OPINII IN
compania lui ...

duminică 16 mai 2021

Democraţia ca mistică imperială

Petru Romoșan

Democraţia aşa cum o ştim în principalele ţări cu această tradiţie (Marea Britanie, Franţa, SUA) e imperfectă pentru că nimic din ce este omenesc nu e perfect, perfecţiunea îi aparţine doar lui Dumnezeu. Mai e şi celebra zicere a lui Winston Churchill, citată de toată lumea – „democracy is the worst form of Government, except for all the others” („democraţia e cea mai rea formă de guvernare cu excepţia tuturor celorlalte”) –, pe care avem tendinţa de-a o lua ca pe un adevăr absolut. E adevărat că Winston Churchill şi Marea Britanie, împreună (mai ales) cu I.V. Stalin şi URSS, şi cu F.D. Roosevelt şi America, l-au bătut pe Adolf Hitler şi au pus la pământ Germania nazistă. Dar acest fapt e totuşi departe de a-l face pe urmaşul ducilor de Marlborough un fel de adjunct al lui Dumnezeu care produce adevăruri de nedepăşit.

Churchill a spus celebra propoziţie în Camera Comunelor la 11 noiembrie 1947, dar cita atunci un predecesor neidentificat. Să vedem şi contextul mai larg : „Many forms of Government have been tried, and will be tried in this world of sin and woe. No one pretends that democracy is perfect or all-wise. Indeed it has been said that democracy is the worst form of Governemnt except for all those other forms that have been tried from time to time…” („Multe forme de guvernare au fost încercate şi vor mai fi încercate în această lume a păcatului şi a durerii. Nimeni nu pretinde că democraţia e perfectă sau infailibilă. S-a spus, într-adevăr, că democraţia e cea mai proastă formă de guvernare cu excepţia tuturor celorlalte forme care au fost încercate din când în când…” – din volumul de aforisme Churchill by Himself, PublicAffairs, 2011).

Deci, democraţia e imperfectă, la fel cum este şi oligarhia sau la fel ca dictatura şi tirania, sau este doar un pic imperfectă, spre deosebire de celelalte forme de guvernare, care sunt imperfecte la modul absolut ? Un lucru pe care nimeni nu l-a clarificat până astăzi. Din SUA lui Joe Biden până în Franţa lui Emmanuel Macron şi până în România lui Klaus Iohannis, democraţia apare din ce în ce mai golită de conţinut, sprijinită doar pe forme goale (alegeri, vot), care, evident, nu pot ţine loc de conţinut. O adevărată formă fără fond, ca să ne amintim de Titu Maiorescu. Democraţia s-a transformat, încet dar sigur, prin inteligenţa şi perfidia oamenilor, în contrariul ei, în oligarhie.

Pentru că în spatele „aleşilor”, al „votaţilor” sunt presa mainstream, plătită şi controlată, servicii secrete sau statul profund (la serviciile secrete trebuie adăugaţi şi înalţii funcţionari inamovibili) şi, deasupra tuturor, oligarhii, marile averi. Deciziile oligarhilor din spatele uşilor capitonate anulează, ridiculizează votul popular. Iar democraţia nu mai este „government of the people, by the people, for the people” („guvernare a poporului, prin popor, pentru popor”), cea invocată de Abraham Lincoln în discursul de la Gettysburg din 19 noiembrie 1863. Aleşii sunt doar marionetele marelui capital acumulat anterior şi legalizat, inatacabil. Şi, bineînţeles, „reprezentanţii” poporului îşi satisfac, în acelaşi timp, prin trafic de influenţă şi trădarea votului, interesele lor mărunte, private, ceea ce îndeobşte se numeşte „corupţie”.

Punerea în discuţie a organizării vieţii publice, a politicului, a democraţiei vine de peste tot, mai ales după alegerile din 2020 din SUA şi are de multe ori chiar aspecte tehnice. „Un alt rezultat (al schimbărilor necesare – n.n.) ar trebui să fie că se pune capăt eforturilor de a bloca o adevărată reformă a procesului de vot în Statele Unite. Asta ar trebui să însemne că nu vor mai exista maşini de vot informatizate de proastă calitate, ca sistemele Dominion şi Smartmatic pe care lobbiştii le-au vândut în 28 de state, distribuind adesea şi o mită generoasă […]. Nimic nu va decide dacă numai imbecilii şi ticăloşii se vor prezenta la posturi înalte în această ţară, dar cel puţin vor putea fi aleşi în chip echitabil” (James Howard Kunstler – Don’t look now, kunstler.com, 26.04.2021).

Dar decăderea şi mizeria democraţiei din vremurile recente e fără sfârşit. Nu e deloc clar, deşi e uşor de înţeles, cum de aproape toţi politicienii, aproape toţi reprezentanţii poporului şi, odată cu ei, majoritatea funcţionarilor publici sunt oameni fără vreo meserie, oameni ai fărădelegii şi oameni fără Dumnezeu. Ar trebui să fie totuşi uşor de înţeles că oligarhii şi oamenii lor de mână din SUA, din Franţa şi din România nu-şi pot alege marionetele politice şi înalţii funcţionari publici decât dintre oamenii fără convingeri puternice, deprinşi să încalce legea, şantajabili cu propriile dosare, oameni cu o pregătire precară, care-i face necompetitivi pe piaţa reală a muncii.

Lipsa de consistenţă şi de responsabilitate a votului „democratic” care ne dă reprezentanţii poporului nu se opreşte la cei aleşi. Ar trebui puşi în cauză şi cei ce aleg sau se prefac că aleg. Şi să nu-i uităm nici pe cei „absenţi”, căci absenteismul e în creştere în toată lumea. Dacă aleşii nu-şi onorează programele, promisiunile difuzate în campanie cu mult zgomot, ei nu sunt sancţionaţi în nici un fel. Ei vor fi sancţionaţi doar „politic”. Ceea ce, bineînţeles, e o glumă proastă şi atât. E o metodă de a-i scoate pe escroci pe uşa din dos ca să faci loc altor escroci. Şi de la capăt. Iar „votanţii”, alegătorii, cetăţenii se împacă foarte uşor cu această comedie bufă şi trec la alegerile următoare fără mari dureri de cap şi fără memorie.

Dar sugestiile de „reparare” a democraţiei vin şi ele de peste tot. „Cred că oamenii politici trebuie să-şi asume întreaga responsabilitate pentru vorbele, ca şi pentru actele lor, şi că această responsabilitate trebuie să fie pusă în aplicare prin intermediul dreptului administrativ şi al celui penal. Politicienii trebuie să-şi asume responsabilitatea personală şi materială a tuturor promisiunilor pe care le fac în cursul campaniei, iar nerespectarea acestor promisiuni ar trebui să fie asimilată unei rupturi de contract şi unei neglijenţe criminale. […] Găsesc că nu e raţional să sperăm că un electorat iresponsabil şi incompetent ar putea alege politicieni responsabili şi competenţi” (Dmitry Orlov – „My political credo”, cluborlov.blogspot.com, 8.05.2021).

Dar sistemul zis „democratic” e chiar mai pervers. Votul e secret (cu o întreagă ceremonie a izolării votantului), iar secretul va fi păstrat, în general, pe întreaga perioadă a mandatului celui rău ales. De ce nu e public votul, pe faţă, şi cu asumarea răspunderii publice pentru opţiunea ta ? De ce nu e luat la întrebări, eventual chiar cu răspundere concretă, cel care a votat prost, interesat (?) un candidat jalnic ? Iar ziariştii, sociologii şi alţi sicofanţi care au lătrat un întreg mandat pentru favoritul lor (ne amintim de „intelectualii lui Băsescu” – zişi şi „fripturiştii lui Băsescu” – din Evenimentul zilei, Cotidianul sau Revista 22 din epocă), deversând minciuni şi sofisme, agresiuni la oponenţi etc., ei nu au nici o responsabilitate ? O pot lua de la capăt cu următorul „ales”, Klaus Iohannis, de exemplu ?

Democraţia, aşa cum s-a practicat ea de la cel de-al doilea război mondial încoace în Europa Occidentală, sub influenţă americană, a fost mai degrabă o narcoză şi semăna foarte bine cu religia, chiar cu dogmatica. De cealaltă parte a cortinei de fier era „democraţia populară”, puterea partidului unic. SUA şi-au construit vastul imperiu şi l-au extins după 1989 şi în Europa de Est, exportând în primul rând „democraţia”, un produs de-a dreptul mistic. Până la recentele alegeri din 2020 din SUA, Donald Trump-Joe Biden, cu maşinile lor „zburătoare” (Dominion, Scytle, Smartmatic, Hammer, Scorecard…), conceptul de democraţie avea o forţă religioasă. Nu puteai să-ţi exprimi vreo îndoială pentru că automat erai scos din orice joc, taxat de „comunist”, de „securist”, de „iubitor de dictatură”. S-a descoperit abia în 2020 că maşinile de vot au fost folosite şi în alte alegeri, din alte ţări. A fost citată şi România (pe harta Scytle), iar recent este pusă în discuţie alegerea lui Macron din 2017 în Franţa.

Invenţia „maşinilor de vot”, a „soft-urilor” a fost legată de 11 septembrie 2001, atacul asupra turnurilor gemene, când s-a încheiat secolul XX şi ar fi început sfârşitul democraţiei în Occident. Dar să nu uităm că alte metode de fraudare a votului, de intoxicare primitivă a electoratului (cu sondaje, cu talk-show-uri, cu interviuri, cu bani…), mai ales a celui prea puţin sau deloc pregătit, se folosesc din negura timpurilor şi a iluziei democratice. Cum a fost ales de mai multe ori Ion Iliescu după 1989 în România ? Dar o investigaţie serioasă ar da rezultate surprinzătoare şi la casele mai mari ale democraţiilor occidentale.

Democraţia nu poate fi perfectă pentru că e făcută de oameni dar dacă minunata democraţie nu mai există de-o bună bucată de vreme chiar deloc ? Sau, mai rău, a devenit chiar contrariul a ceea ce pretinde că este, adică oligarhie ? Sparta pretinde că este Atena, iar Atena a devenit, pe nesimţite, Sparta oligarhică. Sau, ca să venim la zilele noastre, SUA imită China din greu, cu partidul său unic. Partidul Democrat al lui Joe Biden, Hillary Clinton, Nancy Pelosi, Kamala Harris e incapabil să mai accepte existenţa a două partide şi vizează la vedere scoaterea în afara legii a Partidului Republican.

Va mai crede cineva în viitor în democraţie aşa cum s-a crezut în ultimii 70 de ani ? Dacă despre un poet se spune că e un om care a uitat toate meseriile, vedem că politicienii democraţi de astăzi, calificaţi adeseori ca „profesionişti”, sunt, în general, oameni care nu au avut nici o meserie. Ce va fi pus în locul democraţiei care s-a golit de sens, de conţinut ? Următorii 50 de ani vor da, inevitabil, mai multe răspunsuri : democraţie participativă (ca în Elveţia), tehnocraţie (Uniunea Europeană), autocraţie (ca în Rusia), dictaturi sau tiranii, militare sau civile ?

Discuţia despre democraţie nu se poate încheia în câteva pagini. Ar trebui văzut cum imperiile britanic, francez şi american, care au practicat o reală democraţie în metropolă, au pretins-o propagandistic şi în coloniile lor, impunându-şi, de fapt, satrapii, arendaşii locali. Să fie democraţia un lux pe care nu şi-l pot permite decât imperiile ? Şi, fireşte, numai la centru ? Dar există şi misterul Indiei, cea mai mare democraţie din ultimii 70 de ani, născută abia după ce indienii i-au izgonit pe imperialii britanici. Pretenţiile tragicomice ale SUA de a face democraţie cu armata, cu războiul, ca în Irak sau Afganistan, de pildă, au fost deja analizate pe larg. Există azi democraţie în România ? Mare om cel care reuşeşte să dea răspunsul corect şi să-l şi argumenteze !


marți 11 mai 2021

În căutarea Franţei pierdute

Petru Romoșan

Civilii politici (presupuşii aleşi ai poporului) şi presa mainstream închiriată, care critică ampla mişcare a militarilor în Franţa şi ţipă isteric „insurecţie !”, „puci !”, „nesupunere !”, uită interesat cum au ajuns ei înşişi la putere. Cât de legitimi mai sunt aceşti aşa-zişi civili „înregimentaţi”, indiferenţi la nevoile celor care i-ar fi ales, amatori, incompetenţi dar servitori disciplinaţi ai marelui capital ? Cât de compromisă e media mainstream (Le Monde, Libération, Les Échos, Le Figaro, televiziuni, posturi de radio) cu aportul căreia au fost fabricaţi în doar un an (2016) şi menţinuţi apoi artificial la putere ? Ce conţinut mai are aşa-zisa democraţie ? Sunt întrebări la care răspund concret militarii rezervişti şi activi cu scrisorile lor care au băgat în sperieţi clasa politică.

În 2016-2017, pe scena politică franceză a avut loc o extraordinară lovitură de teatru. Care semăna leit cu o lovitură de stat („democratică”, „electorală”). O lovitură de stat electorală care a devenit o lovitură de stat permanentă, troţkistă. Fostul secretar adjunct la preşedinţia Republicii în timpul lui François Hollande între 2012 şi 2014, Emmanuel Macron (n. 1977), fost bancher de afaceri la Banca Rothschild & Cie (asociat-gerant), fost ministru controversat al Economiei, Industriei şi IT-ului (2014-2016), demisionează din guvernul Manuel Valls şi îşi fondează propria mişcare politică, En Marche. Un an mai târziu (7 mai 2017) va fi ales preşedinte al Republicii Franceze. Devenea cel mai tânăr (39 de ani) preşedinte din istoria Franţei şi cel mai tânăr conducător din toate ţările G20 (cele mai puternice 20 de ţări din lume) ale momentului.

În 11 şi 18 iunie 2017 (două tururi), o lună mai târziu deci, La République En Marche (LREM) obţine 308 locuri în Parlament (cu deputaţi aleşi după CV-ul depus pe Internet), majoritatea absolută, dar alegerile sunt marcate totuşi de un absenteism-record (57,4 %). Astfel, la doar 39 de ani, în urma unui an de campanie electorală complet atipică, Emmanuel Macron devine noul „rege” al Franţei. Preşedintele francez îl poate demite direct pe primul-ministru, este, deci, şi adevăratul prim-ministru al guvernului. Observatori recenţi au comparat alegerea lui Macron cu cea a lui Joe Biden în SUA, cu ajutorul maşinilor de vot (Dominion ? Scytl ?).

Cele două partide istorice ale Franţei, LR (Les Républicains – partid gaullist) şi PS (Parti Socialiste), obţin nişte scoruri derizorii şi, practic, după zeci de ani, dispar de pe scenă ca principale partide. Lui François Fillon, favorit absolut în acele alegeri, i se fabrică dosar după dosar cu ajutorul presei (Le Canard Enchaîné şi toată presa aservită), al statului profund (l’État profond) şi al puterii judiciare politizate (mai ales de stânga). Programul lui Macron a fost unul nici de stânga, nici de dreapta sau şi de stânga, şi de dreapta, programul unui partid oportunist, ultraliberal şi stângist totodată, construit de oligarhie şi de presa mainstream, deţinută aproape în întregime de oligarhie.

Nicolas Sarkozy reintegrase Franţa în NATO, de unde plecase la iniţiativa lui Charles de Gaulle, rămânând un membru inactiv. François Hollande şi mai ales Emmanuel Macron pun economia franceză la dispoziţia capitalului global, în special cel american şi britanic. Acesta pare să fie rolul atribuit lui Macron de mentorul său Jacques Attali, consilier al ultimilor cinci preşedinţi ai Franţei şi cel mai important teoretician cunoscut al guvernului mondial. Macron vrea să liberalizeze tot, de la pensii şi contracte de muncă la transportul feroviar şi aeroportuar, spitale şi şcoli.

În iulie 2017, la doar două luni după venirea la putere, înainte şi după 14 Iulie (Ziua naţională), generalul de armată Pierre de Villiers este împins la demisie de noul preşedinte. Motivul demisiei : tăieri masive în bugetul Apărării. Generalul Pierre de Villiers, foarte apreciat de întreaga armată, demisionează, dar promite că va rămâne aproape de colegii săi. Între 2017 şi 2020, publică trei cărţi : Servir (Fayard, 2017), 130 783 de exemplare vândute ; Qu’est-ce qu’un chef ? (Fayard, 2018) ; L’Équilibre est un courage (Fayard, 2020). După asasinarea profesorului de istorie Samuel Paty de către un islamist, Pierre de Villiers declară că susţine „închiderea moscheilor islamiste şi expulzarea imamilor radicali, ca şi preluarea controlului frontierelor naţionale”. În noiembrie 2020 au apărut zvonuri în legătură cu posibila sa candidatură la prezidenţialele din 2022.

Generalul şi-a prezentat cărţile în toată Franţa şi pe toate televiziunile, şi-a expus viaţa şi idealurile. A devenit astfel un personaj foarte cunoscut şi a fost întrebat de zeci de ori, public, dacă va candida la preşedinţie. Generalul s-a eschivat, a refuzat să dea un răspuns direct. Pierre de Villiers este de câtva timp „al treilea om” (la fel cum armata este a treia forţă) politic din Franţa, pe lângă Emmanuel Macron şi Marine Le Pen, preşedinte RN (Rassemblement National). Macron şi LREM ar dori-o, în 2022, în turul doi pe Marine Le Pen. Atâta doar că RN şi Marine Le Pen nu mai reprezintă o alternativă naţională, suveranistă. Atât Marine Le Pen, cât şi partidul său, RN (fost partid de extremă dreaptă, naţionalist), au fost „normalizaţi”, europeizaţi, globalizaţi. Ca şi Marcel Ciolacu sau Vasile Dâncu şi PSD azi în România.

Eventuala candidatură a generalului de Villiers avea două obstacole serioase : faptul că era militar de carieră, de rang înalt, şi faptul că nu avea un partid în spatele său. Prin mişcarea declanşată de „scrisorile deschise” ale militarilor în rezervă (prima scrisoare) şi activi (a doua scrisoare), are deja un partid, e drept, unul neobişnuit dar, cu siguranţă, foarte disciplinat. Franţa profundă s-a mişcat mai întâi prin manifestaţiile Vestelor galbene începând din iarna lui 2018, manifestaţii care au durat mai mult de un an, cu certe câştiguri, mai ales în prima parte. În prima scrisoare, cea a rezerviştilor, Vestele galbene sunt, de altfel, citate. Militarii, în rezervă sau activi, au fost atacaţi de stânga, atâta cât mai există, dar şi de doi miniştri ai lui Macron (ministreasa Apărării şi controversatul ministru de Interne, Gérald Darmanin).

Cu apariţia militarilor în prim-planul scenei politice franceze, peisajul se modifică rapid şi brutal. Scena politică franceză merită să fie urmărită îndeaproape. Francezii sunt mari iubitori de revoluţii. Să ne amintim numai de trei dintre ele : cea de la 1789, cea de la 1848 (care a influenţat decisiv şi modernizarea României) şi Comuna din Paris din 1871. Iar Franţa l-a avut şi pe generalul Charles de Gaulle, care a salvat-o de la dezastru în cel de-al doilea război mondial şi de la dezintegrare politică în 1958, când a preluat puterea. Modelul adesea citat de mişcarea actuală a militarilor francezi, în rezervă şi activi, e, bineînţeles, Charles de Gaulle. Pierre de Villiers (sau altul…) poate reface oricând cu succes lovitura generalului din 1958. De altfel, generalul Antoine Martinez, unul dintre primii semnatari ai scrisorii generalilor, şi-a anunţat deja candidatura la prezidenţiale.

Va fi împins şi Emmanuel Macron la demisie ? Sau va fi demis ? A doua scrisoare, cea a militarilor activi, a fost semnată până marţi 11 mai 2021 de 229 431 de persoane şi a fost citită doar pe site-ul săptămânalului Valeurs actuelles de peste 4 milioane de persoane. E de presupus că finalul scrisorii militarilor activi le dă mari dureri de cap politicienilor : „Il ne s’agit pas de prolonger vos mandats ou d’en conquérir d’autres. Il s’agit de la survie de notre pays, de votre pays” („Nu e vorba de a vă prelungi mandatele sau de a câştiga altele. E vorba de supravieţuirea ţării noastre, a ţării voastre”).


joi 6 mai 2021

O superbă expoziţie de pictură

Petru Romoșan

S-a deschis la Bucureşti o expoziţie de pictură, surprinzătoare, rară şi care, foarte probabil, va face dată în istoria altfel destul de turmentată a artei româneşti. Sunt expuşi doi pictori foarte tineri dar stăpâni ai unui meşteşug străvechi şi, mai ales, ai unei arte extraordinar de dense. O expoziţie cum îţi este foarte rar dat să vezi şi în Capitalele occidentale, mult mai bogate în tradiţii. Cei doi artişti sunt Marius Ghita şi David Horvath, amândoi în primul an de master la UAD (Universitatea de Artă şi Design) din Cluj-Napoca, fostul Institut „Ion Andreescu”.

Marius Ghita s-a născut în 1999 la Satu Mare şi a urmat Liceul de Artă începând cu clasa a V-a. Tânărul dar foarte antrenatul artist practică o pictură cu adevărat europeană, cum nu s-a mai făcut în România din anii 1880-1940. De unde vine atâta maturitate şi atâta stăpânire a mijloacelor la un mare nivel ? Cea mai plauzibilă explicaţie pare a fi aceea că artistul practică zi de zi desenul şi pictura de la o vârstă foarte fragedă. La care se adaugă, fără îndoială, şi contribuţia câtorva profesori excepţionali. Marius Ghita i-a citat pe doi dintre profesorii săi de la Academia de Artă : Florin Ştefan (pentru desen) şi Veres Szabolcs (pentru culoare). Artistul se revendică mai cu seamă de la divizioniştii italieni. Se poate observa şi influenţa faimoasei Şcoli de la Baia Mare, a fondatorului ei, Simon Hollósy, de la începutul secolului XX.

David Horvath s-a născut la Baia Mare în 1998 şi a urmat acolo Liceul de Artă din prima clasă primară până în clasa a XII-a (cu aceeaşi observaţie pentru precocitate ca şi la Marius Ghita). Vine dintr-o familie cu talente artistice, mama sa e profesoară de pian la acelaşi Liceu de Artă, iar tatăl său e cadru militar cu talente muzicale (saxofon, fanfară). Profesorii de care mi-a vorbit sunt Veres Szabolcs (pentru pictură), Dan Măciucă (pentru tehnici de experimentare) şi Florin Ştefan (pentru desen, pictură şi investigaţii alternative). Se simte apropiat de nabişti, în frunte cu mentorul acestora, Paul Gauguin, dar şi de Pierre Bonnard, Édouard Vuillard, Paul Sérusier, Ker-Xavier Roussel, Giovanni Giacometti şi, bineînţeles, de Vincent Van Gogh.

Deşi atât de tineri, artiştii transilvăneni nu par deloc interesaţi de mişcarea „woke”, de progresism, de „cancel culture”, şi nici măcar de postmodernism. Explicaţia principală a maturităţii lor artistice ieşite din comun pare să vină din lunga lor experienţă la şcoala desenului şi a picturii. Au început să deseneze şi să picteze de copii. În artă, ca şi în literatură, frecventarea meseriei încă din copilărie contează la fel de mult ca în sportul de performanţă. Cu rezultate şi consecinţe uneori mult mai durabile decât reuşitele sportive.

Nu întâmplător, de expunerea talentaţilor şi foarte tinerilor artişti se ocupă Florin Petcu, un tânăr la rândul lui şi foarte cunoscut trader al Casei Artmark. Florin Petcu (născut în 1986) a absolvit Istoria Artei la Bucureşti în 2008 şi se ocupă de spaţiul expoziţional al Galeriei Art Safe de la Combinatul Fondului Plastic din Bucureşti. Conduce, de asemenea, SINEVA (promotor de artă contemporană tânără). Expoziţia organziată de Florin Petcu cu cei doi excepţionali tineri artişti (Marius Ghita şi David Horvath) este a doua. Anul trecut, în luna septembrie, a mai expus alţi şapte foarte tineri artişti tot din Cluj-Napoca : Radu Băieş, Mircea But, David Farcaş, Tincuţa Marin, Mihai Mureşan, Oana Năstăsache şi Andrei Sclifos.

Atât organizatorul, Florin Petcu, cât şi artiştii expuşi mi-au atras atenţia asupra unei foarte bune ambianţe colegiale la UAD din Cluj-Napoca. Evoluţia acestor artişti atât de juni, cu mijloace de exprimare atât de complexe, de sofisticate merită urmărită cu atenţie. Inclusiv de către marii colecţionari. Expoziţia este deschisă între 5 şi 23 mai 2021 (Platforma UAP, Combinatul Fondului Plastic, Str. Băiculeşti Nr. 29, Bucureşti).


luni 3 mai 2021

Franţa : macronism, puci sau trezire suveranistă ?

Petru Romoșan

Cum s-a declanşat imensul scandal din jurul scrisorii deschise a militarilor, a generalilor din Franţa, rezervişti dar şi activi (Section 2), scrisoare transformată în tribună prin publicarea pe 21 aprilie în săptămânalul conservator Valeurs actuelles ? (În aceeaşi zi cu puciul generalilor de la Alger, cu 60 de ani în urmă, care cereau menţinerea Algeriei în interiorul Republicii Franceze contra opţiunii generalului Charles de Gaulle de a-i acorda independenţa.) Prin amestecul politicii, al câtorva politicieni de vârf, printre care, în ordinea prestaţiilor : Marine Le Pen, preşedinte al RN (Rassemblement National), partid populist de dreapta, naţionalist, taxat de adversari ca fiind de extremă dreaptă, candidată certă la preşedinţie în 2022 ; Jean-Luc Mélenchon, preşedinte al LFI (La France Insoumise), partid de pseudoextremă stângă, succesor al PCF (Parti Communiste Français) şi parţial al PS (Parti Socialiste) ; Florence Parly, ministreasa Apărării, din partea guvernului şi a şefului său real, preşedintele Emmanuel Macron ; François Lecointre, şef al marelui stat-major. Pe lângă aceştia s-au exprimat într-o avalanşă politicieni de dreapta şi de stânga, foşti sau actuali, editorialişti şi toate televiziunile.

Marine Le Pen s-a adresat generalilor şi militarilor : „Vă invit să vă alăturaţi acţiunii noastre pentru a lua parte la bătălia care începe […], care este, înainte de toate, bătălia pentru Franţa. În calitate de cetăţean şi om politic, subscriu analizelor dumneavoastră şi vă împărtăşesc amărăciunea. Eu cred că problemele se reglează prin politică, într-un cadru democratic. Eu am calmul veteranilor în faţa agitaţiilor stângiste” (www.ouest-france.fr, 2.05.2021). Indignat de scrisoarea generalilor, Jean-Luc Mélenchon, asociat subteran din opoziţie cu LREM (La République en Marche) şi Emmanuel Macron, i-a atacat violent pe militari. După Europe 1 (www.europe1.fr/dossiers/jean-luc-melenchon), Jean-Luc Mélenchon şi parlamentarii LFI au cerut luni 26 aprilie 2021 procurorului Parisului „să deschidă anchete” împotriva autorilor şi împotriva celor care au difuzat tribuna militarilor denunţând „fărâmiţarea” Franţei în Valeurs actuelles. Într-o conferinţă de presă, candidatul LFI la alegerile prezidenţiale din 2022 a explicat că se baza pe un articol al codului de procedură penală pentru a semnala magistraţilor o încălcare a legii, şi anume „provocarea la nesupunere a militarilor”. Ministreasa Apărării, Florence Parly, i-a cerut imperativ şefului statului-major, generalul François Lecointre, cercetarea tuturor semnatarilor. Acesta a confirmat imediat deschiderea de consilii militare prin care vor fi trecuţi generalii şi militarii de diferite grade. Florence Parly, carieristă de profesie, membră în mai multe guverne, apropiată, ca şi Macron, de interesele Grupului Edmond de Rothschild (cf. Wikipedia), s-a exprimat cu o extremă intransigenţă la adresa militarilor. „Doamna Parly n-are nici o capacitate pentru a fi ministrul Apărării”, a declarat, într-un interviu pe Sud Radio (2 mai 2021), generalul de divizie Emmanuel de Richoufftz. Generalul Richoufftz este supranumit „generalul periferiilor”, de care se ocupă de mai bine de 15 ani, de când a trecut în rezervă. În aceste periferii e vorba de droguri, violenţă, neglijarea educaţiei, lipsa integrării sociale etc., teme propuse de general în repetate rânduri celor şase ministere chemate să rezolve asemenea probleme, dar care nici măcar nu colaborează între ele. Numeroase spaţii din Franţa au scăpat controlului statului.

Panica lui Emmanuel Macron şi a partidului său, LREM, e foarte palpabilă în presa mainstream. Dar, prin reacţiile lor disproporţionate, susţinătorii lui Macron, inclusiv cei din presă, nu fac decât să mărească efectul „tribunei” de avertizare a militarilor. Eventualele sancţiuni şi pedepse aplicate generalilor nu vor putea veni mai devreme de 6-8 luni (procedurile sunt lente şi complicate), când va începe, de fapt, campania electorală pentru prezidenţialele din mai 2022. În plus, militarii sunt, după propriile lor declaraţii, abia la începutul acţiunii de „salvare a Franţei”, iar atacurile din media, ca şi cele ale politicienilor, nu-i sperie. Dimpotrivă, s-a sugerat inventarea unor Veste kaki, cu care să participe la manifestaţii alături de Vestele galbene şi să le protejeze pe acestea din urmă de violenţa poliţiei lui Macron. Zeci de manifestanţi Veste galbene şi-au pierdut un ochi, o mână sau au fost grav răniţi de poliţia şi jandarmeria care folosesc armament similar celui de război.

Într-un sondaj al Harris Interactive pentru canalul LCI, 58 % dintre francezi aprobă acţiunea militarilor. Mai mult, 49 % cred că „armata ar trebui să intervină pentru a restabili securitatea fără să aştepte vreun ordin”. 45 % dintre francezi estimează că „Franţa va cunoaşte curând un război civil”. Ultimii trei preşedinţi – Nicolas Sarkozy, François Hollande, Emmanuel Macron – şi mai ales cel din urmă au fost şi sunt resimţiţi de francezi ca nişte „corpuri străine” impuse de interese corporatiste Franţei în ultimii 20 de ani. Lucru pe care românii îl pot înţelege uşor după experienţele cu Traian Băsescu şi Klaus Iohannis. Tuturor li se impută cedări de suveranitate şi, mai concret, de active strategice către capitalul străin, global. Toţi miliardarii francezi, deţinători ai întregii media mainstream, sunt legaţi ombilical de marele capital global, cu investiţii importante în Marea Britanie şi mai ales în SUA.

După tribuna militarilor au mai apărut şi alte scrisori şi „răspunsuri” deschise, dintre care cea mai şocantă este cea a generalului Christian Jean Piquemal, fost comandant al Legiunii Străine, adresată generalului Lecointre, actualul şef de stat major al armatelor :

„Vineri 30 aprilie 2021

Domnule General,

Sunteţi şeful Statului Major al Armatelor şi, în această calitate, prima dumneavoastră datorie este să-i apăraţi şi să-i susţineţi pe militarii activi sau în retragere.

În mod evident, dumneavoastră preferaţi vânătoarea de vrăjitoare.

Prin disciplina dumneavoastră intelectuala nesmintit servilă, prin carierirsmul dumneavoastră consternant, prin supunerea dumneavoastră lamentabilă la puterea politică, dumneavoastră faceţi contrariul şi sunteţi gata, prin complezenţă şi josnicie, să tăiaţi capetele egalilor şi seniorilor dumneavoastră. Jalnic !

Ştiţi bine, datoria oricărui şef demn de acest nume este aceea de a-şi apăra subordonaţii, fraţii de arme, veteranii în loc să-i livreze pradă vindictei unei puteri politice hăituite.

Vă temeţi, fără îndoială, să nu fiţi rău văzut de ministreasa Armatei, pe care o slujiţi cu un zel fără egal şi un comportament de preş ! […]

Domnule General, nu vă obosiţi, nu pierdeţi vremea scriindu-mi, nici n-o să deschid maculatura dumneavoastră. Cel care mânjeşte armata sunteţi dumneavoastră şi numai dumneavoastră, să nu vă înşelaţi ! Francezii, care ştiu asta, şi-au ales tabăra şi nu greşesc.

Da, prefer să fiu în locul meu decât în al dumneavoastră. Trebuie să ştiţi, părerea şi judecata egalilor şi subordonaţilor dumneavoastră nu vă flatează, şi ăsta e un eufemism ! Eu pot să mă privesc în oglindă, mă tem că dumneavoastră nu puteţi.

Dumneavoastră preferaţi „să tăiaţi capete”, să vă sancţionaţi egalii, să vă aplecaţi spinarea şi să serviţi cu un zel neegalat puterea politică. Nu, în ziua în care veţi pleca, nu veţi fi regretat. […]

Cu supunerea şi înjugarea dumneavoastră la puterea politică, comportamentul dumneavoastră e mai degrabă cel al unui tehnocrat decât al unui militar. Aveţi parte de adevărata dezonoare a unui general.

Cu profundul meu dispreţ,

General de corp de armata (ER) Christian Piquemal”

Între 1994 şi 1999, Christian Jean Piquemal a fost comandantul Legiunii Străine şi a fost promovat general de divizie. A fost şi profesor la Şcoala Superioară de Război. Între 1989 şi 1992 a funcţionat ca şef al cabinetului militar pe lângă trei prim-miniştri (Michel Rocard, Edith Cresson, Pierre Beregovoy). În 1999 a fost promovat general de corp de armată. Între 2004 şi 2014 a prezidat Uniunea Naţională a Paraşutiştilor. Macroniştii califică scrisoarea generalului Piquemal ca odioasă şi grotescă.

Militarii rezervişti resping caracterizarea drept „puci” a acţiunii lor şi atrag atenţia că poliţia şi jandarmeria nu mai fac faţă la menţinerea ordinii în marile oraşe şi în periferii, ca şi în localităţile cu mare concentrare musulmană. Ca şi la noi, lumea politică, subordonată oligarhiei invizibile şi preocupată doar de funcţii şi câştiguri dubioase, e total deconectată de realităţile din teren, de viaţa şi interesele cetăţenilor. Nu va întârzia să se răspândească, în rândul generalilor şi militarilor, ca şi în întreaga populaţie, ideea deja afirmată că actuala clasă politică e „rău aleasă” („mal élue”). La 2 mai 2021, scrisoarea deschisă a militarilor rezervişti, iniţial asumată de 20 de generali, a fost semnată de 23 312 militari de toate gradele, dintre care 53 de generali şi 78 de colonei (www.place-armes.fr). O petiţie de susţinere populară a rezerviştilor, deschisă pe 28 aprilie 2021 pe site-ul www.mesopinions.com, a întrunit deja (la 3 mai 2021) 65 015 semnături, iar dintre semnatari 21 066 şi-au postat şi comentariile.

Nu e deloc exclus ca Emmanuel Macron să-şi încheie mandatul înainte de termen. În orice caz, şansele sale la prezidenţialele din 2022 au scăzut dramatic. Mişcarea în curs a militarilor rezervişti (conectaţi, evident, cu cei activi) îi deschide o autostradă generalului Pierre de Villiers, care până mai ieri nu avea un partid care să-l susţină. Începând de acum, are în spate un „partid” foarte neobişnuit. Criza din Franţa este doar o prefaţă a marii crize care se anunţă pentru Uniunea Europeană. „Noi vrem să ne regăsim libertăţile, noi vrem să regăsim egalitatea în această ţară, şi o s-o facem prin fraternitate, mărşăluind din ce în ce mai mulţi împreună, refuzând dictatura”, a declarat pentru France Info (vezi youtube) celebrul cântăreţ Francis Lalanne în timpul marşului de 1 Mai din Paris.


joi 29 apr. 2021

Rezerviştii provoacă o criză politică majoră în Franţa

Petru Romoșan

În România a trecut aproape neobservată o scrisoare deschisă a militarilor francezi aflaţi în rezervă. Scrisoarea a fost publicată mai întâi pe 14 aprilie 2021 pe un blog (Place d’Armes) şi a fost reluată de săptămânalul conservator Valeurs actuelles. „Tribuna” militarilor rezervişti a fost redactată şi semnată de căpitanul Jean-Pierre Fabre-Bernadac, fost ofiţer „de l’Armée de Terre et de la Gendarmerie”, autor a nouă cărţi. Marţi 27 aprilie 2021, luarea de poziţie a militarilor rezervişti era deja contrasemnată de 30 de generali şi 2 500 de militari de alte grade (după Ulysse Gosset, editorialist de politică internaţională, citat de Patrick Sauce şi Clarisse Martin, bfmtv.com).

Tot marţi 27 aprilie 2021, la postul de radio-tv France Info, ministrul Apărării, Florence Parly, a declarat că „a cerut şefului statului-major să aplice regulile prevăzute în statutul militarilor, adică sancţiuni […]. Cercetarea este în curs şi sancţiunile vor veni”. Pe lângă cei 30 de generali, printre semnatari se găsesc şi 78 de colonei. După cabinetul ministrului Apărării, sunt prevăzute mai multe niveluri de sancţiuni în funcţie de statut şi de grade. Cel mai cunoscut „protestatar” este Christian Piquemal, general de corp de armată, şef legendar al Legiunii Străine. 20 dintre generalii în rezervă se găsesc, de fapt, într-o situaţie intermediară pentru că pot fi oricând reactivaţi. Ei sunt cei mai vizaţi de sancţiunile anunţate, decise, evident, la cererea comandantului suprem al armatei, preşedintele Emmanuel Macron. În vizorul rezerviştilor sunt preşedintele Macron, guvernul său condus de un funcţionar mediocru şi obedient, Jean Castex, partidul LREM (un USR-Plus cu majoritate în Parlament), oligarhia care l-a adus în 2017 la putere pe Macron şi media mainstream, total aservită, deţinută de nouă miliardari. Toţi aceşti miliardari fac afaceri cu statul, stat pe care îl controlează prin preşedintele Macron şi prin partidul LREM fabricat din nimic în doar câteva luni. Militarii vizează aceleaşi ţinte ca şi Vestele galbene – Vestele galbene sunt citate, de altfel, în scrisoarea lor.

Şeful marelui stat-major, generalul François Lecointre, numit de preşedintele Macron în iulie 2017 în locul celebrului general Pierre de Villiers, care a demisionat cu zgomot (posibil candidat cu şanse la alegerile prezidenţiale din 2022 – deja 20 % opţiuni de vot, după IFOP), s-a executat şi a anunţat sancţiuni exemplare. „Fiecare va trece printr-un consiliu militar superior”, a declarat generalul Lecointre cotidianului Le Parisien. Sancţiunile cele mai severe vor fi îndreptate împotriva celor mai mari grade.

Ce conţine scrisoarea publicată în Valeurs actuelles ? Iată câteva fragmente :

Scrisoare deschisă adresată guvernanţilor noştri

Domnule Preşedinte,

Doamnelor şi Domnilor din Guvern,

Doamnelor şi Domnilor parlamentari,

Situaţia e gravă, Franţa e în pericol, mai multe primejdii de moarte o ameninţă. Noi care, chiar la pensie fiind, rămânem soldaţi ai Franţei, nu putem, în circumstanţele actuale, să fim indiferenţi la soarta frumoasei noastre ţări.

Drapelele noastre tricolore nu sunt doar bucăţi de pânză, ele simbolizează tradiţia, de-a lungul istoriei, a celor care, indiferent de culoarea pielii lor sau de credinţele lor, au slujit Franţa şi şi-au dat viaţa pentru ea. Pe aceste drapele găsim înscrise cu litere de aur cuvintele „Onoare şi Patrie”. Or, onoarea noastră astăzi constă în a denunţa farâmiţarea care ne loveşte patria.

  • Fărâmiţare care, printr-un anume antirasism, se afişează cu un unic scop : să creeze pe teritoriul nostru o stare proastă şi chiar ură între comunităţi. Astăzi, unii vorbesc de rasialism, de indigenism şi de teorii ale decolonizării, dar, folosind aceşti termeni, tocmai războiul rasial e dorit de aceşti partizani fanatici şi plini de ură. Ei ne dispreţuiesc ţara, tradiţiile ei, cultura ei şi vor s-o vadă dizolvată, smulgându-i trecutul şi istoria. S-au pus pe treabă luându-se de statui, de foste glorii militare şi civile, cercetând subiecte vechi de secole.
  • Fărâmiţare care, odată cu islamismul şi cu hoardele din periferii, provoacă separarea multiplelor parcele ale naţiunii pentru a le transforma în teritorii supuse unor dogme contrare Constituţiei noastre. […]

Cum spunea cardinalul Mercier, primatul Belgiei : „Când prudenţa e peste tot, curajul nu e nicăieri.” Deci, Doamnelor şi Domnilor, destul cu tergiversările, situaţia e gravă, sarcina de îndeplinit e colosală : nu pierdeţi vremea şi fiţi siguri că suntem gata să susţinem politicile care vor lua în considerare salvgardarea naţiunii.

În schimb, dacă nu se face nimic, laxismul va continua să se răspândească inexorabil în societate, provocând în cele din urmă o explozie şi intervenţia camarazilor noştri activi într-o misiune periculoasă de apărare a valorilor noastre civilizaţionale şi de punere la adăpost a compatrioţilor noştri pe teritoriul naţional.

Se vede deja, amânarea nu mai e posibilă – altfel, mâine războiul civil va pune capăt acestui haos crescând, iar morţii, de care dumneavoastră veţi fi reponsabili, se vor număra cu miile” (place-armes.fr/post/lettre-ouverte-a-nos-gouvernants).

Asistăm la un puci ? Politicienii din LREM şi, în general, susţinătorii preşedintelui Macron s-au grăbit să reamintească faptul că scrisoarea militarilor rezervişti a fost făcută publică în aceeaşi zi (14 aprilie) cu puciul de la Alger împotriva generalului Charles de Gaulle cu 60 de ani în urmă. Mai mulţi semnatari militari în rezervă sunt activişti ai partidului RN (Rassemblement National) al lui Marine Le Pen, care şi-a declarat susţinerea pentru luarea de poziţie a militarilor. Marine Le Pen a încercat să recupereze în folos personal protestul militarilor, dar fără succes. Cel mai probabil beneficiar al acestei mişcări va fi „cel de-al treilea om”, generalul Pierre de Villiers, fost şef al marelui stat-major până în 2017. În 28 aprilie 2021 erau prezentate pe blogul Place d’Armes primele 1 500 de semnături la vedere şi se indica şi numărul total de semnături : 10 093.

Scrisoarea militarilor francezi în rezervă ne aduce în memorie celebrul poem-cântec al lui Boris Vian („Monsieur le President  / Je vous fais une lettre / Que vous lirez peut-être / Si vous avez le temps…”) şi marchează o reacţie foarte puternică a Franţei „regaliene”, cu tradiţiile şi patriotismul ei. După manifestaţiile săptămânale ale Vestelor galbene care au durat mai bine de un an, armata trece, iată, de partea poporului şi urmăreşte salvarea Franţei dintr-o criză majoră şi de la un dezastru iminent.


miercuri 28 apr. 2021

Prima fotografie, descoperită recent, a lui N.T. Orăşanu (din 1869). Colecţia Alexandru Th. Orăşanu


Publicaţiune pentru înrolarea în bandele electorale

Avînd în vedere că-n curînd la noi
Vom avea iar lupte, iar alegeri noi ;
Considerînd însă că de astă dată
Treaba noastră merge foarte încurcată,
Mai văzînd că banda e ruptă în două,
Vrem să facem astăzi altă bandă nouă.
Cadrele se află încă în fiinţă,
Dar din cap o parte sînt de rea-credinţă,
Căci ne-arată colţii şi mîrîi’ la noi ;
De aceea dară apelăm la voi,
La voi, pui ai bandei, mîndră golănime,
Vagabonzi de uliţi şi mitocănime,
Papugii de frunte, scumpe haimanale,
Pungăşei de drumuri şi de mahalale,
Flori neprihănite din cea puşcărie,
Lichele vestite numai la orgie.
Veniţi din tot locul, vă-nrolaţi în cete,
Căci vinul e gratis, nu muriţi de sete ;
Berea şi rachiul ca gîrla va curge,
Aşteptînd voinicii care ştiu a suge
Şi mangalul mare, mangalul vestit,
Chiar de Popa Tache este tîrnosit ;
Cît despre diurnă, să n-aveţi habar,
S-a dus timpu’-acela de un icosar :
Zece franci acuma înainte daţi,
Plătiţi în monedă cînd vă înrolaţi,
Şi o recompensă pentru fiecine,
Zece poli de aur, de va bate bine.
Aşa, prin urmare, de veţi face treaba,
Vedeţi foarte bine că nu va fi geaba :
Mîncare destulă şi-apoi băutură
Cît v-o lua burta, fără de măsură,
Plata regulată şi o bîtă bună,
Jos cam nodoroasă şi-ageră la mînă.
Şi, pe lîngă toate, cum ştiţi din trecut,
Veţi fi puşi cu toţii sub înaltul scut.
Agia la spate va sta necurmat,
Parchetului ordin încă i s-a dat
Şi judecătorii de instrucţiune
Cu nici un chip mîna pe voi nu vor pune.
Toţi inviolabili veţi fi, mic şi mare ;
Cin’ vă va atinge merge la-nchisoare.
Din capu-vă n-are să se smulg-un păr,
Chiar dacă acela l-aţi fi bătut măr,
Ş-apoi Zdrăngănescu, îl cunoaşteţi bine :
Niciodată banda n-a dat de ruşine.
Cu astfel de inspector poate să se-aleagă
Deputat al ţării chiar un baş-beşleagă.
Mergeţi dar cu toţii şi luaţi arvună
Plata regulată pe-o întreagă lună
Şi vă-nscriţi în condici, că sînt condici mari,
Date pe coloare pe la comisari.
Să nu uitaţi însă că trebuie a bate
Pe cei ce pe haine vor purta în spate
Cruci cu tibişirul. Mergeţi dar acum,
Şi la revedere, cu bîta la drum.

(din volumul lui N.T. Orăşanu, Satire, dicţionar politic şi alte marafeturi de Bucureşti, Editura Compania, 2007, pp. 71-72)


joi 22 apr. 2021

Conflictul încălzit din Ucraina se răceşte din nou ?

Petru Romoșan

În vreme ce în SUA poliţistul Derek Chauvin a fost condamnat pe toată linia pentru moartea accidentală a lui George Floyd (aşa au început manifestaţiile violente ale BLM şi Antifa), în Rusia, Vladimir Putin a ţinut un lung discurs (o oră şi jumătate) despre starea naţiunii în prima sa apariţie publică după declanşarea pandemiei. Putin s-a arătat preocupat pe larg, cu cifre şi planuri, de soarta familiilor, a copiilor, a elevilor şi studenţilor (lucru pe care nu-l fac Klaus Iohannis şi Florin Câţu), de promovarea învăţământului ştiinţific şi tehnic, şi a atras atenţia asupra liniilor roşii a căror încălcare Rusia nu o va accepta. Liniile roşii le stabileşte Rusia însăşi şi nu se simtă obligată să le anunţe dinainte. Preşedintele rus a ameninţat cu represalii mai dure ca niciodată şi s-a plâns că atacurile şi sancţiunile aplicate Rusiei au devenit un sport pentru Occident, o deprindere banală. O comentatoare de la Moscova sublinia că cetăţenii ruşi sunt obosiţi de geopolitică şi îşi doresc în primul rând creşterea veniturilor.

Conflictul încă îngheţat din Donbas (Bazinul Doneţk), din estul Ucrainei se umflă însă cu fiecare zi. Joe Biden i-a propus preşedintelui rus o întâlnire într-o ţară terţă, întâlnire pe care Vladimir Putin pare s-o fi acceptat. În plus, va avea loc, la iniţiativa SUA, şi o conferinţă despre climat şi ecologie, la care preşedintele american vrea să facă uitată iniţiativa predecesorului său, Donald Trump, aceea de denunţare a Tratatului de la Paris. Vor fi prezenţi (virtual, pe Internet) şi preşedintele Chinei, Xi Jinping, şi, aparent, şi preşedintele rus, Vladimir Putin. Preşedintele Joe Biden ar putea anunţa în zilele următoare recunoaşterea masacrului armenilor din Turcia (1915-1916), iniţiativă ce riscă să arunce în aer relaţiile SUA cu partenerul său NATO major, Turcia.

Deşi preşedintele ucrainean, Volodimir Zelenski, primul său ministru, Denis Şmihal, şi grupările neonaziste din Ucraina fac tot ce pot pentru a declanşa un conflict deschis cu Rusia, ruşii nu par dispuşi să se lase atât de uşor antrenaţi într-un război cu Ucraina (sprijinită de SUA, Marea Britanie şi NATO). Pentru ruşi există şi alte soluţii decât războiul. De exemplu, Rusia, pe lângă paşaportul rus acordat rusofonilor ortodocşi din estul Ucrainei (peste 600 000 de paşapoarte la o populaţie de 4,6 milioane), poate organiza un mare transfer de populaţie în interiorul frontierelor sale actuale. Deşi Rusia a semnalat de mai multe ori că nu consideră viabilă Ucraina între frontierele trasate de Lenin, Stalin şi Hruşciov (inclusiv la Bucureşti în 2008, la summitul NATO), mai poate aştepta până să-şi adauge estul Ucrainei (Donbasul) şi litoralul Mării Negre din sudul Ucrainei, la fel cum a procedat cu Crimeea în 2014.

În orice caz, dacă Ucraina şi preşedintele său „militarist” vor reuşi până la urmă declanşarea războiului, e cert că actuala Ucraină nu va rămâne întreagă. România nu are de ce să semneze noi tratate cu Ucraina sau să expulzeze (la o eventuală cerere britanică, americană sau NATO) diplomaţi ruşi, aşa cum au făcut-o deja polonezii, cehii şi bulgarii. Atâta vreme cât teritorii româneşti (Transcarpatia, nordul Bucovinei, regiunea Cernăuţi, Bugeacul, regiunea Odesa) sunt locuite de vreo 600 000 de români, a căror identitate şi limbă nu mai sunt respectate, România nu ar trebui să aibă nimic de negociat cu Ucraina. Politicienii care vor semna asemenea acte îşi vor semna şi compromiterea eternă, care poate fi asociată şi cu pedepse destul de concrete într-un viitor nu prea îndepărtat. Vom vedea cu o asemenea ocazie dacă reprezentanţii noştri slujesc interese româneşti sau aparţin de-a dreptul unor puteri străine, fie ele şi „partenere”. Vom vedea dacă „factorul intern” e copleşit de „factorul extern” sau, chiar mai rău, dacă „factorul intern” nu s-a metamorfozat deplin în „factorul extern”, aşa cum a mai făcut-o în anii ’50, de partea sovieticilor, a ruşilor. În orice caz, ca vecin direct, România nu se poate amesteca într-un război între Ucraina şi Rusia. Şi să ne amintim că Ucraina nu e membră NATO şi, după cum dau limpede de înţeles ruşii, nici nu va fi vreodată.

Comentatori avizaţi, cum e analistul militar italian Manlio Dinucci (director executiv pentru Italia al organizaţiei pentru prevenirea războialeor nucleare – premiul Nobel pentru Pace în 1985 –, autor de referinţă în geopolitică), urmăresc cu atenţie şi mişcările militare americane şi ale NATO, nu doar pe cele ruseşti, cum procedează presa din România :

„Aceste manevre militare şi altele care transformă Europa într-o mare garnizoană provoacă o tensiune crescândă cu Rusia, focalizată pe Ucraina. NATO, după ce a dezagregat Federaţia Iugoslavă înfigând cuţitul războiului în fracturile interne, se erijează acum în cavaler al integrităţii teritoriale a Ucrainei. Preşedintele Comitetului Militar al NATO, britanicul Stuart Perch, şef al Royal Air Force, la întâlnirea sa de la Kiev cu preşedintele Zelenski şi cu şeful statului-major Homciak, a declarat că „aliaţii NATO sunt uniţi în a condamna anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia şi acţiunile sale agresive în Ucraina orientală”. El a repetat astfel versiunea conform căreia Rusia ar fi anexat cu forţa Crimeea, ignorând faptul că ruşii din Crimeea au hotărât printr-un referendum să se rupă de Ucraina şi să aparţină Rusiei pentru a evita să fie atacaţi, aşa cum erau ruşii din Donbas, de batalioanele neonaziste ale Kievului. Aceleaşi batalioane folosite în 2014 ca trupe de asalt în puciul din Piaţa Maidan, amorsat de sniper-ii georgieni care trageau asupra manifestanţilor şi poliţiştilor, şi apoi în acţiunile care s-au succedat : sate incendiate şi însângerate, militanţi arşi de vii în Casa Sindicatelor din Odesa, civili neînarmaţi masacraţi la Mariupol sau bombardaţi cu fosfor alb în Doneţk şi Lugansk. O lovitură de stat sângeroasă gestionată de SUA/NATO cu scopul strategic de a provoca în Europa un nou război rece pentru a izola Rusia şi a-şi întări în acelaşi timp influenţa şi prezenţa militară în Statele Unite ale Europei. […]

 Nu e o întâmplare că s-a reaprins conflictul din Donbas atunci când, odată cu instalarea Administraţiei Biden, funcţia de secretar de stat i-a revenit lui Antony Blinken. De origine ucraineană, Blinken a fost principalul organizator al puciului din Piaţa Maidan din rolul său de vice-consilier pe securitate naţională în Administraţia Obama-Biden. În postul de secretar de stat adjunct Biden a numit-o pe Victoria Nuland, co-organizatoarea operaţiunii SUA din 2014, care a costat mai bine de 5 miliarde de dolari, pentru a instala în Ucraina „guvernul cel bun” (după propria ei declaraţie). Nu e exclus să existe acum un plan : promovarea unei ofensive a forţelor de la Kiev în Donbas, susţinută de facto de NATO. Acesta ar pune Moscova în faţa unei alegeri care i-ar da, în orice caz, un avantaj Washingtonului : să lase să fie masacrate populaţiile ruse din Donbas sau să intervină militar pentru a le susţine. Cineva se joacă cu focul, şi nu în sens figurat, aprinzând fitilul unei bombe în chiar inima Europei […]” („Ukraine, bombe USA en Europe”, mondialisation.ca, 13.04.2021).

„Escalada nu e doar verbală. În ziua de dinaintea Consiliului Nord-Atlantic, armata SUA din Europa a comunicat că, dat fiind că trebuie să primească în următoarele luni două noi unităţi operaţionale, va păstra în Germania trei baze pe care ar fi trebuit să le restituie guvernului german. În ziua următoare, Consiliul Nord-Atlantic, Statele Unite au anunţat un acord încheiat cu Norvegia care le permite să dispună de patru baze aeriene şi navale aflate la graniţa cu Rusia. Între timp a pătruns în Europa distrugătorul american „Arleigh Burke”, beneficiar al unei modernizări care „îi creşte raza de acţiune şi capacitatea armelor cu care e înzestrat”. „Arleigh Burke” e una dintre cele patru unităţi lansatoare de rachete cu desfăşurare avansată aparţinând Flotei a VI-a, aceea care, aflată la ordinele Comandamentului forţelor navale ale SUA în Europa (având cartierul general la Napoli-Capodichino), operează mai ales în Marea Baltică şi în Marea Neagră. Aceste vase sunt dotate cu lansatoare verticale Mk 41 produse de Lockheed Martin. Ele pot trimite (conform specificaţiilor tehnice oficiale) „rachete cu toate misiunile posibile : antiaeriene, antinavă sau de atac asupra unor obiective terestre”. Cele din urmă, printre care se află rachetele Tomahawk, pot fi purtătoare de capete convenţionale sau nucleare. Neputând şti despre care e vorba, Rusia estimează că la bordul acestor vase din apropierea teritoriului său se găsesc rachete de atac nuclear. În timp ce Londra indică şi ea că va trimite o unitate lansatoare de rachete în Marea Neagră, Moscova anunţă că, între 24 aprilie şi 31 octombrie, nu va fi îngăduită trecerea nici unei nave de război străine prin apele teritoriale ruse în trei zone ale Mării Negre. Situaţia va fi şi mai tensionată atunci când, la vară, se vor derula în Marea Neagră manevrele SUA-Ucraina Sea Breeze („Briza mării” – n.n.) la care vor participa şi alte ţări membre NATO, cu mai mult de 30 de vase, având şi sprijin aerian (avioane, elicoptere şi drone)” („Ordre USA contre la Russie : Italie au garde à vous”, mondialisation.ca, 20.04 2021).

Războiul din Ucraina, cu toate că ucrainenii au abandonat înţelgerile de la Minsk şi atacă intermitent regiunile separatiste Doneţk şi Lugansk, nu a început totuşi. Germania, prin Angela Merkel, a anunţat ferm că nu intenţionează să oprească proiectul Nord Stream 2 (unul dintre motivele importante ale discordiei). Şi, cu toate marile mişcări de trupe şi armament, cu nenumăratele declaraţii belicoase, pacea mai poate fi încă salvată. Diplomaţia (la vedere sau discretă) nu a fost încă total abandonată. Vladimir Putin şi Rusia şi-au arătat disponibilitatea de a sta de vorbă cu toată lumea, mai ales cu adversarii. Dar probabil că mai puţin cu puterea de la Kiev, considerată lipsită de autonomie. Ministrul rus al Apărării, generalul Serghei Şoigu, a arătat, în 22.04.2021, că Rusia a ordonat comandamentului forţelor sale armate ca trupele să se întoarcă la bazele lor permanente începând de vineri 23.04.2021, după exerciţiile militare din Crimeea şi Marea Neagră.


joi 15 apr. 2021

„România” (între ghilimele)

Petru Romoșan

La 100 de zile de la înscăunarea noii Administraţii americane, preşedintele Joe Biden e citat de comentatori independenţi în ghilimele : „Biden”. America ar fi condusă de „Biden”, adică noua Administraţie are un pseudonim. Ceva asemănător se întâmplă şi la noi. Atribuirea pomposului titlu de „preşedinte” lui Klaus Iohannis sună din ce în ce mai dogit. Ca să nu mai vorbim de bombastica apelaţiune de „prim-ministru” pentru Florin Cîţu.

Majoritatea guvernamentală este compusă de fapt (Kelemen Hunor dixit) din vreo cinci partide (PNL, PDL, USR, Plus, UDMR), în realitate grupuri de interese ilegitime, fără vreo legătură cu vreun popor, controlate de nişte generali „rezervişti” sau „activi”, dublaţi de oligarhia din umbră, colonială şi/sau aborigenă. Această majoritate este, ca de obicei, cântată de o detestabilă presă închiriată. Nici „opoziţia”, excesiv de constructivă (PSD-Ciolacu) sau fals deconstructivă (AUR + Şoşoacă single), nu e cu nimic mai brează, şi deci nu poate oferi vreo alternativă. America se îndreaptă forţat, pe model chinez, spre partidul unic, Partidul Democrat etern. Şi România îşi va îndeplini planul, va avea din nou şi ea un partid unic, deocamdată cu mai multe aripioare.

Cum s-a ajuns aici ? Pas cu pas, bineînţeles. Azi, descompunerea puterii politice e deplină, clasa politică pare să se întoarcă la nivelul anilor ’90. Cele două mandate ale lui Traian Băsescu, urmate de unul şi ceva al lui Klaus Iohannis, după o lungă perioadă de tranziţie haotică, cu Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi CDR, Adrian Năstase şi PSD, ne-au adus „pas cu pas” în şanţul în care ne găsim azi. Dar democraţia nu e compromisă numai în România, ci şi în SUA, Franţa sau Germania, în proporţii diverse, desigur. The Great Reset pare să vrea să se impună dincolo de proteste, dincolo de refuzul evident al populaţiilor de pretutindeni.

A fost şi încă mai este SARS-CoV-2. Sunt în curs vaccinurile, refuzate de o mare parte a populaţiei mondiale înspăimântate. Dar obiectivele lui The Great Reset sunt clare : pentru a atinge carbon zero net este necesară o scădere semnificativă a populaţiei, o depopulare, iar carbon zero net poate fi atins numai prin distrugerea industriilor consumatoare de energii fosile şi printr-un control sever al populaţiilor şi al dezvoltării. Cifrele şi priorităţile diferă de la o sursă la alta, dar toate merg în aceeaşi direcţie.

Prima mare realizare a programului globalist The Great Reset a fost cea din 20 ianuarie 2021 : Donald Trump a fost împiedicat să acceadă la al doilea mandat de preşedinte. Tot în program sunt şi câteva războaie, dintre care unul chiar la Marea Neagră. Mai sunt pe harta programului Taiwanul şi Arctica, cu resursele sale naturale majore, sau un război cu Iranul. Din punctul de vedere al SUA, China trebuie împiedicată cu orice preţ să devină prima putere economică a lumii. La fel cum Rusia trebuie împiedicată să se instaleze solid ca primă putere militară mondială. Iar Nord Stream 2 (legătura economică ombilicală între Germania şi Rusia), a cărui construcţie se va încheia peste 50 de zile, trebuie distrus la timp. Deşi aparent foarte diferite, covidul, vaccinurile, războaiele, Donald Trump şi populiştii din Europa, Nord Stream 2 fac parte din aceeaşi nouă ordine mondială schiţată de The Great Reset. Realizatori : băncile şi FMI, OMS (194 de ţări au semnat protocolul sanitar), ONU (finanţat masiv de Bill Gates), Adminisitraţia „Biden”, UE, CEDO şi sistemele de justiţie. Beneficiari : marea oligarhie mondială, adică 0,01 % din populaţia globului. Deci o stranie revoluţie a celor foarte puţini împotriva celor foarte mulţi.

Cei doi candidaţi prezumtivi din 2024 pentru funcţia de „preşedinte” în România, Mircea Geoană şi Dacian Cioloş, ne dau o idee clară despre cât de derizorie a devenit această funcţie. Fiindcă e vorba de două figuri binecunoscute, deja încercate şi cu rezultate penibile. Au notorietate, cum spun cei mai detestaţi „ziarişti” : sociologii, sondorii. Atâta doar că, în afară de notorietate, le lipsesc toate celelalte calităţi obligatorii. Iar ghilimelele din titlu puse României ar trebui să ne amintească, poate, şi cătuşele DNA filmate în exces în guvernările „Băsescu” şi „Iohannis”.


joi 8 apr. 2021

Mai poate fi oprit războiul ?

Petru Romoșan

Marea întrebare care încă se pune în aceste zile este : mai poate fi în vreun fel oprit războiul anunţat din Ucraina ? Mai ales după ce foarte multe tone de armament de toate mărimile şi calităţile, precum şi nenumărate trupe s-au masat, de cele două părţi, la frontierele autoproclamatelor republici independente rusofone din estul Ucrainei : Republica Populară Doneţk (RPD) şi Republica Populară Lugansk (RPL). Şi, de asemenea, în Crimeea şi în apropierea ei, tot de ambele părţi. Cu fiecare zi ce trece şi aduce ştiri alarmante una după alta, speranţa că războiul va fi înlocuit de diplomaţie şi că raţiunea va înlocui demenţa războinică se împuţinează, dispare.

Propaganda cea mai simplistă a fost pusă şi ea în mişcare. În aceste zile aflăm, din surse oficiale europene şi americane, că Rusia, şi nu Ucraina va ataca prima. Lucru care, de altfel, ar putea să se confirme brutal foarte curând pentru că în orice moment Rusia se poate transforma din imperiu atacat în forţă agresoare. Şi asta după vechile legi ale războiului. Pentru că fiecare are dreptul să ia iniţiativa care-l avantajează şi să nu aştepte să-i cadă cerul în cap. În orice caz, presa mondială, cu specialiştii ei militari, s-a pus şi ea deja în ordine de bătaie. Nu ne rămâne deocamdată decât să-i citim şi pe unii, şi pe ceilalţi, şi pe prooccidentali, şi pe proruşi, şi să încercăm să alegem grâul (informaţia corectă şi analiza inteligentă) de neghină (propaganda).

În Franţa, unul dintre cei mai citiţi şi recomandaţi analişti este The Saker (Andrei Raevsky), trăitor în Florida, SUA. The Saker este un rus alb de a patra generaţie, născut în Elveţia şi stabilit acum mai bine de 20 de ani în SUA, împreună cu soţia sa, şi ea urmaşă a unor ruşi albi care au fugit de bolşevici. The Saker e un blogger celebru în SUA, Europa şi în lumea arabă, fost analist militar pentru ONU la Geneva („Scriam în principal despre Orientul Mijlociu, dar, când s-a produs lovitura de stat din Ucraina, în 2014, am început să scriu despre evenimentele de acolo, iar blogul meu a devenit deodată şi foarte repede celebru pentru că scriam în engleză, dar dintr-un punct de vedere rus” – „Interview du Saker, alias Andrei Raevsky”, groupegaullistesceaux.wordpress.com, 31.10.2017).

Christelle Néant (un pseudonim ?) este o franţuzoaică din Luxemburg care şi-a abandonat jobul de webmaster într-o multinaţională şi a devenit „comunicatoare” în cadrul DoniPress (agenţia de presă separatistă a RPD). Christelle Néant transmite zilnic din republicile separatiste (www.donbass-insider.com). Şi mai sunt şi alţi autori consistenţi care merită urmăriţi sistematic, cum e analistul militar italian Manlio Dinucci ( „L’arte della guera : annali della strategia USA/NATO (1990-2015)”, Zambon Editore, 2015), preluat de presa independentă din Europa şi din America de Nord (mondialisation.ca).

O confuzie, ambiguitate nu a fost încă înlăturată : războiul cu Rusia e dorit în primul rând de Ucraina sau de SUA şi partenerii săi NATO vesteuropeni ? Cine manipulează pe cine ? Care este adevărata legătură a noului preşedinte american Joe Biden şi a Administraţiei sale cu Ucraina şi, mai ales, cum se poziţionează Deep State-ul faţă de acest anticipat război ? Dar aşa-zisul guvern mondial ? E posibil ca Administraţia Biden să fie manipulată de regimul de la Kiev al lui Zelenski ? Greu de crezut. Va rezolva războiul din Ucraina marile probleme economice şi sociale din SUA şi din UK ? Va deschide SUA simultan alte două fronturi, în Marea Chinei de Sud şi în Iran ?

The Saker (în lesakerfrancophone.fr) din 8.04.2012 : „Elitele americane sunt întru totul de acord în privinţa Rusiei, pe care o vor mai întâi îndiguită şi apoi distrusă. În ceea ce priveşte statele fantoşe americane din UE, ele n-au nici o putere proprie. Care ar fi deci obiectivele Administraţiei „Biden” ? Să creeze o confruntare între Rusia şi UE care i-ar da un sens lui NATO şi ar justifica desfăşurarea de forţe americane suplimentare în Europa, care, la rândul lor, ar întări în plus strânsoarea americană deja puternică în jurul beregatei colective a UE. Făcând să eşueze NordStream 2 (ceea ce se va petrece imediat ce conflictul din Donbas va deveni „fierbinte”), Statele Unite vor obţine nu doar o UE mult mai dependentă de SUA, dar şi mult mai puţin competitivă : în loc să cumpere gaz ieftin şi de bună calitate din Rusia, UE va cumpăra gaz mai scump şi de mai proastă calitate de la SUA. Programele de înarmare vor exploda, iar complexul militaro-industrial american se va îmbogăţi vânzând arme grotesc de supraevaluate propriei ţări şi „aliaţilor” ei europeni. Marile întrebări sunt deci următoarele : ar putea Rusia să schimbe viziunea americană reacţionând sub nivelul unei confruntări militare deschise ? Părerea mea e că asta e încă posibil dar că, din păcate, devine din ce în ce mai puţin probabil cu fiecare zi care trece. Asta înseamnă că acest conflict se poate transforma într-un al treilea război mondial cu arme nucleare şi tot restul ? Părerea mea este că acest scenariu devine pe zi ce trece din ce în ce mai probabil.”

Acelaşi The Saker scria în 6.04.2021 („Comprendre les psyops anti-Poutine : une préparation à la guerre” – lesakerphrancophone.fr) : „Războiul ar putea fi oare evitat ? Nu ştiu. Putin le-a dat ucronaziştilor (naziştilor ucraineni – n.n.) un avertisment foarte sever („consecinţe grave pentru statutul de stat al Ucrainei ca atare”). Nu cred nici o clipă că se preocupă oricine ar fi la putere la Kiev de Ucraina sau de statutul ei de stat, dar oamenii aceia sunt destul de inteligenţi ca să înţeleagă că un contraatac rus pentru a apăra LDNR (cele două republici autonome din Donbas – n.n.) şi, mai mult, Crimeea ar putea cuprinde şi lovituri de precizie care să ţintească „leadership”-ul cu rachete foarte moderne. Conducătorii ucronazişti ar trebui să-şi dea seama că au toţi ţinte desenate pe cap. Ar putea reflecta şi la următorul lucru : ce li s-a întâmplat şefilor de bande wahhabite din Cecenia după sfârşitul celui de-al doilea război de acolo ? (Indiciu : au fost identificaţi cu toţii şi executaţi.) Oare asta ar fi destul ca să-i oprească ? Poate. Să sperăm. Dar trebuie să păstrăm în minte faptul că, într-un viitor previzibil, Ucrainei nu-i mai rămân decât două opţiuni : „un sfârşit oribil sau o oroare fără sfârşit” (e o expresie rusească). Cel mai bun scenariu pentru populaţia ucraineană ar fi o scindare (relativ pacifică, să sperăm) a ţării în câteva părţi uşor de gestionat. Cea mai proastă opţiune ar fi, fără îndoială, un război pe scară mare împotriva Rusiei.”

Cu o zi înainte (5.04.2021), The Saker îi pomenise pe blogul său şi pe români : „Mă aştept să-i văd pe „consilierii” polonezi (şi americani, şi britanici) asistând forţele ucronaziste în timpul atacului lor asupra LDNR. În ceea ce le priveşte pe „surorile” ortodoxe ale Rusiei, cum sunt Bulgaria sau România, acestea vor face ce au făcut mereu în trecut : se vor alătura oricărei coaliţii antiruse. Vestea bună este că armatele lor sunt la fel de slabe ca armata Poloniei (pregătite pentru parade, dar nu pentru un război adevărat). De altfel, Marea Neagră este, în termeni militari, „un lac rusesc”. Aceste ţări mici vor gesticula deci cu elan, dar nu vor face nici o prostie.”

Manlio Dinucci atrage atenţia asupra unui alt „amănunt” („Joe Biden recrute les alliés”, reseauinternational.net, 6.04.2021) : „În aceeaşi politică intră şi noile Brigăzi de asistenţă pentru forţele de securitate, unităţi speciale ale armatei SUA care „organizează, antrenează, echipează şi consiliază forţele de securitate străine” […]. Ele sunt un instrument eficace pentru a lansa, sub acoperirea de „asistenţă”, operaţiuni militare aflate de facto sub comandament SUA. Asta explică de ce, după un relativ armistiţiu, şeful statului-major ucrainean, Ruslan Khomchak, a declarat la 1 aprilie că armata Kievului „se pregăteşte pentru ofensivă în Ucraina orientală”, adică împotriva populaţiei ruse din Donbas, folosind şi „forţe de apărare teritorială” (precum regimentul neonazist Azov), iar în această operaţiune „este prevăzută participarea aliaţilor NATO”.

Christelle Néant a prezentat în detaliu din Ucraina o crimă de război cu potenţial afectiv şi moral exploziv („RPD – L’armée ukrainienne tue un enfant à l’aide d’un drone à Alexandrovskoye”, reseauinternational.net, 6.04.2021) : ”Sâmbătă 3 aprilie 2021, o dronă a armatei ucrainene a lansat ceea ce pare a fi un dispozitiv exploziv artizanal în curtea unei case din satul Alexandrovskoie din RPD (Republica Populară Doneţk), ucigând un copil şi rănind-o pe bunica lui. Sâmbătă după-amiază, micul Vladislav (4 ani şi jumătate) se juca în curtea casei bunicilor săi din Alexandrovskoie, o localitate aflată destul de departe de linia frontului (la 15 km) pentru ca nimeni să nu se îngrijoreze că ar fi vreun pericol pentru copil să se joace afară. Bunica lui îl supraveghea din uşă când a avut loc o explozie în curte chiar lângă Vladislav. Copilul a fost aruncat în aer şi literalmente făcut bucăţi de biluţele din dispozitivul exploziv pe care l-a aruncat în curte o dronă a armatei ucrainene. Bunica lui Vladislav a fost azvârlită în spate şi rănită de cioburile de sticlă de la ferestrele care au explodat. […] Armata ucraineană are la dispoziţie drone Fury, PD-1, Raybird 3, Spectator, Leleka-100 etc. Or, se pare că Leleka-100, care a fost supusă la testări aprofundate în armata ucraineană în 2020, e deja folosită în conflictul din Donbas – e o dronă de mici dimensiuni şi poate zbura cu uşurinţă la 45 km de cel care o operează fără ca el să piardă controlul asupra dispozitivului care poate duce o încărcătură de 5 kg. […] Unele voci din Ucraina au pretins că e prea mare distanţa faţă de linia frontului, dar acest argument nu se susţine. O dronă mică precum Leleka-100 ar fi putut foarte bine să parcurgă cei 15 km dintre Svetlodarsk (aflat sub control ucrainean) şi Alexandrovskoie ducând un mic dispozitiv exploziv artizanal, totul fără cel mai mic zgomot.”


joi 1 apr. 2021

Aşteptând războiul din Ucraina

Petru Romoșan

Războiul din Ucraina se anunţă din mai multe direcţii pentru imediat după Paştele ortodox. Motivul care va fi folosit oficial de preşedintele Volodimir Zelenski este recuperarea Crimeei, pretins vechi pământ ucrainean, şi aplicarea Constituţiei ucrainene pe întreg teritoriul ţării, deci şi în Donbas. Ucraina ar putea deschide chiar două fronturi, în Donbas şi la Marea Neagră, pentru Crimeea. Desigur, sub atenta consiliere a partenerului american (plus Marea Britanie), adică un nou război prin proxy. Adevăratele forţe aflate în joc vor fi trei : SUA (prin Ucraina, România şi Polonia), economic Germania (şi UE) şi, bineînţeles, Rusia. Cele trei forţe au interese evident divergente. De unde şi pericolul enorm pentru zona în care ne găsim şi noi, românii, din România, din Republica Moldova şi din teritoriile româneşti ocupate de Uniunea Sovietică, aflate azi în componenţa Ucrainei vecine.

România este în parteneriat militar cu SUA şi în parteneriat economic cu Germania (UE), dar e lipsită de orice comunicare sinceră cu Rusia. Un rezultat al miopiei, al micimii care caracterizează politica şi diplomaţia din ultimii 30 de ani de la Bucureşti. Pentru că în acest conflict unele interese româneşti s-ar putea să fie convergente cu interese ale Rusiei. Mai ales în cazul din ce în ce mai previzibil al destrămării, împărţirii Ucrainei, caz în care vecinii îşi vor recupera teritoriile pierdute. S-ar putea să rezulte o Ucraină mult mai mică, în jurul Kievului, o ţară tampon între NATO şi UE, pe de o parte, şi Federaţia Rusă, pe de altă parte.

Nu e numai vina politicienilor şi a statului profund de la Bucureşti pentru relaţiile proaste dintre România şi Rusia. E şi vina politicienilor şi a complexului militaro-securitar de la Moscova că aceste relaţii sunt de multă vreme într-un punct mort. Continuându-şi politica imperială, aceeaşi de la Lenin şi Stalin încoace, ruşii nu le-au făcut românilor nici o concesie majoră. Mai ales în ceea ce priveşte cele două diferende istorice, tezaurul şi Basarabia. Dimpotrivă, au reanexat în 1944 şi Bugeacul (legat de Ucraina doar printr-un drum care trece pe teritoriul Republicii Moldova), Basarabia istorică (Gurile Dunării), şi Ţinutul Herţa, şi au făcut masive deplasări de populaţie în sensul rusificării sau ucrainizării şi al deznaţionalizării. Bugeacul ar fi trebuit să aparţină ori României, ori Republicii Moldova. România nu a avut motive să simpatizeze Rusia, deşi suntem tot ortodocşi, şi astfel s-a dus în mod natural spre o alianţă politică şi militară cu SUA.

În caz de război în Ucraina şi, mai ales, în cazul dezmembrării Ucrainei, România nu poate fi ajutată nici de Germania şi Franţa şi nici de Rusia. Dar SUA (şi Marea Britanie) îşi pot aduce aminte de eventualele revendicări justificate ale românilor. Colaborarea politică şi militară a României cu SUA e deja reglementată de tratate şi de apartenenţa noastră la NATO. România îşi va onora obligaţiile la virgulă. România va fi total alături de SUA, dar deloc de partea Ucrainei. Care, eufemistic, nu ne simpatizează şi pe care nici noi n-o simpatizăm – ceea ce nu poate fi un motiv de război.

Finalitatea războiului din Ucraina s-ar putea să fie una paradoxală : apropierea SUA de Rusia. Prin soldarea violentă a unui contencios (Ucraina-Rusia) care nu-i aduce SUA nici un avantaj, decât poate în imaginarul neoconservatorilor americani care-şi închipuie că pot ocupa şi exploata chiar Rusia. Adevăratul concurent al SUA pe eşichierul global este China, nu Rusia. Dacă va avea loc un război Ucraina-Rusia, ceea ce nu e deloc sigur încă, vor avea loc şi negocieri de pace după încheierea lui.

SUA poate apăra interesele României, ceea ce i-ar aduce un aliat sigur, istoric, pentru foarte multă vreme. Şi, foarte probabil, SUA, pragmatică aşa cum o ştim, nu va rata o asemenea ocazie. Prin România, SUA va putea bloca expansiunea Rusiei care vizează litoralul Ucrainei, dincolo de Donbas, care e deja practic desprins din Ucraina prin cele două republici autoproclamate, Doneţk şi Lugansk. Toate cu condiţia ca noi să avem avocaţi buni, diplomaţi de anvergură, aşa cum am avut înainte şi după 1918. Şi aici merită readus în memorie marele diplomat Vasile Stoica, cel care a fost trimis de Ionel Brătianu în SUA, pe lângă preşedintele Woodrow Wilson. Contribuţia Americii la Marea Unire din 1918 nu e suficient pusă în evidenţă.

Din nefericire, Klaus Iohannis, Florin Cîţu, nou-numitul ambasador la Washington, Andrei Muraru, Ministerul de Externe şi principalele partide politice nu par deloc să fie la înăţimea unui moment care poate fi crucial pentru ţara noastră. Merită să amintim aici că, în 11 septembrie 1939, la 10 zile de la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Nicolae Titulescu le scria o misivă strict confidenţială de la Saint-Moritz (Elveţia) regelui, primului-ministru şi ministrului de Externe : „Oricât de lung ar fi războiul, România trebuie să fie gata şi în vederea discutării condiţiunilor de pace şi să se pregătească din timp pentru ea […]. Este cert că ţinta României trebuie să fie de a nu restitui un centimetru pătrat din teritoriul ce posedă azi.” Vasile Stoica, cu un rol determinant în apărarea intereselor ţării la sfârşitul primului război mondial în SUA şi în Europa, spunea, într-o expunere de la Adunarea Deputaţilor din 16-17 decembrie 1919 : „O naţiune este o conştiinţă naţională, cât valorează una atât înseamnă cealaltă. Conştiinţa a ceea ce este şi hotărârea fermă este puterea cea dintâi a unui popor. Cum şi-o manifestă el, astfel îşi aşază rolul şi rostul în mijlocul neamurilor.”


compania
DE LECTURA

Mihai Neagu Basarab. Recenzie la

cartea lui Gelu Culea Artă, artişti, administraţie în anii ’80. Amintirile unui fost director la Fondul Plastic al Uniunii Artiştilort Plastici

Editura Compania ne înlesneşte cu acest prilej înţelegerea unui segment mai puţin cunoscut din istoria contemporană a artelor plastice în ţara noastră. În România socialistă, directorul Fondului Plastic era slujbaşul care împiedica o sumedenie de pictori să moară de foame. Este oarecum ciudat că într-un stat ateu, care combătea prin varii mijloace misticismul, o serie de funcţionari, nu foarte înalţi, constituiau un fel de Dumnezei în epocă. Principalul era ca nu cumva să bage de seamă chiar ei înşişi acest lucru. Cât timp nu-şi dădeau seama ce simbolizează, aveau voie să funcţioneze ca mari binefăcători.

Memoriile lui Gelu Culea sunt prefaţate de Petru Romoşan, unul dintre mulţii artişti pe care autorul i-a ajutat să supravieţuiască în momentele dificile ale oricărui început de carieră. Culea îi aminteşte în cartea sa pe majoritatea celor pe care i-a sprijinit să-şi vândă tablourile, să obţină un atelier, o locuinţă sau o slujbă, în sfârşit, să se descurce ceva mai bine decât în prealabil. Ajuns în pragul senectuţii într-o situaţie asemănătoare, Romoşan nu pierde ocazia de a mulţumi în prefaţa sa lui Dumitru Radu Popescu pentru vorba bună pusă pentru soţia sa în vederea angajării la Uniunea Artiştilor Plastici, care s-a materializat în cele din urmă prin angajarea lui la o galerie de artă a Fondului Plastic. De altfel, pe parcursul lecturii am întâlnit numeroase schimburi de amabilităţi şi relativ puţine puneri la punct prin corectarea unor diverse exagerări într-un mod civilizat, desigur.

Cartea are şi o introducere a autorului în care acesta îşi mărturiseşte intenţiile autobiografice profesionale, materializate în două capitole ample : „Intrarea în ring”, în care ne prezintă mai ales traseul său profesional înainte de a fi angajatul Fondului Plastic, şi „Începe dansul” – de fapt, capitolul pentru care a fost conceput tot volumul. Ar mai fi de menţionat şi un fel de epilog cu titlul „Altă viaţă (alta, dar de multe feluri)”, de dimensiuni mai reduse. Întreaga carte e scrisă cu mintea românului de pe urmă, adică dintr-o înţelepciune la care n-ajunge oricine şi la care probabil că n-ar fi ajuns nici autorul, în ciuda inteligenţei şi cumsecădeniei lui excesive, dacă n-ar fi avut prilejul să cunoască artişti de excepţie, cum au fost Corneliu Baba, Piliuţă, Mărginean, Ion Pacea, Câlţia, Ilfoveanu şi alţii, dar şi lideri politici ca Levente, Nicolae Bozdog, Ion Dincă (Te Leagă), Dumitru Necşoiu, Nicolae Matei, Joiţa, Cioară, Enache, Găinuşe, şi lista acestora poate şi ea continua.

Aici, în primul capitol mai amplu, sunt amintiţi de vreo două ori şi câte trei tovarăşi anonimi, deci ale căror nume nu contează, dar noroc că era pe timpul lui Ceauşescu, şi nu pe vremea lui Gheorghiu-Dej, când nu conta nici cine are dreptate, deşi autorul mărturiseşte, pentru a-şi evidenţia calitatea personală, că în socialism, în general, „cântăreau persoanele mai mult decât legile, valorile, morala”. Ruşii au formulat mai clar situaţia : „În socialism, ordinul bate legea.” Tradus în orice limbă europeană, textul sună : „În socialism există în permanenţă, latent sau activ, terorismul de stat.” Autorul îşi vădeşte constant înţelepciunea : în orice firmă, membrii şi funcţionarii fac adevărata ei valoare ; evenimentele nu cad din cer, noi le creăm ; cu modestie, se consideră consumator de artă, şi nu critic de artă profesionist.

Primul capitol începe cu fixarea datei la care a luat în primire postul de director al Fondului Plastic al U.A.P.R., 29 noiembrie 1980, post rămas liber în urma decesului fostului director Văzdăuţeanu. Iniţial, Culea fusese inginer la Întreprinderea de Prefabricate Progresul. De acolo, a trecut inginer la Direcţia de Investiţii din Ministerul Comerţului Interior, în locul predecesorului decedat în urma unui accident aviatic. Mai departe, urcând mai multe trepte datorită hărniciei şi competenţei, a ajuns director general adjunct al Direcţiei Generale Comerciale a Municipiului Bucureşti. În momentul în care magazinul „La vulturul de mare cu peştele în gheare” a trebuit să devină „Materna”, a început colaborarea autorului cu U.A.P.R. Colaborarea s-a extins în momentul în care s-a iniţiat refacerea centrului vechi al Bucureştiului, cu Hanul lui Manuc, Carul cu bere etc. Culea menţionează că, la dărâmarea Spitalului Brâncovenesc, subalterna lui, doamna Cristescu, l-a informat că s-a găsit o inscripţie semnată în 1834 de Safta Brâncoveanu conţinând blestemul : „Cel ce va dărâma spitalul pentru îngrijirea săracilor să moară de moarte năprasnică în zi de Crăciun !” Fire esoterică de la natură, Voican Voiculescu a tradus în faptă blestemul. Este amintit şi un Congres al P.C.U.S. la care din greşeală a fost ales Kirov în loc de Stalin, după care Stalin şi alţi tovarăşi de nădejde i-au împuşcat urgent pe Kirov şi pe ceilalţi care s-au încurcat la vot, restabilind legalitatea, vorba lui Iliescu. Este citat şi un automatism verbal al tovarăşului Matei : ”Cui nu înţelege de vorbă bună îi explicăm cu pumnul!”

Aceste picanterii apar în contextul strângerii colaborării cu diverşi pictori, de la care autorul învaţă. Corneliu Baba i-a spus : „În opinia creatorului o lucrare nu este niciodată încheiată. Tot ce ai de făcut este să o laşi aşa… şi să aplici cele învăţate la un alt tablou.” Uneori, autorul nu îndrăzneşte afirmaţii tranşante, ci se refugiază în spatele unor întrebări. Astfel, când încearcă să descifreze cauza longevităţii unui Aurel Ciupe sau Ion Musceleanu sau Pierre Cornu, tatonează : „Să fie oare secretul longevităţii lor faptul că s-au înconjurat de tinere frumoase ?” Apoi, referindu-se la condiţiile grele de viaţă ale artiştilor plastici români, dă compoziţia delegaţiei sculptorilor români la o reuniune a sculptorilor din ţările socialiste, care a avut loc la Sofia : „Jalea (şeful delegaţiei), Foamete şi Flămând (membri)”. Pe Sorin Ilfoveanu l-a ajutat să se mute de la Piteşti la Bucureşti. Acesta i-a atras atenţia asupra şcolii lui Ciucurencu : Traian Brădean, Constantin Piliuţă etc. Cred că totuşi autorul exagerează când afirmă că a aflat după puciul din decembrie 1989 că la Fondul Plastic se practica încasarea de comisioane pentru diferite înlesniri sau comenzi. Pentru aşa ceva i-ar fi trebuit o naivitate care nu se putea obţine decât cu consumarea a peste 80 % din inteligenţa pe care a avut-o în permanenţă întreagă. Fără a-i vorbi de rău pe Patriciu, Câmpeanu şi Tăriceanu, mărturiseşte că n-a putut colabora cu partidul liberal al acestor scursuri politice decât câteva săptămâni. Faptul că nu-i critică mă enervează şi mă face să-l bănuiesc pe autor, măcar din când în când, de stângism camuflat.

continuare »


Mihai Neagu Basarab. Recenzie la

volumul lui Mircea Maliţa Strategii de supravieţuire în istoria poporului român

Această a doua ediţie, revăzută şi adăugită, subintitulată Cuminţenia pământului, a văzut lumina tiparului la Editura Compania cu un cuvânt înainte semnat tot de acad. Dan Berindei ca şi prima ediţie. Trăim o perioadă istorică în care viitorul ne apare sumbru, tinzând chiar să dispară pentru scumpa noastră patrie. Cunoscând personal foarte mulţi oameni, între care mulţi intelectuali de marcă, subtili, mulţi scriitori şi istorici, am aflat încă de acum o jumătate de secol, pe cale orală, ceea ce poate accesa oricine astăzi dacă-i cade ochiul pe vreun text de Lucian Boia. Pesimismul mai mult sau mai puţin îndreptăţit altădată este în actualitatea zilelor noastre de-a dreptul constrângător. În acest context, cartea marelui înţelept tobă de carte acad. Mircea Maliţa îndeplineşte o funcţie terapeutică pentru toţi cititorii de valoare, pe care actualităţile şi perspectivele româneşti tind să-i îmbolnăvească. În finalul prezentării acestei capodopere de erudiţie, patriotism şi înţelepciune de rabin, acad. Berindei afirmă : „Strategiile de supravieţuire… este o carte care îl defineşte înainte de toate pe cel care şi-a consacrat realizării ei strădaniile, erudiţia sa multiformă, ascuţimea minţii sale. Dar este şi o carte necesară, mai ales în timpurile de confuzie prin care încă trecem. Autorul ei ne reaminteşte cine suntem, cum am străbătut miraculos valurile istoriei, care ne sunt profilul şi trăsăturile minţii şi, mai ales, ne încurajează în mersul nostru înainte. Recursul la istorie apare firesc în demersul autorului, ca şi viziunea sa neîncetat mondială. În realitate, el ne arată – spre luare la cunoştinţă ! – cum trebuie să fie un bun diplomat, pe ce trebuie să se întemeieze şi ce trebuie să urmărească. Din nou, trebuie să-i mulţumim academicianului Mircea Maliţa pentru acest nou şi frumos dar.”
După o scurtă introducere de 12 pagini, autorul rezumă pe 105 pagini istoria românilor într-un mod care astăzi te face, simultan, să te simţi mândru şi să te ruşinezi că eşti român, pulverizându-ţi totuşi orice pesimism, ceea ce pare imposibil, până nu citeşti această carte. De fapt, cartea propriu-zisă are două părţi: „Strategii militare şi paşnice” şi „Profilul românesc”. În prima parte, care are cinci capitole, primele trei sunt istorie pură, al patrulea este „Retragerea din istorie”, iar al cincilea – „Pe scena lumii”. Din primele trei capitole, iată un fragment, pozitiv, dar nu cel mai înălţător, referitor la Vasile Lupu : „Din agenda lui nu mai lipsesc schimbările patriarhilor de la Constantinopol şi certurile cu ei, înţelegerea cu Poarta pentru acceptarea patriarhilor aleşi de el, numirile principalilor clerici din toată aria ortodoxiei pentru care i se cerea consimţământul, asigurarea finanţării, controlul cheltuielilor, orientarea Bisericii în confruntările cu catolicii şi calviniştii. E greu de înţeles cum de i-au mai rămas timp şi energie pentru treburile interne şi externe ale Moldovei. Dar Lupu nu se desprindea de visul său şi se lăsa flatat de beneficiari, care-l socoteau locţiitor şi asemănător împăraţilor bizantini.” Prin contrast, contemporanul lui Lupu în Ţara Românească, Matei Basarab, avea ca obiectiv „eliberarea Peninsulei Balcanice şi nu restaurarea unui imperiu”.
„Retragerea din istorie”, formulată ca atare de Lucian Blaga, constituie o strategie de supravieţuire. Academicianul Maliţa consideră că nu există totală ieşire din istorie pentru cei care se străduiesc să supravieţuiască. Şi mai adaugă, amendându-l pe Blaga, „Legile evoluţiei funcţionează acolo unde, din contactul cu mediul, există selecţie”. Contemporan cu Blaga, Ştefan Lupaşcu a creat „o logică a energiilor pe baza opuşilor inseparabili”. Autorul insistă pe cuplul actualizare-potenţare : „Cele două forţe nu sunt nici duşmane, nici prietene, nu se ajută, nu se împiedică. Se poate să nu poţi acţiona – pasul e mic, aproape invizibil. În schimb, potenţarea, îmbogăţirea minţii şi adunarea resurselor ei creşte considerabil.” În zona acţiunii puternice, situaţia este inversă. Blaga remarcă pe bună dreptate că acceptarea modelelor occidentale bine alese funcţionează benefic, catalitic. Autorul înţelege ceea ce citeşte ca acela care a scris şi, beneficiind uneori, în plus, de bibliografie suplimentară, este ridicat prin discursul său deasupra multor surse bibliografice de prima mână. Academicianul Maliţa mi l-a crescut mult în ochii mei pe Blaga ca filosof al istoriei, aşezându-l, în această calitate, lângă compozitorul Enescu şi sculptorul Brâncuşi, consolidând astfel şi unitatea României ca sursă de genialitate.

continuare »


Mihai Neagu Basarab – recenzie la

volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor de Aurel I. Rogojan 

Se știe că moții sunt oameni aprigi, care au atât de mult caracter, încât practic n-au nevoie să piardă vremea stând pe gânduri, așa cum ne-a rămas din istorie modelul reprezentat de Avram Iancu. Ei bine, autorul acestei monografii are una dintre cele mai strălucite minți românești din ultima sută de ani. Am parcurs mai multe texte elaborate de generalul Rogojan, care are o anumită obiectivitate, în sensul că nu se jenează să relateze despre o serie de greșeli ale unor importanți demnitari comuniști, întocmai ca și fostul său șef, generalul Iulian Vlad. Ei doi exprimă în scrierile lor sâmburele, miezul tare al doctrinei comuniste, care s-a retras din oficialitate pentru că rămăsese neînțeleasă pentru prea mulți din puținii șefi ai lui Aurel Rogojan, într-o vreme în care progresul tehnic, mai ales, făcea din ce în ce mai cuprinzătoare mintea cetățeanului-standard. Artizanii tranziției au înțeles perfect situația și au distrus învățământul și medicina românească între multe – toate celelalte – compartimente ale vieții civilizate, bazându-se pe faptul că, dacă 28 de ani plătești lefuri de batjocură, este nevoie de 50 de ani după ce reglementezi salarizarea conform cu respectul față de muncă până când slujbașii ajung să-și merite noile salarii deja învechite.
Generalul Rogojan a fost șef de promoție și continuă să fie un mare pedagog atâta timp cât nu este împiedicat să vorbească și să scrie, pentru că aici este adevărata lui vocație : organizator de oameni care știu, au învățat ce anume au de făcut. Salariile și pensiile de la SRI măsoară, de fapt, felul în care generalul Rogojan și-a făcut și continuă să-și facă datoria, meseriașii din informații fiind, în fond, cam singurii români din țară, maturi și conștienți, de care guvernanților reali le este frică. Desigur, și în Cuvântul înainte al acestei cărți autorul este obiectiv, dar cu ochelari roșcovani : el vede o opoziție între kaizerul Germaniei și țarul Rusiei, când, de fapt, ei erau aproape cumnați, țarina fiind nemțoaică și tensiunea generată de aceasta lângă țarul Nicolae al II-lea, cam papă-lapte, nemulțumea în primul rând familia țarului, care a deschis seria conspirațiilor rusești încheiate cu triumful lui Lenin, după ce tot poporul rus era încredințat că Dumnezeu va modifica religia creștină într-un mod convenabil Rusiei, de-mi vine să zic : unde dai și unde crapă. Multe conspirații rămân în mâna lui Dumnezeu, să mă ierte domnul general Rogojan, dar eu așa văd problema. Câți români ar fi ieșit să demonstreze pe străzi în decembrie 1989 dacă ar fi știut că în România de azi, așa cum a ajuns să arate, vor părea a fi în frunte Dragnea și cu Viorica lui ? Autorul vede însă foarte corect că « Toți și toate sunt în spirala nesfârșitelor conspirații împotriva legii, bugetului, statului și drepturilor cetățeanului. Internaționalele criminalității organizate au luat locul internaționalelor proletariatului ». Partea proastă e că internaționalele proletariatului erau pe hârtie în ordine, iar în realitate erau așa cum internaționalele criminalității organizate încă n-au ajuns să se-mplinească, urmând ca, atunci când se vor desăvârși, să ne întoarcem la un comunism perfecționat, cu perestroika și fără glasnost. Asta, desigur, și cu condiția ca domnul general Rogojan și alți câțiva ca noi, din toată lumea, să ne continuăm activitatea. Finalul prefeței este romantico-patetic : « O stafie bântuie prin România. Stafia antipatriotismului deșănțat și a trădării naționale… Dacă vorbești de dragostea de neam și de credința datorată patriei ești un retard comunist. » Dragostea de neam se află în opoziție cu Proletari din toate țările, uniți-vă !. Ca să-i lichidăm pe cei care și-au făcut o situație, indiferent prin ce mijloace, în fiecare țară, compatrioții ! Toți comuniștii care au cochetat cu dragostea de neam au fost lichidați sau, în orice caz, detestați de comunitatea comuniștilor din toate țările. Se lupta ca șefii partidelor comuniste să fie de alte naționalități. La noi, unguri, bulgari etc. Cine cânta Hora unirii sub comuniști, inițial, primea o condamnare, și mulți au mai rămas câțiva ani în închisoare și după ce, în urma unei destinderi, a unei relaxări, a adormirii vigilenței comuniste internaționaliste, Hora unirii a început să se cânte la radio, oficial.

continuare »



Introducerea autorului

Noi mărturii despre
România penală (2013-2017) 

Politică, justiţie şi servicii secrete în ofsaid

A spune adevărul, chiar dacă e trist

Cu aproape patru ani în urmă, Editura Compania mi-a publicat cartea România penală văzută de un senator fost procuror, care cuprinde declaraţii politice şi interpelări pe care le-am făcut în Senatul României în perioada 2010-2013. Cele mai multe dintre ele îi priveau pe protagoniştii guvernării portocalii (preşedintele Traian Băsescu, premierii Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu, ministresa Elena Udrea) şi pe şefii principalelor unităţi de parchet (Parchetul General, DNA, DIICOT), serviciilor secrete (SRI, SIE, SPP, STS) şi ai altor instituţii de forţă (MAI, ANAF, ANI, CCR). Concluzia cărţii era că în timpul regimului Băsescu a fost constituit un grup infracţional organizat la cel mai înalt nivel statal şi că în fruntea principalelor instituţii din ţara noastră au fost promovaţi, în baza principiului nulităţilor controlabile, oameni relativ tineri, cu pregătire precară, mediocră şi experienţă redusă, care erau, de regulă, şantajabili şi au manifestat obedienţă faţă de tutorii şi protectorii lor politici. Cartea se încheie cu declaraţii şi interpelări din 2013 în care i-am avut în cătare pe liderii principali ai PSD, respectiv pe Victor Ponta, în calitate de preşedinte al PSD şi prim-ministru al guvernului României, şi pe Liviu Dragnea, în calitate de secretar general al PSD, vicepremier şi ministru al Dezvoltării Regionale.
Majoritatea afirmaţiilor mele au fost confirmate de evoluţiile ulterioare, inclusiv de dezvăluirile mai recente ale fostului deputat Sebastian Ghiţă, ale fostului colonel SRI Daniel Dragomir şi ale jurnalistului Dan Andronic, directorul ziarului Evenimentul zilei. România a devenit un stat aproape eşuat după cele două mandate prezidenţiale ale lui Traian Băsescu. Chiar şi acesta a recunoscut anul trecut că România a devenit un stat mafiot şi un stat poliţienesc. De la statul clientelar din timpul guvernării Năstase s-a ajuns la statul mafiot sub preşedinţia lui Băsescu, iar în ultimii ani tendinţa este evoluţia spre un stat disciplinar, poliţienesc. Statul de drept a intrat sub controlul binomului SRI-DNA, care a dominat Parlamentul, guvernul, justiţia, administraţia publică şi presa. Şefi de servicii secrete în tandem cu şefi de unităţi de parchete au ajuns să destructureze partide politice şi să constituie partide noi, de tip balama, ca UNPR, pentru a configura noi majorităţi politice, şi chiar să impună liderii unor partide, ca în cazul fostului preşedinte al PSD, Victor Ponta. Lupta anticorupţie a derapat spre răfuieli politice şi a intrat într-o fundătură după denunţarea protocoalelor care au instituţionalizat binomul SRI-DNA. Justiţia scârţâie din toate încheieturile şi trebuie resetată, după cum a spus-o însuşi actualul ministru de Justiţie, Tudorel Toader. Încrederea românilor în justiţie şi în instituţiile de forţă a scăzut considerabil.
Instituţionalizarea şi eficienţa binomului SRI-DNA au fost confirmate de rapoartele de activitate ale SRI pe anii 2009 şi 2013, în care au fost menţionate echipele operative mixte pro­curori-ofiţeri SRI şi s-a consemnat că juriştii SRI i-au ajutat pe procurorii DNA să instrumenteze 462 de dosare în 2013, inclusiv sub aspectul încadrării juridice. Conform unei analize realizate de profesorul universitar şi avocatul Radu Chiriţă, între 2010 şi 2015 în România au fost adresate instanţelor de judecată 109 946 de solicitări pentru mandate de interceptare telefonică, din care au fost aprobate 102 729 (93 %), ceea ce înseamnă că au fost interceptate minimum 300 000 de persoane (luând în calcul o medie de trei persoane interceptate pe un mandat). Potrivit rapoartelor anuale de activitate ale SRI, în perioada 2005-2015 Serviciul a pus în executare peste 250 000 de autorizări pentru interceptarea comunicaţiilor, numărul acestora cres­când de la un an la altul şi ajungând în 2014 să fie de 11 ori mai mare decât în 2005. SRI a devenit campion mondial la ascultat, dacă avem în vedere analiza statistică a Fundaţiei Friedrich Ebert Stiftung România, potrivit căreia SRI a solicitat şi a obţinut de 16 ori mai multe mandate de siguranţă naţională decât FBI, raportat la populaţia României, care este de circa 16 ori mai mică decât cea a Statelor Unite ale Americii, în condiţiile în care prima putere a lumii se confruntă cu ameninţări la siguranţa naţională mult mai numeroase şi mai grave.

continuare »


Fascinaţia ineditului : Ultima boemă
bucureşteană, de Mihai Neagu Basarab

Delia Marc

Copil fiind (nu cutreieram păduri ☺), eram cu ochii larg deschişi şi cu urechile ciulite în sala de aşteptare şi în cabinetul de dentist al tatălui meu, din Piaţa Victoriei – Ilie Pintilie – fost Bonaparte – actual Iancu de Hunedoara ☺.
Şi nu numai acolo, ci şi în curte, la “găzăria” care aparţinuse Garajului şi Depozitului de produse petroliere ale bunicului meu.
Şi nu numai acolo, ci şi la renumita cârciumă a lui Jerca, de pe Clopotarii Vechi colţ cu Povernei (demolată şi ridicat de curând un Boutique Hotel-Restaurant Vogue), unde mă aciuiam uneori lângă bunicul meu.
În aceste trei locuri veneau personaje interesante ale timpului trecut şi prezent în acei ani ai deceniilor şase şi şapte ai secolului trecut.
Veneau pictori şi poeţi care îşi plăteau uneori tratamentele şi consumaţia cu rodul talentului lor (pereţii de la Jerca erau renumiţi pentru lucrările şi semnăturile iluştrilor pictori şi graficieni care îi călcau pragul).
Veneau armeni, ruşi albi de viţă nobilă şi polonezi de asemenea, veneau greci de-ai lui Manolis Glezos, evrei foşti combatanţi în Spania – într-un cuvânt, refugiaţi din varii motive din ţările lor de baştină.
Se discuta în şoaptă, deşi se mai ridica uneori vocea şi fiecare avea educaţia conversaţiei – se ascultau cu respect unul pe celălalt.
Nu ştiam pe atunci cât de norocoasă şi nenorocoasă eram deopotrivă.
Nu ştiam pe atunci că mulţi dintre cei întâlniţi şi ascultaţi făceau parte din boema bucureşteană. Dar mi-am amintit mereu momente, fragmente, nume, figuri…
Iată de ce m-am grăbit să citesc acest volum subţirel la prima vedere, dar dens în conţinut, semnat de Mihai Neagu Basarab.
De profesie medic, cu specializare in psihiatrie (doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar în psihiatrie în 1990) şi cu specializare şi în homeopatie şi acupunctură, Mihai Neagu Basarab s-a aplecat încă din anii tinereţii asupra scrisului, debutând în proza SF, apoi dramaturgie, traduceri, cronici, rubrici permanente în reviste serioase, publicând volume de literatură şi de medicină. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1972. Din anul 1990 s-a stabilit la Freiburg, în Germania, concentrându-se asupra carierei medicale, dar şi asupra scrierilor sale de literatură, eseuri şi memorialistică.

continuare »


Stimate vizitator,

Cum ştiţi, probabil, la 25 mai 2018 intră în vigoare Regulamentul European 2016/679
privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal
şi libera circulaţie a acestor date (GDPR).

Editura Compania doreşte să vă poată informa despre noutăţile sale editoriale (prin newsletter trimis pe e-mail) şi să vă poată expedia cărţile pe care le comandaţi.

Pe lângă e-mail, comanda implică pentru noi prelucrarea şi conservarea şi a altor date
ale dumneavoastră cu caracter personal (nume, prenume, domiciliu, număr de telefon), respectând măsurile de securitate impuse de normele europene.

Dacă doriţi şi dumneavoastră să primiţi înştiinţări despre noutăţile noastre editoriale(newsletter), vă rugăm să vă manifestaţi explicit opţiunea :

DAŢI CLICK AICI şi astfel veţi rămâne abonaţi la newsletter-ul nostru.

În cazul în care nu vom primi din partea dumneavoastră acest acord clar exprimat, nu vă vom putea expedia cărţile pe care ni le comandaţi şi nici comunica titlurile recent apărute la noi.

Vă stăm la dispoziţie pentru orice informaţii suplimentare pe această temă.

Cu cele mai bune gânduri,
Editura Compania

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153 Bucuresti
Tel. editura : 021 223 23 28  Fax : 021 223 23 24
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37    021 223 23 25
E-mail : editura.compania@gmail.com  compania@rdslink.ro
www.compania.ro
Blog : www.compania.ro/blog


Despre o carte „cu titlu provizoriu”

Dr. Vlad Stroescu

Toamna trecută am primit, pe adresa redacției, o carte. Pseudonimul autoarei, deşi foarte sonor – Maia Levantini – nu suna cunoscut, aveam să aflu că e vorba de un debut. Iar titlul mi s-a părut prea lung şi redundant: Cu titlu provizoriu: Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România. Serios, cuvântul „titlu” chiar în titlu? Şi două subtitluri? Doar citindu-l, am crezut, de altfel, că am aflat tot ce trebuia să ştiu: că e vorba despre plecat din ţară, de întors în ţară, că personajul e melancolic şi, mai rău, psihiatru. Cum stau toată ziua în compania unui psihiatru de care nu am cum să scap – arta de a scăpa de tine însuţi este extrem de complexă şi rafinată şi eu nu sunt măcar un ucenic talentat –, am pus cartea pe raftul de la serviciu, amânând-o pentru o dată neprecizată. Mi-era şi cam teamă să o deschid, poate din acelaşi motiv pentru care, de la Moartea domnului Lăzărescu încoace mi-e teamă să văd filme româneşti: nu cumva să mă duc la cinema şi să constat că în loc de ecran e o imensă oglindă panoramică.
Întâlnirile mele cu cărţile sunt rareori întâmplătoare şi orice carte bună îţi schimbă viața, aşa încât oricât aş încerca eu să întârzii întâlnirile astea, din lene sau inerţie, până la urmă ele tot au loc. Într-o zi însorită de ianuarie, ajutat de mai multe circumstanţe, m-am trezit că deschid volumul şi încep să citesc. Şi ce mai surpriză am avut. Am absorbit pe nerăsuflate odiseea acestei colege, între vechi şi nou, între matrice şi străinătate, între disperare şi exaltare (deşi nici exaltarea nu e tocmai fericită). Îmi măsor cuvintele: şi Odiseu s-a întors şi apoi a plecat iar, nici el nu-şi găsea liniștea. Ajuns la sfârşit, am avut impresia de neterminat sau de abia început.
Nu ştiu cât de reală e Maia Levantini/Mona Dumitrescu (numele personajului principal care, totuşi, e mereu la persoana întâi) şi cât e un compozit de realităţi paralele, un amalgam de persoane autentice, căci o bucăţică din ea eram cu siguranţă şi eu. Copil antedecembrist, psihiatru postdecembrist care descoperă că, odată deschise porţile închisorii regimului comunist, deasupra sunt un şir lung de închisori, precum balenele concentrice ale lui Marin Sorescu sau lanţul coliviilor lui Dan Verona. Şi tot precum Iona, eroina nu încetează să caute ieşiri, fie pe dinăuntru, fie pe dinafară. Înăuntru e „marea cultură”, Kant şi Dostoievski, cu care figuri binevoitoare de profesori au „mobilat-o” ca să facă faţă orizontului cenuşiu comunist. Înăuntru mai e şi moartea. În afară sunt Bucureştii, Spitalul de Psihiatrie Obregia, policlinica de la Apaca şi, mult mai departe, pe alte planete, Franţa şi America. La capăt, absurdul şi aleatoriul universal.
E greu să pun punctul pe „i” şi să încadrez cartea asta. Or fi memorii? Ficţiune simplă nu e, pentru că e prea multă autenticitate: m-am speriat de-a dreptul recunoscând scenele şi obiceiurile de la Spitalul Obregia. E şi o curiozitate antropologică aici: în fiecare călătorie, articularea dintre străin şi familiar e minuţios construită. Dar nu e nici neoreportaj, e prea subiectivă pentru aşa ceva.
De fapt, dincolo de încadrări stilistice, ce şochează în carte e deschiderea absolută. Înţeleg de ce autoarea (sau autorul) se protejează (nu cunoaştem identitatea lui reală): eu unul nu aş fi avut curajul să vorbesc despre mine în felul ăsta, fără rezerve. Nici despre alţii – reflex de psihiatru, poate. Dar şi mai uimitor e felul elaborat în care deschiderea e construită: e ca şi cum omul din spatele discursului ar încerca permanent să se ascundă după limbaj şi ar eşua, calculat, de fiecare dată. Avem aici un discurs adesea ultracult, încărcat de referinţe livreşti, dar în acelaşi timp detaşat şi autozeflemitor, chiar balcanic pe alocuri. Avem simţ al umorului simultan cu cel al tragicului, adesea, de ce nu, în aceeaşi frază. Avem artificii stilistice ce includ tabele de contingenţă şi parodii după balada Mioriţa. Şi deşi e meşteşug în toată afacerea, iubeşti imperfecţiunile, pentru că ele arată că nu e doar făcătură scriitoricească. E foarte greu să fii sincer fără să cazi în patetism şi în fals. Limbajul de azi e atât de amăgitor încât adesea e suficient să deschizi gura şi ai şi eşuat, te-ai şi alienat. Dar Maia Levantini reuşeşte atât de bine, încât o vom pune în acea rară categorie de medici-scriitori unitari, fără sindrom de personalităţi multiple, care vorbesc pentru că noi, ceilalţi medici, nescriitori, nu putem să o facem.

Text preluat din Viaţa medicală, 31 ianuarie 2018


Lucifer şi Lucia Ferescu
sub steaua dimineţii

Vladimir Bulat

Într-un recent interviu acordat canalului Radio România Cultural, pictorul și scriitorul Petru Vintilă jr. afirma că pseudoromanul Lucia Ferescu sau Steaua dimineții, 2016, a fost inițial un soi de eseu, topit ulterior în capitolul al treilea al acestei scrieri. A mai spus că acelei narațiuni îi lipseau dialogurile, vocile unor personaje care să facă mai perceptibilă și mai vie cavalcada ideilor, informațiilor și acțiunilor din cuprinsul acestei scrieri care debutează într-o toridă zi a lui 1835 și se încheie tot într-o zi de iulie a anului 2060.
Să recitim pasajele din acest pseudoroman : „Ziua aceea de iulie a anului 1835 pogorâse asupra Bucureștilor o căldură cumplită. Soarele parcă se topise pe cer, aerul ardea ca o văpaie de cuptor și întreaga fire încremenise, lipsită de cel mai slab firicel de vânt. Vipia alungase de pe ulițe deopotrivă oameni și animale, toţi și toate căutând o umbră anemică de iluzorie răcoare. Marele târg se pustiise, vlăguit, și amorţise sub lava ce se revărsa necontenit din soarele nemilos” (pag. 17) ;
Ziua aceea de iulie a anului 2060 pogorâse asupra Cetății Eterne o căldură cumplită. Încă de la primele ore ale dimineții, soarele parcă se topise pe cerul de un albastru spălăcit, înfierbântând nefiresc pământul. Aerul frigea ca o văpaie de cuptor încins la roșu, indicând iluzia unor torente invizibile de lavă ce se revărsau peste Cetatea Eternă” (pag. 314).
Între aceste două zile de iulie se întinde o fantasmagorică urzeală narativă, care te face să o parcurgi cu sufletul la gură, uitând de secole, biblioteci, geografii, școli, apartenențe religioase etc. Petru Vintilă jr. și-a scris, am putea spune, romanul vieții ; a spus în el cam tot ce crede, știe, cunoaște, cam cum vede el șarpanta întregului univers, din care pământul e doar o fărâmă zguduită de controverse, neliniști, războaie, convulsii, cataclisme, molime, secretomanie și fanatism, din care, în esență, înțelegem că „mântuirea nu este ce pare a fi” (pag. 68).

continuare »


Cuvântul lui Dumitru Constantin Dulcan la lansarea volumului Lucia Ferescu
sau Steaua dimineţii
de Petru Vintilă jr. –
5 aprilie 2017

Această carte este o adevărată enciclopedie a culturii umane, scrisă cu o înaltă luciditate intelectuală şi născută după un lung travaliu de documentare, de facere şi de informare. După cum precizează autorul, cartea este un semiroman cu personaje luate din realitatea actuală şi din cea a secolelor trecute, pe care le înfăţişează trăind concomitent atât în lumile arhaice specifice istoriei secolelor XVIII şi XIX româneşti, cât şi în cele moderne.
Acţiunea romanului se petrece pe locul numit înainte Dealul Spirii, demolat pentru a se construi actuala Casă a Poporului. L-am prins şi eu înainte în forma sa rustică şi pitorească, cu case, multe neetajate, înconjurate de grădini cu dalii, crizanteme şi trandafiri, cu o viaţă semipatriarhală între vecinii care se cunoşteau din copilărie. Ca medic, i-am tratat pe mulţi dintre cei care au fost dezrădăcinaţi din casele lor şi nu s-au mai putut împăca cu noul statut impus cu forţa.
Riguros, aproape până la obsesie, întocmai ca un cercetător de nivel academic, Petru Vintilă jr. se foloseşte de personajele sale pentru a face o lungă incursiune în istoria religiilor, a sistemelor filosofice, a tradiţiilor spirituale şi, la modul general, a întregii gândiri şi culturi umane înscrise sub semnul marilor înfăptuiri dar şi al dramelor, al nefericirii, ca şi al rarelor clipe de linişte. Cartea lui Petru Vintilă jr. este un memento mori care îndeamnă la meditaţie asupra măreţiei şi limitelor omeneşti, un adevărat fluviu balzacian de întrebări şi răspunsuri.
Cartea este în acelaşi timp un compendiu al culturii umane, văzută cu un ochi ager, meticulos şi lucid. Spre deosebire de tendinţa actuală de a trata orice subiect căutând să-i reliefeze doar umbrele – reale sau imaginare –, Petru Vintilă jr. se înscrie într-un realism pe care l-aş numi onest, corect şi responsabil.
Dincolo de istoria contradictorie a lumii, Petru Vintilă jr. ne oferă în acelaşi timp măsura talentului său prin imagini care se lipesc de retina sufletului. Iată doar două exemple : « … câteva icoane vechi, zgrăvite naiv, în tonuri pastelate le insuflau oaspeţilor osteniţi de drum un calm patriarhal şi o linişte de început de lume. » Sau : « … căldura sobelor aromea a mere și gutui păstrate pentru iarnă. » Mie îmi amintește de lectura « Cronicilor optimistului și pesimistului » ale lui G. Călinescu, în care doar câteva linii de condei te transportau instantaneu într-o lume a visării.
Rigoarea și participarea afectivă cu care descrie relicvele vechilor civilizații găsite pe meleagurile noastre (Cucuteni, Gumelnița, Hamangia – datate la 6-10 000 de ani) mie personal îmi spun foarte mult despre educația primită în familie și despre rădăcinile străbunicilor săi înfipte solid în acest sol, chiar dacă, probabil, unele semințe ar fi putut avea și alte obârșii.
Cartea se încheie într-o notă apocaliptică. Personal, vreau să cred nu în dispariția lumii, ci în sfârșitul unei mentalități, al unui mod de gândire absolut periculos. Dacă nu ne schimbăm modul de gândire, care este tributar unui realism naiv, vechi de când lumea, nu avem șanse de supraviețuire în condițiile în care este suficientă o singură apăsare pe buton pentru ca întreaga omenire să se transforme în scrum. Tocmai pentru a evita acest catastrofal final este nevoie de o nouă paradigmă, o Nouă Spiritualitate, în acord cu psihologia umană, cu biologia noastră și cu, dați-mi voie s-o spun, cu voința Universului. Universul ne vrea ființe vii prin care se experimentează pe sine, și nu tăcerea cenușii spulberată-n vânt.
Iată deci ce misiune are această carte : este o excelentă chemare la trezirea spirituală. Vă invit s-o citiţi cu răbdarea şi bucuria cu care Petru Vintilă jr. ne-a dăruit-o scriind.



//