OPINII IN
compania lui ...

joi 15 apr. 2021

„România” (între ghilimele)

Petru Romoșan

La 100 de zile de la înscăunarea noii Administraţii americane, preşedintele Joe Biden e citat de comentatori independenţi în ghilimele : „Biden”. America ar fi condusă de „Biden”, adică noua Administraţie are un pseudonim. Ceva asemănător se întâmplă şi la noi. Atribuirea pomposului titlu de „preşedinte” lui Klaus Iohannis sună din ce în ce mai dogit. Ca să nu mai vorbim de bombastica apelaţiune de „prim-ministru” pentru Florin Cîţu.

Majoritatea guvernamentală este compusă de fapt (Kelemen Hunor dixit) din vreo cinci partide (PNL, PDL, USR, Plus, UDMR), în realitate grupuri de interese ilegitime, fără vreo legătură cu vreun popor, controlate de nişte generali „rezervişti” sau „activi”, dublaţi de oligarhia din umbră, colonială şi/sau aborigenă. Această majoritate este, ca de obicei, cântată de o detestabilă presă închiriată. Nici „opoziţia”, excesiv de constructivă (PSD-Ciolacu) sau fals deconstructivă (AUR + Şoşoacă single), nu e cu nimic mai brează, şi deci nu poate oferi vreo alternativă. America se îndreaptă forţat, pe model chinez, spre partidul unic, Partidul Democrat etern. Şi România îşi va îndeplini planul, va avea din nou şi ea un partid unic, deocamdată cu mai multe aripioare.

Cum s-a ajuns aici ? Pas cu pas, bineînţeles. Azi, descompunerea puterii politice e deplină, clasa politică pare să se întoarcă la nivelul anilor ’90. Cele două mandate ale lui Traian Băsescu, urmate de unul şi ceva al lui Klaus Iohannis, după o lungă perioadă de tranziţie haotică, cu Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi CDR, Adrian Năstase şi PSD, ne-au adus „pas cu pas” în şanţul în care ne găsim azi. Dar democraţia nu e compromisă numai în România, ci şi în SUA, Franţa sau Germania, în proporţii diverse, desigur. The Great Reset pare să vrea să se impună dincolo de proteste, dincolo de refuzul evident al populaţiilor de pretutindeni.

A fost şi încă mai este SARS-CoV-2. Sunt în curs vaccinurile, refuzate de o mare parte a populaţiei mondiale înspăimântate. Dar obiectivele lui The Great Reset sunt clare : pentru a atinge carbon zero net este necesară o scădere semnificativă a populaţiei, o depopulare, iar carbon zero net poate fi atins numai prin distrugerea industriilor consumatoare de energii fosile şi printr-un control sever al populaţiilor şi al dezvoltării. Cifrele şi priorităţile diferă de la o sursă la alta, dar toate merg în aceeaşi direcţie.

Prima mare realizare a programului globalist The Great Reset a fost cea din 20 ianuarie 2021 : Donald Trump a fost împiedicat să acceadă la al doilea mandat de preşedinte. Tot în program sunt şi câteva războaie, dintre care unul chiar la Marea Neagră. Mai sunt pe harta programului Taiwanul şi Arctica, cu resursele sale naturale majore, sau un război cu Iranul. Din punctul de vedere al SUA, China trebuie împiedicată cu orice preţ să devină prima putere economică a lumii. La fel cum Rusia trebuie împiedicată să se instaleze solid ca primă putere militară mondială. Iar Nord Stream 2 (legătura economică ombilicală între Germania şi Rusia), a cărui construcţie se va încheia peste 50 de zile, trebuie distrus la timp. Deşi aparent foarte diferite, covidul, vaccinurile, războaiele, Donald Trump şi populiştii din Europa, Nord Stream 2 fac parte din aceeaşi nouă ordine mondială schiţată de The Great Reset. Realizatori : băncile şi FMI, OMS (194 de ţări au semnat protocolul sanitar), ONU (finanţat masiv de Bill Gates), Adminisitraţia „Biden”, UE, CEDO şi sistemele de justiţie. Beneficiari : marea oligarhie mondială, adică 0,01 % din populaţia globului. Deci o stranie revoluţie a celor foarte puţini împotriva celor foarte mulţi.

Cei doi candidaţi prezumtivi din 2024 pentru funcţia de „preşedinte” în România, Mircea Geoană şi Dacian Cioloş, ne dau o idee clară despre cât de derizorie a devenit această funcţie. Fiindcă e vorba de două figuri binecunoscute, deja încercate şi cu rezultate penibile. Au notorietate, cum spun cei mai detestaţi „ziarişti” : sociologii, sondorii. Atâta doar că, în afară de notorietate, le lipsesc toate celelalte calităţi obligatorii. Iar ghilimelele din titlu puse României ar trebui să ne amintească, poate, şi cătuşele DNA filmate în exces în guvernările „Băsescu” şi „Iohannis”.


joi 8 apr. 2021

Mai poate fi oprit războiul ?

Petru Romoșan

Marea întrebare care încă se pune în aceste zile este : mai poate fi în vreun fel oprit războiul anunţat din Ucraina ? Mai ales după ce foarte multe tone de armament de toate mărimile şi calităţile, precum şi nenumărate trupe s-au masat, de cele două părţi, la frontierele autoproclamatelor republici independente rusofone din estul Ucrainei : Republica Populară Doneţk (RPD) şi Republica Populară Lugansk (RPL). Şi, de asemenea, în Crimeea şi în apropierea ei, tot de ambele părţi. Cu fiecare zi ce trece şi aduce ştiri alarmante una după alta, speranţa că războiul va fi înlocuit de diplomaţie şi că raţiunea va înlocui demenţa războinică se împuţinează, dispare.

Propaganda cea mai simplistă a fost pusă şi ea în mişcare. În aceste zile aflăm, din surse oficiale europene şi americane, că Rusia, şi nu Ucraina va ataca prima. Lucru care, de altfel, ar putea să se confirme brutal foarte curând pentru că în orice moment Rusia se poate transforma din imperiu atacat în forţă agresoare. Şi asta după vechile legi ale războiului. Pentru că fiecare are dreptul să ia iniţiativa care-l avantajează şi să nu aştepte să-i cadă cerul în cap. În orice caz, presa mondială, cu specialiştii ei militari, s-a pus şi ea deja în ordine de bătaie. Nu ne rămâne deocamdată decât să-i citim şi pe unii, şi pe ceilalţi, şi pe prooccidentali, şi pe proruşi, şi să încercăm să alegem grâul (informaţia corectă şi analiza inteligentă) de neghină (propaganda).

În Franţa, unul dintre cei mai citiţi şi recomandaţi analişti este The Saker (Andrei Raevsky), trăitor în Florida, SUA. The Saker este un rus alb de a patra generaţie, născut în Elveţia şi stabilit acum mai bine de 20 de ani în SUA, împreună cu soţia sa, şi ea urmaşă a unor ruşi albi care au fugit de bolşevici. The Saker e un blogger celebru în SUA, Europa şi în lumea arabă, fost analist militar pentru ONU la Geneva („Scriam în principal despre Orientul Mijlociu, dar, când s-a produs lovitura de stat din Ucraina, în 2014, am început să scriu despre evenimentele de acolo, iar blogul meu a devenit deodată şi foarte repede celebru pentru că scriam în engleză, dar dintr-un punct de vedere rus” – „Interview du Saker, alias Andrei Raevsky”, groupegaullistesceaux.wordpress.com, 31.10.2017).

Christelle Néant (un pseudonim ?) este o franţuzoaică din Luxemburg care şi-a abandonat jobul de webmaster într-o multinaţională şi a devenit „comunicatoare” în cadrul DoniPress (agenţia de presă separatistă a RPD). Christelle Néant transmite zilnic din republicile separatiste (www.donbass-insider.com). Şi mai sunt şi alţi autori consistenţi care merită urmăriţi sistematic, cum e analistul militar italian Manlio Dinucci ( „L’arte della guera : annali della strategia USA/NATO (1990-2015)”, Zambon Editore, 2015), preluat de presa independentă din Europa şi din America de Nord (mondialisation.ca).

O confuzie, ambiguitate nu a fost încă înlăturată : războiul cu Rusia e dorit în primul rând de Ucraina sau de SUA şi partenerii săi NATO vesteuropeni ? Cine manipulează pe cine ? Care este adevărata legătură a noului preşedinte american Joe Biden şi a Administraţiei sale cu Ucraina şi, mai ales, cum se poziţionează Deep State-ul faţă de acest anticipat război ? Dar aşa-zisul guvern mondial ? E posibil ca Administraţia Biden să fie manipulată de regimul de la Kiev al lui Zelenski ? Greu de crezut. Va rezolva războiul din Ucraina marile probleme economice şi sociale din SUA şi din UK ? Va deschide SUA simultan alte două fronturi, în Marea Chinei de Sud şi în Iran ?

The Saker (în lesakerfrancophone.fr) din 8.04.2012 : „Elitele americane sunt întru totul de acord în privinţa Rusiei, pe care o vor mai întâi îndiguită şi apoi distrusă. În ceea ce priveşte statele fantoşe americane din UE, ele n-au nici o putere proprie. Care ar fi deci obiectivele Administraţiei „Biden” ? Să creeze o confruntare între Rusia şi UE care i-ar da un sens lui NATO şi ar justifica desfăşurarea de forţe americane suplimentare în Europa, care, la rândul lor, ar întări în plus strânsoarea americană deja puternică în jurul beregatei colective a UE. Făcând să eşueze NordStream 2 (ceea ce se va petrece imediat ce conflictul din Donbas va deveni „fierbinte”), Statele Unite vor obţine nu doar o UE mult mai dependentă de SUA, dar şi mult mai puţin competitivă : în loc să cumpere gaz ieftin şi de bună calitate din Rusia, UE va cumpăra gaz mai scump şi de mai proastă calitate de la SUA. Programele de înarmare vor exploda, iar complexul militaro-industrial american se va îmbogăţi vânzând arme grotesc de supraevaluate propriei ţări şi „aliaţilor” ei europeni. Marile întrebări sunt deci următoarele : ar putea Rusia să schimbe viziunea americană reacţionând sub nivelul unei confruntări militare deschise ? Părerea mea e că asta e încă posibil dar că, din păcate, devine din ce în ce mai puţin probabil cu fiecare zi care trece. Asta înseamnă că acest conflict se poate transforma într-un al treilea război mondial cu arme nucleare şi tot restul ? Părerea mea este că acest scenariu devine pe zi ce trece din ce în ce mai probabil.”

Acelaşi The Saker scria în 6.04.2021 („Comprendre les psyops anti-Poutine : une préparation à la guerre” – lesakerphrancophone.fr) : „Războiul ar putea fi oare evitat ? Nu ştiu. Putin le-a dat ucronaziştilor (naziştilor ucraineni – n.n.) un avertisment foarte sever („consecinţe grave pentru statutul de stat al Ucrainei ca atare”). Nu cred nici o clipă că se preocupă oricine ar fi la putere la Kiev de Ucraina sau de statutul ei de stat, dar oamenii aceia sunt destul de inteligenţi ca să înţeleagă că un contraatac rus pentru a apăra LDNR (cele două republici autonome din Donbas – n.n.) şi, mai mult, Crimeea ar putea cuprinde şi lovituri de precizie care să ţintească „leadership”-ul cu rachete foarte moderne. Conducătorii ucronazişti ar trebui să-şi dea seama că au toţi ţinte desenate pe cap. Ar putea reflecta şi la următorul lucru : ce li s-a întâmplat şefilor de bande wahhabite din Cecenia după sfârşitul celui de-al doilea război de acolo ? (Indiciu : au fost identificaţi cu toţii şi executaţi.) Oare asta ar fi destul ca să-i oprească ? Poate. Să sperăm. Dar trebuie să păstrăm în minte faptul că, într-un viitor previzibil, Ucrainei nu-i mai rămân decât două opţiuni : „un sfârşit oribil sau o oroare fără sfârşit” (e o expresie rusească). Cel mai bun scenariu pentru populaţia ucraineană ar fi o scindare (relativ pacifică, să sperăm) a ţării în câteva părţi uşor de gestionat. Cea mai proastă opţiune ar fi, fără îndoială, un război pe scară mare împotriva Rusiei.”

Cu o zi înainte (5.04.2021), The Saker îi pomenise pe blogul său şi pe români : „Mă aştept să-i văd pe „consilierii” polonezi (şi americani, şi britanici) asistând forţele ucronaziste în timpul atacului lor asupra LDNR. În ceea ce le priveşte pe „surorile” ortodoxe ale Rusiei, cum sunt Bulgaria sau România, acestea vor face ce au făcut mereu în trecut : se vor alătura oricărei coaliţii antiruse. Vestea bună este că armatele lor sunt la fel de slabe ca armata Poloniei (pregătite pentru parade, dar nu pentru un război adevărat). De altfel, Marea Neagră este, în termeni militari, „un lac rusesc”. Aceste ţări mici vor gesticula deci cu elan, dar nu vor face nici o prostie.”

Manlio Dinucci atrage atenţia asupra unui alt „amănunt” („Joe Biden recrute les alliés”, reseauinternational.net, 6.04.2021) : „În aceeaşi politică intră şi noile Brigăzi de asistenţă pentru forţele de securitate, unităţi speciale ale armatei SUA care „organizează, antrenează, echipează şi consiliază forţele de securitate străine” […]. Ele sunt un instrument eficace pentru a lansa, sub acoperirea de „asistenţă”, operaţiuni militare aflate de facto sub comandament SUA. Asta explică de ce, după un relativ armistiţiu, şeful statului-major ucrainean, Ruslan Khomchak, a declarat la 1 aprilie că armata Kievului „se pregăteşte pentru ofensivă în Ucraina orientală”, adică împotriva populaţiei ruse din Donbas, folosind şi „forţe de apărare teritorială” (precum regimentul neonazist Azov), iar în această operaţiune „este prevăzută participarea aliaţilor NATO”.

Christelle Néant a prezentat în detaliu din Ucraina o crimă de război cu potenţial afectiv şi moral exploziv („RPD – L’armée ukrainienne tue un enfant à l’aide d’un drone à Alexandrovskoye”, reseauinternational.net, 6.04.2021) : ”Sâmbătă 3 aprilie 2021, o dronă a armatei ucrainene a lansat ceea ce pare a fi un dispozitiv exploziv artizanal în curtea unei case din satul Alexandrovskoie din RPD (Republica Populară Doneţk), ucigând un copil şi rănind-o pe bunica lui. Sâmbătă după-amiază, micul Vladislav (4 ani şi jumătate) se juca în curtea casei bunicilor săi din Alexandrovskoie, o localitate aflată destul de departe de linia frontului (la 15 km) pentru ca nimeni să nu se îngrijoreze că ar fi vreun pericol pentru copil să se joace afară. Bunica lui îl supraveghea din uşă când a avut loc o explozie în curte chiar lângă Vladislav. Copilul a fost aruncat în aer şi literalmente făcut bucăţi de biluţele din dispozitivul exploziv pe care l-a aruncat în curte o dronă a armatei ucrainene. Bunica lui Vladislav a fost azvârlită în spate şi rănită de cioburile de sticlă de la ferestrele care au explodat. […] Armata ucraineană are la dispoziţie drone Fury, PD-1, Raybird 3, Spectator, Leleka-100 etc. Or, se pare că Leleka-100, care a fost supusă la testări aprofundate în armata ucraineană în 2020, e deja folosită în conflictul din Donbas – e o dronă de mici dimensiuni şi poate zbura cu uşurinţă la 45 km de cel care o operează fără ca el să piardă controlul asupra dispozitivului care poate duce o încărcătură de 5 kg. […] Unele voci din Ucraina au pretins că e prea mare distanţa faţă de linia frontului, dar acest argument nu se susţine. O dronă mică precum Leleka-100 ar fi putut foarte bine să parcurgă cei 15 km dintre Svetlodarsk (aflat sub control ucrainean) şi Alexandrovskoie ducând un mic dispozitiv exploziv artizanal, totul fără cel mai mic zgomot.”


joi 1 apr. 2021

Aşteptând războiul din Ucraina

Petru Romoșan

Războiul din Ucraina se anunţă din mai multe direcţii pentru imediat după Paştele ortodox. Motivul care va fi folosit oficial de preşedintele Volodimir Zelenski este recuperarea Crimeei, pretins vechi pământ ucrainean, şi aplicarea Constituţiei ucrainene pe întreg teritoriul ţării, deci şi în Donbas. Ucraina ar putea deschide chiar două fronturi, în Donbas şi la Marea Neagră, pentru Crimeea. Desigur, sub atenta consiliere a partenerului american (plus Marea Britanie), adică un nou război prin proxy. Adevăratele forţe aflate în joc vor fi trei : SUA (prin Ucraina, România şi Polonia), economic Germania (şi UE) şi, bineînţeles, Rusia. Cele trei forţe au interese evident divergente. De unde şi pericolul enorm pentru zona în care ne găsim şi noi, românii, din România, din Republica Moldova şi din teritoriile româneşti ocupate de Uniunea Sovietică, aflate azi în componenţa Ucrainei vecine.

România este în parteneriat militar cu SUA şi în parteneriat economic cu Germania (UE), dar e lipsită de orice comunicare sinceră cu Rusia. Un rezultat al miopiei, al micimii care caracterizează politica şi diplomaţia din ultimii 30 de ani de la Bucureşti. Pentru că în acest conflict unele interese româneşti s-ar putea să fie convergente cu interese ale Rusiei. Mai ales în cazul din ce în ce mai previzibil al destrămării, împărţirii Ucrainei, caz în care vecinii îşi vor recupera teritoriile pierdute. S-ar putea să rezulte o Ucraină mult mai mică, în jurul Kievului, o ţară tampon între NATO şi UE, pe de o parte, şi Federaţia Rusă, pe de altă parte.

Nu e numai vina politicienilor şi a statului profund de la Bucureşti pentru relaţiile proaste dintre România şi Rusia. E şi vina politicienilor şi a complexului militaro-securitar de la Moscova că aceste relaţii sunt de multă vreme într-un punct mort. Continuându-şi politica imperială, aceeaşi de la Lenin şi Stalin încoace, ruşii nu le-au făcut românilor nici o concesie majoră. Mai ales în ceea ce priveşte cele două diferende istorice, tezaurul şi Basarabia. Dimpotrivă, au reanexat în 1944 şi Bugeacul (legat de Ucraina doar printr-un drum care trece pe teritoriul Republicii Moldova), Basarabia istorică (Gurile Dunării), şi Ţinutul Herţa, şi au făcut masive deplasări de populaţie în sensul rusificării sau ucrainizării şi al deznaţionalizării. Bugeacul ar fi trebuit să aparţină ori României, ori Republicii Moldova. România nu a avut motive să simpatizeze Rusia, deşi suntem tot ortodocşi, şi astfel s-a dus în mod natural spre o alianţă politică şi militară cu SUA.

În caz de război în Ucraina şi, mai ales, în cazul dezmembrării Ucrainei, România nu poate fi ajutată nici de Germania şi Franţa şi nici de Rusia. Dar SUA (şi Marea Britanie) îşi pot aduce aminte de eventualele revendicări justificate ale românilor. Colaborarea politică şi militară a României cu SUA e deja reglementată de tratate şi de apartenenţa noastră la NATO. România îşi va onora obligaţiile la virgulă. România va fi total alături de SUA, dar deloc de partea Ucrainei. Care, eufemistic, nu ne simpatizează şi pe care nici noi n-o simpatizăm – ceea ce nu poate fi un motiv de război.

Finalitatea războiului din Ucraina s-ar putea să fie una paradoxală : apropierea SUA de Rusia. Prin soldarea violentă a unui contencios (Ucraina-Rusia) care nu-i aduce SUA nici un avantaj, decât poate în imaginarul neoconservatorilor americani care-şi închipuie că pot ocupa şi exploata chiar Rusia. Adevăratul concurent al SUA pe eşichierul global este China, nu Rusia. Dacă va avea loc un război Ucraina-Rusia, ceea ce nu e deloc sigur încă, vor avea loc şi negocieri de pace după încheierea lui.

SUA poate apăra interesele României, ceea ce i-ar aduce un aliat sigur, istoric, pentru foarte multă vreme. Şi, foarte probabil, SUA, pragmatică aşa cum o ştim, nu va rata o asemenea ocazie. Prin România, SUA va putea bloca expansiunea Rusiei care vizează litoralul Ucrainei, dincolo de Donbas, care e deja practic desprins din Ucraina prin cele două republici autoproclamate, Doneţk şi Lugansk. Toate cu condiţia ca noi să avem avocaţi buni, diplomaţi de anvergură, aşa cum am avut înainte şi după 1918. Şi aici merită readus în memorie marele diplomat Vasile Stoica, cel care a fost trimis de Ionel Brătianu în SUA, pe lângă preşedintele Woodrow Wilson. Contribuţia Americii la Marea Unire din 1918 nu e suficient pusă în evidenţă.

Din nefericire, Klaus Iohannis, Florin Cîţu, nou-numitul ambasador la Washington, Andrei Muraru, Ministerul de Externe şi principalele partide politice nu par deloc să fie la înăţimea unui moment care poate fi crucial pentru ţara noastră. Merită să amintim aici că, în 11 septembrie 1939, la 10 zile de la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Nicolae Titulescu le scria o misivă strict confidenţială de la Saint-Moritz (Elveţia) regelui, primului-ministru şi ministrului de Externe : „Oricât de lung ar fi războiul, România trebuie să fie gata şi în vederea discutării condiţiunilor de pace şi să se pregătească din timp pentru ea […]. Este cert că ţinta României trebuie să fie de a nu restitui un centimetru pătrat din teritoriul ce posedă azi.” Vasile Stoica, cu un rol determinant în apărarea intereselor ţării la sfârşitul primului război mondial în SUA şi în Europa, spunea, într-o expunere de la Adunarea Deputaţilor din 16-17 decembrie 1919 : „O naţiune este o conştiinţă naţională, cât valorează una atât înseamnă cealaltă. Conştiinţa a ceea ce este şi hotărârea fermă este puterea cea dintâi a unui popor. Cum şi-o manifestă el, astfel îşi aşază rolul şi rostul în mijlocul neamurilor.”


duminică 28 mart. 2021

Quo vadis America ?

Petru Romoșan

Deşi America pare a fi noul Imperiu Roman de Apus, e greu de ales : America lui Joe Biden e azi Roma lui Caligula, a lui Nero sau a lui Claudius împărat ? Pentru că americanii o au pe Nancy Pelosi, preferata progresiştilor, a neomarxiştilor culturali şi, mai ales, a „moderaţilor” democraţi, pare mai plauzibilă echivalarea cu Roma lui Caligula. Conform revoluţiei în curs, nu mai contează genul, sexul etc. Nu numai Biden are serioase probleme de vârstă, ci şi şefa majorităţii din Camera Reprezentanţilor, la cei 80 de ani ai săi (n. 1940), care e numită adesea, pe urmele lui Trump, „Crazy Nancy”. La fel Bernie Sanders (n. 1941), care şi-a negociat la alegerile primare (către Joe Biden) presupusele idealuri sociale vândute în campanie generos tinerilor americani – tot aşa le cedase anterior, în 2016, lui Hillary Clinton pentru o casă înlesnită, se spune. Speaker-ul Camerei, Nancy Pelosi, a declarat într-o conferinţă de presă că e dreptul ei dat de Dumnezeu să dea afară din Congres orice republican doreşte („It’s my God given right to unseat any Republican member of Congress” – „Nasty Nancy”, newspunch.com, 26.03.2021).

Zilnic presa mondială ne aduce ştiri şi analize stupefiante din şi despre SUA. Epoca lui Donald Trump e revolută, dar America patinează, la fel ca Imperiul Roman înainte de a fi cucerit de barbari sau ca Imperiul Bizantin înainte de a fi ocupat (Constantinopolul) de Mahomed al II-lea în 1453. Alastair Crooke – care a studiat la Universitatea Saint Andrews (1968-1972) din Scoţia, unde a obţinut un masterat în politică şi economie –, fost grad mare în MI6 şi în diplomaţia UE, vede lucrurile simplu şi clar : „Odată ce s-a pierdut controlul asupra mitului justificativ al Americii, a căzut masca. Iar disparitatea între mit şi comportamentul public al Americii a devenit cu atât mai limpede […]. Pentru cam jumătate dintre americani, „sistemul” e trucat în favoarea a 0,1 %, care profită, şi în defavoarea poporului […]. Robert Kagan (ideolog neoconservator – n.n.) a expus recent un raţionament convingător : „În absenţa mitului care justifică „implantarea democraţiei în lume” în jurul căruia se întinde imperiul, logica morală a acestei întregi întreprinderi începe să se prăbuşească” – afirmaţia lui Kagan e de o surprinzătoare sinceritate. El pretinde deci că imperiul american din străinătate este foarte necesar în principal pentru a menţine mitul „democraţiei” în interiorul ţării. O Americă pierzându-şi hegemonia mondială, afirmă el, n-ar mai dispune de coeziunea necesară pentru a-şi păstra democraţia liberală acasă” („Leviathan mobilizes for decisive battle”, straightlinelogic.com, 15.03.2021).

Alte remarci ale lui Alastair Crooke : „Leadership-ul mondial a fost reformulat pentru a „salva planeta” de la schimbarea climatică, a salva umanitatea din pandemie şi a ne proteja pe toţi de criza financiară mondială care va veni […] . Planul a scăpat de sub control şi devine treptat din ce în ce mai straniu. Epoca unipolară americană s-a „încheiat”. Ea încasează opoziţii de tot felul atât în străinătate, cât şi în ţară. Impulsurile conservatoare şi tradiţionale au reacţionat împotriva acestui program ideologic radical şi, mai ales, criza financiară din 2008 şi aproape prăbuşirea sistemului le-au anunţat elitelor sfârşitul hegemoniei financiare a Statelor Unite şi, în consecinţă, al preeminenţei Americii. Asta a deschis o perioadă critică. Acum, elitele sunt într-un impas crucial. Când vorbesc de „Reset”, asta înseamnă o întoarcere forţată la agenda lor. Dar nu e atât de simplu cum pare. În urmă cu 20 de ani, totul părea aproape pregătit pentru a fi implementat ; totuşi, astăzi, establishment-ul trebuie să se bată pentru fiecare element din strategia lui, căci întâmpină peste tot o rezistenţă crescândă […].

Deci „Reset”-ul va avea loc ?

Elitele se agaţă în continuare de occidentalizarea lumii („America is back” – deşi pe nimeni nu entuziasmează această idee). Obstacolele sunt numeroase şi se înmulţesc. Obstacole şi crize în interiorul ţării, unde Biden îşi pierde vizibil autoritatea. Procesul decizional american pare să ducă lipsă de un „preşedinte” sau mai degrabă de un maestru strateg care îşi asumă rolul. Cine se ocupă de politica externă ? Nu se prea ştie. Iar America însăşi e ireconciliabil divizată şi slăbită. În plus, pentru prima dată, Statele Unite şi UE sunt din ce în ce mai des percepute în străinătate ca incapabile să gestioneze treburile cele mai simple.

Cu toate astea, chemarea la arme a globaliştilor este clară. Lumea s-a schimbat în mod cert în ultimii patru ani. Forţele globaliste sunt deci mobilizate pentru a câştiga ultima bătălie din acest „lung război” încercând să lovească peste tot. Primul obiectiv a fost acela de a-l învinge pe Trump. Un altul este acela de a discredita toate varietăţile de populism european. Statele Unite cred că pot să obţină înfrângerea zdrobitoare pe plan psihologic, tehnologic şi economic a alianţei Rusia-China-Iran. În trecut, finalul ar fi fost previzibil. De această dată, Eurasia s-ar putea opune solid unei „Oceana” slăbită (şi unei Europe fricoase). Ceea ce ar zgâlţâi Leviatanul din rădăcini. Şi cine ştie ce ar putea răsări atunci din ruinele postmodernităţii sale” (idem).

Britanicul Alasdair Macleod, absolvent Eton în anii ’60, ginerele celebrului Rupert Murdoch, el însuşi un faimos analist al finanţelor (aur mai ales), cercetează serios problemele americane : ”China crede, foarte probabil, că America organizează iarăşi nemulţumiri în Hong Kong. E limpede, China a gândit că America a gestionat sub acoperire mişcarea „Occupy Central” (o serie de proteste violente – n.n.) şi acum ar lua-o de la început. Dincolo de ce au aflat de la propriii lor spioni, protestele erau prea bine planificate şi organizate ca să fie spontane. De data asta, atacul părea să aibă mai multe şanse de reuşită. Planul a fost coordonat cu presiunea americană pe dolarul de Hong Kong (legat de cel american – n.n.) într-o încercare de a-l destabiliza, în principal prin ameninţarea de a extinde tarifele vamale aplicate Chinei şi asupra Hong Kong-ului. Această a doua încercare de a zdrobi Hong Kong-ul a fost deci mai gravă.

Hong Kong-ul este un punct critic pentru că reprezintă canalul pe care se scurg în China portofoliile de investiţii străine. E un lucru important pentru americani fiindcă Trezoreria SUA nu-şi poate permite să vadă fluxurile globale de portofoliu atrase în China într-un moment în care e necesar ca ele să fie investite în cantităţi crescânde în Trezoreria SUA. Dacă înţelegeţi asta, veţi pricepe şi mare parte din încercările urgente ale Americii de a destabiliza Hong Kong-ul. […]

În general, strategia Chinei a fost aceea de a nu se lăsa provocată. O posibilă excepţie a fost Hong Kong-ul, unde s-a decis că era mai important să fie asigurată insula împotriva vreunui nou atac dincolo de termenii tratatului încheiat cu Marea Britanie. Dar cea mai mare greşeală a Chinei a fost aceea de a impune la rândul ei taxe vamale ca reacţie la taxarea vamală americană. America nu făcea decât să se izoloze cu politicile ei vamale, dar răspunsul Chinei i-a oferit Administraţiei Trump pretextul pentru escaladare în războiul comercial al taxelor, trecând la atacul asupra tehnologiei chineze, care o depăşea pe cea a Americii. […] Taiwanul este considerat şi el de China ca non-negociabil – dar, cum până şi Marea Britanie trimite un nou portavion în Marea Chinei de Sud, ar putea deveni un punct fierbinte în lunile următoare” („Biden’a last throw of geopolitical dice”, goldmoney.com, 25.03.2021).

Statele Unite au acordat Ucrainei o asistenţă de 125 de milioane de dolari, aparent un sprijin pentru războiul în pregătire din Donbas. Congresul american se pregăteşte să suplimenteze acest ajutor cu alte 150 de milioane de dolari. Un cargou, „Ocean Glory”, specializat în transporturi militare ar fi ajuns în portul Odesa. „Ocean Glory”, construit în 2015, lung de 171 m şi lat de 25 m, poate transporta 20 000 t (vezi world-today-news.com, 25.03.2021). Degringolada agresivă a Americii, după cei patru ani totuşi paşnici ai pitorescului Donald Trump, riscă să ne cuprindă şi pe noi, pe România şi pe Republica Moldova (Basarabia). Ruso-americanul „The Saker” atrage atenţia, într-un nou lung articol, asupra pregătirilor de război din Ucraina în care nu e exclus să fie antrenate Republica Moldova şi Transnistria : „De pildă, ucrainenii ar putea ameninţa să atace Grupul operaţional al forţelor ruse (OGRF) în Transnistria. E vorba de o forţă mică, aflată departe de Rusia, înconjurată de vecini ostili. Nu uitaţi că Tiraspolul se află la cca 600 km vest de Doneţk ! În plus, dacă Moldova nu e membră NATO, România este. În ceea ce o priveşte pe actuala preşedintă a Moldovei, Maia Sandu, ea e deopotrivă româncă şi profund antirusă. Dar, dacă toate acestea sunt adevărate, cred că e la fel de important să observăm şi altceva : Chişinăul, capitala Moldovei, se află la numai aproximativ 300 km de peninsula Crimeea. Asta face ca toată Moldova să poată fi atinsă de arme ruseşti cu bătaie lungă şi abordată de forţe mobile cu reacţie rapidă. Pentru moldoveni, orice idee de a ataca OGRF (Grupul operaţional al forţelor ruse) în Transnistria ar fi cu adevărat nebunească, dar pentru regimul ucronazist (al naziştilor ucraineni – n.n.) disperat de la Kiev lucrul ar fi preferabil unei înfrângeri în faţa Rusiei” („L’Ukraine est-elle (à nouveau) au bord de la guerre ?”, lesakerfrancophone.fr, 24.03.2021).

Noul mandat al democraţilor începe în forţă pe mai multe fronturi dar prea puţine dintre ele sunt şi promiţătoare. Explicaţia o putem găsi „acasă”, în America, dată de Chris Hedges, jurnalist cu premiul Pulitzer, fost corespondent de război, om de stânga şi fost simpatizant al Partidului Democrat : „Elitele conducătoare încetăţenite ştiu că e vorba de o criză. Au căzut de acord, cel puţin temporar, să azvârle cu bani în ea, cu acea Lege Covid-19, la nivel de 1,9 trilioane de dolari (1 900 de miliarde – n.n.), lege cunoscută ca American Rescue Plan-ARP („Planul american de salvare”). Dar ARP nu va modifica inechităţile structurale nici prin ridicarea salariului minim la 15 dolari pe oră şi nici prin impunerea unor impozite sau reglementări la adresa corporaţiilor sau a clasei miliardarilor care şi-a văzut veniturile crescând cu uluitoarea sumă de 1,1 trilioane de dolari (1 100 de miliarde – n.n.) de la începutul pandemiei. Sistemul de sănătate va rămâne privatizat, ceea ce înseamnă asiguratori şi corporaţii pharma care adună o mană de zeci de miliarde de dolari cu ARP, şi asta în condiţiile în care fac deja profituri-record. Nesfârşitele războaie din Orientul Mijlociu şi bugetul militar umflat care le finanţează tot sacrosancte rămân. Wall Street-ul şi speculatorii predatori globali care profită de pe urma nivelurilor uriaşe de datorii sclavizante impuse unei clase muncitoare subplătite şi care jefuiesc Trezoreria SUA în capitalismul nostru de cazino vor continua să împingă banii pe conductă în sus, în mâinile unei minuscule cabale oligarhice. Nu va avea loc nici o reformă a finanţării campaniilor electorale care să pună capăt sistemului nostru de mită legalizată. Giganticele tech-monopoluri vor rămâne intacte. Companiile care se ocupă de combustibilul fosil vor continua să vandalizeze ecosistemul. Poliţia militarizată, cenzura impusă de platformele digitale, vastul sistem penitenciar, legile din ce în ce mai aspre menite să supună terorismul intern şi disidenţa, supravegherea guvernamentală completă vor fi, cum au fost şi înainte, instrumentele de bază prin care statul controlează societatea” („Bandaging the corpse”, scheerpost.com, 12.03.2021).


joi 25 mart. 2021

Piaţa de artă, pandemie, falsuri, traficuri, piaţa locală

Petru Romoșan

Piaţa de artă mondială a rezistat bine pandemiei din 2020, lockdown-urilor, crizei economice. Aproape toate licitaţiile şi, în general, toate vânzările s-au mutat pe digital cu succes. A fost chiar o surpriză foarte plăcută pentru profesioniştii domeniului din toată lumea. 76 % dintre picturi, sculpturi şi obiecte de artă şi-au găsit cumpărătorii. Pentru un an de pandemie, de închideri, e o rată de reuşită foarte bună. Un public nou, de 30-40 de ani, şi-a făcut masiv intrarea pe piaţa de artă devenită majoritar online. Dar estimările au fost prudente şi au rămas deci atrăgătoare, după Thierry Ehrmann, preşedintele Artprice.

Tot după evaluările Artprice, China a revenit în 2020 pe primul loc, şi încă de o manieră categorică, după ce în anteriorii patru ani fusese din nou devansată de SUA. În acest moment, piaţa de artă din China cântăreşte 39 % din piaţa mondială faţă de 27 % SUA şi 15 % Marea Britanie. Un studiu publicat de acelaşi Artprice în toamna lui 2020 arăta că în topul 1 000 al celor mai cotaţi artişti se găsesc 395 de chinezi în raport cu 165 de americani. China şi-a creat o piaţă de artă interioară şi au apărut noi case de licitaţii, subliniază preşedintele Artprice. Şi, cu toate că Hong Kong-ul a fost luat în posesie sever de China, marea metropolă financiară şi comercială asiatică, poarta de intrare şi de ieşire a banilor din China, şi-a menţinut şi chiar întărit rangul. Sotheby’s a realizat un sfert din cifra sa de afaceri la Hong Kong. Şi în 2020 doar Germania a reuşit să-şi crească cifra de afaceri pe piaţa de artă cu 11 %.

Pentru piaţa de artă, marele şoc al începutului de an 2021 este apariţia unei cărţi semnată de Vincent Noce, un comentator cunoscut, prezent frecvent în La Gazette de l’Hôtel DrouotL’Affaire Ruffini, Buchet-Chastel, Paris. E vorba de un incredibil trafic de tablouri vechi false din ultimii 30 de ani, desfăşurat în Italia, Franţa, la Londra, New York, cu implicarea marilor case de licitaţii şi a marilor galerii. Tablouri de Lucas Cranach cel Bătrân, Pieter Brueghel cel Tânăr, Jan Brueghel, Frans Hals, Parmigianino, Oraţio Gentileschi, Andrea Solario etc., toate produse de falsificatori de geniu italieni (cei mai talentaţi !), s-au vândut cu expertize, cu certificate prin cele mai pretenţioase galerii, prin cele mai cunoscute case de licitaţii, la multe, uneori foarte multe milioane de euro. Mai rău, uneori cumpărătorii au fost chiar experţi celebri şi muzee de prestigiu. Cartea a apărut în februarie la Paris, afacerea e în curs, procesul sau procesele n-au avut încă loc, dar poliţia de artă din Franţa e astăzi deja în posesia unui material exploziv. Subiectul va fi urmărit cu toată atenţia de cei interesaţi şi, mai ales, de profesioniştii domeniului.

În ultimii 20 de ani, la expertiza clasică, datorată autorilor de cataloage raisonnés sau specialiştilor în opera unui artist sau a mai multora, s-a adăugat expertiza ştiinţifică, chimică şi fizică. Se studiază pigmenţi, istoria folosirii unor materiale (lemn, cupru, pânză…), a unor lianţi şi culori rare şi, cu toate acestea, unii traficanţi foarte experimentaţi, împreună cu maeştrii falsificatori, reuşesc să păcălească, la nivel de multe milioane de euro, negustori şi experţi cu experienţă, colecţionari pătimaşi şi laboratoare sofisticate din toată lumea.

Am recitit de curând şi cartea care recapitulează o altă enormă afacere de trafic de falsuri – L’Affaire Beltracchi, de Stefan Koldehoff şi Tobias Timm (Babel, 2013). În afacerea Beltracchi e vorba de un trafic de artă modernă, de sfârşit de secol XIX şi mai ales de secol XX : Max Ernst (cel puţin şase opere majore), Fernand Léger, André Lhote, Max Pechstein, Kees Van Dongen, Heinrich Campendonk (zeci de falsuri), André Derain (cel puţin trei tablouri din perioada fauve), Raoul Dufy, Othon Friesz, Georges Braque etc. Sumele sunt şi în acest caz astronomice. Şi aproape toate falsurile s-au vândut cu certificate în regulă. Falsificatorul principal, Wolfgang Beltracchi (de fapt, Fischer – Beltracchi e numele soţiei sale), ţinea foarte mult să-i fie certificate „operele” înainte de-a fi puse în vânzare la Sotheby’s, Christie’s sau în marile galerii din Paris, Londra şi New York. Se estimează că falsurile, copiile, artefactele dubioase au reprezentat în Germania cca 30 % din piaţa de artă în ultimii ani.

Fenomenul falsurilor s-a răspândit foarte mult şi în România în ultimii 30 de ani şi pare în acest moment imposibil de îndiguit. E adevărat însă că falsurile care circulă la noi au valori net mai mici. În plus, falsificarea e mult mai rudimentară – de cele mai multe ori se rezumă la schimbarea de semnături sau la atribuiri prin semnături adăugate ale unor nume mai mari, mai bine cotate. Dar e doar un început. Nu lipsesc nici imitaţiile stângace ale unor nume mari, pe care piaţa le cere : N. Tonitza, Schweitzer-Cumpăna, Victor Brauner, Mattis Teutsch şi alţi avangardişti relativ uşor de imitat. Trebuie să spunem şi că experţii noştri au fost „fabricaţi” în cea mai mare parte pe criterii politice, mai exact, securistice şi de cumetrie. Ministerul Culturii, la fel ca în anii comunismului, e o anexă a Ministerului de Interne sau a unor servicii zise „speciale”. De altfel, majoritatea miniştrilor Culturii din ultimii 15-20 de ani au avut o foarte vagă legătură cu cultura şi cu administrarea ei.

Plaga falsificării e în plină expansiune şi merită să revenim asupra ei. Pentru că foarte multe colecţii din România sunt împănate cu falsuri şi destule colecţii sunt compuse aproape în întregime din falsuri. Destui „colecţionari” ştiu foarte bine ce au în „colecţie”, profilul lor de interlopi nu înşală pe nimeni. Dacă oricine, conştient sau nu, îşi poate atârna pe perete un fals, nu e ilegal, colecţiile de falsuri rămân totuşi foarte suspecte sau cel puţin ciudate. E şi un semnal de alarmă pentru bănci, care ele însele au cumpărat/stocat/garantat foarte multe ciudăţenii „artistice” în acelaşi cunoscut spirit de cumetrie. Faptul că un colecţionar plăteşte un preţ delirant pentru un tablou nu e condamnabil şi în nici un caz în afara legii. Vede el ce face mai departe cu „capodopera” achiziţionată. Inutil să-i explici unui asemenea „colecţionar” de tranziţie din Estul Europei că nici un catalog color şi nici un certificat bombastic nu garantează neapărat autenticitatea sau valoarea financiară a unei opere de artă. Iar faptul că nişte interlopi recenţi îşi închipuie că ei fac cota artiştilor şi dau ora exactă în artă ţine de o halucinaţie binecunoscută a infractorilor şi corupţilor. Urmaşii lor vor vedea cu ce se aleg… Preţurile de la sfârşitul lui 2020 şi începutul lui 2021, enorme în raport cu valoarea modestă a operelor de artă achiziţionate, ne dau o idee despre câţi bani negri mai trebuie reciclaţi în România.

Catastrofa morală, socială şi economică pe care o resimţim cu toţii, derivată din minciuna şi mistificările globale la vreme de pandemie, ca şi evoluţiile ulterioare ale societăţii (educaţionale, culturale, financiare…) nu se văd niciunde mai corect şi mai bine anticipat decât în comerţul de artă. Lucru valabil peste tot, şi deci şi în România.


joi 18 mart. 2021

Mai avem vreun viitor ? Cum arată viitorul ?

Petru Romoșan

Ceva foarte important ne scapă în obsedantele noastre interogaţii cotidiene asupra covidului şi pandemiei. Acuzele aduse Forumului Economic Mondial de la Davos, cu al său Great Reset, lui Klaus Schwab, lui Bill Gates, lui George Soros, clanului Rockefeller, clanului Rothschild, interpuşilor acestora, miliardarilor americani şi vest-europeni, contra guvernului mondial pe care aceştia şi-l doresc, îl pregătesc, împotriva Noii Ordini Mondiale, împotriva presupusei lor tentative de a diminua populaţia planetei (chiar vor asta ?) cu cel puţin 3 miliarde de suflete într-o primă fază –  toate aceste acuze nu ne duc prea departe, nu ne ajută să înţelegem ce se gândeşte, ce se hotărăşte într-adevăr în spatele uşilor capitonate.

De ce se închid centralele nucleare în Germania ? De ce se doreşte cu atâta ardoare, mai ales în Europa Occidentală, eliminarea emisiilor de CO2 până spre 50 % în 2030 şi eliminarea totală până în 2050 ? De ce ţine atât de mult Europa să devină primul continent verde ? Temperatura ar creşte cu 3 grade Celsius până în 2050 pe toată planeta. Ce ştiu aceşti „iniţiaţi”, aceşti mari bogaţi şi nu ne spun clar şi nouă ? E vorba doar de încă un raport prăpăstios al Clubului de la Roma sau ei deţin nişte informaţii ştiinţifice cu adevărat îngrijorătoare ? A fost provocată sau nu criza covid ? Vaccinurile sunt chiar atât de periculoase, reprezintă ele cea de-a doua etapă a unui război neconvenţional ascuns ? Vor muri într-adevăr peste 60 de milioane, aşa cum se pronostica la începutul pandemiei, ca urmare a vaccinării devenită obligatorie până la urmă ? Pentru că până acum mortalitatea datorată covidului nu a depăşit mortalitatea cauzată de o gripă obişnuită. Asta dincolo de cifrele umflate bizar, cu trecerea altor cauze ale mortalităţii, comorbidităţi, decese legate şi de slăbiciunei ale vârstelor înaintate, pe seama atât de periculosului SARS-CoV-2.

Cum arată viitorul imediat, cel de până în 2025, să zicem ? Vom supravieţui covidului şi vaccinurilor Astra Zeneca, Pfizer, Moderna etc. ? După cei mai serioşi analişti, se pare că totuşi vom supravieţui. Dar o consecinţă imediată va fi „crearea unui sistem de sănătate mondial”. În epoca postcovid vom avea „o lume mult mai integrată”. Deşi vor creşte, mai ales în UE, tendinţele de repliere spre sine, care se vor generaliza. Dar istoria Europei până în 2025 nu va fi făcută numai din covid şi vaccinurile care sperie atâta lume. Italia va intra în incapacitate de plată. Turcia s-ar putea să cunoască haosul. Vom avea un război al Internet-urilor. Contestaţia exerciţiului politic va creşte exponenţial. În lume, s-ar putea să asistăm la un război civil în Brazilia. Vom avea, foarte probabil, un conflict între Israel şi Iran. Vom asista la o recentrare pe pieţele regionale. Criza petrolului va produce haos social. Bineînţeles, vom avea o sino-mondializare, China va depăşi clar SUA. Etc.

Vă întrebaţi de unde ştim atâtea lucruri formidabile, uluitoare. Ei bine, în Franţa există un institut de cercetări privind viitorul şi posibilele previziuni numit Futuribles. Asemănător cu alte institute de acelaşi fel din lume, dar şi cu organismul care funcţiona cândva la noi sub conducerea matematicianului Mircea Maliţa. Dacă accesaţi Futuribles pe Internet (accesul e liber !), puteţi lua cunoştinţă de foarte multe dintre publicaţiile institutului pentru care lucrează o mulţime de specialişti dintre cei mai respectabili reprezentând discipline diverse. Iar institutul este finanţat şi de importante bănci şi companii ale statului francez. „Cine suntem ? Futuribles e un centru de reflecţie şi studii prospective care vizează integrarea eficace a termenului lung în decizii şi acţiuni. Din 1960 încoace, Futuribles joacă un rol motor în dezvoltarea prospectivei în Franţa şi în lume. Convingerea noastră e aceea că pentru a acţiona liber şi a construi viitorul organizaţiilor şi societăţilor noastre este primordială înţelegerea şi luarea în considerare a evoluţiilor în curs. Munca noastră constă deci în a repera, analiza şi înţelege marile transformări în curs, a identifica principalele incertitudini, a concepe procese de decizie şi acţiune care integrează luarea în considerare a termenului lung şi implicarea actorilor în construirea viitorului. Activităţile noastre implică o echipă de cca 12 angajaţi permanenţi şi o mare reţea de experţi şi parteneri” (www.futuribles.com/fr/qui-sommes-nous/).

Dar ce e posibil să se întâmple, conform Futuribles, după 2025 şi până în 2030 ? S-ar putea să vedem ocuparea unor ţări printr-un atac cibernetic. Vom avea războiul pentru litiu (Bolivia e unul dintre cei mai mari deţinători de minereu, Zimbabwe şi Namibia sunt şi ele printre primii 10 producători). Nu e exclus un război nuclear între India şi Pakistan. Va dispărea NATO, iar Europa va fi obligată să-şi organizeze propria apărare. Va dispărea şi ONU şi vor apărea jucători non-statali. Nu înainte ca Statele Unite să părăsească agenţiile ONU. China va deveni partenerul-cheie al Americii Latine. Pentru scurtă vreme, UE va deveni un actor geopolitic de prim rang, preluând, probabil, temporar rolul SUA. O SUA care se va afunda într-o criză internă prelungită, cu războaie de secesiune etc. Lucru pe care nu ni-l mai spune însă Futuribles. Şi, încoronare, vom avea o primă internaţională ecologistă.

Şi care sunt scenariile pentru 2030-2040 ? Cu cât e mai îndepărtată perioada prognozată, cu atât predicţiile devin mai vagi, mai largi şi mai puţin probabile. Pentru 2030-2040 se prevede disparuţia Arabiei Saudite ca stat, spargerea Indiei (care e prea mare ?), stagnarea durabilă a Chinei, supravegherea în masă a populaţiilor, înmulţirea crizelor sanitare, pierderi irecuperabile ale biodiversităţii, influenţa Chinei extinsă asupra Europei. Şi de asemenea : o UE compusă din opt ţări (probabil, cele din vestul Europei sau, mai degrabă, cele care vor compune noul imperiu german, printre care şi România), mişcări teroriste bazate pe tehnologie, slăbirea cooperării internaţionale şi moda demondializării, influenţa crescută a religiilor asupra politicii.

Pentru apropierea anului 2050 (perioada 2040-2050) se prognozează o creştere a temperaturii cu 3 grade Celsius, şi deci o planetă mai puţin ospitalieră, mai greu de locuit (topirea a 54 000 de gheţari din lanţul muntos Himalaia e prevăzută totuşi doar pentru anul 2100). Regiuni urbane din Asia de Sud vor deveni de nelocuit, migraţiile în masă se vor înmulţi, China se prăbuşeşte, „ordinea rusă” va domina Europa, vor apărea zeci de reactoare bazate pe fuziune nucleară, energiile fosile vor fi depăşite de energiile „curate”, se vor oferi răspunsuri tehnologice la degradarea ecosistemului, Pax Ecclesia.

„La orizontul lui 2050, comunitatea internaţională nu va fi reuşit să reducă emisiile de gaze cu efect de seră. Dimpotrivă, acestea vor continua să crească, accelerând suplimentar încălzirea climatică, ajunsă la 3 grade Celsius faţă de era preindustrială, confirmând astfel scenariile cele mai pesimiste. Diferitele măsuri de adaptare şi tehnologiile testate (precum geoingineria) se arată a fi insuficiente şi un număr crescând de teritorii ale planetei devin de nelocuit. E vorba în principal de zonele de coastă (cuprinzând şi oraşe mari) inundate prin creşterea nivelului mării, precum şi de teritorii din Asia de Sud-Est, din Sahel şi din Orientul Mijlociu… Vor fi afectate mai mult de 1 miliard de persoane.

În paralel, modificările climatice cauzează şi transformarea unor spaţii în noi zone locuibile. Groenlanda şi Siberia, dar şi unele regiuni din Europa de Nord devin noi eldorado-uri, care atrag deopotrivă populaţii şi investiţii pentru a exploata terenurile agricole şi resursele geologice care devin accesibile în urma topirii gheţarilor.

În 2050, câteva zone vor fi declarate nelocuibile de către GIEC (Grupul interguvernamental de experţi în domeniul evoluţiei climatice), date fiind consecinţele schimbării climatice. Creşterea fluxurilor migratoare care rezultă va inspira o strategie internaţională de relocalizare a populaţiilor afectate, strategie expusă pe Platforma deplasărilor legate de catastrofe (PDD – Platform on Disaster Deplacement), la iniţiativa Uniunii Europene. Între 2045 şi 2065, 850 de milioane de persoane vor fi deplasate astfel într-un mod planificat, mai ales în Asia de Sud-Est, în Africa subsahariană şi în Pacificul de Sud” (vezi pe site-ul Futuribles : Synthèse Rapport Vigie 2020).

Lipsesc, surprinzător, sau sunt foarte rare previziunile despre evoluţia în următorii 30 de ani a SUA, care e încă prima putere militară şi financiară a lumii. Nu aflăm mare lucru nici despre Franţa şi Marea Britanie, marile puteri ale secolului al XIX-lea şi parţial ale secolului XX. Şi nu aflăm prea multe nici despre Germania, care pare să devină o mare putere globală, deranjantă în primul rând pentru SUA. Sau, de fapt, în ceea ce priveşte Europa, previziunile sunt acoperite de umbrela UE. Între 2040 şi 2050, „ordinea rusă” va domina Europa, şi deci şi UE (germanică), dacă aceasta va mai exista.

Nu ştim câte previziuni se vor confirma din acet tablou viitorologic şi nici când, mulţi dintre noi nu-i vom mai putea verifica pe Futuribles (pe asta se şi bazează, în general, asemenea proiecţii) pentru că vom fi plecaţi de mult. Dar studiile de futurologie au meritul de a oferi o bună porţie de optimism. Istoria nu se va încheia nici cu covidul, nici cu vaccinurile şi nici măcat odată cu noi. Cu unele schimbări bruşte, cu războaie şi cu revoluţii, sau, dimpotrivă, cu continuităţi, cu tradiţii şi cutume reînviate, planeta se va învârti mai departe în jurul Soarelui şi se vor naşte încă mulţi copii.


joi 11 mart. 2021

Ucraina, Republica Moldova, Transnistria, „ţarul” Vladimir Putin – teme neclarificate

Petru Romoșan

Ucraina e o ţară foarte întinsă din Europa Orientală care se mai ţine încă pentru o vreme în câteva pioneze. Şi are un preşedinte artist de comedie, dublat de puternice mişcări naziste reziduale sau recesive din cel de-al doilea război mondial. Totul a început în 2013-2014, „maidanul”, când preşedintele prorus Viktor Ianukovici a fost demis în cursul unei lovituri de stat, ca urmare a unei revoluţii colorate, portocalii, sprijinită de neoconservatorii americani, de vicepreşedintele de atunci, Joe Biden, de subsecretarul de stat Victoria Nuland, soţia unui celebru ideolog neoconservator, Robert Kagan. După paranteza de patru ani Donald Trump, Joe Biden şi Victoria Nuland s-au întors la manete. Împreună cu mulţi alţii din fostele mandate Obama-Biden : Antony Blinken la Departamentul de Stat, William Burns la CIA etc.

Republica Moldova e o străveche regiune românească aflată sub ocupaţie rusă ţaristă de la 1812 la 1918 şi sub ocupaţie sovietică (rusă) de la 1940 la 1989. Odată cu alegerea Maiei Sandu preşedinte, Republica Moldova a devenit un condominiu ruso-europeano (german)-globalist, din care România, parte interesată de drept, a fost exclusă. Încă o „reuşită” a politicii externe inexistente a lui Klaus Iohannis ! Deşi facem mare caz de parteneriatele şi apartenenţele noastre (UE, NATO), partenerii noştri „strategici” nu numai că nu ne sprijină în realizarea obiectivelor noastre istorice, dar ne şi exclud de la masa discuţiilor fără prea mari bătăi de cap. Când vor putea, vor face acelaşi lucru cu România însăşi. Dacă nu au şi făcut-o deja.

Transnistria e o parte a Republicii Moldova, o regiune românească situată între Republica Moldova şi Ucraina, la care se adaugă o parte din Tighina, ocupată din 1990 de armata rusă, care refuză să plece. Transnistria sau Republica Moldovenească Nistreană s-a autoproclamat independentă la 2 septembrie 1990. Azi, aşa-zisa Republică Transnistria e recunoscută doar de Abhazia, Nagorno-Karabah şi Osetia de Sud, cu statute asemănătoare. În Transnistria locuiesc aproape 500 000 de suflete. În 1989, conform recensământului, în aşa-zisa republică locuiau 39,9 % români, 28,3 % ucraineni, 25,4 % ruşi şi 1,9 % bulgari.

Vladimir Putin e dictatorul Rusiei, cu mandate fără număr, gratulat ca „ţar” fără să fie de origine nobilă (principe, duce) şi cu atât mai puţin vreun Romanov, ci doar un fost ofiţer KGB în fosta RDG. Pentru cei mai serioşi observatori, nu e deloc clar cine conduce Rusia : doar Vladimir Putin sau armata (cu puternicul ei serviciu secret), împreună cu noul KGB (FSB etc.) şi oligarhii multimiliardari ? E limpede că Rusia e o oligarhie cu aparenţe democratice. Puterea colosală pe care i-o atribuie propaganda occidentală lui Vladimir Putin, necontestata în interiorul Rusiei, poate fi şi ea doar un basm de speriat copiii.

Ca să înţelegem cât de simplistă şi de abruptă este politica Rusiei în Republica Moldova şi în Transnistria e suficient să observăm cât de cinică şi perfidă, „diplomatică” este politica Rusiei în Donbas (Doneţk şi Lugansk). Din 2014 încoace, Donbasul nu mai aparţine de facto Ucrainei, nu a fost însă nici ataşat Rusiei şi nu este nici o republică independentă. Interesul Rusiei e servit. Probează astfel politica intervenţionistă, agresivă a SUA în Ucraina, dovedeşte incapacitatea cronică, structurală a Ucrainei de a-şi controla întreg teritoriul şi toată populaţia. Populaţia rusofonă din Donbas e folosită, împreună cu teritoriul pe care-l locuieşte, ca un cordon de protecţie militar pentru Rusia. Practic, Rusia nu se mai învecinează cu Ucraina, ci cu cele două republici autoproclamate independente. Crimeea anexată are în acest context o soartă mult mai bună, pentru că Rusia trebuie să-şi asume faţă de ea toate obligaţiile, nu doar să-şi slujească interesul militar.

Ce se întâmplă în Republica Moldova ? După multiplele tentative ale României de a-şi ajuta conaţionalii de dincolo de Prut, fără a lucra însă la obiectivul major de a reunifica această regiune cu ţara, pe modelul Germaniei – Republica Moldova e cea mai săracă regiune din Europa, iar zisa republică e doar o afacere pentru nişte baroni locali cunoscuţi de toată lumea –, după numeroase implicări ale SUA, ale europenilor (Germania), ale globaliştilor, politicianul rusofon ridicol Igor Dodon a fost îndepărtat de la preşedinţie şi înlocuit cu mult mai prezentabila „europeistă” (nu româncă !) Maia Sandu. Dar, după alegeri, rusofonii vor reveni masiv în Parlament.

În timpul mandatului neintervenţionistului Donald Trump, SUA pare să fi fost scoasă din joc în Republica Moldova şi a fost instalat condominiul ruso-europeano (german)-globalist. Aliaţii noştri europeni, în frunte cu Germania, dar şi partenerii noştri strategici americani nu ar fi trebuit să ne sprijine în proiectul nostru de reunificare a ţării ? Sau interesul lor de a avea un picior pus într-o regiune apropiată de Rusia a prevalat ?

Transnistria nu e decât un depozit de arme şi de material militar (20 000 t ?) – uniforme de vară şi de iarnă pentru zeci-sute de mii de soldaţi, facilităţi de hrănire a trupelor etc. – şi un culoar militar înspre sudul Europei în caz de război. Ca şi Koenigsbergul / Kaliningrad, enclavă între Polonia şi Lituania, la nord. Ruşii ne fac adesea cu ochiul că suntem cu toţii ortodocşi. E adevărat, dar ortodoxia rusă pare să fie diferită de ortodoxia română. Ortodoxia rusă e mult mai pragmatică, imperială, militarizată…

Şi în ceea ce-l priveşte pe marele lider de la Răsărit, Vladimir Putin, persistă multe semne de întrebare, au rămas destule lucruri neclarificate. A fost sau nu amestecat Vladimir Putin în asasinarea Annei Politkovskaia şi a lui Boris Nemţov, adversar politic de luat în considerare, fost ministru, spre deosebire de irelevantul Alexei Navalnîi ? Şi, în ultimii 20 de ani de când e Putin la putere, au mai fost şi alte asasinate politice rămase neclarificate. Dacă implicarea directă a lui Vladimir Putin nu a fost niciodată dovedită, nici suspiciunea nu a fost definitiv înlăturată. Nu ştim în ce măsură avem de-a face cu propagandă occidentală violentă sau cu violenţă politică de tip asiatic. Faptul că Vladimir Putin ar avea, după unele zvonuri, rădăcini româneşti de pe vremea lui Dimitrie Cantemir nu prea interesează, pentru că preşedintele rus practică o politică ofensiv-imperială, mai ales în Moldova şi în Transnistria. În schimb, trebuie recunoscut faptul că în ultimii ani Vladimir Putin şi-a câştigat simpatie pentru poziţia sa şi a Rusiei de refuz la globalismul-buldozer, la Marea Resetare, şi pentru susţinerea unui naţionalism decent (etichetat de adversari drept „iliberalism”).

 Transnistria e sprijinită politic, militar, economic şi financiar de Rusia. Armata rusă continuă să staţioneze pe o parte din teritoriul Republicii Moldova. Pentru români, Vladimir Putin seamănă inevitabil cu Transnistria, cu fostul „preşedinte” Igor Smirnov, care a avut şi el nu mai puţin de patru mandate de „preşedinte” în Republica Moldovenească Nistreană. Rusia nu e numai cea mai întinsă ţară din lume, dar mai are nevoie, expansionist, de Transnistria la sud şi de Kaliningrad (Koenigsberg, oraşul lui Immanuel Kant) la nord. Cele două regiuni militarizate sunt enclavate în teritorii străine.

Dar, dacă e să spunem lucrurilor pe nume, situaţia complexă, de stat nefuncţional a Republicii Moldova (Basarabia românească – 2,7 milioane de locuitori) nu e în primul rând astfel din vina marilor puteri (Rusia, Germania, SUA), ci este rezultatul mizeriei şi nemerniciei clasei conducătoare (politicieni, servicii, presă) de la Bucureşti. Într-un scurt articol foarte pregnant, titrat în limba română, Anatoly Karlin (n. 1988, urmaş al unor ruşi albi, cu studii economice şi politice la Berkeley, California) atrăgea atenţia anul trecut asupra narcozei servită românilor de propiii lor politicieni despre apartenenţa Basarabiei. Conform datelor din surse româneşti pe care le prezintă pe o hartă a României, peste 70 % dintre români cred că „Basarabia e România” (titlul articolului e cunoscutul slogan). În Bucureşti şi în judeţul Ilfov, cifra e chiar de 91,1 % :

https://www.compania.ro/blog/wp-content/uploads/2021/03/basarabia.jpeg

„Când am fost în România, liberalii de acolo mi-au spus că numai nişte zăpăciţi marginali sprijină reunificarea cu Moldova. Dar, evident, se înşelau. E vorba mai degrabă de 70 % din populaţie, după cum ne arată harta. Cred că Moldova e un caz interesant de comparaţie cu situaţia Ucraina-Belarus. În timp ce ucrainenii sunt mai ales nişte ruşi polonizaţi iar bieloruşii nişte ruşi lituanizaţi, moldovenii pot fi văzuţi ca nişte români rusificaţi. După cum înţeleg eu lucrurile, opiniile în privinţa unirii fie cu România, fie cu Rusia s-ar împărţi aproximativ 50/50 (deşi cele pentru România ar domina). Transnistria este, desigur, prorusă la nivelul la care e Crimeea, chiar dacă e vorba, de fapt, de o etnicitate „sovietică” în părţi comparabile ruse, ucrainene şi moldoveneşti.

Cred că orice persoană rezonabilă va fi de acord – chiar şi moldovenii – că ţara lor e una falsă, de care trebuie să scape – de multă vreme eu pretind că ar trebui făcut un târg în care Rusia ia Transnistria şi România ia Basarabia istorică. (Într-o lume ideală, Ungaria ar lua şi ea atunci Transilvania, dar, din nefericire, demografia n-o mai ajută.)

Asta e grăitor şi pentru felul în care liberalii se înşală adesea şi n-au nici o legătură cu propriul lor popor. Mi-au spus, printre altele, şi că numai 10 % dintre români îl apreciază pe Ceauşescu. Şi totuşi, comentatorii mei avizaţi m-au corectat, arătându-mi că este vorba de mai bine de 50 %. O dovadă în plus că e corect clişeul după care elitele liberale au adesea idei foarte vagi despre ţările în care trăiesc” (Anatoly Karlin – „Basarabia e România”, unz.com, 13.08.2020).

După cum se poate observa cu uşurinţă, tânărul ruso-american e mai limpede la minte şi mai patriot decât toţi politicienii români incompetenţi şi corupţi care s-au succedat de 30 de ani în Parlament, în guvern sau la preşedinţie.


joi 4 mart. 2021

Ucraina, un stat eşuat la frontiera de est a României ?

Petru Romoșan

România nu se mai învecinează cu Uniunea Sovietică şi nici cu succesoarea ei, Rusia. La frontiera noastră de est se află Ucraina (desprinsă din URSS), pe lângă celălalt stat românesc frăţesc (trup din trupul ţării…), Republica Moldova, Basarabia românească, de fapt. Ucraina – 45 de milioane de locuitori, cu o suprafaţă de 576 450 km2 fără Crimeea, cu un PIB nominal pe cap de locuitor de 3 055 de dolari în 2014 – este cel mai mare vecin al României şi, potenţial, cel mai periculos, mult mai periculos decât Ungaria, cu care ne hârjonim interminabil. Şi mai periculos decât Rusia, cu care mai avem totuşi două diferende nestinse : tezaurul şi Basarabia, în care Rusia continuă să se implice/amestece, deşi aceasta şi-a declarat independenţa. Republica Moldova se învecinează tot cu Ucraina, care seamănă din ce în ce mai bine cu un stat eşuat în curs de dezintegrare, dar se învecinează „intern” şi cu Rusia prin Transnistria, ocupată de armata rusă.

În altermedia, Ucraina este numită umoristic „Republica Rothschild”. Argumentul ar fi că familia Rothschild ar fi cumpărat datoria Ucrainei prin trader-ul Franklin Templeton (care a administrat şi Fondul Proprietatea în România). Noul preşedinte al Ucrainei, Volodimir Zelenski, e privit mai puţin ca un preşedinte pus de americani cât ca unul al Finanţei mondiale, al globaliştilor, al oligarhiei transnaţionale, al lui George Soros. La fel ca Joe Biden sau Emmanuel Macron, de altfel. Atâta doar că Ucraina arată din ce în ce mai mult ca Somalia, cum observă The Saker (vom vedea mai încolo despre cine e vorba). Mulţi ucraineni din Ucraina, din SUA, din Canada şi din Rusia şi-au pus mari speranţe în noul preşedinte Zelenski, zis „Ze”. Dezamăgirea e pe măsură. Volodimir Zelenski e un fel de Traian Băsescu pentru ucraineni, care vine după Petro Poroşenko (cu o bunică româncă din Basarabia), un fel de Emil Constantinescu. Emil Constantinescu (născut la Tighina, în Basarabia, în 1939) a semnat, împreună cu ministrul său de Externe, Adrian Severin, un tratat cu Ucraina (mai întâi la 3 mai la Kiev, şi apoi la 2 iunie 1997 la Neptun), considerat de foarte mulţi ruşinos, foarte controversat. Cu cuvintele regretatului istoric Florin Constantiniu : „În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părţi ale teritoriului naţional fără a fi ameninţat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 şi 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului.” În 2021, tratatul poate fi denunţat.

Marele erou moral al Rusiei din secolul XX, scriitorul şi gânditorul Aleksandr Soljeniţîn, ne poate clarifica decisiv în privinţa Ucrainei : „Trebuie să spunem aici câteva cuvinte despre Ucraina actuală. Fără să vorbim despre conducătorii ei comunişti reconvertiţi la iuţeală, despre naţionaliştii ei, care au combătut totuşi atât de ferm comunismul şi care păreau să-l înfiereze pe Lenin în toate operele lor, dar s-au lăsat seduşi de cadoul lui otrăvit : au acceptat bucuroşi graniţele greşite trasate cândva de el (adăugând chiar şi Crimeea, cadou al satrapului Hruşciov). Noul stat ucrainean a luat imediat (ca şi Kazahstanul) drumul cel rău al imperialismului.

Povara de a fi o mare putere eu nu i-o doresc Rusiei şi nu i-aş dori-o nici Ucrainei. Îmi doresc sincer dezvoltarea culturii şi a identităţii ucrainene, pe care le iubesc din toată inima, dar de ce, în loc de a lucra la cultura populaţiei ucrainene şi la aceea a pământurilor ucrainene, de ce ar încerca ţara să devină o „Mare Putere” ?” (Alexandre Soljénitsyne – „Le Problème russe à la fin du XXe siècle”, Fayard, 1994, p. 126).

Soljeniţîn s-a exprimat, în acelaşi volum, şi despre Moldova (Basarabia) : „Până la urmă, trebuie să ne lămurim de tot : Transcaucazia are propria sa cale, Moldova o are pe a ei, ţările baltice au şi ele calea lor, iar aceste lucruri sunt chiar mai limpezi în ceea ce priveşte Asia Centrală. Aproape toţi liderii din această ultimă regiune au anunţat deja că statele lor se orientează către Turcia” (ibidem, pp. 124-125). Merită să precizam că această carte a lui Soljeniţîn şi volumul său „Comment réaménager notre Russie ?” (Fayard, 1990) sunt cărţi de căpătâi pentru Vladimir Putin şi pentru decidenţii politici şi militari ai Rusiei contemporane.

În SUA trăiesc, după recensământul din anul 2000, peste 900 000 de ucraineni, mulţi foarte bogaţi. Interesul SUA pentru Ucraina se justifică şi astfel, nu numai prin intenţia de a avea o „Cuba” în coasta Rusiei. În general, în România, Ucraina de azi e cunoscută prin prisma presei americane. Şi a propagandei SUA şi a NATO, din care şi noi, românii, facem parte. E interesant de văzut ce gândesc şi ruşii despre Ucraina. De aceea merită să cităm pe larg dintr-un rus care trăieşte în SUA şi care semnează cu un pseudonim devenit celebru, The Saker.

Bloggerul The Saker (Andrei Raevski, Florida), analist militar, cetăţean elveţian etc., este citit şi citat de cei mai serioşi analişti din SUA, de Paul Craig Roberts, printre alţii. A vizitat Rusia pentru prima dată în 1991 : „Nu am fost niciodată în Rusia înainte (de 1991 – n.n.). Eram pus pe o listă neagră a KGB, ca „activist antisovietic periculos” şi „provocator” ; pe drept cuvânt, de altfel” (Le Saker francophone, „Igor Morozov, mon ami le Spetsnaz”, lesakerfrancophone.fr, 17.02.2021).

„Ca să n-o lungim prea tare, mulţi (majoritatea ?) ucraineni îşi dau seama de două lucruri : în primul rând, de faptul că Zelenski a făcut numeroase promisiuni şi nu s-a achitat de nici una, şi în al doilea rând de faptul că Zelenski e chiar mai rău decât Poroşenko (ceea ce e greu de crezut şi chiar de imaginat, dar acesta e tristul adevăr). La început părea că Zelenski ar putea aduce o autentică „schimbare în care putem crede”, în principal fiind vorba despre capacitatea de a acţiona împotriva diverselor escadroane naziste ale morţii şi de a deschide negocieri adevărate cu Donbasul. Nu s-au realizat nici una, nici alta. E clar că Zelenski e îngrozit de puterea politică şi militară a naţionaliştilor, şi, departe de a-i forţa pe ucronazişti să respecte statul de drept, Ze a cedat complet programului lor. Scopul meu nu e să analizez azi în amănunt ce a făcut şi ce nu a făcut Zelenski, voi rezuma totul spunând pur şi simplu că Zelenski nu e decât bla-bla, fără urmă de fapte. A neglijat complet numeroasele crize care au lovit Ucraina începând din momentul aşa-zisei „revoluţii a demnităţii”. Ce a făcut el a fost să prezideze o imensă intensificare a suprimării libertăţii de expresie, în cantitate şi în calitate. A întărit şi legile împotriva limbii ruse. Şi, bineînţeles, avioanele SU-27 ucrainene au escortat B-1B americane de-a lungul frontierei Rusiei cu Ucraina (ceea ce mă face să mă întreb dacă aceşti piloţi ucraineni mai au vreun pic de onoare sau de demnitate ! Păi, n-au, nu sunt decât nişte servitori, asta-i tot, nişte servitori amabili ai stăpânilor lor de peste Atlantic). Nu sunt decât câteva exemple de acţiuni strictamente politice, acţiuni „de spectacol”, dar care nu rezolvă nimic din adevăratele probleme” (The Saker – „Les nombreuses bombes à retardement qui minent l’Ukraine”, lesakerfrancophone.fr, 23.02.2021).

„Ca un satrap imperial tipic ce este, Ze guvernează acum aproape exclusiv prin ordonanţe, totdeauna susţinute de „muşchii serviciilor de securitate” ucrainene (care sunt, în realitate, tipicele instituţii ale „poliţiei secrete” caracteristice ţărilor din lumea a treia, instituţii complet corupte, de care se tem cetăţenii obişnuiţi, dar pe care persoanele legate de regim pot mereu să le utilizeze ca echipe de răspândire a terorii ; SBU-ul ucrainean îmi aminteşte întru totul de escadroanele morţii care făceau prăpăd în America Latină în anii ’70 şi ’80. Desigur, principala raţiune a reprimării libertăţii de expresie este scăderea dramatică a popularităţii lui Ze, dar contează şi faptul că argumentele opoziţiei devin acum mai populare, dându-i acesteia încredere în sine. Din păcate, o încredere care poate că nu e justificată” (idem).

„Ucraina este, ideologic şi moral, în faliment. Şi financiar, desigur. Dar principala problemă e că singurii care au vreo viziune despre viitorul Ucrainei sunt naziştii. Nimeni altcineva nu propune vreo perspectivă măcar pe jumătate credibilă asupra viitorului Ucrainei. Bineînţeles, totul e logic tocmai pentru că adevărul tragic e acela că Ucraina nu are viitor. Absolut nici unul. La urma urmei, e o ţară artificială, creată de Lenin şi Hruşciov, a cărei identitate naţională se bazează numai pe ură şi ale cărei componente au ideologii, credinţe şi puncte de vedere care se exclud mutual” (idem).

„Adevărul trist e că Ucraina lui Ze nu e mai viabilă decât cea a lui Poroşenko. De fapt, aş zice că Ucraina e pe cale să plesnească din toate părţile şi că singura soluţie pentru a încetini, dar nu pentru a împiedica, o prăbuşire de tip somalez este aceea de a importa totul : din UE, desigur, dar şi din Rusia (mai ales energie), care continuă să furnizeze energie Ucrainei, deşi rar se vorbeşte despre asta (mai ales în Ucraina). Sectorul energetic ucrainean e în ruină, ca şi sectorul agricol (promisiunea că Ucraina va fi o „supraputere agricolă” n-a fost nici ea ţinută – ceea ce-mi aminteşte de „cruciada porumbului” a lui Hruşciov…). Nimic din toate astea nu se raportează în Vest, ajung acolo poate doar lucruri adânc îngropate în unele rapoarte, precum această rară mărturie : „Se estimează că sectorul informal reprezintă în Ucraina o treime din PIB-ul ţării, iar PIB-ul pe cap de locuitor (la paritate cu puterea de cumpărare) nu e decât 20 % din media UE” (idem).

„Cred că nimeni nu-şi închipuie la modul serios că Donbasul sau Crimeea ar accepta vreodată să revină sub dominaţia Kievului, nici de facto, nici de jure. E lucru sigur. Nu cred nici că rămăşiţa de Ucraină ar putea fi o entitate viabilă. Singura concluzie la care pot ajunge e următoarea : o dislocare a Ucrainei ar putea fi inevitabilă” (idem).

Ce înseamnă „stat eşuat” (rogue state, État voyou) ? Conceptul a apărut în anii ’80, în timpul preşedinţiei lui Ronald Reagan, şi definea Libia lui Gaddafi. Azi, conceptul are în primul rând un sens economic. Ar fi vorba de un stat care nu e capabil să-şi plătească datoriile. Dar eticheta de stat eşuat e aplicată şi statelor incapabile să se autoguverneze. Somalia, Sudan, Zimbabwe, Grecia au fost catalogate drept state eşuate.

Ucraina deţine azi teritorii şi populaţii diverse : poloneze, lituaniene, maghiare, româneşti (o parte a Bucovinei, cu Cernăuţi, şi Maramureşul istoric) şi, bineînţeles, ruseşti (Donbasul etc.). Aceste teritorii şi populaţii au vocaţia de a se întoarce la naţiunile-mamă. Într-un fel sau altul. În Ucraina trăiesc în jur de 600 000 de români : 350 000-400 000 în regiunea Cernăuţi, 150 000 în regiunea Odesa, 40 000-50 000 în Transcarpatia, în Maramureşul istoric (români vorbitori de curată limbă română, proprietari de case impunătoare), 10 000-11 000 de volohi la graniţa cu Polonia. Cifrele oficiale ucrainene vorbesc doar de peste 400 000 de români. Reamintim că limba română, ca şi limbile altor minorităţi, va fi scoasă din şcolile Ucrainei începând cu 2023. Teritoriile s-au mişcat în trecut într-o parte sau în alta şi înainte de primul şi de al doilea război mondial, şi deci se mai pot mişca şi în viitor, asta şi ca urmare a mozaicului etnic.

Ucraina se pregăteşte intens de război în Donbas. Recentul ajutor de peste 100 de milioane de dolari acordat de administraţia Biden pare să fie un sprijin în acest sens. Ucraina nu poate câştiga un război cu Rusia – pentru că Donbasul este o întinsă regiune din Ucraina locuită de rusofoni şi de familii mixte –, dar, în urma unui asemenea război, poate să se dezintegreze. Politicienii de la Kiev, în frunte cu preşedintele Ze (un fost actor de comedie), se simt însă pe caii cei mari…


joi 25 feb. 2021

Politica externă a lui Klaus Iohannis şi a lui Florin Cîţu

Petru Romoșan

România, preşedintele Klaus Iohannis (el are prerogativa constituţională), prim-ministrul Florin Cîţu, ministrul de Externe Bogdan Aurescu au rechemat 23 de ambasadori (de la Berlin, Washington, Viena, Berna, Varşovia, Vatican, Tokyo, Pretoria, Seul, Astana etc.), asta după ce Klaus Iohannis rechemase la finele anului trecut alţi 26 de ambasadori (Moscova, Budapesta, Londra, New Delhi, Ottawa etc.). Deja în 2016 Iohannis rechemase de la post peste 30 de ambasadori din cei vreo 100 câţi avem (cu consulate şi organizaţii internaţionale cu tot).

Practicile sunt cunoscute : „În momentul în care informaţia a apărut în presă, direcţiile de resort din MAE nici măcar nu fuseseră anunţate despre deciziile preşedintelui. Singura comunicare pe care unii ambasadori au avut-o între momentul difuzării informaţiei în presă şi întoarcerea acasă a fost documentul administrativ prin care era anunţată data-limită a revenirii în ţară. Nu a existat nicio comunicare cu instituţia Preşedintelui României” (dw.com/ro/ziare.com, 16.07.2019).

Încă un heirup sau două şi îi recheamă stahanovist pe toţi. La urma urmei, de ce avem în 2021 atâţia ambasadori şi atâţia diplomaţi ? Dacă tot nu mai avem nici o politică externă, de ce mai întreţinem atâtea ambasade inutile ? Şi de ce avem un minister de Externe supraponderal ? La fel cum avem şi servicii secrete supranumerice, pe lângă un minister de Interne mamut ? Şi, desigur, avem şi cei mai mulţi generali din Europa, dacă nu cumva din lume. Un stat obez pe umerii unei populaţii sărace şi care nu face decât să se împuţineze. Mai ales prin emigrare în masă. Cifrele reale nu sunt cunoscute pentru că ultimul recensământ a fost un rateu jalnic, ruşinos. E limpede însă că listele electorale sunt mult mai bogate decât realitatea din teren.

Se trăieşte bine în ambasadele României ? Se trăieşte excelent, mai ales când nu ai mai nimic de făcut. Mese, cocteiluri, întâlniri fantomatice. Dar secretul vieţii în ambasade e bine păstrat. Nu trebuie vorbit despre asemenea lucruri. Câţi dintre ambasadorii şi diplomaţii noştri se pricep la economie şi comerţ (dincolo de diplome dubioase) şi ce beneficii aduc ei ţării care-i întreţine gras până la moarte ?

România nu mai are o adevărată politică externă de pe vremea lui Nicolae Titulescu (înainte de 1940), pe care-l tot pomenim, dar Ministerul de Externe şi ambasadele nu au făcut decât să crească şi să înflorească, după binecunoscutele legi cancerigene ale organismelor birocratice. Pe când o discuţie deschisă şi sinceră despre politica externă a României ? Şi, în particular, care e politica externă a lui Klaus Iohannis alta decât cea de numiri şi rechemări ? Klaus Iohannis e „cuierul”, „ficusul” cui ? Al SIE sau al unei puteri străine ? E la fel de consistentă politica externă a aceluiaşi Klaus Iohannis ca politica internă pe care o cunosc deja bine toţi românii ?

Interesează doar rotirea „cadrelor” între Berlin, Washington, Viena, Paris, SRI, SIE, Londra, postul de ministru de Externe, sau ar trebui să avem şi nişte rapoarte de activitate, nişte justificări ale cheltuirii banilor publici ? Ambasadele României ar trebui să lucreze şi pentru România, pe lângă ajutorul „graţios” acordat partenerilor noştri mai mari ? Nu ar trebui comasate în continuare ambasade care nu ne mai sunt de nici un folos economic ? Pentru că de vreun interes politic nu mai poate fi vorba, suntem în UE şi în NATO, şi politica noastră externă o decid alţii pentru noi.

Cât de gravă e deprofesionalizarea care a lovit ministerul de Externe în ultimii 30 de ani capitalişti ? S-a schimbat ceva de pe vremea Uniunii Sovietice frăţeşti în afară de schimbarea taberei ? Dacă le citeşti CV-urile măreţilor noştri ambasadori, în frunte cu actualul lor ministru, te cruceşti de câte titluri, doctorate, diplome (unele false ?) au onorabilii. De ce atunci nu avem nici o ştire despre activitatea lor (economică în primul rând !), ca să nu mai vorbim iarăşi de politica externă a ţării noastre ? De ce sunt ei atât de absenţi în afara momentelor festive (specialitatea casei), atât de nuli ? În cap cu preşedintele şi cu prim-ministrul lor, fireşte.

Acum, când lumea se schimbă brutal, noi, românii, dintre ultimii veniţi în NATO şi în UE, avem dreptul să ne punem şi nişte întrebări în legătură cu aceste minunate asocieri ? Sau doar Statul Profund, moştenit de la asocierea forţată cu sovieticii, şi-a salvat pielea prin integrarea în NATO şi în UE, şi asta ar trebui să-i mulţumească pe toţi urmaşii daco-romanilor, ai lui Attila şi ai Sf. Ştefan, şi ai numeroasei minorităţi rome ?

România are voie să aibă relaţii normale şi, mai ales, să facă negoţ cu China, Rusia şi India, sau aceste drepturi sunt rezervate doar partenerilor noştri majori, SUA, Germania, Franţa, Marea Britanie ? Ce gândesc ambasadorii noştri despre asemenea „chestiuni”, ce instrucţiuni au primit şi ce gândesc, dacă totuşi gândesc ceva, despre aceleaşi „chestiuni” preşedintele, primul-ministru şi ministrul de Externe ? Am aruncat la gunoi lunga experienţă, inclusiv din timpul comunismului, de interconectare multiplă cu Rusia şi China ? De ce ? În folosul cui ?

Pe scurt, ştie cineva în România care e politica externă a lui Klaus Iohannis şi a lui Florin Cîţu ? Poate avem dreptul să aflăm şi noi. Şi nu în binecunoscuta şi găunoasa limbă de lemn, nu în cultul secretului bolnăvicios.


joi 18 feb. 2021

Pandemie sau plandemie ?

Petru Romoșan

Pandemia Covid-19 durează deja de un an şi dă semne că va continua nu se ştie cât. Pierderile economice, dezastrele politice (cu instalarea lui Joe Biden la Casa Albă, a lui Mario Draghi prim-ministru în Italia etc.), catastrofele din educaţie, cele privind sănătatea mintală a populaţiei şi sănătatea în general, dincolo de cele cauzate de micuţul coronavirus (reale !), sunt colosale, devastatoare, greu de estimat. Cum s-a ajuns aici ? Cine orchestrează în toată lumea (194 de ţări afiliate la OMS) măsurile anticovid, lockdown-urile, interdicţiile şi restricţiile neconstituţionale, măşti, vaccinuri discutabile sau dubioase ? Bill Gates, Anthony Fauci, Tedros Ghebreyesus (OMS) ? Şi, mai ales, ce se urmăreşte, care e finalitatea acestui calvar organizat, instrumentat ? În folosul cui ?

Există foarte multe ipoteze, culturale (Michel Maffesoli – „Une société en pleine décadence”, lecourrierdesstrateges.fr, 22.01.2021), ideologice (Lucien Cerise – „Nous allons entrer dans le royaume de la déglingue définitive et de l’effondrement systémique, dans l’abrutissement technophile”, leblogalupus.com, 15.02.2021, apud revista rivarol.com, nr. 3456, 27.01,2021 – versiunea pe hârtie), economice şi financiare, conspiraţioniste sau, mai degrabă, anticonspiraţioniste. Şi fiecare dintre aceste proiecţii subliniază o parte mai mare sau mai mică de adevăr, de realitate prezumtivă. Dintre multe astfel de supoziţii, ipoteze, perspective ale unor foarte respectabili profesori din universităţi, ale unor filosofi, ideologi, am ales-o pe cea a lui William Engdahl (n. 1944, absolvent Princeton, cu doctorat în economie comparată, economist, jurnalist independent şi autor al unor cărţi de geopolitică recentă traduse în toată lumea şi care ar merita să fie citite), care pare cea mai realistă, cea mai plauzibilă.

După William Engdahl, la originea Marelui Reset al Forumului Economic Mondial (WEF) de la Davos, condus de Klaus Schwab, Bill Gates, George Soros, David Rockefeller jr. etc., ar fi Clubul de la Roma, fondat de David Rockefeller tatăl în vila Bellagio din Italia în 1968. Teoriile de azi se bazează pe teorii catastrofiste neconfirmate ale Clubului, cum sunt cele despre epuizarea resurelor naturale sau încălzirea globală, cu necesitatea diminuării drastice a emisiilor de CO2 (până la 0 în 2050), pe energia verde (cea eoliană şi cea a panourilor solare), adică s-au impus spaimele teoretice ale unor oameni bătrâni imens de bogaţi care au condus din umbră şi care conduc încă lumea.

„Forumul Economic Mondial de la Davos (WEF) proclamă necesitatea de a atinge în lumea întreagă obiectivul „carbon zero net” în 2050. Pentru mulţi acesta poate părea un viitor îndepărtat şi poate deci fi binişor ignorat. Cu toate acestea, transformările care au loc din Germania şi până în Statele Unite, trecând printr-un mare număr de economii, sunt pe cale să configureze scena pentru crearea a ceea ce în anii ’70 s-a numit „noua ordine economică mondială”. În realitate, e vorba de un plan antreprenorial totalitar tehnocratic global, un plan care anunţă deliberat şomaj de masă, dezindustrializare şi prăbuşire economică. Să cercetăm aici câteva elemente din acest tablou de ansamblu care, de fapt, nu e deloc nou.

WEF al lui Klaus Schwab îşi promovează acum tema preferată, Marele Reset al economiei mondiale. Cheia acestui întreg este interpretarea corectă a ceea ce înţeleg globaliştii prin carbon zero net în 2050. UE conduce în această cursă cu planul ei de a deveni primul continent „zero carbon” înainte de 2050 şi de a reduce emisiile de CO2 cu cel puţin 55 % până în 2030.

Într-o postare de pe blogul său din august 2020, ţarul autoproclamat al vaccinurilor, Bill Gates, a scris despre criza climatică iminentă : „Oricât de cumplită ar fi această pandemie, schimbarea climatică ar putea fi chiar mai rea… Scăderea relativ mică a emisiilor de CO2 din acest an clarifică un lucru : nu putem ajunge la zero emisii pur şi simplu sau în principal doar folosind mai puţin maşina sau avionul.” […]

Pentru a înţelege bine ce acţiune criminală se organizează în jurul unor oameni ca Gates, Schwab şi toţi aceşti avocaţi ai unei economii mondiale aşa-zis „durabile”, trebuie să ne întoarcem în 1968, când David Rockefeller şi prietenii săi au creat o mişcare în jurul ideii că adevărata mare problemă a lumii era cea a consumului uman şi a creşterii demografice (teoria numită neomalthusiană – n. editorului francez). Rockefeller, a cărui avere venea din petrol, a creat deci foarte neomalthusianul Club de la Roma în vila sa italiană din Bellagio. Primul lor proiect a fost acela de a finanţa un studiu factice la MIT, numit „Limits to Growth” (Limitele creşterii), în 1972” (William Engdahl – „The great zero carbon criminal conspiracy”, resistance71.wordpress.com, 12.02.2021 – vezi originalul la williamengdahl.com, 5.02.2021).

După unii analişti (Brandon Smith), Covid-19 nu e decât o etapă. Vor urma Covid-20, Covid-21, Covid-22… După alţi analişti, vor urma războaie (la Marea Neagră ?), revoluţii (cum e cea neomarxistă, rasialistă, woke în curs din SUA), prăbuşirea economică a Europei, care va face că Germania şi Franţa vor atinge nivelul falimentar al unor ţări africane. S-ar împlini astfel profeţiile acestor organizaţii secrete (Clubul de la Roma, Bilderberg, Trilaterala – toate finanţate de David Rockefeller) care vor să modeleze lumea după interesele lor.

Planeta nu ar suporta decât cel mult 1 miliard de oameni, ar scădea astfel şi şeptelul, crescătoriile de porci şi de alte animale care produc „iresponsabil” CO2. Filosofia economică a englezului eugenist Malthus pare să se fi impus acestei elite oligarhice financiare, care a abandonat în mod evident democraţia, precum şi toată istoria şi dezvoltarea umanităţii din ultimii 200 de ani (de la Revoluţia Franceză încoace) : „Consilierul pe probleme climatice al Angelei Merkel, Joachin Schnellnhuber, care e ateu, a prezentat agenda verde radicală a Papei Francisc în 2015, „Laudato si’ ”, în calitate de consilier numit de Papa la Academia Pontificală de Ştiinţe, şi tot el a fost consilierul UE în materie de agendă verde. Într-un interviu acordat în 2015, Schnellnhuber a declarat că „ştiinţa” a determinat acum capacitatea maximă de „sustenabilitate” a populaţiei umane, care e cu vreo 6 miliarde de persoane mai puţin : „În chip cinic, e un triumf pentru ştiinţă pentru că măcar am stabilizat ceva, şi anume estimările capacităţii maxime ale planetei, care e, de fapt, una de sub un miliard de persoane.” Pentru a ajunge la această cifră, lumea industrializată trebuie dezmembrată” (idem).

După William Engdahl, măsurile cele mai severe de implementare a programului Clubului de la Roma au fost luate în Germania. În 2023, ultima centrală nucleară a ţării va fi închisă. Preţul energiei electrice va creşte astronomic. Maşinile pe benzină şi pe motorină vor fi înlocuite cu maşini electrice, care folosesc bateriile cu litiu. Exploatarea litiului este una dintre cele mai mari producătoare de CO2, dar de ce ar conta ? Industria automobilului, decisivă pentru bunăstarea germană, va fi pusă la pământ. Dar germanii sunt cunoscuţi ca producători de planuri globale dezastruoase – vezi cele două războaie mondiale. Multlăudata Angela Merkel, azi în prag de retragere din viaţa politică, „în 2011, a impus, împreună cu guvernul său, ascultând sfaturile lui Joachin Schnellnhuber de la Institutul din Potdsdam pentru Cercetarea Impactului Climatic, interzicerea totală a electricităţii de origine nucleară înainte de 2022” (idem).

Cât de serioasă e viziunea Clubului de la Roma ? Ne-o spune acelaşi Engdahl : „Aceasta e agenda cunoscută astăzi sub numele de Marele Reset sau Marea Reiniţializare sau Agenda 2030 a ONU. Strong (Maurice Strong, om de afaceri cu petrol din Canada, asociat cu David Rockefeller şi membru al fundaţiei acestuia, membru al Clubului de la Roma, numit în 1971 subsecretar al ONU şi secretar general al conferinţei Ziua Pământului de la Stockholm din 1972 – n.n.) a creat apoi Grupul Interguvernamental de Studiere a Climatului (GIEC), un corp politic care promovează şi susţine teza nedemonstrată după care emisiile umane de CO2 vor duce lumea la o catastrofă ecologică ireversibilă. Cofondatorul Clubului de la Roma, dr. Alexander King, a recunoscut câţiva ani mai târziu frauda esenţială a agendei lor de mediu în cartea sa „Prima revoluţie globală” („The First Global Revolution”), în care a scris : „Căutând un nou inamic pentru a ne putea uni, am găsit că s-ar potrivi bine poluarea, ameninţarea încălzirii globale, lipsa apei, foametea şi altele. Toate aceste primejdii sunt cauzate prin intervenţia omului şi doar printr-o schimbare de atitudine şi de comportament am putea reuşi. Aşa deci, adevăratul inamic e însăşi umanitatea.” King a recunoscut că „ameninţarea încălzirii globale „nu era decât un vicleşug pentru a justifica atacarea „umanităţii înseşi”. Acum, acest atac se desfăşoară sub forma Marelui Reset şi a şmecheriei cu carbon zero net” (idem).

Analiza lui William Engdahl merită citită în întregime, căci ea se constituie într-un semnal de alarmă dinaintea pericolelor care pândesc civilizaţia. Să încheiem cu una dintre concluziile sale : „Merkel, Macron, Gates, Schwab şi prietenii lor vor duce toate acestea la îndeplinire aducând standardele de viaţă din Germania şi din ţările OCDE la nivelul celor din Sudan şi Etiopia. În asta constă distopia lor „Carbon zero net”. Limitarea severă a călătoriilor aeriene, a deplasărilor în maşină, a deplasării oamenilor, închiderea industriilor „poluante” (cu CO2) – totul pentru a reduce CO2 din atmosferă. E interesant de văzut cât de practică a fost apariţia la punct fix a pandemiei de coronavirus pentru a pune în scenă Marele Reset sau Agenda 2030 Carbon zero net a ONU” (idem).


compania
DE LECTURA

Mihai Neagu Basarab. Recenzie la

cartea lui Gelu Culea Artă, artişti, administraţie în anii ’80. Amintirile unui fost director la Fondul Plastic al Uniunii Artiştilort Plastici

Editura Compania ne înlesneşte cu acest prilej înţelegerea unui segment mai puţin cunoscut din istoria contemporană a artelor plastice în ţara noastră. În România socialistă, directorul Fondului Plastic era slujbaşul care împiedica o sumedenie de pictori să moară de foame. Este oarecum ciudat că într-un stat ateu, care combătea prin varii mijloace misticismul, o serie de funcţionari, nu foarte înalţi, constituiau un fel de Dumnezei în epocă. Principalul era ca nu cumva să bage de seamă chiar ei înşişi acest lucru. Cât timp nu-şi dădeau seama ce simbolizează, aveau voie să funcţioneze ca mari binefăcători.

Memoriile lui Gelu Culea sunt prefaţate de Petru Romoşan, unul dintre mulţii artişti pe care autorul i-a ajutat să supravieţuiască în momentele dificile ale oricărui început de carieră. Culea îi aminteşte în cartea sa pe majoritatea celor pe care i-a sprijinit să-şi vândă tablourile, să obţină un atelier, o locuinţă sau o slujbă, în sfârşit, să se descurce ceva mai bine decât în prealabil. Ajuns în pragul senectuţii într-o situaţie asemănătoare, Romoşan nu pierde ocazia de a mulţumi în prefaţa sa lui Dumitru Radu Popescu pentru vorba bună pusă pentru soţia sa în vederea angajării la Uniunea Artiştilor Plastici, care s-a materializat în cele din urmă prin angajarea lui la o galerie de artă a Fondului Plastic. De altfel, pe parcursul lecturii am întâlnit numeroase schimburi de amabilităţi şi relativ puţine puneri la punct prin corectarea unor diverse exagerări într-un mod civilizat, desigur.

Cartea are şi o introducere a autorului în care acesta îşi mărturiseşte intenţiile autobiografice profesionale, materializate în două capitole ample : „Intrarea în ring”, în care ne prezintă mai ales traseul său profesional înainte de a fi angajatul Fondului Plastic, şi „Începe dansul” – de fapt, capitolul pentru care a fost conceput tot volumul. Ar mai fi de menţionat şi un fel de epilog cu titlul „Altă viaţă (alta, dar de multe feluri)”, de dimensiuni mai reduse. Întreaga carte e scrisă cu mintea românului de pe urmă, adică dintr-o înţelepciune la care n-ajunge oricine şi la care probabil că n-ar fi ajuns nici autorul, în ciuda inteligenţei şi cumsecădeniei lui excesive, dacă n-ar fi avut prilejul să cunoască artişti de excepţie, cum au fost Corneliu Baba, Piliuţă, Mărginean, Ion Pacea, Câlţia, Ilfoveanu şi alţii, dar şi lideri politici ca Levente, Nicolae Bozdog, Ion Dincă (Te Leagă), Dumitru Necşoiu, Nicolae Matei, Joiţa, Cioară, Enache, Găinuşe, şi lista acestora poate şi ea continua.

Aici, în primul capitol mai amplu, sunt amintiţi de vreo două ori şi câte trei tovarăşi anonimi, deci ale căror nume nu contează, dar noroc că era pe timpul lui Ceauşescu, şi nu pe vremea lui Gheorghiu-Dej, când nu conta nici cine are dreptate, deşi autorul mărturiseşte, pentru a-şi evidenţia calitatea personală, că în socialism, în general, „cântăreau persoanele mai mult decât legile, valorile, morala”. Ruşii au formulat mai clar situaţia : „În socialism, ordinul bate legea.” Tradus în orice limbă europeană, textul sună : „În socialism există în permanenţă, latent sau activ, terorismul de stat.” Autorul îşi vădeşte constant înţelepciunea : în orice firmă, membrii şi funcţionarii fac adevărata ei valoare ; evenimentele nu cad din cer, noi le creăm ; cu modestie, se consideră consumator de artă, şi nu critic de artă profesionist.

Primul capitol începe cu fixarea datei la care a luat în primire postul de director al Fondului Plastic al U.A.P.R., 29 noiembrie 1980, post rămas liber în urma decesului fostului director Văzdăuţeanu. Iniţial, Culea fusese inginer la Întreprinderea de Prefabricate Progresul. De acolo, a trecut inginer la Direcţia de Investiţii din Ministerul Comerţului Interior, în locul predecesorului decedat în urma unui accident aviatic. Mai departe, urcând mai multe trepte datorită hărniciei şi competenţei, a ajuns director general adjunct al Direcţiei Generale Comerciale a Municipiului Bucureşti. În momentul în care magazinul „La vulturul de mare cu peştele în gheare” a trebuit să devină „Materna”, a început colaborarea autorului cu U.A.P.R. Colaborarea s-a extins în momentul în care s-a iniţiat refacerea centrului vechi al Bucureştiului, cu Hanul lui Manuc, Carul cu bere etc. Culea menţionează că, la dărâmarea Spitalului Brâncovenesc, subalterna lui, doamna Cristescu, l-a informat că s-a găsit o inscripţie semnată în 1834 de Safta Brâncoveanu conţinând blestemul : „Cel ce va dărâma spitalul pentru îngrijirea săracilor să moară de moarte năprasnică în zi de Crăciun !” Fire esoterică de la natură, Voican Voiculescu a tradus în faptă blestemul. Este amintit şi un Congres al P.C.U.S. la care din greşeală a fost ales Kirov în loc de Stalin, după care Stalin şi alţi tovarăşi de nădejde i-au împuşcat urgent pe Kirov şi pe ceilalţi care s-au încurcat la vot, restabilind legalitatea, vorba lui Iliescu. Este citat şi un automatism verbal al tovarăşului Matei : ”Cui nu înţelege de vorbă bună îi explicăm cu pumnul!”

Aceste picanterii apar în contextul strângerii colaborării cu diverşi pictori, de la care autorul învaţă. Corneliu Baba i-a spus : „În opinia creatorului o lucrare nu este niciodată încheiată. Tot ce ai de făcut este să o laşi aşa… şi să aplici cele învăţate la un alt tablou.” Uneori, autorul nu îndrăzneşte afirmaţii tranşante, ci se refugiază în spatele unor întrebări. Astfel, când încearcă să descifreze cauza longevităţii unui Aurel Ciupe sau Ion Musceleanu sau Pierre Cornu, tatonează : „Să fie oare secretul longevităţii lor faptul că s-au înconjurat de tinere frumoase ?” Apoi, referindu-se la condiţiile grele de viaţă ale artiştilor plastici români, dă compoziţia delegaţiei sculptorilor români la o reuniune a sculptorilor din ţările socialiste, care a avut loc la Sofia : „Jalea (şeful delegaţiei), Foamete şi Flămând (membri)”. Pe Sorin Ilfoveanu l-a ajutat să se mute de la Piteşti la Bucureşti. Acesta i-a atras atenţia asupra şcolii lui Ciucurencu : Traian Brădean, Constantin Piliuţă etc. Cred că totuşi autorul exagerează când afirmă că a aflat după puciul din decembrie 1989 că la Fondul Plastic se practica încasarea de comisioane pentru diferite înlesniri sau comenzi. Pentru aşa ceva i-ar fi trebuit o naivitate care nu se putea obţine decât cu consumarea a peste 80 % din inteligenţa pe care a avut-o în permanenţă întreagă. Fără a-i vorbi de rău pe Patriciu, Câmpeanu şi Tăriceanu, mărturiseşte că n-a putut colabora cu partidul liberal al acestor scursuri politice decât câteva săptămâni. Faptul că nu-i critică mă enervează şi mă face să-l bănuiesc pe autor, măcar din când în când, de stângism camuflat.

continuare »


Mihai Neagu Basarab. Recenzie la

volumul lui Mircea Maliţa Strategii de supravieţuire în istoria poporului român

Această a doua ediţie, revăzută şi adăugită, subintitulată Cuminţenia pământului, a văzut lumina tiparului la Editura Compania cu un cuvânt înainte semnat tot de acad. Dan Berindei ca şi prima ediţie. Trăim o perioadă istorică în care viitorul ne apare sumbru, tinzând chiar să dispară pentru scumpa noastră patrie. Cunoscând personal foarte mulţi oameni, între care mulţi intelectuali de marcă, subtili, mulţi scriitori şi istorici, am aflat încă de acum o jumătate de secol, pe cale orală, ceea ce poate accesa oricine astăzi dacă-i cade ochiul pe vreun text de Lucian Boia. Pesimismul mai mult sau mai puţin îndreptăţit altădată este în actualitatea zilelor noastre de-a dreptul constrângător. În acest context, cartea marelui înţelept tobă de carte acad. Mircea Maliţa îndeplineşte o funcţie terapeutică pentru toţi cititorii de valoare, pe care actualităţile şi perspectivele româneşti tind să-i îmbolnăvească. În finalul prezentării acestei capodopere de erudiţie, patriotism şi înţelepciune de rabin, acad. Berindei afirmă : „Strategiile de supravieţuire… este o carte care îl defineşte înainte de toate pe cel care şi-a consacrat realizării ei strădaniile, erudiţia sa multiformă, ascuţimea minţii sale. Dar este şi o carte necesară, mai ales în timpurile de confuzie prin care încă trecem. Autorul ei ne reaminteşte cine suntem, cum am străbătut miraculos valurile istoriei, care ne sunt profilul şi trăsăturile minţii şi, mai ales, ne încurajează în mersul nostru înainte. Recursul la istorie apare firesc în demersul autorului, ca şi viziunea sa neîncetat mondială. În realitate, el ne arată – spre luare la cunoştinţă ! – cum trebuie să fie un bun diplomat, pe ce trebuie să se întemeieze şi ce trebuie să urmărească. Din nou, trebuie să-i mulţumim academicianului Mircea Maliţa pentru acest nou şi frumos dar.”
După o scurtă introducere de 12 pagini, autorul rezumă pe 105 pagini istoria românilor într-un mod care astăzi te face, simultan, să te simţi mândru şi să te ruşinezi că eşti român, pulverizându-ţi totuşi orice pesimism, ceea ce pare imposibil, până nu citeşti această carte. De fapt, cartea propriu-zisă are două părţi: „Strategii militare şi paşnice” şi „Profilul românesc”. În prima parte, care are cinci capitole, primele trei sunt istorie pură, al patrulea este „Retragerea din istorie”, iar al cincilea – „Pe scena lumii”. Din primele trei capitole, iată un fragment, pozitiv, dar nu cel mai înălţător, referitor la Vasile Lupu : „Din agenda lui nu mai lipsesc schimbările patriarhilor de la Constantinopol şi certurile cu ei, înţelegerea cu Poarta pentru acceptarea patriarhilor aleşi de el, numirile principalilor clerici din toată aria ortodoxiei pentru care i se cerea consimţământul, asigurarea finanţării, controlul cheltuielilor, orientarea Bisericii în confruntările cu catolicii şi calviniştii. E greu de înţeles cum de i-au mai rămas timp şi energie pentru treburile interne şi externe ale Moldovei. Dar Lupu nu se desprindea de visul său şi se lăsa flatat de beneficiari, care-l socoteau locţiitor şi asemănător împăraţilor bizantini.” Prin contrast, contemporanul lui Lupu în Ţara Românească, Matei Basarab, avea ca obiectiv „eliberarea Peninsulei Balcanice şi nu restaurarea unui imperiu”.
„Retragerea din istorie”, formulată ca atare de Lucian Blaga, constituie o strategie de supravieţuire. Academicianul Maliţa consideră că nu există totală ieşire din istorie pentru cei care se străduiesc să supravieţuiască. Şi mai adaugă, amendându-l pe Blaga, „Legile evoluţiei funcţionează acolo unde, din contactul cu mediul, există selecţie”. Contemporan cu Blaga, Ştefan Lupaşcu a creat „o logică a energiilor pe baza opuşilor inseparabili”. Autorul insistă pe cuplul actualizare-potenţare : „Cele două forţe nu sunt nici duşmane, nici prietene, nu se ajută, nu se împiedică. Se poate să nu poţi acţiona – pasul e mic, aproape invizibil. În schimb, potenţarea, îmbogăţirea minţii şi adunarea resurselor ei creşte considerabil.” În zona acţiunii puternice, situaţia este inversă. Blaga remarcă pe bună dreptate că acceptarea modelelor occidentale bine alese funcţionează benefic, catalitic. Autorul înţelege ceea ce citeşte ca acela care a scris şi, beneficiind uneori, în plus, de bibliografie suplimentară, este ridicat prin discursul său deasupra multor surse bibliografice de prima mână. Academicianul Maliţa mi l-a crescut mult în ochii mei pe Blaga ca filosof al istoriei, aşezându-l, în această calitate, lângă compozitorul Enescu şi sculptorul Brâncuşi, consolidând astfel şi unitatea României ca sursă de genialitate.

continuare »


Mihai Neagu Basarab – recenzie la

volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor de Aurel I. Rogojan 

Se știe că moții sunt oameni aprigi, care au atât de mult caracter, încât practic n-au nevoie să piardă vremea stând pe gânduri, așa cum ne-a rămas din istorie modelul reprezentat de Avram Iancu. Ei bine, autorul acestei monografii are una dintre cele mai strălucite minți românești din ultima sută de ani. Am parcurs mai multe texte elaborate de generalul Rogojan, care are o anumită obiectivitate, în sensul că nu se jenează să relateze despre o serie de greșeli ale unor importanți demnitari comuniști, întocmai ca și fostul său șef, generalul Iulian Vlad. Ei doi exprimă în scrierile lor sâmburele, miezul tare al doctrinei comuniste, care s-a retras din oficialitate pentru că rămăsese neînțeleasă pentru prea mulți din puținii șefi ai lui Aurel Rogojan, într-o vreme în care progresul tehnic, mai ales, făcea din ce în ce mai cuprinzătoare mintea cetățeanului-standard. Artizanii tranziției au înțeles perfect situația și au distrus învățământul și medicina românească între multe – toate celelalte – compartimente ale vieții civilizate, bazându-se pe faptul că, dacă 28 de ani plătești lefuri de batjocură, este nevoie de 50 de ani după ce reglementezi salarizarea conform cu respectul față de muncă până când slujbașii ajung să-și merite noile salarii deja învechite.
Generalul Rogojan a fost șef de promoție și continuă să fie un mare pedagog atâta timp cât nu este împiedicat să vorbească și să scrie, pentru că aici este adevărata lui vocație : organizator de oameni care știu, au învățat ce anume au de făcut. Salariile și pensiile de la SRI măsoară, de fapt, felul în care generalul Rogojan și-a făcut și continuă să-și facă datoria, meseriașii din informații fiind, în fond, cam singurii români din țară, maturi și conștienți, de care guvernanților reali le este frică. Desigur, și în Cuvântul înainte al acestei cărți autorul este obiectiv, dar cu ochelari roșcovani : el vede o opoziție între kaizerul Germaniei și țarul Rusiei, când, de fapt, ei erau aproape cumnați, țarina fiind nemțoaică și tensiunea generată de aceasta lângă țarul Nicolae al II-lea, cam papă-lapte, nemulțumea în primul rând familia țarului, care a deschis seria conspirațiilor rusești încheiate cu triumful lui Lenin, după ce tot poporul rus era încredințat că Dumnezeu va modifica religia creștină într-un mod convenabil Rusiei, de-mi vine să zic : unde dai și unde crapă. Multe conspirații rămân în mâna lui Dumnezeu, să mă ierte domnul general Rogojan, dar eu așa văd problema. Câți români ar fi ieșit să demonstreze pe străzi în decembrie 1989 dacă ar fi știut că în România de azi, așa cum a ajuns să arate, vor părea a fi în frunte Dragnea și cu Viorica lui ? Autorul vede însă foarte corect că « Toți și toate sunt în spirala nesfârșitelor conspirații împotriva legii, bugetului, statului și drepturilor cetățeanului. Internaționalele criminalității organizate au luat locul internaționalelor proletariatului ». Partea proastă e că internaționalele proletariatului erau pe hârtie în ordine, iar în realitate erau așa cum internaționalele criminalității organizate încă n-au ajuns să se-mplinească, urmând ca, atunci când se vor desăvârși, să ne întoarcem la un comunism perfecționat, cu perestroika și fără glasnost. Asta, desigur, și cu condiția ca domnul general Rogojan și alți câțiva ca noi, din toată lumea, să ne continuăm activitatea. Finalul prefeței este romantico-patetic : « O stafie bântuie prin România. Stafia antipatriotismului deșănțat și a trădării naționale… Dacă vorbești de dragostea de neam și de credința datorată patriei ești un retard comunist. » Dragostea de neam se află în opoziție cu Proletari din toate țările, uniți-vă !. Ca să-i lichidăm pe cei care și-au făcut o situație, indiferent prin ce mijloace, în fiecare țară, compatrioții ! Toți comuniștii care au cochetat cu dragostea de neam au fost lichidați sau, în orice caz, detestați de comunitatea comuniștilor din toate țările. Se lupta ca șefii partidelor comuniste să fie de alte naționalități. La noi, unguri, bulgari etc. Cine cânta Hora unirii sub comuniști, inițial, primea o condamnare, și mulți au mai rămas câțiva ani în închisoare și după ce, în urma unei destinderi, a unei relaxări, a adormirii vigilenței comuniste internaționaliste, Hora unirii a început să se cânte la radio, oficial.

continuare »



Introducerea autorului

Noi mărturii despre
România penală (2013-2017) 

Politică, justiţie şi servicii secrete în ofsaid

A spune adevărul, chiar dacă e trist

Cu aproape patru ani în urmă, Editura Compania mi-a publicat cartea România penală văzută de un senator fost procuror, care cuprinde declaraţii politice şi interpelări pe care le-am făcut în Senatul României în perioada 2010-2013. Cele mai multe dintre ele îi priveau pe protagoniştii guvernării portocalii (preşedintele Traian Băsescu, premierii Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu, ministresa Elena Udrea) şi pe şefii principalelor unităţi de parchet (Parchetul General, DNA, DIICOT), serviciilor secrete (SRI, SIE, SPP, STS) şi ai altor instituţii de forţă (MAI, ANAF, ANI, CCR). Concluzia cărţii era că în timpul regimului Băsescu a fost constituit un grup infracţional organizat la cel mai înalt nivel statal şi că în fruntea principalelor instituţii din ţara noastră au fost promovaţi, în baza principiului nulităţilor controlabile, oameni relativ tineri, cu pregătire precară, mediocră şi experienţă redusă, care erau, de regulă, şantajabili şi au manifestat obedienţă faţă de tutorii şi protectorii lor politici. Cartea se încheie cu declaraţii şi interpelări din 2013 în care i-am avut în cătare pe liderii principali ai PSD, respectiv pe Victor Ponta, în calitate de preşedinte al PSD şi prim-ministru al guvernului României, şi pe Liviu Dragnea, în calitate de secretar general al PSD, vicepremier şi ministru al Dezvoltării Regionale.
Majoritatea afirmaţiilor mele au fost confirmate de evoluţiile ulterioare, inclusiv de dezvăluirile mai recente ale fostului deputat Sebastian Ghiţă, ale fostului colonel SRI Daniel Dragomir şi ale jurnalistului Dan Andronic, directorul ziarului Evenimentul zilei. România a devenit un stat aproape eşuat după cele două mandate prezidenţiale ale lui Traian Băsescu. Chiar şi acesta a recunoscut anul trecut că România a devenit un stat mafiot şi un stat poliţienesc. De la statul clientelar din timpul guvernării Năstase s-a ajuns la statul mafiot sub preşedinţia lui Băsescu, iar în ultimii ani tendinţa este evoluţia spre un stat disciplinar, poliţienesc. Statul de drept a intrat sub controlul binomului SRI-DNA, care a dominat Parlamentul, guvernul, justiţia, administraţia publică şi presa. Şefi de servicii secrete în tandem cu şefi de unităţi de parchete au ajuns să destructureze partide politice şi să constituie partide noi, de tip balama, ca UNPR, pentru a configura noi majorităţi politice, şi chiar să impună liderii unor partide, ca în cazul fostului preşedinte al PSD, Victor Ponta. Lupta anticorupţie a derapat spre răfuieli politice şi a intrat într-o fundătură după denunţarea protocoalelor care au instituţionalizat binomul SRI-DNA. Justiţia scârţâie din toate încheieturile şi trebuie resetată, după cum a spus-o însuşi actualul ministru de Justiţie, Tudorel Toader. Încrederea românilor în justiţie şi în instituţiile de forţă a scăzut considerabil.
Instituţionalizarea şi eficienţa binomului SRI-DNA au fost confirmate de rapoartele de activitate ale SRI pe anii 2009 şi 2013, în care au fost menţionate echipele operative mixte pro­curori-ofiţeri SRI şi s-a consemnat că juriştii SRI i-au ajutat pe procurorii DNA să instrumenteze 462 de dosare în 2013, inclusiv sub aspectul încadrării juridice. Conform unei analize realizate de profesorul universitar şi avocatul Radu Chiriţă, între 2010 şi 2015 în România au fost adresate instanţelor de judecată 109 946 de solicitări pentru mandate de interceptare telefonică, din care au fost aprobate 102 729 (93 %), ceea ce înseamnă că au fost interceptate minimum 300 000 de persoane (luând în calcul o medie de trei persoane interceptate pe un mandat). Potrivit rapoartelor anuale de activitate ale SRI, în perioada 2005-2015 Serviciul a pus în executare peste 250 000 de autorizări pentru interceptarea comunicaţiilor, numărul acestora cres­când de la un an la altul şi ajungând în 2014 să fie de 11 ori mai mare decât în 2005. SRI a devenit campion mondial la ascultat, dacă avem în vedere analiza statistică a Fundaţiei Friedrich Ebert Stiftung România, potrivit căreia SRI a solicitat şi a obţinut de 16 ori mai multe mandate de siguranţă naţională decât FBI, raportat la populaţia României, care este de circa 16 ori mai mică decât cea a Statelor Unite ale Americii, în condiţiile în care prima putere a lumii se confruntă cu ameninţări la siguranţa naţională mult mai numeroase şi mai grave.

continuare »


Fascinaţia ineditului : Ultima boemă
bucureşteană, de Mihai Neagu Basarab

Delia Marc

Copil fiind (nu cutreieram păduri ☺), eram cu ochii larg deschişi şi cu urechile ciulite în sala de aşteptare şi în cabinetul de dentist al tatălui meu, din Piaţa Victoriei – Ilie Pintilie – fost Bonaparte – actual Iancu de Hunedoara ☺.
Şi nu numai acolo, ci şi în curte, la “găzăria” care aparţinuse Garajului şi Depozitului de produse petroliere ale bunicului meu.
Şi nu numai acolo, ci şi la renumita cârciumă a lui Jerca, de pe Clopotarii Vechi colţ cu Povernei (demolată şi ridicat de curând un Boutique Hotel-Restaurant Vogue), unde mă aciuiam uneori lângă bunicul meu.
În aceste trei locuri veneau personaje interesante ale timpului trecut şi prezent în acei ani ai deceniilor şase şi şapte ai secolului trecut.
Veneau pictori şi poeţi care îşi plăteau uneori tratamentele şi consumaţia cu rodul talentului lor (pereţii de la Jerca erau renumiţi pentru lucrările şi semnăturile iluştrilor pictori şi graficieni care îi călcau pragul).
Veneau armeni, ruşi albi de viţă nobilă şi polonezi de asemenea, veneau greci de-ai lui Manolis Glezos, evrei foşti combatanţi în Spania – într-un cuvânt, refugiaţi din varii motive din ţările lor de baştină.
Se discuta în şoaptă, deşi se mai ridica uneori vocea şi fiecare avea educaţia conversaţiei – se ascultau cu respect unul pe celălalt.
Nu ştiam pe atunci cât de norocoasă şi nenorocoasă eram deopotrivă.
Nu ştiam pe atunci că mulţi dintre cei întâlniţi şi ascultaţi făceau parte din boema bucureşteană. Dar mi-am amintit mereu momente, fragmente, nume, figuri…
Iată de ce m-am grăbit să citesc acest volum subţirel la prima vedere, dar dens în conţinut, semnat de Mihai Neagu Basarab.
De profesie medic, cu specializare in psihiatrie (doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar în psihiatrie în 1990) şi cu specializare şi în homeopatie şi acupunctură, Mihai Neagu Basarab s-a aplecat încă din anii tinereţii asupra scrisului, debutând în proza SF, apoi dramaturgie, traduceri, cronici, rubrici permanente în reviste serioase, publicând volume de literatură şi de medicină. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1972. Din anul 1990 s-a stabilit la Freiburg, în Germania, concentrându-se asupra carierei medicale, dar şi asupra scrierilor sale de literatură, eseuri şi memorialistică.

continuare »


Stimate vizitator,

Cum ştiţi, probabil, la 25 mai 2018 intră în vigoare Regulamentul European 2016/679
privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal
şi libera circulaţie a acestor date (GDPR).

Editura Compania doreşte să vă poată informa despre noutăţile sale editoriale (prin newsletter trimis pe e-mail) şi să vă poată expedia cărţile pe care le comandaţi.

Pe lângă e-mail, comanda implică pentru noi prelucrarea şi conservarea şi a altor date
ale dumneavoastră cu caracter personal (nume, prenume, domiciliu, număr de telefon), respectând măsurile de securitate impuse de normele europene.

Dacă doriţi şi dumneavoastră să primiţi înştiinţări despre noutăţile noastre editoriale(newsletter), vă rugăm să vă manifestaţi explicit opţiunea :

DAŢI CLICK AICI şi astfel veţi rămâne abonaţi la newsletter-ul nostru.

În cazul în care nu vom primi din partea dumneavoastră acest acord clar exprimat, nu vă vom putea expedia cărţile pe care ni le comandaţi şi nici comunica titlurile recent apărute la noi.

Vă stăm la dispoziţie pentru orice informaţii suplimentare pe această temă.

Cu cele mai bune gânduri,
Editura Compania

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153 Bucuresti
Tel. editura : 021 223 23 28  Fax : 021 223 23 24
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37    021 223 23 25
E-mail : editura.compania@gmail.com  compania@rdslink.ro
www.compania.ro
Blog : www.compania.ro/blog


Despre o carte „cu titlu provizoriu”

Dr. Vlad Stroescu

Toamna trecută am primit, pe adresa redacției, o carte. Pseudonimul autoarei, deşi foarte sonor – Maia Levantini – nu suna cunoscut, aveam să aflu că e vorba de un debut. Iar titlul mi s-a părut prea lung şi redundant: Cu titlu provizoriu: Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România. Serios, cuvântul „titlu” chiar în titlu? Şi două subtitluri? Doar citindu-l, am crezut, de altfel, că am aflat tot ce trebuia să ştiu: că e vorba despre plecat din ţară, de întors în ţară, că personajul e melancolic şi, mai rău, psihiatru. Cum stau toată ziua în compania unui psihiatru de care nu am cum să scap – arta de a scăpa de tine însuţi este extrem de complexă şi rafinată şi eu nu sunt măcar un ucenic talentat –, am pus cartea pe raftul de la serviciu, amânând-o pentru o dată neprecizată. Mi-era şi cam teamă să o deschid, poate din acelaşi motiv pentru care, de la Moartea domnului Lăzărescu încoace mi-e teamă să văd filme româneşti: nu cumva să mă duc la cinema şi să constat că în loc de ecran e o imensă oglindă panoramică.
Întâlnirile mele cu cărţile sunt rareori întâmplătoare şi orice carte bună îţi schimbă viața, aşa încât oricât aş încerca eu să întârzii întâlnirile astea, din lene sau inerţie, până la urmă ele tot au loc. Într-o zi însorită de ianuarie, ajutat de mai multe circumstanţe, m-am trezit că deschid volumul şi încep să citesc. Şi ce mai surpriză am avut. Am absorbit pe nerăsuflate odiseea acestei colege, între vechi şi nou, între matrice şi străinătate, între disperare şi exaltare (deşi nici exaltarea nu e tocmai fericită). Îmi măsor cuvintele: şi Odiseu s-a întors şi apoi a plecat iar, nici el nu-şi găsea liniștea. Ajuns la sfârşit, am avut impresia de neterminat sau de abia început.
Nu ştiu cât de reală e Maia Levantini/Mona Dumitrescu (numele personajului principal care, totuşi, e mereu la persoana întâi) şi cât e un compozit de realităţi paralele, un amalgam de persoane autentice, căci o bucăţică din ea eram cu siguranţă şi eu. Copil antedecembrist, psihiatru postdecembrist care descoperă că, odată deschise porţile închisorii regimului comunist, deasupra sunt un şir lung de închisori, precum balenele concentrice ale lui Marin Sorescu sau lanţul coliviilor lui Dan Verona. Şi tot precum Iona, eroina nu încetează să caute ieşiri, fie pe dinăuntru, fie pe dinafară. Înăuntru e „marea cultură”, Kant şi Dostoievski, cu care figuri binevoitoare de profesori au „mobilat-o” ca să facă faţă orizontului cenuşiu comunist. Înăuntru mai e şi moartea. În afară sunt Bucureştii, Spitalul de Psihiatrie Obregia, policlinica de la Apaca şi, mult mai departe, pe alte planete, Franţa şi America. La capăt, absurdul şi aleatoriul universal.
E greu să pun punctul pe „i” şi să încadrez cartea asta. Or fi memorii? Ficţiune simplă nu e, pentru că e prea multă autenticitate: m-am speriat de-a dreptul recunoscând scenele şi obiceiurile de la Spitalul Obregia. E şi o curiozitate antropologică aici: în fiecare călătorie, articularea dintre străin şi familiar e minuţios construită. Dar nu e nici neoreportaj, e prea subiectivă pentru aşa ceva.
De fapt, dincolo de încadrări stilistice, ce şochează în carte e deschiderea absolută. Înţeleg de ce autoarea (sau autorul) se protejează (nu cunoaştem identitatea lui reală): eu unul nu aş fi avut curajul să vorbesc despre mine în felul ăsta, fără rezerve. Nici despre alţii – reflex de psihiatru, poate. Dar şi mai uimitor e felul elaborat în care deschiderea e construită: e ca şi cum omul din spatele discursului ar încerca permanent să se ascundă după limbaj şi ar eşua, calculat, de fiecare dată. Avem aici un discurs adesea ultracult, încărcat de referinţe livreşti, dar în acelaşi timp detaşat şi autozeflemitor, chiar balcanic pe alocuri. Avem simţ al umorului simultan cu cel al tragicului, adesea, de ce nu, în aceeaşi frază. Avem artificii stilistice ce includ tabele de contingenţă şi parodii după balada Mioriţa. Şi deşi e meşteşug în toată afacerea, iubeşti imperfecţiunile, pentru că ele arată că nu e doar făcătură scriitoricească. E foarte greu să fii sincer fără să cazi în patetism şi în fals. Limbajul de azi e atât de amăgitor încât adesea e suficient să deschizi gura şi ai şi eşuat, te-ai şi alienat. Dar Maia Levantini reuşeşte atât de bine, încât o vom pune în acea rară categorie de medici-scriitori unitari, fără sindrom de personalităţi multiple, care vorbesc pentru că noi, ceilalţi medici, nescriitori, nu putem să o facem.

Text preluat din Viaţa medicală, 31 ianuarie 2018


Lucifer şi Lucia Ferescu
sub steaua dimineţii

Vladimir Bulat

Într-un recent interviu acordat canalului Radio România Cultural, pictorul și scriitorul Petru Vintilă jr. afirma că pseudoromanul Lucia Ferescu sau Steaua dimineții, 2016, a fost inițial un soi de eseu, topit ulterior în capitolul al treilea al acestei scrieri. A mai spus că acelei narațiuni îi lipseau dialogurile, vocile unor personaje care să facă mai perceptibilă și mai vie cavalcada ideilor, informațiilor și acțiunilor din cuprinsul acestei scrieri care debutează într-o toridă zi a lui 1835 și se încheie tot într-o zi de iulie a anului 2060.
Să recitim pasajele din acest pseudoroman : „Ziua aceea de iulie a anului 1835 pogorâse asupra Bucureștilor o căldură cumplită. Soarele parcă se topise pe cer, aerul ardea ca o văpaie de cuptor și întreaga fire încremenise, lipsită de cel mai slab firicel de vânt. Vipia alungase de pe ulițe deopotrivă oameni și animale, toţi și toate căutând o umbră anemică de iluzorie răcoare. Marele târg se pustiise, vlăguit, și amorţise sub lava ce se revărsa necontenit din soarele nemilos” (pag. 17) ;
Ziua aceea de iulie a anului 2060 pogorâse asupra Cetății Eterne o căldură cumplită. Încă de la primele ore ale dimineții, soarele parcă se topise pe cerul de un albastru spălăcit, înfierbântând nefiresc pământul. Aerul frigea ca o văpaie de cuptor încins la roșu, indicând iluzia unor torente invizibile de lavă ce se revărsau peste Cetatea Eternă” (pag. 314).
Între aceste două zile de iulie se întinde o fantasmagorică urzeală narativă, care te face să o parcurgi cu sufletul la gură, uitând de secole, biblioteci, geografii, școli, apartenențe religioase etc. Petru Vintilă jr. și-a scris, am putea spune, romanul vieții ; a spus în el cam tot ce crede, știe, cunoaște, cam cum vede el șarpanta întregului univers, din care pământul e doar o fărâmă zguduită de controverse, neliniști, războaie, convulsii, cataclisme, molime, secretomanie și fanatism, din care, în esență, înțelegem că „mântuirea nu este ce pare a fi” (pag. 68).

continuare »


Cuvântul lui Dumitru Constantin Dulcan la lansarea volumului Lucia Ferescu
sau Steaua dimineţii
de Petru Vintilă jr. –
5 aprilie 2017

Această carte este o adevărată enciclopedie a culturii umane, scrisă cu o înaltă luciditate intelectuală şi născută după un lung travaliu de documentare, de facere şi de informare. După cum precizează autorul, cartea este un semiroman cu personaje luate din realitatea actuală şi din cea a secolelor trecute, pe care le înfăţişează trăind concomitent atât în lumile arhaice specifice istoriei secolelor XVIII şi XIX româneşti, cât şi în cele moderne.
Acţiunea romanului se petrece pe locul numit înainte Dealul Spirii, demolat pentru a se construi actuala Casă a Poporului. L-am prins şi eu înainte în forma sa rustică şi pitorească, cu case, multe neetajate, înconjurate de grădini cu dalii, crizanteme şi trandafiri, cu o viaţă semipatriarhală între vecinii care se cunoşteau din copilărie. Ca medic, i-am tratat pe mulţi dintre cei care au fost dezrădăcinaţi din casele lor şi nu s-au mai putut împăca cu noul statut impus cu forţa.
Riguros, aproape până la obsesie, întocmai ca un cercetător de nivel academic, Petru Vintilă jr. se foloseşte de personajele sale pentru a face o lungă incursiune în istoria religiilor, a sistemelor filosofice, a tradiţiilor spirituale şi, la modul general, a întregii gândiri şi culturi umane înscrise sub semnul marilor înfăptuiri dar şi al dramelor, al nefericirii, ca şi al rarelor clipe de linişte. Cartea lui Petru Vintilă jr. este un memento mori care îndeamnă la meditaţie asupra măreţiei şi limitelor omeneşti, un adevărat fluviu balzacian de întrebări şi răspunsuri.
Cartea este în acelaşi timp un compendiu al culturii umane, văzută cu un ochi ager, meticulos şi lucid. Spre deosebire de tendinţa actuală de a trata orice subiect căutând să-i reliefeze doar umbrele – reale sau imaginare –, Petru Vintilă jr. se înscrie într-un realism pe care l-aş numi onest, corect şi responsabil.
Dincolo de istoria contradictorie a lumii, Petru Vintilă jr. ne oferă în acelaşi timp măsura talentului său prin imagini care se lipesc de retina sufletului. Iată doar două exemple : « … câteva icoane vechi, zgrăvite naiv, în tonuri pastelate le insuflau oaspeţilor osteniţi de drum un calm patriarhal şi o linişte de început de lume. » Sau : « … căldura sobelor aromea a mere și gutui păstrate pentru iarnă. » Mie îmi amintește de lectura « Cronicilor optimistului și pesimistului » ale lui G. Călinescu, în care doar câteva linii de condei te transportau instantaneu într-o lume a visării.
Rigoarea și participarea afectivă cu care descrie relicvele vechilor civilizații găsite pe meleagurile noastre (Cucuteni, Gumelnița, Hamangia – datate la 6-10 000 de ani) mie personal îmi spun foarte mult despre educația primită în familie și despre rădăcinile străbunicilor săi înfipte solid în acest sol, chiar dacă, probabil, unele semințe ar fi putut avea și alte obârșii.
Cartea se încheie într-o notă apocaliptică. Personal, vreau să cred nu în dispariția lumii, ci în sfârșitul unei mentalități, al unui mod de gândire absolut periculos. Dacă nu ne schimbăm modul de gândire, care este tributar unui realism naiv, vechi de când lumea, nu avem șanse de supraviețuire în condițiile în care este suficientă o singură apăsare pe buton pentru ca întreaga omenire să se transforme în scrum. Tocmai pentru a evita acest catastrofal final este nevoie de o nouă paradigmă, o Nouă Spiritualitate, în acord cu psihologia umană, cu biologia noastră și cu, dați-mi voie s-o spun, cu voința Universului. Universul ne vrea ființe vii prin care se experimentează pe sine, și nu tăcerea cenușii spulberată-n vânt.
Iată deci ce misiune are această carte : este o excelentă chemare la trezirea spirituală. Vă invit s-o citiţi cu răbdarea şi bucuria cu care Petru Vintilă jr. ne-a dăruit-o scriind.



//