliarde de euro în 2019 şi 182,4 miliarde în 2020), Irlanda, Olanda, Italia, Belgia. Pe un plus mai mic în 2019 şi 2020 se află Polonia şi Suedia.

Atât UE, cât şi moneda euro se apropie, după mai mulţi experţi, de o catastrofă. Retragerea SUA din Afganistan şi din Ucraina (ţară pusă în braţele Germaniei la recenta întâlnire de la Washington dintre Joe Biden şi Angela Merkel) poate fi urmată şi de o mai largă dezangajare, militară şi politică, a SUA din Europa. Atât NATO, cât şi UE (mai vechea Comunitate Europeană) sunt creaţii americane după cel de-al doilea război mondial destinate să ţină sub control Europa care tocmai ieşea dintr-un război devastator. Şi pentru beneficii şi profituri, se înţelege. Balanţa este de o bună bucată de vreme negativă pentru americani, de unde şi insistenţa fostului preşedinte Donald Trump pentru cheltuieli militare sporite. Franţa şi Germania au anunţat deja punerea pe picioare a unei apărări proprii, cu o primă decizie concretă : o forţă de intervenţie rapidă de 5 000 de oameni. SUA pivotează, în schimb, pe frontul China, adevăratul său concurent de azi, în Asia, în Pacific şi în Marea Chinei de Sud. China se pregăteşte serios să preia Taiwanul, teritoriu chinez la care nu a renunţat niciodată, recunoscut ca atare de SUA.

Marile realizări politice ale României din ultimii 30 de ani – integrarea în NATO şi în UE – pot să se dovedească amândouă falimentare. Am pierdut în aceşti ani aproape cinci milioane de concetăţeni, dintre care o bună parte sunt oameni tineri cu studii superioare, foarte calificaţi, fără nici o contrapartidă sau compensaţie. „Bătrâna Europă” a reuşit, pe spatele ţărilor din Europa Centrală şi de Est, foste comuniste, să-şi prelungească agonia, care pare de neoprit. În relaţia cu SUA, Klaus Iohannis s-a ales totuşi cu o şapcă de colecţie în calitatea sa de cel mai slab preşedinte din istoria României.

Publicaţiile economice serioase prevestesc o criză gravă în Europa : „Politica stimulării monetare continue şi-a epuizat resursele, provocând o criză pentru cei care fac politica Băncii Centrale Europene. Ca şi omologii lor din Statele Unite şi din alte bănci centrale importante, ei se confruntă cu certitudinea crescândă că ratele dobânzilor urcă, că valoarea activelor financiare scade şi căderea generală este însoţită de creşterea preţurilor. Conform neokeynesianismului, această combinaţie e o imposibilitate, dar chiar asta se vede acum la orizont. Punctul de pornire nu este doar în dobânzile negative, ci şi în nivelul mediu al datoriei publice raportate la PIB, care se află la 103 % […]. Sfidând termenii Pactului de Stabilitate din Tratatul de la Maastricht din 1992, după primirea Greciei şi a Italiei în Zona Euro, istoria monedei euro şi a BCE a cunoscut constant încălcări ale regulilor şi muşamalizări. Fără Covid şi fără creşterea preţurilor care e aproape sigur acum că vor împinge în sus ratele dobânzilor, BCE şi Bruxelles-ul ar mai fi putut scăpa un timp de greutăţi trecând peste regulile de bază. Criza cu care se confruntă Zona Euro diferă de cea din SUA, care, lăsând la o parte factorii sociali, e în principal o consecinţă a tipăririi de bani. Politici asemănătoare au fost practicate şi în Zona Euro, dar nu cu aceeaşi amploare. Problemele sale ţin mai mult de structură, cu un sistem bancar folosit în exces şi prea încrezător în ascunderea datoriilor nerambursabile prin sistemul de raportare TARGET2 (scoaterea datoriilor toxice în afara bilanţului – n.n.). […] Realitatea este că euro e liantul care-i ţine pe membrii Zonei Euro laolaltă – fără el, proiectul european e mort şi îngropat. Vuietul care cere întoarcerea la statele-naţiune va fi aproape irezistibil, şi nu numai pentru Germania, ci şi pentru cei care apreciază această voce a raţiunii. Ţările din Europa Centrală, ca Polonia şi Ungaria, ar putea înceta să mai încerce reformarea Uniunii Europene din interior, alegând să plece pur şi simplu, iar câteva ţări mai mici, care se află în Uniune pentru subsidii nu vor mai avea nici un motiv să rămână” (Alasdair Macleod – „Eurozone finances have deteriorated”, goldmoney.com, 5.09.2021).

 De ce este astăzi UE imperiul cu cea mai proastă situaţie economică şi de ce poate fi locul din care va porni noua mare criză ? Mai întâi pentru că UE (prin Germania) a fost tot timpul dependentă de economia americană, de dolarul american, iar azi SUA pare să se retragă cam de peste tot, să se întoarcă acasă, între cele două Oceane. Construcţia UE a fost şi a rămas, la fel ca moneda euro, una artificială. Indecisă între un stat federal (cum e SUA) şi un fel de ONU economic european, la mâna SUA, prin NATO mai ales. „Guvernul de la Davos”, guvernul mondial, care a prins aripi cu Covidul, pare să se exprime cel mai bine prin Germania şi prin UE, cu politicile „verzi” şi cu controlul digital al populaţiei. Apoi, sancţiunile economice impuse de SUA Rusiei au fost puse în aplicare mai ales de UE. A mai venit şi Brexit-ul, care a însemnat o mare lovitură pentru UE. Iar faimosul motor franco-german pare să funcţioneze pe modelul racului.


compania
DE LECTURA

Mihai Neagu Basarab. Recenzie la

cartea lui Gelu Culea Artă, artişti, administraţie în anii ’80. Amintirile unui fost director la Fondul Plastic al Uniunii Artiştilort Plastici

Editura Compania ne înlesneşte cu acest prilej înţelegerea unui segment mai puţin cunoscut din istoria contemporană a artelor plastice în ţara noastră. În România socialistă, directorul Fondului Plastic era slujbaşul care împiedica o sumedenie de pictori să moară de foame. Este oarecum ciudat că într-un stat ateu, care combătea prin varii mijloace misticismul, o serie de funcţionari, nu foarte înalţi, constituiau un fel de Dumnezei în epocă. Principalul era ca nu cumva să bage de seamă chiar ei înşişi acest lucru. Cât timp nu-şi dădeau seama ce simbolizează, aveau voie să funcţioneze ca mari binefăcători.

Memoriile lui Gelu Culea sunt prefaţate de Petru Romoşan, unul dintre mulţii artişti pe care autorul i-a ajutat să supravieţuiască în momentele dificile ale oricărui început de carieră. Culea îi aminteşte în cartea sa pe majoritatea celor pe care i-a sprijinit să-şi vândă tablourile, să obţină un atelier, o locuinţă sau o slujbă, în sfârşit, să se descurce ceva mai bine decât în prealabil. Ajuns în pragul senectuţii într-o situaţie asemănătoare, Romoşan nu pierde ocazia de a mulţumi în prefaţa sa lui Dumitru Radu Popescu pentru vorba bună pusă pentru soţia sa în vederea angajării la Uniunea Artiştilor Plastici, care s-a materializat în cele din urmă prin angajarea lui la o galerie de artă a Fondului Plastic. De altfel, pe parcursul lecturii am întâlnit numeroase schimburi de amabilităţi şi relativ puţine puneri la punct prin corectarea unor diverse exagerări într-un mod civilizat, desigur.

Cartea are şi o introducere a autorului în care acesta îşi mărturiseşte intenţiile autobiografice profesionale, materializate în două capitole ample : „Intrarea în ring”, în care ne prezintă mai ales traseul său profesional înainte de a fi angajatul Fondului Plastic, şi „Începe dansul” – de fapt, capitolul pentru care a fost conceput tot volumul. Ar mai fi de menţionat şi un fel de epilog cu titlul „Altă viaţă (alta, dar de multe feluri)”, de dimensiuni mai reduse. Întreaga carte e scrisă cu mintea românului de pe urmă, adică dintr-o înţelepciune la care n-ajunge oricine şi la care probabil că n-ar fi ajuns nici autorul, în ciuda inteligenţei şi cumsecădeniei lui excesive, dacă n-ar fi avut prilejul să cunoască artişti de excepţie, cum au fost Corneliu Baba, Piliuţă, Mărginean, Ion Pacea, Câlţia, Ilfoveanu şi alţii, dar şi lideri politici ca Levente, Nicolae Bozdog, Ion Dincă (Te Leagă), Dumitru Necşoiu, Nicolae Matei, Joiţa, Cioară, Enache, Găinuşe, şi lista acestora poate şi ea continua.

Aici, în primul capitol mai amplu, sunt amintiţi de vreo două ori şi câte trei tovarăşi anonimi, deci ale căror nume nu contează, dar noroc că era pe timpul lui Ceauşescu, şi nu pe vremea lui Gheorghiu-Dej, când nu conta nici cine are dreptate, deşi autorul mărturiseşte, pentru a-şi evidenţia calitatea personală, că în socialism, în general, „cântăreau persoanele mai mult decât legile, valorile, morala”. Ruşii au formulat mai clar situaţia : „În socialism, ordinul bate legea.” Tradus în orice limbă europeană, textul sună : „În socialism există în permanenţă, latent sau activ, terorismul de stat.” Autorul îşi vădeşte constant înţelepciunea : în orice firmă, membrii şi funcţionarii fac adevărata ei valoare ; evenimentele nu cad din cer, noi le creăm ; cu modestie, se consideră consumator de artă, şi nu critic de artă profesionist.

Primul capitol începe cu fixarea datei la care a luat în primire postul de director al Fondului Plastic al U.A.P.R., 29 noiembrie 1980, post rămas liber în urma decesului fostului director Văzdăuţeanu. Iniţial, Culea fusese inginer la Întreprinderea de Prefabricate Progresul. De acolo, a trecut inginer la Direcţia de Investiţii din Ministerul Comerţului Interior, în locul predecesorului decedat în urma unui accident aviatic. Mai departe, urcând mai multe trepte datorită hărniciei şi competenţei, a ajuns director general adjunct al Direcţiei Generale Comerciale a Municipiului Bucureşti. În momentul în care magazinul „La vulturul de mare cu peştele în gheare” a trebuit să devină „Materna”, a început colaborarea autorului cu U.A.P.R. Colaborarea s-a extins în momentul în care s-a iniţiat refacerea centrului vechi al Bucureştiului, cu Hanul lui Manuc, Carul cu bere etc. Culea menţionează că, la dărâmarea Spitalului Brâncovenesc, subalterna lui, doamna Cristescu, l-a informat că s-a găsit o inscripţie semnată în 1834 de Safta Brâncoveanu conţinând blestemul : „Cel ce va dărâma spitalul pentru îngrijirea săracilor să moară de moarte năprasnică în zi de Crăciun !” Fire esoterică de la natură, Voican Voiculescu a tradus în faptă blestemul. Este amintit şi un Congres al P.C.U.S. la care din greşeală a fost ales Kirov în loc de Stalin, după care Stalin şi alţi tovarăşi de nădejde i-au împuşcat urgent pe Kirov şi pe ceilalţi care s-au încurcat la vot, restabilind legalitatea, vorba lui Iliescu. Este citat şi un automatism verbal al tovarăşului Matei : ”Cui nu înţelege de vorbă bună îi explicăm cu pumnul!”

Aceste picanterii apar în contextul strângerii colaborării cu diverşi pictori, de la care autorul învaţă. Corneliu Baba i-a spus : „În opinia creatorului o lucrare nu este niciodată încheiată. Tot ce ai de făcut este să o laşi aşa… şi să aplici cele învăţate la un alt tablou.” Uneori, autorul nu îndrăzneşte afirmaţii tranşante, ci se refugiază în spatele unor întrebări. Astfel, când încearcă să descifreze cauza longevităţii unui Aurel Ciupe sau Ion Musceleanu sau Pierre Cornu, tatonează : „Să fie oare secretul longevităţii lor faptul că s-au înconjurat de tinere frumoase ?” Apoi, referindu-se la condiţiile grele de viaţă ale artiştilor plastici români, dă compoziţia delegaţiei sculptorilor români la o reuniune a sculptorilor din ţările socialiste, care a avut loc la Sofia : „Jalea (şeful delegaţiei), Foamete şi Flămând (membri)”. Pe Sorin Ilfoveanu l-a ajutat să se mute de la Piteşti la Bucureşti. Acesta i-a atras atenţia asupra şcolii lui Ciucurencu : Traian Brădean, Constantin Piliuţă etc. Cred că totuşi autorul exagerează când afirmă că a aflat după puciul din decembrie 1989 că la Fondul Plastic se practica încasarea de comisioane pentru diferite înlesniri sau comenzi. Pentru aşa ceva i-ar fi trebuit o naivitate care nu se putea obţine decât cu consumarea a peste 80 % din inteligenţa pe care a avut-o în permanenţă întreagă. Fără a-i vorbi de rău pe Patriciu, Câmpeanu şi Tăriceanu, mărturiseşte că n-a putut colabora cu partidul liberal al acestor scursuri politice decât câteva săptămâni. Faptul că nu-i critică mă enervează şi mă face să-l bănuiesc pe autor, măcar din când în când, de stângism camuflat.

continuare »


Mihai Neagu Basarab. Recenzie la

volumul lui Mircea Maliţa Strategii de supravieţuire în istoria poporului român

Această a doua ediţie, revăzută şi adăugită, subintitulată Cuminţenia pământului, a văzut lumina tiparului la Editura Compania cu un cuvânt înainte semnat tot de acad. Dan Berindei ca şi prima ediţie. Trăim o perioadă istorică în care viitorul ne apare sumbru, tinzând chiar să dispară pentru scumpa noastră patrie. Cunoscând personal foarte mulţi oameni, între care mulţi intelectuali de marcă, subtili, mulţi scriitori şi istorici, am aflat încă de acum o jumătate de secol, pe cale orală, ceea ce poate accesa oricine astăzi dacă-i cade ochiul pe vreun text de Lucian Boia. Pesimismul mai mult sau mai puţin îndreptăţit altădată este în actualitatea zilelor noastre de-a dreptul constrângător. În acest context, cartea marelui înţelept tobă de carte acad. Mircea Maliţa îndeplineşte o funcţie terapeutică pentru toţi cititorii de valoare, pe care actualităţile şi perspectivele româneşti tind să-i îmbolnăvească. În finalul prezentării acestei capodopere de erudiţie, patriotism şi înţelepciune de rabin, acad. Berindei afirmă : „Strategiile de supravieţuire… este o carte care îl defineşte înainte de toate pe cel care şi-a consacrat realizării ei strădaniile, erudiţia sa multiformă, ascuţimea minţii sale. Dar este şi o carte necesară, mai ales în timpurile de confuzie prin care încă trecem. Autorul ei ne reaminteşte cine suntem, cum am străbătut miraculos valurile istoriei, care ne sunt profilul şi trăsăturile minţii şi, mai ales, ne încurajează în mersul nostru înainte. Recursul la istorie apare firesc în demersul autorului, ca şi viziunea sa neîncetat mondială. În realitate, el ne arată – spre luare la cunoştinţă ! – cum trebuie să fie un bun diplomat, pe ce trebuie să se întemeieze şi ce trebuie să urmărească. Din nou, trebuie să-i mulţumim academicianului Mircea Maliţa pentru acest nou şi frumos dar.”
După o scurtă introducere de 12 pagini, autorul rezumă pe 105 pagini istoria românilor într-un mod care astăzi te face, simultan, să te simţi mândru şi să te ruşinezi că eşti român, pulverizându-ţi totuşi orice pesimism, ceea ce pare imposibil, până nu citeşti această carte. De fapt, cartea propriu-zisă are două părţi: „Strategii militare şi paşnice” şi „Profilul românesc”. În prima parte, care are cinci capitole, primele trei sunt istorie pură, al patrulea este „Retragerea din istorie”, iar al cincilea – „Pe scena lumii”. Din primele trei capitole, iată un fragment, pozitiv, dar nu cel mai înălţător, referitor la Vasile Lupu : „Din agenda lui nu mai lipsesc schimbările patriarhilor de la Constantinopol şi certurile cu ei, înţelegerea cu Poarta pentru acceptarea patriarhilor aleşi de el, numirile principalilor clerici din toată aria ortodoxiei pentru care i se cerea consimţământul, asigurarea finanţării, controlul cheltuielilor, orientarea Bisericii în confruntările cu catolicii şi calviniştii. E greu de înţeles cum de i-au mai rămas timp şi energie pentru treburile interne şi externe ale Moldovei. Dar Lupu nu se desprindea de visul său şi se lăsa flatat de beneficiari, care-l socoteau locţiitor şi asemănător împăraţilor bizantini.” Prin contrast, contemporanul lui Lupu în Ţara Românească, Matei Basarab, avea ca obiectiv „eliberarea Peninsulei Balcanice şi nu restaurarea unui imperiu”.
„Retragerea din istorie”, formulată ca atare de Lucian Blaga, constituie o strategie de supravieţuire. Academicianul Maliţa consideră că nu există totală ieşire din istorie pentru cei care se străduiesc să supravieţuiască. Şi mai adaugă, amendându-l pe Blaga, „Legile evoluţiei funcţionează acolo unde, din contactul cu mediul, există selecţie”. Contemporan cu Blaga, Ştefan Lupaşcu a creat „o logică a energiilor pe baza opuşilor inseparabili”. Autorul insistă pe cuplul actualizare-potenţare : „Cele două forţe nu sunt nici duşmane, nici prietene, nu se ajută, nu se împiedică. Se poate să nu poţi acţiona – pasul e mic, aproape invizibil. În schimb, potenţarea, îmbogăţirea minţii şi adunarea resurselor ei creşte considerabil.” În zona acţiunii puternice, situaţia este inversă. Blaga remarcă pe bună dreptate că acceptarea modelelor occidentale bine alese funcţionează benefic, catalitic. Autorul înţelege ceea ce citeşte ca acela care a scris şi, beneficiind uneori, în plus, de bibliografie suplimentară, este ridicat prin discursul său deasupra multor surse bibliografice de prima mână. Academicianul Maliţa mi l-a crescut mult în ochii mei pe Blaga ca filosof al istoriei, aşezându-l, în această calitate, lângă compozitorul Enescu şi sculptorul Brâncuşi, consolidând astfel şi unitatea României ca sursă de genialitate.

continuare »


Mihai Neagu Basarab – recenzie la

volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor de Aurel I. Rogojan 

Se știe că moții sunt oameni aprigi, care au atât de mult caracter, încât practic n-au nevoie să piardă vremea stând pe gânduri, așa cum ne-a rămas din istorie modelul reprezentat de Avram Iancu. Ei bine, autorul acestei monografii are una dintre cele mai strălucite minți românești din ultima sută de ani. Am parcurs mai multe texte elaborate de generalul Rogojan, care are o anumită obiectivitate, în sensul că nu se jenează să relateze despre o serie de greșeli ale unor importanți demnitari comuniști, întocmai ca și fostul său șef, generalul Iulian Vlad. Ei doi exprimă în scrierile lor sâmburele, miezul tare al doctrinei comuniste, care s-a retras din oficialitate pentru că rămăsese neînțeleasă pentru prea mulți din puținii șefi ai lui Aurel Rogojan, într-o vreme în care progresul tehnic, mai ales, făcea din ce în ce mai cuprinzătoare mintea cetățeanului-standard. Artizanii tranziției au înțeles perfect situația și au distrus învățământul și medicina românească între multe – toate celelalte – compartimente ale vieții civilizate, bazându-se pe faptul că, dacă 28 de ani plătești lefuri de batjocură, este nevoie de 50 de ani după ce reglementezi salarizarea conform cu respectul față de muncă până când slujbașii ajung să-și merite noile salarii deja învechite.
Generalul Rogojan a fost șef de promoție și continuă să fie un mare pedagog atâta timp cât nu este împiedicat să vorbească și să scrie, pentru că aici este adevărata lui vocație : organizator de oameni care știu, au învățat ce anume au de făcut. Salariile și pensiile de la SRI măsoară, de fapt, felul în care generalul Rogojan și-a făcut și continuă să-și facă datoria, meseriașii din informații fiind, în fond, cam singurii români din țară, maturi și conștienți, de care guvernanților reali le este frică. Desigur, și în Cuvântul înainte al acestei cărți autorul este obiectiv, dar cu ochelari roșcovani : el vede o opoziție între kaizerul Germaniei și țarul Rusiei, când, de fapt, ei erau aproape cumnați, țarina fiind nemțoaică și tensiunea generată de aceasta lângă țarul Nicolae al II-lea, cam papă-lapte, nemulțumea în primul rând familia țarului, care a deschis seria conspirațiilor rusești încheiate cu triumful lui Lenin, după ce tot poporul rus era încredințat că Dumnezeu va modifica religia creștină într-un mod convenabil Rusiei, de-mi vine să zic : unde dai și unde crapă. Multe conspirații rămân în mâna lui Dumnezeu, să mă ierte domnul general Rogojan, dar eu așa văd problema. Câți români ar fi ieșit să demonstreze pe străzi în decembrie 1989 dacă ar fi știut că în România de azi, așa cum a ajuns să arate, vor părea a fi în frunte Dragnea și cu Viorica lui ? Autorul vede însă foarte corect că « Toți și toate sunt în spirala nesfârșitelor conspirații împotriva legii, bugetului, statului și drepturilor cetățeanului. Internaționalele criminalității organizate au luat locul internaționalelor proletariatului ». Partea proastă e că internaționalele proletariatului erau pe hârtie în ordine, iar în realitate erau așa cum internaționalele criminalității organizate încă n-au ajuns să se-mplinească, urmând ca, atunci când se vor desăvârși, să ne întoarcem la un comunism perfecționat, cu perestroika și fără glasnost. Asta, desigur, și cu condiția ca domnul general Rogojan și alți câțiva ca noi, din toată lumea, să ne continuăm activitatea. Finalul prefeței este romantico-patetic : « O stafie bântuie prin România. Stafia antipatriotismului deșănțat și a trădării naționale… Dacă vorbești de dragostea de neam și de credința datorată patriei ești un retard comunist. » Dragostea de neam se află în opoziție cu Proletari din toate țările, uniți-vă !. Ca să-i lichidăm pe cei care și-au făcut o situație, indiferent prin ce mijloace, în fiecare țară, compatrioții ! Toți comuniștii care au cochetat cu dragostea de neam au fost lichidați sau, în orice caz, detestați de comunitatea comuniștilor din toate țările. Se lupta ca șefii partidelor comuniste să fie de alte naționalități. La noi, unguri, bulgari etc. Cine cânta Hora unirii sub comuniști, inițial, primea o condamnare, și mulți au mai rămas câțiva ani în închisoare și după ce, în urma unei destinderi, a unei relaxări, a adormirii vigilenței comuniste internaționaliste, Hora unirii a început să se cânte la radio, oficial.

continuare »



Introducerea autorului

Noi mărturii despre
România penală (2013-2017) 

Politică, justiţie şi servicii secrete în ofsaid

A spune adevărul, chiar dacă e trist

Cu aproape patru ani în urmă, Editura Compania mi-a publicat cartea România penală văzută de un senator fost procuror, care cuprinde declaraţii politice şi interpelări pe care le-am făcut în Senatul României în perioada 2010-2013. Cele mai multe dintre ele îi priveau pe protagoniştii guvernării portocalii (preşedintele Traian Băsescu, premierii Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu, ministresa Elena Udrea) şi pe şefii principalelor unităţi de parchet (Parchetul General, DNA, DIICOT), serviciilor secrete (SRI, SIE, SPP, STS) şi ai altor instituţii de forţă (MAI, ANAF, ANI, CCR). Concluzia cărţii era că în timpul regimului Băsescu a fost constituit un grup infracţional organizat la cel mai înalt nivel statal şi că în fruntea principalelor instituţii din ţara noastră au fost promovaţi, în baza principiului nulităţilor controlabile, oameni relativ tineri, cu pregătire precară, mediocră şi experienţă redusă, care erau, de regulă, şantajabili şi au manifestat obedienţă faţă de tutorii şi protectorii lor politici. Cartea se încheie cu declaraţii şi interpelări din 2013 în care i-am avut în cătare pe liderii principali ai PSD, respectiv pe Victor Ponta, în calitate de preşedinte al PSD şi prim-ministru al guvernului României, şi pe Liviu Dragnea, în calitate de secretar general al PSD, vicepremier şi ministru al Dezvoltării Regionale.
Majoritatea afirmaţiilor mele au fost confirmate de evoluţiile ulterioare, inclusiv de dezvăluirile mai recente ale fostului deputat Sebastian Ghiţă, ale fostului colonel SRI Daniel Dragomir şi ale jurnalistului Dan Andronic, directorul ziarului Evenimentul zilei. România a devenit un stat aproape eşuat după cele două mandate prezidenţiale ale lui Traian Băsescu. Chiar şi acesta a recunoscut anul trecut că România a devenit un stat mafiot şi un stat poliţienesc. De la statul clientelar din timpul guvernării Năstase s-a ajuns la statul mafiot sub preşedinţia lui Băsescu, iar în ultimii ani tendinţa este evoluţia spre un stat disciplinar, poliţienesc. Statul de drept a intrat sub controlul binomului SRI-DNA, care a dominat Parlamentul, guvernul, justiţia, administraţia publică şi presa. Şefi de servicii secrete în tandem cu şefi de unităţi de parchete au ajuns să destructureze partide politice şi să constituie partide noi, de tip balama, ca UNPR, pentru a configura noi majorităţi politice, şi chiar să impună liderii unor partide, ca în cazul fostului preşedinte al PSD, Victor Ponta. Lupta anticorupţie a derapat spre răfuieli politice şi a intrat într-o fundătură după denunţarea protocoalelor care au instituţionalizat binomul SRI-DNA. Justiţia scârţâie din toate încheieturile şi trebuie resetată, după cum a spus-o însuşi actualul ministru de Justiţie, Tudorel Toader. Încrederea românilor în justiţie şi în instituţiile de forţă a scăzut considerabil.
Instituţionalizarea şi eficienţa binomului SRI-DNA au fost confirmate de rapoartele de activitate ale SRI pe anii 2009 şi 2013, în care au fost menţionate echipele operative mixte pro­curori-ofiţeri SRI şi s-a consemnat că juriştii SRI i-au ajutat pe procurorii DNA să instrumenteze 462 de dosare în 2013, inclusiv sub aspectul încadrării juridice. Conform unei analize realizate de profesorul universitar şi avocatul Radu Chiriţă, între 2010 şi 2015 în România au fost adresate instanţelor de judecată 109 946 de solicitări pentru mandate de interceptare telefonică, din care au fost aprobate 102 729 (93 %), ceea ce înseamnă că au fost interceptate minimum 300 000 de persoane (luând în calcul o medie de trei persoane interceptate pe un mandat). Potrivit rapoartelor anuale de activitate ale SRI, în perioada 2005-2015 Serviciul a pus în executare peste 250 000 de autorizări pentru interceptarea comunicaţiilor, numărul acestora cres­când de la un an la altul şi ajungând în 2014 să fie de 11 ori mai mare decât în 2005. SRI a devenit campion mondial la ascultat, dacă avem în vedere analiza statistică a Fundaţiei Friedrich Ebert Stiftung România, potrivit căreia SRI a solicitat şi a obţinut de 16 ori mai multe mandate de siguranţă naţională decât FBI, raportat la populaţia României, care este de circa 16 ori mai mică decât cea a Statelor Unite ale Americii, în condiţiile în care prima putere a lumii se confruntă cu ameninţări la siguranţa naţională mult mai numeroase şi mai grave.

continuare »


Fascinaţia ineditului : Ultima boemă
bucureşteană, de Mihai Neagu Basarab

Delia Marc

Copil fiind (nu cutreieram păduri ☺), eram cu ochii larg deschişi şi cu urechile ciulite în sala de aşteptare şi în cabinetul de dentist al tatălui meu, din Piaţa Victoriei – Ilie Pintilie – fost Bonaparte – actual Iancu de Hunedoara ☺.
Şi nu numai acolo, ci şi în curte, la “găzăria” care aparţinuse Garajului şi Depozitului de produse petroliere ale bunicului meu.
Şi nu numai acolo, ci şi la renumita cârciumă a lui Jerca, de pe Clopotarii Vechi colţ cu Povernei (demolată şi ridicat de curând un Boutique Hotel-Restaurant Vogue), unde mă aciuiam uneori lângă bunicul meu.
În aceste trei locuri veneau personaje interesante ale timpului trecut şi prezent în acei ani ai deceniilor şase şi şapte ai secolului trecut.
Veneau pictori şi poeţi care îşi plăteau uneori tratamentele şi consumaţia cu rodul talentului lor (pereţii de la Jerca erau renumiţi pentru lucrările şi semnăturile iluştrilor pictori şi graficieni care îi călcau pragul).
Veneau armeni, ruşi albi de viţă nobilă şi polonezi de asemenea, veneau greci de-ai lui Manolis Glezos, evrei foşti combatanţi în Spania – într-un cuvânt, refugiaţi din varii motive din ţările lor de baştină.
Se discuta în şoaptă, deşi se mai ridica uneori vocea şi fiecare avea educaţia conversaţiei – se ascultau cu respect unul pe celălalt.
Nu ştiam pe atunci cât de norocoasă şi nenorocoasă eram deopotrivă.
Nu ştiam pe atunci că mulţi dintre cei întâlniţi şi ascultaţi făceau parte din boema bucureşteană. Dar mi-am amintit mereu momente, fragmente, nume, figuri…
Iată de ce m-am grăbit să citesc acest volum subţirel la prima vedere, dar dens în conţinut, semnat de Mihai Neagu Basarab.
De profesie medic, cu specializare in psihiatrie (doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar în psihiatrie în 1990) şi cu specializare şi în homeopatie şi acupunctură, Mihai Neagu Basarab s-a aplecat încă din anii tinereţii asupra scrisului, debutând în proza SF, apoi dramaturgie, traduceri, cronici, rubrici permanente în reviste serioase, publicând volume de literatură şi de medicină. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1972. Din anul 1990 s-a stabilit la Freiburg, în Germania, concentrându-se asupra carierei medicale, dar şi asupra scrierilor sale de literatură, eseuri şi memorialistică.

continuare »


Stimate vizitator,

Cum ştiţi, probabil, la 25 mai 2018 intră în vigoare Regulamentul European 2016/679
privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal
şi libera circulaţie a acestor date (GDPR).

Editura Compania doreşte să vă poată informa despre noutăţile sale editoriale (prin newsletter trimis pe e-mail) şi să vă poată expedia cărţile pe care le comandaţi.

Pe lângă e-mail, comanda implică pentru noi prelucrarea şi conservarea şi a altor date
ale dumneavoastră cu caracter personal (nume, prenume, domiciliu, număr de telefon), respectând măsurile de securitate impuse de normele europene.

Dacă doriţi şi dumneavoastră să primiţi înştiinţări despre noutăţile noastre editoriale(newsletter), vă rugăm să vă manifestaţi explicit opţiunea :

DAŢI CLICK AICI şi astfel veţi rămâne abonaţi la newsletter-ul nostru.

În cazul în care nu vom primi din partea dumneavoastră acest acord clar exprimat, nu vă vom putea expedia cărţile pe care ni le comandaţi şi nici comunica titlurile recent apărute la noi.

Vă stăm la dispoziţie pentru orice informaţii suplimentare pe această temă.

Cu cele mai bune gânduri,
Editura Compania

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153 Bucuresti
Tel. editura : 021 223 23 28  Fax : 021 223 23 24
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37    021 223 23 25
E-mail : editura.compania@gmail.com  compania@rdslink.ro
www.compania.ro
Blog : www.compania.ro/blog


Despre o carte „cu titlu provizoriu”

Dr. Vlad Stroescu

Toamna trecută am primit, pe adresa redacției, o carte. Pseudonimul autoarei, deşi foarte sonor – Maia Levantini – nu suna cunoscut, aveam să aflu că e vorba de un debut. Iar titlul mi s-a părut prea lung şi redundant: Cu titlu provizoriu: Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România. Serios, cuvântul „titlu” chiar în titlu? Şi două subtitluri? Doar citindu-l, am crezut, de altfel, că am aflat tot ce trebuia să ştiu: că e vorba despre plecat din ţară, de întors în ţară, că personajul e melancolic şi, mai rău, psihiatru. Cum stau toată ziua în compania unui psihiatru de care nu am cum să scap – arta de a scăpa de tine însuţi este extrem de complexă şi rafinată şi eu nu sunt măcar un ucenic talentat –, am pus cartea pe raftul de la serviciu, amânând-o pentru o dată neprecizată. Mi-era şi cam teamă să o deschid, poate din acelaşi motiv pentru care, de la Moartea domnului Lăzărescu încoace mi-e teamă să văd filme româneşti: nu cumva să mă duc la cinema şi să constat că în loc de ecran e o imensă oglindă panoramică.
Întâlnirile mele cu cărţile sunt rareori întâmplătoare şi orice carte bună îţi schimbă viața, aşa încât oricât aş încerca eu să întârzii întâlnirile astea, din lene sau inerţie, până la urmă ele tot au loc. Într-o zi însorită de ianuarie, ajutat de mai multe circumstanţe, m-am trezit că deschid volumul şi încep să citesc. Şi ce mai surpriză am avut. Am absorbit pe nerăsuflate odiseea acestei colege, între vechi şi nou, între matrice şi străinătate, între disperare şi exaltare (deşi nici exaltarea nu e tocmai fericită). Îmi măsor cuvintele: şi Odiseu s-a întors şi apoi a plecat iar, nici el nu-şi găsea liniștea. Ajuns la sfârşit, am avut impresia de neterminat sau de abia început.
Nu ştiu cât de reală e Maia Levantini/Mona Dumitrescu (numele personajului principal care, totuşi, e mereu la persoana întâi) şi cât e un compozit de realităţi paralele, un amalgam de persoane autentice, căci o bucăţică din ea eram cu siguranţă şi eu. Copil antedecembrist, psihiatru postdecembrist care descoperă că, odată deschise porţile închisorii regimului comunist, deasupra sunt un şir lung de închisori, precum balenele concentrice ale lui Marin Sorescu sau lanţul coliviilor lui Dan Verona. Şi tot precum Iona, eroina nu încetează să caute ieşiri, fie pe dinăuntru, fie pe dinafară. Înăuntru e „marea cultură”, Kant şi Dostoievski, cu care figuri binevoitoare de profesori au „mobilat-o” ca să facă faţă orizontului cenuşiu comunist. Înăuntru mai e şi moartea. În afară sunt Bucureştii, Spitalul de Psihiatrie Obregia, policlinica de la Apaca şi, mult mai departe, pe alte planete, Franţa şi America. La capăt, absurdul şi aleatoriul universal.
E greu să pun punctul pe „i” şi să încadrez cartea asta. Or fi memorii? Ficţiune simplă nu e, pentru că e prea multă autenticitate: m-am speriat de-a dreptul recunoscând scenele şi obiceiurile de la Spitalul Obregia. E şi o curiozitate antropologică aici: în fiecare călătorie, articularea dintre străin şi familiar e minuţios construită. Dar nu e nici neoreportaj, e prea subiectivă pentru aşa ceva.
De fapt, dincolo de încadrări stilistice, ce şochează în carte e deschiderea absolută. Înţeleg de ce autoarea (sau autorul) se protejează (nu cunoaştem identitatea lui reală): eu unul nu aş fi avut curajul să vorbesc despre mine în felul ăsta, fără rezerve. Nici despre alţii – reflex de psihiatru, poate. Dar şi mai uimitor e felul elaborat în care deschiderea e construită: e ca şi cum omul din spatele discursului ar încerca permanent să se ascundă după limbaj şi ar eşua, calculat, de fiecare dată. Avem aici un discurs adesea ultracult, încărcat de referinţe livreşti, dar în acelaşi timp detaşat şi autozeflemitor, chiar balcanic pe alocuri. Avem simţ al umorului simultan cu cel al tragicului, adesea, de ce nu, în aceeaşi frază. Avem artificii stilistice ce includ tabele de contingenţă şi parodii după balada Mioriţa. Şi deşi e meşteşug în toată afacerea, iubeşti imperfecţiunile, pentru că ele arată că nu e doar făcătură scriitoricească. E foarte greu să fii sincer fără să cazi în patetism şi în fals. Limbajul de azi e atât de amăgitor încât adesea e suficient să deschizi gura şi ai şi eşuat, te-ai şi alienat. Dar Maia Levantini reuşeşte atât de bine, încât o vom pune în acea rară categorie de medici-scriitori unitari, fără sindrom de personalităţi multiple, care vorbesc pentru că noi, ceilalţi medici, nescriitori, nu putem să o facem.

Text preluat din Viaţa medicală, 31 ianuarie 2018


Lucifer şi Lucia Ferescu
sub steaua dimineţii

Vladimir Bulat

Într-un recent interviu acordat canalului Radio România Cultural, pictorul și scriitorul Petru Vintilă jr. afirma că pseudoromanul Lucia Ferescu sau Steaua dimineții, 2016, a fost inițial un soi de eseu, topit ulterior în capitolul al treilea al acestei scrieri. A mai spus că acelei narațiuni îi lipseau dialogurile, vocile unor personaje care să facă mai perceptibilă și mai vie cavalcada ideilor, informațiilor și acțiunilor din cuprinsul acestei scrieri care debutează într-o toridă zi a lui 1835 și se încheie tot într-o zi de iulie a anului 2060.
Să recitim pasajele din acest pseudoroman : „Ziua aceea de iulie a anului 1835 pogorâse asupra Bucureștilor o căldură cumplită. Soarele parcă se topise pe cer, aerul ardea ca o văpaie de cuptor și întreaga fire încremenise, lipsită de cel mai slab firicel de vânt. Vipia alungase de pe ulițe deopotrivă oameni și animale, toţi și toate căutând o umbră anemică de iluzorie răcoare. Marele târg se pustiise, vlăguit, și amorţise sub lava ce se revărsa necontenit din soarele nemilos” (pag. 17) ;
Ziua aceea de iulie a anului 2060 pogorâse asupra Cetății Eterne o căldură cumplită. Încă de la primele ore ale dimineții, soarele parcă se topise pe cerul de un albastru spălăcit, înfierbântând nefiresc pământul. Aerul frigea ca o văpaie de cuptor încins la roșu, indicând iluzia unor torente invizibile de lavă ce se revărsau peste Cetatea Eternă” (pag. 314).
Între aceste două zile de iulie se întinde o fantasmagorică urzeală narativă, care te face să o parcurgi cu sufletul la gură, uitând de secole, biblioteci, geografii, școli, apartenențe religioase etc. Petru Vintilă jr. și-a scris, am putea spune, romanul vieții ; a spus în el cam tot ce crede, știe, cunoaște, cam cum vede el șarpanta întregului univers, din care pământul e doar o fărâmă zguduită de controverse, neliniști, războaie, convulsii, cataclisme, molime, secretomanie și fanatism, din care, în esență, înțelegem că „mântuirea nu este ce pare a fi” (pag. 68).

continuare »


Cuvântul lui Dumitru Constantin Dulcan la lansarea volumului Lucia Ferescu
sau Steaua dimineţii
de Petru Vintilă jr. –
5 aprilie 2017

Această carte este o adevărată enciclopedie a culturii umane, scrisă cu o înaltă luciditate intelectuală şi născută după un lung travaliu de documentare, de facere şi de informare. După cum precizează autorul, cartea este un semiroman cu personaje luate din realitatea actuală şi din cea a secolelor trecute, pe care le înfăţişează trăind concomitent atât în lumile arhaice specifice istoriei secolelor XVIII şi XIX româneşti, cât şi în cele moderne.
Acţiunea romanului se petrece pe locul numit înainte Dealul Spirii, demolat pentru a se construi actuala Casă a Poporului. L-am prins şi eu înainte în forma sa rustică şi pitorească, cu case, multe neetajate, înconjurate de grădini cu dalii, crizanteme şi trandafiri, cu o viaţă semipatriarhală între vecinii care se cunoşteau din copilărie. Ca medic, i-am tratat pe mulţi dintre cei care au fost dezrădăcinaţi din casele lor şi nu s-au mai putut împăca cu noul statut impus cu forţa.
Riguros, aproape până la obsesie, întocmai ca un cercetător de nivel academic, Petru Vintilă jr. se foloseşte de personajele sale pentru a face o lungă incursiune în istoria religiilor, a sistemelor filosofice, a tradiţiilor spirituale şi, la modul general, a întregii gândiri şi culturi umane înscrise sub semnul marilor înfăptuiri dar şi al dramelor, al nefericirii, ca şi al rarelor clipe de linişte. Cartea lui Petru Vintilă jr. este un memento mori care îndeamnă la meditaţie asupra măreţiei şi limitelor omeneşti, un adevărat fluviu balzacian de întrebări şi răspunsuri.
Cartea este în acelaşi timp un compendiu al culturii umane, văzută cu un ochi ager, meticulos şi lucid. Spre deosebire de tendinţa actuală de a trata orice subiect căutând să-i reliefeze doar umbrele – reale sau imaginare –, Petru Vintilă jr. se înscrie într-un realism pe care l-aş numi onest, corect şi responsabil.
Dincolo de istoria contradictorie a lumii, Petru Vintilă jr. ne oferă în acelaşi timp măsura talentului său prin imagini care se lipesc de retina sufletului. Iată doar două exemple : « … câteva icoane vechi, zgrăvite naiv, în tonuri pastelate le insuflau oaspeţilor osteniţi de drum un calm patriarhal şi o linişte de început de lume. » Sau : « … căldura sobelor aromea a mere și gutui păstrate pentru iarnă. » Mie îmi amintește de lectura « Cronicilor optimistului și pesimistului » ale lui G. Călinescu, în care doar câteva linii de condei te transportau instantaneu într-o lume a visării.
Rigoarea și participarea afectivă cu care descrie relicvele vechilor civilizații găsite pe meleagurile noastre (Cucuteni, Gumelnița, Hamangia – datate la 6-10 000 de ani) mie personal îmi spun foarte mult despre educația primită în familie și despre rădăcinile străbunicilor săi înfipte solid în acest sol, chiar dacă, probabil, unele semințe ar fi putut avea și alte obârșii.
Cartea se încheie într-o notă apocaliptică. Personal, vreau să cred nu în dispariția lumii, ci în sfârșitul unei mentalități, al unui mod de gândire absolut periculos. Dacă nu ne schimbăm modul de gândire, care este tributar unui realism naiv, vechi de când lumea, nu avem șanse de supraviețuire în condițiile în care este suficientă o singură apăsare pe buton pentru ca întreaga omenire să se transforme în scrum. Tocmai pentru a evita acest catastrofal final este nevoie de o nouă paradigmă, o Nouă Spiritualitate, în acord cu psihologia umană, cu biologia noastră și cu, dați-mi voie s-o spun, cu voința Universului. Universul ne vrea ființe vii prin care se experimentează pe sine, și nu tăcerea cenușii spulberată-n vânt.
Iată deci ce misiune are această carte : este o excelentă chemare la trezirea spirituală. Vă invit s-o citiţi cu răbdarea şi bucuria cu care Petru Vintilă jr. ne-a dăruit-o scriind.



//