OPINII IN
compania lui ...

sâmbătă 4 dec. 2021

Valérie Pécresse, viitoarea preşedintă a Franţei ?

Petru Romoșan

Criza postcovid a întregii clase politice din UE se anunţă a fi una foarte gravă. Această criză pare să fi demarat de la periferie, din Bulgaria şi din România. În Bulgaria, după trei rânduri de alegeri parlamentare într-un an, după realegerea pentru un al doilea mandat a preşedintelui Rumen Radev (un militar, pilot de vânătoare, general), criza politică prelungită pare să se calmeze temporar. Un nou guvern a fost promis pentru 6 decembrie 2021, de Sf. Nicolae. Criza politică s-a atenuat pentru moment şi în România. Îl avem şi noi prim-ministru pe „Ciucă al nostru”, general cu patru stele.

În Austria, Sebastian Kurz (n. 1986), foarte tânărul cancelar, a demisionat acum două luni în urma unei afaceri de corupţie (Korruption !), adică deturnare de fonduri publice pentru nişte sondaje trucate în favoarea partidului său şi publicate în Österreich, un Bild austriac sau un USA Today adaptat la Austria. Sebastian Kurz a abandonat zilele trecute şi celelalte funcţiuni – şef al partidului ÖVP (dreapta conservatoare şi populistă), parlamentar – şi a anunţat că, la cei doar 35 de ani ai săi, părăseşte definitiv viaţa politică. După doar două luni, Alexander Schallenberg, anterior ministru de Externe, a renunţat şi el la funcţia de cancelar. Karl Nehammer (n. 1972), ministru de Interne, militar specializat în intelligence, a fost ales precipitat preşedinte al ÖVP şi va fi al cincilea cancelar al Austriei din 2017 până azi.

Viitorul guvern german, condus de Olaf Scholz, SPD (25 % din sufragii), împreună cu partidul liberal democrat (FDP) şi cu Verzii (Die Grünen), constituie un ghiveci improbabil, care prefigurează o conducere politică slabă, de tranziţie. Atelajul social-democraţilor (susţinuţi de rusofilul Gerhard Schröder) cu liberal-democraţii patronatului german şi cu partidul de stânga, „userist”, pro-american şi pro-NATO al Verzilor nu are cum să reziste şi să dea un guvern solid. Epoca puterii economice şi politice germane în UE a Angelei Merkel pare efectiv încheiată. Iată ce spune un autor „incorect politic”, francezul Thierry Meyssan, citit pe toată planeta, despre viitorul ministru de Externe german, Annalena Baerbock, preşedinta Verzilor : „Olaf Scholz este un avocat preocupat de buna funcţionare a industriei din ţara sa pe baza unui compromis între muncitori şi patronat. N-a prea fost prezent în chestiuni internaţionale. El a desemnat-o pe jurista Verzilor, Annalena Baerbock, ministru al Afacerilor externe. Ea nu este doar o partizană a energiilor curate, ci şi un agent de influenţă al NATO. Susţine sus şi tare principiul aderării Ucrainei la NATO şi la Uniunea Europeană. Se opune Rusiei, şi deci refuză gazoductul Nord Stream 2, încurajând proiectul terminalelor ce permit importul de gaz lichefiat din Statele Unite cu transportatoarele de cisterne în ciuda preţului exorbitant al acestor instalaţii. În fine, ea defineşte China ca „rival sistemic” şi susţine toate separatismele, taiwanez, tibetan şi uigur. E deci previzibil că politicile Berlinului şi ale Parisului se vor îndepărta lent până va ţâşni din nou la suprafaţă conflictul dintre cele două ţări care a provocat trei războaie între 1870 şi 1945” („L’Union européenne ammorce sa dissolution”, voltairenet.org, 4.12 2021). Analiza lui Meyssan merită citită în întregime.

În vreme ce epoca Merkel se sfârşeşte cenuşiu, fără glorie în Germania (totul e departe de prestigiul lui Helmut Kohl), Franţa se pregăteşte de un nou preşedinte şi de o nouă majoritate legislativă. Imediat după alegerile prezidenţiale din 10 aprilie 2022 (primul tur) şi 24 aprilie 2022 (al doilea tur), pentru un mandat de cinci ani, se vor ţine legislativele în 12 iunie 2022 (primul tur) şi 19 iunie 2022 (al doilea tur), tot pentru mandate de cinci ani.

Éric Zemmour, un cunoscut jurnalist de la Le Figaro, şi-a anunţat în cele din urmă candidatura. Candidatul-surpriză ”coseşte” pe terenul dreptei şi al dreptei extreme, pe terenul tradiţional al familiei Le Pen, tatăl şi fiica, al Frontului Naţional, azi rebotezat Le Rassemblement National. Marine Le Pen şi-a temperat discursul radical de câţiva ani, a intrat în rând, europeist, şi tocmai de aceea e pe cale să piardă decisiv. Ziaristul Éric Zemmour, chiar dacă joacă în registrul grav, prăpăstios are înaintaşi glorioşi. În Franţa au mai existat candidaţi pitoreşti, amatori în ale politicii, care până la urmă nu au reuşit decât să creeze panică pentru o vreme în stabilimentul politic. A fost şi cazul celebrului umorist şi comic Coluche (Michel Colucci), care şi-a anunţat candidatura în 1981 contra lui François Mitterrand. La presiunile socialiştilor lui Mitterrand şi după asasinarea regizorului său, René Gorlin, la 16 martie 1981, Coluche şi-a retras candidatura. După unele estimări, avea peste 16 % intenţii de vot.

Înaintea lui Coluche, un alt umorist, Pierre Dac, îşi depusese candidatura la preşedinţie, producând dezordine în 11 februarie 1965. Candida în numele mişcării MOU (”moale”), Mişcarea Ondulatorie Unificată. A publicat discursuri politice grandilocvente în foaia sa L’Os à moelle („Osul cu măduvă”), popularizând sloganul „Timpurile sunt dure, votaţi moale !” (MOU). La cererea unui consilier al generalului de Gaulle, Pierre Dac şi-a retras candidatura. În SUA, actorul Ronald Reagan a avut două mandate de preşedinte şi a fost unul dintre cei mai apreciaţi preşedinţi americani. Donald Trump a fost, la urma urmei, dincolo de calitatea de miliardar, un star TV. Jurnalistul Éric Zemmour, el însuşi un mare „comediant”, nu vine deci pe un teren gol. Va intra, în schimb, în turul doi ultrapopulistul Éric Zemmour, luptătorul împotriva islamizării Franţei ? Pentru moment, e creditat doar cu 12-13 %, insuficient pentru a accede în turul doi. Campania în care a intrat e grea, lungă şi mai poate pierde din procentele câştigate foarte uşor prin spectacolul neaşteptat pe care l-a oferit într-un câmp public deşert, apatic, pandemic. Éric Zemmour nu are un partid în spate. Va putea, cu ajutorul oligarhilor, crea un nou partid, aşa cum a făcut, în urmă cu cinci ani, Emmanuel Macron ?

Dar candidatul cel mai puternic împotriva lui Emmanuel Macron poate fi candidatul partidului liberal-conservator, LR (Les Républicains). Deja proiecţiile pentru legislativele din 2022 îi dau câştigători pe cei din LR. LR a câştigat şi alegerile regionale din 2021. Nu e exclusă nici eventuala defecţiune a lui Emmanuel Macron pentru un nou mandat. Asta mai ales în cazul unui mare scandal care i s-ar putea pregăti. Tot aşa cum nu e exclusă nici apariţia unui alt candidat-surpriză de prima mână.

Miza alegerilor din Franţa e imensă pentru că, după 16 ani de Angela Merkel şi de dominaţie germană, printr-un bun preşedinte, Franţa poate prelua conducerea UE. După plecarea Marii Britanii din UE, singura mare putere militară europeană, putere nucleară în acelaşi timp, e cea franceză. Iar Franţa, cu teritoriile ei de peste mări, este în continuare un „imperiu” (cel mai mare domeniu maritim).

Candidatul cel mai serios împotriva lui Macron (foarte contestat şi din cauza catastrofalei gestiuni a crizei pandemice, împreună cu foarte detestatul său ministru al Sănătăţii, Olivier Véran) pare a fi candidatul dreptei istorice, al partidului gaullist, LR. LR este partidul lui Charles de Gaulle, condus ulterior de fostul preşedinte Jacques Chirac şi confiscat pentru o vreme de pro-americanul Nicolas Sarkozy. Alegerile primare ale LR au dat sâmbătă 4 decembrie 2021 un alt candidat-surpriză la preşedinţie. Este vorba de Valérie Pécresse, preşedinte în al doilea mandat din 2021 al regiunii Île-de-France, care cuprinde Parisul şi Regiunea Pariziană. Valérie Pécresse i-a surclasat fără drept de apel, în ordine, pe Éric Ciotti, cu importante funcţii administrative în sudul Franţei, deputat, pe Michel Barnier, fost comisar european, responsabil cu negocierea Brexit-ului, pe Xavier Bertrand, preşedinte în al doilea mandat al regiunii Haut-de-France, favoritul iniţial al competiţiei, şi pe Philippe Juvin, profesor de medicină (ATI) şi şeful serviciului de urgenţă al Spitalului European „Georges Pompidou”, presimţit ca viitor ministru al Sănătăţii.

Începând de azi, 4 decemrbie 2021, Emmanuel Macron are contracandidatul care îl poate trimite la pensie. Valérie Pécresse poate deveni, în aprilie 2022, noua preşedintă a Franţei. Şi, în acelaşi timp, noul om politic forte al Europei. Deşi practică un discurs european modern şi moderat, Valérie Pécresse va prelua multe dintre temele lui Éric Zemmour şi Marine Le Pen. Cum se situează mai degrabă la centru, mulţi dintre eventualii votanţi ai lui Macron se vor reorienta. Macron, care are o identitate politică foarte vagă, poate fi uşor înfrânt la un vot real, nefraudat. În 2022, pandemia se va stinge oricum, iar aproape întreaga clasă politică europeană va fi luată foarte serios la întrebări pentru gestionarea marii crize. Procesele, inspirate şi de Codul Nürnberg, vor face ravagii şi în Europa, nu numai în America. Iar Franţa ar putea redeveni centrul Europei, aşa cum a mai fost în momente critice ale istoriei (1789, 1848, 1918).


joi 2 dec. 2021

Ucraina : un nod geopolitic redutabil

Petru Romoșan

În nord-estul României (şi al Basarabiei româneşti), în Ucraina se întâmplă lucruri din ce în ce mai grave, care merită să fie urmărite îndeaproape. Actorul de stand-up comedy care joacă în prezent rolul real de preşedinte al Ucrainei, Volodimir Zelenski, a anunţat cu toată seriozitatea că a dejucat o lovitură de stat care era pregătita pentru 1-2 decembrie, lovitură de stat în care ar fi fost implicaţi fostul patron al antrenorului Mircea Lucescu şi al clubului Şahtior Doneţk, miliardarul Rinat Ahmetov (15 miliarde de dolari, după Forbes – cărbune, siderurgie, fotbal etc.), Rusia şi, bineînţeles, Vladimir Putin. Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, a negat orice amestec al Rusiei într-o asemenea aventură.

Ucraina e azi un stat eşuat (un stat care produce instabilitate în regiune), în dezarticulare accelerată. Criza de autoritate, războiul civil din estul Ucrainei, criza economică, trupele „nazi”, multiplele interese externe, americane şi europene, creează un cocteil exploziv. Ucraina se apropie de implozie chiar în lipsa unui război fatal cu Rusia. De altfel, Rusia are tot interesul să nu se implice direct în butoiul cu pulbere ucrainean. Ucraina este un stat confecţionat artificial, succesor al unei părţi din Uniunea Sovietică, născut în 1991 prin semnăturile preşedinţilor „revoluţionari” de atunci ai Rusiei (Boris Elţin), Ucrainei şi Belarusului. Probabil că mai mult de jumătate din teritoriu nu-i aparţinea Ucrainei în 1922, ci a fost luat prin rapt de fosta Uniune Sovietică după război de la Polonia, România, Cehoslovacia şi Ungaria. În plus, după 1991, mari regiuni rusofone sau rusofile au rămas în componenţa Ucrainei, creată politico-administrativ de Stalin şi apoi de Hruşciov.

Dar cel mai destabilizator a fost sprijinul interesat al SUA, al Germaniei şi al Poloniei începând cu „revoluţia portocalie” din 2004, revoluţie care l-a adus la putere pe prooccidentalul Viktor Iuşcenko în ianuarie 2005. Ucraina a devenit treptat, mai ales după 2014, un teren de joc războinic între SUA, NATO şi Rusia la frontierele Rusiei, la câteva sute de kilometri de Moscova. Situaţie intolerabilă pentru Rusia şi doar aparent avantajoasă pentru SUA şi NATO. Pentru că, la fiecare cam 100 de ani, Rusia a câştigat un mare război împotriva Europei Occidentale. E cazul războaielor cu Napoleon şi Hitler. De fapt, invers, e vorba de războiul lui Napoleon, la începutul secolului al XIX-lea, şi apoi de războiul lui Hitler, din anii ’40 ai secolului XX, împotriva Rusiei. Rusia nu a atacat Europa, a câştigat războaiele din poziţie defensivă, de apărare. Situaţia pare să se repete în mod straniu după alţi aproape 100 de ani, cu SUA şi NATO, care reprezintă practic tot Occidentul, coalizat împotriva Rusiei. De ce ? Ce-i mână în luptă ? SUA şi aliaţii săi occidentali nu pot digera faptul că Rusia înseamnă un teritoriu atât de vast, cu cele mai mari resurse naturale de pe glob. Deşi Uniunea Sovietică a dispărut în 1991, Rusia continuă să fie cel mai întins imperiu între graniţele sale. Un imperiu care, inevitabil, se loveşte de interesele SUA, hegemon în declin.

Deşi armatele occidentale controlează Ucraina şi patrulează agresiv în Marea Neagră (dincolo de limitele tratatului de la Montreux), Rusia are, la fel ca în ultimele trei secole, toate capacităţile de a se apăra. Şi chiar de a contraataca teribil, aşa cum a mai făcut-o, ajungând la Paris şi la Berlin. SUA e apărată natural de două oceane şi e foarte departe, dar Europa Occidentală e mult mai expusă colosalei armate ruseşti. Lucru pe care se şi bazează hegemonul american în încercarea de a-şi păstra Europa aproape, în ograda sa, sub protectorat militar şi economic.

Istoria Ucrainei e una cu adevărat tragică. Statul ucrainean „independent” nu a existat, fantomatic, decât din 1917 până în 1922, când a fost integrat Uniunii Sovietice. În 1932-1933, Stalin a provocat o mare foamete (Holodomor) în Ucraina. Au fost 5 milioane de morţi. A venit apoi războiul, în care o parte dintre ucraineni au luptat alături de Hitler, iar o altă parte alături de Stalin. Pierderile de populaţie ale Ucrainei din timpul celui de-al doilea război mondial au fost estimate între 5 şi 8 milioane, dintre care o jumătate de milion de evrei ucişi de germani cu ajutorul unor colaboratori locali. După război, la fel ca în România (rezistenţa din munţi împotriva comunismului), ucrainenii foşti aliaţi ai nemţilor au dus un război de gherilă până în 1950. De la sfârşitul secolului al XIX-lea şi de-a lungul întregului secol XX s-au constituit în Canada şi în SUA două mari comunităţi ucrainene care intervin inevitabil în politica Washingtonului şi a NATO.

În 2016 trăiau în Canada 1 359 655 de ucraineni, cei mai mulţi născuţi în Canada. E al treilea cel mai mare grup etnic ucrainean după cele din Ucraina şi Rusia. Există şi un dialect canadian-ucrainean. Primul val de imigraţie a fost cel din 1891-1914. Al doilea val datează din 1923-1931. Al treilea, cel de după război, a venit între 1945 şi 1952. Există şi un al patrulea val, după căderea comunismului (începând cu 1991). Ucrainenii americani au fost recenzaţi în 2019 : erau 1 009 874. Principalele valuri de imigraţie sunt cam aceleaşi cu cele canadiene. Ivan Bohdan este primul ucrainean ajuns în America în 1607. Cel mai mare val de ucraineni instalaţi în SUA a fost cel de la începutul anilor ’90, evrei şi protestanţi mai ales.

Nu e nevoie neapărat de un mare război în Ucraina şi la Marea Neagră pentru ca Ucraina să se destrame. Până la urmă, într-un fel sau altul, regiunile estice rusofone, Donbasul şi litoralul sudic, cu Mariupolul şi, probabil, Odesa, se vor întoarce la Rusia (Malorossiya, „Mica Rusie” din timpul imperiului). De-a lungul ultimilor 300 de ani, Imperiul Rus, Uniunea Sovietică nu au pierdut teritorii. Dimpotrivă, şi-au tot adăugat. Aşa a fost transformată şi Basarabia în gubernie la 1812. Numai în regiunea Odesa trăiesc şi astăzi peste 120 000 de români. Rusia va fi foarte interesată să le facă părtaşe la reîmpărţirea Ucrainei pe Polonia (partea vestică a Ucrainei), România (cu regiunile româneşti încă locuite de români) şi, probabil, pe Ungaria şi Slovacia. Atunci se va putea întoarce la România şi Basarabia, vechi pământ românesc. Ucraina s-a opus chiar mai vehement decât Rusia la reunificarea Basarabiei cu România. Ofensiva SUA şi NATO din Ucraina şi din Marea Neagră s-ar putea, în final, să folosească României şi Poloniei, cei mai importanţi aliaţi din estul Europei.

După datele oficiale, în Ucraina ar trăi 409 608 români (declaraţi moldoveni şi români). După alte statistici, neoficiale, în Ucraina s-ar afla peste 600 000 de români care încă vorbesc limba noastră. Ucraina deţine arbitrar : nordul Bucovinei istorice, patru cincimi din Maramureşul istoric (ţinuturile Apsei de Sus şi de Jos, Barjavei, Izvoarele Tisei), Bugeacul (Ismail, Cetatea Albă), Insula Şerpilor. Cele mai mari comunităţi de români sunt în regiunile Cernăuţi (în oraşul Cernăuţi şi-a făcut studiile Mihai Eminescu cu Aron Pumnul), Odesa şi Transcarpatia (Maramureşul istoric).

Acordul tehnico-militar între România şi Ucraina privind comerţul cu armament şi asistenţă, semnat de generalul, ministru al Apărării, Nicolae Ciucă şi de ministrul Apărării ucrainean, Andrii Taran, la 5 septembrie 2020, la fel ca tratatul cu Ucraina din 1997, „negociat” şi parafat de Adrian Severin, Emil Constantinescu şi Petre Roman, a fost în interesul partenerilor noştri NATO şi UE, şi contra intereselor fundamentale ale României. Aceste tratate şi acorduri pot fi oricând denunţate. În realitate, nu există date limită, iar trădarea nu se prescrie. Politicienii noştri recenţi satisfac toate cererile marilor puteri cu o totală supuşenie, fără să negocieze vreodată ceva pentru ţara lor. Să-i bănuim şi de vânzare de ţară ?

Românii nu au de ce să iubească Rusia. Teritoriile pierdute după cel de-al doilea război mondial şi care azi se află în componenţa Ucrainei, la fel ca Basarabia, ne-au fost răpite de Stalin, de sovietici. La fel ca tezaurul, pe care, dacă ar fi avut onoare, l-ar fi restituit deja integral. Aceste obstacole – tezaurul, Basarabia, teritoriile româneşti integrate în Ucraina postsovietică – le pun azi mari probleme eventualilor simpatizanţi români ai Rusiei, creştini ortodocşi sau nu. Până azi, la capitolul România, marea diplomaţie rusă nu şi-a dat măsura. În ceea ce priveşte Basarabia, Vladimir Putin, Serghei Lavrov şi diplomaţia rusă ar avea de câştigat dacă l-ar reciti pe Aleksandr Soljeniţin, altfel maestrul lor pe drept multstimat.

E limpede însă că, din cauza foarte accidentatei istorii a Ucrainei din secolul XX şi a marilor comunităţi de ucraineni din SUA şi din Canada, Rusiei îi va fi foarte greu să „desfacă” redutabilul nod geopolitic Ucraina.


joi 25 nov. 2021

Actul de naştere al garnizoanei estice România

Petru Romoșan

Joi 25 noiembrie 2021, noul guvern Nicolae Ciucă a fost votat şi învestit în Parlament. Ziua a început bine, cu un discurs consistent, bine conceput şi bine scris, în care noul prim-ministru şi-a prezentat programul de guvernare. Sub aproape toate aspectele, discursul lui Nicolae Ciucă seamănă cu un discurs-program al lui Nicolae Ceauşescu fabricat de Secţia de Propagandă. E sigur că nu Nicolae Ciucă şi-a scris discursul. Dar ce contează e că şi l-a însuşit în numele unei majorităţi de cca 70 %. De mai bine de 50 de ani, de la Winston Churchill şi generalul Charles de Gaulle, preşedinţii şi prim-miniştrii nu-şi mai scriu singuri discursurile.

PNRR (Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă) a fost evocat de noul premier cu evlavie mistică de mai multe ori. Evident, ceea ce îi uneşte pe ireconciliabilii de până mai ieri – PSD, PNL, UDMR – e dorul de miliardele de euro aşteptate de la UE. Asemenea sume România n-a mai văzut niciodată în istoria sa. Toţi se pot alege cu ceva. Nicolae Ciucă : „PNRR reprezintă axul principal în îndeplinirea obiectivelor noastre.” Sau : „Vom asigura rezilienţa sistemului de sănătate.” Sau : „Rezilienţa sistemului de sănătate este un obiectiv prioritar al guvernului, pentru care vom face investiţii în 46 de spitale şi secţii prin intermediul Planului Naţional de Redresare şi Rezilienţă.” Sau : „Această perioadă de criză a dovedit cât de importantă este tehnologia şi cum a ajutat ea la supravieţuirea, redresarea şi rezilienţa diferitelor industrii afectate de pandemie.” Rămâne de văzut dacă euro va rezista, dacă va fi „rezilient” la presiunile inflaţioniste şi de alt fel şi dacă miliardele aşteptate de români prin PNRR vor mai ajunge în ţară.

Marea surpriză din discursul lui Ciucă nu e nici „Programul Anghel Saligny”, nici însuşirea proiectului prezidenţial „România educată”, ci promisiunea de revizuire a Constituţiei şi descentralizarea, regionalizarea de fapt. Crin Antonescu şi Liviu Dragnea au ratat lamentabil cele două obiective, revizuirea Constituţiei şi regionalizarea. Amândoi au dispărut, probabil, pentru totdeauna din politică. Frica sistemului de forţă de o eventuală regiune maghiară în inima ţării, o veche obsesie şi justificare existenţială a Securităţii, alimentată şi de incompetenţa în gestionarea unei situaţii complexe, a blocat modernizarea ţării. „În scopul îndeplinirii tuturor obiectivelor pe care ni le propunem, este necesară reformarea statului prin revizuirea Constituţiei României, reformarea administraţiei publice prin descentralizare şi reducerea birocraţiei, prin modernizarea marilor sisteme publice.” Programul de guvernare al cabinetului Nicolae Ciucă prevede şi reintroducerea serviciului militar în termen pe bază de voluntariat şi cu retribuire. Vom furniza astfel mercenari lui NATO ? Recrutarea în SUA e din ce în ce mai dificilă, bate pasul pe loc.

Problema insurmontabilă a guvernului Ciucă nu e refacerea FSN-ului de la începutul anilor ’90. Pentru că e vorba de acel FSN care s-a scindat în PDSR-ul lui Ion Iliescu şi FSN-Petre Roman, şi nu de USL-ul recent. PNL-ul de astăzi, şi prin plecare previzibilă a grupului Orban, e, de fapt, FSN-Petre Roman, PD, PDL (Băsescu), un grup organizat care a furat sigla partidului Brătienilor (plus câteva proprietăţi) şi cam atât. Problema pentru Ciucă e punerea în viaţă a excelentului său program cu miniştrii care i-au fost impuşi de partide. Cu câteva excepţii, toţi sunt nişte amatori, nişte hahalere politicarde, puşi doar pe strâns şi chiar pe furat. Ori programul lui Ciucă va rămâne literă moartă, deşi bine caligrafiată, ori miniştrii săi vor trebui înlocuiţi cât mai repede cu specialişti autentici, cu tehnocraţi. Vor fi aceştia doar militari de la Apărare, din Interne sau de la servicii ? Poate Nicolae Ciucă va mai fi prim-ministru în 2024, dar majoritatea miniştrilor săi vor fi fost înlocuiţi. Întrebarea e dacă partidele care compun azi coaliţia vor mai exista în 2024. Cei care deplâng decăderea sau chiar dispariţia politicului trebuie să fie totuşi de acord că oamenii noştri politici nu prea sunt oameni politici, ci doar nişte interfeţe palide, nişte interpuşi.

Prin aducerea generalului Nicolae Ciucă la Palatul Victoria, o forţă importantă, discretă, probabil partenerii noştri militari şi economici, SUA şi Germania, încearcă impunerea unui „pass politic” la frontierele estice ale UE şi ale NATO. Noul prim-ministru Nicolae Ciucă a promis şi impunerea unui pass sanitar, declaraţie prin care şi-a alienat deja o bună parte a populaţiei. Va trece şi la vaccinarea obligatorie, militară a întregii populaţii ? Cert e că statutul de colonie al României se oficializează.


sâmbătă 20 nov. 2021

Scenarii aproape militare

Petru Romoșan

Deşi nu a fost încă nominalizat de preşedinte a doua oară pentru postul de prim-ministru, generalul Nicolae Ciucă conduce pentru PNL negocierile cu PSD şi UDMR. Şi, deşi PNL poate renunţa în zilele următoare la negocierile cu PSD, întorcându-se la USR, posibila instalare a generalului Ciucă la Palatul Victoria merită analizată pe larg. Pentru că această instalare are toate şansele să reuşească într-un fel sau altul până la urmă. Dacă SUA o cer, Iohannis şi factorul intern nu se mai pot opune.

Odată cu instalarea probabilă la Palatul Victoria a generalului cu patru stele Nicolae Ciucă, fost şef al Statului Major al Apărării, membru PNL doar din 2020, inconsistenta, corupta, detestata democraţie românească, ea însăşi sub acoperire de la început şi până, posibil, săptămâna viitoare (vechea şi noua Securitate), pare să-şi dea obştescul sfârşit. Nimeni nu protestează. Nimeni nu pare să regrete dispariţia aşa-zisei democraţii româneşti în care, de altfel, prea puţini mai credeau. Doar cei plătiţi pentru asta. Nicolae Ciucă pare să fie perfect convenabil pentru toate marionetele din partide. Toţi politicienii sunt doar cu ochiul la slănină, la ciolanul european PNRR. Democratic. Iar armata e mai tare decât Securitatea, cum s-a văzut şi în 1990. Cu atât mai mult cu cât armata de azi e în parteneriat cu SUA şi e integrată în NATO.

Destui naivi patetici au cerut în gura mare o dictatură militară, „pentru că altfel nu se mai poate”. Iată, există bune şanse să aibă dictatura lor militară, dar ceilalţi, majoritatea, care încă mai sperau la renaşterea, dezvoltarea civilă a României, ce vină au ? Partitocraţia, total inconştientă, se apropie de un binemeritat sfârşit. „Statul profund”, mai ales Securitatea şi birocraţia imuabilă, pierde puterea în România ? Aşa se pare. Ultimul luptător pentru democraţia Securităţii pare să fie multhulitul Florin Cîţu. Prin nesfârşite fente şi încurcături. Ştie el lucruri pe care nu le poate spune ? Oricum, noi tot nu am aflat cine i-a plătit studiile prelungite în SUA, sponsori care pot să fie aceiaşi cu cei care l-au făcut senator, ministru de Finanţe şi prim-ministru. Dar acesta e nivelul presei de investigaţie de la noi.

Deşi nu se vorbeşte decât în glume groase („Ciucă al nostru !”, „Nick, Nick Ciucă”), toată lumea pare să fie la curent şi să accepte că Nicolae Ciucă nu ar putea ajunge prim-ministru fără situaţia de pre-război din Ucraina şi de la Marea Neagră, fără conflictul americano-rus de la frontierele noastre. Foarte probabil, fără SUA şi NATO, Nicolae Ciucă nu ar fi ajuns nici şef al Statului Major al Apărării şi nici ministru al Apărării.

Istoria e marea sursă de învăţăminte pentru prezent şi pentru viitor. Într-un articol anterior, am încercat să amintesc că în ultima sută de ani, deci inclusiv în comunism, singurele momente în care generalii au devenit prim-miniştri în România s-au situat în preajma celor două războaie mondiale. Astfel, după primul război mondial i-am avut prim-miniştri pe generalii Alexandru Averescu (1918, 1920-1921 şi 1926-1927), Constantin Coandă (1918) şi Arthur Văitoianu (1919). După cel de-al doilea război mondial i-am avut prim-miniştri pe generalii Constantin Sănătescu (1944) şi Nicolae Rădescu (1944-1945). Înainte de intrarea României în război i-am avut prim-miniştri pe generalul Gheorghe Argeşanu (în 1939, doar pentru şapte zile, asasinat ulterior de legionari în 1940 la Jilava) şi pe mareşalul Ion Antonescu, care a decis, sub presiune germană, participarea la războiul cu Rusia.

Cum posibila comparaţie a lui Nicolae Ciucă cu mareşalul Ion Antonescu, posibilă doar în cazul unui război cu Rusia, a deranjat câţiva dintre mulţii admiratori ai mareşalului, ne gândim să propunem o altă comparaţie, ce e drept, mult mai hazardată. Poate deveni generalul Nicolae Ciucă un Augusto Pinochet la Marea Neagră ? Cei care nu cunosc istoria lui Pinochet se pot duce pe Wikipedia (pagina oficială), unde au, dintr-o ochire, informaţiile de bază. Augusto Pinochet a fost şi el un protejat al SUA.

„Dictatura lui Augusto Pinochet este marcată de multiple violări ale drepturilor omului (peste 3 200 de morţi, 38 000 de torturaţi, zeci de mii de disidenţi arestaţi, un milion de chilieni s-au exilat, dintre care 40 000 au fost exilaţi politic) […]. Partizanii chilieni ai lui Pinochet consideră, dimpotrivă, că el a salvat ţara, împiedicând-o să adopte comunismul” (Wikipedia). Augusto Pinochet, comandant-şef al armatei chiliene, şi generalii săi au fost sprijiniţi de SUA, de Richard Nixon, de Henry Kissinger, de Nelson Rockefeller, de CIA (directori Richard Helms şi William Colby). Nicolae Ciucă ar ajunge la putere după o criză politică artificială prelungită. Pinochet a ajuns la putere în urma unei lovituri de stat dată împotriva preşedintelui socialist, ales democratic, Salvador Allende şi a rămas la putere 17 ani. Chile a devenit un „partener strategic” al SUA în care s-au aplicat teoriile ultraliberale ale lui Milton Friedman şi ale Şcolii de la Chicago (vezi pagina oficială Augusto Pinochet).

Prima nominalizare pentru postul de prim-ministru a lui Nicolae Ciucă a fost legată de vizita la Bucureşti a lui Austin J. Lloyd, şeful Pentagonului, după ce acesta vizitase Georgia şi Ucraina, cărora le-a promis o posibilă integrare în NATO. Anterior, Nicolae Ciucă s-a mai antrenat ca prim-ministru interimar. Situaţia de la estul României şi de la Marea Neagră s-a înrăutăţit sensibil în ultima lună. S-a mai adăugat şi conflictul la graniţa dintre Belarus, Polonia şi ţările baltice. Va deveni prim-ministrul Nicolae Ciucă comandantul garnizoanei România ca proxy în disputa dintre SUA şi Rusia ?

Ucraina, burduşită cu armament occidental, cu o conducere discutabilă, impusă a actorului-preşedinte şi cu trupe ucronazi foarte active în estul ţării, se apropie de o catastrofă economică. Nu e deloc clar cum va trece iarna. Falimentul ţării îi poate împinge pe conducătorii ei la hotărâri periculoase. Cu atât mai mult cu cât se ştiu susţinuţi chiar de NATO, prin România şi Polonia. Un prim-ministru general la Bucureşti, fost şef al Marelui Stat Major şi fost ministru al Apărării, e un semn foarte îngrijorător.

Oricând, viitorul posibil prim-ministru, generalul Nicolae Ciucă, posibil mareşal, va putea fi reactivat şi îşi va recupera uniforma militară cu vipuşcă roşie. Iar actualul preşedinte, Klaus Iohannis, devenit complet inutil, va putea fi înlocuit cu, de exemplu, regina Margareta, care e încă destul de tânără. Civilii din guvern pot fi înlocuiţi cu militari un-doi. Partidele actuale pot fi puse între paranteze pentru vreo 10-15 ani. Cum s-a întâmplat şi în Chile. Le va plânge cineva ?

Ideea unui prim-ministru prin rotaţie e de un comic prodigios. Cum se va pune în aplicare ? Va mai fi valabilă şi peste câteva luni această şmecherie ? Evident că nu. Mai e şi preşedintele în joc, pe lângă partidele compuse în întregime din nişte Pinocchio care ar trebui să meargă în această „combinazione”. Dar toate partidele ştiu că doar ce-i în mână nu-i minciună. În politică, promisiunile nu-i angajează decât pe cei care cred în ele (Charles Pasqua dixit). Deocamdată, singura speranţă la vreo „democraţie” în dauna unei „dictaturi militare” stă în marele social-democrat Marcel Ciolacu, care şi el s-ar vrea prim-ministru. Dar PNL îi poate lăsa pe cei din PSD cu buza umflată, întorcându-se la dragostea dintâi, USR. Cel care desemnează prim-ministrul e încă preşedintele.

Chiar dacă aliatul şi protectorul nostru SUA are nevoie de un război foarte vizibil, fie şi prin proxies, prin intermediari, din motive interne şi de menţinere a hegemoniei mondiale, România nu se mai poate angaja într-un război împotriva Rusiei. Vecinătatea apropiată şi istoria ne-o interzic categoric. Ucraina, Polonia, ţările baltice, sub bagheta SUA, par, în schimb, mult mai decise să „elibereze” Ucraina de est, Donbas-ul, şi Crimeea şi să-şi astâmpere dorul de răzbunare împotriva Rusiei. Pentru România e exclusă o asemenea opţiune. Noi am pierdut un mare război cu Rusia (alături de Hitler), iar Ucraina are astăzi în componenţă teritorii româneşti. O butaforie de democraţie aşa cum am avut până acum, chiar cu un Marcel Ciolacu sau un Florin Cîţu prim-ministru, e, oricum, preferabilă unei dictaturi militare, care ne-ar băga într-un război.


sâmbătă 13 nov. 2021

Sfârşitul „gripei”, începutul colapsului economic

Petru Romoșan

În martie 2020, când, după Wuhan (China), în lumea occidentală, în Italia, în Franţa, în UE, în SUA şi aproape pe toată planeta a început sarabanda restricţiilor, a măştilor (mascarada), a lockdown-urilor, se anticipa că toate aceste măsuri, mai mult, mai puţin sau chiar deloc sanitare, vor avea nişte costuri economice insuportabile. În Europa, doar Suedia a adoptat imunizarea colectivă naturală, aşa cum aparent se procedează cu toate gripele. Acum, în noiembrie 2021, odată cu un presupus al patrulea val (n-o fi cumva gripa sezonieră ?), după epopeea vaccinurilor care nu şi-au demonstrat eficacitatea, criza economică mondială îşi arată colţii de peste tot.

În cei aproape doi ani de „pandemie”, politicienii de pretutindeni s-au supus fără prea multe dureri de cap şi mustrări de conştiinţă „recomandărilor” Big Pharma, ale OMS-ului, ale laboratoarelor, producătorilor şi vânzătorilor de vaccinuri, de tratamente scumpe dovedite ineficiente sau chiar periculoase (pentru rinichi, de pildă, cum e Remdesivir, după analiza profesorului din Marsilia Didier Raoult şi după multe studii). Universitarii din medicină, medicii sponsorizaţi, plătiţi în cadrul programelor de vaccinare aproape obligatorie au devenit, jenant, propagandişti fanatici, ipocrit voluntari. Depistarea bolii şi tratarea bolnavilor, sarcini dintotdeauna ale doctorilor în orice situaţie, au devenit oarecum secundare, o corvoadă, de multe ori tratamentul a fost chiar împiedicat. Împărţirea populaţiei în „buni” (vaccinaţii) şi „răi” (nevaccinaţii) este şi va fi imputată politicienilor, medicilor, dar şi sponsorilor lor, vânzătorii de vaccinuri. În schimb, vânzătorii de vaccinuri, proprietarii firmelor Pfizer, Moderna, Johnson & Johnson etc., stau pitiţi în anonimatul marilor fonduri de investiţii ca Blackrock şi Vanguard. Chiar şi aşa, vaccinurile nu au împiedicat răspândirea şi perpetuarea bolii.

Politicienii, politrucii din medicină, „consiliile şi comitetele ştiinţifice” nu vor renunţa uşor la „pandemia” lor. Şi cu atât mai puţin marii producători de vaccinuri şi tratamente scumpe. Vor anunţa al cinciclea, al şaselea, al zecelea val. Pentru că odată cu sfârşitul mascaradei vor începe procesele. În Franţa, Italia, Germania, SUA aceste procese legate de pandemie au început deja. În România mai puţin, deşi câteva Curţi şi Curţi de Apel au dat decizii foarte curajoase ca răspuns la contestaţii punctuale.

Dar ce se întâmplă în economie ? Michel-Édouard Leclerc (supermarketurile Leclerc), ales în 2021 „patronul preferat al francezilor” după un clasament al revistei Forbes, atrage foarte îngrijorat atenţia asupra scumpirilor în curs : „Eu anticipez o altă creştere (a preţurilor – n.n.) decât cea anunţată de Institutul de Statistică (5 %), suntem la 2,5 % în Franţa, spun ei, dar suntem la 5,5 % în Spania, la 5,4 % în Germania, la 5 % în Statele Unite… În alimentaţie, pastele făinoase, uleiul, cafeaua şi cacaua, la fel ca produsele nealimentare, bricolajul, cuptoarele de bucătărie, hi-fi-ul, combinele muzicale şi aparatura stereo vor impacta Crăciunul !!!” (declaraţie la BFMTV, 8.11.2021). Şi patronul Leclerc insistă : „Vom avea o mare creştere a preţurilor începând din această lună la toate Articolele şi în toate Magazinele tuturor Firmelor ! Iar asta îi va lovi pe cei mai Săraci la Crăciun !” (crashdebug.fr, 9.11.2021).

Dar în România ? Deputatul USR Claudiu Năsui, fost ministru al Economiei, scrie pe contul său de Facebook la 12 noiembrie 2021 : „Leul îşi pierde din valoare văzând cu ochii. Într-o singură lună rata inflaţiei a sărit de la 6,3 % la 7,9 %. Avem cea mai mare creştere de preţuri de la criza financiară (din 2008 – n.n.) încoace. Absolut toate produsele din coşul de consum s-au scumpit. Mai grav, ieri a ieşit şi raportul BNR asupra inflaţiei şi toate indicaţiile sunt că vor creşte mai mult (preţurile – n.n.).”

Încă din septembrie 2021, Bursele mondiale au văzut mai multe zile în roşu, în aşteptarea falimentului gigantului imobiliar chinez Evergrande. Falimentul a fost încă o dată evitat la începutul lui noiembrie, dar Evergrande nu e singurul grup imobiliar îndatorat fără ieşire (300 de miliarde de dolari). Primele zece mari firme de construcţii, de imobiliare din China acumulează datorii de peste 1 700 de miliarde de dolari. După o informaţie furnizată de Bloomberg, Evergrande, China Fortune Land Development, China Aoyuan Group şi Youzhou Group Holdings ar putea pierde peste 70 % din valoare („China blinks : As contagion from property sector crash spreads, regulators set to ease bond rules”, zerohedge.com, 10.11.2021).

Economistul François Lenglet (autorul celebrei cărţi „La Crise des années 30 est devant nous”, apărută în iunie 2008) scria în septembrie 2021, anticipând şi de această dată : „Criza financiară Evergrande a făcut să scadă Bursele din toată lumea în această săptămână. Pentru că ne temem de o prăbuşire a sectorului imobiliar care, prin contagiune, ar fragiliza Finanţa mondială […]. Acest faliment anunţă sfârşitul miracolului economic chinez şi a hipercreşterii pe care a cunoscut-o China de aproape 40 de ani. Căci acest miracol nu era, de fapt, decât cel mai mare boom imobiliar din istorie, cauzat de cel mai mare exod rural din istorie. Sute de milioane de ţărani şi-au părăsit satele începând din anii ’80 ca să vină la muncă în oraşe, mai ales în vederea exporturilor. A trebuit să li se construiască locuinţe, drumuri, şcoli, restaurante, magazine. Creşterea economică a Chinei se sprijinea pe soluţia exporturilor, dar şi pe, mai ales, miliarde de metri cubi de beton turnaţi pe coasta estică a ţării pentru a construi megalopoluri. Ca de obicei, au existat şi excese, declanşate de creşterea considerabilă a preţurilor terenurilor. O nebunie a construcţiei. Există azi atâtea locuinţe goale încât am putea adăposti în ele 90 de milioane de persoane suplimentare – adică mult mai mult decât toată populaţia Franţei” („La faillite d’Evergrande sonne comme la fin du miracle économique chinois”, rtl.fr, 23.09.2021).

Bursele occidentale au atins înălţimi ameţiotare în plină criză Covid. Prăbuşirea lor (crash) e doar o chestiune de timp. Banii fără acoperire lansaţi pe pieţe de FED şi de BCE sunt explicaţia principală a nivelului atins de Bursele din zona de influenţă americană. Anterioara criză, cea din 2008, a fost declanşată de imobiliarele din SUA. Criza care se anunţă poate veni dintr-o combinare a imobiliarelor din China cu căderea Burselor occidentale, cele americane mai ales, şi a băncilor din spatele imobiliarelor şi a Burselor chineze şi americane.

Simultan cu pandemia Covid, confruntarea militară dintre cele două blocuri de azi – SUA şi Occidentul european, Japonia şi Coreea de Sud, pe de o parte, şi puterile asiatice China, Rusia, Iranul, pe de altă parte –, ameninţările cu războiul se fac din ce în ce mai des auzite. Ucraina şi Marea Neagră, mai recent conflictul Belarus-Polonia, conflictul îngheţat Israel-Iran, neînţelegerile americano-chineze privind Marea Chinei de Sud, Taiwanul disputat de China contra SUA şi Japonia au devenit puncte periculoase pe hartă. Colapsul economic va da startul unui război sau, dimpotrivă, războiul într-unul dintre aceste puncte fierbinţi va declanşa colapsul economic ?

Pe tabla de şah mondială piesele se mişcă rapid şi imprevizibil. Turcia, de exemplu, joacă ba cu NATO (dronele pentru Ucraina), ba cu Rusia sau cu UE (migranţii din Belarus veniţi cu avionul din Turcia). Fără să ştim cum va evolua partida de şah dintre cele două blocuri, rezultatul e totuşi unul previzibil : dezastrul economic pentru toţi jucătorii. Fundalul crizei Covid accelerează nenorocirea.


duminică 7 nov. 2021

„Trădătorul şi neantul”

Petru Romoșan

Emmanuel Macron şi Franţa sunt subiecte care-i interesează pe români din mai multe motive. Franţa este, după Germania, a doua forţă decizională în UE şi continuă să fie una dintre marile puteri economice mondiale. Iar Emmanuel Macron şi partidul său, LREM, s-au asociat cu USR şi cu Dacian Cioloş în Parlamentul European, Dacian Cioloş a fost până nu demult liderul grupului Renew Europe, inventat de preşedintele francez. Acelaşi Dacian Cioloş a făcut studii în Franţa, este căsătorit cu o franţuzoaică şi a fost comisar european pe agricultură, reprezentând, după unii, mai mult interesele franceze decât cele româneşti. Traiectoria viitoare a USR-ului poate fi, tot după mulţi analişti, foarte influenţată de eventuala realegere a lui Emmanuel Macron în Franţa.

Alegerile prezidenţiale franceze au intrat practic în linie dreaptă. Până în aprilie 2022 mai sunt doar şase luni. A apărut deja un posibil candidat-surpriză pe partea dreaptă, naţionalistă, islamofobă. Este vorba de ziaristul de la Le Figaro (începând din 1996), Eric Zemmour, născut în 1958 la Montreuil, lângă Paris, şi provenind dintr-o familie evreiască din Algeria, stabilită în Franţa în 1952. Zemmour are deocamdată un singur cal de bătaie, islamul radical din Franţa, şi e creditat, în funcţie de sondaje, cu 8-15 % din voturi, deşi nu şi-a anunţat candidatura încă. Principalii săi sponsori par să fie tot cei care-l susţin pe Emmanuel Macron.

Candidatul principal, după cei mai mulţi observatori, favoritul, rămâne preşedintele în funcţie, Emmanuel Macron. 25 % dintre francezi, spun sondaje oficiale, continuă să-l susţină. După alte sondaje, Macron ar fi la 11 %. LREM, partidul său, a obţinut la alegerile regionale din acest an 5,5 %. Marine Le Pen, contracandidata lui Macron din turul doi din 2017, preşedinta partidului ultraconservator Rassemblement National, riscă să nu mai intre în turul doi sau chiar să nu se mai prezinte la alegeri dacă Eric Zemmour îşi continuă cursa, deocamdată doar mediatică, şi candidează. Nici Philippe de Villiers, după câteva cărţi dure de analiză politică publicate în ultimii ani, şi nici fratele său, generalul Pierre de Villiers, şi el autor al câtorva cărţi cu conţinut patriotic şi critic la adresa evoluţiilor recente din Franţa, nu şi-au anunţat candidatura, deşi erau aşteptaţi.

Alegerile parlamentare, care se vor ţine imediat după cele prezidenţiale, în iunie anul viitor, par să fie deja tranşate în favoarea dreptei. Partidul Les Républicains pleacă în clar favorit. De altfel, Les Républicains au câştigat şi alegerile regionale din iunie 2021 (37,92 % şi şapte preşedinţi de regiuni). Partidul lui Marine Le Pen a obţinut numai 19,5 % din voturi şi nici un preşedinte de regiune. Xavier Bertrand, fost republican, preşedinte reales al regiunii Hauts-de-France, pare a fi cel mai bine poziţionat pe dreapta, dar fără mari şanse. Alţi candidaţi notabili la dreapta sunt Michel Barnier, fost comisar european, şi Valérie Pécresse, realeasă preşedinte al regiunii Île-de-France.

Succesul fulgurant al lui Macron în 2017, un tânăr Rastignac (din Balzac) din Picardia, la doar 39 de ani e incontestabil. Bilanţul său însă pare a fi unul catastrofal pentru Franţa. Analizele curg în acest sens. Pentru a reuşi, Macron a trădat mai întâi stânga, l-a trădat pe fostul său patron, preşedintele François Hollande, care l-a angajat în februarie 2012 la preşedinţie ca secretar adjunct al administraţiei la sugestia lui Jacques Attali şi l-a făcut ministrul Economiei în 2014, urmând sfatul aceluiaşi guru. A ajuns preşedinte atât de tânăr printr-o conjuraţie a marelui capital împotriva partidelor istorice (François Hollande : „Emmanuel Macron nu e preşedintele celor bogaţi, ci al celor foarte bogaţi.”). A fost parcă pus cu mâna de Jacques Attali (membru în Comisia Attali), a fost susţinut de Pierre Moscovici, Michel Sapin şi de alţi baroni socialişti, globalişti după ce François Hollande a renunţat să se prezinte din nou. A avut în spate Banca Rothschild şi câţiva miliardari, dimpreună cu presa pe care aceştia o posedă.

Dar marele reproş pe care i-l aduc azi francezii e că ar fi trădat şi Franţa, prin cedarea de active (peste 10 % din marile întreprinderi strategice – vezi CAC 40) către capitalul din SUA şi cel transnaţional. E citată adesea vânzarea Alstom – tranzacţia a început-o Macron din poziţia de ministru al Economiei – către General Electric între 2014 şi 2018.

La 13 octombrie 2021 a apărut la Paris cartea „Le Traître et le Néant”, 620 de pagini, la Editura Fayard, semnată de Gérard Davet şi Fabrice Lhomme, amândoi jurnalişti la Le Monde de multă vreme (din 2002) şi profesori de jurnalism de investigaţie în şcoli de elită. Cei doi au publicat împreună 10 volume de anchete, printre care unele şi despre foştii preşedinţi Nicolas Sarkozy şi François Hollande. „Trădătorul şi neantul” e o anchetă asupra personalităţii lui Emmanuel Macron, a scandalurilor şi afacerilor din timpul mandatului său, inclusiv dinaintea venirii sale la putere. Titlul noii anchete e o parafrază a unui titlu al lui Jean-Paul Sartre („L’Être et le Néant”). „Neantul” ar fi partidul lui Macron, LREM (La République en Marche).

„După mai mulţi ani de anchetă, ne-am dat seama că e vorba de cele două aspecte primordiale în ceea ce-l priveşte pe Macron dar şi macronismul („trădătorul” şi „neantul” – n.n.). E mai întâi o succesiune de trădări ca să ajungă la putere […]. Cât despre „neant”, e aproape o evidenţă, neantul partidului La République en Marche, despre care partizanii săi spun ei înşişi că nu-l pot defini”, a declarat Fabrice Lhomme la BFMTV la 12 octombrie 2021. În total, 110 persoane au acceptat să depună mărturie deschis pentru această anchetă, dar nu şi preşedintele Republicii, personajul central al cărţii, de depoziţia căruia autorii nu au fost interesaţi.

În 2016, Emmanuel Macron îşi creează propriul partid, En Marche. Principalul său susţinător, cel mai des citat în orice caz, a fost miliardarul Xavier Niel, coproprietar al grupului Le Monde, ginerele lui Bernard Arnault, al treilea cel mai bogat om de pe planetă. Media people (Paris-Match, Voici, Gala…) au „vândut” cuplul Macron ca pe un nou cuplu Kennedy. Operaţiunea de promovare începută cu cinci ani înainte de alegerile propriu-zise a reuşit pe deplin. De remarcat că presa şi media din Franţa sunt deţinute în proporţie de peste 90 % de doar şase miliardari, care funcţionează ca un cartel.

Cum a ajuns Emmanuel Macron preşedinte la doar 39 de ani ? Explicaţia principală vizează oligarhii şi interesele din spatele său. Dar şi tânărul candidat a avut „calităţile” sale. Ce l-a ajutat cel mai mult e faptul că nu are nici o convingere. Un ultraliberal, un globalist care spune totul şi contrariul său. Dar rămân faptele sale prin care, cum vom vedea, fluieră vântul. Emmanuel Macron a reuşit să câştige în 2017 prin înlăturarea spectaculoasă a lui François Hollande, fostul său şef (la stânga), şi apoi a lui François Fillon (la dreapta), marele favorit, căruia presa şi media prostituată (Le Canard enchaîné, foarte probabilă oficină a serviciilor, ca şi Academia Caţavencu în România, cum s-a scris) i-au fabricat dosare peste dosare în plină campanie, unul mai inconsistent şi mai fals decât altul, dar care l-au dărâmat.

Édouard Husson, profesor de universităţi, geopolitician şi expert în istorie şi politică germană, îi face lui Macron un rezumat catastrofal în ceea ce priveşte politica externă : „La momentul bilanţului din aprilie 2022, Emmanuel Macron nu va putea prezenta decât o serie de eşecuri în politica externă. Episodul SMS-ului „australian” e ultimul avatar dintr-o serie de rateuri ruşinoase încasate de un preşedinte al Republicii care n-a înţeles că arta de a fructifica o putere naţională nu se învaţă nici la Sciences Po şi nici frecventând asiduu marile forumuri internaţionale ale globalismului, ci cunoscând istoria şi geografia propriei ţări şi fiind înconjurat de indivizi cu experienţă în domeniile apărării, diplomaţiei şi industriei” („Le catastrophique bilan d’Emmanuel Macron en politique étrangère”, lecourrierdesstrateges.fr, 4.11.2021).

După Édouard Husson, în politica externă, Emmanuel Macron a eşuat pe toată linia : Australia, Africa, Mediterana, Noua Caledonie, Rusia etc. : „Cinci ani de înjosire a Franţei. Nici nu mai putem număra gafele, erorile sau incidentele diplomatice provocate de Emmanuel Macron de când e preşedinte […]. Şi chiar şi aşa, a obţinut preşedintele francez ce voia în Europa ? Ţintind exclusiv relaţia franco-germană şi snobând „ţările mici”, Emmanuel Macron a fost absolut incapabil să-şi facă acceptată global viziunea despre „suveranitatea europeană”. Şi asta cu atât mai mult cu cât a dus îndatorarea ţării la 120 % din PIB […]. Preşedintele francez a declarat că NATO era în stare de „moarte cerebrală”, dar n-a reuşit nimic pentru a crea o Europă a Apărării chiar dacă s-a avansat foarte imprudent în privinţa posibilităţii de a împărţi arma nucleară sau locul Franţei în Consiliul de Securitate. A vrut să îmbunătăţească relaţiile UE cu Rusia dar n-a obţinut nimic […]. E primul preşedinte francez care a făcut şcoală după reforma Haby, cea care a zdrobit pentru prima oară predarea istoriei în liceu. Or, nu poţi face politica externă a unei ţări ca Franţa fără cultură istorică şi geografică” (Idem).

Campania electorală nu a început încă, ne găsim doar într-o precampanie precoce. În şase luni se mai pot întâmpla multe. De pildă, înscrierea în cursa prezidenţială a lui Philippe de Villiers (72 de ani), conservator, suveranist, cu o întinsă şi consistentă carieră politică, ar putea răsturna toate calculele de azi.


duminică 31 oct. 2021

Cum să ieşim din labirint ?

Petru Romoșan

Un articol recent pe site-ul francez Réseau international despre vizita secretarului american al Apărării la Tbilisi, în Georgia, este titrat „NATO va intra în Georgia în chip permanent, nu Georgia în NATO” : „Vedem aici o contradicţie gravă în care e pusă Georgia de parteneriatul cu Occidentul, pe de o parte, şi de relaţiile sale cu vecinii imediaţi, pe de altă parte. Iar Georgia se găseşte într-o situaţie foarte dificilă pentru că trebuie să aleagă. Ce e mai important ? Să întreţină relaţii bune cu vecinii imediaţi sau să joace rolul de avanpost al Occidentului în regiune ?” (Alexandre Lemoine – „L’OTAN entrera en Géorgie à titre permanent, pas la Géorgie dans l’OTAN”, reseauinternational.net, 29.10.2021). Dar NATO nu a intrat de facto doar în Georgia, ci şi în Ucraina (din 2014, cu Maidanul) şi chiar în Republica Moldova. Vorbim aici de câteva ţări care nu sunt şi, probabil, nu vor fi niciodată membre NATO. Şi nici membre UE, deşi ele aspiră de mult la aderare.

Dar NATO a intrat la fel, de facto, într-o bună parte a Europei, Europa Occidentală, după cel de-al doilea război mondial. Mai ales în Germania, marea învinsă a războiului. Desigur, numai pentru binele ţărilor europene „partenere”, care prea au avut de-a lungul secolelor, cred americanii, prostul obicei de a se război între ele. Deci, să o scurtăm : nu ţările europene au intrat în NATO, ci NATO (american) a intrat într-o bună parte a Europei, a intrat în fiecare din aceste ţări.

După 1989, NATO a intrat şi în câteva ţări din Estul Europei, „intrate” înainte în Pactul de la Varşovia. De fapt, Pactul de la Varşovia (sovietic) intrase în aceste ţări după cel de-al doilea război mondial. Pentru vreo 45 de ani. O banală formă de ocupaţie militară în realitate. Lucrurile nu stau altfel cu Uniunea Europeană. UE a intrat în România, şi nu România în UE. Cu o lungă listă, o dotă de mireasă, de cereri care au trebuit să fie toate rezolvate. România a trebuit să plătească din greu, să-i îndestuleze pe principalii actori din UE (Germania, Austria, Franţa, Marea Britanie) pentru ca UE să intre în România. Lista de cadouri e binecunoscută, nu o mai recapitulăm. S-au ocupat de ea Adrian Năstase şi guvernul său între 2001 şi 2004.

Un singur exemplu totuşi : Marii Britanii i s-a dat, la un preţ de nimic, Sidex. În plus, a trebuit inventată şi dotată, la cererea expresă a reginei, o imaginară Casă Regală a României, nişte verişori ai Elisabetei a II-a care trebuiau scoşi din necaz. Într-o ţară cu Constituţie republicană de peste 50 de ani. Regatul Unit a plecat din UE, noi am rămas fără Sidex, dar, bine mersi, cu costisitoarea Casă Regală a României şi cu prinţul Duda. Prinţul Duda nu e verişor decât prin alianţă cu regina Elisabeta, dar se spune că ar fi un „nepot” al Securităţii (vezi Ion Varlam, inpolitics.ro, 30 septembrie 2021). Aşa s-a încuscrit Securitatea română cu Coroana britanică şi, aparent, s-a înnobilat.

Să nu-i uităm totuşi pe politicienii şi pe ziariştii români care ne-au negociat şi ne-au „făcut moară-n cap” prin ziare, radiouri şi televiziuni ca să ne crească până la cer apetitul de NATO şi de UE. Pentru că, altfel, am fi dispărut pur şi simplu. Marea problemă azi pentru noi, românii, e că atât NATO (SUA deci), cât şi UE (o construcţie CIA, de fapt, cu Germania şi Olanda ca stâlpi) se găsesc într-un declin, într-o degringoladă accelerată. Dar noi îi avem tot pe politicienii inventaţi de NATO şi de UE, avem acelaşi regim presupus democratic şi cam aceeaşi bandă de ziarişti care au băgat NATO şi UE în noi. Klaus Iohannis a putut deveni preşedintele României ca urmare a instalării acestei „clase politice” fantomatice. În condiţii normale, comparabile cu cele din interbelicul românesc, de exemplu, Klaus Iohannis, un inspector mediocru, suspect (corupt ?) nu ar fi devenit niciodată nici măcar primarul Sibiului.

Nimic din ceea ce România a oferit, a cedat moca Europei Occidentale, Uniunii Europene nu ni se va mai întoarce vreodată. Nici cele câteva milioane de meseriaşi, ingineri, medici, universitari, savanţi, mulţi foarte tineri, cu familiile lor. Pentru „imperialism”, pentru „colonie” s-au găsit excelente eufemisme care de multe ori spun chiar contrariul a ceea ce se vede cu ochiul liber. În ultimii 70 de ani, cei mai mari specialişti în eufemisme, în propagandă au fost americanii, marii câştigători ai celui de-al doilea război mondial. Împreună cu sovieticii, cu care au împărţit lumea până în 1989.

Criza politică de azi din România, care se suprapune pe strania criză Covid şi pe criza economică şi energetică, nu are cum să se rezolve de azi pe mâine. Moştenim o istorie, inclusiv una recentă, mult prea încurcată şi mistificată. Miza imediată sunt banii, miliardele din PNRR. Pe care Germania consideră că-i dă din buzunarul propriu ţărilor UE, inclusiv Franţei. Dar Germania şi Olanda au fost principalii beneficiari ai construcţiei UE şi ai monedei euro. Au aspirat prin euro, prin comerţ banii de la toţi „partenerii” din UE. Mulţi din banii PNRR se vor întoarce în ţările bogate din UE. Prin executorii „profesionişti” de contracte avizate de la centru. Unde să se întoarcă mai degrabă ? În Franţa macroniană, care îi susţine pe Cioloş şi pe USR ? Să rămână în România, cum vrea „ciuma roşie”, PSD ? Sau mai bine să se întoarcă în Germania, care îşi are „preşedintele său” ? SUA nu are nimic împotrivă. Germania rămâne un protectorat sigur al său, împânzit de zeci de baze militare.

Independenţa, suveranitatea României au fost cedate la vedere, oficial, către NATO şi către UE. Şi mai recent şi către OMS (o temă aproape deloc abordată). Merită să urmărim şi confruntarea, aparent inegală, dintre UE şi Polonia. Polonia, catolică şi eroică, curajoasă şi demnă. Pentru că până la urmă soarta Poloniei ne priveşte direct şi pe noi. Cei care l-au împins sau doar l-au acceptat pe Klaus Iohannis în postul de preşedinte s-au înşelat istoric. Peste vechile şi mai noile dureri (NATO, UE) ale României, de aproape doi ani ţara noastră a intrat, prin Covid şi vaccinul său, şi în labirintul global. Cum să ieşim din aceste labirinturi suprapuse ? Minotaurul primejdios e înăuntru, dar unde este firul Ariadnei şi cine mai poate juca rolul lui Tezeu ?


duminică 24 oct. 2021

Umbra lui Ion Antonescu peste Palatul Victoria

Petru Romoșan

Numirea unui militar, a unui general în fruntea guvernului României nu e un fapt banal. Exemplul cel mai cunoscut e cel al generalului / mareşalului Ion Antonescu, care a sfârşit foarte prost şi, odată cu el, şi România. Pseudogeneralul N. Ceauşescu (avansat la Moscova sau la Academia „Frunze” în 1949 ?) nu a ocupat niciodată postul de prim-ministru, cumulul de funcţii era interzis în epocă. A fost mai întâi secretar general al PMR (PCR) începând din 1965, preşedinte al Consiliului de Stat din 1967 şi apoi preşedintele (dictatorul) Republicii din 1974. A acumulat de la început puteri de dictator – dictatura sa a rezistat nu mai puţin de 25 de ani.

Ion Antonescu, „conducătorul statului”, a fost urmat în postul de prim-ministru, după arestarea sa, de alţi doi generali, Constantin Sănătescu şi Nicolae Rădescu, în două guverne cu viaţă foarte scurtă. Anterior, în 1918, alţi trei generali, tot în urma unui război, Alexandru Averescu, Constantin Coandă şi Arthur Văitoianu, au ocupat tranzitoriu funcţia de prim-ministru. Alexandru Averescu a revenit în fruntea guvernului ca preşedinte al Partidului Poporului (1926). Să rezumăm : în România ultimilor 100 de ani nu am avut prim-ministru militar, general decât înainte sau după război. Nici comuniştii nu au numit vreun prim-ministru militar. Deducţia se impune : ne găsim înaintea unui război ? Vorbim aici de un conflict militar, şi nu de un metaforic război cu crizele, inclusiv cea sanitară sau energetică şi economică, pentru a căror gestionare nimic nu-l recomandă pe generalul Nicolae Ciucă.

Asocierea gradului de general cu funcţia de prim-ministru nu e deloc una fericită în istoria României. După cum vom vedea, nici eventuala instalare a generalului Nicolae Ciucă, cu un masterat în cadrul Colegiului de Război al Forţelor Terestre din SUA, nu anunţă nimic bun pentru noi. Ceilalţi generali, cu excepţia lui Ion Antonescu, au fost numiţi după primul şi, respectiv, al doilea război mondial. Probabil că Nicolae Ciucă, la fel ca Ion Antonescu, e numit în aşteptarea unui posibil conflict militar, cel din Ucraina şi de la Marea Neagră. Ne amintim că Ion Antonescu, imediat după ce a fost numit de Carol al II-lea, a forţat abdicarea acestuia şi înlocuirea sa cu tânărul şi neexperimentatul prinţ Mihai de Hohenzollern. Desigur, comparaţia nu e de bun augur pentru Klaus Iohannis.

Ideea de a-l aduce pe generalul cu patru stele Nicolae Ciucă în postul de ministru al Apărării şi, ulterior, senator „civil” al PNL nu pare să fi fost a lui Klaus Iohannis, cum se tot spune. Klaus Iohannis a jucat mai degrabă la „impuse”. Dar câte idei originale ale lui Klaus Iohannis în cei şapte ani de preşedinţie ai săi sunt cunoscute şi, eventual, patentate ? A „văzut” cineva vreo idee a lui Klaus Iohannis ? Nici măcar majordomii săi, Ludovic Orban şi Florin Cîţu sau Dacian Cioloş, nu pot susţine serios şi credibil una ca asta. Probabil, Klaus Iohannis are în ureche un pitic foarte mic sau chiar un birou de pitici care-i spun când să zică bună ziua sau să dea mâna prezidenţială (lui Liviu Dragnea, de exemplu).

Nicolae Ciucă e un produs al Pentagonului, care l-a pregătit (2004-2006) atent. Ar fi urmat înainte, simultan sau după şi nişte cursuri de engleză şi de „terminologie NATO”. Dar românii nu l-au prea auzit vorbind. Tace şi el la fel de semnificativ ca Iohannis, doar teoretic şeful său. Pentru că şeful său real e la Pentagon, azi Lloyd J. Austin, şi la NATO, la Bruxelles. Pentru că aşa merge ierarhia militară.

De mai multă vreme, SUA şi NATO pregătesc un conflict militar cu Rusia în Ucraina şi la Marea Neagră. După vizita lui Lloyd J. Austin în regiunea noastră ştim şi cine vor fi primii trei implicaţi în calitate de proxies : Georgia, Ucraina şi România. Expulzarea diplomaţilor de la misiunea rusă la NATO din Bruxelles şi răspunsul rapid şi brutal, cu închiderea reprezenanţei NATO în Rusia, merg în aceeaşi direcţie. Victoria Nuland, secretar adjunct al Departamentului de Stat, ar fi discutat foarte recent la Moscova şi despre o posibilă împărţire a Ucrainei. Delicatul subiect implică nu numai România, ci şi Polonia şi Ungaria. În caz de conflict, ţările baltice vor participa şi ele. Şi iată cum o bună parte din Europa (cu ţări UE şi NATO) este prinsă în proiectul unui conflict militar dorit de Ucraina şi susţinut de SUA şi de NATO.

Andrei Raevsky („The Saker”), expert militar cu o întinsă experienţă şi foarte respectat, publică un lung text cu referire directă la vizita făcută la Marea Neagră de Lloyd J. Austin, în Georgia, Ucraina, România şi apoi la Bruxelles, la sediul NATO : „Iată deci ipoteza mea. SUA vor să declanşeze un război în Europa, dar un război limitat la coloniile lor cele mai inutile şi servile, în special Ucraina. Pentru a nu risca să fie lovite nuclear, scufundate sau decapitate de arme hipersonice, Statele Unite îi arată acum Rusiei că mai au încă (niscaiva) dinţi, deci „nu vă jucaţi prea mult cu noi”. Asta aminteşte exact ce le-a spus April Glaspie irakienilor înaintea războiului din Golf : „Nu vă atingeţi de Arabia Saudită, dar nu ne pasă de Kuweit.” Ştim cu toţii cum s-a terminat povestea. Probabil că asta i-a propus Victoria Nuland lui Putin cu ocazia călătoriei sale la Moscova : luaţi estul Ucrainei, lăsaţi restul, iar noi nu vom interveni decât prin proteste verbale. Coloniile americane iluzionate din regiunea Mării Negre visează la un triunghi „Georgia, Ucraina, România”, dar numai ele, nu şi ruşii, iau în serios această absurditate (ruşii ştiu că pot zdrobi forţele armate ale acestor pretinse state în 24 de ore). Dar e un fapt că aceste colonii cred în orice, mai ales ucrainenii (emisiunile lor de televiziune sunt de tot râsul) […].

Cum stă atunci Uniunea Europeană ? Să o împărţim în câteva subcategorii : 1. ţări care aspiră la statutul de membru NATO (Georgia, Ucraina, Bosnia etc.) ; 2. membri inutili ai NATO (3B-ţările baltice, Polonia, România, Bulgaria) ; 3. Germania (care constituie singură o categorie aparte) ; 4. membri reali ai NATO (ţările NATO din nordul Europei) ; 5. ţări membre NATO oarecum utile (Franţa şi ţările Europei de Sud). Ţările din primul grup sunt de facto membre NATO şi tot de facto complet consumabile. Ţările din grupul al doilea sunt membre NATO de jure dar şi foarte consumabile. Germania se află sub ocupaţia NATO, dar e vitală pentru UE. Dacă Germania se prăbuşeşte economic, aceasta va slăbi întreaga UE, adică exact ce doresc Statele Unite” („On suitcases, handles and fire-starters”, thesaker.is, 20.10.2021).

Agitaţii militariste de acelaşi tip sunt în curs în jurul Chinei – Marea Chinei de Sud şi Taiwan – şi în jurul Iranului. Nave de război ale Chinei şi Rusiei s-au apropiat demonstrativ de coastele Japoniei. O bază americană a fost distrusă complet în Siria de trei drone. S-au anunţat morţi şi răniţi. Chiar dacă Pat Buchanan, celebru politician conservator, califică încordările de muşchi militariste recente drept „fanfaronadă şi cacealma” („bluster and bluff”), situaţia încordată dintre blocuri nu e mai puţin periculoasă. Lloyd J. Austin i-a asigurat pe ucraineni că au „uşa deschisă pentru a intra în NATO”. Buchanan scrie : „Statele Unite au venit aparent în sprijinul cuvintelor lui Austin trimiţând bombardiere B-1B deasupra Mării Negre. […] De ce trimitem noi bombardiere cu capacitate nucleară deasupra Mării Negre ? De ce întreţinem la Kiev şi la Tbilisi speranţa că vor fi invitate să se alăture NATO şi că vor primi garanţia de război din articolul 5 al SUA-NATO prin care Statele Unite ar lupta alături de ele în cazul unei noi crize cu Rusia, aşa cum s-a întâmplat cu Osetia de Sud în 2008 şi cu Ucraina în 2014 ? Noi nu ne-am luptat cu Rusia atunci. Şi n-o să ne luptăm cu Rusia nici acum sau mâine, căci aceste regiuni şi aceste probleme nu reprezintă interese vitale ale Statelor Unite” („Warnings and threats – or bluster and bluff”, buchanan.org, 22.10.2021).

De ce ţin deci atât de mult Klaus Iohannis şi statul român profund să-l aducă pe generalul Ciucă în fruntea guvernului ? Dacă a ratat-o urât cu „americanul” Florin Cîţu, încearcă să se scoată cu „foarte americanul” Nicolae Ciucă ? România poate deveni baza din spate a conflictului din Ucraina şi de la Marea Neagră. Dacă va exista un conflict, nu e exclus să avem un guvern compus în întregime din generali şi colonei. Eliminarea USR de la guvernare, urmărită cu încrâncenare de Klaus Iohannis, poate fi şi parte a conflictului diplomatic în curs între SUA şi Franţa, deşi nu există dovezi în acest sens.

Dacă PSD va vota guvernul minoritar dorit de Iohannis şi de Nicolae Ciucă, va vota şi pentru război la Marea Neagră şi în Ucraina. Şi trebuie s-o ştie. Dar va vota şi probabila sa dispariţie. Odată cu cea a USR. Dar nici PNL, UDMR, AUR şi minorităţile nu vor fi mai fericite. Sfârşitul clasei politice actuale poate fi mult mai aproape decât ne aşteptam. Şi probabil şi al lui Klaus Iohannis, care nu va mai putea încurca un guvern complet militarizat.


marți 19 oct. 2021

Criza noastră politică. De unde vine şi ce o hrăneşte

Petru Romoșan

Niciodată în ultimii 30 de ani nu s-a văzut mai bine ca acum că România e condusă de Statul Profund. Incompetenţa, amatorismul, iresponsabilitatea, micimea unor Klaus Iohannis, Florin Cîţu, Marcel Ciolacu, Dacian Cioloş ne lasă să vedem prin ei, ca printr-o pânză subţiată la maximum, păpuşarii, marionetiştii din spatele lor. Iar partidele par a fi doar nişte cenacluri de colaboratori ai Securităţii. Ai Securităţii proteiforme, mereu fascinantă şi aparent nemuritoare. În schimbul unor avantaje mai mici sau mai mari, uneori iluzorii, aceşti colaboratori la vedere ai Statului Subteran trebuie să-şi asume întreaga răspundere. Uneori o răspundere penală mergând până la câţiva ani de puşcărie şi pierderea, deocamdată parţială, a averii.

Dar de ce mai sunt totuşi încă votaţi aceşti interpuşi, aceste interfeţe palide, lipsite de vreo reală putere de decizie ? Adevărul brutal e că nu prea mai sunt votaţi. Prezenţa la vot e din ce în ce mai slabă. S-a ajuns la 31,84 % la alegerile parlamentare din 2020, alegerile care dau actuala configuraţie a Parlamentului. Iar aceşti actori jenanţi, de mică provincie fac un tărăboi asurzitor : PNL se luptă cu USR, Klaus Iohannis se luptă cu PSD, „ciuma roşie” etc. Iar presa, media, la fel de gras plătită (recent a demarat discuţia pe această temă) de stat, de contribuabili – de cine altcineva ? – ca şi fantomaticele partide, analizează „viaţa” politică până la greaţă. Se fabrică astfel o realitate paralelă, o realitate media.

Dar de unde vine criza politică absurdă în care am intrat ? Pe lângă celelalte crize – socială, sanitară, economică, a energiei. Simplu : vine de la ideea care a fost băgată în capul politic gol al lui Klaus Iohannis, aceea că ar avea dreptul august, discreţionar la un guvern al său, „guvernul meu”. După ce i s-a dat, printr-un fals ceremonial democratic, un popor creştin ortodox, pe care l-a considerat imediat „al său”. După modelul regelui Carol I de Hohenzollern şi al reginei Maria, soţia regelui Ferdinand, Maria de Saxa-Coburg-Gotha, ducesă de Edinborough, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, fiica marii ducese Maria Alexandrovna a Rusiei, care au abuzat de expresia propagandistică din epocă „poporul meu”. Probabil pentru că amândoi erau străini şi trebuiau să-şi afirme „împământenirea”. Mult mai târziu, după 1965, N. Ceauşescu, familia şi clanul său, serviţi de partidul comunist şi de Securitate, i-au luat în posesie pe români după modelul regal străin intrat în rutină. Pentru 25 de ani. Ceauşescu însuşi fusese „creditat” de Moscova, de URSS. Tot un „străin” deci.

Criza politică de acum, din toamna lui 2021, a început, de fapt, în mai 2019, când, în urma unor alegeri europarlamentare, probabil grav traficate şi ele (STS, softuri, Dominion şi alte aparate americane de „numărat” voturi), i-au fost date peste 20 de procente invenţiei neosecuriste-străinăţeşti USR. A doua zi după alegeri s-a găsit că ar fi oportună arestarea lui Liviu Dragnea, atotputernicul preşedinte al PSD (numise singur trei prim-miniştri !). Dragnea şi PSD se făceau vinovaţi de nesupunere la „diktatorul” Klaus, de suveranism şi de naţionalism (păcate capitale !).

PSD, partidul de guvernământ, cel care câştigase alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016 (45,48 % din voturi) şi conducea coaliţia cu ALDE (Călin Popescu Tăriceanu), a fost fragilizat după arestarea la punct fix a preşedintelui său. Trebuie să ne amintim că Parlamentul şi guvernul se formează în urma unor alegeri parlamentare naţionale, şi nu în urma unor destul de inutile şi artificiale alegeri europarlamentare. O banalitate care nu e valabilă şi pentru gălăgioşii gargaragii din USR şi din PNL care, practic, au preluat „guvernarea mea” în urma unor alegeri europarlamentare. Viorica Dăncilă a devenit în mod impostor preşedinte al PSD şi contracandidată comodă la preşedinţie pentru Klaus Iohannis, pentru că, din perspectiva naraţiunii propagandistice, era uşor de bătut. Iar guvernul PSD, abandonat de ALDE, a fost răsturnat. Toate au fost realizate pentru noul Carol cel Fals, Klaus Iohannis von Brukenthal Hermannstadt Frankenstein ot Sekurität und FDGR.

Aşa a început sarabanda „guvernelor mele” Ludovic Orban şi Florin Cîţu. Pentru Sistem, realegerea Marelui Sas a fost un joc de copii. E limpede că din toate aceste forţări grosolane ale realităţii, alegeri aranjate sau fraudate nu se mai poate ieşi decât prin alegeri anticipate (cinstite !). În acest punct, PSD are dreptate. Ar trebui să avem două rânduri de votări : alegeri parlamentare anticipate şi referendum privind demiterea lui Klaus Iohannis pentru încălcarea repetată, grosolană a Constituţiei. Ca să facem o economie, cele două votări ar putea avea loc în aceeaşi zi. Rezultatele nu sunt greu de anticipat.

Nici Carol I nu a fost un geniu politic, nu e neapărat un mare erou al istoriei noastre. Nu e în nici un caz comparabil cu Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul. Nu se poate compara nici cu marii oameni de stat români din secolul al XIX-lea – N. Bălcescu, Ion Ghica, I.C. Brătianu, Eugeniu Carada, Mihail Kogălniceanu sau cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Carol I a avut, în schimb, educaţia, pregătirea pentru a conduce de care se bucura un prinţ în secolul al XIX-lea. Educaţie pe care nu a avut-o modestul profesor de fizică de la Sibiu, intrat, probabil, la facultate pe listele minorităţilor, cum era obiceiul sub regimul comunist.

Vom mai afla, foarte probabil, că, la fel ca Petrov-Băsescu, Klaus Iohannis a fost recrutat de Securitate în liceu sau în facultate, la Sibiu sau la Cluj. Desigur, doar după ce-şi va încheia şi cel de-al doilea mandat. Pentru că astfel îşi bate joc de noi Statul Subteran, care dictează. A avut cumva Traian Băsescu o contribuţie decisivă la desemnarea lui Klaus Iohannis drept candidat la preşedinţia României ? Pe modelul Elţin-Putin, desigur. Şi să nu uităm, preşedintele Klaus Iohannis „al României” a stabilit totuşi un record cel puţin european, dacă nu chiar mondial. E singurul „şef de stat” ai cărui părinţi nu trăiesc în ţara preşedintelui, şi asta chiar înainte de a fi ales. Şi sunt aproape necunoscuţi alegătorilor români. Despre traficul de copii (ca şofer !) şi despre achiziţionarea unor case cu bani câştigaţi din meditaţii s-a scris pe larg.

Toate aceste lucruri neclarificate, obscure din biografia reală a lui Klaus Iohannis ar fi trebuit să fie demult investigate de presă. Dar mai avem noi o presă de investigaţie în vremea lui Klaus Vodă ? Avem doar jurnalism-spectacol de prost gust, manelist.

La 30 de ani de „mândră lume nouă”, pe lângă că nu ştim dacă am avut într-adevăr o revoluţie în 1989 sau doar o banală lovitură de stat, trebuie să mai şi acceptăm cu amărăciune că nu am reuşit să clădim un autentic sistem democratic de guvernare. Securitatea a câştigat „revoluţia” pentru ea însăşi în 1989 şi nu a mai dat-o înapoi poporului până azi. Ultimele patru mandate prezidenţiale, două Băsescu-Petrov şi două Iohannis-Enigmă, dovedesc că dictatura Securităţii e un mare eşec. Poate mai simplu ar fi să se prezinte la viitoarele alegeri SRI contra SIE, contra DIA şi SPP, iar alegerile să fie organizate tot de STS (cu softuri recente, dacă nu chiar noi). Cât de jos am putut ajunge ? Care este prioritatea absolută a guvernului interimar cenzurat în Parlament Florin Cîţu, cu mai mulţi miniştri în pioneze ? Să cedeze către SRI noi terenuri în Băneasa, evaluate foarte jos, la 7 milioane de lei, şi să facă o investiţie pentru un nou spital SRI, de 580 de milioane de lei, la Baloteşti. De ce să ne mai întrebăm cine l-a pus pe Florin Cîţu prim-ministru ?!

În lipsa unui guvern al poporului, prin popor şi pentru popor (Abraham Lincoln, 1863), am fost livraţi noilor fanarioţi. Guvernarea lor poate fi la fel de lungă şi de distrugătoare ca a grecilor din Fanar. Iar cei care se ridică împotrivă o pot păţi ca vlădica Neofit : „Grecii se înmulţiră şi intrigile şi împilarea pământenilor începură. Din norocire însă, aceasta nu ţinu mult, căci la 1679, Şerban Cantacuzino se urcă pe tron. În domnia acestuia şi a succesorului său, Constantin Brâncoveanu, intrigile Grecilor se precurmară şi ţara se linişti şi începu a se întemeia. Grecii atunci văzând că ţara le scapă din mână, se gătiră să dea o lovitură hotărâtoare. Unele din familiile fanariotice precum Mavrocordaţii, aflându-se în mare influenţă la Poartă, intrigară şi în doi ani capetele Brâncovenilor, Cantacuzinilor, Văcăreştilor, Dudeştilor căzură sub securea otomană şi Fanarioţii dobândiră pe seamă-le cu hotărâre tronul românesc […]. În 21 mai fiind ceremonie la mitropolie, vlădica Neofit, folosindu-se de o dispută ce se aţâţase între boierii Români şi Greci, luă crucea în mână şi îndreptându-se către boieri şi poporul adunat, strigă : Urmaţi-mi. Astfel însoţit el merse la capicibaşa, care se afla în Bucureşti, şi adeveriră cu toţii jalba ce un medelnicerul Ştefanache dedese la Poartă în contra Domnului Matei Ghica Vodă. Trei zile după aceea, mitrolitul bolnăvindu-se Grecii mituiră pe doctor, care-i dete o doctorie aşa de tare, încât sărmanul vlădică înnebuni. Grecii atunci scoaseră că el era nebun când a făcut acea vrednică faptă” (N. Bălcescu – „Românii şi fanarioţii”, Magazinul istoric pentru Dacia, 1848).

Criza politică de care se fac vinovaţi Klaus Iohannis şi păpuşarii săi, dar şi Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă, Marcel Ciolacu şi PSD-ul este doar partea vizibilă şi foarte zgomotoasă a unei crize mult mai profunde, în care s-a afundat România începând cu 2005. Rezolvarea acestei crize nu se poate imagina cu aceleaşi personaje, idei, instituţii.


marți 12 oct. 2021

Guvernul postmortem Dacian Cioloş

Petru Romoșan

Un guvern Dacian Cioloş, cu PNL folosit ca mâna a doua, mână moartă, împreună cu abonatul din oficiu la putere, UDMR, nu e deloc de exclus. Multă lume ştie că Iohannis e complet lipsit de umor, de subtilităţi, de machiavelisme, şi că e doar un Robocop (încă unul !) întors cu cheiţa. Cine deţine cheiţa ? Soros şi CIA ? Germania ? Statul subteran din România ? Sau toţi deodată ?

În orice caz, cei care îl atribuie cu mare plăcere pe Dacian Cioloş Franţei, lui Emmanuel Macron se înşală cel puţin pe jumătate, dacă nu cumva mult mai mult. Pentru că Dacian Cioloş e şi creaţia unchiului său, Virgil Ardelean, zis „Vulpea”, general de servicii secrete, şi a prietenilor acestuia, bătrânii şi puternicii rezervişti din Sistem. Şi Cioloş, împreună cu USR, e într-o mare măsură şi patentul globaliştilor. Nu numai al rezerviştilor români. Nici francezii nu mai cred de mult că Macron e doar al lor. Cum nici Éric Zemmour, care li se pregăteşte pentru 2022. Cu cooperarea financiară, de presă, media şi reţele de influenţă a oligarhilor din România, respectiv din Franţa.

Dacă Dacian Cioloş va reuşi să compună un guvern – de program de guvernare nu are nevoie, pentru că i se va da – şi să-şi treacă echipa USR-PNL-UDMR prin Parlament, România va avea pentru prima dată un guvern postmortem. După guvernele „mele”, de comă profundă, Ludovic Orban şi Florin Cîţu. Şi chiar Klaus Iohannis va fi primul preşedinte postmortem al României. În sfârşit putem înţelege de ce au avut nevoie românii majoritari ortodocşi de un preşedinte sas şi luteran. Pentru că românii continuă să fie trataţi convenabil de occidentali ca o populaţie primitivă, needucată, incapabilă să se autoguverneze. Un fel de Africa albă.

Ce va face pentru România şi pentru români guvernul postmortem al USR-istului Dacian Cioloş ? Ce au făcut de sute, de mii de ani satrapii numiţi în colonii. Extracţie ! Exploatare ! Colonialism ! Dar nu asta ne-am dorit ? Nu am vrut noi cu entuziasm să fim primiţi în NATO şi în UE ? Ne-a forţat cineva să aderăm ? Desigur, încă începând din 1990 am fost manipulaţi, mai ales prin presă şi media, dar şi prin politicieni închiriaţi (Emil Constantinescu ?). Ni s-a băgat în cap că fără NATO şi fără UE suntem morţi. Că ne mănâncă ruşii şi ungurii. Câteva mari vedete din presa anilor ’90 au făcut avere cu o asemenea propagandă deşănţată şi continuă neobrăzat să ne dea lecţii şi astăzi, deşi pentru toţi copiii împăratul e gol.

Dar nu suntem chiar morţi. Suntem doar într-un postmortem politic. Conduşi „democratic” de fantomele Klaus Iohannis, Dacian Cioloş, Florin Cîţu etc. Şi ne pregătim de Halloween (31 octombrie), sărbătoare anglo-celtă.


compania
DE LECTURA

Mihai Neagu Basarab. Recenzie la

cartea lui Gelu Culea Artă, artişti, administraţie în anii ’80. Amintirile unui fost director la Fondul Plastic al Uniunii Artiştilort Plastici

Editura Compania ne înlesneşte cu acest prilej înţelegerea unui segment mai puţin cunoscut din istoria contemporană a artelor plastice în ţara noastră. În România socialistă, directorul Fondului Plastic era slujbaşul care împiedica o sumedenie de pictori să moară de foame. Este oarecum ciudat că într-un stat ateu, care combătea prin varii mijloace misticismul, o serie de funcţionari, nu foarte înalţi, constituiau un fel de Dumnezei în epocă. Principalul era ca nu cumva să bage de seamă chiar ei înşişi acest lucru. Cât timp nu-şi dădeau seama ce simbolizează, aveau voie să funcţioneze ca mari binefăcători.

Memoriile lui Gelu Culea sunt prefaţate de Petru Romoşan, unul dintre mulţii artişti pe care autorul i-a ajutat să supravieţuiască în momentele dificile ale oricărui început de carieră. Culea îi aminteşte în cartea sa pe majoritatea celor pe care i-a sprijinit să-şi vândă tablourile, să obţină un atelier, o locuinţă sau o slujbă, în sfârşit, să se descurce ceva mai bine decât în prealabil. Ajuns în pragul senectuţii într-o situaţie asemănătoare, Romoşan nu pierde ocazia de a mulţumi în prefaţa sa lui Dumitru Radu Popescu pentru vorba bună pusă pentru soţia sa în vederea angajării la Uniunea Artiştilor Plastici, care s-a materializat în cele din urmă prin angajarea lui la o galerie de artă a Fondului Plastic. De altfel, pe parcursul lecturii am întâlnit numeroase schimburi de amabilităţi şi relativ puţine puneri la punct prin corectarea unor diverse exagerări într-un mod civilizat, desigur.

Cartea are şi o introducere a autorului în care acesta îşi mărturiseşte intenţiile autobiografice profesionale, materializate în două capitole ample : „Intrarea în ring”, în care ne prezintă mai ales traseul său profesional înainte de a fi angajatul Fondului Plastic, şi „Începe dansul” – de fapt, capitolul pentru care a fost conceput tot volumul. Ar mai fi de menţionat şi un fel de epilog cu titlul „Altă viaţă (alta, dar de multe feluri)”, de dimensiuni mai reduse. Întreaga carte e scrisă cu mintea românului de pe urmă, adică dintr-o înţelepciune la care n-ajunge oricine şi la care probabil că n-ar fi ajuns nici autorul, în ciuda inteligenţei şi cumsecădeniei lui excesive, dacă n-ar fi avut prilejul să cunoască artişti de excepţie, cum au fost Corneliu Baba, Piliuţă, Mărginean, Ion Pacea, Câlţia, Ilfoveanu şi alţii, dar şi lideri politici ca Levente, Nicolae Bozdog, Ion Dincă (Te Leagă), Dumitru Necşoiu, Nicolae Matei, Joiţa, Cioară, Enache, Găinuşe, şi lista acestora poate şi ea continua.

Aici, în primul capitol mai amplu, sunt amintiţi de vreo două ori şi câte trei tovarăşi anonimi, deci ale căror nume nu contează, dar noroc că era pe timpul lui Ceauşescu, şi nu pe vremea lui Gheorghiu-Dej, când nu conta nici cine are dreptate, deşi autorul mărturiseşte, pentru a-şi evidenţia calitatea personală, că în socialism, în general, „cântăreau persoanele mai mult decât legile, valorile, morala”. Ruşii au formulat mai clar situaţia : „În socialism, ordinul bate legea.” Tradus în orice limbă europeană, textul sună : „În socialism există în permanenţă, latent sau activ, terorismul de stat.” Autorul îşi vădeşte constant înţelepciunea : în orice firmă, membrii şi funcţionarii fac adevărata ei valoare ; evenimentele nu cad din cer, noi le creăm ; cu modestie, se consideră consumator de artă, şi nu critic de artă profesionist.

Primul capitol începe cu fixarea datei la care a luat în primire postul de director al Fondului Plastic al U.A.P.R., 29 noiembrie 1980, post rămas liber în urma decesului fostului director Văzdăuţeanu. Iniţial, Culea fusese inginer la Întreprinderea de Prefabricate Progresul. De acolo, a trecut inginer la Direcţia de Investiţii din Ministerul Comerţului Interior, în locul predecesorului decedat în urma unui accident aviatic. Mai departe, urcând mai multe trepte datorită hărniciei şi competenţei, a ajuns director general adjunct al Direcţiei Generale Comerciale a Municipiului Bucureşti. În momentul în care magazinul „La vulturul de mare cu peştele în gheare” a trebuit să devină „Materna”, a început colaborarea autorului cu U.A.P.R. Colaborarea s-a extins în momentul în care s-a iniţiat refacerea centrului vechi al Bucureştiului, cu Hanul lui Manuc, Carul cu bere etc. Culea menţionează că, la dărâmarea Spitalului Brâncovenesc, subalterna lui, doamna Cristescu, l-a informat că s-a găsit o inscripţie semnată în 1834 de Safta Brâncoveanu conţinând blestemul : „Cel ce va dărâma spitalul pentru îngrijirea săracilor să moară de moarte năprasnică în zi de Crăciun !” Fire esoterică de la natură, Voican Voiculescu a tradus în faptă blestemul. Este amintit şi un Congres al P.C.U.S. la care din greşeală a fost ales Kirov în loc de Stalin, după care Stalin şi alţi tovarăşi de nădejde i-au împuşcat urgent pe Kirov şi pe ceilalţi care s-au încurcat la vot, restabilind legalitatea, vorba lui Iliescu. Este citat şi un automatism verbal al tovarăşului Matei : ”Cui nu înţelege de vorbă bună îi explicăm cu pumnul!”

Aceste picanterii apar în contextul strângerii colaborării cu diverşi pictori, de la care autorul învaţă. Corneliu Baba i-a spus : „În opinia creatorului o lucrare nu este niciodată încheiată. Tot ce ai de făcut este să o laşi aşa… şi să aplici cele învăţate la un alt tablou.” Uneori, autorul nu îndrăzneşte afirmaţii tranşante, ci se refugiază în spatele unor întrebări. Astfel, când încearcă să descifreze cauza longevităţii unui Aurel Ciupe sau Ion Musceleanu sau Pierre Cornu, tatonează : „Să fie oare secretul longevităţii lor faptul că s-au înconjurat de tinere frumoase ?” Apoi, referindu-se la condiţiile grele de viaţă ale artiştilor plastici români, dă compoziţia delegaţiei sculptorilor români la o reuniune a sculptorilor din ţările socialiste, care a avut loc la Sofia : „Jalea (şeful delegaţiei), Foamete şi Flămând (membri)”. Pe Sorin Ilfoveanu l-a ajutat să se mute de la Piteşti la Bucureşti. Acesta i-a atras atenţia asupra şcolii lui Ciucurencu : Traian Brădean, Constantin Piliuţă etc. Cred că totuşi autorul exagerează când afirmă că a aflat după puciul din decembrie 1989 că la Fondul Plastic se practica încasarea de comisioane pentru diferite înlesniri sau comenzi. Pentru aşa ceva i-ar fi trebuit o naivitate care nu se putea obţine decât cu consumarea a peste 80 % din inteligenţa pe care a avut-o în permanenţă întreagă. Fără a-i vorbi de rău pe Patriciu, Câmpeanu şi Tăriceanu, mărturiseşte că n-a putut colabora cu partidul liberal al acestor scursuri politice decât câteva săptămâni. Faptul că nu-i critică mă enervează şi mă face să-l bănuiesc pe autor, măcar din când în când, de stângism camuflat.

continuare »


Mihai Neagu Basarab. Recenzie la

volumul lui Mircea Maliţa Strategii de supravieţuire în istoria poporului român

Această a doua ediţie, revăzută şi adăugită, subintitulată Cuminţenia pământului, a văzut lumina tiparului la Editura Compania cu un cuvânt înainte semnat tot de acad. Dan Berindei ca şi prima ediţie. Trăim o perioadă istorică în care viitorul ne apare sumbru, tinzând chiar să dispară pentru scumpa noastră patrie. Cunoscând personal foarte mulţi oameni, între care mulţi intelectuali de marcă, subtili, mulţi scriitori şi istorici, am aflat încă de acum o jumătate de secol, pe cale orală, ceea ce poate accesa oricine astăzi dacă-i cade ochiul pe vreun text de Lucian Boia. Pesimismul mai mult sau mai puţin îndreptăţit altădată este în actualitatea zilelor noastre de-a dreptul constrângător. În acest context, cartea marelui înţelept tobă de carte acad. Mircea Maliţa îndeplineşte o funcţie terapeutică pentru toţi cititorii de valoare, pe care actualităţile şi perspectivele româneşti tind să-i îmbolnăvească. În finalul prezentării acestei capodopere de erudiţie, patriotism şi înţelepciune de rabin, acad. Berindei afirmă : „Strategiile de supravieţuire… este o carte care îl defineşte înainte de toate pe cel care şi-a consacrat realizării ei strădaniile, erudiţia sa multiformă, ascuţimea minţii sale. Dar este şi o carte necesară, mai ales în timpurile de confuzie prin care încă trecem. Autorul ei ne reaminteşte cine suntem, cum am străbătut miraculos valurile istoriei, care ne sunt profilul şi trăsăturile minţii şi, mai ales, ne încurajează în mersul nostru înainte. Recursul la istorie apare firesc în demersul autorului, ca şi viziunea sa neîncetat mondială. În realitate, el ne arată – spre luare la cunoştinţă ! – cum trebuie să fie un bun diplomat, pe ce trebuie să se întemeieze şi ce trebuie să urmărească. Din nou, trebuie să-i mulţumim academicianului Mircea Maliţa pentru acest nou şi frumos dar.”
După o scurtă introducere de 12 pagini, autorul rezumă pe 105 pagini istoria românilor într-un mod care astăzi te face, simultan, să te simţi mândru şi să te ruşinezi că eşti român, pulverizându-ţi totuşi orice pesimism, ceea ce pare imposibil, până nu citeşti această carte. De fapt, cartea propriu-zisă are două părţi: „Strategii militare şi paşnice” şi „Profilul românesc”. În prima parte, care are cinci capitole, primele trei sunt istorie pură, al patrulea este „Retragerea din istorie”, iar al cincilea – „Pe scena lumii”. Din primele trei capitole, iată un fragment, pozitiv, dar nu cel mai înălţător, referitor la Vasile Lupu : „Din agenda lui nu mai lipsesc schimbările patriarhilor de la Constantinopol şi certurile cu ei, înţelegerea cu Poarta pentru acceptarea patriarhilor aleşi de el, numirile principalilor clerici din toată aria ortodoxiei pentru care i se cerea consimţământul, asigurarea finanţării, controlul cheltuielilor, orientarea Bisericii în confruntările cu catolicii şi calviniştii. E greu de înţeles cum de i-au mai rămas timp şi energie pentru treburile interne şi externe ale Moldovei. Dar Lupu nu se desprindea de visul său şi se lăsa flatat de beneficiari, care-l socoteau locţiitor şi asemănător împăraţilor bizantini.” Prin contrast, contemporanul lui Lupu în Ţara Românească, Matei Basarab, avea ca obiectiv „eliberarea Peninsulei Balcanice şi nu restaurarea unui imperiu”.
„Retragerea din istorie”, formulată ca atare de Lucian Blaga, constituie o strategie de supravieţuire. Academicianul Maliţa consideră că nu există totală ieşire din istorie pentru cei care se străduiesc să supravieţuiască. Şi mai adaugă, amendându-l pe Blaga, „Legile evoluţiei funcţionează acolo unde, din contactul cu mediul, există selecţie”. Contemporan cu Blaga, Ştefan Lupaşcu a creat „o logică a energiilor pe baza opuşilor inseparabili”. Autorul insistă pe cuplul actualizare-potenţare : „Cele două forţe nu sunt nici duşmane, nici prietene, nu se ajută, nu se împiedică. Se poate să nu poţi acţiona – pasul e mic, aproape invizibil. În schimb, potenţarea, îmbogăţirea minţii şi adunarea resurselor ei creşte considerabil.” În zona acţiunii puternice, situaţia este inversă. Blaga remarcă pe bună dreptate că acceptarea modelelor occidentale bine alese funcţionează benefic, catalitic. Autorul înţelege ceea ce citeşte ca acela care a scris şi, beneficiind uneori, în plus, de bibliografie suplimentară, este ridicat prin discursul său deasupra multor surse bibliografice de prima mână. Academicianul Maliţa mi l-a crescut mult în ochii mei pe Blaga ca filosof al istoriei, aşezându-l, în această calitate, lângă compozitorul Enescu şi sculptorul Brâncuşi, consolidând astfel şi unitatea României ca sursă de genialitate.

continuare »


Mihai Neagu Basarab – recenzie la

volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor de Aurel I. Rogojan 

Se știe că moții sunt oameni aprigi, care au atât de mult caracter, încât practic n-au nevoie să piardă vremea stând pe gânduri, așa cum ne-a rămas din istorie modelul reprezentat de Avram Iancu. Ei bine, autorul acestei monografii are una dintre cele mai strălucite minți românești din ultima sută de ani. Am parcurs mai multe texte elaborate de generalul Rogojan, care are o anumită obiectivitate, în sensul că nu se jenează să relateze despre o serie de greșeli ale unor importanți demnitari comuniști, întocmai ca și fostul său șef, generalul Iulian Vlad. Ei doi exprimă în scrierile lor sâmburele, miezul tare al doctrinei comuniste, care s-a retras din oficialitate pentru că rămăsese neînțeleasă pentru prea mulți din puținii șefi ai lui Aurel Rogojan, într-o vreme în care progresul tehnic, mai ales, făcea din ce în ce mai cuprinzătoare mintea cetățeanului-standard. Artizanii tranziției au înțeles perfect situația și au distrus învățământul și medicina românească între multe – toate celelalte – compartimente ale vieții civilizate, bazându-se pe faptul că, dacă 28 de ani plătești lefuri de batjocură, este nevoie de 50 de ani după ce reglementezi salarizarea conform cu respectul față de muncă până când slujbașii ajung să-și merite noile salarii deja învechite.
Generalul Rogojan a fost șef de promoție și continuă să fie un mare pedagog atâta timp cât nu este împiedicat să vorbească și să scrie, pentru că aici este adevărata lui vocație : organizator de oameni care știu, au învățat ce anume au de făcut. Salariile și pensiile de la SRI măsoară, de fapt, felul în care generalul Rogojan și-a făcut și continuă să-și facă datoria, meseriașii din informații fiind, în fond, cam singurii români din țară, maturi și conștienți, de care guvernanților reali le este frică. Desigur, și în Cuvântul înainte al acestei cărți autorul este obiectiv, dar cu ochelari roșcovani : el vede o opoziție între kaizerul Germaniei și țarul Rusiei, când, de fapt, ei erau aproape cumnați, țarina fiind nemțoaică și tensiunea generată de aceasta lângă țarul Nicolae al II-lea, cam papă-lapte, nemulțumea în primul rând familia țarului, care a deschis seria conspirațiilor rusești încheiate cu triumful lui Lenin, după ce tot poporul rus era încredințat că Dumnezeu va modifica religia creștină într-un mod convenabil Rusiei, de-mi vine să zic : unde dai și unde crapă. Multe conspirații rămân în mâna lui Dumnezeu, să mă ierte domnul general Rogojan, dar eu așa văd problema. Câți români ar fi ieșit să demonstreze pe străzi în decembrie 1989 dacă ar fi știut că în România de azi, așa cum a ajuns să arate, vor părea a fi în frunte Dragnea și cu Viorica lui ? Autorul vede însă foarte corect că « Toți și toate sunt în spirala nesfârșitelor conspirații împotriva legii, bugetului, statului și drepturilor cetățeanului. Internaționalele criminalității organizate au luat locul internaționalelor proletariatului ». Partea proastă e că internaționalele proletariatului erau pe hârtie în ordine, iar în realitate erau așa cum internaționalele criminalității organizate încă n-au ajuns să se-mplinească, urmând ca, atunci când se vor desăvârși, să ne întoarcem la un comunism perfecționat, cu perestroika și fără glasnost. Asta, desigur, și cu condiția ca domnul general Rogojan și alți câțiva ca noi, din toată lumea, să ne continuăm activitatea. Finalul prefeței este romantico-patetic : « O stafie bântuie prin România. Stafia antipatriotismului deșănțat și a trădării naționale… Dacă vorbești de dragostea de neam și de credința datorată patriei ești un retard comunist. » Dragostea de neam se află în opoziție cu Proletari din toate țările, uniți-vă !. Ca să-i lichidăm pe cei care și-au făcut o situație, indiferent prin ce mijloace, în fiecare țară, compatrioții ! Toți comuniștii care au cochetat cu dragostea de neam au fost lichidați sau, în orice caz, detestați de comunitatea comuniștilor din toate țările. Se lupta ca șefii partidelor comuniste să fie de alte naționalități. La noi, unguri, bulgari etc. Cine cânta Hora unirii sub comuniști, inițial, primea o condamnare, și mulți au mai rămas câțiva ani în închisoare și după ce, în urma unei destinderi, a unei relaxări, a adormirii vigilenței comuniste internaționaliste, Hora unirii a început să se cânte la radio, oficial.

continuare »



Introducerea autorului

Noi mărturii despre
România penală (2013-2017) 

Politică, justiţie şi servicii secrete în ofsaid

A spune adevărul, chiar dacă e trist

Cu aproape patru ani în urmă, Editura Compania mi-a publicat cartea România penală văzută de un senator fost procuror, care cuprinde declaraţii politice şi interpelări pe care le-am făcut în Senatul României în perioada 2010-2013. Cele mai multe dintre ele îi priveau pe protagoniştii guvernării portocalii (preşedintele Traian Băsescu, premierii Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu, ministresa Elena Udrea) şi pe şefii principalelor unităţi de parchet (Parchetul General, DNA, DIICOT), serviciilor secrete (SRI, SIE, SPP, STS) şi ai altor instituţii de forţă (MAI, ANAF, ANI, CCR). Concluzia cărţii era că în timpul regimului Băsescu a fost constituit un grup infracţional organizat la cel mai înalt nivel statal şi că în fruntea principalelor instituţii din ţara noastră au fost promovaţi, în baza principiului nulităţilor controlabile, oameni relativ tineri, cu pregătire precară, mediocră şi experienţă redusă, care erau, de regulă, şantajabili şi au manifestat obedienţă faţă de tutorii şi protectorii lor politici. Cartea se încheie cu declaraţii şi interpelări din 2013 în care i-am avut în cătare pe liderii principali ai PSD, respectiv pe Victor Ponta, în calitate de preşedinte al PSD şi prim-ministru al guvernului României, şi pe Liviu Dragnea, în calitate de secretar general al PSD, vicepremier şi ministru al Dezvoltării Regionale.
Majoritatea afirmaţiilor mele au fost confirmate de evoluţiile ulterioare, inclusiv de dezvăluirile mai recente ale fostului deputat Sebastian Ghiţă, ale fostului colonel SRI Daniel Dragomir şi ale jurnalistului Dan Andronic, directorul ziarului Evenimentul zilei. România a devenit un stat aproape eşuat după cele două mandate prezidenţiale ale lui Traian Băsescu. Chiar şi acesta a recunoscut anul trecut că România a devenit un stat mafiot şi un stat poliţienesc. De la statul clientelar din timpul guvernării Năstase s-a ajuns la statul mafiot sub preşedinţia lui Băsescu, iar în ultimii ani tendinţa este evoluţia spre un stat disciplinar, poliţienesc. Statul de drept a intrat sub controlul binomului SRI-DNA, care a dominat Parlamentul, guvernul, justiţia, administraţia publică şi presa. Şefi de servicii secrete în tandem cu şefi de unităţi de parchete au ajuns să destructureze partide politice şi să constituie partide noi, de tip balama, ca UNPR, pentru a configura noi majorităţi politice, şi chiar să impună liderii unor partide, ca în cazul fostului preşedinte al PSD, Victor Ponta. Lupta anticorupţie a derapat spre răfuieli politice şi a intrat într-o fundătură după denunţarea protocoalelor care au instituţionalizat binomul SRI-DNA. Justiţia scârţâie din toate încheieturile şi trebuie resetată, după cum a spus-o însuşi actualul ministru de Justiţie, Tudorel Toader. Încrederea românilor în justiţie şi în instituţiile de forţă a scăzut considerabil.
Instituţionalizarea şi eficienţa binomului SRI-DNA au fost confirmate de rapoartele de activitate ale SRI pe anii 2009 şi 2013, în care au fost menţionate echipele operative mixte pro­curori-ofiţeri SRI şi s-a consemnat că juriştii SRI i-au ajutat pe procurorii DNA să instrumenteze 462 de dosare în 2013, inclusiv sub aspectul încadrării juridice. Conform unei analize realizate de profesorul universitar şi avocatul Radu Chiriţă, între 2010 şi 2015 în România au fost adresate instanţelor de judecată 109 946 de solicitări pentru mandate de interceptare telefonică, din care au fost aprobate 102 729 (93 %), ceea ce înseamnă că au fost interceptate minimum 300 000 de persoane (luând în calcul o medie de trei persoane interceptate pe un mandat). Potrivit rapoartelor anuale de activitate ale SRI, în perioada 2005-2015 Serviciul a pus în executare peste 250 000 de autorizări pentru interceptarea comunicaţiilor, numărul acestora cres­când de la un an la altul şi ajungând în 2014 să fie de 11 ori mai mare decât în 2005. SRI a devenit campion mondial la ascultat, dacă avem în vedere analiza statistică a Fundaţiei Friedrich Ebert Stiftung România, potrivit căreia SRI a solicitat şi a obţinut de 16 ori mai multe mandate de siguranţă naţională decât FBI, raportat la populaţia României, care este de circa 16 ori mai mică decât cea a Statelor Unite ale Americii, în condiţiile în care prima putere a lumii se confruntă cu ameninţări la siguranţa naţională mult mai numeroase şi mai grave.

continuare »


Fascinaţia ineditului : Ultima boemă
bucureşteană, de Mihai Neagu Basarab

Delia Marc

Copil fiind (nu cutreieram păduri ☺), eram cu ochii larg deschişi şi cu urechile ciulite în sala de aşteptare şi în cabinetul de dentist al tatălui meu, din Piaţa Victoriei – Ilie Pintilie – fost Bonaparte – actual Iancu de Hunedoara ☺.
Şi nu numai acolo, ci şi în curte, la “găzăria” care aparţinuse Garajului şi Depozitului de produse petroliere ale bunicului meu.
Şi nu numai acolo, ci şi la renumita cârciumă a lui Jerca, de pe Clopotarii Vechi colţ cu Povernei (demolată şi ridicat de curând un Boutique Hotel-Restaurant Vogue), unde mă aciuiam uneori lângă bunicul meu.
În aceste trei locuri veneau personaje interesante ale timpului trecut şi prezent în acei ani ai deceniilor şase şi şapte ai secolului trecut.
Veneau pictori şi poeţi care îşi plăteau uneori tratamentele şi consumaţia cu rodul talentului lor (pereţii de la Jerca erau renumiţi pentru lucrările şi semnăturile iluştrilor pictori şi graficieni care îi călcau pragul).
Veneau armeni, ruşi albi de viţă nobilă şi polonezi de asemenea, veneau greci de-ai lui Manolis Glezos, evrei foşti combatanţi în Spania – într-un cuvânt, refugiaţi din varii motive din ţările lor de baştină.
Se discuta în şoaptă, deşi se mai ridica uneori vocea şi fiecare avea educaţia conversaţiei – se ascultau cu respect unul pe celălalt.
Nu ştiam pe atunci cât de norocoasă şi nenorocoasă eram deopotrivă.
Nu ştiam pe atunci că mulţi dintre cei întâlniţi şi ascultaţi făceau parte din boema bucureşteană. Dar mi-am amintit mereu momente, fragmente, nume, figuri…
Iată de ce m-am grăbit să citesc acest volum subţirel la prima vedere, dar dens în conţinut, semnat de Mihai Neagu Basarab.
De profesie medic, cu specializare in psihiatrie (doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar în psihiatrie în 1990) şi cu specializare şi în homeopatie şi acupunctură, Mihai Neagu Basarab s-a aplecat încă din anii tinereţii asupra scrisului, debutând în proza SF, apoi dramaturgie, traduceri, cronici, rubrici permanente în reviste serioase, publicând volume de literatură şi de medicină. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1972. Din anul 1990 s-a stabilit la Freiburg, în Germania, concentrându-se asupra carierei medicale, dar şi asupra scrierilor sale de literatură, eseuri şi memorialistică.

continuare »


Stimate vizitator,

Cum ştiţi, probabil, la 25 mai 2018 intră în vigoare Regulamentul European 2016/679
privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal
şi libera circulaţie a acestor date (GDPR).

Editura Compania doreşte să vă poată informa despre noutăţile sale editoriale (prin newsletter trimis pe e-mail) şi să vă poată expedia cărţile pe care le comandaţi.

Pe lângă e-mail, comanda implică pentru noi prelucrarea şi conservarea şi a altor date
ale dumneavoastră cu caracter personal (nume, prenume, domiciliu, număr de telefon), respectând măsurile de securitate impuse de normele europene.

Dacă doriţi şi dumneavoastră să primiţi înştiinţări despre noutăţile noastre editoriale(newsletter), vă rugăm să vă manifestaţi explicit opţiunea :

DAŢI CLICK AICI şi astfel veţi rămâne abonaţi la newsletter-ul nostru.

În cazul în care nu vom primi din partea dumneavoastră acest acord clar exprimat, nu vă vom putea expedia cărţile pe care ni le comandaţi şi nici comunica titlurile recent apărute la noi.

Vă stăm la dispoziţie pentru orice informaţii suplimentare pe această temă.

Cu cele mai bune gânduri,
Editura Compania

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153 Bucuresti
Tel. editura : 021 223 23 28  Fax : 021 223 23 24
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37    021 223 23 25
E-mail : editura.compania@gmail.com  compania@rdslink.ro
www.compania.ro
Blog : www.compania.ro/blog


Despre o carte „cu titlu provizoriu”

Dr. Vlad Stroescu

Toamna trecută am primit, pe adresa redacției, o carte. Pseudonimul autoarei, deşi foarte sonor – Maia Levantini – nu suna cunoscut, aveam să aflu că e vorba de un debut. Iar titlul mi s-a părut prea lung şi redundant: Cu titlu provizoriu: Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România. Serios, cuvântul „titlu” chiar în titlu? Şi două subtitluri? Doar citindu-l, am crezut, de altfel, că am aflat tot ce trebuia să ştiu: că e vorba despre plecat din ţară, de întors în ţară, că personajul e melancolic şi, mai rău, psihiatru. Cum stau toată ziua în compania unui psihiatru de care nu am cum să scap – arta de a scăpa de tine însuţi este extrem de complexă şi rafinată şi eu nu sunt măcar un ucenic talentat –, am pus cartea pe raftul de la serviciu, amânând-o pentru o dată neprecizată. Mi-era şi cam teamă să o deschid, poate din acelaşi motiv pentru care, de la Moartea domnului Lăzărescu încoace mi-e teamă să văd filme româneşti: nu cumva să mă duc la cinema şi să constat că în loc de ecran e o imensă oglindă panoramică.
Întâlnirile mele cu cărţile sunt rareori întâmplătoare şi orice carte bună îţi schimbă viața, aşa încât oricât aş încerca eu să întârzii întâlnirile astea, din lene sau inerţie, până la urmă ele tot au loc. Într-o zi însorită de ianuarie, ajutat de mai multe circumstanţe, m-am trezit că deschid volumul şi încep să citesc. Şi ce mai surpriză am avut. Am absorbit pe nerăsuflate odiseea acestei colege, între vechi şi nou, între matrice şi străinătate, între disperare şi exaltare (deşi nici exaltarea nu e tocmai fericită). Îmi măsor cuvintele: şi Odiseu s-a întors şi apoi a plecat iar, nici el nu-şi găsea liniștea. Ajuns la sfârşit, am avut impresia de neterminat sau de abia început.
Nu ştiu cât de reală e Maia Levantini/Mona Dumitrescu (numele personajului principal care, totuşi, e mereu la persoana întâi) şi cât e un compozit de realităţi paralele, un amalgam de persoane autentice, căci o bucăţică din ea eram cu siguranţă şi eu. Copil antedecembrist, psihiatru postdecembrist care descoperă că, odată deschise porţile închisorii regimului comunist, deasupra sunt un şir lung de închisori, precum balenele concentrice ale lui Marin Sorescu sau lanţul coliviilor lui Dan Verona. Şi tot precum Iona, eroina nu încetează să caute ieşiri, fie pe dinăuntru, fie pe dinafară. Înăuntru e „marea cultură”, Kant şi Dostoievski, cu care figuri binevoitoare de profesori au „mobilat-o” ca să facă faţă orizontului cenuşiu comunist. Înăuntru mai e şi moartea. În afară sunt Bucureştii, Spitalul de Psihiatrie Obregia, policlinica de la Apaca şi, mult mai departe, pe alte planete, Franţa şi America. La capăt, absurdul şi aleatoriul universal.
E greu să pun punctul pe „i” şi să încadrez cartea asta. Or fi memorii? Ficţiune simplă nu e, pentru că e prea multă autenticitate: m-am speriat de-a dreptul recunoscând scenele şi obiceiurile de la Spitalul Obregia. E şi o curiozitate antropologică aici: în fiecare călătorie, articularea dintre străin şi familiar e minuţios construită. Dar nu e nici neoreportaj, e prea subiectivă pentru aşa ceva.
De fapt, dincolo de încadrări stilistice, ce şochează în carte e deschiderea absolută. Înţeleg de ce autoarea (sau autorul) se protejează (nu cunoaştem identitatea lui reală): eu unul nu aş fi avut curajul să vorbesc despre mine în felul ăsta, fără rezerve. Nici despre alţii – reflex de psihiatru, poate. Dar şi mai uimitor e felul elaborat în care deschiderea e construită: e ca şi cum omul din spatele discursului ar încerca permanent să se ascundă după limbaj şi ar eşua, calculat, de fiecare dată. Avem aici un discurs adesea ultracult, încărcat de referinţe livreşti, dar în acelaşi timp detaşat şi autozeflemitor, chiar balcanic pe alocuri. Avem simţ al umorului simultan cu cel al tragicului, adesea, de ce nu, în aceeaşi frază. Avem artificii stilistice ce includ tabele de contingenţă şi parodii după balada Mioriţa. Şi deşi e meşteşug în toată afacerea, iubeşti imperfecţiunile, pentru că ele arată că nu e doar făcătură scriitoricească. E foarte greu să fii sincer fără să cazi în patetism şi în fals. Limbajul de azi e atât de amăgitor încât adesea e suficient să deschizi gura şi ai şi eşuat, te-ai şi alienat. Dar Maia Levantini reuşeşte atât de bine, încât o vom pune în acea rară categorie de medici-scriitori unitari, fără sindrom de personalităţi multiple, care vorbesc pentru că noi, ceilalţi medici, nescriitori, nu putem să o facem.

Text preluat din Viaţa medicală, 31 ianuarie 2018


Lucifer şi Lucia Ferescu
sub steaua dimineţii

Vladimir Bulat

Într-un recent interviu acordat canalului Radio România Cultural, pictorul și scriitorul Petru Vintilă jr. afirma că pseudoromanul Lucia Ferescu sau Steaua dimineții, 2016, a fost inițial un soi de eseu, topit ulterior în capitolul al treilea al acestei scrieri. A mai spus că acelei narațiuni îi lipseau dialogurile, vocile unor personaje care să facă mai perceptibilă și mai vie cavalcada ideilor, informațiilor și acțiunilor din cuprinsul acestei scrieri care debutează într-o toridă zi a lui 1835 și se încheie tot într-o zi de iulie a anului 2060.
Să recitim pasajele din acest pseudoroman : „Ziua aceea de iulie a anului 1835 pogorâse asupra Bucureștilor o căldură cumplită. Soarele parcă se topise pe cer, aerul ardea ca o văpaie de cuptor și întreaga fire încremenise, lipsită de cel mai slab firicel de vânt. Vipia alungase de pe ulițe deopotrivă oameni și animale, toţi și toate căutând o umbră anemică de iluzorie răcoare. Marele târg se pustiise, vlăguit, și amorţise sub lava ce se revărsa necontenit din soarele nemilos” (pag. 17) ;
Ziua aceea de iulie a anului 2060 pogorâse asupra Cetății Eterne o căldură cumplită. Încă de la primele ore ale dimineții, soarele parcă se topise pe cerul de un albastru spălăcit, înfierbântând nefiresc pământul. Aerul frigea ca o văpaie de cuptor încins la roșu, indicând iluzia unor torente invizibile de lavă ce se revărsau peste Cetatea Eternă” (pag. 314).
Între aceste două zile de iulie se întinde o fantasmagorică urzeală narativă, care te face să o parcurgi cu sufletul la gură, uitând de secole, biblioteci, geografii, școli, apartenențe religioase etc. Petru Vintilă jr. și-a scris, am putea spune, romanul vieții ; a spus în el cam tot ce crede, știe, cunoaște, cam cum vede el șarpanta întregului univers, din care pământul e doar o fărâmă zguduită de controverse, neliniști, războaie, convulsii, cataclisme, molime, secretomanie și fanatism, din care, în esență, înțelegem că „mântuirea nu este ce pare a fi” (pag. 68).

continuare »


Cuvântul lui Dumitru Constantin Dulcan la lansarea volumului Lucia Ferescu
sau Steaua dimineţii
de Petru Vintilă jr. –
5 aprilie 2017

Această carte este o adevărată enciclopedie a culturii umane, scrisă cu o înaltă luciditate intelectuală şi născută după un lung travaliu de documentare, de facere şi de informare. După cum precizează autorul, cartea este un semiroman cu personaje luate din realitatea actuală şi din cea a secolelor trecute, pe care le înfăţişează trăind concomitent atât în lumile arhaice specifice istoriei secolelor XVIII şi XIX româneşti, cât şi în cele moderne.
Acţiunea romanului se petrece pe locul numit înainte Dealul Spirii, demolat pentru a se construi actuala Casă a Poporului. L-am prins şi eu înainte în forma sa rustică şi pitorească, cu case, multe neetajate, înconjurate de grădini cu dalii, crizanteme şi trandafiri, cu o viaţă semipatriarhală între vecinii care se cunoşteau din copilărie. Ca medic, i-am tratat pe mulţi dintre cei care au fost dezrădăcinaţi din casele lor şi nu s-au mai putut împăca cu noul statut impus cu forţa.
Riguros, aproape până la obsesie, întocmai ca un cercetător de nivel academic, Petru Vintilă jr. se foloseşte de personajele sale pentru a face o lungă incursiune în istoria religiilor, a sistemelor filosofice, a tradiţiilor spirituale şi, la modul general, a întregii gândiri şi culturi umane înscrise sub semnul marilor înfăptuiri dar şi al dramelor, al nefericirii, ca şi al rarelor clipe de linişte. Cartea lui Petru Vintilă jr. este un memento mori care îndeamnă la meditaţie asupra măreţiei şi limitelor omeneşti, un adevărat fluviu balzacian de întrebări şi răspunsuri.
Cartea este în acelaşi timp un compendiu al culturii umane, văzută cu un ochi ager, meticulos şi lucid. Spre deosebire de tendinţa actuală de a trata orice subiect căutând să-i reliefeze doar umbrele – reale sau imaginare –, Petru Vintilă jr. se înscrie într-un realism pe care l-aş numi onest, corect şi responsabil.
Dincolo de istoria contradictorie a lumii, Petru Vintilă jr. ne oferă în acelaşi timp măsura talentului său prin imagini care se lipesc de retina sufletului. Iată doar două exemple : « … câteva icoane vechi, zgrăvite naiv, în tonuri pastelate le insuflau oaspeţilor osteniţi de drum un calm patriarhal şi o linişte de început de lume. » Sau : « … căldura sobelor aromea a mere și gutui păstrate pentru iarnă. » Mie îmi amintește de lectura « Cronicilor optimistului și pesimistului » ale lui G. Călinescu, în care doar câteva linii de condei te transportau instantaneu într-o lume a visării.
Rigoarea și participarea afectivă cu care descrie relicvele vechilor civilizații găsite pe meleagurile noastre (Cucuteni, Gumelnița, Hamangia – datate la 6-10 000 de ani) mie personal îmi spun foarte mult despre educația primită în familie și despre rădăcinile străbunicilor săi înfipte solid în acest sol, chiar dacă, probabil, unele semințe ar fi putut avea și alte obârșii.
Cartea se încheie într-o notă apocaliptică. Personal, vreau să cred nu în dispariția lumii, ci în sfârșitul unei mentalități, al unui mod de gândire absolut periculos. Dacă nu ne schimbăm modul de gândire, care este tributar unui realism naiv, vechi de când lumea, nu avem șanse de supraviețuire în condițiile în care este suficientă o singură apăsare pe buton pentru ca întreaga omenire să se transforme în scrum. Tocmai pentru a evita acest catastrofal final este nevoie de o nouă paradigmă, o Nouă Spiritualitate, în acord cu psihologia umană, cu biologia noastră și cu, dați-mi voie s-o spun, cu voința Universului. Universul ne vrea ființe vii prin care se experimentează pe sine, și nu tăcerea cenușii spulberată-n vânt.
Iată deci ce misiune are această carte : este o excelentă chemare la trezirea spirituală. Vă invit s-o citiţi cu răbdarea şi bucuria cu care Petru Vintilă jr. ne-a dăruit-o scriind.



//