OPINII IN
compania lui ...

sâmbătă 26 sept. 2020

SUA : Alegeri prezidenţiale sau revoluţie colorată ?

Petru Romoșan

Se scrie şi se vorbeşte mult despre America în ultima vreme. Ceva foarte important pare să se întâmple acolo, ceva care depăşeşte, poate, de departe confruntarea dintre Donald Trump şi Partidul Democrat, dintre suveranişti/naţionalişti/protecţionişti/suprematişti albi şi progresişti/Deep State/globalişti/Black Lives Matter.

Revoluţia Americană care a dus la crearea SUA a ajuns în faza de maturitate în anii 1789-1791. În 1789 a fost ales primul preşedinte, George Washington. Revoluţia Americană a fost simultană cu Revoluţia Franceză, începută brutal la 1789. Franţa a fost, de altfel, principalul susţinător al noii republici americane. Unul dintre cei mai mari diplomaţi ai tuturor timpurilor, francezul Talleyrand, s-a găsit, începând din 1794, pentru doi ani, în noua republică americană. Fugise din Franţa, anticipând Teroarea, mai întâi, în 1792, în Anglia şi apoi în America. Observaţiile lui despre americani şi America pot surprinde şi astăzi : „Nu-mi mai vorbiţi despre o ţară (SUA – n.n.) în care fiecare om pe care l-am întâlnit era dispus să-mi vândă câinele lui.” ; „Statele Americii fac o ţară în care, dacă există 32 de religii, găseşti doar un singur fel de mâncare, şi acela prost.” ; „Faţă de America, Europa trebuie să fie mereu foarte atentă şi să nu furnizeze nici un pretext de acuze sau de represalii. America creşte în fiecare zi. Şi va deveni o putere colosală. […] În ziua în care America va pune piciorul în Europa, pacea şi securitatea vor dispărea de pe continent pentru multă vreme” (Talleyrand en verve – mots, propos, aphorismes, Horay, Paris, 2002).

Şi tot Talleyrand se exprimă aparent banal, doar că o face acum 226 de ani : „Există aici mai multe mijloace de a face avere decât oriunde altundeva” (op. cit.). El însuşi, sărăcit de Revoluţia Franceză, dar viitor mare om politic al epocii, se pune pe speculaţii şi afaceri în cei doi ani ai săi de exil în America.

Alegerile din SUA, cele mai importante din lumea occidentală, vor avea loc peste o lună şi câteva zile. În condiţiile marii crize economice în defăşurare, agravată şi de criza sanitară, America are nevoie cel puţin de stabilitate politică, pentru că, oricum, o mare unitate de vederi e imposibilă. Stabilitatea se obţinea până nu demult destul de simplu : câştigau alegerile ori republicanii (GOP – Grand Old Party), ori democraţii (sau liberalii – Liberals), iar învinşii îi recunoşteau temporar, patru ani, pe învingători. În 2020, după Russiagate, Impeachment, Black Lives Matter, acest deziderat simplu pare de nerealizat.

Şi în România, ca în orice protectorat american, avem simpatizanţi fanatici ai actualului preşedinte Donald Trump, dar avem şi simpatizanţi, mai discreţi, dar mai puternici şi mai numeroşi, ai democraţilor, nu neapărat ai lui Joe Biden. Un susţinător discret al democraţilor este chiar ambasadorul nostru la Washington, George Maior, fost director al SRI. La fel, cea mai mare parte a PNL şi USR fraternizează mai degrabă cu Partidul Democrat, cu Joe Biden, decât cu prea conservatorul Donald Trump sau cu Partidul Republican care îl susţine.

Dintre liderii europeni importanţi, nici Emmanuel Macron, nici Angela Merkel, nici premierul Italiei, Giuseppe Conte, şi nici Papa Francisc nu par a fi adepţi ai trumpismului. Dimpotrivă. Singurul susţinător important din Europa al lui Donald Trump se arată a fi premierul britanic, Boris Johnson. Şi, foarte probabil, şi Rusia lui Putin ar prefera o realegere a lui Donald Trump, care nu a pornit nici un nou război, cum ar fi făcut, se spune, Hillary Clinton dacă ar fi ajuns la Casa Albă. Chiar un război prin proxy cu Rusia. China, în schimb, mare putere mult mai înclinată spre globalism, ar fi favorabilă unui succes al lui Joe Biden şi al democraţilor, şi ei mult mai aplecaţi spre globalism. În plus, Donald Trump a început un război hibrid de amploare cu China : Huawei, 5G, taxe vamale mărite, Taiwan, Hong Kong.

Dar marea noutate, marea schimbare datorată şi pandemiei va fi amplificarea votului prin corespondenţă. Cei mai mulţi americani care vor vota prin poştă sunt democraţi. „47 % dintre alegătorii care prevăd să voteze cu Biden zic că vor vota, probabil, prin corespondenţă, după un sondaj USA Today/Suffolk University publicat miercuri. E mai mult decât dublul celor 21 % dintre alegătorii care-l susţin pe Trump şi care spun că vor vota, probabil, prin corespondenţă. Sondajul arată că 56 % dintre republicani intenţionează să voteze în ziua scrutinului, faţă de 26 % dintre democraţi. Dacă toate voturile ar fi numărate şi făcute publice în acelaşi timp, nu ar fi o problemă. Dar majoritatea rezultatelor pe care le vom obţine în seara alegerilor vor proveni din votul direct în urne, iar majoritatea voturilor prin poştă nu vor fi numărate decât mai târziu. În acest moment, toată lumea ar trebui să vadă că lucrurile nu au cum să se termine bine” (Michael Snyder – „Nous faisons face à l’élection la plus chauchemardesque de l’histoire américaine moderne”, mondialisation.ca, 17 septembrie 2020).

Număratul voturilor prin corespondenţă se va prelungi foarte mult, poate dincolo de 20 ianuarie, când noul preşedinte ar trebui să fie înscăunat la Casa Albă. Cum republicanii votează masiv în persoană, direct, primele rezultate îi vor fi favorabile lui Donald Trump. Care poate face marea greşeală de a se declara prematur învingător. Contestaţia democraţilor va fi imediată şi foarte puternică. Aşa poate începe haosul, revoluţia colorată (cu violenţe organizate, cu intervenţia premeditată a militarilor, cu lovitură de stat etc.), contrariul stabilităţii de care SUA, în criză economică dar şi socială, are atâta nevoie.

Numirea unui judecător conservator la Curtea Supremă în locul recent dispărutei judecătorare Ruth Bader Ginsburg, o democrată, îi poate fi într-adevăr de mare ajutor lui Donald Trump. Raportul de forţe la Curtea Supremă a SUA ar fi atunci de 5 la 4 în favoarea republicanilor, ceea ce ar putea conta decisiv la desemnarea noului preşedinte. Care, aproape sigur, se va hotărî la Curte, după lungi şi aprige controverse. Dacă SUA va mai avea un preşedinte ales democratic…

Observatorii internaţionali semnalează şi alte posibile pericole. China poate ataca Taiwanul, protectorat american, în timpul crizei prezidenţiale din SUA. Iranul poate face acelaşi lucru în Emiratele Arabe, noul aliat al Israelului. Iar Rusia îşi poate rezolva definitiv problemele de la graniţele sale, cu Ucraina, Belarus, Moldova, Georgia şi poate chiar cu România la Marea Neagră. SUA se va afla în situaţia de a nu putea avea o replică promptă. Sub presiune vor fi şi aliaţii săi cei mai fideli, Israelul şi Arabia Saudită, care numai de inamici nu duc lipsă. Se mai poate adăuga şi o criză a tuturor Burselor care au fost dopate cu lichidităţi ficţionale.

Tot pentru ultimele luni ale lui 2020 se anunţă de peste tot un nou val de Covid-19, cu un nou lockdown la cheie. Ţările cele mai afectate azi par a fi Franţa şi Marea Britanie. Nu e clar dacă avem de-a face cu o criză sanitară sau mai degrabă una de management politic. Acest straniu, atipic al doilea val va veni, probabil, după alegerile americane (3 noiembrie), dar poate înaintea alegerilor parlamentare din România. Consecinţele economice şi politice sunt uşor de imaginat.

Va fi o mare diferenţă în politica americană dacă Trump va fi reales sau dacă, dimpotrivă, vor câştiga democraţii, cu Joe Biden şi Kamala Harris ? Răspunsurile vin din partizanatul politic dreapta-stânga în care se înscrie fiecare. Grave vor fi, în schimb, incapacitatea sistemului american actual de a-şi alege un preşedinte recunoscut de toată lumea şi instabilitatea în care vor intra Statele Americane. Care riscă să nu mai fie deloc Unite.

Paul Craig Roberts, un foarte consistent comentator al actualităţii politice americane, a adus deja destule „dovezi despre complexul militaro-securitar, care, folosind media şi pe democraţi, intenţionează să transforme alegerea preşedintelui din noiembrie într-o revoluţie colorată […]. Democraţia americană e pe cale de a se sfârşi pentru totdeauna, iar mass-media din lumea întreagă va anunţa evenimentul ca fiind răsturnarea victorioasă a unui tiran” („America’s Color Revolution”, paulcraigroberts.org, 12 septembrie 2020). Tot el scria, cu două zile mai devreme, pe 10 septembrie, un articol intitulat „Statele Unite şi Constituţia lor mai au două luni de trăit” („The United States  & Its Constitution Have Two Months Left”).

Pentru cine urmăreşte simultan evoluţia evenimentelor din Franţa şi din America, asemănările în privinţa decăderii democraţiei pot fi uluitoare. Recent, ministrul Sănătăţii din Franţa, Olivier Véran, sub impulsul preşedintelui Macron, a impus restricţii sanitare nejustificat de severe în ţară, mai ales în sudul Franţei. Comentatorii independenţi vorbesc pe şleau despre o răzbunare nesăbuită împotriva doctorului Didier Raoult din Marsilia. Cele două mari democraţii care au avut revoluţii de modernizare concomitente par să „sfârşească” în haos tot împreună. Printr-un parcurs sinuos de criză generală, vine acum să li se alăture şi cea de-a treia mare democraţie clasică, Marea Britanie…


duminică 20 sept. 2020

Câştigă PNL şi absenteismul

Petru Romoșan

Contextul global în care se votează local în România e mai puţin băgat în seamă de conaţionalii noştri : epidemia de Covid-19 e planetară, o pandemie deci, o criză economică de o amploare nemaivăzută e în plină desfăşurare, e deja prezentă ameninţarea mai multor focare de război, reale sau imaginare, în primul rând între marile puteri prin proxies. Alegerile locale ar trebui să aibă un conţinut democratic mai consistent decât alegerile prezidenţiale (cel mai uşor de manipulat) sau decât cele parlamentare (influenţate de cele prezidenţiale). Motiv pentru care populaţia ar trebui să se deplaseze în masă ca să-şi voteze reprezentanţii de proximitate. Lucru care, din păcate, e evident că nu se va întâmpla.

Deşi alegerile locale, prin natura lor, sunt cel mai puţin controlate de statul profund, de SRI, de STS şi de prea mulţii noştri protectori şi garanţi, ele apar totuşi ca la fel de corupte şi de compromise ca şi prezidenţialele şi parlamentarele. Apartenenţa la un partid sau altul nu ar trebui să conteze. Ar trebui să primeze calitatea candidatului cunoscut direct de mulţi dintre cei care votează. Dar şi în acest an va fi votat candidatul partidului cu cele mai multe şanse să se afle la butoane în anii următori. Se va vota mai degrabă PNL pentru că preşedinte e Klaus Iohannis şi el va numi, oricum, un prim-ministru PNL. Iar banii se redistribuie de la Bucureşti.

Spre deosebire de Bucureşti, candidaţii locali din restul ţării sunt mult mai bine cunoscuţi, mult mai apropiaţi de alegătorii lor. Şi de aceea sunt presaţi să obţină rezultate tangibile. Un bun administrator dovedit, ca Mircea Moloţ în judeţul Hunedoara, ar trebui să revină in business. Dar are în spate ALDE, partid care nu-l prea ajută. Va câştiga oricum reprezentantul PNL, oricum s-ar numi el şi orice ascendenţă ar avea. Gruparea „minuşilor politici” de la Cluj – Emil Boc, Alis Tişe, Daniel Buda (europarlamentar) – ar trebui să câştige fără probleme. Ei sunt miezul „bun” al PNL, sunt fostul PDL. Clujul e oraşul cel mai greu de înţeles din România. Probabil, lunga ocupaţie maghiaro-habsburgică îşi spune cuvântul – supunerea, chiar şi colorată de revoltă, pare a fi în ADN.

Bucureştiul e un caz aparte. În Bucureşti avem de-a face şi cu o repetiţie generală pentru alegerile parlamentare care urmează calendaristic. Partidul care câştigă alegerile în Bucureşti va domina şi Parlamentul şi va da un guvern mai puţin minoritar decât cel de acum al lui Ludovic Orban. Eventual, va da şi preşedintele de după Klaus Iohannis. Fără să mai vorbim de enormul buget, o traistă din care se hrănesc miriade de ONG-uri, fundaţii, asociaţii, comitete şi comiţii. Bătălia se dă între Nicuşor Dan pentru USR-PNL şi Gabriela Firea, primarul în funcţie, pentru PSD. Cine va fi viitorul candidat cu şanse la preşedinţia României ? Nicuşor Dan ?

În anii trecuţi, Crin Antonescu şi Liviu Dragnea au ratat cu brio, fără explicaţii şi fără scuze, angajamentele pentru o nouă Constituţie şi pentru descentralizarea României. Deşi primiseră voturi mult peste merite pentru struţocămila USL (PSD împreună cu virginul PNL contra PDL şi Băsescu), din care făcea parte şi tânărul prim-ministru Victor Ponta. Atât Crin Antonescu, cât şi Liviu Dragnea, analizaţi în mii de articole şi sute de emisiuni TV, pentru injectarea cu conţinut şi, mai ales, pentru umplerea spaţiului public, sunt azi neant politic. Doar Victor Ponta mai face încă gălăgie pe la margini.

Azi, prima şansă o au candidaţii locali ai PNL şi ai USR, susţinuţi la greu de acelaşi Sistem, la comanda partenerilor externi. Totuşi, cel puţin teoretic, în mai multe localităţi şi chiar în unele judeţe, printr-un vot masiv şi hotărât, cetăţenii încă români îşi vor putea impune aleşii în care cred, pe care îi cunosc. Recuperarea treptată şi dificilă a ţării din condiţia de colonie se va face acum sau altă dată doar prin alegerile locale. Procesul e lung şi dureros. Ne întoarcem la timpurile juzilor, cnezatelor şi voievodatelor. Singura democraţie la care putem avea acces în viitor e cea de la nivelul local. Sau, dacă nu, ne pierdem ţara.

Sunt multe „jafuri” de primari care vor fi aleşi sau realeşi. Traseismul dinspre „coruptul” PSD spre „angelicul” aşa-zis „partid al meu” a luat nişte proporţii observate până şi de vuvuzeaua Rareş Bogdan. În sate, marea bătălie se dă pentru posturile de consilieri, care echivalează, în condiţiile marii secete de locuri de muncă, cu nişte salarii domneşti. Dar nici consilierii din Bucureşti sau din marile oraşe nu sunt mai breji.

Foarte probabil, pe lângă „partidul meu”, PNL, celălalt câştigător al alegerilor locale din 2020, la vreme de pandemie, va fi încă o dată absenteismul, cel mai mare partid din România.


sâmbătă 12 sept. 2020

Big Pharma, noul balaur cu şapte capete

Petru Romoșan

Ce înseamnă „Big Pharma” ? Înseamnă industria farmaceutică sau, mai precis, primele 5 sau 10 (depinde de natura clasamentului) cele mai mari companii farmaceutice mondiale, producători de medicamente adică. Aceste mari companii (sau laboratoare) sunt organizate într-un lobbying farmaceutic la care participă organisme de reglementare, politicieni din toată lumea, finanţaţi din miliardele coloşilor Pharma, ONG-uri, foarte mulţi medici sponsorizaţi, cumpăraţi.

Printre cele mai mari scandaluri care au lovit Big Pharma au fost Vioxx (antiinflamator de la Merck and Co – îi sunt atribuite 40 000 de decese în SUA) şi Mediator (de la Servier – derivat de amfetamine, cu riscuri cardiace, medicament retras de pe piaţă în 2009). Aceste scandaluri şi încă multe altele au demonstrat că „efectiv, industria farmaceutică are câteodată strategii împinse la extrem ca să ocolească adevărul asupra produsului ei, pentru a-l menţine pe piaţă cu toate efectele secundare periculoase” (Tatiana Chadenat – „Les laboratoires pharmaceutiques sont-ils aux mains du „Big Pharma” ?”, franceculture.fr, 19.06.2019).

Spre deosebire de România, unde comentatorii medicali sunt aproape în totalitate sponsorizaţi de Big Pharma şi sunt până la urmă doar propagandiştii acesteia, în ţările occidentale, anchetele jurnaliştilor de investigaţie se ocupă cu precădere de partea dubioasă, întunecată a industriei Pharma. Pentru că subiectele sunt dintre cele mai sensibile – e vorba de sănătatea oamenilor. În ultimele opt luni de pandemie, Big Pharma a fost alături de OMS, pe care îl şi controlează, de ONU (un simulacru de viitor guvern mondial) şi de alte forţe globale anonimizate, preocupate de desfăşurarea şi de consecinţele pandemiei. Desigur, Big Pharma e prima interesată de vaccinurile care vor însemna foarte multe miliarde. Big Pharma lucrează discret, prin interpuşi, prin doctori influenţi, pe care-i putem vedea pe sticla televizoarelor şi în toată mass-media. Doctori care sunt întotdeauna interesaţi de soarta populaţiei şi recomandă numai tratamentul „care trebuie”. Ei îşi declară arareori sumele încasate din surse colaterale, şi mai niciodată obligaţiile asumate şi adevăratele lor ţinte.

Subiectul Big Pharma e practic inepuizabil şi poate fi actualizat zilnic. Dar puţina presă care mai mişcă la noi nu pare deloc interesată. Şi nu e vorba doar de presa prostituată. Ce e evident pentru toţi comentatorii de aiurea e că preocuparea principală a Big Pharma nu e în nici un caz sănătatea populaţiei, aşa cum pretinde ea cu orice ocazie, prin orice interpus, ci doar marele profit. Industria Pharma e cea care are cea mai mare rată de multiplicare (7) pe toate pieţele.

În ultimii zece ani, Big Pharma pare să fi preluat de la producătorii majori de petrol, aflaţi în dificultăţi diverse, rolul de sponsor principal al politicienilor de peste tot. Poate fi aici una dintre explicaţiile multiplicării aproape instantanee a măsurilor de închidere (confinement, lockdown) şi chiar de terorizare a populaţiei prin mass-media complet aservită (şi prostituată !). Dar, dincolo de câştigurile aduse de producţia de medicamente şi de instrumentar sanitar, pot exista şi interese cu bătaie mai lungă, care ţin de noua ordine mondială ce vrea să se instaleze. Oricum, perspectiva de profit cu vaccinurile este gigantică şi oameni ca Bill Gates sunt foarte implicaţi.

Numele de producător de medicamente cel mai citat în 2020 a fost al Gilead (Gilead Sciences – companie cotată în Bursă), cu al său Remdesivir. Remdesivir-ul a fost opus frontal protocolului profesorului marseiez Didier Raoult (hidroxiclorochină + azitromicină). Tratamentul profesorului Raoult costă câteva zeci de lei în România, dar e greu de procurat (mai ales Plaquénil-ul). În schimb, tratamentul propus de Gilead, şi promovat în România de dr. Alexandru Rafila (OMS), costă în jur de 2 500 de dolari. Mai mulţi doctori francezi sponsorizaţi de Big Pharma şi direct de Gilead l-au atacat în fel şi chip pe marele şi cinstitul savant francez. A fost chiar ameninţat cu moartea din biroul unui alt doctor, abundent sponsorizat, printre alţii şi de Gilead („Laurii îi aparţin prof. François Raffi din Nantes. 541 729 de euro, dintre care 52 812 euro de la Gilead. Este o întâmplare dacă aflăm că telefonul anonim de ameninţare la Didier Raoult, dacă insista să continue cu hidroxiclorochina, venea de la un mobil din serviciul de infecţiologie al Centrului Spitalicesc Universitar de la Nantes, unde François Raffi e şef de serviciu ?” – „Top 13 des revenus annuels récents versés par l’industrie pharmaceutique”, francesoir. fr). La fel ca în România, justiţia din Franţa nu a făcut deocamdată nimic în acest caz sau în alte cazuri de conflict de interese dovedite. Până şi un ministru al Sănătăţii (Agnès Buzyn) pare să fi fost recrutată, împreună cu soţul său (Yves Lévy), directorul unei importante instituţii de control al sănătăţii populaţiei.

„Marile firme farmaceutice au ca finalitate nu sănătatea populaţiilor, ci profitul. Dacă pandemia de Covid-19 este trăită în toată lumea ca o catastrofă sanitară, ea e percepută de laboratorul Gilead ca o promisiune de a avea acces la o piaţă planetară şi de a obţine beneficii colosale. Gilead aştepta această mană cerească de mulţi ani şi se pregătea pentru o vastă operaţiune comercială pentru a-şi promova antiviralul propriu, Remdesivir. Cu Covid-19 i s-a ivit o splendidă ocazie, laboratorul trebuia să-şi impună Remdesivir-ul prin toate mijloacele. Avea nevoie mai întâi să-şi asigure susţinerea marilor instituţii. În ianuarie 2020, Gilead obţine susţinerea OMS ; din februarie deja, în Statele Unite, susţinerea lui National Institute of Allergy şi a celebrului său director, Anthony Fauci ; în Franţa, în martie, membrii cei mai influenţi din Consiliul Ştiinţific, apoi cei din Înaltul Consiliu al Sănătăţii Publice au cauţionat Remdesivir-ul. La 25 iunie, Agenţia Europeană a Medicamentului (EMA) recomandă Remdesivir-ul. […]

Dar există o problemă : hidroxiclorochina. Această bătrână doamnă din farmacopeea noastră, promovată de profesorul Raoult, riscă serios să sfărâme visele lui Gilead. Cu atât mai mult cu cât preţul său e derizoriu comparativ cu cel al Remdesivir-ului : doza de hidroxiclorochină costă în jur de 10 dolari, iar Gilead a fixat preţul unui flacon de Remdesivir la 390 de dolari în ţările dezvoltate, adică 2 340 de dolari pentru un tratament normal cu şase flacoane administrate în cinci zile. Numărul de persoane depistate ca pozitive cu coronavirus în lume depăşeşte 10 milioane, beneficiul potenţial se cifrează deci în zeci de miliarde de dolari. […] În acelaşi timp, diferite studii arată efecte nedorite ale Remdesivir-ului şi o eficacitate foarte relativă. […]

Putem urmări meciul Remdesivir-hidroxiclorochină prin fluctuaţiile acţiunii Gilead pe Bursă. La începutul pandemiei, Gilead, companie estimată la 100 de miliarde de dolari, a beneficiat de o valorizare de 30 de miliarde de dolari. De atunci, acţiunea fluctuează în funcţie de anunţuri. Când Universitatea din Chicago comunică rezultate promiţătoare pentru Remdesivir şi când consilierul lui Donald Trump, Anthony Fauci, susţine medicamentul, acţiunea îşi ia zborul. Scăderile acţiunii se corelează cu publicaţiile de la IHU (Institutul Spitalicesc Universitar) Marsilia (condus de prof.dr. Didier Raoult – n.n.). Amploarea acestor fluctuaţii este de ordinul a 10 miliarde de dolari. […] Şocul dintre Gilead şi IHU din Marsilia, personalizat prin Didier Raoult, a scos în spaţiul public manevrele frauduloase care cangreneză medicina noastră. Fenomenul nu datează de ieri” (Laurent Vercoustre – „Quand Big Pharma prend notre santé en otage”, https://blog.laurentvercoustre.lequotidiendumedecin.fr/, 12.07.2020).


sâmbătă 5 sept. 2020

Lumea condusă de oameni foarte bătrâni

Petru Romoșan

Lumea de azi e condusă gerontocratic, de septuagenari, de octogenari şi, mai ales, de nonagenari. Nu e vorba de politicieni şi nici măcar de căpitani de industrie, de şefi de foarte mari întreprinderi, de preşedinţi de bănci sistemice (too big to fail). Toţi aceştia, politicienii şi patronii lor oligarhi, miliardari, au întotdeauna în spate, nevăzut, un patriarh. Cei care iau marile hotărâri sunt, de fapt, patriarhii, pentru că ei se află la originea marilor averi. Sau au moştenit foarte mari averi. Averi adunate într-o sută sau chiar în câteva sute de ani. Pentru că nu banii mulţi contează, ci banii foarte mulţi (François Hollande, întrebat dacă succesorul său, foarte tânărul Emmanuel Macron, este preşedintele bogaţilor, cum s-a tot spus, a răspuns : „Nu. Nu e adevărat. E preşedintele celor foarte bogaţi” Non. C’est pas vrai. Il [Macron – n.n.] est le président des très riches”).

Instituţia „patriarhului” are, atât în Occident, cât şi în Orient, o tradiţie multimilenară. Ea merge înapoi până în epoca feudală, până la Imperiul Roman şi cu siguranţă chiar mai înainte. Pe teritoriul României e cunoscut marele Deceneu, cel care a stârpit viţa-de-vie pentru a opri degradarea moravurilor prin beţie. Dar îi avem în memoria colectivă şi pe juzi, cneji, voievozi şi domnitori. Poate cel mai respectat e Mircea cel Bătrân, autentic principe bizantin. Pentru că românii sunt, împreună cu grecii, bulgarii, sârbii şi ruşii, adevăraţii continuatori ai Bizanţului. Şi ne aducem aminte că Imperiul Bizantin a fost cea mai lungă organizare statală din istorie.

În Statele Unite se luptă pentru preşedinţie doi seniori de peste 70 de ani. Oricare dintre aceştia va câştiga preşedinţia, în condiţiile în care va reuşi să se impună vreunul fără război civil, va avea aproape sau peste 80 de ani când îşi va încheia mandatul, dacă va rezista fizic până atunci. Cel mai important mandatar al „patriarhilor” anonimi, patriarh el însuşi, George Soros tocmai a împlinit 90 de ani. Şi nu pare deloc preocupat de vârsta sa. Dimpotrivă. Finanţează o revoluţie rasială, de fapt, fabian-socialistă, în America. Şi îl finanţează şi pe democratul Joe Biden, care are din ce în ce mai evidente dificultăţi legate de vârstă. Warren Buffett, „oracolul din Omaha”, marele prestidigitator financiar, are şi el aproape 90 de ani. Instituţii cu acoperire globală – Grupul Bilderberg, Trilaterala, Council of Foreign Relations etc. – sunt finanţate generos şi conduse de „patriarhi”. Unul foarte celebru a fost David Rockefeller, dispărut în 2017, la 102 ani.

Traian Băsescu şi Elena Udrea ar fi fost aleşi de „patriarhii” fostei Securităţi. Cei doi erau nişte „personaje” excesiv de colorate, de pitoreşti. La fel ca bătrânii pictori, cărora le slăbeşte vederea, patriarhii puterii îşi colorează strident „paleta”. Au nevoie de poveşti excentrice, de tot picante, care să compenseze faptul că simţurile îşi pierd acuitatea. Dar în al doilea mandat al lui Băsescu, şi cu contribuţia lui, România a devenit o colonie şi sfatul bătrânilor băştinaşi a cedat mâna areopagului global, care pare să aibă alte gusturi, mai nemţeşti, „ordine şi disciplină”, de aceea l-ar fi preferat pe sasul Iohannis.

Marea problemă cu patriarhii care conduc discreţionar lumea de azi e că ei nu prea mai sunt oamenii care au fost în tinereţe, atunci când au făcut foarte marile averi sau când le-au moştenit. Au alte nevoi, sunt bântuiţi de obsesii ale vârstei lor, îşi fac socoteli ultime, care li se potrivesc numai lor. Lipsa de sensibilitate, cinismul şi ferocitatea unor oamenii foarte în vârstă pot depăşi, în schimb, orice imaginaţie. Ei pot avea şi unele idei foarte creţe, pe care încearcă şi chiar reuşesc să le impună realităţii celorlalţi. Pot să-şi dorească războaie, revoluţii (rasiale, colorate, socialiste…) şi pandemii, şi sunt foarte greu de oprit, atâta vreme cât îşi pot permite să fabrice sau să cumpere regi, preşedinţi, guverne, judecători şi întregi sisteme de justiţie, de sănătate şi de educaţie, armate şi servicii secrete.

Cel mai flagrant exemplu în desfăşurare este cel al tânărului şi neliniştitului Bill Gates (una dintre cele mai mari averi ale lumii), care are şi el 64 de ani şi se pregăteşte intens pentru rolul de viitor „patriarh” global. Deşi s-a tot povestit despre Microsoft inventat de el într-un garaj, Bill Gates (William Henry Gates III) este fiul unui mare avocat, William Henry Gates II (deci şi el succesor), născut în 1925. Biroul său de avocatură, unul dintre cele mai importante din SUA, Preston Gates & Ellis, are drept client major Microsoft, cu o contribuţie anuală de 1 miliard de dolari. A fost, printre altele, preşedintele baroului din statul Washington şi este co-preşedinte al Fundaţiei Bill şi Melinda Gates. Tatăl Gates este celebru şi pentru activitatea sa în Planned Parenthood (Planificare familială), organizaţie atacată recent de preşedintele Donald Trump.

În aceste zile, ONU a fost obligată să admită că iniţiativa majoră de vaccinare antipolio în Africa, în Sudan şi Ciad, produce, de fapt, chiar răspândirea bolii pe care ar fi trebuit s-o eradicheze (21stcenturywire.com, 4.09.2020, preluat de zerohedge.com). Este vorba de un vaccin oral antipoliomielitic, sprijinit de Iniţiativa Golbală Antipolio (GPEI), finanţat de Fundaţia Bill şi Melinda Gates. Campaniile de vaccinare ale unor organizaţii internaţionale au reintrodus „accidental” poliomielita, în ultimii 30 de ani, în Pakistan, Afganistan, Iran, în ţări din Asia Centrală şi, în 2019, în Etiopia. Vaccinul lui Bill Gates contra Covid-19 ar fi în curs de testare pe populaţia africană.

Fără îndoială, e trist că îmbătrânim şi că, pe termen lung, cu toţii vom fi morţi (aforismul lui Keynes). Dar oamenii foarte bătrâni – e adevărat, imens de bogaţi – care se amestecă în sau chiar controlează marile decizii au de ce să ne îngrijoreze. Mulţi dintre ei sunt chiar lipsiţi de sentimente, intraţi într-o zonă a abstracţiunilor iresponsabile. Permisul de conducere pentru un automobil e retras, în general, după o anumită vârstă, dar conducerea lumii nu a fost reglementată încă în nici un fel.


sâmbătă 29 aug. 2020

Marea Resetare sau Complotul secolului ?

Petru Romoșan

SARS-CoV-2 e din ce în ce mai suspect. Deşi odată cu venirea verii ar fi trebuit să cam dispară, el pare să se eternizeze. Măsurile de distanţare socială, obligaţia de a purta mască, zonele roşii etc. se înmulţesc. Se anunţă în continuare, zilnic, infectări masive şi decese. Poţi să nu le iei în serios, să le ignori ? Imposibil. Prima „infecţioloagă” a UE, cancelarul german Angela Merkel, ne anunţă cu toată seriozitatea luni dificile la apropierea iernii. Doamna Merkel nu e doar o talentată infecţioloagă amatoare, e şi un prooroc sanitar. Pentru că oamenii de ştiinţă din toată lumea, doctorii şi cercetătorii, în primul rând cei din Germania, au un alt discurs, mult mai rezervat şi relativizant.

Este acest nenorocit de coronavirus unul mai degrabă politic, artificial, „îmbunătăţit” în laborator şi folosit pentru foarte importante scopuri politico-economice ascunse ? Care scopuri ? Păi, faimosul „The Great Reset”, introducerea monedei digitale, venitul minim universal (dacă toate economiile implozează, dispar), rezolvarea prin redistribuire, prin prăbuşirea dolarului american a datoriei faraonice a SUA ? Şi, desigur, şi alte planuri, cunoscute numai de oligarhia mondială, de oamenii de la Davos (World Economic Forum). Dar şi de unii experţi care au început să vorbească.

Virusul pare că nu se dă dus nici vara, e foarte rezistent micuţul !, şi va reveni în forţă, suntem deja asiguraţi, odată cu iarna – în orice caz, e şi foarte original, căci e prima dată în istorie când o pandemie se declanşează simultan pe glob. Nici măcar celebrul profesor marseiez, Dr. Didier Raoult, nu pare să se mai opună frontal ciudatelor comandamente politice care i-au „mascat” în ultimele zile oraşul. Nu admite totuşi existenţa unui al doilea val, numeşte această situaţie „actul doi” şi, într-o competiţie cu alte epidemii majore din secolul XX şi XXI, Covid-19 ajunge, în opinia savantului, poate pe ultimul loc. Dar Didier Raoult recunoaşte dreptul politicienilor de a lua decizii discutabile, controversate (de fapt, antidemocratice, totalitare – n.n.), recunoaşte că politicienii au „o meserie dificilă”. Vremuri periculoase pentru politicieni…

Avem şi noi un mare „infecţionist”, poate chiar doi sau trei. Îl avem mai întâi pe preşedintele Iohannis, expert recunoscut în spălatul pe mâini. Dar îl avem şi pe Raed Arafat, Doctorul Miliţian (MAI), transformat spectaculos din cel mai credibil român în cel mai detestat. Satisfacţia lui lugubră de a speria, ameninţa, intimida, certa populaţia l-a transformat în doar câteva luni într-un nou Dracula local. Nu trebuie uitat nici Alexandru Rafila, Doctorul Conflict-de-Interese, reprezentantul OMS (instituţia prin care se coordonează pandemia !), şi el un apostol harnic al micuţului virus.

Dar să revenim la marele infecţionist Klaus Iohannis, care se vrea mai nou şi filosof politic televizat după-amiaza. Într-un colocviu socratic cu ziaristele de stat, Klaus Iohannis ne-a spus că nu crede că e important dacă eşti sau nu membru al unui partid pentru a deveni preşedinte. Dar oare e important să fii „membru” (vezi cazul Petrov) sau să reprezinţi Securitatea (veche şi nouă), Statul Profund şi alte puteri mai mult sau mai puţin globale ?

Nu există deocamdată probe incontestabile despre manipularea în laborator a acestui blestemat virus, dar avem destule probe – şi ele se înmulţesc zilnic – în legătură cu manipulările făcute pe seama virusului. În vreme ce toată lumea se preocupă de alegerile americane, de Donald Trump, Joe Biden, Kamala Harris, Nancy Pelosi etc., în spatele marii scene publice, FED-ul, Trezoreria (Ministerul de Finanţe) au intrat sub controlul lui BlackRock, cel mai mare fond de investiţii (peste 7 000 de miliarde de dolari), care se ocupă cu „salvarea” şi naţionalizarea economiei americane pe model chinez. S-au emis cantităţi necunoscute, incomensurabile de dolari, iar valoarea monedei americane nu face decât să scadă.

Prăbuşirea dolarului e una controlată şi are mai multe ţinte, nu toate descifrate. În primul rând, datoria americană (106 % din PIB – 26,52 mii de miliarde de dolari la 20.07.2020) va fi redistribuită în toată lumea dominată de dolar. Dar şi Rusia, China, Iranul etc. vor contribui, involuntar, la absorbţia acestei datorii, pentru că nu au reuşit să se debaraseze la timp de dolar. Iar miza imediat următoare pare a fi trecerea la moneda digitală, la doarul distribuit direct de FED americanilor în nevoie prin mijloacele tehnologice actuale. Venitul minim universal, adică sclavizarea populaţiei sau un nou comunism „capitalist” (tot pe model chinez), va fi acceptat, chiar cerut de o populaţie rămasă fără resurse.

„Să examinăm situaţia din SUA : raportul datorie federală/PIB în Statele Unite a crescut mult în timpul Marii Recesiuni din 2008-2009 şi apoi a continuat să crească, trecând de la 62 % în 2007 la 90 % în 2010. În 2019 atinsese 106 %, iar Biroul pentru Buget al Congresului a avertizat că fondurile pentru securitatea socială si asigurările de sănătate vor fi epuizate până în 2028. Numeroşi economişti au arătat că raportul datorie/PIB de 100 % era deja extrem de ridicat şi că următoarele creşteri necesare de impozite pentru a-l reduce ar trebui să fie masive. Apoi a venit Covid-19. Confruntate cu închiderile şi căderile din economie, guvernele din lumea întreagă au aprobat enorme cheltuieli suplimentare, chiar dacă se vedea că veniturile aveau să scadă. […] Raportul datorie /PIB în SUA după al doilea război mondial a fost de 116 % în 1945 şi de 66,2 % în 1955” (Bruno Bertez – „Non, nous ne sommes pas en guerre, la seule guerre, c’est celle qui sera menée contre vous”, brunobertez.com, 24.08.2020)

Războiul comercial al lui Donald Trump cu China, ca şi cel asimetric sau „războiul fără restricţii” cu marea putere asiatică, Antifa, Black Lives Matter şi distrugerile de statui, de cartiere, revoluţia culturală rasială în curs, atacurile iraţionale ale „stângii” la preşedintele în funcţie, larma campaniei pentru prezidenţiale pot fi toate doar o perdea de fum care ascunde schimbări şi interese mult mai mari, cu adevărat revoluţionare. Care toate ţin de economie şi de viitoarea ei funcţionare în America şi în zona ei de influenţă.

Analişti economici tineri şi non-conformişti, preocupaţi, evident, de viitorul lor, citesc atent şi surprinzător lumea în schimbare : „În ciuda unei concurenţe monetare internaţionale emergente, dominaţia dolarului rămâne încă zdrobitoare : 63,5 % din rezervele în devize ale băncilor centrale din lume sunt constituite în dolari, faţă de 20 % în euro, 4,52 % în yeni şi 1,1 % în yuani. Euro este deviza concurentă cea mai serioasă, ceea ce inspiră un zâmbet subţire, dată fiind instabilitatea politică şi economică din zonă (Germania în recesiune, Brexit, Italia îndatorată, poate cu un proiect de ieşire din euro…). În orice caz, nu există o voinţă a Uniunii Europene de a vedea moneda euro internaţionalizându-se, căci asta ar însemna ca ea să suporte mai multă speculaţie, şi deci o mai mare fluctuaţie a cursului său, ceea ce Germania nu ar tolera. Christine Lagarde, fostă nr. 1 la FMI şi noua patroană a BCE, şi-a afirmat sprijinul pentru o monedă internaţională pe modelul „bancor”-ului, adică o valoare supranaţională, pe scurt, DTS-ul (Drepturi de Trageri Speciale ; în engleză, SDR Special Drawing Rights – adică un activ de rezervă internaţional care există deja de la finele anilor ’60 şi din care ţările sunt deja astăzi în posesia unei sume echivalente cu cca 285 de miliarde de dolari – n.n.).

Ordinea economică şi financiară de mâine va fi deci gestionată indirect de o guvernanţă mondială a FMI sau direct de imperiul american. Asistăm deja de câteva decenii la lupta între cele două tabere pentru hegemonie” (Franck Pengam – „Quelle monnaie virtuelle pour demain : DTS ou cryptomonnaie”, geopolitique-profonde.com, 28.08.2020).


sâmbătă 22 aug. 2020

Banii : războaie, revoluţii, epidemii

Petru Romoșan

Averile mari se fac în spatele războiaelor, revoluţiilor şi epidemiilor. În spatele marilor nenorociri şi dezastre, cu alte cuvinte. Primul dintre moderni care a înţeles genial lecţia a fost Nathan Mayer Rothschild (1777-1836), fiul cel mare al fondatorului dinastiei Rothschild, instalat la Londra atunci când l-a finanţat pe ducele de Wellington împotriva împăratului Napoleon I pentru bătălia pierdută de francez la Waterloo. Averea lui Nathan şi a familiei sale a crescut exponenţial, iar el a devenit omul inconturnabil al Londrei (vezi Amos Elon – Founder, Harper Collins, Londra, 1996).

Războaie mondiale, cum au fost primul şi al doilea, nu se mai pot face din pricina nenorocitei de bombe atomice, pe care azi o au mai mulţi. Şi deci o pot şi folosi necontrolat şi sinucigaş pentru toţi. Dar revoluţii se pot face şi s-au făcut destule. Mai recent am avut revoluţiile colorate din Africa de Nord, maidanul de la Kiev, iar acum 30 de ani, revoluţiile anticomuniste, printre care şi cea din România lui Ceauşescu. O revoluţie în curs, care vizează în primul rând Rusia, e cea din Belarus. Cine finanţează revoluţiile preia discret controlul şi poate începe „extracţia”. Uneori până la sânge. Nici războaie locale sau lovituri de stat nu au lipsit în ultimul deceniu – în Siria, Libia, Mali, Ucraina, Yemen, Venezuela, Bolivia… Pe toate le finanţează cineva. De 20 de ani încoace s-au înmulţit şi epidemiile (SARS, MERS, Ebola, pesta porcina, boala vacii nebune, gripa aviară…), care n-au fost totuşi duse până la rangul de pandemie. Diferenţa dintre epidemie şi pandemie este aceea dintre un război local sau regional, circumscris, şi un război mondial.

Pandemia decretată de un OMS foarte controversat, foarte controlat tot prin finanţare poate însă avea amploarea unui război mondial ultramodern, cu mai multe obiective, pe termene scurte, medii şi lungi, aproape toate realizabile. În avantajul finanţatorilor, bineînţeles. Obiectivele multiple nu sunt cunoscute decât de marii scamatori care plătesc şi gestionează întreaga operaţiune. Pandemia SARS-CoV-2, desigur, nu este un război mondial clasic, dar îi seamănă ca două picături de apă.

Pandemia în curs are, printre alte scopuri mai greu descifrabile, cel puţin două care sar în ochi. Primul obiectiv : acoperă criza economică mondială declanşată deja din 2019 ca o continuare a celei din 2008, crize datorate greşelilor şi lăcomiei infinite ale superbogaţilor acestei lumi. Astfel, actuala criză economică de proporţii dificil de estimat este şi va fi pusă în cârca micuţului coronavirus, iar adevăraţii responsabili se vor putea spăla pe mâini (cu sau fără gel hidroalcoolic, cu sau fără mască). Al doilea obiectiv major : pandemia acoperă de minune războiul asimetric în curs dintre SUA şi China, un conflict de interes maxim pentru superclasa mondială. Pentru că aceste două superputeri, state-naţiune încă, sunt cel mai greu de supus intereselor globale neoliberale, corporatiste ale elitei transnaţionale.

Războiul comercial în desfăşurare declanşat de preşedintele american Donald Trump împotriva Chinei preşedintelui Xi Jinping pare să intre în acelaşi suprascenariu. Iar Donald Trump nu a putut câştiga preşedinţia SUA în dauna lui Hillary Clinton, cel mai slab candidat pe care şi-l puteau alege democraţii în 2016, fără sprijinul discret şi eficient al superclasei globale. De ce l-au preferat superbogaţii pe Donald Trump ? Foarte probabil, pentru că el le putea face jobul cel mai bine, lăsând în acelaşi timp impresia că lucrează numai pentru poporul american. La fel ca în cazul alegerii şi realegerii preşedintelui român Klaus Iohannis, scenariul din 2016 pare să se repete în 2020 în SUA. Altfel, de ce ar fi fost ales Joe Biden, cu grave probleme de vârstă, să-i reprezinte pe democraţi ? Bernie Sanders, singurul candidat autentic al democraţilor, a fost din nou sacrificat pentru scopuri superioare inavuabile.

Cum se fac lucrurile ? Cum s-au făcut şi altădată – ne spune pe scurt F. William Engdahl, expert în geopolitică de la Princeton : „În numele forţelor aflate în prezenţă (powers that be – n.a.), cel de-al doilea război mondial a fost orchestrat de sferele de influenţă ale City-ului londonez şi ale Wall Street-ului pentru a-i manevra pe cei doi mari adversari – Rusia şi Germania – ca să se angajeze într-o luptă sângeroasă între cele două ţări, în aşa fel încât cele două mari puteri anglo-saxone să poată reorganiza eşichierul geopolitic mondial în favoarea lor. Au reuşit cu brio, doar că, după 1945, Wall Street-ul şi fraţii Rockefeller au hotărât ca Anglia să joace rolul de prim partener al Washington-ului (adică mâna a doua – n.n.). Regatul Unit şi Statele Unite au devenit figurile hegemoniei mondiale, intrând astfel în epoca numită a „războiului rece”. Acest parteneriat anglo-american a luat sfârşit oficial în 1989, odată cu căderea zidului Berlinului şi dezintegrarea Uniunii Sovietice în 1991” („Vers une guerre entre les États-Unis et la Chine ? La création d’un système totalitaire mondial, un „gouvernement mondial unique” ?”, mondialisation.ca, 17 august 2020).

Scenariul pare să se repete, cu ajustări importante, impuse de contextul actual, printr-un război asimetric între SUA şi China. China nu s-ar mai fi supus scenariului globalist, în opinia lui William Engdahl, şi, începând din 2015, încearcă să-şi impună propriul proiect de Drum al Mătăsii, în dauna proiectului globalist „China 2030”, conceput sub direcţia lui Robert Zoellick de la Banca Mondială. Până în 2012, anul venirii la putere a lui Xi Jinping, China acceptase „jocul de echipă” globalist şi beneficiase de cea mai mare creştere industrială din istorie (comparabilă cu dezvoltarea Germaniei între 1871 şi 1914, şi cu cea a SUA după 1866), datorată în bună măsură deciziilor globaliste.

William Engdahl citează şi analizează în articolul său cartea „Unrestricted Warfare” („Război fără restricţii”) din 1999, semnată de doi colonei ai armatei populare chineze, Qiao Liang şi Wang Xiangsui, sugerând, în lumina ei, interpretări posibile ale unor evenimente actuale : „Forma pe care ar putea-o lua un război între China şi Statele Unite. L-am putea califica drept război asimetric sau război fără restricţii, în care nimic din ceea ce îl poate perturba pe inamic nu este interzis. După Qiao, „prima regulă a războiului fără restricţii este aceea că nu există reguli, nimic nu este interzis”. Nu există convenţii de la Geneva. Cei doi autori din Beijing adaugă că acest război clandestin ar putea cuprinde atacuri la adresa securităţii politice, securităţii economice, securităţii culturale şi securităţii informaţiei naţionale. Dependenţa economiei americane de lanţurile de aprovizionare chineze pentru toate cele, de la antibioticele de bază la minererurile de pământuri rare vitale pentru armată, nu este decât un domeniu de vulnerabilitate printre altele.

La rândul său, China este vulnerabilă la sancţiuni comerciale, la perturbări financiare, la atacuri bioteroriste şi la embargouri petroliere, ca să numim doar câteva domenii. Unii au sugerat că recenta invazie de greieri călători şi pesta porcină devastatoare pentru rezervele alimentare de bază ale Chinei n-au fost numai dezastre naturale. Deci probabil că suntem deja într-o formă de război nedeclarat fără restricţii între Statele Unite şi China. S-ar putea oare ca recentele inundaţii extreme de-a lungul fluviului Yangtze care ameninţă să rupă barajul celor Trei Defileuri, inundaţii care au afectat deja Wuhanul şi alte mari oraşe din China şi au devastat imense suprafeţe agricole cheie, să nu fi fost cu totul manifestări sezoniere obişnuite ?” (William Engdahl, idem).

Cămătarii preferă să fie numiţi filantropi, iar războaiele, revoluţiile, epidemiile/pandemiile sunt pentru ei cele mai mari sărbători. Pentru că îşi înmulţesc nemăsurat banii prin monetizarea suferinţelor celor mulţi. Desigur, „cămătar” e un cuvânt urât. De aceea, superbogaţii şi-au însuşit alte titulaturi mult mai plăcute : proprietari, acţionari, constructori, fondatori, „patriarhi”, binefăcători, filantropi, sponsori, investitori, bancheri… Unde sunt azi banii care ne stăpânesc neoliberal ? Cine deţine banii mulţi şi puterea globală ? Unii experţi economici şi comentatori politici i-au identificat simplu şi succint pe deţinători : „Neoliberalismul, ca proiect de clasă, este o reuşită strălucită. Opt familii posedă astăzi tot atât cât 50 % din populaţia mondială. Cei 500 de oameni cei mai bogaţi din lume în 2019 şi-au crescut averile cu 12 000 de miliarde de dolari, în timp ce aproape jumătate dintre americani nu aveau deloc economii, iar aproape 70 % dintre ei n-ar fi găsit 1 000 de dolari necesari în caz de urgenţă fără să se împrumute. David Harvey (autorul unei celebre istorii recente a neoliberalismului – n.n.) numeşte asta „acumularea prin deposedare” (Chris Hedges – „The Disaster of utopian engineering”, truthdig.com, 28.01.2020).


joi 13 aug. 2020

Declinul anunţat al dolarului

Petru Romoșan

În trimestrul doi al anului 2020, toate economiile mari sunt în grea suferinţă. Cea mai lovită pare economia americană. Şi singura care pare că îşi revine e economia Chinei. Despre planul de salvare a UE nu s-a mai auzit nimic, deocamdată se bazează doar pe efectul de anunţ pentru a preîntâmpina un atac al pieţelor. Când şi cum se va pune în practică, cine sunt, de fapt, creditorii şi cum va fi primită în toamnă de diversele ţări federalizarea care vine la pachet cu planul de salvare ? Mister şi coronavirus !

Dar evenimentul major, de adâncime, care depăşeşte şi miza alegerilor americane din noiembrie 2020, pare a fi extincţia, moartea dolarului american ca monedă de rezervă mondială. Se înţelege că odată cu declinul dolarului declină şi puterea economică a Americii. Care va rămâne doar cu cea mai puternică şi întinsă armată din lume. Şi, bineînţeles, cea mai costisitoare. Pe lângă datoriile faraonice ale SUA, care sunt din ce în ce mai greu de gestionat.

Problemele dolarului ca monedă de rezervă au început mai demult : „În 2014, Jared Bernstein, fostul economist-şef al lui Obama, a declarat că dolarul american ar trebui să-şi piardă statutul de monedă de rezervă, dacă se doreşte o redemarare (a economiei americane – n.n.). El a explicat de ce într-un articol din New York Times : „Nu există multe truisme în ceea ce priveşte economia mondială, dar de câteva decenii unul dintre ele este cel referitor la rolul dolarului american ca monedă de rezervă mondială. Este un principiu fundamental al politicii economice americane. La urma urmei, cui nu i-ar plăcea ca moneda sa să fie cea pe care băncile şi guvernele străine vor s-o păstreze în rezervele lor ? Dar cercetări recente arată că tocmai ceea ce era altădată un privilegiu este acum o povară care împiedică creşterea forţei de muncă, umflă deficitele bugetare şi comerciale, şi contribuie la umflarea bulelor financiare. Pentru a repune pe şine economia americană, guvernarea trebuie să renunţe la angajamentul său de a menţine statutul de monedă de schimb al dolarului” (Alastair Crooke – „L’Étalon dollar échappe-t-il à tout contrôle ?”, reseauinternational.net, 8.08.2020).

În acelaşi remarcabil studiu, Alastair Crooke scrie : „Iar în această săptămână, Consiliul American pentru Relaţii Externe  (Council on Foreign Relations – CFR) a publicat un document intitulat „E momentul să abandonăm hegemonia dolarului”. Aceasta este, o mai spunem o dată, linia mondialismului. CFR-ul se află la originea proiectului european şi a celui de la Davos. Aceasta nu este linia lui Trump. El se bate pentru ca Statele Unite să ramână sediul puterii occidentale, şi nu pentru ca acest rol să-i fie atribuit proiectului european al lui Merkel – sau Chinei” (idem).

În acelaşi sens s-a exprimat, tot în 2014, la Davos şi Christine Lagarde (atunci directoarea FMI, azi a BCE). Întrebată dacă yuanul chinez poate lua locul dolarului ca monedă de rezervă mondială, ea a răspuns sec : „Pourquoi pas ?”  („De ce nu ?”)

Excelentul Alastair Crooke face un istoric şi o analiză la zi a declinului monedei americane destul de reţinute, bazate pe sursele cele mai îndreptăţite. Dar alţi profesionişti ai domeniului se exprimă mult mai brutal şi anunţă o catastrofă iminentă. Expertul britanic financiar şi economic Alasdair Macleod spune că piaţa aurului este extrem de periculoasă în ceea ce priveşte băncile care gestionează lingourile fizice, SWAP-urile şi curtierii. Macleod despre preţul aurului : „Preţul e deja în drum spre infinit sau, mai exact, dolarul e în drum spre zero. Întrebarea la care aşteptaţi un răspuns este „când se vor întâmpla acestea ?”. După părerea mea, nu într-un timp prea lung. Probabil, începând de acum şi până la sfârşitul anului, pentru că în plan secund se întâmplă lucruri, adică se dezvoltă o criză bancară. Este consecinţa naturală a creditului bancar. Este, în plus, efectul dobânzilor, care a transformat contracţia creditului bancar într-un spectacol horror de genul 1929-1932.”

Macleod spune că acţiunile, dolarul şi obligaţiunile vor cădea împreună : „Este lecţia istoriei. Totul dispare dacă distrugeţi moneda, distrugeţi toate activele financiare care-i sunt adosate. E ceea ce se întâmplă. Este în curs. […] Cred că problemele legate de monedă vor apărea până la sfârşitul acestui an. Eu cred că problemele cu COMEX vor apărea mult înainte. Cred că vor fi legate de o criză bancară mai largă. O criză bancară e sigură. Nu văd cum ar putea fi evitată. Dacă punctul nostru final este că puterea de cumpărare a dolarului ajunge la zero, atunci puteţi înţelege că 1 800 de dolari pentru preţul aurului şi 19 dolari pentru preţul argintului reprezintă un găinaţ în raport cu nivelul la care se va ajunge” (Greg Hunter – „Alasdair Macleod : „Le dollar sera détruit d’ici la fin de l’année”, reseauinternational.net, 6.08.2020).

În vreme ce guvernele de pretutindeni, împreună cu doctorii politruci şi enormele interese ale Big Pharma terorizează populaţiile cu mascarea forţată, cu carantinarea şi recarantinarea, cu internările obligatorii, cu distanţarea socială, cu vaccinuri fantomatice, marea criză economică îşi arată colţii. Începe, cum e normal, cu cea mai mare economie a lumii, cea a SUA, cu preţul aurului şi argintului, cu prăbuşirea anunţată a dolarului, moneda de rezervă mondială.


miercuri 5 aug. 2020

Război civil în America

Petru Romoşan

În aşteptarea votului istoric din 3 noiembrie 2020, Donald Trump are indiscutabil mai mulţi fani, suporteri în afara Americii decât în SUA, unde se votează cu adevărat. Mai ales în ţările foste partenere, în fapt, protectorate (Germania, Japonia, Coreea de Sud), dar şi în Italia sau Franţa. Şi poate încă mai mulţi în noile protectorate din Europa Centrală şi de Est (în Polonia, Ungaria, România, Ucraina, Lituania etc.).

Iar explicaţia, ocultată cu grijă, e una paradoxală. Poate nici un alt preşedinte american nu a făcut atât cât a făcut Donald Trump pentru a pune pe butuci imperiul american. Desigur, sperând sincer să-l salveze ! Cu bună-credinţă, cu pasiune, cu talent, Donald Trump a fost neobosit, a dorit să salveze America (şi pe americani, mai mult decât imperiul !) aflată în cădere liberă, la fel cum au dorit şi Mihail Gorbaciov (pentru Uniunea Sovietică), şi Boris Elţin (pentru Rusia) să salveze imperiul comunist. În cazul Uniunii Sovietice, rezultatele sunt cunoscute deja de toată lumea. Dar norocul Rusiei s-a numit Vladimir Putin.
Fără să o spună cu voce tare, planeta s-a cam săturat de dominaţia imperială de 100 de ani a Americii de Nord, la fel cum ţările din Estul Europei se săturaseră până peste cap de Uniunea Sovietică, şi vrea să trăiască altceva. Poate fi secolul Chinei, poate chiar să vină „groaznicul” guvern mondial, poate fi o împărţire între mai multe centre de putere, economice şi politice, dar important e să fie altceva decât dictatura financiară, militară şi, în cele din urmă, civilizaţională americană (cu GAFAM, Hollywood, McDonald’s, Coca Cola etc.). Şi de aceea Trump e foarte apreciat în afara Americii, deşi mai toată lumea are rezerve mai mari sau mai mici la persoana sa.
Fără îndoială, Donald Trump nu ar fi reuşit mai nimic fără „ajutorul neprecupeţit” la destructurarea imperiului american al adversarilor săi ireductibili, care, atacându-l neîntrerupt, au atacat fundamentele statului american, principiile democraţiei : Partidul Democrat (ancheta Russiagate, impeachment Ukraingate etc.), oligarhia noilor tehnologii (GAFAM) şi cea financiară (Wall Street, Fed, Banca Mondială, FMI), deep state, media mainstream, Hollywood etc. Adevăraţii gropari ai imperiului sunt, de fapt, aceştia, şi în nici un caz Donald Trump. Bineînţeles că şi ei au vrut să-l salveze ! Cu condiţia ca imperiul, statul şi imensul său aparat, să fie al lor, şi nu al unui miliardar aventurier fantasc sau al poporului american. Trump a fost tratat de retrograd, ultraconservator, iresponsabil şi, odată cu el, şi votanţii săi. Partidul Democrat pare incapabil să accepte alternanţa, regula de bază a democraţiei. De fapt, liberalii americani sunt azi doar o interfaţă a oligarhiei, fără proiect pentru societate, fără personalităţi constructive şi credibile.
Cum ştie toată lumea, Joe Biden e foarte înaintat în vârstă, puţin obosit, şi nu generează un entuziasm excesiv. Aşa cum generase, de pildă, Barack Obama. Dar forţele din spatele candidatului democrat sunt foarte greu, aproape imposibil de învins. „Suprematiştii albi”, muncitorii din marile centre industriale, fermierii, evangheliştii şi evreii ortodocşi sunt o armată serioasă şi disciplinată, dar e foarte greu de crezut că o să-l poată ajuta încă o dată pe Donald Trump. Şansele par să încline net de partea democraţilor, a lui Joe Biden (un fost protector al lui Traian Băsescu Petrov şi al PDL-ului), mai ales a plenipotentei oligarhii care vrea să-şi recupereze imperiul aproape pierdut şi guvernul său mondial.
Dar problemele mari abia încep pe 3 noiembrie 2020. Un pre-război civil e deja în curs. La Minneapolis, Seattle, Portland, Los Angeles, Austin şi în sute de alte oraşe americane, revoluţia culturală, rasialistă şi antisecuritară (antipoliţie) face ravagii greu de rezumat. Cu distrugeri ample, cu agresiuni nemaiîntâlnite împotriva eroilor şi istoriei Americii, statuilor, Bisericilor, civilizaţiei americane albe. Simultan, cenzura s-a înăsprit, libertatea de exprimare e pe cale de dispariţie. Toate ingredientele pentru declanşarea unui al doilea război civil american sunt reunite. Pe fond de criză economică majoră (dolarul a pierdut, din martie până azi, cca 12 % din valoare faţă de euro, iar PIB-ul a scăzut cu 33 % în trimestrul II). Cu state secesioniste, începând cu Texas şi California, la cheie.
Observatorii, analiştii din toată lumea, începând cu cei americani, bineînţeles, se preocupă de urmările alegerilor din 3 noiembrie şi creionează prognoze dintre cele mai sumbre : „Războiul civil nu este în interesul obiectiv nici al minorităţilor, nici al populaţiei de zombi (din centrele marilor oraşe – n.n.), nici al superbogaţilor, dar este indiscutabil în interesul albilor conservatori. Ceea ce înseamnă că războiul civil va începe atunci când albii conservatori, sătui să mai facă figură de sac de box, vor hotărî că a venit vremea să pună capăt acestei situaţii. Nu înainte. Să riscăm să avansăm o dată : alegerile de marţi 3 noiembrie 2020, dacă vor avea loc, vor aduce fie victoria lui Trump, fie înfrângerea sa. Dacă Trump câştigă, niciodată progresiştii societali, Partidul Democrat şi deep state nu vor accepta victoria lui. Ce vedem acum desfăşurându-se în jurul mişcării BLM (Black Lives Matter) va fi înmulţit cu zece. Stângismul cultural şi societal ar putea atunci să-i împingă pe albii conservatori cu spatele la zid, provocând astfel începutul unui conflict armat. Dacă Trump va fi bătut, atunci va fi şi mai rău, pentru că stângismul cultural şi societal va ajunge la putere şi se va sluji de aparatul de stat pentru a-i marginaliza şi mai mult pe albii conservatori (pentru a-i dezarma, de exemplu), provocând astfel o rezistenţă şi un conflict armat. În oricare dintre ipoteze, chiar dacă istoria ne rezervă întotdeauna surprize, marţi 3 noiembrie 2020 ar putea rămâne în anale ca ziua în care a început cel de-al doilea război civil american.
Ne-am ocupat de situaţia din SUA dar cititorul va înţelege că situaţia din Europa nu stă deloc mai bine. Aici, ca şi acolo, vedem aceeaşi repartiţie pe teren : albii zombi în centrul marilor oraşe, minorităţile în cartiere, albii conservatori în periferiile rurale, oligarhia invizibilă plutind pe deasupra grămezilor pe care le-a fabricat. Aici, ca şi acolo, constatăm aceeaşi punere sub semnul întrebării a identităţii europene, cu bisericile cărora li se dă foc, cu sfinţii şi statuile Fecioarei cărora li se taie capul, cu „albitudinea” incriminată, cu reducerea la rasism care ne diminuează” (Antonin Campana, „Guerre civile : les USA, notre canari dans la mine ?” („Război civil : SUA, canarul nostru din mină ?”), liguedumidi.com, 1.08.2020).
Totuşi, cel mai probabil, împotriva tuturor sondajelor de acum, va câştiga din nou Donald Trump. Va câştiga şi pentru că e un mare avantaj să candidezi din postura de preşedinte. Iar preşedintele Trump nu a fost în nici un caz un preşedinte mediocru sau irelevant. Dar acest rezultat – Donald Trump încă patru ani la Casa Albă – va fi inacceptabil pentru adversarii săi, conduşi de oligarhia globalizată şi de deep state, şi poate fi declanşatorul nefericit al unui război civil în America. Unde înarmată e toată lumea. Recent, de altfel, cumpărările de arme au explodat.


joi 30 iul. 2020

Lovitură de stat mondială ?

Petru Romoșan

Poate exista aşa ceva ? Coup d’État / lovitura de stat se referă la un teritoriu limitat, la un stat, şi ea poate veni de la alte state sau entităţi non-statale, interne şi/sau externe. Mai totdeauna cu sprijin străin în orice caz. Dar lovitură de stat la nivel global, lovitură de stat planetară ? Se poate imagina şi teoretiza o asemenea întreprindere ? Unul dintre cei mai curajoşi şi interesanţi jurnalişti canadieni, Alexis Cossette-Trudel (Radio Québec), a fost, se pare, primul care a readus conceptul în actualitate. Coup d’État mondial. Essai sur le nouvel impérialisme américain e titlul unei cărţi scrise de Guillaume Faye, publicată iniţial în 2004 şi reeditată în 2008 la editura L’Aencre, deci în timpul crizei financiare mondiale anterioare. Cossette-Trudel e taxat, bineînţeles, de complotist. Complotişti ar fi cei ce văd comploturile, şi nu cei ce le fac, le săvârşesc.

Relansarea pandemiei cu un aşa-zis „al dolea val” (vor urma al treilea şi al patrulea val ?) în diferite părţi ale lumii, nu numai în emisfera sudică, sub bagheta controversată a OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii), o subsidiară ONU, e stranie şi deja foarte contestată. Acest al doilea val al pandemiei SARS-CoV-2 e contestat vehement de ACU, comisie de anchetă extraparlamentară compusă din medici, jurişti şi economişti germani, la care s-au asociat medici din toată lumea, peste 2 000, dar nu şi medici din România. O mare grupare de medici americani a prezentat, la rândul ei, o situaţie a pandemiei şi a tratamentelor eficiente (mai ales hidroxiclorochina, azitromicina, zinc). Dar mărturiile lor au fost rapid eliminate de pe Google şi de pe reţelele sociale cele mai frecventate. Au existat şi medici spanioli integri şi curajoşi (vezi profidecatholica.com, 29.07.2020). În Franţa şi în Elveţia au apărut mai multe cărţi interesante şi foarte citite, bestseller-uri, despre criza coronavirus, de pildă : Christian Perronne – Y a-t-il une erreur qu’ils n’ont pas commise ? („Există vreo greşeală pe care n-au comis-o ?”), Albin Michel ; Jean-Dominique Michel – Covid : anatomie d’une crise sanitaire („Anatomia unei crize sanitare”), Humensciences Éditions.

Se vor prelungi pandemia şi starea de urgenţă, starea de alertă până în 3 noiembrie, când se va vota în SUA şi vom afla dacă spectaculosul preşedinte Donald Trump, suveranist şi conservator, îşi va continua mandatul sau democraţii, liberalii (şi neoconsevatorii) închiriaţi de „guvernul mondial” prezumtiv, de Finanţa mondială (George Soros va sponsoriza campania candidatului democrat cu 50 de milioane de dolari, cu 30 de milioane mai mult decât în 2016), se vor întoarce la business as usual, cu Joe Biden, „Sleepy Joe”, preşedinte ? George Soros va finanţa cu 150 de milioane de dolari grupurile care militează pentru justiţie rasială şi cu 70 de milioane de dolari iniţiativele locale consacrate reformelor în justiţia penală şi iniţiativele de activism civic (nytimes.com, 13 iulie 2020).

Mulţi se pregătesc pentru prelungirea crizei (mai ales economice după noiembrie 2020) până cel puţin la sfârşitul anului 2021, dacă nu până în 2024, când PIB-ul Chinei va depăşi categoric PIB-ul SUA după numeroase previziuni aflate în circulaţie. Astfel, tot în 2024, pe locul trei al competiţiei economice din lume se va instala India, înaintea Japoniei şi Germaniei. Principalele economii europene, Germania, Marea Britanie şi Franţa, se vor găsi în 2024 la coada lui top 10, după Indonezia, Rusia şi Brazilia. Ordinea ar fi deci : China, SUA, India, Japonia, Indonezia, Rusia, Germania, Brazilia, Marea Britanie, Franţa. Această schimbare radicală de paradigmă provoacă turbulenţe greu de suportat. Mai ales pentru cei care îşi pierd preeminenţa cu care se obişnuiseră dupa al doilea război mondial.

Planul de relansare economică a UE e un pas enorm spre federalizarea Europei. Că vor sau nu vor, prin datoriile „perpetue” care se pun la cale, statele europene vor fi practic „cumpărate” de cei care dispun de sumele necesare. Dar la preţ de solduri. Deocamdată, datoriile mutualizate (şi perpetue) contractate de UE prin BCE sunt pentru vreo 40 de ani, dar ele pot fi prelungite „perpetuu”. După mai multe surse, la originea planului UE s-ar găsi acelaşi George Soros, care a propus ideea „împrumutului perpetuu” (metoda nu e chiar nouă, s-a practicat şi la începutul secolului al XIX-lea în Anglia şi în Franţa). „Suveranistul” francez Michel Onfray susţine că UE nu e decât o etapă intermediară spre un „guvern mondial”. SUA sunt deja cu mult înaintea tuturora în acest proiect globalist.

Politicienii români, aşa cum îi cunoaştem, fac ce ştiu, ce pot şi acele lucruri pentru care au fost inventaţi. Guvernul liberal ultraminoritar al lui Ludovic Orban, „guvernul meu”, este, după mulţi analişti, mai slab, mai incompetent şi mai corupt (afaceri pandemice) decât cel mai slab guvern de după ’89, cel aşa-zis tehnocrat al lui Dacian Cioloş. O performanţă totuşi greu de atins. Se poate mai rău ? Da, se poate. Pentru că nici PSD şi nici USR nu prea mai reprezintă o alternativă. Un lider PSD, Alfred-Robert Simonis, ne-a anunţat un guvern de uniune naţională compus din oameni care nu vor avea voie să candideze. De preferinţă, „un Guvern de specialişti, care nu va candida la următoarele alegeri, pe care să-l susţinem cu toţii şi să ia deciziile corecte în această situaţie de pandemie”. Adică o echipă de profesionişti în postură de subalterni ai unor imbecili, incapabili şi impostori inutili. Adică noi cu carierele noastre politice, cu îndemnizaţiile şi pensiile speciale, şi ei, profesioniştii, cu salvarea ţării.

Ceea ce se întâmplă acum în SUA n-ar trebui să surprindă pe nimeni : „La revoluţia colorată naţionalistă neagră albă s-a meşterit neîncetat în ultimii patru ani. Din momentul în care Trump a fost nominalizat de republicani, elita capitalismului global a instigat la polarizarea rasialistă, la paranoia cu Putin şi cu nazismul, şi la alte forme de isterizare a maselor, anticipând evenimentele din această vară. Propaganda a fost consecventă. Media corporatistă liberală, dimpreună cu media alternativă liberală au tot prezis că Trump va deveni un adevărat Hitler, că va impune legea marţială, că se va proclama Führer şi va declanşa un soi de holocaust rasialist… din motive pe care n-au prea fost în stare să le explice. Fireşte că Trump n-a făcut asemenea lucruri, aşa că elita capitalismului global n-a mai avut încotro şi a trebuit să dezlănţuie furtuna de c…t a răzmeriţelor populare pentru a-l împinge pe Trump să reacţioneze disproporţionat… ceea ce, deloc surprinzător, el a şi făcut prosteşte. Ordinul dat trupelor milităroase de a se desfăşura pe străzi poate că satisface baza lui de fideli de dreapta, dar îi va aliena majoritatea americanilor „normali”, care nu se bucură neapărat să vadă apărând trupe de asalt (sau numai atunci când acestea intervin în forţă în vreo ţară îndepărtataă). Dar mai ales îi va motiva pe votanţi de-ai lui Obama care n-ar fi votat Clinton să iasă la vot şi să-l aleagă pe Joe Biden sau pe oricare altă marionetă a corporaţiilor cu care democraţii îl vor fi înlocuit până la 3 noiembrie. Asta pare să fie strategia generală” (C.J. Hopkins – „The white black nationalist color revolution”, consentfactorz.org, 29.07.2020).

Starea îngrijorătoare a dolarului ca monedă de schimb mondială (economia americană a scăzut, s-a restrâns ca parte a economiei globale), instrumentalizarea pandemiei, confruntarea Administraţiei Trump cu China, Hong Kong, Germania şi Rusia (Nordstream 2), alegerile în curs din SUA – toate pe fondul crizei economice globale – ne anunţă timpuri grele, care fac posibile tot felul de catastrofe, chiar şi o „lovitură de stat mondială”.


joi 23 iul. 2020

Planul de salvare a Uniunii Europene

Petru Romoșan

Preşedintele Klaus Iohannis a anunţat triumfător că se întoarce la Bucureşti cu nu mai puţin de 79,9 miliarde de euro. În servietă. Cei care i-au scris acest speech scurt, simplu şi gogonat nu au vrut să-l facă încă o dată de râs, dar au reuşit. Din cele 79,9 miliarde de euro, 46,3 miliarde sunt fonduri nerambursabile din bugetul multianual 2021-2017. Adică 46,3 miliarde împărţiţi pe şapte ani. Pe proiecte aprobate de UE, probabil. Pentru aceeaşi perioadă, România va achita către UE 24 de miliarde de euro. Direct, fără proiecte UE aprobate de România. Cele 24 de miliarde vor ieşi sigur adică, dar cele 46,3 miliarde se pot încurca în incompetenţa guvernelor de la Bucureşti din anii 2021-2027. Aşa cum s-a tot întâmplat din 2007 încoace.

Pentru România, 33,5 miliarde de euro reprezintă fondul de relansare economică, din care 16,8 miliarde de euro sunt fonduri nerambursabile. Condiţionalităţile nu sunt cunoscute dar se pot presupune. Statul de drept ? MCV-ul ? Spaţiul Schengen ? Migraţia ? Introducerea monedei euro ? Laura Codruţa Kovesi şi parchetul ei fantomă ? Aproape tot atât, 16,7 miliarde de euro, reprezintă linia de credit pentru România. În condiţii, probabil, mai demne şi mai avantajoase decât eventuale împrumuturi de la FMI, şi cu scadenţa în 2058. Acestea sunt cifrele mari care interesează România. Cifra care interesează cel mai mult România e cea de 16,8 miliarde de euro subvenţii nerambursabile.

Nu putem decât să ne rugăm ca UE să dureze măcar încă şapte ani, până în 2027, pentru că astfel România săracă şi, mai ales, sărăcită va avea o plasă de siguranţă cum nu a mai avut niciodată în istorie. Şi asta chiar la începutul unei crize economice mondiale care se anunţă devastatoare. Iar preşedintele Iohannis, deşi nu i s-a atribuit public nici o contribuţie la şedinţa-maraton a Consiliului European, s-a descurcat totuşi foarte bine. A vorbit germana (important !) şi engleza (destul de bine !), a zâmbit mai tot timpul şi a suferit şi el alături de ceilalţi 26 de şefi de stat şi de guvern zile la rând. Nici el, nici România nu puteau să facă mai mult. România a obţinut mai puţin decât se spera, dar nici un acord nu e vreodată ideal. Iar calul de dar nu se caută la dinţi. Să ne amintim că şedinţa cea mai lungă a şefilor de stat şi de guvern, în afară de cea de acum (19-21 iulie 2020) a avut loc în anul 2000 şi a avut ca temă admiterea în UE a unor ţări central şi est-europene, printre care şi România.

„Din cele 750 de miliarde de euro (afectate planului de relansare economică – n.n.), mai mult de o treime va merge către Italia, din care 82 de miliarde de euro subvenţii directe, adică granturi nerambursabile, şi 127 de miliarde de euro ca împrumuturi care vor trebui rambursate” (Lionel Feurtein, France Televisions la Roma). Spania va primi 72,7 miliarde de euro în granturi nerambursabile şi restul până la 140 de miliarde în împrumuturi rambursabile (El Pais, 22 iulie 2020). Franţa primeşte, la rândul ei, 40 de miliarde de euro în granturi nerambursabile. Deci, cei mai mari beneficiari ai planului de salvare european sau de relansare, mă rog, sunt, în ordine, Italia şi Spania, după nevoile fiecăreia şi permiţându-i fiecăreia să evite astfel falimentul, căci amândouă se apropiaseră de situaţia Greciei din urmă cu câţiva ani. Şi în acelaşi timp UE evită destrămarea, spectrul care apăruse deja la orizont. Cele 40 de miliarde acordate Franţei în subvenţii nerambursabile ne dau o idee despre criza structurală, profundă prin care trece această mare ţară după Tratatul de la Maastricht din 1992.

Principalii câştigători ai planului de salvare sunt însă „frugalii” (Olanda, Austria, Suedia, Danemarca şi Finlanda), austeri, zgârciţi sau poate doar chibzuiţi, care au obţinut scăderi importante ale contribuţiilor lor anuale la bugetul UE. Cu alte cuvinte, planul de relansare, de salvare, de fapt, a UE se face aproape fără contribuţia lor. Dar ei rămân în UE, principalul lor interes fiind accesul nelimitat la vastul spaţiu economic european. UE devine predominant protestantă în dauna unei UE catolice de până acum. Alţi câştigători importanţi sunt ţările periferice ale UE, printre care şi România. Asistăm la cel mai important transfer economic dinspre centru spre margini. UE poate deveni, în sfârşit, un imperiu durabil, pe modelul birocratic al Imperiului Bizantin.

Principalul perdant este multtrâmbiţatul cuplu sau motor franco-german. Prin slăbiciunea ei, Franţa o antrenează în cădere şi pe Germania. În plus, Angela Merkel e pe final de carieră şi situaţia politică din Germania e din ce în ce mai confuză. Ca să nu mai vorbim de cea din Franţa, unde verzii (mai ales foşti socialişti) au câştigat net alegerile municipale. Acum 30-40 de ani Franţa visa, în amintirea vechiului imperiu napoleonian, ca, folosindu-se de Germania, care atunci era un pitic politic (protectorat american până în 1990, la reunificare), să redevină puterea dominantă în Europa, o Europă cu capitala la Paris. Lucrurile în viaţa reală s-au întâmplat exact pe dos. Sub umbrela din ce în ce mai puternică a UE şi a monedei euro, Germania s-a eliberat de „protectoratul” SUA, i-a devenit acesteia chiar un concurent economic, iar Franţa a fost folosită de Germania, mai ales prin moneda euro, prin exporturi, ca o prelungire economică a ei, obţinând astfel şi o populaţie suficient de numeroasă care să-i dea greutatea necesară pentru dominaţie în UE.

UE e azi o semi-confederaţie, încă departe de o confederaţie funcţională, cum este Elveţia. Prin mutualizarea datoriilor – toţi banii făcuţi cadou ţărilor aflate în nevoie sau puşi la dispoziţie pentru împrumuturi vor fi, la rândul lor, împrumutaţi cu scadenţe pe termen lung de UE prin BCE (Banca Central Europeană), cu garanţii franco-germane în principal) –, UE se îndreaptă volens-nolens spre o structurare federală, pe model german. Va avea un guvern, un ministru de Finanţe şi un buget comun, iar euro va fi o monedă care va avea, în sfârşit, un stat şi o Constituţie. România, odată intrată în hora cadourilor şi a împrumuturilor garantate, nu mai poate evita acest traseu federal. Acesta pare a fi, de altfel, marele secret al lui Klaus Iohannis. Opţiunea confederală pe model elveţian, o Europă a naţiunilor, cum şi-a dorit francezul Charles de Gaulle, se arată azi abandonată. Între de Gaulle şi Konrad Adenauer, a câştigat în ultimii ani Adenauer.

Temporar, conducerea UE pare să fie trecută la „frugali”, în frunte cu Olanda, Suedia şi Austria, în dauna cuplului franco-german, dominant până acum. Protestanţii din nordul Europei preiau controlul în dauna catolicilor din sudul Europei şi a ortodocşilor dinspre est. Pentru că sunt mai dotaţi pentru finanţe şi afaceri, poate şi mai riguroşi. Ţările din Europa Centrală şi de Est, Grupul de la Vişegrad (Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia), ţări preponderent catolice totuşi, pot şi ele creşte în materie de luarea deciziilor în anii următori. Pentru că sunt unite.

În vreme ce dolarul american riscă serios să se prăbuşească din cauza crizelor politice şi, în final, economice care lovesc SUA, ca şi din cauza deciziilor hazardate ale FED de a da drumul nelimitat la tiparniţă, euro îi poate lua locul treptat în schimburile internaţionale, alături de yuan-ul chinez. Planul european de relansare economică poate părea prea mic, insuficient, mai ales în comparaţie cu planul lui Donald Trump şi al FED-ului. De fapt, planul european e doar serios, echilibrat şi auster, cum sunt, în general, în afaceri nordicii europeni. În anii următori, dolarul american va fi atacat şi dinspre China, şi dinspre UE, şi aproape sigur va sfârşi prin a pierde „exorbitantul privilegiu”, acela de monedă de schimb mondială.


compania
DE LECTURA

Mihai Neagu Basarab. Recenzie la

cartea lui Gelu Culea Artă, artişti, administraţie în anii ’80. Amintirile unui fost director la Fondul Plastic al Uniunii Artiştilort Plastici

Editura Compania ne înlesneşte cu acest prilej înţelegerea unui segment mai puţin cunoscut din istoria contemporană a artelor plastice în ţara noastră. În România socialistă, directorul Fondului Plastic era slujbaşul care împiedica o sumedenie de pictori să moară de foame. Este oarecum ciudat că într-un stat ateu, care combătea prin varii mijloace misticismul, o serie de funcţionari, nu foarte înalţi, constituiau un fel de Dumnezei în epocă. Principalul era ca nu cumva să bage de seamă chiar ei înşişi acest lucru. Cât timp nu-şi dădeau seama ce simbolizează, aveau voie să funcţioneze ca mari binefăcători.

Memoriile lui Gelu Culea sunt prefaţate de Petru Romoşan, unul dintre mulţii artişti pe care autorul i-a ajutat să supravieţuiască în momentele dificile ale oricărui început de carieră. Culea îi aminteşte în cartea sa pe majoritatea celor pe care i-a sprijinit să-şi vândă tablourile, să obţină un atelier, o locuinţă sau o slujbă, în sfârşit, să se descurce ceva mai bine decât în prealabil. Ajuns în pragul senectuţii într-o situaţie asemănătoare, Romoşan nu pierde ocazia de a mulţumi în prefaţa sa lui Dumitru Radu Popescu pentru vorba bună pusă pentru soţia sa în vederea angajării la Uniunea Artiştilor Plastici, care s-a materializat în cele din urmă prin angajarea lui la o galerie de artă a Fondului Plastic. De altfel, pe parcursul lecturii am întâlnit numeroase schimburi de amabilităţi şi relativ puţine puneri la punct prin corectarea unor diverse exagerări într-un mod civilizat, desigur.

Cartea are şi o introducere a autorului în care acesta îşi mărturiseşte intenţiile autobiografice profesionale, materializate în două capitole ample : „Intrarea în ring”, în care ne prezintă mai ales traseul său profesional înainte de a fi angajatul Fondului Plastic, şi „Începe dansul” – de fapt, capitolul pentru care a fost conceput tot volumul. Ar mai fi de menţionat şi un fel de epilog cu titlul „Altă viaţă (alta, dar de multe feluri)”, de dimensiuni mai reduse. Întreaga carte e scrisă cu mintea românului de pe urmă, adică dintr-o înţelepciune la care n-ajunge oricine şi la care probabil că n-ar fi ajuns nici autorul, în ciuda inteligenţei şi cumsecădeniei lui excesive, dacă n-ar fi avut prilejul să cunoască artişti de excepţie, cum au fost Corneliu Baba, Piliuţă, Mărginean, Ion Pacea, Câlţia, Ilfoveanu şi alţii, dar şi lideri politici ca Levente, Nicolae Bozdog, Ion Dincă (Te Leagă), Dumitru Necşoiu, Nicolae Matei, Joiţa, Cioară, Enache, Găinuşe, şi lista acestora poate şi ea continua.

Aici, în primul capitol mai amplu, sunt amintiţi de vreo două ori şi câte trei tovarăşi anonimi, deci ale căror nume nu contează, dar noroc că era pe timpul lui Ceauşescu, şi nu pe vremea lui Gheorghiu-Dej, când nu conta nici cine are dreptate, deşi autorul mărturiseşte, pentru a-şi evidenţia calitatea personală, că în socialism, în general, „cântăreau persoanele mai mult decât legile, valorile, morala”. Ruşii au formulat mai clar situaţia : „În socialism, ordinul bate legea.” Tradus în orice limbă europeană, textul sună : „În socialism există în permanenţă, latent sau activ, terorismul de stat.” Autorul îşi vădeşte constant înţelepciunea : în orice firmă, membrii şi funcţionarii fac adevărata ei valoare ; evenimentele nu cad din cer, noi le creăm ; cu modestie, se consideră consumator de artă, şi nu critic de artă profesionist.

Primul capitol începe cu fixarea datei la care a luat în primire postul de director al Fondului Plastic al U.A.P.R., 29 noiembrie 1980, post rămas liber în urma decesului fostului director Văzdăuţeanu. Iniţial, Culea fusese inginer la Întreprinderea de Prefabricate Progresul. De acolo, a trecut inginer la Direcţia de Investiţii din Ministerul Comerţului Interior, în locul predecesorului decedat în urma unui accident aviatic. Mai departe, urcând mai multe trepte datorită hărniciei şi competenţei, a ajuns director general adjunct al Direcţiei Generale Comerciale a Municipiului Bucureşti. În momentul în care magazinul „La vulturul de mare cu peştele în gheare” a trebuit să devină „Materna”, a început colaborarea autorului cu U.A.P.R. Colaborarea s-a extins în momentul în care s-a iniţiat refacerea centrului vechi al Bucureştiului, cu Hanul lui Manuc, Carul cu bere etc. Culea menţionează că, la dărâmarea Spitalului Brâncovenesc, subalterna lui, doamna Cristescu, l-a informat că s-a găsit o inscripţie semnată în 1834 de Safta Brâncoveanu conţinând blestemul : „Cel ce va dărâma spitalul pentru îngrijirea săracilor să moară de moarte năprasnică în zi de Crăciun !” Fire esoterică de la natură, Voican Voiculescu a tradus în faptă blestemul. Este amintit şi un Congres al P.C.U.S. la care din greşeală a fost ales Kirov în loc de Stalin, după care Stalin şi alţi tovarăşi de nădejde i-au împuşcat urgent pe Kirov şi pe ceilalţi care s-au încurcat la vot, restabilind legalitatea, vorba lui Iliescu. Este citat şi un automatism verbal al tovarăşului Matei : ”Cui nu înţelege de vorbă bună îi explicăm cu pumnul!”

Aceste picanterii apar în contextul strângerii colaborării cu diverşi pictori, de la care autorul învaţă. Corneliu Baba i-a spus : „În opinia creatorului o lucrare nu este niciodată încheiată. Tot ce ai de făcut este să o laşi aşa… şi să aplici cele învăţate la un alt tablou.” Uneori, autorul nu îndrăzneşte afirmaţii tranşante, ci se refugiază în spatele unor întrebări. Astfel, când încearcă să descifreze cauza longevităţii unui Aurel Ciupe sau Ion Musceleanu sau Pierre Cornu, tatonează : „Să fie oare secretul longevităţii lor faptul că s-au înconjurat de tinere frumoase ?” Apoi, referindu-se la condiţiile grele de viaţă ale artiştilor plastici români, dă compoziţia delegaţiei sculptorilor români la o reuniune a sculptorilor din ţările socialiste, care a avut loc la Sofia : „Jalea (şeful delegaţiei), Foamete şi Flămând (membri)”. Pe Sorin Ilfoveanu l-a ajutat să se mute de la Piteşti la Bucureşti. Acesta i-a atras atenţia asupra şcolii lui Ciucurencu : Traian Brădean, Constantin Piliuţă etc. Cred că totuşi autorul exagerează când afirmă că a aflat după puciul din decembrie 1989 că la Fondul Plastic se practica încasarea de comisioane pentru diferite înlesniri sau comenzi. Pentru aşa ceva i-ar fi trebuit o naivitate care nu se putea obţine decât cu consumarea a peste 80 % din inteligenţa pe care a avut-o în permanenţă întreagă. Fără a-i vorbi de rău pe Patriciu, Câmpeanu şi Tăriceanu, mărturiseşte că n-a putut colabora cu partidul liberal al acestor scursuri politice decât câteva săptămâni. Faptul că nu-i critică mă enervează şi mă face să-l bănuiesc pe autor, măcar din când în când, de stângism camuflat.

continuare »


Mihai Neagu Basarab. Recenzie la

volumul lui Mircea Maliţa Strategii de supravieţuire în istoria poporului român

Această a doua ediţie, revăzută şi adăugită, subintitulată Cuminţenia pământului, a văzut lumina tiparului la Editura Compania cu un cuvânt înainte semnat tot de acad. Dan Berindei ca şi prima ediţie. Trăim o perioadă istorică în care viitorul ne apare sumbru, tinzând chiar să dispară pentru scumpa noastră patrie. Cunoscând personal foarte mulţi oameni, între care mulţi intelectuali de marcă, subtili, mulţi scriitori şi istorici, am aflat încă de acum o jumătate de secol, pe cale orală, ceea ce poate accesa oricine astăzi dacă-i cade ochiul pe vreun text de Lucian Boia. Pesimismul mai mult sau mai puţin îndreptăţit altădată este în actualitatea zilelor noastre de-a dreptul constrângător. În acest context, cartea marelui înţelept tobă de carte acad. Mircea Maliţa îndeplineşte o funcţie terapeutică pentru toţi cititorii de valoare, pe care actualităţile şi perspectivele româneşti tind să-i îmbolnăvească. În finalul prezentării acestei capodopere de erudiţie, patriotism şi înţelepciune de rabin, acad. Berindei afirmă : „Strategiile de supravieţuire… este o carte care îl defineşte înainte de toate pe cel care şi-a consacrat realizării ei strădaniile, erudiţia sa multiformă, ascuţimea minţii sale. Dar este şi o carte necesară, mai ales în timpurile de confuzie prin care încă trecem. Autorul ei ne reaminteşte cine suntem, cum am străbătut miraculos valurile istoriei, care ne sunt profilul şi trăsăturile minţii şi, mai ales, ne încurajează în mersul nostru înainte. Recursul la istorie apare firesc în demersul autorului, ca şi viziunea sa neîncetat mondială. În realitate, el ne arată – spre luare la cunoştinţă ! – cum trebuie să fie un bun diplomat, pe ce trebuie să se întemeieze şi ce trebuie să urmărească. Din nou, trebuie să-i mulţumim academicianului Mircea Maliţa pentru acest nou şi frumos dar.”
După o scurtă introducere de 12 pagini, autorul rezumă pe 105 pagini istoria românilor într-un mod care astăzi te face, simultan, să te simţi mândru şi să te ruşinezi că eşti român, pulverizându-ţi totuşi orice pesimism, ceea ce pare imposibil, până nu citeşti această carte. De fapt, cartea propriu-zisă are două părţi: „Strategii militare şi paşnice” şi „Profilul românesc”. În prima parte, care are cinci capitole, primele trei sunt istorie pură, al patrulea este „Retragerea din istorie”, iar al cincilea – „Pe scena lumii”. Din primele trei capitole, iată un fragment, pozitiv, dar nu cel mai înălţător, referitor la Vasile Lupu : „Din agenda lui nu mai lipsesc schimbările patriarhilor de la Constantinopol şi certurile cu ei, înţelegerea cu Poarta pentru acceptarea patriarhilor aleşi de el, numirile principalilor clerici din toată aria ortodoxiei pentru care i se cerea consimţământul, asigurarea finanţării, controlul cheltuielilor, orientarea Bisericii în confruntările cu catolicii şi calviniştii. E greu de înţeles cum de i-au mai rămas timp şi energie pentru treburile interne şi externe ale Moldovei. Dar Lupu nu se desprindea de visul său şi se lăsa flatat de beneficiari, care-l socoteau locţiitor şi asemănător împăraţilor bizantini.” Prin contrast, contemporanul lui Lupu în Ţara Românească, Matei Basarab, avea ca obiectiv „eliberarea Peninsulei Balcanice şi nu restaurarea unui imperiu”.
„Retragerea din istorie”, formulată ca atare de Lucian Blaga, constituie o strategie de supravieţuire. Academicianul Maliţa consideră că nu există totală ieşire din istorie pentru cei care se străduiesc să supravieţuiască. Şi mai adaugă, amendându-l pe Blaga, „Legile evoluţiei funcţionează acolo unde, din contactul cu mediul, există selecţie”. Contemporan cu Blaga, Ştefan Lupaşcu a creat „o logică a energiilor pe baza opuşilor inseparabili”. Autorul insistă pe cuplul actualizare-potenţare : „Cele două forţe nu sunt nici duşmane, nici prietene, nu se ajută, nu se împiedică. Se poate să nu poţi acţiona – pasul e mic, aproape invizibil. În schimb, potenţarea, îmbogăţirea minţii şi adunarea resurselor ei creşte considerabil.” În zona acţiunii puternice, situaţia este inversă. Blaga remarcă pe bună dreptate că acceptarea modelelor occidentale bine alese funcţionează benefic, catalitic. Autorul înţelege ceea ce citeşte ca acela care a scris şi, beneficiind uneori, în plus, de bibliografie suplimentară, este ridicat prin discursul său deasupra multor surse bibliografice de prima mână. Academicianul Maliţa mi l-a crescut mult în ochii mei pe Blaga ca filosof al istoriei, aşezându-l, în această calitate, lângă compozitorul Enescu şi sculptorul Brâncuşi, consolidând astfel şi unitatea României ca sursă de genialitate.

continuare »


Mihai Neagu Basarab – recenzie la

volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor de Aurel I. Rogojan 

Se știe că moții sunt oameni aprigi, care au atât de mult caracter, încât practic n-au nevoie să piardă vremea stând pe gânduri, așa cum ne-a rămas din istorie modelul reprezentat de Avram Iancu. Ei bine, autorul acestei monografii are una dintre cele mai strălucite minți românești din ultima sută de ani. Am parcurs mai multe texte elaborate de generalul Rogojan, care are o anumită obiectivitate, în sensul că nu se jenează să relateze despre o serie de greșeli ale unor importanți demnitari comuniști, întocmai ca și fostul său șef, generalul Iulian Vlad. Ei doi exprimă în scrierile lor sâmburele, miezul tare al doctrinei comuniste, care s-a retras din oficialitate pentru că rămăsese neînțeleasă pentru prea mulți din puținii șefi ai lui Aurel Rogojan, într-o vreme în care progresul tehnic, mai ales, făcea din ce în ce mai cuprinzătoare mintea cetățeanului-standard. Artizanii tranziției au înțeles perfect situația și au distrus învățământul și medicina românească între multe – toate celelalte – compartimente ale vieții civilizate, bazându-se pe faptul că, dacă 28 de ani plătești lefuri de batjocură, este nevoie de 50 de ani după ce reglementezi salarizarea conform cu respectul față de muncă până când slujbașii ajung să-și merite noile salarii deja învechite.
Generalul Rogojan a fost șef de promoție și continuă să fie un mare pedagog atâta timp cât nu este împiedicat să vorbească și să scrie, pentru că aici este adevărata lui vocație : organizator de oameni care știu, au învățat ce anume au de făcut. Salariile și pensiile de la SRI măsoară, de fapt, felul în care generalul Rogojan și-a făcut și continuă să-și facă datoria, meseriașii din informații fiind, în fond, cam singurii români din țară, maturi și conștienți, de care guvernanților reali le este frică. Desigur, și în Cuvântul înainte al acestei cărți autorul este obiectiv, dar cu ochelari roșcovani : el vede o opoziție între kaizerul Germaniei și țarul Rusiei, când, de fapt, ei erau aproape cumnați, țarina fiind nemțoaică și tensiunea generată de aceasta lângă țarul Nicolae al II-lea, cam papă-lapte, nemulțumea în primul rând familia țarului, care a deschis seria conspirațiilor rusești încheiate cu triumful lui Lenin, după ce tot poporul rus era încredințat că Dumnezeu va modifica religia creștină într-un mod convenabil Rusiei, de-mi vine să zic : unde dai și unde crapă. Multe conspirații rămân în mâna lui Dumnezeu, să mă ierte domnul general Rogojan, dar eu așa văd problema. Câți români ar fi ieșit să demonstreze pe străzi în decembrie 1989 dacă ar fi știut că în România de azi, așa cum a ajuns să arate, vor părea a fi în frunte Dragnea și cu Viorica lui ? Autorul vede însă foarte corect că « Toți și toate sunt în spirala nesfârșitelor conspirații împotriva legii, bugetului, statului și drepturilor cetățeanului. Internaționalele criminalității organizate au luat locul internaționalelor proletariatului ». Partea proastă e că internaționalele proletariatului erau pe hârtie în ordine, iar în realitate erau așa cum internaționalele criminalității organizate încă n-au ajuns să se-mplinească, urmând ca, atunci când se vor desăvârși, să ne întoarcem la un comunism perfecționat, cu perestroika și fără glasnost. Asta, desigur, și cu condiția ca domnul general Rogojan și alți câțiva ca noi, din toată lumea, să ne continuăm activitatea. Finalul prefeței este romantico-patetic : « O stafie bântuie prin România. Stafia antipatriotismului deșănțat și a trădării naționale… Dacă vorbești de dragostea de neam și de credința datorată patriei ești un retard comunist. » Dragostea de neam se află în opoziție cu Proletari din toate țările, uniți-vă !. Ca să-i lichidăm pe cei care și-au făcut o situație, indiferent prin ce mijloace, în fiecare țară, compatrioții ! Toți comuniștii care au cochetat cu dragostea de neam au fost lichidați sau, în orice caz, detestați de comunitatea comuniștilor din toate țările. Se lupta ca șefii partidelor comuniste să fie de alte naționalități. La noi, unguri, bulgari etc. Cine cânta Hora unirii sub comuniști, inițial, primea o condamnare, și mulți au mai rămas câțiva ani în închisoare și după ce, în urma unei destinderi, a unei relaxări, a adormirii vigilenței comuniste internaționaliste, Hora unirii a început să se cânte la radio, oficial.

continuare »



Introducerea autorului

Noi mărturii despre
România penală (2013-2017) 

Politică, justiţie şi servicii secrete în ofsaid

A spune adevărul, chiar dacă e trist

Cu aproape patru ani în urmă, Editura Compania mi-a publicat cartea România penală văzută de un senator fost procuror, care cuprinde declaraţii politice şi interpelări pe care le-am făcut în Senatul României în perioada 2010-2013. Cele mai multe dintre ele îi priveau pe protagoniştii guvernării portocalii (preşedintele Traian Băsescu, premierii Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu, ministresa Elena Udrea) şi pe şefii principalelor unităţi de parchet (Parchetul General, DNA, DIICOT), serviciilor secrete (SRI, SIE, SPP, STS) şi ai altor instituţii de forţă (MAI, ANAF, ANI, CCR). Concluzia cărţii era că în timpul regimului Băsescu a fost constituit un grup infracţional organizat la cel mai înalt nivel statal şi că în fruntea principalelor instituţii din ţara noastră au fost promovaţi, în baza principiului nulităţilor controlabile, oameni relativ tineri, cu pregătire precară, mediocră şi experienţă redusă, care erau, de regulă, şantajabili şi au manifestat obedienţă faţă de tutorii şi protectorii lor politici. Cartea se încheie cu declaraţii şi interpelări din 2013 în care i-am avut în cătare pe liderii principali ai PSD, respectiv pe Victor Ponta, în calitate de preşedinte al PSD şi prim-ministru al guvernului României, şi pe Liviu Dragnea, în calitate de secretar general al PSD, vicepremier şi ministru al Dezvoltării Regionale.
Majoritatea afirmaţiilor mele au fost confirmate de evoluţiile ulterioare, inclusiv de dezvăluirile mai recente ale fostului deputat Sebastian Ghiţă, ale fostului colonel SRI Daniel Dragomir şi ale jurnalistului Dan Andronic, directorul ziarului Evenimentul zilei. România a devenit un stat aproape eşuat după cele două mandate prezidenţiale ale lui Traian Băsescu. Chiar şi acesta a recunoscut anul trecut că România a devenit un stat mafiot şi un stat poliţienesc. De la statul clientelar din timpul guvernării Năstase s-a ajuns la statul mafiot sub preşedinţia lui Băsescu, iar în ultimii ani tendinţa este evoluţia spre un stat disciplinar, poliţienesc. Statul de drept a intrat sub controlul binomului SRI-DNA, care a dominat Parlamentul, guvernul, justiţia, administraţia publică şi presa. Şefi de servicii secrete în tandem cu şefi de unităţi de parchete au ajuns să destructureze partide politice şi să constituie partide noi, de tip balama, ca UNPR, pentru a configura noi majorităţi politice, şi chiar să impună liderii unor partide, ca în cazul fostului preşedinte al PSD, Victor Ponta. Lupta anticorupţie a derapat spre răfuieli politice şi a intrat într-o fundătură după denunţarea protocoalelor care au instituţionalizat binomul SRI-DNA. Justiţia scârţâie din toate încheieturile şi trebuie resetată, după cum a spus-o însuşi actualul ministru de Justiţie, Tudorel Toader. Încrederea românilor în justiţie şi în instituţiile de forţă a scăzut considerabil.
Instituţionalizarea şi eficienţa binomului SRI-DNA au fost confirmate de rapoartele de activitate ale SRI pe anii 2009 şi 2013, în care au fost menţionate echipele operative mixte pro­curori-ofiţeri SRI şi s-a consemnat că juriştii SRI i-au ajutat pe procurorii DNA să instrumenteze 462 de dosare în 2013, inclusiv sub aspectul încadrării juridice. Conform unei analize realizate de profesorul universitar şi avocatul Radu Chiriţă, între 2010 şi 2015 în România au fost adresate instanţelor de judecată 109 946 de solicitări pentru mandate de interceptare telefonică, din care au fost aprobate 102 729 (93 %), ceea ce înseamnă că au fost interceptate minimum 300 000 de persoane (luând în calcul o medie de trei persoane interceptate pe un mandat). Potrivit rapoartelor anuale de activitate ale SRI, în perioada 2005-2015 Serviciul a pus în executare peste 250 000 de autorizări pentru interceptarea comunicaţiilor, numărul acestora cres­când de la un an la altul şi ajungând în 2014 să fie de 11 ori mai mare decât în 2005. SRI a devenit campion mondial la ascultat, dacă avem în vedere analiza statistică a Fundaţiei Friedrich Ebert Stiftung România, potrivit căreia SRI a solicitat şi a obţinut de 16 ori mai multe mandate de siguranţă naţională decât FBI, raportat la populaţia României, care este de circa 16 ori mai mică decât cea a Statelor Unite ale Americii, în condiţiile în care prima putere a lumii se confruntă cu ameninţări la siguranţa naţională mult mai numeroase şi mai grave.

continuare »


Fascinaţia ineditului : Ultima boemă
bucureşteană, de Mihai Neagu Basarab

Delia Marc

Copil fiind (nu cutreieram păduri ☺), eram cu ochii larg deschişi şi cu urechile ciulite în sala de aşteptare şi în cabinetul de dentist al tatălui meu, din Piaţa Victoriei – Ilie Pintilie – fost Bonaparte – actual Iancu de Hunedoara ☺.
Şi nu numai acolo, ci şi în curte, la “găzăria” care aparţinuse Garajului şi Depozitului de produse petroliere ale bunicului meu.
Şi nu numai acolo, ci şi la renumita cârciumă a lui Jerca, de pe Clopotarii Vechi colţ cu Povernei (demolată şi ridicat de curând un Boutique Hotel-Restaurant Vogue), unde mă aciuiam uneori lângă bunicul meu.
În aceste trei locuri veneau personaje interesante ale timpului trecut şi prezent în acei ani ai deceniilor şase şi şapte ai secolului trecut.
Veneau pictori şi poeţi care îşi plăteau uneori tratamentele şi consumaţia cu rodul talentului lor (pereţii de la Jerca erau renumiţi pentru lucrările şi semnăturile iluştrilor pictori şi graficieni care îi călcau pragul).
Veneau armeni, ruşi albi de viţă nobilă şi polonezi de asemenea, veneau greci de-ai lui Manolis Glezos, evrei foşti combatanţi în Spania – într-un cuvânt, refugiaţi din varii motive din ţările lor de baştină.
Se discuta în şoaptă, deşi se mai ridica uneori vocea şi fiecare avea educaţia conversaţiei – se ascultau cu respect unul pe celălalt.
Nu ştiam pe atunci cât de norocoasă şi nenorocoasă eram deopotrivă.
Nu ştiam pe atunci că mulţi dintre cei întâlniţi şi ascultaţi făceau parte din boema bucureşteană. Dar mi-am amintit mereu momente, fragmente, nume, figuri…
Iată de ce m-am grăbit să citesc acest volum subţirel la prima vedere, dar dens în conţinut, semnat de Mihai Neagu Basarab.
De profesie medic, cu specializare in psihiatrie (doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar în psihiatrie în 1990) şi cu specializare şi în homeopatie şi acupunctură, Mihai Neagu Basarab s-a aplecat încă din anii tinereţii asupra scrisului, debutând în proza SF, apoi dramaturgie, traduceri, cronici, rubrici permanente în reviste serioase, publicând volume de literatură şi de medicină. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1972. Din anul 1990 s-a stabilit la Freiburg, în Germania, concentrându-se asupra carierei medicale, dar şi asupra scrierilor sale de literatură, eseuri şi memorialistică.

continuare »


Stimate vizitator,

Cum ştiţi, probabil, la 25 mai 2018 intră în vigoare Regulamentul European 2016/679
privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal
şi libera circulaţie a acestor date (GDPR).

Editura Compania doreşte să vă poată informa despre noutăţile sale editoriale (prin newsletter trimis pe e-mail) şi să vă poată expedia cărţile pe care le comandaţi.

Pe lângă e-mail, comanda implică pentru noi prelucrarea şi conservarea şi a altor date
ale dumneavoastră cu caracter personal (nume, prenume, domiciliu, număr de telefon), respectând măsurile de securitate impuse de normele europene.

Dacă doriţi şi dumneavoastră să primiţi înştiinţări despre noutăţile noastre editoriale(newsletter), vă rugăm să vă manifestaţi explicit opţiunea :

DAŢI CLICK AICI şi astfel veţi rămâne abonaţi la newsletter-ul nostru.

În cazul în care nu vom primi din partea dumneavoastră acest acord clar exprimat, nu vă vom putea expedia cărţile pe care ni le comandaţi şi nici comunica titlurile recent apărute la noi.

Vă stăm la dispoziţie pentru orice informaţii suplimentare pe această temă.

Cu cele mai bune gânduri,
Editura Compania

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153 Bucuresti
Tel. editura : 021 223 23 28  Fax : 021 223 23 24
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37    021 223 23 25
E-mail : editura.compania@gmail.com  compania@rdslink.ro
www.compania.ro
Blog : www.compania.ro/blog


Despre o carte „cu titlu provizoriu”

Dr. Vlad Stroescu

Toamna trecută am primit, pe adresa redacției, o carte. Pseudonimul autoarei, deşi foarte sonor – Maia Levantini – nu suna cunoscut, aveam să aflu că e vorba de un debut. Iar titlul mi s-a părut prea lung şi redundant: Cu titlu provizoriu: Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România. Serios, cuvântul „titlu” chiar în titlu? Şi două subtitluri? Doar citindu-l, am crezut, de altfel, că am aflat tot ce trebuia să ştiu: că e vorba despre plecat din ţară, de întors în ţară, că personajul e melancolic şi, mai rău, psihiatru. Cum stau toată ziua în compania unui psihiatru de care nu am cum să scap – arta de a scăpa de tine însuţi este extrem de complexă şi rafinată şi eu nu sunt măcar un ucenic talentat –, am pus cartea pe raftul de la serviciu, amânând-o pentru o dată neprecizată. Mi-era şi cam teamă să o deschid, poate din acelaşi motiv pentru care, de la Moartea domnului Lăzărescu încoace mi-e teamă să văd filme româneşti: nu cumva să mă duc la cinema şi să constat că în loc de ecran e o imensă oglindă panoramică.
Întâlnirile mele cu cărţile sunt rareori întâmplătoare şi orice carte bună îţi schimbă viața, aşa încât oricât aş încerca eu să întârzii întâlnirile astea, din lene sau inerţie, până la urmă ele tot au loc. Într-o zi însorită de ianuarie, ajutat de mai multe circumstanţe, m-am trezit că deschid volumul şi încep să citesc. Şi ce mai surpriză am avut. Am absorbit pe nerăsuflate odiseea acestei colege, între vechi şi nou, între matrice şi străinătate, între disperare şi exaltare (deşi nici exaltarea nu e tocmai fericită). Îmi măsor cuvintele: şi Odiseu s-a întors şi apoi a plecat iar, nici el nu-şi găsea liniștea. Ajuns la sfârşit, am avut impresia de neterminat sau de abia început.
Nu ştiu cât de reală e Maia Levantini/Mona Dumitrescu (numele personajului principal care, totuşi, e mereu la persoana întâi) şi cât e un compozit de realităţi paralele, un amalgam de persoane autentice, căci o bucăţică din ea eram cu siguranţă şi eu. Copil antedecembrist, psihiatru postdecembrist care descoperă că, odată deschise porţile închisorii regimului comunist, deasupra sunt un şir lung de închisori, precum balenele concentrice ale lui Marin Sorescu sau lanţul coliviilor lui Dan Verona. Şi tot precum Iona, eroina nu încetează să caute ieşiri, fie pe dinăuntru, fie pe dinafară. Înăuntru e „marea cultură”, Kant şi Dostoievski, cu care figuri binevoitoare de profesori au „mobilat-o” ca să facă faţă orizontului cenuşiu comunist. Înăuntru mai e şi moartea. În afară sunt Bucureştii, Spitalul de Psihiatrie Obregia, policlinica de la Apaca şi, mult mai departe, pe alte planete, Franţa şi America. La capăt, absurdul şi aleatoriul universal.
E greu să pun punctul pe „i” şi să încadrez cartea asta. Or fi memorii? Ficţiune simplă nu e, pentru că e prea multă autenticitate: m-am speriat de-a dreptul recunoscând scenele şi obiceiurile de la Spitalul Obregia. E şi o curiozitate antropologică aici: în fiecare călătorie, articularea dintre străin şi familiar e minuţios construită. Dar nu e nici neoreportaj, e prea subiectivă pentru aşa ceva.
De fapt, dincolo de încadrări stilistice, ce şochează în carte e deschiderea absolută. Înţeleg de ce autoarea (sau autorul) se protejează (nu cunoaştem identitatea lui reală): eu unul nu aş fi avut curajul să vorbesc despre mine în felul ăsta, fără rezerve. Nici despre alţii – reflex de psihiatru, poate. Dar şi mai uimitor e felul elaborat în care deschiderea e construită: e ca şi cum omul din spatele discursului ar încerca permanent să se ascundă după limbaj şi ar eşua, calculat, de fiecare dată. Avem aici un discurs adesea ultracult, încărcat de referinţe livreşti, dar în acelaşi timp detaşat şi autozeflemitor, chiar balcanic pe alocuri. Avem simţ al umorului simultan cu cel al tragicului, adesea, de ce nu, în aceeaşi frază. Avem artificii stilistice ce includ tabele de contingenţă şi parodii după balada Mioriţa. Şi deşi e meşteşug în toată afacerea, iubeşti imperfecţiunile, pentru că ele arată că nu e doar făcătură scriitoricească. E foarte greu să fii sincer fără să cazi în patetism şi în fals. Limbajul de azi e atât de amăgitor încât adesea e suficient să deschizi gura şi ai şi eşuat, te-ai şi alienat. Dar Maia Levantini reuşeşte atât de bine, încât o vom pune în acea rară categorie de medici-scriitori unitari, fără sindrom de personalităţi multiple, care vorbesc pentru că noi, ceilalţi medici, nescriitori, nu putem să o facem.

Text preluat din Viaţa medicală, 31 ianuarie 2018


Lucifer şi Lucia Ferescu
sub steaua dimineţii

Vladimir Bulat

Într-un recent interviu acordat canalului Radio România Cultural, pictorul și scriitorul Petru Vintilă jr. afirma că pseudoromanul Lucia Ferescu sau Steaua dimineții, 2016, a fost inițial un soi de eseu, topit ulterior în capitolul al treilea al acestei scrieri. A mai spus că acelei narațiuni îi lipseau dialogurile, vocile unor personaje care să facă mai perceptibilă și mai vie cavalcada ideilor, informațiilor și acțiunilor din cuprinsul acestei scrieri care debutează într-o toridă zi a lui 1835 și se încheie tot într-o zi de iulie a anului 2060.
Să recitim pasajele din acest pseudoroman : „Ziua aceea de iulie a anului 1835 pogorâse asupra Bucureștilor o căldură cumplită. Soarele parcă se topise pe cer, aerul ardea ca o văpaie de cuptor și întreaga fire încremenise, lipsită de cel mai slab firicel de vânt. Vipia alungase de pe ulițe deopotrivă oameni și animale, toţi și toate căutând o umbră anemică de iluzorie răcoare. Marele târg se pustiise, vlăguit, și amorţise sub lava ce se revărsa necontenit din soarele nemilos” (pag. 17) ;
Ziua aceea de iulie a anului 2060 pogorâse asupra Cetății Eterne o căldură cumplită. Încă de la primele ore ale dimineții, soarele parcă se topise pe cerul de un albastru spălăcit, înfierbântând nefiresc pământul. Aerul frigea ca o văpaie de cuptor încins la roșu, indicând iluzia unor torente invizibile de lavă ce se revărsau peste Cetatea Eternă” (pag. 314).
Între aceste două zile de iulie se întinde o fantasmagorică urzeală narativă, care te face să o parcurgi cu sufletul la gură, uitând de secole, biblioteci, geografii, școli, apartenențe religioase etc. Petru Vintilă jr. și-a scris, am putea spune, romanul vieții ; a spus în el cam tot ce crede, știe, cunoaște, cam cum vede el șarpanta întregului univers, din care pământul e doar o fărâmă zguduită de controverse, neliniști, războaie, convulsii, cataclisme, molime, secretomanie și fanatism, din care, în esență, înțelegem că „mântuirea nu este ce pare a fi” (pag. 68).

continuare »


Cuvântul lui Dumitru Constantin Dulcan la lansarea volumului Lucia Ferescu
sau Steaua dimineţii
de Petru Vintilă jr. –
5 aprilie 2017

Această carte este o adevărată enciclopedie a culturii umane, scrisă cu o înaltă luciditate intelectuală şi născută după un lung travaliu de documentare, de facere şi de informare. După cum precizează autorul, cartea este un semiroman cu personaje luate din realitatea actuală şi din cea a secolelor trecute, pe care le înfăţişează trăind concomitent atât în lumile arhaice specifice istoriei secolelor XVIII şi XIX româneşti, cât şi în cele moderne.
Acţiunea romanului se petrece pe locul numit înainte Dealul Spirii, demolat pentru a se construi actuala Casă a Poporului. L-am prins şi eu înainte în forma sa rustică şi pitorească, cu case, multe neetajate, înconjurate de grădini cu dalii, crizanteme şi trandafiri, cu o viaţă semipatriarhală între vecinii care se cunoşteau din copilărie. Ca medic, i-am tratat pe mulţi dintre cei care au fost dezrădăcinaţi din casele lor şi nu s-au mai putut împăca cu noul statut impus cu forţa.
Riguros, aproape până la obsesie, întocmai ca un cercetător de nivel academic, Petru Vintilă jr. se foloseşte de personajele sale pentru a face o lungă incursiune în istoria religiilor, a sistemelor filosofice, a tradiţiilor spirituale şi, la modul general, a întregii gândiri şi culturi umane înscrise sub semnul marilor înfăptuiri dar şi al dramelor, al nefericirii, ca şi al rarelor clipe de linişte. Cartea lui Petru Vintilă jr. este un memento mori care îndeamnă la meditaţie asupra măreţiei şi limitelor omeneşti, un adevărat fluviu balzacian de întrebări şi răspunsuri.
Cartea este în acelaşi timp un compendiu al culturii umane, văzută cu un ochi ager, meticulos şi lucid. Spre deosebire de tendinţa actuală de a trata orice subiect căutând să-i reliefeze doar umbrele – reale sau imaginare –, Petru Vintilă jr. se înscrie într-un realism pe care l-aş numi onest, corect şi responsabil.
Dincolo de istoria contradictorie a lumii, Petru Vintilă jr. ne oferă în acelaşi timp măsura talentului său prin imagini care se lipesc de retina sufletului. Iată doar două exemple : « … câteva icoane vechi, zgrăvite naiv, în tonuri pastelate le insuflau oaspeţilor osteniţi de drum un calm patriarhal şi o linişte de început de lume. » Sau : « … căldura sobelor aromea a mere și gutui păstrate pentru iarnă. » Mie îmi amintește de lectura « Cronicilor optimistului și pesimistului » ale lui G. Călinescu, în care doar câteva linii de condei te transportau instantaneu într-o lume a visării.
Rigoarea și participarea afectivă cu care descrie relicvele vechilor civilizații găsite pe meleagurile noastre (Cucuteni, Gumelnița, Hamangia – datate la 6-10 000 de ani) mie personal îmi spun foarte mult despre educația primită în familie și despre rădăcinile străbunicilor săi înfipte solid în acest sol, chiar dacă, probabil, unele semințe ar fi putut avea și alte obârșii.
Cartea se încheie într-o notă apocaliptică. Personal, vreau să cred nu în dispariția lumii, ci în sfârșitul unei mentalități, al unui mod de gândire absolut periculos. Dacă nu ne schimbăm modul de gândire, care este tributar unui realism naiv, vechi de când lumea, nu avem șanse de supraviețuire în condițiile în care este suficientă o singură apăsare pe buton pentru ca întreaga omenire să se transforme în scrum. Tocmai pentru a evita acest catastrofal final este nevoie de o nouă paradigmă, o Nouă Spiritualitate, în acord cu psihologia umană, cu biologia noastră și cu, dați-mi voie s-o spun, cu voința Universului. Universul ne vrea ființe vii prin care se experimentează pe sine, și nu tăcerea cenușii spulberată-n vânt.
Iată deci ce misiune are această carte : este o excelentă chemare la trezirea spirituală. Vă invit s-o citiţi cu răbdarea şi bucuria cu care Petru Vintilă jr. ne-a dăruit-o scriind.



//