OPINII IN
compania lui ...

joi 19 mai 2022

Aşteptata ofensivă poloneză

Petru Romoșan

Naraţiunea despre victoria Ucrainei în războiul cu Rusia începe să intre serios la apă în SUA (vezi New York Times – Michael Schwartz, Mark Santoro, Michael Levenson – „Ukraine war’s geographic reality : Russia seizes much of the east”, 10.05 2022, dar şi alte articole din acelaşi cotidian, referinţă absolută a establishment-ului american). Până şi oficialii americani au renunţat treptat şi aproape total în ultimele zile să mai anunţe marile succese ale ucrainenilor pe câmpul de luptă. În România, membră NATO şi aflată sub un tratat recent (promulgat la 16 iulie 2021) de cooperare militară cu Ucraina, am asistat, după 24 februarie a.c., la un concurs mediatic pe tema indiscutabilei victorii viitoare a Ucrainei împotriva Rusiei agresoare. Atâta doar că trupele ruseşti înaintau şi se consolidau în Ucraina de est şi de sud, la Mariupol, şi nu trupele ucrainene invadau Rusia. Cel puţin deocamdată. Dar până la urmă va mai ieşi cineva victorios din acest conflict ?

În ultimele zile, SUA au pus un pachet impresionant de dolari în balanţă, cu consecinţe inevitabile pentru războiul ruso-ucrainean în desfăşurare : „După ce s-a vorbit foarte mult de înfrângerea Rusiei în Ucraina şi de o pretinsă lipsă de capacităţi de luptă ruseşti, Congresul a votat un nou fond de 40 de miliarde de dolari pentru furnizarea de arme şi pentru sprijin economic acordat Ucrainei. Asta duce totalul (asistenţei americane – n.n.) la 53 de miliarde de dolari. Cea mai mare parte a banilor se va duce la industria de armament americană, la CIA şi la diverşi oligarhi ucraineni. Ucrainenii în nevoie nu vor primi practic nimic” (Moon of Alabama – „Ukraine – Congress passes the bucks, realism sneaks in, Poland plans for more war”, moonofalabama.org, 11.05.2022).

Site-ul Zerohedge, după intervenţia senatorului Rand Paul, detaliază utilizarea sumelor din totalul de 40 de miliarde de dolari votaţi : 6 miliarde asistenţă pentru armata şi forţele de securitate ucrainene ; 8,7 miliarde pentru reaprovizionarea stocurilor SUA cu echipamente după expedierile făcute în Ucraina ; 3,9 miliarde pentru comanda europeană a operaţiunilor ; şi 11 miliarde la dispoziţia preşedintelui Biden (care ceruse doar 5 miliarde), care poate autoriza fără votul Congresului transferul de articole militare şi servicii către Ucraina. Alte 4 miliarde se vor duce la finanţarea forţelor armate străine care susţin Ucraina (Polonia, România, Republica Moldova, Slovacia etc.). Reamintim că senatorul Rand Paul a cerut detalierea publică a sumelor şi un inspector general care să supravegheze cheltuirea banilor (zerohedge.com – Katabella Roberts,  „Rand Paul delays vote on $40 billion Ukraine package, calls for spending oversight”, 14.05.2022).

SUA şi NATO se văd obligate la o schimbare de strategie. Singura modificare majoră posibilă este ieşirea din defensivă şi trecerea la o ofensivă consistentă. O vreme, Ucraina şi susţinătorii săi par să fi avut în vedere o eventuală invazie a Rusiei şi a Belarusului. Dar s-a găsit o altă soluţie, probabil mai realistă. Iniţiativa îi aparţine Poloniei, cel mai activ susţinător al Ucrainei şi liderul necontestat al fostelor ţări din Pactul de la Varşovia integrate în NATO. Cu acordul şi susţinerea SUA şi UK, se înţelege. Polonia este de departe cea mai rusofobă ţară din UE şi din NATO. Declaraţiile agresive recente ale prim-ministrului polonez, Mateusz Morawiecki, ca şi editorialul său din The Telegraph („Russia’s monstrous ideology must be defeated”, telegraph.co.uk, 10.05.2022) i-au şocat nu numai pe ruşi :

„Domnule preşedinte Macron, de câte ori aţi negociat cu Putin ? Ce aţi obţinut ? Nu dezbatem, nu negociem cu criminalii, criminalii trebuie combătuţi […]. Nimeni nu a negociat cu Hitler ! Aţi negocia cu Hitler, Stalin, cu Pol Pot ?”

„Mateusz Morawiecki a cerut, de asemenea, noi sancţiuni ale Occidentului împotriva Rusiei şi l-a comparat pe preşedintele rus, Vladimir Putin, cu cei mai sângeroşi dictatori din trecut : „Sunt necesare sancţiuni clare şi hotărâte”. „Sancţiunile (de azi – n.n.) nu funcţionează”, a declarat Morawiecki, adresându-se în principal preşedintelui francez Emmanuel Macron şi cancelarului german Olaf Scholz.”

„Germania este acum „principalul obstacol în faţa unor sancţiuni foarte puternice” şi vinovată „este politica Germaniei din ultimii 12 ani care a dus la faptul că Rusia are azi un monopol asupra vânzărilor de materii prime”.

„El a reproşat, de asemenea, fostului cancelar german Angela Merkel că „a tăcut după începutul războiului” (L’Obs avec AFP – „Personne n’a négocié avec Hitler”, nouvelobs.com, 5.04.2022).

Moon of Alabama, reputat site de informaţii militare şi politice, îl citează pe cunoscutul colonel american Douglas Macgregor, fost consilier al Ministerului Apărării american : „Războiul din Ucraina împotriva Rusiei a evoluat, dar nu aşa cum au prevăzut observatorii occidentali. De ce ar încerca Polonia, cu ajutorul Lituaniei, să ocupe partea de vest a Ucrainei ? E o problemă istorică : „Uniunea statală polono-lituaniană, cunoscută oficial sub numele de Regatul Poloniei şi al Marelui Ducat al Lituaniei, iar după 1791, sub numele de Uniunea statală a Poloniei, era o ţară şi o Federaţie a celor două naţiuni, Polonia şi Lituania, guvernate de un monarh comun în uniune reală, monarh care era deopotrivă rege al Poloniei şi mare duce al Lituaniei. Era una dintre ţările cele mai mari şi mai populate din Europa secolelor XVI-XVII. În momentul celei mai mari extinderi teritoriale, la începutul secolului al XVII-lea, Uniunea statală cuprindea aproape 1 000 000 km2 şi avea, în 1618, o populaţie multietnică de aproape 12 milioane de locuitori” (Moon of Alabama, ibidem).

Şi Moon of Alabama aduce mai multe precizări care pot surprinde : „De ceva vreme se spune că Polonia ar trimite o „forţă de menţinere a păcii” pentru a ocupa Galiţia, în vestul Ucrainei. În ceea ce mă priveşte, am prezis aceasta la 24 februarie, chiar la începutul războiului : „Graţie adaosurilor făcute de Stalin la Ucraina, trei ţări, Polonia, Ungaria şi România, au revendicări asupra unor zone din regiunile occidentale ale Ucrainei. Dacă vor să şi le recapete, e, probabil, cel mai bun moment pentru a o face. Chiar dacă sunt membre NATO, care nu ar susţine, probabil, asemenea acţiuni, cele trei ţări ar avea dificultăţi în politica lor internă dacă ar rezista acestei tentaţii. Un document cu aparenţe oficiale indică acum că o operaţiune polono-lituaniană ar începe în intervalul 22-24 mai” (Moon of Alabama, ibidem).

Colonelul Macgregor ţine să avertizeze în privinţa iniţiativei polono-lituaniene : „La zece săptămâni de la declanşarea conflictului, e instructiv să cercetăm tabloul strategic. […] Forţele ucrainene par frânte şi epuizate. Aprovizionarea care le parvine celor care se bat în estul Ucrainei nu reprezintă decât o fracţiune din ceea ce ar fi necesar. În majoritatea cazurilor, întăririle şi armele noi sunt distruse înainte de a ajunge pe front. Confruntată cu eşecul fără echivoc al ajutorului american şi al afluxului de arme noi pentru a salva trupele ucrainene de la o distrugere certă, Administraţia Biden caută cu disperare să inverseze situaţia şi să-şi salveze faţa. Polonia pare să ofere o ieşire. Şi un fapt chiar mai important, preşedintele polonez Andrzej Duda şi preşedintele ucrainean Volodimir Zelensky şi-au exprimat amândoi dorinţa de a renunţa la frontierele dintre Polonia şi Ucraina. Rapoarte neconfirmate, provenind de la Varşovia, arată că, după ce Washingtonul a respins propunerea de a crea o zonă de excludere aeriană deasupra Ucrainei, precum şi transferul MIG-urilor 29 poloneze către piloţii ucraineni, statul major polonez a primit instrucţiuni discrete pentru a formula planuri de intervenţie în conflictul ucrainean în vederea acaparării părţii vestice a Ucrainei. Evident, o acţiune militară de o asemenea amploare ar necesita aprobarea Kievului dar, dat fiind că guvernul Zelensky e controlat de facto de Washington, aprobarea intervenţiei militare poloneze nu ar trebui să pună probleme” (Moon of Alabama, ibidem).

Pe lângă o eventuală implicare a României, alături de Republica Moldova, în Transnistria, o înaintare a armatei poloneze (9 500 de soldaţi, 3 brigăzi compuse din 3-4 batalioane fiecare) în vestul Ucrainei ar transforma conflictul ruso-ucrainean într-unul NATO-Rusia, cu posibila activare a articolului 5 din Tratat, chiar dacă Polonia şi România ar acţiona declarativ în afara structurilor NATO. Riscurile extinderii conflictului spre toată Europa, spre Germania şi Austria în primul rând, sunt evidente. Cât despre Ungaria, aflată în vecinătate, ea duce o politică energetică originală, făţiş prorusă.

Preluare din ziarul Bursa.


joi 12 mai 2022

Alegeri democratice pentru o nouă ordine oligarhică

Petru Romoșan

„Următoarele alegeri legislative din Franţa (12 şi 19 iunie 2022 – n.n.) ar fi ultima şansă înainte de o insurecţie”, spune Christian Combaz, un scriitor francez consacrat, fost ziarist la Le Figaro. Combaz e mai bine cunoscut sub pseudonimul „Campagnol” (un fel de „omul de la ţară”, din satul imaginar Campagnol, situat în sud-vestul Franţei). Prestaţia sa săptămânală de vlogger, duminica – „La France de Campagnol” –, este foarte urmărită pe Twitter, You Tube, Odysée, Rumble. „Noul partid Renaissance (din 5 mai a.c., noul nume al partidului prezidenţial macronist LREM – n.n.), în care, ca în Orwell… Totul în acest regim funcţioneză prin antifrază : servitutea e libertatea, minciuna e adevărul, şi deci renaşterea este înmormântarea” (Campagnol, 8 mai 2022).

Victoria lui Emmanuel Macron la recentele alegeri prezidenţiale din 24 aprilie e deja văzută de foarte mulţi comentatori ca o victorie à la Pirus. Victorie à la Pirus în primul rând pentru Franţa, bineînţeles. Marine Le Pen, contracandidata lui Macron în turul doi, a declarat, şocând opinia publică, că acele aproape 42 de procente obţinute de ea sunt o mare victorie. Pentru că procentul său, ca şi numărul de votanţi, a crescut faţă de ce obţinuse în 2017, în timp ce Emmanuel Macron a pierdut semnificativ din votanţi. Dar rolul ei de sparring partner, de sac de box e azi evident pentru toată lumea. De ce ? Cum ? Nimeni nu are probe încă. Doar zvonuri. Familia Le Pen pierde pentru a opta oară (de trei ori din turul doi) nişte alegeri prezidenţiale. O adevărată afacere de familie ! Tot aşa cum partidul zis de extremă dreaptă RN este un IMM familial.

Ne amintim cum Ion Iliescu a câştigat preşedinţia în anul 2000 cu sprijinul foarte vocal al intelectualilor „opoziţionişti” şi pretins civici împotriva „extremistului” Corneliu Vadim Tudor, pe modelul să facem un front republican împotriva extremei drepte, a fascismului, a naţionalismului primitiv.

Francezilor le-a plăcut atât de mult invenţia lui Ion Iliescu, a PSD şi a Sistemului din România, cu consultanţii lor străini, încât au organizat „comedia” de trei ori. Prima dată pentru Jacques Chirac în 2002 contra lui Jean-Marie Le Pen (tatăl lui Marine Le Pen), preşedinte atunci al Frontului Naţional, şi de două ori pentru Emmanuel Macron, în 2017 şi în 2022, contra lui Marine Le Pen (fiica lui Jean-Marie Le Pen), preşedintă actuală (şi proprietară…) a Frontului, rebotezat Rassemblement National.

În 2017, LREM, partid foarte recent inventat „din cuţite şi pahară” pentru Emmanuel Macron, protejatul lui Jacques Attali, a câştigat majoritatea absolută în Parlament (280 de locuri). După care, în cei cinci ani de mandat prezidenţial, nu a mai câştigat decât câteva locuri în Parlamentul European, ca USR la noi. În alegerile locale şi regionale nu a câştigat decât două departamente din 100 şi, trasă de păr, o regiune din 18.

Pentru iunie 2022, la alegerile parlamentare, după nescontata reuşită a lui Macron la prezidenţiale (victorie la indigo după cea din 2017 – totală lipsă de imaginaţie !), noul partid Renaissance, tot pe model românesc, se pregăteşte să obţină o nouă victorie zdrobitoare şi, desigur, foarte democratică. LREM s-a rebotezat Renaissance pentru că în cinci ani se compromisese complet. Renaissance (o pastişă clară după numele partidului Reconquête al lui Éric Zemmour) va încerca şi va reuşi (!) să adune mai larg o nouă majoritate prezidenţială, împreună cu resturile centrului condus de ultraoportunistul François Bayrou, cu resturile dreptei conservatoare din LR (Les Républicains), cu resturile fostului Partid Socialist, condus cândva de fostul preşedinte al lui Macron, François Hollande, şi cu resturile din cele două partide ecologiste (foşti socialişti).

Alegerile din Franţa, cele prezidenţiale care l-au reînscăunat pe Emmanuel Macron pentru un al doilea mandat, cele parlamentare din iunie 2022, la fel ca ultimele patru alegeri prezidenţiale din România (două Băsescu şi două Iohannis), confirmă instalarea implacabilă a oligarhiei financiare globale. Comedia democratică, cu partide, cu orientări, cu alegeri, cu absenteism agravat, e doar o „chestiune” de ritual mecanic pe care îl recunoaşte toată populaţia. Un omagiu convenit democraţiei de odinioară, defunctă astăzi.

În 2020 am avut şi marea piesă de teatru a alegerilor americane care i-au adus pe Joe Biden şi pe democraţi la Casa Albă. Au fost alegerile americane din 2020 fraudate ? Au fost ele cumva câştigate de nedoritul Donald Trump ? Curtea Supremă a refuzat să se pronunţe. FBI, CIA şi, în general, Statul Profund american l-au confirmat pe Joe Biden printr-un mare spectacol dat pe 6 ianuarie 2021 : invadarea organizată a Capitoliului, imputată lui Donald Trump şi trumpiştilor. Noul model de alegeri a fost livrat legat cu fundiţă democraţiilor din sfera de influenţă americană, din UE mai ales.

Chiar în aceste zile, familia Fillon, Penelope şi François Fillon (fost prim-ministru în timpul preşedinţiei Nicolas Sarkozy, 2007-2012), a fost condamnată sever. Foarte probabil pentru că François Fillon a fost favoritul absolut al alegerilor din 2017 şi ar fi trebuit să câştige prezidenţialele. Prin dosare savant ticluite, uşor de făcut pentru orice politician francez din ultimii 20 de ani, fostul prim-ministru François Fillon (68 de ani) a fost condamnat în apel la patru ani de închisoare, dintre care unul cu executare, şi 375 000 de euro amendă. Soţia sa, Penelope Fillon (mamă a cinci copii), de origine britanică, a fost condamnată la doi ani de închisoare cu suspendare şi 375 000 de euro amendă. Motivul condamnării lui Penelope Fillon ? Complicitate la deturnare de fonduri publice în calitatea sa de asistentă parlamentară a soţului ei, deputatul François Fillon. Românii îşi amintesc de condamnările politice instrumentate de Laura Codruţa Kövesi şi de DNA (Decebal Traian Remeş, Sorin Roşca Stănescu, Adrian Severin, Dan Radu Ruşanu…).

„Va trebui să ne reformăm textele, este evident. Una dintre căile acestei reforme este convocarea unei conferinţe de revizuire a tratatelor. Este o propunere a Parlamentului European, iar eu o aprob […]. Războiul din Ucraina ne invită să regândim geografia şi organizarea continentului nostru. Ucraina, prin lupta sa şi prin curaj, este membră de suflet a Europei noastre”, a afirmat Emmanuel Macron (Mihai Drăghici – „Preşedintele Franţei propune reformarea UE. Macron vrea revizuirea tratatelor UE şi propune integrarea Ucrainei într-o nouă structură politică”, mediafax.ro, 9.05.2022). Treisprezece ţări UE, printre care şi România, au anunţat deja că refuză renegocierea tratatelor.

După succesul electoral, Emmanuel Macron e preocupat de modificarea tratatelor europene şi aducerea Ucrainei, într-un fel sau altul, în interiorul UE. Deşi „mal élu” („rău ales”), votat de 75 % dintre alegătorii de peste 65 de ani, de 59 % dintre tinerii de 18-24 de ani (stratul woke) şi doar de 18,8 milioane de alegători din cei 48,8 milioane de înscrişi, a fost decretat liderul Europei (în descompunere !). Poate schimba tratate, eventual şi graniţe, poate face o armată europeană dincolo de controlul NATO şi al Pentagonului. Cine să-l mai oprească ? În marea resetare în curs, principala piesă de destructurat este chiar SUA, cu dolarul, cu economia şi cu armata sa, de departe cea mai completă şi mai întinsă. Sancţiunile economice împotriva Rusiei se întorc ca un bumerang împotriva UE, a euro, dar şi împotriva economiei americane şi, mai ales, a dolarului.

Mai are ceva de învăţat România de la Franţa, sora noastră de gintă latină, şi de la Occident ? În orice caz, francezii au învăţat deja totul de la noi.

Text preluat din ziarul Bursa.


joi 5 mai 2022

„Moscoviţi”, „rusofili”, „putinişti” versus propagandă oficială beton

Petru Romoșan

O bună parte a opiniei publice din Europa (şi din România) se uită la războiul din Ucraina ca la un meci de fotbal. Unii ţin cu ruşii, cei mai mulţi ţin cu ucrainenii (plus cu americanii şi cu europenii). Odată intraţi pe un făgaş, nu-i mai poţi întoarce din ale lor, încep să-şi iubească propriile opţiuni, fanatizarea e gata. Totul poate fi „consumat”. Chiar şi un război groaznic, urmărit la televizor din fotoliu, dar mai ales pe Internet.

Cei mai fanatici sunt trollii, micii şi marii „comentatori” de pe gazete, site-uri, bloguri, reţele sociale. În general, nu le place nimic, nu poţi să-i mulţumeşti nicicum. Nu eşti la înalţimea lor galactică şi, mai ales, anonimă. Înjură ca la uşa cortului sau practică o vulgaritate deplorabilă. După putirinţe, mă rog.

În România, „putiniştii”, „rusofilii”, „moscoviţii” sunt mult mai rari decât în Europa Occidentală. Lunga ocupaţie sovietică începută în 1944 îşi spune şi azi cuvântul. Nici cei care gândesc cu capul lor şi nu iau de bună propaganda oficială, foarte schematică, simplistă rău, nu sunt bine văzuţi, devin foarte repede suspecţi.

Dar pentru „spectatorii” români lucrurile s-au încurcat şi mai tare foarte recent, odată cu evenimentele din Transnistria (Republica Moldova) şi cu apropierea conflictului de graniţele noastre. Cei cu eventuale simpatii pentru ruşi au fost prinşi pe picior greşit pentru că, vrând-nevrând, prin Republica Moldova, România intră în conflict frontal cu Rusia. Dacă Rusia ocupă Republica Moldova, e ca şi cum ar ocupa România. Vechea durere a reîntregirii ţării a revenit brutal în actualitate. Dar şi vechile discursuri, judecăţi, colecţii de argumente sofistice inventate de URSS şi de Rusia şi livrate de-a gata basarabenilor şi românilor.

E vorba despre independenţa Republicii Moldova (faţă de România şi atât…), despre dorinţa basarabenilor de a se uni cu România, despre referendum, sondaje, procente. Din 1990 se ignoră controlat, dirijat faptul că Basarabia a fost anexată pur şi simplu de URSS. Fără vreun referendum. Fără ca populaţia să fie întrebată. Fără sondaje. Dacă va fi război în Republica Moldova, lucrurile se pot rezolva la fel, dar de data aceasta în sens invers. Pentru că România are azi susţinerea marilor puteri vestice, a SUA, a Marii Britanii, a Franţei, a Poloniei. Iar aceste puteri nu mai recunosc azi Rusia. S-a văzut asta odată cu valurile de sancţiuni economice şi de toate felurile.

În 1992, Rusia a ocupat din nou Transnistria (tocmai în acest scop fusese inventată cândva) şi a transformat-o într-o mare garnizoană în aer liber, cu locuitori şi un imens depozit de arme şi muniţii. O „autostradă” rapidă pentru trupele sale în drum spre Europa de Sud, spre Marea Mediterană. Iar Republica Moldova a fost „agăţată” de aceeaşi Rusie şi obligată la „neutralitate”. O neutralitate total dependentă de Rusia.

Războiul din Ucraina se poate extinde în Transnistria, cu consecinţe previzibile pentru Republica Moldova. Dar, în fereastra de oportunitate care se deschide, Basarabia, teritoriile româneşti de peste Prut îşi pot regăsi destinul lor european. Cel mai probabil, alături de România.

Preluare din ziarul Bursa.


marți 3 mai 2022

Cine atacă în/din Transnistria : Rusia sau Occidentul ?

Petru Romoșan

„Rusia intenţionează să atace Republica Moldova pentru a deschide un nou front împotriva Ucrainei, scrie The Times, care citează surse din cadrul serviciilor secrete ucrainene” (Mihai Voican – „The Times : Rusia ar fi decis să atace Republica Moldova”, money.ro, 2.05.2022). „Credem că Kremlinul a luat decizia de a ataca Republica Moldova. Soarta Moldovei este crucială. Dacă ruşii reuşesc să preia controlul asupra ţării, noi (Ucraina – n.red.) vom deveni mai vulnerabili din punct de vedere militar – va fi o ameninţare la adresa integrităţii Ucrainei”, au spus sursele The Times” (idem). „Autorii articolului din The Times precizează că nu au putut confirma aceste date din surse independente” (idem).

Vă amintiţi cum, în februarie a.c., preşedintele american Joe Biden anunţa aproape zilnic că Rusia va ataca Ucraina ? Toată lumea se întreba ce surse au Joe Biden şi administraţia prezidenţială americană în interiorul Kremlinului. Ulterior, s-a aflat cu certitudine că Ucraina pregătea pentru începutul lunii martie (mai exact, pentru 8 martie) un atac asupra Donbasului. Ucraina avea 60-80 000 de militari în aşteptare în Donbas. Deşi avea masate trupe la graniţa cu Ucraina (peste 150 000 de soldaţi), Rusia nu era pregătită să atace Ucraina. Dar conducătorii ruşi şi Vladimir Putin s-au văzut constrânşi să ia decizii precipitate, să recunoască la 22 februarie cele două republici autoproclamate independente (Doneţk şi Lugansk) şi să invadeze Ucraina în 24 februarie 2022.

Putem presupune că lucrurile se repetă, dar, de această dată, Occidentul va muta primul. După alte surse, mult mai credibile decât mainstream-ul The Times (vezi „Războiul din Ucraina se apropie de România”, bursa.ro, 30.04.2022), trupe polono-româno-ucraineano-moldovene se pregătesc să atace Transnistria, autoproclamata republică independentă sovieto-rusă (adăpostind cel mai mare depozit de arme şi muniţii din Europa al URSS şi al Federaţiei Ruse, de interes pentru Ucraina azi, în plin război). În acelaşi timp, Polonia se pregăteşte să trimită trupe de menţinere a păcii în Ucraina de Vest, străvechi pământ polonez. La fel ca în 22-24 februarie, este foarte probabil să asistăm la evenimente majore în Republica Moldova şi în Transnistria.

Este, de altfel, de mirare că strategii americani şi britanici, care conduc NATO, nu au înţeles până acum că burta moale a Rusiei ar fi în egală măsură (cu Ucraina şi Marea Neagră) şi Republica Moldova. E greu de înţeles de ce SUA, Marea Britanie şi NATO nu susţin încă tranşant reunificarea Republicii Moldova cu România. Republica Moldova ar deveni astfel şi membră NATO, şi membră UE, iar frontiera Occidentului s-ar stabili solid mult mai la est, la Gurile Dunării. Pe ce temeiuri istorice pretinde Rusia, în diferite hărţi cu Novorusia pe care le distribuie generos, că Bugeacul românesc (azi în Ucraina) şi portul liber Odesa ar trebui să fie sub controlul Rusiei ? Şi pe ce temei de drept internaţional justifică Rusia prezenţa celor 1 500-2 000 de militari ruşi în Transnistria ca „forţe de menţinere a păcii” ? E evident că Transnistria ar trebui să se întoarcă la Ucraina (sau la Polonia într-un final ?), cu excepţia raionului Dubăsari şi a Tighinei, ţinuturi româneşti. Cu tot parteneriatul „occidental” în care se găsesc azi România şi Ucraina, Bucovina de Nord şi Transcarpatia (Maramureşul istoric) sunt provincii româneşti, locuite cândva, respectiv chiar azi (Maramureşul istoric) majoritar de români.

Războiul din Ucraina promite să intre într-o nouă fază, cu durată greu de estimat. Cei care credeau că acest război (al Rusiei împotriva Ucrainei) va fi unul foarte scurt au deja toate şansele să fie dezamăgiţi. Susţinerea financiară şi militară anunţată de SUA şi de aliaţii săi pentru Ucraina, colosală, va încurca toate calculele.

România, ca şi Polonia, devine un punct fierbinte pe harta Europei. Se joacă o partidă mare în partea noastră de lume, cu toate riscurile inerente. Nu câştigi niciodată ceva care contează fără să-ţi asumi riscuri reale.

Să reamintim că Transnistria (cu un teritoriu de 4 163 km2, o fâşie îngustă care coboară de la nord la sud pe malul stâng al Nistrului) are aproximativ 500 000 de locuitori, dintre care 31,9 % sunt de limbă maternă română, 30,4 % de limbă maternă rusă şi 28,8 % de limbă maternă ucraineană. Mai există minorităţi poloneze, bulgare şi armene, mai ales la Tiraspol. Este Transnistria o provincie românească, ucraineană sau rusească ? Cine ştie răspunsul corect ?

Preluare din ziarul Bursa.


duminică 1 mai 2022

Războiul din Ucraina se apropie de România

Petru Romoșan

Apar tot mai multe semnale serioase că se mai deschide un front în Ucraina (după Donbas în est, Mariupol în sud, la Marea de Azov, Harkov în nord-est etc.). Este vorba de Transnistria, regiunea separatistă de dincolo de Nistru pe care Rusia a smuls-o Basarabiei româneşti (Republica Moldova) în 1991-1992. Transnistria îi fusese atribuită arbitrar (şi cu intenţii strategice cu bătaie lungă) RSS Moldovenească în 1944, probabil în schimbul Bugeacului şi Hotinului, ţinuturi româneşti, atribuite tot arbitrar RSS Ucraina, şi nu României sau RSS Moldovenească. Doar raionul Dubăsari şi oraşul-cetate Bender/Tighina erau vechi teritorii româneşti. Tighina a fost detaşată de vechiul său raion de „autorităţile” transnistrene. Guvernul ilegitim transnistrean (susţinut politic, economic şi militar de ruşi) controlează un teritoriu de 4 163 km2 pe malul stâng al Nistrului.

Serghei Lavrov (din 2004 ministru de Externe), Talleyrand-ul sau mai degrabă Andrei Gromîko-ul (28 de ani ministru de Externe al URSS) Federaţiei Ruse de azi, s-a arătat îngrijorat de soarta Republicii Moldova : „Ei (moldovenii – n.n.) trebuie să se îngrijoreze de viitorul lor, deoarece sunt târâţi în NATO. Şi nu cred că acest lucru ar contribui la securitatea Republicii Moldova” (Florin Puşcaş – „Lavrov ameninţă Republica Moldova…”, ştiripesurse.ro, 30.04.2022). Dimpotrivă, Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, declara cu patru zile înainte, după exploziile din Transnistria de luni şi marţi (25 şi 26 aprilie) că „ştirile care vin de acolo (din Transnistria – n.n.) sunt îngrijorătoare”. Adică îngrijorătoare pentru Moscova.

„La 25 aprilie, clădirea Ministerului Securităţii Naţionale din Tiraspol a fost vizată de tiruri de rachete antitanc. Un alt atac s-a dat împotriva cazarmei unei unităţi militare din satul Parcani.

În 26 aprilie, alte două explozii au zguduit releul radio din satul Maiac, distrugând cele două antene majore ale republicii, cele care transmiteau posturile de radio ruseşti.

În noaptea de 26 spre 27 aprilie, mai multe drone venind dinspre Ucraina au fost văzute pe cerul Transnistriei deasupra satului Colbasna din regiunea Rîbniţa (regiunea Rîbniţa e locuită în majoritate de ucraineni – n.n.)” (Erwan Castel – „La carte moldave dans la manche de l’Oncle Sam”, alawata-rebellion.blogspot.com, 27.04.2022). Autoproclamata Transnistrie se întinde pe teritoriile ucrainene ale Podoliei şi Edisanului (anterior stăpânite de Polonia), cu excepţia raionului Dubăsari şi a oraşului-cetate Bender/Tighina.

Acelaşi Erwan Castel, reporter de război francez (breton), ataşat de mai mulţi ani pe lângă autorităţile din Republica Doneţk, ne livrează propria analiză a situaţiei din Transnistria : „Dacă e evident interesul ucraineano-atlantiştilor de a deschide un al doilea front luând în stăpânire zăvorul transnistrean, forţele moldoveneşti, în schimb, nu sunt suficiente pentru a reuşi s-o facă, fie şi cu ajutorul militarilor ucraineni, ajutor inevitabil redus din pricina priorităţii date frontului de la Nikolaiev şi apărării litoralului Odesei.

Astăzi, în Transnistria se găsesc cca 1 500 de soldaţi ruşi şi 7 500 de soldaţi transnistreni (plus militari de rezervă). În Moldova sunt 5 200 de militari, iar în România sunt 70 000. Dar, cu certitudine, forţele militare poloneze, mai bine echipate şi antrenate, dar şi cele mai motivate pentru a se angaja în luptă împotriva ruşilor, ar fi vârful de lance în operaţiunile militare împotriva Tiraspolului.

Am putea deci să ne imaginăm cu uşurinţă angajarea unui corp armat polono-româno-moldovenesc care, la cererea guvernului de la Chişinău, ar interveni pentru a „pacifica” o situaţie haotică din Transnistria şi s-ar coordona, de exemplu, cu atacurile efectuate în est de către forţele speciale şi de artilerie ucrainene” (idem).

Bretonul Erwan Castel citează comentariul lui Alexei Arestovici, consilierul preşedintelui ucrainean Zelenski, despre situaţia din Transnistria : „Moldova ar trebui să se întoarcă spre Ucraina şi spre România pentru a obţine ajutor din cauza agravării situaţiei în Transnistria. Dacă Moldova se întoarce spre Ucraina, noi vom putea prelua controlul Transnistriei. Forţele armate ucrainene sunt destul de puternice pentru asta.”

Iată şi concluzia articolului lui Castel : „Oricum ar fi, dacă s-ar intra pe un asemenea scenariu, cu sau fără confruntare între ruşi şi polono-româno-moldoveni, el ar constitui, prin încălcarea teritoriului moldovenesc, depăşirea radicală a liniei roşii care desparte dimensiunea regională de cea mondială a conflictului, linie care e deja călcată în picioare de ajutoarele militare occidentale. Iar asta este exact ceea ce par să-şi dorească „uliii” de la Washington (Anthony Blinken şi Lloyd Austin – n.n.) veniţi la Kiev în 24 aprilie 2022” (idem).

Fâşia Transnistria înseamnă pentru Rusia şi cel mai mare depozit de arme din Europa, dar şi drumul rapid al armatelor sovietice/ruseşti spre Europa de Sud. Ca şi Kaliningradul (Königsberg-ul lui Immanuel Kant), care este o bază de susţinere a armatei sovietice/ruse spre Europa de Nord.

MAE al Bulgariei le-a recomandat cetăţenilor săi să părăsească Republica Moldova prin toate mijloacele. În acelaşi timp, Franţa şi Germania şi-au reafirmat susţinerea pentru Republica Moldova într-un eventual conflict cu Rusia. La fel şi Statele Unite.

Unirea Basarabiei cu România pare foarte apropiată, dar şi riscurile implicării României şi Poloniei, amândouă ţări NATO, într-un război cu Rusia sunt la fel de evidente. Site-ul Le Courrier des stratèges aduce azi informaţii suplimentare : „O gigantică presiune se exercită asupra parlamentarilor moldoveni pentru ca ei să accepte să lase să treacă trupe româneşti spre Transnistria. În timp ce românii şi moldovenii sunt supuşi şantajului de către Washington pentru a lua în calcul o operaţiune împotriva Transnistriei iar liderii polonezi visează să anexeze Galiţia orientală, Belarusul îşi deplasează câteva trupe la graniţa cu Polonia” (courrier-strateges, „Guerre d’Ukraine. Jour 65...”, lecourrierdesstrateges.fr, 30.04.2022).

Preluare din ziarul Bursa.


joi 28 apr. 2022

Uitaţi dolarul (şi euro). Atenţie mărită la aur !

Petru Romoșan

Cum aurul a irumpt brutal pe prima scenă a actualităţii economice după crizele Covidului şi ale vaccinurilor, după invazia rusă din Ucraina declanşată la 24 februarie 2022 şi, mai ales, după cererea lui Vladimir Putin de a i se plăti Rusiei gazul în ruble (rubla sprijinită pe aur), merită să ne informăm îndeaproape şi la zi despre „banii poporului de milenii, aurul” (dixit Alasdair Macleod, site-ul Goldmoney). Nu e deloc exclus ca în timpul următor aurul să devină, cel puţin pentru o vreme, moneda de referinţă în schimburile internaţionale, dar şi în afacerile interne ale ţărilor.

În 2012, rezervele de aur ale băncilor centrale din întreaga lume erau estimate la 30 000 t, adică 20 % din stocul de aur cunoscut al planetei. În iunie 2021, rezervele oficiale ale băncilor centrale erau estimate la aproximativ 35 000 t. Astfel, Zona Euro ar deţine 10 776 t, SUA 8 133,5 t, Germania 3 359,1 t, FMI 2 814 t, Italia 2 451,8 t, Franţa 2 436,4 t, Rusia 2 298,5 t, China 1 948,3 t, Eleveţia 1 040 t, BCE 504,8 t etc.

România se găseşte în lista principală de aproape 40 de state care deţin peste 100 t, cu 103,6 t. Comparabile cu România sunt Coreea de Sud, cu 104,5 t, Grecia 114 t, Mexic 119,9 t, Africa de Sud 125,4 t, Suedia 125,7 t, Brazilia 129,7 t. Surprinzător e faptul că Marea Britanie nu deţine decât 310,3 t, nu mult mai mult decât Spania (281,6 t), iar BCE şi BRI (Banca Reglementelor Internaţionale) posedă doar 504,8 t şi, respectiv, 102 t (vezi Réserve d’or, Wikipedia).

Într-un lung articol, publicat încă din 2020, Alasdair Macleod, unul dintre principalii experţi mondiali în aur, scria despre piaţa aurului fizic : „În ultimii ani, cererea de aur fizic a fost foarte mare. Până azi, cumpărătorii chinezi şi indieni din sectorul privat au acumulat, respectiv, cca 17 000 t, pe baza livrărilor către seifurile lui Shanghai Gold Exchange, şi cca 24 000 t, după declaraţiile directorului de la WGC Somasundaram PR, citat de varianta indiană a lui Financial Express din luna mai [2019 – n.n.].

Se crede, în general, că o creştere a preţului aurului va descuraja cererea viitoare din aceleaşi surse, în majoritate ele fiind clasate ca simple bijuterii. Dar aceasta este viziunea occidentală, bazată pe credinţa că devizele guvernamentale au o valoare obiectivă, iar aurul are o valoare subiectivă. Această viziune ignoră însă faptul că pentru asiatici aurul e cel care are o valoare obiectivă. În Asia, bijuteriile de aur sunt achiziţionate ca rezervă de valoare pentru a evita deprecierea monedei guvernamentale şi tezaurizate ca element central de acumulare a bogăţiei unei familii pe termen lung. Prin urmare, nu e sigur că preţurile mai mari vor compromite cererea asiatică. Într-adevăr, cererea nu s-a modificat în India odată cu preţul care a crescut de la 300 de rupii uncia la mai mult de 100 000 de rupii astăzi, după eşecul lui London Gold Pool, şi aceasta în ciuda măsurilor disuasive ale guvernului şi chiar în pofida interdicţiei de a cumpăra aur. Mai mult, din 2008 încoace, băncile centrale au acumulat peste 4 400 t, ducând astfel rezervele lor oficiale la 34 500 t. Băncile centrale cele mai active pe piaţa aurului sunt cele asiatice şi, din ce în ce mai mult, cele din Europa de Est şi Europa Centrală. Există două motive pentru această evoluţie. E vorba mai întâi de un element geopolitic, Rusia înlocuind dolarii din rezervele sale cu aur şi China preluând deliberat controlul pieţelor mondiale ale livrării de aur fizic. În al doilea rând, europenii se tem că rolul dolarului ca monedă de rezervă e compromis sau nu mai e adaptat la o lume care se schimbă. De altfel, creşterea puterii celor doi hegemoni ai Asiei, China şi India, continuă să împingă mai bine de două treimi din populaţia mondială dinspre dolar spre aur” („Gold’s Outlook for 2020”, goldmoney.com, 2.01.2020).

În articolul său, Macleod aduce şi alte precizări : „Goldmoney estimează că există aproximativ 180 000 t de aur extras în lume, din care o mare parte nu poate fi clasat ca monetar – „monetar” nu în sensul definit prin declaraţiile statistice ale vămilor –, ci în sens larg, în aşa fel încât să cuprindă toate lingourile, monedele şi bijuteriile de aur pur acumulate în vederea beneficiilor lor pe termen lung, pentru zile albe şi negre. Producţia minieră anuală adaugă între 3 000 şi 3 500 t, ceea ce face ca raportul între stoc şi producţia sa anuală să fie mai mare de 50. Altfel spus, creşterea anuală a cantităţii de aur e comparabilă cu creşterea populaţiei mondiale, ceea ce-i conferă aurului o mare stabilitate ca monedă de schimb” (Idem).

Neaşteptata pretenţie a guvernului rus de a-i fi achitat gazul în ruble (sau în aur) scoate la suprafaţă o altă problemă, ignorată sau doar marginalizată. Aurul ţărilor din NATO se găseşte în cea mai mare parte depozitat la Londra, la Bank of England, sau la New York, la Federal Reserve. Cel puţin teoreitc. Pentru că acest aur nu a mai fost auditat şi confirmat de foarte mult timp. Şi nimeni nu poate azi garanta că el mai există fizic : „Noile exigenţe ale Rusiei, care cere de-acum plata în ruble sau în aur pentru bunurile sau serviciile ei, vor declanşa negreşit un război major al aurului între Regatul Unit şi UE, care va duce, fără îndoială, la prima confruntare frontală în sânul NATO. După al doilea război mondial, ideea era să fie păstrate lingourile de aur ale Europei în siguranţă, ca măsură de precauţie, departe de fosta Uniune Sovietică a lui Iosif Stalin. În urmă cu câteva decenii, statele care au devenit membre ale UE şi-au depus astfel cea mai mare parte din aurul lor sub paza lui Bank of England, la Londra. Acum, Regatul Unit îşi va permite să utilizeze ca arme aprobarea cererilor de repatriere a aurului UE şi alte subiecte legate de aur, şi va folosi acest instrument de negociere foarte convingător pentru a reglementa probleme de primă importanţă încă neclarificate legate de Brexit. Astfel : 1. Whitehall [sediul guvernului britanic – n.n.] va putea să amâne la nesfârşit livrarea aurului către UE în condiţiile în care temele disputate în materie de Brexit nu sunt soluţionate în favoarea Regatului Unit ; 2. Sau, pur şi simplu, Bank of England nu va înapoia niciodată acest aur ţărilor din UE, aur despre care se crede că ar fi fost păstrat în ultimele decenii, pentru că ar fi putut şi să fie parţial sau total vândut, împrumutat sau gajat […] – fostul prim-ministru James Gordon Brown cunoaşte prea bine acest subiect.

Dacă examinăm precedentele din istorie, ostilităţile vor izbucni imediat ce statele-membre UE vor cere, cu titlu individual sau colectiv, fiind în dreptul lor, un audit detaliat perfect independent şi efectuat după cele mai bune norme în vigoare al aurului UE care se presupune că se află sub „paza” lui Bank of England” (Jorge Vilches – „La guerre interne de l’OTAN pour l’or…”, lesakerfrancophone.fr, 3.04.2022).

În timpul următor e de presupus că se poate declanşa şi scandalul aurului-hârtie negociat de COMEX (principala piaţă a contractelor la termen şi a opţiunilor pentru comerţul cu metale precum aurul, argintul, cuprul si aluminiul), aur care, la rândul său, nu există fizic, iar achiziţiile au crescut exponenţial în ultimul timp. Aurul-hârtie poate fi totuşi recuperat în bani-hârtie, dar aceştia nu încetează să se devalorizeze.

E cunoscută şi experienţa dureroasă a Germaniei, care nu a reuşit să-şi recupereze, la capătul a cinci ani, aurul său stocat la Londra şi la New York (cu excepţia a 300 t repatriate în 2017 de la New York). Şi-a recuperat, în schimb, integral aurul depozitat la Banca Franţei (374 t, adică 11 % din rezervele sale). Abia în 2017, Germania a reuşit să-şi atingă primul obiectiv : 50 % din rezervele sale de aur se găsesc depozitate la Bundesbank (Buba), faţă de 13 % în 2013, anul în care ceruse repatrierea rezervelor sale. Azi, 1 710 t de aur german se află la Frankfurt, la Buba, 1 236 t la New York (36,6 %) şi 432 t la Londra (12,8 %). Rezervele de aur ale Germaniei erau estimate în 2017 pe poziţia a doua din lume, după cele ale SUA. Dar în ultimii ani rezervele de aur ale diferitelor puteri au evoluat foarte mult. China, Rusia, India au cumpărat masiv aur.

Franţa a reuşit să-şi repatrieze, între 2013 şi 2016, întreaga cantitate de aur depozitată la Londra, 221 t (din cele 2 436,4 t). Între 2004 şi 2009, sub impulsul lui Nicolas Sarkozy, atunci ministru al Economiei, Franţa a vândut 572 t de aur, adică 20 % din rezerve. În 2011, preţul aurului se dublase (deci, încă o idee catastrofală pentru Franţa de trecut în contul lui Sarkozy…).

În 2015, Austria deţinea 280 t de aur, din care 80 % la Londra, 17 % în Austria şi restul de 3 % în Elveţia. Banca Naţională a Austriei (OeNB) şi-a propus să ridice până în 2020 la 50 % rezervele deţinute pe propriul sol şi 20 % să fie stocate în Elveţia. Într-adevăr, în 2018, Austria a reuşit să repatrieze 90 t de la Bank of England. Astfel, în 2020, OeNB şi subsidiarele sale din Austria deţineau 140 t. 84 t de aur au rămas la Londra, iar depozitul din Elveţia a fost ridicat la 56 t. În ianuarie 2022, cantitatea de aur deţinută de Austria era neschimbată : 280 t.

În 2018, Magyar Nemzeti Bank (MNB) a cumpărat 28,4 t de aur, multiplicându-şi de 10 ori rezervele, care erau de doar 3,1 t. În martie 2021, Ungaria şi-a mărit din nou rezervele de aur, cumpărând 63 t. Astfel, rezervele Ungariei se ridică la 94,5 t şi o clasează pe vecina noastră pe locul 56 mondial al ţărilor deţinătoare de aur. România s-ar afla pe locul 36.

În 27 aprilie 2021, Camera Deputaţilor a României a respins legea prin care Liviu Dragnea, fostul lider PSD, cerea repatrierea rezervei de aur. Legea fusese iniţiată de deputaţii Liviu Dragnea şi Şerban Nicolae. „Acest demers de a repatria parte din aurul depozitat la Londra este un proiect împotriva României” (sic !) (Dan Vâlceanu, PNL). „Domnilor de la PSD, […] continuaţi cu astfel de iniţiative populiste, care nu au nici o legătură cu politica fiscală” (sic !) (Liviu-Ionuţ Moşteanu, USR).

În lunile şi în anii următori se va vorbi mult despre aur. Despre cine îl produce, cine şi cât posedă şi, mai ales, despre valoarea lui pe Bursă care, deşi azi e foarte ridicată (aproape 2 000 de dolari uncia), ar putea creşte chiar înzecit. Pentru că, dacă nu există destul aur pentru a acoperi banii de hârtie, problema se poate rezolva prin mărirea valorii unciei de aur, care ar putea ajunge, după unii experţi, până la 20 000 de dolari.

Text preluat din ziarul Bursa.


joi 21 apr. 2022

Întoarcerea cocoşeilor de aur

Petru Romoșan

În vremuri de molimă (Covid, de exemplu), de război (Ucraina, deocamdată), de inflaţie nemaivăzută de zeci de ani, de foamete (care se anunţă peste tot, dar mai ales pentru vreo 100 de milioane de africani) şi de scumpiri galopante (mai ales la alimente şi la produse de primă necesitate – mai întâi speculă şi apoi penurie), aurul revine în forţă în prima linie a schimburilor comerciale şi a preocupărilor de masă. Adică aurul redevine ceea ce a fost atâta amar de vreme, adevărata „monedă” de referinţă. Singura monedă luată în serios de toată lumea.

Din nou, după mai bine de 50 de ani, odată cu prima mare confruntare militară din Europa de după cel de-al doilea război mondial, banii de hârtie (fiat, fiduciari) vor trebui garantaţi cu aur, gaz, petrol, metale rare şi alte materii prime, cu grâu sau cu producţie industrială reală (cazul Chinei). Enorma industrie financiară, cu băncile ei opulente şi ostentative, pare să nu se mai poată autogaranta ca până mai ieri. Dolarul e pus serios în discuţie, mai ales în lumea B. Se ştie că, pentru prima dată în istoria sa, România face parte din lumea A. Dar Ucraina face parte din lumea A sau din lumea B ? Chiar din cauza acestei întrebări avem război în Ucraina.

Semnele crizei de încredere în dolar, euro, yen, liră sterlină, franc elveţian au apărut încă de anul trecut : „Rusia şi-a sprijinit moneda mai ales pe energie, aur şi produse alimentare. A urmat astfel calea asemănătoare a Chinei. Procedând aşa, ea a compromis hegemonia dolarului, probabil, în chip fatal. Ca motor al valorii devizelor, materiile prime vor fi garanţiile care vor înlocui activele financiare. E interesant de observat forţa pesosului mexican faţă de dolar (în creştere cu 9,7 % începând din noiembrie 2021) şi cea a realului brazilian (în creştere cu 21 % într-un an). Şi chiar randul sud-african a crescut cu 11 % în ultimele cinci luni. Faptul că aceste monede, de obicei fluctuante, sunt în creştere indică realitatea că adosarea monedelor la resurse este atractivă dincolo de cazul rublei şi al renminbi-ului (yuanului)” (Alasdair Macleod – „The Commodity-currency revolution begins…”, zerohedge.com, 11.04.2022).

După 1947, în primii ani de comunsim (comunismul a fost în România o molimă, un război şi o foamete la un loc pentru aproape o jumătate de secol), mii de români au fost întemniţaţi şi mulţi au şi murit pentru că deţineau monedele de aur numite şi „cocoşei”. În 1945, 5 895 kg de aur din tezaurul Băncii Naţionale fuseseră transformate în monede identice ca dimensiuni şi greutate cu celebrii „napoleoni” pe care era reprezentat cocoşul galic, de unde numele de cocoşei. Un cocoşel de aur avea 6,55 g şi conţinea 900 la 1000 aur. Cocoşeii fuseseră concepuţi de autorităţile române de atunci ca o minimă garanţie a independenţei, autonomiei individului, o armă împotriva inflaţiei, o modalitate de a ascunde aurul de armata sovietică de ocupaţie (vezi Moneda după BNR, Wikipedia).

În ultimii ani, aurul a revenit brutal în actualitate, preţul unciei (cca 31 g) atingând şi 2 000 de dolari, iar în acest moment apar zeci de articole ale multor faimoşi experţi în monedă, în finanţe, în economie despre actualitatea şi viitorul „de aur” al aurului : Charles Gave (site-ul Institut des Libertés), Alasdair Macleod (cu site-ul Goldmoney), Alastair Crooke (fost agent MI6 şi diplomat britanic, cu site-ul english.almayadeen.net), Michael Hudson (profesor de economie), Zoltán Pozsar (inconturnabilul profet de la Crédit Suisse New York), Olivier Delamarche (site-ul Les Econoclastes), Călin Rechea (excelentul analist economic editorialist la Bursa) printre mulţi alţii.

Discuţiile în jurul aurului au luat avânt după ce Rusia a cerut plata gazului său în ruble (sprijinite pe aur) pentru „neprieteni”. Imediat s-a vorbit de „rublagaz”. Încă din 4 aprilie, Charles Gave, după ce a remarcat şi el sfârşitul lui Bretton Woods II (Richard Nixon, Arabia Saudită, petrodolarul, după 1971), a plasat aurul în centru : „În această lume nouă, ţările europene care au mult aur nu vor vrea să-l împartă cu cele care nu au, iar euro va dispărea. Există două mijloace de apărare imaginabile pentru SUA şi nici unul pentru Europa : 1. Să declanşeze al treilea război mondial, ceea ce ar fi puţin hazardat ; 2. Să-şi reevalueze masiv stocul de aur american, cel mai substanţial din lume, pentru ca datoriile sale să fie din nou, măcar parţial, acoperite prin stocul de aur local.

Ceea ce mă conduce la ultima mea întrebare : cât de mare ar trebui să fie această reevaluare ? Să vedem întâi care este raportul dintre aur şi piaţa acţiunilor – el revine mereu la o medie de 1:6. O înmulţire cu 4 ar fi suficientă, ceea ce ar duce preţul aurului la 8 000 de dolari uncia. Iar dacă mă uit la raportul dintre valoarea rezervelor de aur americane (un activ) şi valoarea rezervelor de schimb depuse la Fed în contul băncilor centrale străine (în pasivul SUA), cursul aurului va trebui înmulţit cu cca 6 pentru ca raportul să se echilibreze în jurul a 100. Asta ne-ar duce la 11 000 de dolari uncia. Să zicem că ne oprim la 10 000 de dolari, şi gata. Concluzia : cumpăraţi aur şi cumpăraţi mine de aur, care, de altfel, urcă vertiginos de când cu invazia” („Un nouveau système pour les paiements internationaux ?”, institutdeslibertes.org, 4.04.2022).

În aceste condiţii, care este situaţia aurului României ? În martie 2019, sub presiunea lui Liviu Dragnea, preşedinte atotputernic al PSD atunci, Senatul a aprobat repatrierea rezervei de aur a României de la Bank of England, Londra. Dar despre ce cantităţi de aur vorbim ? „Este în discuţie o cantitate de 61 de tone sau circa 59 % din cele 103,7 tone de aur pe care le deţine ţara noastră” (Marin Pană – „Aurul României – despre ce valoare (valori) vorbim”, cursdeguvernare.ro, 4.04.2019). Dar aurul românesc nu s-a întors de la Londra. Preşedintele Klaus Iohannis, sfătuit probabil de BNR, a retrimis legea în Parlament. Liviu Dragnea a fost arestat la 27 mai 2019, iar subiectul a fost abandonat.

Despre aurul ţărilor UE şi NATO, precum şi cel al aliaţilor lor (Japonia, Canada, Australia etc.), depozitat în mare măsură la Bank of England şi la Federal Reserve New York, faţă în faţă cu aurul deţinut de China, Rusia, India, Iran, Brazilia, Africa de Sud, Venezuela etc., merită să facem o expunere separată, cu cantităţi, mize, producţie actuală. Pentru că este vorba şi despre războiul economic mondial în curs.

Preluare din ziarul Bursa.


joi 14 apr. 2022

Marea ruptură : lumea A şi lumea B

Petru Romoșan

Un simptom al marii crize prin care trece civilizaţia occidentală, până mai ieri centrul inconturnabil al lumii, este inversarea raportului dintre media mainstream şi altermedia. Media mainstream generalistă, deci nu neapărat şi cea specializată (cea economică, sportivă, ştiinţifică etc.), şi-a pierdut dramatic din audienţă şi din credibilitate. Cei mai buni editorialişti ai ultimilor 30-40 de ani au abandonat marile ziare, vechile şi cunoscutele posturi de televiziune pentru site-uri, bloguri, podcast-uri, posturi de radio şi TV independente, reţele sociale sau mici gazete. Şi au ales să publice cărţi.

După prezentarea fluvială a pandemiei Covid şi a scandalului interminabil al vaccinării, presa şi media au fost cotropite de războiul din Ucraina. Dar, iată, un subiect nou pare să depăşească şi „acoperirea” (cover) marii tragedii din ţara vecină. Este vorba de războiul economic deja mondial şi de marea ruptură pe care acesta o anunţă. Războiul economic mondial înseamnă mai ales sancţiunile economice aplicate Rusiei de SUA, UE şi ceilalţi aliaţi, sancţiuni care urmăresc să pedepsească Rusia pentru invazia din Ucraina. Să pedepsească şi să limiteze capacităţile economice ale Rusiei de a continua războiul fratricid şi, în general, să-i împiedice dezvoltarea şi asocierea cu alte puteri emergente, în primul rând cu China.

Bineînţeles, din cealaltă parte au venit răspunsurile Rusiei la sancţiunile euroatlantice. Şi crearea unei coaliţii informale de susţinere a Rusiei compusă din China, India, BRICS în general, dar şi Africa şi America de Sud. Adica Sudul global. Celeilalte tabere (SUA, UE şi NATO) i s-au adăugat Japonia, Canada, Australia, Noua Zeelandă etc.

Cu alte cuvinte, cum zic mulţi, lumea s-a rupt în două : lumea A şi lumea B. Lumea dolarului (şi a euro) şi lumea rublei, a yuanului, a rupiei, a rialului iranian etc. Rusia a pretins plata gazului său în ruble şi a stabilit preţul rublei în funcţie de aur. Rubla şi-a revenit la nivelul de dinainte de începerea razboiului. Se crede că în scurt timp Rusia va face comerţ în ruble (şi deci, în aur) şi cu petrol, grâne, îngrăşăminte chimice vitale pentru agricultură, metale rare şi indispensabile industriilor de vârf. Adică ruble pentru tot ce exportă în ţările „neprietene”. Cu ţările „prietene” va face comerţ în monedele lor sau în ruble, dar nu în dolari sau în euro. Pentru că dolarii şi euro i-au fost „îngheţaţi” de SUA şi UE în băncile occidentale. Ca şi unele proprietăţi.

Războiul din Ucraina e deocamdată circumscris la ţara limitrofă Rusiei şi vecină cu noi, dar războiul economic în curs e unul planetar. Şi care nu dă semne că se va opri prea curând. Dimpotrivă, războiul economic pare atât de bine pornit, încât el nu se poate decât agrava şi extinde. Rusia vizează distrugerea supremaţiei dolarului ca monedă de rezervă mondială, „exorbitantul privilegiu”. Arabia Saudită, care se află la originea petrodolarului, a anunţat că-i vinde petrol Chinei în yuani, curată blasfemie ! Richard Nixon a fost cel care a negociat, în 1971, petrodolarul cu Arabia Saudită în schimbul protecţiei militare acordată de SUA. La rândul ei, Rusia va vinde petrol Indiei în rupii. Vâlvătaia s-a extins.

Mulţi se tem de un eventual atac al Rusiei la unele ţări NATO prea cooperante cu Ucraina (Polonia, ţările baltice, insula suedeză Gotland etc.), şi deci la un conflict care va opune Rusia NATO, adică direct SUA, cu riscul nuclear la orizont. Nimeni nu ştie azi până unde se poate întinde conflictul „lumilor”, lumea A şi lumea B. China poate oricând încerca să recupereze Taiwanul, pe care îl consideră parte inalienabilă a Imperiului de Mijloc. Războiul se poate translata din Europa în Asia-Pacific. „Capcana lui Tucidide” a fost des evocată în ultimii ani. Vom asista, într-adevăr, la o confruntare între o putere în declin (Occidentul) şi o putere în ascensiune (China) ? Încă nu ştim cu certitudine. Presa şi media occidentale, atât altermedia, cât şi mainstream (atunci când nu face doar propagandă de război), urmăresc zi de zi războiul din Ucraina, dar şi, mai nou, foarte insistent războiul economic mondial în curs, care nu e decât la început şi care a luat şi va mai lua forme surprinzătoare, stupefiante adesea.

Inflaţia atinge în Europa occidentală cote nemaivăzute de zeci de ani. Economistul Michael Hudson (profesor la Universitatea Missouri-Kansas City, autor, printre altele, al cărţii Super Imperialism : The Economic Strategy of American Empire), într-o proiecţie catastrofistă şi fantasmatică, descrie posibilitatea ca dolarul, căutându-şi salvarea, să devoreze euro : „Aş putea să fac o modestă propunere (aluzie la un pamflet cunoscut al lui Jonathan Swift, „A Modest Proposal” – n.n.). Acum că Europa a încetat practic să fie un „stat” independent politic, ea începe să semene mai mult cu Panama şi cu Liberia – adică nişte centre bancare offshore sub „pavilion de complezenţă”, care nu sunt adevărate „state”, căci nu emit monedă proprie, ci folosesc dolarul american. Dacă Zona Euro a fost creată cu cătuşe monetare limitându-i capacitatea de a crea bani pe care să-i cheltuiască în economie peste limita de 3 % din PIB, de ce n-ar azvârli prosopul financiar, adoptând dolarul american, ca Ecuadorul, Somalia şi Insulele Turks şi Caicos ? Asta le-ar da investitorilor străini o asigurare împotriva deprecierii monedei în comerţul lor crescând cu Europa şi în finanţarea exporturilor. Pentru Europa, alternativa este explozia costului în dolari a datoriei sale externe contractată pentru a-şi finanţa deficitul comercial crescând cu Statele Unite pentru petrol, arme şi hrană. Costul în euro va fi cu atât mai mare cu cât moneda scade faţă de dolar. Ratele dobânzilor vor creşte, astfel vor încetini investiţiile şi Europa va fi şi mai dependentă de importuri. Zona Euro se va transforma într-o zonă economică moartă. Pentru Statele Unite, e vorba de hegemonia dolarului pe steroizi – cel puţin faţă de Europa. Continentul va deveni o versiune un pic mai mare a lui Puerto Rico” („The dollar devours the euro”, unz.com, 7.04.2022).

Zoltán Pozsar, 43 de ani, maghiar cu studii la Pécs, Londra, Seul, în Suedia şi la Washington, trecut prin marile instituţii financiare americane şi astăzi directorul global al strategiei pentru dobânzile pe termen scurt la banca Crédit Suisse, la New York, a devenit profetul economiei de mâine, poreclit „Repo Oracle”. Pozsar spune, după credit-suisse.com, că această criză nu seamănă cu nimic din ceea ce am văzut de când preşedintele Nixon a decuplat dolarul de aur în 1971. Când criza se va termina, dolarul american ar trebui să fie mult mai slab : „Suntem martorii naşterii lui Bretton Woods III – o nouă ordine (monetară) mondială, centrată pe monedele bazate pe mărfuri în Est, care probabil vor slăbi sistemul eurodolar şi vor contribui la creşterea forţelor inflaţioniste în Vest” („Zoltan Pozsar : „We are witnessing the birth of a new world monetary order”, credit-suisse.com, 21.03.2022).

Printre multe întrebări pe care ţi le poţi pune e şi aceea despre finanţarea unei călătorii din lumea A în lumea B sau invers. În ce monedă vei plăti ? Poate în cocoşei de aur ?

Preluare din ziarul Bursa.


joi 7 apr. 2022

Ucraina a câştigat războiul de imagine

Petru Romoșan

Prima parte a războiului din Ucraina pare să se fi încheiat. Rusia ar fi obţinut, printr-un război de poziţii, de false poziţionări, de fapt, de ocupare extinsă a terenului de interes pentru ea, tot ce şi-a propus. Ruşii aveau nevoie să ocupe Mariupolul, care le face legătura cu Crimeea. Oraşul-port e devastat, dar ruşii l-ar controla aproape integral. Batalionul Azov a fost izolat în zona portului şi în clădirile fostei uzine Azovstal, în buncărele subterane. Foarte probabil, fosta uzină va fi distrusă complet şi cu lovituri de la distanţă. Al 501-lea batalion de marină al armatei ucrainene s-ar fi predat la Mariupol.

Două elicoptere din trei care încercau să exfiltreze ofiţeri superiori ai batalionului neonazist, împreună cu consilieri şi instructorii lor militari occidentali, au fost doborâte : unul în mare, iar din al doilea au fost recuperaţi doi militari (din 17 ; 15 au murit) care au trecut imediat la declaraţii. Un al treilea elicopter a reuşit să se salveze întorcându-se la bază. După unele surse, răzbunarea occidentală pentru acest eşec a fost atacul asupra unui depozit de combustibil din teritoriul rus, la Belgorod. Mariupolul a intrat sub administraţia separatiştilor din Donbas, cu un nou primar, numit de noii stăpâni.

În legătură cu acuzaţiile de masacru, de genocid din Bucha (Bucea), actualul ministru de Finanţe israelian, celebrul politician naţionalist Avigdor Liberman (născut la Chişinău în 1958), a declarat la postul de radio al armatei : „Acestea sunt imagini dificile, iar noi toţi condamnăm crimele de război. În acelaşi timp, acestea sunt acuzaţii reciproce. Rusia a cerut convocarea Consiliului de Securitate al ONU… Rusia acuză Ucraina şi Ucraina acuză Rusia. Noi condamnăm, dar ce trebuie cu adevărat să înţelegem e că e vorba de un război sângeros” („Liberman refuses to condemn Russia over Bucha, citing „mutual accusations”, timesofisrael.com, 4.04.2022 ; Florin Puşcaş, „Acuzaţiile de genocid lângă Kiev…”, ştiripesurse.ro, 4.04.2022).

Iată şi un comentariu francez : „Despre episodul de la Bucha, trimitem la cele două articole publicate în dimineaţa zilei de 4 aprilie de Éric Verhaeghe (pe site-ul Le Courrier des stratèges – n.n.). Nu putem decât să recomandăm cea mai mare prudenţă înainte de a formula o judecată. Aşa cum subliniază foarte bine Verhaeghe : 1. există un număr limitat de imagini video, iar ele provin numai de la ucraineni ; 2. au trecut câteva zile între plecarea trupelor ruse din acea parte de Bucha pe care o controlau şi descoperirea cadavrelor ; 3. imaginile video care vor să incrimineze Rusia sunt vehiculate mai ales de ideologi, în special ucraineni, care îi exaltă pe ucrainenii albi împotriva „ruşilor, mongolilor şi semiţilor” (sic !). […] Cum am urmărit îndeaproape acest conflict, nu excludem posibilitatea unor represalii comise de militarii şi paramilitarii ucraineni împotriva unor indivizi consideraţi colaboratori ai ruşilor, şi asta înainte de a prezenta cadavrele ca victime ale ruşilor” (courrier-strateges – „Guerre d’Ukraine – 3-4 avril 2022 – jours 39-40 – bilan de fin de journée”, lecourrierdesstrateges.fr, 5.04.2022).

Se pregăteşte acum faza a doua a invaziei, a războiului împotriva Ucrainei şi a aliaţilor săi : marea bătălie pentru Donbas. Între 60 şi 80 000 de militari ucraineni, nucleul cel mai bine antrenat al armatei ucrainene, înarmat de aliaţi cu arme recente, au fost încercuiţi de armatele ruseşti în aşa-zisul „cazan” din Donbas. Efectivele ruseşti ale invaziei declanşată în 24 februarie sunt estimate între 150 şi 200 000 de militari, răspândiţi în aproape jumătate de Ucraină, mai ales în est şi în sud, în zona litoralului Mării Negre. Armata ucraineană ar avea în jur de 600 000 de oameni. Ruşii îşi retrag trupele din prejma Kievului şi aduc trupe noi, plus armament greu pentru marea confruntare din Donbas. Ucrainenii încearcă prin diferite mijloace să străpungă blocada rusă, inclusiv prin deplasarea unor substanţiale trupe noi spre Donbas.

Se anticipează că bătălia pentru Donbas va dura mai bine de o lună. Superioritatea aeriană a ruşilor riscă să facă diferenţa. Rezultatul bătăliei va fi decisiv pentru soarta întregului război, care se poate scurta dacă vor câştiga ruşii sau se poate prelungi pe termen nedeterminat şi catastrofal pentru toată lumea dacă vor câştiga ucrainenii. Dacă vor câştiga ruşii, e foarte posibil să îşi extindă „demilitarizarea” şi „denazificarea” şi în vestul Ucrainei, până la Lvov.

Un atac împotriva Poloniei, din ce în ce mai vocală şi mai implicată în efortul de război al Ucrainei (vezi şi disponibilitatea declarată recent de a găzdui arme nucleare americane pe teritoriul său), nu e deloc de exclus, chiar dacă Polonia e membră NATO. Polonia funcţionează în ultimele luni ca un depozit de arme occidentale pentru Ucraina. În plus, în planurile anunţate de Vladimir Putin în discursurile sale, Rusia ar vrea să demonstreze că NATO nu e ceea ce se pretinde a fi, o organizaţie defensivă bazată mai ales pe punctul 5 al Tratatului, „toţi pentru unul, unul pentru toţi”, deviza muschetarilor. E adevărat însă ca acest punct 5 al Tratatului nu a fost activat decât o dată, în favoarea SUA, în Afganistan.

Despre ce ar putea fi vorba ? Demonstraţia pe care Putin şi strategii săi militari ar putea-o avea în vedere e simplă. Dacă, de exemplu, Rusia ar ataca bazele, instalaţiile şi depozitele militare din estul Poloniei, iar aliaţii NATO nu ar interveni direct şi imediat în sprijinul ei, al Poloniei, aceasta ar fi o probă suficientă şi decisivă că NATO nu asigură securitatea şi protecţia membrilor săi. O asemenea demonstraţie riscantă ar putea fi făcută pe oricare dintre membrii NATO din estul Europei (Lituania, de pildă, ea însăşi foarte belicoasă). Fără arme nucleare dar, foarte probabil, folosind noile rachete hipersonice care pot lovi de la distanţă, din Marea Neagră sau de pe teritoriul Rusiei.

Nici o publicaţie serioasă nu se mai hazardează să se expună cu cifre precise privind morţii şi răniţii grav. Se estimează destul de aproximativ că Ucraina ar avea între 20 şi 30 000 de militari morţi sau grav răniţi. Pentru ruşi, estimările variază între 7 şi 10 000 de morţi sau grav răniţi. Pierderile de vieţi din rândul populaţiei civile ucrainene, enorme, nu au fost până acum contabilizate serios de nimeni. Refugiaţii sunt estimaţi, la fel de imprecis, între 4 şi 5 milioane. Pe unii îi putem întâlni în Bucureşti şi în toată România. Aviaţia (cu excepţia unor elicoptere foarte moderne) şi marina ucrainene au fost „neutralizate”, adică aproape scoase din uz. Cea mai mare parte a depozitelor de arme sau de combustibili au fost bombardate, şi deci anihilate. Dar armata ucraineană, puternic susţinută din Occident, prin Polonia mai ales, continuă să lupte şi e în continuare capabilă să le producă mari pierderi ruşilor. Distrugerile economice în general, industriale în special, dar şi cele care afectează producţia agricolă a acestui an, probabil şi pe cea a anilor următori, sunt imense.

Deşi au reuşit aparent ce şi-au propus şi au ocupat o bună parte din estul şi din sudul Ucrainei, ruşii au pierdut categoric războiul de propagandă. Imaginea Rusiei e foarte compromisă în aşa-zisa „lume liberă”, în Occident. Fără să participe direct pe câmpul de luptă, UE şi NATO au câştigat războiul de imagine, avându-l pe „eroul” Zelenski în centrul enormului dispozitiv imagologic.

Guy Mettan, un celebru ziarist elveţian, fost redactor-şef al gazetei Tribune de Genève, specialist recunoscut în spaţiul ex-sovietic, face o descriere „neutră”, helvetică, a victoriei simbolice obţinută de Ucraina şi de Vest : „Acest război va fi fost ocazia de a trăi în direct prima operaţiune de război cibernetic total. Dacă libertatea presei e în suferinţă în Rusia, lucrurile nu stau mai bine la noi, care am eliminat canalele de informare ruseşti, deşi pretindem că apărăm libertatea presei, şi interzicem punctele de vedere divergente ! În câteva zile am asistat la o zelenskizare a minţilor în care toţi rivalizau în servilism pentru a-l asculta pe Marele Erou şi a-i îndeplini dorinţele, preşedintele Macron mergând până acolo încât a arborat o barbă de trei zile şi un T-shirt kaki pentru a-şi sublinia adeziunea la cauză, în timp ce media renunţa la deonotlogia jurnalistică pentru a îmbrăţişa cauza Ucrainei. O asemenea prăbuşire a raţiunii într-un timp atât de scurt e ceva nemaivăzut.

Nemaivăzut dar nu inexplicabil. Dan Cohen, corespondentul lui Behind the News, a demontat mecanismele sofisticate ale propagandei ucrainene şi motivele succesului său colosal în ţările noastre. Un comandant al NATO a descris această campanie în Washington Post ca pe „o formidabilă operaţiune de stratcom (comunicare strategică) mobilizând media, Info Ops şi Psy Ops” (operaţiuni informaţionale şi operaţiuni psihologice – n.n.). În mare, era vorba de a mobiliza mijloacele media şi de a hipnotiza publicul printr-un jet continuu de ştiri adevărate, ştiri false, imagini şi naraţiuni apte să tetanizeze oamenii pentru a menţine emoţia la nivel înalt şi a oblitera capacitatea de judecată a opiniei publice.

Aşa se face că am avut dreptul la un potop de imagini spectaculoase şi de informaţii adesea false : pretinsa moarte a soldaţilor din Insula Şerpilor, fantoma de la Kiev care ar fi doborât singură şase avioane ruseşti, ameninţările asupra centralei de la Cernobîl, falsul bombardament al centralei de la Zaporoje sau cazul maternităţii şi al teatrului din Mariupol, unde n-am văzut niciodată victimele, cu excepţia a două femei dintre care una cel puţin a fost recunoscută ca fiind în viaţă. Tot aşa, am asistat la „spălarea” accelerată a batalioanelor Azov, reconvertite în trupe de soldaţi patrioţi după ce şi-au scos ecusoanele neonaziste, şi la negarea existenţei laboratoarelor bacteriologice americane din Ucraina deşi existenţa lor a fost recunoscută explicit de Victoria Nuland în cursul unei audieri la Senat în 8 martie. E adevărat că un wording (indicaţie de formulare – n.n.) a fost dat imediat pentru a nega faptul. De a doua zi am început să vorbim despre „structuri de cercetare biologică” şi să alertăm opinia publică în privinţa unor pretinse atacuri chimice ruseşti pentru a îngropa problema laboratoarelor bacteriologice secrete (cf. BFM TV). […] Această strălucită reuşită în Occident ascunde totuşi un eşec patent în America latină, în Africa şi în Asia, adică în 75 % din lumea locuită. Ţările din Sud nu se lasă înşelate de minciunile şi de interesele noastre” („La Zelenskimania et l’image ravagée de la Suisse”, arretsurinfo.ch, 1.04.2022).

Ucraina continuă să primească arme, dar şi alte ajutoare, umanitare în primul rând, şi importante ajutoare financiare, mai ales din SUA şi de la UE. Războiul poate deci continua multă vreme. Volodimir Zelenski şi Ucraina nu par deloc gata să se predea. Zelenski a spus clar că Ucraina nu contează decât pe victorie. Negocierile de pace au fost suspendate pentru că nu mai au nici un conţinut, decât, eventual, schimbul de prizonieri şi de morţi.

Piotr Tolstoi, vicepreşedinte al Dumei de Stat (Camera inferioară a Parlamentului rus), strănepot al lui Lev Tolstoi, într-o emisiune la RTL-TVI, s-a exprimat despre războiul din Ucraina într-un schimb de replici încordat cu doi politicieni belgieni. Mai întâi Piotr Tolstoi a justificat invazia ordonată de Vladimir Putin în sensul asigurării securităţii Rusiei şi a graniţelor sale, a evitării extinderii NATO. A dezminţit eventualele atrocităţi comise de armata rusă la Bucha (Bucea) şi a acuzat armata ucraineană : „Armata ucraineană a atacat şi ea din plin civilii care voiau să iasă din oraşele asediate. Toţi acei morţi trebuie să fie identificaţi şi atribuiţi (ucigaşilor – n.n.). Trebuie să se facă o anchetă înainte ca lumea să se lanseze în discursuri despre atrocităţile comise de armata rusă.” Întrebat despre cât ar putea dura războiul, Piotr Tolstoi a fost evaziv : „Ar putea să mai dureze o lună, un an, poate chiar trei ani. Vom continua până când Rusia îşi va fi atins obiectivele” („Piotr Tolstoï s’exprime sur le conflit en Ukarine : „Cela pourrait durer trois ans”, lalibre.be, 3.04.2022).

Preluat din ziarul Bursa.


joi 31 mart. 2022

Vechi şi nou în alegerile prezidenţiale din Franţa

Petru Romoșan

Peste 10 zile se va ţine primul tur al alegerilor prezidenţiale în Franţa. Din a doua parte a lui 2022, în Franţa bărbieritul va fi gratis („on rase gratis” – expresie locală ironică). Cel puţin aşa rezultă din programele candidaţilor înainte de primul tur din 10 aprilie 2022. Deşi e bine ştiut că „nu există nici o masă gratuită”. Le Figaro, organul presei de dreapta, conservator, publică amuzat un repertoriu al promisiunilor imposibil de onorat.

„Mărirea salariului minim (în condiţiile inflaţiei galopante – n.n.), primă de merit pentru salariaţii din învăţământ, angajarea a mii de infirmiere şi îngrijitoare în aziluri (după ce aceleaşi sau alte mii au fost concediate pentru că au refuzat să se vaccineze – n.n.), creşterea alocaţiei pentru mamele celibatare, suprimarea redevenţei audiovizuale… Cu cât trece timpul, promisiunile candidaţilor la alegerile prezidenţiale se acumulează, fiecare propune noi proiecte, noi cheltuieli în numele menţinerii puterii de cumpărare a francezilor, al justiţiei sociale, al tranziţiei energetice, al securităţii şi al suveranităţii… Suntem într-un moment de supralicitare” (Ghislain de Montalembert – „Présidentielle : le vrai coût des programmes des candidats”, lefigaro.fr, 26.03.2022).

Cu alegerile din 10 aprilie se încheie o epocă, cea a ultimelor patru mandate prezidenţiale începând cu al doilea mandat al lui Jacques Chirac şi continuând cu cele ale lui François Hollande, Nicolas Sarkozy şi Emmanuel Macron. În ultimii 20 de ani (un mandat prezidenţial în Franţa are cinci ani), după anul 2000, din cea mai independentă ţară vest-europeană (independentă faţă de Statele Unite), Franţa a devenit cea mai vădit ancorată în vastul sistem economico-financiar american. Momentele memorabile, istorice au fost reintegrarea, după 40 de ani de independenţă gaullistă, a comandamentului NATO sub Nicolas Sarkozy şi vânzarea Alstom (întreprindere strategică – turbine pentru centralele nucleare) către General Electric efectuată de fostul ministru al Economiei şi Finanţelor, Emmanuel Macron, în 2014-2015. În acelaşi timp, Franţa a devenit şi cea mai „davosiană”, globalistă ţară occidentală, depăşind probabil şi Marea Britanie, ocupată cu Brexit-ul său. Germania, prima economie europeană, a funcţionat după 1945 ca o prelungire a economiei americane. Evoluţia Franţei a fost pentru mulţi francezi şi surprinzătoare, şi contestabilă, efectiv foarte contestată.

Nu asistăm, de fapt, doar la sfârşitul primului mandat al lui Macron, marcat grav în ultimii doi ani de criza Covid, după criza Vestelor galbene, declanşată în 2018, nu avem doar un „fin de règne”, ci avem, mult mai probabil, un „fin d’époque”, după 20 de ani de „europenizare” forţată (UE) şi de globalizare în exces. Apariţia neaşteptată în campania electorală a lui Éric Zemmour, ziarist cunoscut (Le Figaro), scriitor celebru (Destin français, Mélancolie française, Le Suicide français, La France n’a pas dit son dernier mot…) şi, asemenea lui Trump, vedetă de televiziune supraexpusă, pe partea dreaptă, naţională şi suveranistă, este o probă clară a nevoii de schimbare a direcţiei politice naţionale. Unificate, electoratele lui Zemmour, Marine Le Pen şi ale dreptei istorice, partidul gaullist condus azi de Valérie Pécresse, preşedinta regiunii Île-de-France, ar da un câştigător categoric. Lucru care nu se va întâmpla totuşi. Obiectivul lui Éric Zemmour, într-o oarecare măsură realizat, este unirea dreptei istorice (el provine de la Le Figaro) cu hulita „extremă dreaptă”. Ruperea celor două electorate fusese realizată de machiavelicul François Mitterrand înainte de câştigarea primului său mandat (1981) prin susţinerea din umbră a lui Jean-Marie Le Pen (Le Front National). Alianţa socialiştilor cu partidul comunist, extrema stângă, era onorabilă, în timp ce coalizarea dreptei tradiţionale cu dreapta naţională era grav compromiţătoare – aşa a început globalismul în Europa.

În 2017, Emmanuel Macron a reuşit marea lovitură. Printr-o poziţionare la un centru ultraliberal ficţional, cu o susţinere enormă a mediei mainstream (deţinută de doar şase miliardari), a pulverizat cele două mari partide tradiţionale : Partidul Socialist din care venea (a fost secretarul general adjunct al preşedinţiei Hollande şi, ulterior, cel mai important ministru, cel al Economiei şi Finanţelor) şi partidul gaullist (LR) fondat cândva de Jacques Chirac. A câştigat prezidenţialele şi apoi, ultramajoritar, parlamentarele cu LREM, un partid recrutat pe Internet dintre tineri şi foarte tineri antreprenori şi politicieni de mâna a doua din celelalte partide şi organizaţii non-guvernamentale. Cu o largă majoritate în Parlament, Emmanuel Macron a avut cinci ani toată puterea. A fost preşedintele „nu al celor bogaţi, ci al celor foarte bogaţi” (fostul preşedinte socialist François Hollande dixit) şi al celor foarte înstăriţi din cartierele de lux ale oraşelor. Iar săracii au devenit şi mai săraci (7-8 milioane în sărăcie extremă).

Toate sondajele – cu excepţia unuia scăpat de sub control, făcut de RTL, în care s-au exprimat 50 000 de persoane şi care dădea doar 3,5 % din voturi pentru Emmanuel Macron – îl dau pe acesta câştigător în primul tur. Mai mult, aceleaşi sondaje o plasează din nou pe Marine Le Pen pe locul secund, contracandidată deci în al doilea tur. Macron a surclasat-o umilitor pe Le Pen în 2017. Singurul candidat care aduce un puternic suflu nou e Éric Zemmour, împreună cu partidul său bine numit Reconquête. Zemmour e susţinut de carismatica Marion Maréchal, nepoata lui Jean-Marie Le Pen şi a lui Marine Le Pen, de Philippe de Villiers, politician celebru, fost candidat la preşedinţie şi fratele generalului Pierre de Villiers, fostul şef al Marelui Stat Major împins de Macron la demisie, pe lângă mulţi alţi grei ai partidului lui Marine Le Pen şi ai LR. Dar va reuşi el s-o depăşească pe Marine Le Pen cu care aleargă pe aproape acelaşi culoar ?

Valérie Pécresse (partidul LR – Les Républicains) pare scoasă din joc. Iar ceilalţi candidaţi, în frunte cu neocomunistul (fost socialist) Jean-Luc Mélenchon pentru partidul La France Insoumise sau Anne Hidalgo, primarul Parisului, pentru Partidul Socialist, mulţi de stânga, nici nu sunt luaţi în calcul pentru turul doi. Éric Zemmour a ţinut, duminica trecută, un nou miting în Paris, la Trocadéro, un miting patetic şi entuziasmant cu 100 000 de participanţi şi care a fost urmărit pe televiziuni şi în mediul online de peste 7 milioane de francezi. E singurul candidat de la care se aşteaptă mari schimbări. Dar realegerea scontată de sistem, probabilă, a lui Emmanuel Macron nu va face decât să adâncească criza franceză.

Scandalurile din ultimele luni de campanie nu par să fi schimbat trendul principal, cel al realegerii lui Emmanuel Macron. O anchetă parlamentară s-a ocupat de finanţarea mediei mainstream, cu chemarea la audieri, „la bară”, a miliardarilor, a oligarhilor care o deţin. Dar cel mai mare scandal, încă în desfăşurare, cu o anchetă la Senat, este legat de cabinetul de consultanţă american McKinsey (cu sediul central în Delaware, paradis fiscal). Cu o cifră anuală de afaceri de peste 300 de milioane de euro, McKinsey (filiala franceză) nu a plătit impozite în Franţa în ultimii 10 ani. Filiala franceză a cabinetului a fost condusă în ultimul timp de fiul fostului prim-ministru socialist Laurent Fabius, actual preşedinte al Consiliului Constituţional (echivalentul Curţii Constituţionale). Pe lângă contractele enorme cu statul din ultimii cinci ani, McKinsey ar mai fi reuşit să obţină în precampanie electorală un contract colosal (1 miliard de euro ?), aflat în desfăşurare. I se reproşează lui Emmanuel Macron că a condus Franţa mai degrabă cu McKinsey decât cu guvernul şi cu Parlamentul. McKinsey ar fi gestionat şi întreaga criză Covid, cu campania de vaccinare cu tot, de o manieră catastrofală.

După alegerile prezidenţiale vor avea loc în iunie alegerile parlamentare. Partidul azi ultramajoritar al lui Emmanuel Macron, LREM, nu e creditat, de aceleaşi sondaje, cu vreo şansă. Dacă Éric Zemmour nu va intra în turul doi, partidul său, Reconquête, poate crea marea surpriză la alegerile legislative din iunie. Franţa a mai cunoscut coabitări dificile dar, în condiţiile actuale de criză multiplă, situaţia ar fi cel puţin „complexă”.

Preluare din ziarul Bursa.


compania
DE LECTURA

Mihai Neagu Basarab. Recenzie la

cartea lui Gelu Culea Artă, artişti, administraţie în anii ’80. Amintirile unui fost director la Fondul Plastic al Uniunii Artiştilort Plastici

Editura Compania ne înlesneşte cu acest prilej înţelegerea unui segment mai puţin cunoscut din istoria contemporană a artelor plastice în ţara noastră. În România socialistă, directorul Fondului Plastic era slujbaşul care împiedica o sumedenie de pictori să moară de foame. Este oarecum ciudat că într-un stat ateu, care combătea prin varii mijloace misticismul, o serie de funcţionari, nu foarte înalţi, constituiau un fel de Dumnezei în epocă. Principalul era ca nu cumva să bage de seamă chiar ei înşişi acest lucru. Cât timp nu-şi dădeau seama ce simbolizează, aveau voie să funcţioneze ca mari binefăcători.

Memoriile lui Gelu Culea sunt prefaţate de Petru Romoşan, unul dintre mulţii artişti pe care autorul i-a ajutat să supravieţuiască în momentele dificile ale oricărui început de carieră. Culea îi aminteşte în cartea sa pe majoritatea celor pe care i-a sprijinit să-şi vândă tablourile, să obţină un atelier, o locuinţă sau o slujbă, în sfârşit, să se descurce ceva mai bine decât în prealabil. Ajuns în pragul senectuţii într-o situaţie asemănătoare, Romoşan nu pierde ocazia de a mulţumi în prefaţa sa lui Dumitru Radu Popescu pentru vorba bună pusă pentru soţia sa în vederea angajării la Uniunea Artiştilor Plastici, care s-a materializat în cele din urmă prin angajarea lui la o galerie de artă a Fondului Plastic. De altfel, pe parcursul lecturii am întâlnit numeroase schimburi de amabilităţi şi relativ puţine puneri la punct prin corectarea unor diverse exagerări într-un mod civilizat, desigur.

Cartea are şi o introducere a autorului în care acesta îşi mărturiseşte intenţiile autobiografice profesionale, materializate în două capitole ample : „Intrarea în ring”, în care ne prezintă mai ales traseul său profesional înainte de a fi angajatul Fondului Plastic, şi „Începe dansul” – de fapt, capitolul pentru care a fost conceput tot volumul. Ar mai fi de menţionat şi un fel de epilog cu titlul „Altă viaţă (alta, dar de multe feluri)”, de dimensiuni mai reduse. Întreaga carte e scrisă cu mintea românului de pe urmă, adică dintr-o înţelepciune la care n-ajunge oricine şi la care probabil că n-ar fi ajuns nici autorul, în ciuda inteligenţei şi cumsecădeniei lui excesive, dacă n-ar fi avut prilejul să cunoască artişti de excepţie, cum au fost Corneliu Baba, Piliuţă, Mărginean, Ion Pacea, Câlţia, Ilfoveanu şi alţii, dar şi lideri politici ca Levente, Nicolae Bozdog, Ion Dincă (Te Leagă), Dumitru Necşoiu, Nicolae Matei, Joiţa, Cioară, Enache, Găinuşe, şi lista acestora poate şi ea continua.

Aici, în primul capitol mai amplu, sunt amintiţi de vreo două ori şi câte trei tovarăşi anonimi, deci ale căror nume nu contează, dar noroc că era pe timpul lui Ceauşescu, şi nu pe vremea lui Gheorghiu-Dej, când nu conta nici cine are dreptate, deşi autorul mărturiseşte, pentru a-şi evidenţia calitatea personală, că în socialism, în general, „cântăreau persoanele mai mult decât legile, valorile, morala”. Ruşii au formulat mai clar situaţia : „În socialism, ordinul bate legea.” Tradus în orice limbă europeană, textul sună : „În socialism există în permanenţă, latent sau activ, terorismul de stat.” Autorul îşi vădeşte constant înţelepciunea : în orice firmă, membrii şi funcţionarii fac adevărata ei valoare ; evenimentele nu cad din cer, noi le creăm ; cu modestie, se consideră consumator de artă, şi nu critic de artă profesionist.

Primul capitol începe cu fixarea datei la care a luat în primire postul de director al Fondului Plastic al U.A.P.R., 29 noiembrie 1980, post rămas liber în urma decesului fostului director Văzdăuţeanu. Iniţial, Culea fusese inginer la Întreprinderea de Prefabricate Progresul. De acolo, a trecut inginer la Direcţia de Investiţii din Ministerul Comerţului Interior, în locul predecesorului decedat în urma unui accident aviatic. Mai departe, urcând mai multe trepte datorită hărniciei şi competenţei, a ajuns director general adjunct al Direcţiei Generale Comerciale a Municipiului Bucureşti. În momentul în care magazinul „La vulturul de mare cu peştele în gheare” a trebuit să devină „Materna”, a început colaborarea autorului cu U.A.P.R. Colaborarea s-a extins în momentul în care s-a iniţiat refacerea centrului vechi al Bucureştiului, cu Hanul lui Manuc, Carul cu bere etc. Culea menţionează că, la dărâmarea Spitalului Brâncovenesc, subalterna lui, doamna Cristescu, l-a informat că s-a găsit o inscripţie semnată în 1834 de Safta Brâncoveanu conţinând blestemul : „Cel ce va dărâma spitalul pentru îngrijirea săracilor să moară de moarte năprasnică în zi de Crăciun !” Fire esoterică de la natură, Voican Voiculescu a tradus în faptă blestemul. Este amintit şi un Congres al P.C.U.S. la care din greşeală a fost ales Kirov în loc de Stalin, după care Stalin şi alţi tovarăşi de nădejde i-au împuşcat urgent pe Kirov şi pe ceilalţi care s-au încurcat la vot, restabilind legalitatea, vorba lui Iliescu. Este citat şi un automatism verbal al tovarăşului Matei : ”Cui nu înţelege de vorbă bună îi explicăm cu pumnul!”

Aceste picanterii apar în contextul strângerii colaborării cu diverşi pictori, de la care autorul învaţă. Corneliu Baba i-a spus : „În opinia creatorului o lucrare nu este niciodată încheiată. Tot ce ai de făcut este să o laşi aşa… şi să aplici cele învăţate la un alt tablou.” Uneori, autorul nu îndrăzneşte afirmaţii tranşante, ci se refugiază în spatele unor întrebări. Astfel, când încearcă să descifreze cauza longevităţii unui Aurel Ciupe sau Ion Musceleanu sau Pierre Cornu, tatonează : „Să fie oare secretul longevităţii lor faptul că s-au înconjurat de tinere frumoase ?” Apoi, referindu-se la condiţiile grele de viaţă ale artiştilor plastici români, dă compoziţia delegaţiei sculptorilor români la o reuniune a sculptorilor din ţările socialiste, care a avut loc la Sofia : „Jalea (şeful delegaţiei), Foamete şi Flămând (membri)”. Pe Sorin Ilfoveanu l-a ajutat să se mute de la Piteşti la Bucureşti. Acesta i-a atras atenţia asupra şcolii lui Ciucurencu : Traian Brădean, Constantin Piliuţă etc. Cred că totuşi autorul exagerează când afirmă că a aflat după puciul din decembrie 1989 că la Fondul Plastic se practica încasarea de comisioane pentru diferite înlesniri sau comenzi. Pentru aşa ceva i-ar fi trebuit o naivitate care nu se putea obţine decât cu consumarea a peste 80 % din inteligenţa pe care a avut-o în permanenţă întreagă. Fără a-i vorbi de rău pe Patriciu, Câmpeanu şi Tăriceanu, mărturiseşte că n-a putut colabora cu partidul liberal al acestor scursuri politice decât câteva săptămâni. Faptul că nu-i critică mă enervează şi mă face să-l bănuiesc pe autor, măcar din când în când, de stângism camuflat.

continuare »


Mihai Neagu Basarab. Recenzie la

volumul lui Mircea Maliţa Strategii de supravieţuire în istoria poporului român

Această a doua ediţie, revăzută şi adăugită, subintitulată Cuminţenia pământului, a văzut lumina tiparului la Editura Compania cu un cuvânt înainte semnat tot de acad. Dan Berindei ca şi prima ediţie. Trăim o perioadă istorică în care viitorul ne apare sumbru, tinzând chiar să dispară pentru scumpa noastră patrie. Cunoscând personal foarte mulţi oameni, între care mulţi intelectuali de marcă, subtili, mulţi scriitori şi istorici, am aflat încă de acum o jumătate de secol, pe cale orală, ceea ce poate accesa oricine astăzi dacă-i cade ochiul pe vreun text de Lucian Boia. Pesimismul mai mult sau mai puţin îndreptăţit altădată este în actualitatea zilelor noastre de-a dreptul constrângător. În acest context, cartea marelui înţelept tobă de carte acad. Mircea Maliţa îndeplineşte o funcţie terapeutică pentru toţi cititorii de valoare, pe care actualităţile şi perspectivele româneşti tind să-i îmbolnăvească. În finalul prezentării acestei capodopere de erudiţie, patriotism şi înţelepciune de rabin, acad. Berindei afirmă : „Strategiile de supravieţuire… este o carte care îl defineşte înainte de toate pe cel care şi-a consacrat realizării ei strădaniile, erudiţia sa multiformă, ascuţimea minţii sale. Dar este şi o carte necesară, mai ales în timpurile de confuzie prin care încă trecem. Autorul ei ne reaminteşte cine suntem, cum am străbătut miraculos valurile istoriei, care ne sunt profilul şi trăsăturile minţii şi, mai ales, ne încurajează în mersul nostru înainte. Recursul la istorie apare firesc în demersul autorului, ca şi viziunea sa neîncetat mondială. În realitate, el ne arată – spre luare la cunoştinţă ! – cum trebuie să fie un bun diplomat, pe ce trebuie să se întemeieze şi ce trebuie să urmărească. Din nou, trebuie să-i mulţumim academicianului Mircea Maliţa pentru acest nou şi frumos dar.”
După o scurtă introducere de 12 pagini, autorul rezumă pe 105 pagini istoria românilor într-un mod care astăzi te face, simultan, să te simţi mândru şi să te ruşinezi că eşti român, pulverizându-ţi totuşi orice pesimism, ceea ce pare imposibil, până nu citeşti această carte. De fapt, cartea propriu-zisă are două părţi: „Strategii militare şi paşnice” şi „Profilul românesc”. În prima parte, care are cinci capitole, primele trei sunt istorie pură, al patrulea este „Retragerea din istorie”, iar al cincilea – „Pe scena lumii”. Din primele trei capitole, iată un fragment, pozitiv, dar nu cel mai înălţător, referitor la Vasile Lupu : „Din agenda lui nu mai lipsesc schimbările patriarhilor de la Constantinopol şi certurile cu ei, înţelegerea cu Poarta pentru acceptarea patriarhilor aleşi de el, numirile principalilor clerici din toată aria ortodoxiei pentru care i se cerea consimţământul, asigurarea finanţării, controlul cheltuielilor, orientarea Bisericii în confruntările cu catolicii şi calviniştii. E greu de înţeles cum de i-au mai rămas timp şi energie pentru treburile interne şi externe ale Moldovei. Dar Lupu nu se desprindea de visul său şi se lăsa flatat de beneficiari, care-l socoteau locţiitor şi asemănător împăraţilor bizantini.” Prin contrast, contemporanul lui Lupu în Ţara Românească, Matei Basarab, avea ca obiectiv „eliberarea Peninsulei Balcanice şi nu restaurarea unui imperiu”.
„Retragerea din istorie”, formulată ca atare de Lucian Blaga, constituie o strategie de supravieţuire. Academicianul Maliţa consideră că nu există totală ieşire din istorie pentru cei care se străduiesc să supravieţuiască. Şi mai adaugă, amendându-l pe Blaga, „Legile evoluţiei funcţionează acolo unde, din contactul cu mediul, există selecţie”. Contemporan cu Blaga, Ştefan Lupaşcu a creat „o logică a energiilor pe baza opuşilor inseparabili”. Autorul insistă pe cuplul actualizare-potenţare : „Cele două forţe nu sunt nici duşmane, nici prietene, nu se ajută, nu se împiedică. Se poate să nu poţi acţiona – pasul e mic, aproape invizibil. În schimb, potenţarea, îmbogăţirea minţii şi adunarea resurselor ei creşte considerabil.” În zona acţiunii puternice, situaţia este inversă. Blaga remarcă pe bună dreptate că acceptarea modelelor occidentale bine alese funcţionează benefic, catalitic. Autorul înţelege ceea ce citeşte ca acela care a scris şi, beneficiind uneori, în plus, de bibliografie suplimentară, este ridicat prin discursul său deasupra multor surse bibliografice de prima mână. Academicianul Maliţa mi l-a crescut mult în ochii mei pe Blaga ca filosof al istoriei, aşezându-l, în această calitate, lângă compozitorul Enescu şi sculptorul Brâncuşi, consolidând astfel şi unitatea României ca sursă de genialitate.

continuare »


Mihai Neagu Basarab – recenzie la

volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor de Aurel I. Rogojan 

Se știe că moții sunt oameni aprigi, care au atât de mult caracter, încât practic n-au nevoie să piardă vremea stând pe gânduri, așa cum ne-a rămas din istorie modelul reprezentat de Avram Iancu. Ei bine, autorul acestei monografii are una dintre cele mai strălucite minți românești din ultima sută de ani. Am parcurs mai multe texte elaborate de generalul Rogojan, care are o anumită obiectivitate, în sensul că nu se jenează să relateze despre o serie de greșeli ale unor importanți demnitari comuniști, întocmai ca și fostul său șef, generalul Iulian Vlad. Ei doi exprimă în scrierile lor sâmburele, miezul tare al doctrinei comuniste, care s-a retras din oficialitate pentru că rămăsese neînțeleasă pentru prea mulți din puținii șefi ai lui Aurel Rogojan, într-o vreme în care progresul tehnic, mai ales, făcea din ce în ce mai cuprinzătoare mintea cetățeanului-standard. Artizanii tranziției au înțeles perfect situația și au distrus învățământul și medicina românească între multe – toate celelalte – compartimente ale vieții civilizate, bazându-se pe faptul că, dacă 28 de ani plătești lefuri de batjocură, este nevoie de 50 de ani după ce reglementezi salarizarea conform cu respectul față de muncă până când slujbașii ajung să-și merite noile salarii deja învechite.
Generalul Rogojan a fost șef de promoție și continuă să fie un mare pedagog atâta timp cât nu este împiedicat să vorbească și să scrie, pentru că aici este adevărata lui vocație : organizator de oameni care știu, au învățat ce anume au de făcut. Salariile și pensiile de la SRI măsoară, de fapt, felul în care generalul Rogojan și-a făcut și continuă să-și facă datoria, meseriașii din informații fiind, în fond, cam singurii români din țară, maturi și conștienți, de care guvernanților reali le este frică. Desigur, și în Cuvântul înainte al acestei cărți autorul este obiectiv, dar cu ochelari roșcovani : el vede o opoziție între kaizerul Germaniei și țarul Rusiei, când, de fapt, ei erau aproape cumnați, țarina fiind nemțoaică și tensiunea generată de aceasta lângă țarul Nicolae al II-lea, cam papă-lapte, nemulțumea în primul rând familia țarului, care a deschis seria conspirațiilor rusești încheiate cu triumful lui Lenin, după ce tot poporul rus era încredințat că Dumnezeu va modifica religia creștină într-un mod convenabil Rusiei, de-mi vine să zic : unde dai și unde crapă. Multe conspirații rămân în mâna lui Dumnezeu, să mă ierte domnul general Rogojan, dar eu așa văd problema. Câți români ar fi ieșit să demonstreze pe străzi în decembrie 1989 dacă ar fi știut că în România de azi, așa cum a ajuns să arate, vor părea a fi în frunte Dragnea și cu Viorica lui ? Autorul vede însă foarte corect că « Toți și toate sunt în spirala nesfârșitelor conspirații împotriva legii, bugetului, statului și drepturilor cetățeanului. Internaționalele criminalității organizate au luat locul internaționalelor proletariatului ». Partea proastă e că internaționalele proletariatului erau pe hârtie în ordine, iar în realitate erau așa cum internaționalele criminalității organizate încă n-au ajuns să se-mplinească, urmând ca, atunci când se vor desăvârși, să ne întoarcem la un comunism perfecționat, cu perestroika și fără glasnost. Asta, desigur, și cu condiția ca domnul general Rogojan și alți câțiva ca noi, din toată lumea, să ne continuăm activitatea. Finalul prefeței este romantico-patetic : « O stafie bântuie prin România. Stafia antipatriotismului deșănțat și a trădării naționale… Dacă vorbești de dragostea de neam și de credința datorată patriei ești un retard comunist. » Dragostea de neam se află în opoziție cu Proletari din toate țările, uniți-vă !. Ca să-i lichidăm pe cei care și-au făcut o situație, indiferent prin ce mijloace, în fiecare țară, compatrioții ! Toți comuniștii care au cochetat cu dragostea de neam au fost lichidați sau, în orice caz, detestați de comunitatea comuniștilor din toate țările. Se lupta ca șefii partidelor comuniste să fie de alte naționalități. La noi, unguri, bulgari etc. Cine cânta Hora unirii sub comuniști, inițial, primea o condamnare, și mulți au mai rămas câțiva ani în închisoare și după ce, în urma unei destinderi, a unei relaxări, a adormirii vigilenței comuniste internaționaliste, Hora unirii a început să se cânte la radio, oficial.

continuare »



Introducerea autorului

Noi mărturii despre
România penală (2013-2017) 

Politică, justiţie şi servicii secrete în ofsaid

A spune adevărul, chiar dacă e trist

Cu aproape patru ani în urmă, Editura Compania mi-a publicat cartea România penală văzută de un senator fost procuror, care cuprinde declaraţii politice şi interpelări pe care le-am făcut în Senatul României în perioada 2010-2013. Cele mai multe dintre ele îi priveau pe protagoniştii guvernării portocalii (preşedintele Traian Băsescu, premierii Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu, ministresa Elena Udrea) şi pe şefii principalelor unităţi de parchet (Parchetul General, DNA, DIICOT), serviciilor secrete (SRI, SIE, SPP, STS) şi ai altor instituţii de forţă (MAI, ANAF, ANI, CCR). Concluzia cărţii era că în timpul regimului Băsescu a fost constituit un grup infracţional organizat la cel mai înalt nivel statal şi că în fruntea principalelor instituţii din ţara noastră au fost promovaţi, în baza principiului nulităţilor controlabile, oameni relativ tineri, cu pregătire precară, mediocră şi experienţă redusă, care erau, de regulă, şantajabili şi au manifestat obedienţă faţă de tutorii şi protectorii lor politici. Cartea se încheie cu declaraţii şi interpelări din 2013 în care i-am avut în cătare pe liderii principali ai PSD, respectiv pe Victor Ponta, în calitate de preşedinte al PSD şi prim-ministru al guvernului României, şi pe Liviu Dragnea, în calitate de secretar general al PSD, vicepremier şi ministru al Dezvoltării Regionale.
Majoritatea afirmaţiilor mele au fost confirmate de evoluţiile ulterioare, inclusiv de dezvăluirile mai recente ale fostului deputat Sebastian Ghiţă, ale fostului colonel SRI Daniel Dragomir şi ale jurnalistului Dan Andronic, directorul ziarului Evenimentul zilei. România a devenit un stat aproape eşuat după cele două mandate prezidenţiale ale lui Traian Băsescu. Chiar şi acesta a recunoscut anul trecut că România a devenit un stat mafiot şi un stat poliţienesc. De la statul clientelar din timpul guvernării Năstase s-a ajuns la statul mafiot sub preşedinţia lui Băsescu, iar în ultimii ani tendinţa este evoluţia spre un stat disciplinar, poliţienesc. Statul de drept a intrat sub controlul binomului SRI-DNA, care a dominat Parlamentul, guvernul, justiţia, administraţia publică şi presa. Şefi de servicii secrete în tandem cu şefi de unităţi de parchete au ajuns să destructureze partide politice şi să constituie partide noi, de tip balama, ca UNPR, pentru a configura noi majorităţi politice, şi chiar să impună liderii unor partide, ca în cazul fostului preşedinte al PSD, Victor Ponta. Lupta anticorupţie a derapat spre răfuieli politice şi a intrat într-o fundătură după denunţarea protocoalelor care au instituţionalizat binomul SRI-DNA. Justiţia scârţâie din toate încheieturile şi trebuie resetată, după cum a spus-o însuşi actualul ministru de Justiţie, Tudorel Toader. Încrederea românilor în justiţie şi în instituţiile de forţă a scăzut considerabil.
Instituţionalizarea şi eficienţa binomului SRI-DNA au fost confirmate de rapoartele de activitate ale SRI pe anii 2009 şi 2013, în care au fost menţionate echipele operative mixte pro­curori-ofiţeri SRI şi s-a consemnat că juriştii SRI i-au ajutat pe procurorii DNA să instrumenteze 462 de dosare în 2013, inclusiv sub aspectul încadrării juridice. Conform unei analize realizate de profesorul universitar şi avocatul Radu Chiriţă, între 2010 şi 2015 în România au fost adresate instanţelor de judecată 109 946 de solicitări pentru mandate de interceptare telefonică, din care au fost aprobate 102 729 (93 %), ceea ce înseamnă că au fost interceptate minimum 300 000 de persoane (luând în calcul o medie de trei persoane interceptate pe un mandat). Potrivit rapoartelor anuale de activitate ale SRI, în perioada 2005-2015 Serviciul a pus în executare peste 250 000 de autorizări pentru interceptarea comunicaţiilor, numărul acestora cres­când de la un an la altul şi ajungând în 2014 să fie de 11 ori mai mare decât în 2005. SRI a devenit campion mondial la ascultat, dacă avem în vedere analiza statistică a Fundaţiei Friedrich Ebert Stiftung România, potrivit căreia SRI a solicitat şi a obţinut de 16 ori mai multe mandate de siguranţă naţională decât FBI, raportat la populaţia României, care este de circa 16 ori mai mică decât cea a Statelor Unite ale Americii, în condiţiile în care prima putere a lumii se confruntă cu ameninţări la siguranţa naţională mult mai numeroase şi mai grave.

continuare »


Fascinaţia ineditului : Ultima boemă
bucureşteană, de Mihai Neagu Basarab

Delia Marc

Copil fiind (nu cutreieram păduri ☺), eram cu ochii larg deschişi şi cu urechile ciulite în sala de aşteptare şi în cabinetul de dentist al tatălui meu, din Piaţa Victoriei – Ilie Pintilie – fost Bonaparte – actual Iancu de Hunedoara ☺.
Şi nu numai acolo, ci şi în curte, la “găzăria” care aparţinuse Garajului şi Depozitului de produse petroliere ale bunicului meu.
Şi nu numai acolo, ci şi la renumita cârciumă a lui Jerca, de pe Clopotarii Vechi colţ cu Povernei (demolată şi ridicat de curând un Boutique Hotel-Restaurant Vogue), unde mă aciuiam uneori lângă bunicul meu.
În aceste trei locuri veneau personaje interesante ale timpului trecut şi prezent în acei ani ai deceniilor şase şi şapte ai secolului trecut.
Veneau pictori şi poeţi care îşi plăteau uneori tratamentele şi consumaţia cu rodul talentului lor (pereţii de la Jerca erau renumiţi pentru lucrările şi semnăturile iluştrilor pictori şi graficieni care îi călcau pragul).
Veneau armeni, ruşi albi de viţă nobilă şi polonezi de asemenea, veneau greci de-ai lui Manolis Glezos, evrei foşti combatanţi în Spania – într-un cuvânt, refugiaţi din varii motive din ţările lor de baştină.
Se discuta în şoaptă, deşi se mai ridica uneori vocea şi fiecare avea educaţia conversaţiei – se ascultau cu respect unul pe celălalt.
Nu ştiam pe atunci cât de norocoasă şi nenorocoasă eram deopotrivă.
Nu ştiam pe atunci că mulţi dintre cei întâlniţi şi ascultaţi făceau parte din boema bucureşteană. Dar mi-am amintit mereu momente, fragmente, nume, figuri…
Iată de ce m-am grăbit să citesc acest volum subţirel la prima vedere, dar dens în conţinut, semnat de Mihai Neagu Basarab.
De profesie medic, cu specializare in psihiatrie (doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar în psihiatrie în 1990) şi cu specializare şi în homeopatie şi acupunctură, Mihai Neagu Basarab s-a aplecat încă din anii tinereţii asupra scrisului, debutând în proza SF, apoi dramaturgie, traduceri, cronici, rubrici permanente în reviste serioase, publicând volume de literatură şi de medicină. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1972. Din anul 1990 s-a stabilit la Freiburg, în Germania, concentrându-se asupra carierei medicale, dar şi asupra scrierilor sale de literatură, eseuri şi memorialistică.

continuare »


Stimate vizitator,

Cum ştiţi, probabil, la 25 mai 2018 intră în vigoare Regulamentul European 2016/679
privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal
şi libera circulaţie a acestor date (GDPR).

Editura Compania doreşte să vă poată informa despre noutăţile sale editoriale (prin newsletter trimis pe e-mail) şi să vă poată expedia cărţile pe care le comandaţi.

Pe lângă e-mail, comanda implică pentru noi prelucrarea şi conservarea şi a altor date
ale dumneavoastră cu caracter personal (nume, prenume, domiciliu, număr de telefon), respectând măsurile de securitate impuse de normele europene.

Dacă doriţi şi dumneavoastră să primiţi înştiinţări despre noutăţile noastre editoriale(newsletter), vă rugăm să vă manifestaţi explicit opţiunea :

DAŢI CLICK AICI şi astfel veţi rămâne abonaţi la newsletter-ul nostru.

În cazul în care nu vom primi din partea dumneavoastră acest acord clar exprimat, nu vă vom putea expedia cărţile pe care ni le comandaţi şi nici comunica titlurile recent apărute la noi.

Vă stăm la dispoziţie pentru orice informaţii suplimentare pe această temă.

Cu cele mai bune gânduri,
Editura Compania

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153 Bucuresti
Tel. editura : 021 223 23 28  Fax : 021 223 23 24
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37    021 223 23 25
E-mail : editura.compania@gmail.com  compania@rdslink.ro
www.compania.ro
Blog : www.compania.ro/blog


Despre o carte „cu titlu provizoriu”

Dr. Vlad Stroescu

Toamna trecută am primit, pe adresa redacției, o carte. Pseudonimul autoarei, deşi foarte sonor – Maia Levantini – nu suna cunoscut, aveam să aflu că e vorba de un debut. Iar titlul mi s-a părut prea lung şi redundant: Cu titlu provizoriu: Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România. Serios, cuvântul „titlu” chiar în titlu? Şi două subtitluri? Doar citindu-l, am crezut, de altfel, că am aflat tot ce trebuia să ştiu: că e vorba despre plecat din ţară, de întors în ţară, că personajul e melancolic şi, mai rău, psihiatru. Cum stau toată ziua în compania unui psihiatru de care nu am cum să scap – arta de a scăpa de tine însuţi este extrem de complexă şi rafinată şi eu nu sunt măcar un ucenic talentat –, am pus cartea pe raftul de la serviciu, amânând-o pentru o dată neprecizată. Mi-era şi cam teamă să o deschid, poate din acelaşi motiv pentru care, de la Moartea domnului Lăzărescu încoace mi-e teamă să văd filme româneşti: nu cumva să mă duc la cinema şi să constat că în loc de ecran e o imensă oglindă panoramică.
Întâlnirile mele cu cărţile sunt rareori întâmplătoare şi orice carte bună îţi schimbă viața, aşa încât oricât aş încerca eu să întârzii întâlnirile astea, din lene sau inerţie, până la urmă ele tot au loc. Într-o zi însorită de ianuarie, ajutat de mai multe circumstanţe, m-am trezit că deschid volumul şi încep să citesc. Şi ce mai surpriză am avut. Am absorbit pe nerăsuflate odiseea acestei colege, între vechi şi nou, între matrice şi străinătate, între disperare şi exaltare (deşi nici exaltarea nu e tocmai fericită). Îmi măsor cuvintele: şi Odiseu s-a întors şi apoi a plecat iar, nici el nu-şi găsea liniștea. Ajuns la sfârşit, am avut impresia de neterminat sau de abia început.
Nu ştiu cât de reală e Maia Levantini/Mona Dumitrescu (numele personajului principal care, totuşi, e mereu la persoana întâi) şi cât e un compozit de realităţi paralele, un amalgam de persoane autentice, căci o bucăţică din ea eram cu siguranţă şi eu. Copil antedecembrist, psihiatru postdecembrist care descoperă că, odată deschise porţile închisorii regimului comunist, deasupra sunt un şir lung de închisori, precum balenele concentrice ale lui Marin Sorescu sau lanţul coliviilor lui Dan Verona. Şi tot precum Iona, eroina nu încetează să caute ieşiri, fie pe dinăuntru, fie pe dinafară. Înăuntru e „marea cultură”, Kant şi Dostoievski, cu care figuri binevoitoare de profesori au „mobilat-o” ca să facă faţă orizontului cenuşiu comunist. Înăuntru mai e şi moartea. În afară sunt Bucureştii, Spitalul de Psihiatrie Obregia, policlinica de la Apaca şi, mult mai departe, pe alte planete, Franţa şi America. La capăt, absurdul şi aleatoriul universal.
E greu să pun punctul pe „i” şi să încadrez cartea asta. Or fi memorii? Ficţiune simplă nu e, pentru că e prea multă autenticitate: m-am speriat de-a dreptul recunoscând scenele şi obiceiurile de la Spitalul Obregia. E şi o curiozitate antropologică aici: în fiecare călătorie, articularea dintre străin şi familiar e minuţios construită. Dar nu e nici neoreportaj, e prea subiectivă pentru aşa ceva.
De fapt, dincolo de încadrări stilistice, ce şochează în carte e deschiderea absolută. Înţeleg de ce autoarea (sau autorul) se protejează (nu cunoaştem identitatea lui reală): eu unul nu aş fi avut curajul să vorbesc despre mine în felul ăsta, fără rezerve. Nici despre alţii – reflex de psihiatru, poate. Dar şi mai uimitor e felul elaborat în care deschiderea e construită: e ca şi cum omul din spatele discursului ar încerca permanent să se ascundă după limbaj şi ar eşua, calculat, de fiecare dată. Avem aici un discurs adesea ultracult, încărcat de referinţe livreşti, dar în acelaşi timp detaşat şi autozeflemitor, chiar balcanic pe alocuri. Avem simţ al umorului simultan cu cel al tragicului, adesea, de ce nu, în aceeaşi frază. Avem artificii stilistice ce includ tabele de contingenţă şi parodii după balada Mioriţa. Şi deşi e meşteşug în toată afacerea, iubeşti imperfecţiunile, pentru că ele arată că nu e doar făcătură scriitoricească. E foarte greu să fii sincer fără să cazi în patetism şi în fals. Limbajul de azi e atât de amăgitor încât adesea e suficient să deschizi gura şi ai şi eşuat, te-ai şi alienat. Dar Maia Levantini reuşeşte atât de bine, încât o vom pune în acea rară categorie de medici-scriitori unitari, fără sindrom de personalităţi multiple, care vorbesc pentru că noi, ceilalţi medici, nescriitori, nu putem să o facem.

Text preluat din Viaţa medicală, 31 ianuarie 2018


Lucifer şi Lucia Ferescu
sub steaua dimineţii

Vladimir Bulat

Într-un recent interviu acordat canalului Radio România Cultural, pictorul și scriitorul Petru Vintilă jr. afirma că pseudoromanul Lucia Ferescu sau Steaua dimineții, 2016, a fost inițial un soi de eseu, topit ulterior în capitolul al treilea al acestei scrieri. A mai spus că acelei narațiuni îi lipseau dialogurile, vocile unor personaje care să facă mai perceptibilă și mai vie cavalcada ideilor, informațiilor și acțiunilor din cuprinsul acestei scrieri care debutează într-o toridă zi a lui 1835 și se încheie tot într-o zi de iulie a anului 2060.
Să recitim pasajele din acest pseudoroman : „Ziua aceea de iulie a anului 1835 pogorâse asupra Bucureștilor o căldură cumplită. Soarele parcă se topise pe cer, aerul ardea ca o văpaie de cuptor și întreaga fire încremenise, lipsită de cel mai slab firicel de vânt. Vipia alungase de pe ulițe deopotrivă oameni și animale, toţi și toate căutând o umbră anemică de iluzorie răcoare. Marele târg se pustiise, vlăguit, și amorţise sub lava ce se revărsa necontenit din soarele nemilos” (pag. 17) ;
Ziua aceea de iulie a anului 2060 pogorâse asupra Cetății Eterne o căldură cumplită. Încă de la primele ore ale dimineții, soarele parcă se topise pe cerul de un albastru spălăcit, înfierbântând nefiresc pământul. Aerul frigea ca o văpaie de cuptor încins la roșu, indicând iluzia unor torente invizibile de lavă ce se revărsau peste Cetatea Eternă” (pag. 314).
Între aceste două zile de iulie se întinde o fantasmagorică urzeală narativă, care te face să o parcurgi cu sufletul la gură, uitând de secole, biblioteci, geografii, școli, apartenențe religioase etc. Petru Vintilă jr. și-a scris, am putea spune, romanul vieții ; a spus în el cam tot ce crede, știe, cunoaște, cam cum vede el șarpanta întregului univers, din care pământul e doar o fărâmă zguduită de controverse, neliniști, războaie, convulsii, cataclisme, molime, secretomanie și fanatism, din care, în esență, înțelegem că „mântuirea nu este ce pare a fi” (pag. 68).

continuare »


Cuvântul lui Dumitru Constantin Dulcan la lansarea volumului Lucia Ferescu
sau Steaua dimineţii
de Petru Vintilă jr. –
5 aprilie 2017

Această carte este o adevărată enciclopedie a culturii umane, scrisă cu o înaltă luciditate intelectuală şi născută după un lung travaliu de documentare, de facere şi de informare. După cum precizează autorul, cartea este un semiroman cu personaje luate din realitatea actuală şi din cea a secolelor trecute, pe care le înfăţişează trăind concomitent atât în lumile arhaice specifice istoriei secolelor XVIII şi XIX româneşti, cât şi în cele moderne.
Acţiunea romanului se petrece pe locul numit înainte Dealul Spirii, demolat pentru a se construi actuala Casă a Poporului. L-am prins şi eu înainte în forma sa rustică şi pitorească, cu case, multe neetajate, înconjurate de grădini cu dalii, crizanteme şi trandafiri, cu o viaţă semipatriarhală între vecinii care se cunoşteau din copilărie. Ca medic, i-am tratat pe mulţi dintre cei care au fost dezrădăcinaţi din casele lor şi nu s-au mai putut împăca cu noul statut impus cu forţa.
Riguros, aproape până la obsesie, întocmai ca un cercetător de nivel academic, Petru Vintilă jr. se foloseşte de personajele sale pentru a face o lungă incursiune în istoria religiilor, a sistemelor filosofice, a tradiţiilor spirituale şi, la modul general, a întregii gândiri şi culturi umane înscrise sub semnul marilor înfăptuiri dar şi al dramelor, al nefericirii, ca şi al rarelor clipe de linişte. Cartea lui Petru Vintilă jr. este un memento mori care îndeamnă la meditaţie asupra măreţiei şi limitelor omeneşti, un adevărat fluviu balzacian de întrebări şi răspunsuri.
Cartea este în acelaşi timp un compendiu al culturii umane, văzută cu un ochi ager, meticulos şi lucid. Spre deosebire de tendinţa actuală de a trata orice subiect căutând să-i reliefeze doar umbrele – reale sau imaginare –, Petru Vintilă jr. se înscrie într-un realism pe care l-aş numi onest, corect şi responsabil.
Dincolo de istoria contradictorie a lumii, Petru Vintilă jr. ne oferă în acelaşi timp măsura talentului său prin imagini care se lipesc de retina sufletului. Iată doar două exemple : « … câteva icoane vechi, zgrăvite naiv, în tonuri pastelate le insuflau oaspeţilor osteniţi de drum un calm patriarhal şi o linişte de început de lume. » Sau : « … căldura sobelor aromea a mere și gutui păstrate pentru iarnă. » Mie îmi amintește de lectura « Cronicilor optimistului și pesimistului » ale lui G. Călinescu, în care doar câteva linii de condei te transportau instantaneu într-o lume a visării.
Rigoarea și participarea afectivă cu care descrie relicvele vechilor civilizații găsite pe meleagurile noastre (Cucuteni, Gumelnița, Hamangia – datate la 6-10 000 de ani) mie personal îmi spun foarte mult despre educația primită în familie și despre rădăcinile străbunicilor săi înfipte solid în acest sol, chiar dacă, probabil, unele semințe ar fi putut avea și alte obârșii.
Cartea se încheie într-o notă apocaliptică. Personal, vreau să cred nu în dispariția lumii, ci în sfârșitul unei mentalități, al unui mod de gândire absolut periculos. Dacă nu ne schimbăm modul de gândire, care este tributar unui realism naiv, vechi de când lumea, nu avem șanse de supraviețuire în condițiile în care este suficientă o singură apăsare pe buton pentru ca întreaga omenire să se transforme în scrum. Tocmai pentru a evita acest catastrofal final este nevoie de o nouă paradigmă, o Nouă Spiritualitate, în acord cu psihologia umană, cu biologia noastră și cu, dați-mi voie s-o spun, cu voința Universului. Universul ne vrea ființe vii prin care se experimentează pe sine, și nu tăcerea cenușii spulberată-n vânt.
Iată deci ce misiune are această carte : este o excelentă chemare la trezirea spirituală. Vă invit s-o citiţi cu răbdarea şi bucuria cu care Petru Vintilă jr. ne-a dăruit-o scriind.



//