OPINII IN
compania lui ...

vineri 23 iul. 2021

Coşmarul covid continuă

Petru Romoșan

Iar am picat prost. Asta pare să fie soarta noastră. De un an şi jumătate, cu măsuri şi restricţii covid, România lui Klaus Iohannis imită la indigo, de multe ori prin metoda verificată copy-paste, Franţa lui Emmanuel Macron. Se pun în aplicare, probabil, nişte „indicaţii preţioase”. Franţa a anunţat, printr-un discurs televizat al preşedintelui în 12 iulie 2021, cele mai dure măsuri restrictive din lume ce vor intra în vigoare în lunile următoare. Măsuri care, cu unele obiecţii (pentru centrele comerciale care asigură alimentaţia de bază şi pentru diminuarea drastică a unor amenzi date patronilor de restaurante – de la 45 000 de euro la 1 000 de euro), au fost confirmate şi de Consiliul de Stat. La fel ca în România, contraputerile (checks and balances, les contre-pouvoirs) au încetat să existe. Iar media mainstream e „à la botte”, total cumpărată şi prostituată. Semne clare că dictatura se instalează, democraţia e doar „o frază de dânşii inventată”. Constituţia a fost abolită pe şest.

În prima linie sunt medicii şi infirmierele, toţi lucrătorii din sistemul de Sănătate. Cei care au dus greul în ultimul an. Pentru ei a fost decretată în urgenţă vaccinarea obligatorie. În schimb, corpul medical a anunţat greve nelimitate, fără termen. Dar aceste măsuri ale guvernării Macron, ca şi multe altele, nu par să aibă un obiectiv de sănătate publică. Dimpotrivă. De fapt, se intenţionează închiderea cât mai multor spitale, diminuarea în continuare a numărului de paturi. Pentru că Franţa se găseşte într-o situaţie economică aproape la fel de proastă ca România mutatis mutandis. Datoria publică franceză a depăşit 100 % din PIB : a fost de 112,2 % din PIB în martie 2021, adică 2 739,2 miliarde de euro. E vorba de datoria statului, a Securităţii Sociale şi a colectivităţilor. Nu sunt luate aici în calcul datoriile familiilor şi ale companiilor. Mai ales cele mici şi mijlocii. Companiile zombie s-au înmulţit dramatic. Trebuie tăiat la sânge din cheltuieli. Sub ameninţarea intrării în încetare de plăţi. În plus, toate marile bănci franceze (BNP Paribas, Crédit agricole, Société Générale) sunt golite de capital şi ciuruite de credite neperformante acordate pe cumetrii. Deja retragerea câtorva mii de euro se face cu preaviz de 48 de ore şi trebuie date explicaţii pentru orice retrageri mai importante (din banii proprii !).

Măsurile restrictive extreme anunţate de preşedintele francez sunt deja cunoscute. Aceste măsuri au fost aprobate în Consiliul de Miniştri şi vor fi votate urgent în Parlament. Vaccinarea copiilor, vaccinarea obligatorie a unei largi părţi a populaţiei pentru început şi paşaportul sanitar vor deveni lege. Militanţii români împotriva restricţiilor de tot felul cunosc deja măsurile anunţate de Franţa. Şi, deşi Klaus Iohannis nu le-a citit încă de pe prompter, ele vor fi, probabil, translatate şi în România. De aceea, militanţii români pentru respectarea Constituţiei şi pentru libertate au chemat la manifestaţie pentru sâmbătă 24 iulie după-amiază (de altfel, se va manifesta atunci şi în Franţa şi în alte locuri din lume).

Luna septembrie şi toamna lui 2021 nu vor aduce nici o veste bună pentru români. După varianta Delta vor defila celelalte litere ale alfabetului grec, gama, epsilon, lambda etc., până la vaccinarea finală. Măsurile restrictive vor fi reluate, probabil, şi în primăvara lui 2022. Parcă seamănă cu un nou război mondial care nu-şi spune numele. Un război biologic încă ascuns. Obiectivul nu pare să fie sănătatea populaţiei, ci paşaportul sanitar, care va permite controlul total. Ceva nemaivăzut până azi. Şi cine vreţi să ne apere ? PNL şi USR ? Klaus Iohannis ? Florin Cîţu ?

Dar, pentru că veni vorba de Florin Cîţu, totuşi, de ce acesta nu poate explica public unde se duc banii din faraonicele împrumuturi pe care le face de când a ajuns în guvern, mai întâi ca ministru de Finanţe ? Atâta timp cât nu dă nici o explicaţie, avem dreptul să ne imaginăm orice. De exemplu, se duc cumva aceşti bani în recapitalizarea şi salvarea firmelor acoperite ale Noii Securităţi, internă şi externă, SRI şi SIE, şi, cum s-a văzut, DIA (vezi articolul lui Sorin Roşca Stănescu, „Un scandal uriaş la vârful Armatei României”, corectnews.com, 22.07.2021) ? Aparent, SIE are multe firme în România, pretinde că prin acestea poate lucra în străinătate. Călătorii, vacanţe, distracţii, aniversări, nunţi ? Desigur, e vorba de alte firme decât cele ale lui Cătălin Harnagea, fost şef SIE, despre care un fost mare spion român spunea că acesta şi-ar fi făcut ucenicia în spionaj rupând bilete la Teatrul Mic („Eu, la Teatrul Mic, şi portarii îi aveam de la Securitate. Am avut unul care a ajuns după aceea şef mare la Serviciile Secrete. Harnagea îl chema. Era portar, domnule, şi era omul Securităţii” – Dinu Săraru, citat după Observator cultural, 17.12.2002).

A fost „fabricat” Florin Cîţu de SIE ? Unii spun că a fost inventat chiar de CIA (în colaborare cu SIE ?). Să nu exagerăm totuşi. E constituţională avansarea unui pion al serviciilor până la postul de prim-ministru ? De aceea a fost adus aproape anonimul Florin Cîţu la guvern, pentru a împrumuta România până în gât şi a redistribui banii Noii Securităţi ? Cunoscut acum câţiva ani doar prin nişte mediocre articole economice (reluate din când în când de pe blogul său pe Cotidianul), într-un timp-record Florin Cîţu a devenit senator, ministru al Finanţelor, prim-ministru şi, foarte probabil, viitor preşedinte PNL. Modelul pare că fie cel al lui Emmanuel Macron, care a trecut de la Banca Rothschild la preşedinţia Franţei (secretar adjunct la Elysée al lui François Hollande), a devenit rapid ministru al Economiei, Industriei şi Digitalului, apoi preşedinte. Va fi micuţul Cîţu preşedinte în 2024 sau chiar mai devreme ?

Bietele servicii secrete, ultrafinanţate şi cele mai numeroase din lume pe cap de locuitor, au fost lovite crunt de covid şi trebuiau ajutate masiv. Aşa se pregăteşte temeinic dictatura ! În acelaşi timp, firmele mici şi mijlocii mor, dispar pe capete. Iar aceste firme, mici şi mijlocii, angajează, ca mai peste tot în lume, jumătate din forţa de muncă. Şi aproape toate sunt româneşti. Dar cine a comandat cele 120 de milioane de doze de vaccin pentru 2 miliarde de euro ? Vreo firmă civilă ? Mugur Isărescu şi BNR au vreun amestec în împrumuturile disproporţionate ale ţării ? Au adus aurul românesc acasă ? Cum sunt administrate rezervele BNR ? Ce încredere putem să-i acordăm BNR-ului condus de Isărescu ?

Merită să fim foarte atenţi la gestionarea epidemiei în Franţa. Ministrul Sănătăţii, Olivier Véran, cea mai detetstată persoană din această ţară după Emmanuel Macron, a cerut, în plus, vaccinarea femeilor însărcinate. Monstruozitatea nu are nici o limită. Deocamdată, din septembrie, la redeschiderea şcolilor, vor fi vaccinaţi obligatoriu copiii de la 12 ani în sus. Dar Olivier Véran şi Emmanuel Macron îşi vor schimba, poate, din nou părerea şi vor impune vaccinarea obligatorie a tuturor copiilor, începând cu nou-născuţii. În recentul discurs al lui Macron nu s-a spus nimic despre cei care, din cauza unor boli grave (cancer, inimă, diabet etc.), nu se pot vaccina, şi nici despre cei care au făcut boala şi au deci anticorpii necesari. Doar stahanovismul vaccinal contează. Iar aceste măsuri pot fi preluate prin copy-paste şi în România. Ultradetestatul azi Raed Arafat s-ar putea ocupa de asta. La cererea lui Klaus Iohannis. Şi a lui Florin Cîţu, noul mare lider liberal. Un amărât de repetent până mai ieri.

În Franţa (şi, probabil, la fel şi în România), 20-30 % din populaţie va refuza definitiv vaccinarea. Aceşti „rezistenţi” nu vor putea deci să aibă un paşaport sanitar. „Sectanţii covid” sunt, la rândul lor, maximum 20-30 %. Baza electorală a lui Emmanuel Macron şi a lui Klaus Iohannis (varianta cea mai optimistă !). Spre 50 % din populaţie priveşte cu scepticism spre cele două poziţii extreme. Deşi unii dintre cei 50 % se vaccinează. Dar nu le cer şi altora s-o facă. Este rolul politicienilor (doctori de ocazie în epidemie) şi al doctorilor (politruci) să împartă populaţia în vaccinaţi şi nevaccinaţi ? Unde poate duce o asemenea polarizare ? Despre beneficii pentru sănătate nu poate fi vorba, iar covidul este azi destul de bine cunoscut, circumscris, studiat de specialişti, în ciuda propagandei deşănţate.

Când se va termina coşmarul covid ? După unele guverne europene (sub îndrumarea OMS, controlat la rândul său de Big Pharma şi Big Tech) şi după „sectanţii covid”, niciodată. În orice caz, multă lume se teme că în toamna lui 2021 măsurile restrictive – purtarea măştii, consemnarea la domiciliu, vaccinarea obligatorie a tot poporul – vor lua un nou avânt progresist. Deşi se apropie împlinirea a doi ani de criză sanitară (reală sau imaginară) şi a doi ani de catastrofă economică şi socială.


joi 15 iul. 2021

Vaccinare obligatorie, paşaport sanitar, război biologic (şi economic)

Petru Romoșan

Deşi trecem la o nouă fază majoră în cursul aşa-zisei pandemii după discursul foarte agresiv al preşedintelui francez, Emmanuel Macron (perceput ca o formă de răzbunare împotriva francezilor care par să nu-l mai vrea deloc !), de acum câteva zile (12.07.2021) – vaccinarea copiilor, vaccinarea obligatorie şi paşaportul sanitar –, încă nimeni nu ştie cu adevărat de unde a apărut noul coronavirus. Are o provenienţă naturală, a fost scăpat dintr-un laborator chinez (Wuhan) şi, mai nou, nu e vorba cumva de un atac biologic premeditat ?

O revistă online din SUA (The Unz Review) a publicat în ultimul an, începând cu aprilie 2020, o lungă serie de articole care încearcă să răspundă la întrebarea fundamentală despre originea virusului. Cele mai multe articole şi cele mai neortodoxe sunt scrise chiar de Ron Unz, directorul publicaţiei. Ultimul său articol, foarte lung şi cuprinzător, recapitulează toate ipotezele mai importante apărute în toată media din ultimul an şi jumătate („American Pravda : the Covid Epidemic as lab-leak or biowarfare ?”, www.unz.com, 12.07.2021). Acest articol a fost tradus şi adaptat în româneşte de site-ul Ziuanews (condus de Bogdan Comaroni) sub titlul „Dovezile că epidemia de Covid e un război biologic nu mai contenesc. Care e scopul final ?!” (ziuanews.ro, 13.07.2021). Iar concluziile cercetării aproape exhaustive a lui Ron Unz sunt, într-adevăr, înspăimântătoare.

Americanul Ron Unz demonstrează prin raţionamente greu de combătut, deşi probele directe sunt puţine (un raport al DIA din noiembrie 2019 către parteneri NATO şi Israel, comentat de ABCNews şi de televiziunea israeliană, înainte ca guvernul chinez să înţeleagă ce se întâmplă la Wuhan), că am avea un război biologic (şi economic) al SUA împotriva Chinei (şi Iranului) început în timpul preşedinţiei Donald Trump şi, evident, scăpat de sub control. Iar SARS-CoV-2 nu ar fi decât ultima etapă a acestui război biologic (şi economic) după gripa aviară din 2018 şi gripa porcină din 2019 (care a dus la pierderea a 40 % din producţia de carne de porc, aliment foarte important pentru chinezi). Eventual, ar trebui luate în considerare şi SARS, şi MERS, apărute şi circumscrise tot Chinei.

Despre preşedintele Donald Trump s-a spus frecvent, ca o laudă, că nu a iniţiat nici un nou război, doar le-a continuat pe cele începute de alţi preşedinţi (George W. Bush şi Barack Obama). Aşa este, Trump nu a declanşat nici un nou război clasic. Dar cum rămâne cu războiul economic sever cu China şi, eventual, cu acest straniu război biologic extins ? Ron Unz susţine că Trump ar fi inocent (probele sunt măsurile incompetente luate de preşedintele american în lupta cu coronavirusul) şi că vinovaţii ar trebui căutaţi printre elementele neoconservatoare (foarte numeroase !) din Administraţia Trump (Mike Pompeo, John Bolton şi destui alţii, printre care mulţi militari). Dar aceştia nu reprezentau tot preşedinţia Donald Trump ?

Discursul lui Macron din 12.07.2021 a fost lung, patetic şi năprasnic. Site-ul elysee.fr al preşedinţiei franceze prezintă pe scurt măsurile sanitare anunţate în discursul preşedintelui pentru următoarele luni, după ce o lege va fi trecută pe repede înainte prin Parlamentul francez : „Trebuie să mergem spre vaccinarea tuturor francezilor, căci este singurul drum spre întoarcerea la viaţa normală. Vaccinarea va deveni astfel obligatorie pentru personalul sanitar şi non-sanitar din spitale, clinici, aziluri de bătrâni, instituţii consacrate persoanelor cu handicap, pentru toţi profesioniştii sau benevolii care vin în contact cu persoane vârstnice sau fragile, inclusiv la domiciliu. Începând cu 15 septembrie se vor institui controale şi se vor da sancţiuni. Ca un complement al vaccinării se vor lua noi măsuri pentru a împiedica răspândirea virusului :

  • începând din această săptămână vor fi întărite controalele la frontiere
  • începând din 21 iulie, utilizarea paşaportului sanitar va fi extinsă la spaţiile culturale şi de distracţii
  • începând cu luna august, paşaportul sanitar va fi cerut în cafenele, restaurante, centre comerciale, precum şi în spitale, aziluri de bătrâni, instituţii medico-sociale şi în mijloacele de transport pe distanţe lungi
  • în toamnă, testele PCR vor trebui plătite, cu excepţia cazurilor în care sunt recomandate de medic, şi aceasta pentru a încuraja vaccinarea mai degrabă decât înmulţirea numărului de teste”.

Merită să adăugăm aici un fragment din discursul propriu-zis al lui Emmanuel Macron care aduce alte informaţii importante : „Pentru elevii din colegiu (începând cu vârsta de 12 ani – n.n.), liceeni şi studenţi : campanii de vaccinare specifice se vor desfăşura în instituţiile de învăţământ de la reluarea cursurilor în toamnă. Vreau să mă adresez, în sfârşit, şi celor care, după ce s-au vaccinat primii în ianuarie-februarie, vor constata curând că le scad anticorpii, că le slăbeşte imunitatea. Vreau să-i liniştesc. Începând din toamnă se va organiza o campanie de rapeluri pentru a vă permite să beneficiaţi de o nouă injecţie după acelaşi sistem şi în aceleaşi condiţii ca în cazul primei sau primelor doze. Veţi putea să vă programaţi chiar din primele zile ale lunii septembrie.”

         Măsurile cele mai severe în direcţia vaccinării obligatorii sau a consemnării la domiciliu au fost luate în Marea Britanie, Israel, Grecia şi Franţa. Pe lângă China, desigur, la începutul anului 2020. Ne putem întreba dacă vaccinarea obligatorie, deci consumul maxim de vaccinuri, nu era planificată încă din 2019 sau chiar mai înainte, când ar fi fost lansată această vastă operaţiune, acest eventual război biologic. Poate trebuie să vedem cine deţine producătorii de vaccinuri şi unde se duc banii pentru vaccinuri cumpărate la nivelul statelor (Big Pharma). Am putea descoperi că e de preferat un preşedinte american „uituc”, cum e caracterizat adesea Joe Biden, unui preşedinte „clovn”, „bufon”, în timpul căruia ar fi început un devastator război biologic (cu scopuri economice).

         Dezvăluirile în legătură cu războiul biologic (şi economic) sunt doar la început. Vastul aparat de propagandă american a acoperit cu totul vocea chinezilor şi a iranienilor (cum arată Ron Unz). Timp de un an şi jumătate au fost discutate atât de media mainstream, cât şi de majoritatea altermedia doar originea naturală a coronavirusului (azi teorie total abandonată) sau scăparea vinovată a SARS-CoV-2 din laboratorul de la Wuhan (azi contestată cu probe solide – vezi articolul citat al lui Ron Unz). Fort Detrick şi zecile de laboratoare americane de cercetări biologice au fost uitate cu grijă în toată media occidentală.

Care ar fi miza războiului biologic (şi economic) din timpul preşedinţiei Donald Trump contra Chinei (şi Iranului), război scăpat de sub control din prostie şi incompetenţă, şi care a lovit foarte puternic şi SUA prin cele câteva milioane de chinezi care locuiesc în America, în SUA şi în Canada ? Ne amintim că Trump nu a închis frontierele aeriene pentru China la începutul pandemiei. Miza războiului biologic ar fi menţinerea hegemoniei americane şi eliminarea din competiţie a celui mai improtant concurent, China (aliată cu Iranul). E oare posibil să trăim în aceşti ani al treilea război mondial (război biologic şi, implicit, economic) şi nici măcar să nu avem habar ?

Ron Unz, citând mai mulţi experţi, ne arată ce este războiul biologic :

„O armă biologică este singura armă de distrugere în masă care îşi găseşte utilitatea pe întreg spectrul conflictului. Folosirea armelor biologice sub acoperirea unei boli apărute în mod natural sau endemic îi furnizează atacatorului potenţialul pentru a nega faptul în chip plauzibil. În acest context, armele biologice oferă mai multe posibilităţi de a fi folosite decât armele nucleare… Armele biologice pot fi folosite în circumstanţe non-războinice sub aparenţa unor evenimente naturale, în cursul unor operaţiuni altele decât războiul, sau pot fi folosite în scenarii de luptă directă împotriva oricăror organisme vii – om, animal sau plantă. Răspândirea deliberată de agenţi biologici poate fi negată în chip plauzibil invocând boli sau evenimente care se ivesc în mod natural… Potenţialul războiului biologic de a produce pierderi economice semnificative şi, în consecinţă, instabilitate politică, totul putând fi negat plauzibil, îl depăşeşte pe cel al oricărei arme cunoscute.” Aceste cuvinte au fost scrise în 1998 de Robert P. Kadlec, care a devenit apoi consilierul specializat în război biologic al Administraţiei George W. Bush, iar foarte recent, în 2017, s-a întors la guvernare ca secretar adjunct sub Trump. Analiza sa limpede a readus în memorie câteva fapte tulburătoare pe care le-am semnalat în primul meu articol din aprilie 2020 : „În anteriorii doi ani, economia chineză suferise deja pierderi grave din pricina altor noi boli misterioase, deşi acestea aveau ca ţintă mai degrabă animale de fermă decât oameni. În 2018, un nou virus de gripă aviară a măturat ţara, eliminând mare parte din industria avicolă a Chinei, iar în 2019 epidemia de gripă porcină a devastat fermele de porci ale Chinei, distrugând 40 % din sursa internă primară de carne, cu care ocazie s-a vorbit despre faptul că boala ar fi fost răspândită de nişte misterioase minidrone… Deci, trei ani în şir, China a fost impactată de noi boli virale ciudate, dar numai cea mai recentă a fost letală pentru oameni. O asemenea dovadă e doar circumstanţială dar „modelul” apărea ca foarte dubios.” Mai mult, trăsătuile specifice ale Covidului par să intre în aceeaşi categorie. La începutul anului trecut, noi am publicat punctul de vedere al unui specialist în rezervă care lucrase 40 de ani în domeniul apărării împotriva atacurilor biologice şi care sublinia caracteristicile epidemiologice neobişnuite ale virusului, care era extrem de contagios dar avea o rată de mortalitate de 1 % sau mai puţin. I-am rezumat astfel analiza : […] Cu cuvintele sale, „o boală cu transmisibilitate mare şi rată a mortalităţii mică e perfectă pentru a distruge o economie”, ceea ce sugera că trăsăturile aparente ale coronavirusului se apropiau de un optim în această privinţă.” Decenii de-a rîndul, America a întreţinut cel mai extins program de arme biologice, absorbind, după căderea URSS, mult din fostele capacităţi sovietice. În acest moment, SUA posedă o reţea globală de laboratoare de cercetări biologice în 25 de ţări, multe dintre ele aflate la graniţa cu China sau cu Rusia” (din art. cit., Ron Unz, 12.07.2021).


joi 8 iul. 2021

Babilonia UE

Petru Romoșan

În vreme ce România şi românii se agaţă cu ghearele şi cu dinţii de visul lor european, de apartenenţa lor la UE, de PNRR-ul ratat de mai multe ori de ministrul amator dar foarte îngâmfat Cristian Ghinea şi de întreg guvernul Cîţu, analişti de pretutindeni văd o îmbătrânire urâtă a Europei, o scădere brutală a relevanţei Bătrânului Continent, aproape o marginalizare. Ultimii 10-20 de ani de creştere fabuloasă a Chinei (economică, socială, politică, militară, culturală) a schimbat toate perspectivele şi toate ierarhiile. Rusia, cu investiţii aparente mult mai mici, a reuşit să depăşească militar periculos SUA, liderul „lumii libere” şi protectorul militar al UE. Din toate punctele de vedere, UE se găseşte la o răscruce periculoasă, cu riscul dezmembrării, evident, la orizont.

În România, spre deosebire de Franţa, de exemplu, nu au apărut adevăratele documente despre naşterea UE. Părinţii ei fondatori sunt priviţi în continuare cu respect şi îşi au încă busturile în bronz în Parcul Herăstrău. Dar dovezile sunt clare şi sunt cunoscute nu numai în Franţa. Jean Monnet, negustor de coniac, a fost un agent plătit al CIA. Robert Schuman, primul preşedinte al Parlamentului European (1958-1960), a semnat şi el acordurile de la München din 1938 ca deputat de Moselle. Walter Hallstein, primul preşedinte al Comisiei Europene, unul dintre juriştii lui Hitler, a fost ofiţer al Wehrmacht-ului în Franţa, capturat de americani şi dus în SUA. Hallstein a contribuit substanţial la redactarea Tratatului de la Roma (25 martie 1957 – tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene, compusă din şase state : Franţa, Italia, RFG, Olanda, Belgia şi Luxemburg). Pe scurt, UE a fost gândită de SUA ca versant economic al NATO.

Declaraţia de la 2 iulie 2021 prin care se anunţă formarea unui nou bloc politic (populişti, suveranişti, naţionalişti, extremişti) a pus pe jar establishment-ul dominant de azi, neoliberal şi progresisto-neomarxist. Printre semnatari se regăsesc Jarosław Kaczyński – PiS (Polonia), Viktor Orbán – Fidesz (Ungaria), Marine Le Pen – Rassemblement National (Franţa), Matteo Salvini – Liga (Italia), Georgia Meloni – Fratelli d’Italia (Italia), Santiago Abascal – VOX (Spania) şi alte partide mai mici din Austria, Belgia, Olanda, Danemarca, Finlanda, Grecia, Bulgaria, Estonia, Lituania şi România (PNŢCD). Organizarea noii grupări politice e abia la început dar prezenţa celor doi lideri puternici din Ungaria (Viktor Orbán) şi Polonia (Jarosław Kaczyński), care chiar conduc ţările lor, împreună cu celebra dar inconsistenta Marine Le Pen (Franţa) şi cu la fel de celebrul Matteo Salvini (Italia), sunt deja o garanţie că lucrurile pot fi duse până la capăt. Până la urmă se vor alătura AfD (Germania), după alegerile din septembrie, PWW-Geert Wilders (Olanda) şi, probabil, şi alţii.

Spaima neoliberalilor şi a progresiştilor-neomarxişti e însă nejustificată. Nici unul dintre aceste partide nu atacă încă problemele care macină şi care riscă, ele, să distrugă UE. Nici un partid suveranist sau naţionalist nu mai contestă azi existenţa monedei unice euro, care doar ea explică decăderea sudului Europei (Italia, Spania, Franţa, Portugalia) şi avantajele disproporţionate de care se bucură Germania, Olanda şi nordul Europei. UE continuă să depindă militar de SUA. Nici Franţa, deţinătoarea unei armate complete, şi nici Germania, prima economie a Europei, nu reuşesc să propună o alternativă viabilă la NATO american actual, deşi Emmanuel Macron l-a decretat „în moarte clinică” în urmă cu vreun an.

Cu toate că are o monedă unică euro, UE nu are, în realitate, un ministru de Finanţe, un minister de Finanţe şi un buget. Banca Centrală Europeană nu poate ţine locul unui minister de Finanţe. UE nu are o politică externă coerentă. S-a văzut recent enorma cacofonie privind un eventual summit cu Rusia. Politica externă a UE e coerentă doar în relaţia cu SUA, din poziţia ghiocel. De fapt, UE a rămas o organizaţie economică şi nu a reuşit să devină una politică, şi cu atât mai puţin una militară. Dar, pe de altă parte, a reuşit să-i emasculeze, să-i transforme în eunuci fără putere reală de decizie pe toţi liderii politici naţionali : preşedinţi, prim-miniştri, miniştri, Parlamente. Cu câteva excepţii (Ungaria, Polonia), ţările din Europa nu mai sunt conduse de politicienii aleşi în fiecare ţară, ci de multinaţionale, de bănci, de fonduri de investiţii (BlackRock, Vanguard), de NATO, de CIA, NSA, MI6, BND şi de babilonica şi extrem de costisitoarea birocraţie bruxelleză. O rostogolire în haos care pare de neoprit…


marți 29 iun. 2021

În Franţa, la fel ca în România…

Petru Romoșan

De necrezut cât de mult a început să semene Franţa cu sora ei latină mai mică, România ! Acum aproape 200 de ani, paşoptiştii întorşi de la studii făcute la Paris au început modernizarea (şi europenizarea) României. Azi, după integrarea în NATO şi în UE a fostelor ţări comuniste din Estul Europei sub bagheta americană, prin NATO dar nu numai (FMI, Banca Mondială, ONU, OMS, bănci…), democraţiile din Vestul Europei încep să semene surprinzător de mult cu cele din Est. Iar controlul american, până mai ieri neafişat, asupra întregii Europe s-a văzut foarte limpede, ca într-o piesă de teatru, la prima vizită a noului preşedinte american în Europa, cu întâlnirile sale din Marea Britanie, de la Bruxelles, înaintea celei de la Geneva cu Vladimir Putin.

Absenteismul monumental la alegerile departamentale („judeţene”) şi regionale din Franţa (în jur de 66 % şi în turul doi) aminteşte de absenteismul de la ultimele alegeri din România – europene, locale şi parlamentare. LREM (La République en Marche), partid inventat de Emmanuel Macron pentru alegerile parlamentare din 2017, e la fel de puţin înrădăcinat în teritoriu ca USR în România. Poate chiar mai puţin, pentru că USR a câştigat totuşi câteva primării importante. După disoluţia partidului România Mare al lui Vadim Tudor, ţara noastră nu mai avea un echivalent pentru RN (Rassemblement National) al lui Marine Le Pen. Odată cu apariţia AUR, la un nivel totuşi mai scăzut decât echivalentul său francez, suntem şi noi în rândul lumii, avem o aşa-zisă extremă dreaptă.

Foarte mulţi francezi (mai ales franţuzoaice) s-au exprimat în sensul totalului dezinteres pentru alegerile departamentale şi regionale. Se arată, în schimb, în continuare interesaţi de alegerile prezidenţiale de anul viitor. Paradoxul e că alegerile locale sunt mult mai puţin traficate, mai curate, în vreme ce alegerile prezidenţiale pot fi complet deturnate, orientate (sondaje, abuz de imagine, presă mincinoasă…) sau chiar posibil fraudate, cum s-a văzut în SUA în 2020. Centralismul poate fi mult mai uşor folosit de puterile coloniale, imperiale. Eşecul regionalizării în România (datorat şi mediocrităţii politicianului Liviu Dragnea) ne pune azi într-o situaţie de stat mult mai puţin funcţional. Alegerile lui Nicolas Sarkozy, François Hollande şi Emmanuel Macron seamănă ca două picături de apă cu alegerile lui Traian Băsescu sau Klaus Iohannis la noi, şi atât unele, cât şi celelalte seamănă cu alegerea lui Joe Biden în SUA. Toate par organizate de acelaşi prestidigitator (sau Stat Profund, Stat Paralel etc.).

În Franţa, atât partidul lui Macron, cât şi cel al lui Le Pen – cei doi prezumtivi participanţi la turul doi al alegerilor prezidenţiale din aprilie 2022 – au eşuat lamentabil. În schimb, fostele partide istorice – LR, Les Républicains, conservator, gaullist, şi PS, Parti Socialiste, plus ecologiştii (tot stânga) – şi-au păstrat regiunile câştigate în 2015 (înainte de apariţia “globalistului” Macron) şi chiar s-au întărit. Atât Macron, cât şi Le Pen riscă să nu mai intre în turul doi în 2022 sau chiar să nu se mai prezinte deloc. Xavier Bertrand (fost LR), care a câştigat din nou regiunea Hauts-de-France (în nordul ţării), şi-a anunţat deja candidatura la prezidenţiale. Surpriza mare ar putea veni din partea generalului Pierre de Villiers, fost şef al Marelui Stat Major al armatei, care ar putea candida şi intra în turul doi. Generalul de Villiers este deja creditat în sondaje cu peste 20 % intenţii de vot. O eventuală preşedinţie Pierre de Villiers ar reprezenta o întoarcere a Franţei la fundamentele sale.

Rezultatele alegerilor departamentale şi regionale din Franţa, cu tot absenteismul catastrofal, anunţă totuşi tensiuni, dar şi o renaştere naţională şi o posibilă revigorare a democraţiei. Ceea ce nu se vede deloc în România. Marile mişcări “revoluţionare” (revoluţie culturală…) prin care trec SUA şi Marea Britanie ar putea să-i lase Franţei un spaţiu suficient de manevră în sensul recâştigării suveranităţii. UE şi mai ales moneda euro, greutatea imensă a Germaniei în UE continuă însă să frâneze o adevărată reînnoire a economiei Franţei. Cât despre România, ea pare să fie cel mai disciplinat şi cuminte elev al NATO, UE şi al directivelor globaliste din pachetul The Great Reset. S-a văzut recent şi cu surprinzătorul acord tehnico-militar cu Ucraina, semnat, evident, la cererea partenerului american.

Echipa naţională de fotbal a Franţei, compusă din VIP-uri à l’américaine de peste 1 miliard de euro, a fost eliminată la Bucureşti de o mult mai modestă echipă a Elveţiei. Modestă, dar mult mai unită, mai vitală, care apăra efectiv culorile naţionale. O lecţie în marasmul politic şi societal actual. Au păţit-o şi o vor mai păţi şi alţii.


joi 24 iun. 2021

Agonia democraţiilor şi haosul

Petru Romoșan

Alegerile regionale şi departamentale din Franţa de la 20 iunie 2021 confirmă dezastrul anunţat al democraţiei din această ţară. După revoluţia culturală din SUA (asemănătoare cu Revoluţia culturală a lui Mao, în China, între 1966 şi 1976), eşecul alegerilor prezidenţiale americane din 2020 (fraudate ?, contestate sigur şi încă indecise de fapt, se tot renumără voturi), încă una dintre cele trei mari democraţii tradiţionale dă semne serioase de oboseală, poate chiar de moarte clinică.

În Franţa absenteismul de la primul tur, de cca 67 %, pe lângă faptul ca mai bine de 13 % dintre alegători nici măcar nu s-au înscris pe listele electorale, fiascoul total al partidului de guvernământ (LREM), al preşedintelui Emmanuel Macron la mai puţin de un an înainte de alegerile prezidenţiale (aprilie 2022), eşecul simultan al partidului de aşa-zisă opoziţie (RN) al lui Marine Le Pen, contracandidată la prezidenţiale, care în cel mai bun caz va câştiga o regiune sau două sau poate nici una din cele 13 ale Franţei metropolitane, absenteismul şi mai mare al alegătorilor de 18-24 de ani (spre 90 %) – toate aceste elemente lasă impresia unui „peisaj după bătălie”, apocaliptic, sau, cel puţin, al unui sfârşit de epocă şi de regim.

Fără o democraţie măcar funcţională dacă nu strălucită, toate cele trei mari democraţii occidentale (Marea Britanie, SUA, Franţa) riscă în cele din urmă să se dezmembreze. Splendoarea democraţiei a fost pentru toate aceste trei mari ţări elementul unificator. Cea mai avansată în fărâmiţare (disunion) este de departe SUA. Statele republicane, „roşii”, au luat-o pe o altă cale decât cele „albastre”, democrate. Texasul, Florida şi încă destule altele au luat măsuri foarte diferite în mai multe domenii, inclusiv în gestionarea pandemiei. California şi New York-ul sunt abandonate masiv de populaţii pentru statele republicane din sud, cu o administrare şi fiscalitate mult mai raţionale, mai puţin atinse de „revoluţia culturală” în curs. Revolta BLM are câteva centre bine stabilite în state democrate – Portland, Oregon sau Seattle, Washington.

În Marea Britanie, Scoţia se pregăteşte din nou să-şi voteze independenţa. Tot acolo, protestele la abuzurile comise în gestionarea pandemiei sunt frecvente, ample şi violente. Problema „islamică” în Franţa atinge cote incontrolabile (după violenţele şi actele de terorism nemaivăzute din ultimii ani). Militarii francezi, în rezervă sau activi, s-au pus pe scris scrisori deschise alarmate. Mandatul lui Macron, perceput ca un corp străin, ca reprezentant al unor interese străine sau globaliste, s-a dovedit a fi un mare eşec. Mişcarea care a durat mai bine de un an a Vestelor galbene a dat semnalul neîncrederii în actuala preşedinţie franceză, dar şi în întreaga clasă politică sau în elite, mai ales cele economice. S-au propus soluţii, care toate ţin de democraţia participativă (referendumul de iniţiativă cetăţenească, precedat sau urmat de o adunare constituantă). Elveţia e aproape şi reprezintă pentru mulţi francezi un model de urmat.

Toate cele trei mari democraţii, foste sau actuale imperii, au o populaţie foarte amestecată, urmare a venirii coloniilor la centru, dar şi a marilor migraţii recente. Faimosul „melting pot” american pare să nu mai funcţioneze deloc între populaţia neagră, hispanici, asiatici şi presupuşii „suprematişi albi” – capacitatea de integrare, de asimilare ţine, oricând şi oriunde, de bunăstarea economică  şi de o justiţie imparţială. Istoria de peste 200 de ani e pusă sub semnul întrebării, iar în SUA, statuia lui George Washington, părintele fondator, e înlocuită de-a dreptul cu cea a lui George Floyd, noul „erou” al mişcării BLM. În Franţa, „islamiştii” trăiesc în ghetouri, au făcut deja secesiune de la legile Republicii. Falimentul democraţiei poate fi observat şi în Italia, în Spania sau în Israel, incapabile să formeze majorităţi durabile. Germania, care este berbecele teoriilor New Green Deal, riscă să fie condusă din toamnă de nişte ecologişti amatori (noi fraţi ai USR-iştilor români, pe lângă LREM-ul lui Macron), instrumentalizaţi de promotorii lui The Great Reset, de multinaţionalele şi fondurile de investiţii americane.

Centrul de greutate al economiei mondiale continuă să se deplaseze spre Asia. China, Rusia, Iranul se integrează treptat şi, în egală măsură, se îndepărtează de Occident. În acelaşi Occident, pe lângă haosul general, pe lângă extincţia parcă naturală a democraţiei, se mai aşteaptă doar marea criză şi foametea. Acestea vor veni, probabil, odată cu căderea Burselor (care sunt azi la cote iraţionale, fără legătură cu faptul economic real) şi cu anunţata prăbuşire a dolarului. Cum se va descurca România pe fondul acestui marasm în desfăşurare ? Spre ce şi spre cine se va orienta ? Ce soluţii miraculoase ar putea găsi ? Mai avem ceva de aşteptat de la actualele partide, de la incolorul nostru preşedinte, de la clasa politică fabricată artificial ? Şi, tot aşa, mai avem ceva de aşteptat de la elitele economice, culturale sau de la serviciile secrete aservite aiurea, supranumerice şi suprafinanţate ? Cum poţi evada din statutul de colonie marginală UE-NATO ?


joi 17 iun. 2021

Summit-ul Biden-Putin : o semifinală înaintea finalei SUA-China

Petru Romoșan

Noul lider al „lumii libere”, peşedintele Joseph Robinette Biden jr., împăratul noului Imperiu Roman de Apus, a făcut prima călătorie la aliaţii săi, în Marea Britanie, centrul fostului Imperiu Britanic, cel mai preţios aliat şi supus al său, şi în Europa Occidentală continentală, noul Imperiu Roman de Răsărit sau noul Imperiu Bizantin, UE, şi la sfârşitul călătoriei sale s-a întâlnit cu puternicul ţar al Celei de-a Treia Rome (Rusia), Vladimir Putin. După crizele multiple din ultimii ani, din timpul imprevizibilului preşedinte american anterior, Donald Trump – ultima şi cea mai gravă fiind cea a coronavirusului, o pandemie, de fapt, un probabil război biologic scăpat de sub control, încă nu pe deplin descifrat –, întâlnirile politice ale lui Joe Biden din Regatul Unit (noua „Global Britain”), inclusiv cu regina, dar şi cu liderii G7, cu conducătorii tehnocraţi ai UE, cu liderii ţărilor membre NATO la Bruxelles (armatele sale din partea europeană a vastului imperiu american) şi întâlnirea de câteva ore de la Geneva, organizată la iniţiativă americană, sunt veşti bune pentru planeta Pământ. Criza şi crizele încep să fie treptat dezamorsate.

În Cornwall (Marea Britanie) a avut loc întâlnirea G7. G7 a însemnat în Franţa, Germania, Italia, probabil şi în alte părţi „lumea bună” (le beau monde). Dar, dacă ne uităm bine la cei care compun azi cândva prestigiosul G7, pe lângă SUA (Marea Britanie, Germania, Japonia, Franţa, Italia, Canada), vedem imediat că este vorba doar de principalii parteneri (şi supuşi) ai SUA. Criteriul actual anunţat al selectării lor e cel al PIB-ului pe cap de locuitor (un calcul pur occidental, irelevant pentru restul lumii). Lipsesc China, India, Rusia, Brazilia, Turcia şi Africa de Sud. Italia se găseşte, cu o datorie faraonică, într-o situaţia aproape comparabilă cu cea a Greciei de acum câţiva ani. Canada e o ţară frumoasă şi bogată, dar nu e o mare putere, ci doar vecinul sigur al SUA, aşa cum nu prea e Mexicul. PIB-ul Chinei e egal cu cel rezultat din însumarea PIB-urilor a patru sau chiar cinci din ţările G7, exceptând SUA.

Reuniunile la care a participat preşedintele Joe Biden au fost mai degrabă formale, un bal mai mult sau mai puţin mascat (la una a fost invitat şi preşedintele român, Klaus Iohannis, care a avut onoarea de a-şi ciocni pumnul de augustul pumn american ; de la Trump primise o şapcă), ca să nu spunem un „Congres al babelor” din Viena lui 1815. Asemenea întâlniri nu mai impresionează pe nimeni, produc mai degrabă iritare, glume, satire sau doar indiferenţă în rândul populaţiilor. Şi nici măcar importanta întâlnire dintre Joe Biden şi Vladimir Putin nu e de prima mână. Decât din punct de vedere militar. Întâlnirea de gradul zero ar fi fost cea dintre SUA şi China, care, iată, nu poate avea loc deocamdată.

Joe Biden s-a întâlnit cu Vladimir Putin după ce l-a făcut recent „asasin”. El însuşi nu e un preşedinte recunoscut pe deplin nici măcar acasă, în SUA. Donald Trump nu-l recunoaşte nici astăzi şi destulă presă „republicană” sau trumpistă anunţă întoarcerea lui Donald Trump în vara sau în toamna asta. E adevărat că încă se renumără voturi în SUA, un audit în statul Arizona, comitatul Maricopa. Alte state republicane se pregătesc să facă acelaşi lucru. Dar e foarte improbabil ca Donald Trump să se întoarcă la Casa Albă fără noi alegeri. Auditul din Maricopa pare să fi provocat şi reacţii la Departamentul de Justiţie, şi noi comentarii ale lui Donald Trump, liderul de facto al republicanilor, precum acesta : „Că e vorba de maşinile de vot, de votanţi care nu au vârsta legală pentru a vota, de persoane decedate, de străini aflaţi ilegal pe teritoriu, de voturi adăugate, de voturi falsificate, de voturi ale celor absenţi, de livrari ale voturilor prin poştă sau de absenţa lor, de cutii cu voturi, de oameni plătiţi să voteze sau de alte lucruri, alegerile prezidenţiale din 2020 sunt, după mine, crima secolului” (Zachary Stieber – „Trump wanted Supreme Court to order new election in key swing states, emails show”, theepochtimes.com, 16.06.2021).

Ce au putut negocia la Geneva Joe Biden şi Vladimir Putin ? După cum a reieşit din conferinţele lor de presă, ambasadorii celor două mari puteri se vor întoarce la posturile lor. Un mare pas înainte. E posibil să aibă loc şi un schimb de prizonieri (tot pe podul din Berlin ?). Echipe ale Ministerului de Externe rus se vor întâlni cu echipe din Departamentul de Stat pe diferite subiecte de interes bilateral. S-a discutat şi despre securitatea cibernetică, despre activitatea ONG-urilor, despre grosolanele şi abuzivele mistificări ale mediei, despre falsele îngrijorări privind Arctica.

Dar, deocamdată, în urmă cu câteva zile, SUA au acordat Ucrainei un nou ajutor militar în valoare de 150 de milioane de dolari. Tot recent, Vladimir Putin precizase că o eventuală aderare a Ucrainei la NATO ar însemna încălcarea unei linii roşii, adică Rusia va reacţiona brutal. Şi Ucraina riscă să devină mult mai mică, dacă nu cumva să dispară de tot de pe hartă. Iar România şi-ar putea recupera teritoriile pierdute în favoarea fostei Uniuni Sovietice. La fel ca Polonia, Ungaria şi Rusia, bineînţeles. Teritoriile şi cetăţenii români (la fel ca polonezii şi maghiarii) care locuiesc dincolo de graniţele actuale. Pentru moment, Ucraina, care nu este încă ţară NATO, a devenit un ciudat poligon de antrenament – nu mai puţin de şapte exerciţii militare împreună cu NATO sunt prevăzute în Ucraina pentru anul în curs. La graniţa Rusiei. La Forumul Economic de la Sankt Petersburg de la începutul acestei luni, ministrul de Finanţe rus a anunţat că, până într-o lună, Rusia va renunţa la toate rezervele sale în dolari şi îşi va diminua semnificativ rezervele în lire sterline. În schimb, îşi va spori rezervele în yuani, în euro şi în aur.

Din punct de vedere economic nu a fost nimic de discutat între delegaţiile SUA şi Rusia. Decât, poate, ridicarea unor sancţiuni americane (şi europene). Care vor fi discutate în următoarele şase luni. Rusia s-a reorientat economic spre Asia şi e din ce în ce mai puţin interesată de Occident. După lovitura de stat din 2014 din Ucraina, după Maidan, relaţiile politice, economice şi militare ale Rusiei cu China, India, Iran şi alte ţări din Asia au devenit mult mai consistente. Ne putem întreba dacă Republica Populară Chineză a refuzat un summit cu Joe Biden. Ar putea fi mai multe explicaţii. Politica agresivă a lui Donald Trump faţă de China e continuată de Administraţia Biden. În plus, originea virusului devastator nu e deloc clarificată.

După Gilbert Doctorow, important expert american în relaţiile SUA-Rusia, negocierile americano-ruse vor fi în primul rând militare. Summit-ul de la Geneva nu e decât „deschiderea” : „De ce ţine Joe Biden să organizeze o întâlnire atât de devreme în mandatul său ? Ni se spune că obiectivul este acela de a obţine o „mai mare stabilitate” în relaţiile bilaterale. Dar nu i-am auzit pe comentatorii de la noi explicând despre ce stabilitate ar fi vorba […]. Din punctul meu de vedere limitat, summit-ul n-are decât un obiectiv, să pună capăt unei curse a înarmărilor pe care Statele Unite sunt pe cale s-o piardă, dacă nu cumva au pierdut-o deja irevocabil, şi să împiedice ca schimbarea echilibrului strategic în defavoarea Statelor Unite să se mai agraveze. Avantajul secundar ar fi anularea cheltuielilor militare prevăzute, cheltuieli care depăşesc cu mult 1 000 de miliarde de dolari alocaţi pentru a moderniza numai triada nucleară. Aceasta ar permite eliberarea unor fonduri pentru a face investiţii masive în infrastructuri pe care Biden acum încearcă să le facă adoptate de Congres […]. De la retragerea Statelor Unite din tratatul ABM (anti-ballistic missilen.n.) în 2002, sub George Bush, politica americană vizează să permită o primă lovitură eliminând ICBM-urile (intercontinenal ballistic missilen.n.) ruseşti şi apoi făcând inutile forţele nucleare reziduale din Rusia, care ar putea fi distruse prin sistemele antibalistice americane. Noile rachete ruseşti, maniabile şi de foarte mare viteză, ar putea scăpa tuturor sistemelor ABM cunoscute. Conform discursului lui Putin din martie 2018, noile armamente strategice ruseşti au făcut ca sutele de miliarde pe care americanii le-au investit pentru a obţine superioritatea să fie un fel de Linie Maginot a timpurilor moderne. Orice ar putea lansa Washingtonul împotriva Rusiei, forţele ruseşti reziduale ar penetra sistemele de apărare americane şi ar face prăpăd în patria americană” („A reductionist approach to the forthcoming Biden-Putin summit in Geneva”, gilbertdoctorow.com, 30.05.2021).

În luna următoare va avea loc la Beijing un alt summit, poate mai important decât cel de la Geneva, summit-ul Xi Jinping-Vladimir Putin. Chinezii şi ruşii îşi aniversează colaborarea pe cât de strânsă, pe atât de extinsă – 20 de ani de la semnarea Tratatului de bună vecinătate şi de colaborare prietenească.


joi 10 iun. 2021

„Capcana lui Tucidide” şi virusul sino-american

Petru Romoșan

Ipoteza unei posibile „capcane a lui Tucidide” aplicabilă azi relaţiilor politice, economice şi militare dintre SUA, marea putere mondială în declin, şi China, puterea în ascensiune, a fost formulată pentru prima dată de Graham T. Allison jr. în cartea sa Destined for War : can America and China escape Thucydides’s trap ? (publicată de Houghton Mifflin Harcourt în 2017).

Graham T. Allison jr. este un faimos profesor şi autor de la John F. Kennedy School of Government a Universităţii Harvard. Profesorul american este membru al CFR (Council on Foreign Relations), al Brookings Institution (studii de politică externă), al Comisiei Trilaterale. A fost mereu citat ca posibil succesor al lui David Rockefeller la preşedinţia CFR. În acelaşi timp a fost foarte mulţi ani consilier şi secretar al Pentagonului şi al Defense Policy Board (din 1985). Adică Deep State-ul cel mai adânc.

„Capcana lui Tucidide se referă la confuzia firească, inevitabilă care se iveşte atunci când o putere în ascensiune ameninţă să înlocuiască o putere hegemonică… [şi] stresul structural care rezultă face ca o ciocnire violentă să fie regula, şi nu excepţia” (Graham T. Allison jr., op. cit.). În Războiul peloponesiac, Tucidide scrisese : „Ceea ce a făcut războiul inevitabil a fost creşterea puterii ateniene şi spaima pe care aceasta a provocat-o în Sparta.” În 2018, Xi Jinping, preşedintele Republicii Populare Chineze, a declarat : „Cu toţii trebuie să lucrăm împreună pentru a evita capcana lui Tucidide.”

Confruntarea militară, după cea politică şi economică în desfăşurare, dintre SUA şi China va fi, foarte probabil, greu de evitat. Când vorbim de SUA, avem în vedere şi partenerii săi din Five Eyes (Marea Britanie, Canada, Australia, Noua Zeelandă), Japonia şi câţiva parteneri ai SUA din Europa de Est (Polonia, ţările baltice). Nu e deloc clar unde se vor poziţiona Germania, Coreea de Sud sau chiar România (care n-a expulzat recent decât adjunctul ataşatului militar rus…). De partea Chinei vor sta cu certitudine Rusia (SUA încearcă din răsputeri să spargă alianţa China-Rusia), Iranul şi foarte multe ţări din lumea a treia, din Asia, Africa şi America de Sud.

Fenomenul cel mai spectaculos aflat în evoluţie este cel al imploziei imperiului american. Mandatul lui Donald Trump (atipic, antisistem), falimentul evident al alegerilor democratice din 2020, revolta rasialistă, cancel culture, „wokism”-ul (inspirat de Barack Obama şi George Soros ?), decăderea justiţiei (incapabilă să arbitreze în vreun fel alegerile) amintesc flagrant de anii care au precedat dezmembrarea Uniunii Sovietice. De altfel, Vladimir Putin, preşedintele Federaţiei Ruse, s-a exprimat franc în acest sens la Forumul Economic ţinut de curând la Sankt Petersburg : „Ştiţi care e problema ? O sa vă spun despre ce este vorba în calitate de fost cetăţean al fostei Uniuni Sovietice. Problema cu imperiile e că ele cred că sunt atât de puternice, încât îşi pot permite mici erori şi greşeli. Dar numărul problemelor creşte. Şi vine un moment când ele nu mai pot fi rezolvate. Iar Statele Unite, cu un pas sigur, apăsat o apucă de-a dreptul pe calea Uniunii Sovietice” („Putin chafes at US, criticizes response to Capitol attack”, abcnews.go.com, 5.06.2021).

Politica extrem de agresivă a lui Donald Trump la adresa Chinei din ultimii săi doi ani de mandat (2019-2020) pare să fi fost expresia unei exasperări a SUA în faţa ascensiunii de neoprit a Imperiului de Mijloc. Aducerea lui Mike Pompeo (fost director al CIA) la Departamentul de Stat în locul lui Rex Tillerson şi a lui John Bolton (până la 10 septembrie 2019) în postul de consilier pe securitate naţională a avut acelaşi rol al potenţării agresivităţii (mai mult verbale) la adresa Chinei. China a răspuns, probabil greşind, cu contramăsuri.

„În aceste circumstanţe dificile, un atac biologic american asupra Chinei ar fi putut părea ultima carte care mai putea fi jucată în speranţa de a menţine supremaţia americană” (Ron Unz – „American Pravda : Covid-19, its impact and origins after one year”, unz.com, 15.03.2021). Ron Unz adaugă în concluziile la articolul lui : „Elemente răuvoitoare din sânul uriaşului nostru aparat de securitate naţională, probabil afiliate neoconservatorilor din statul profund, au decis să aducă grave prejudicii imensei economii chineze, folosind războiul biologic” (idem). Demonstraţia lui Ron Unz e lungă şi complexă. Cei interesaţi îi pot citi mai multe texte pe această temă în celebra sa revistă online Unz Review.

Într-un articol mai recent, Ron Unz scrie : „E o ironie de proporţii în straniul şablon al tăcerii aproape universale. În maniera mea de a reconstrui evenimentele, atacul biologic semăna foarte mult cu o operaţiune secretă neautorizată de preşedintele Donald Trump dar probabil orchestrată de câţiva neoconi din Statul Profund pe care el îi însărcinase cu politica noastră de securitate naţională, persoane asociate cu secretarul de stat şi fost director al CIA Mike Pompeo şi cu consilierul pe securitate naţională John Bolton. În ultimii câţiva ani, liberalii, stângiştii şi mulţi moderaţi i-au demonizat într-un chip nemaivăzut pe Trump şi pe cei numiţi de el, acuzându-i că ar fi, poate, cea mai proastă şi mai periculoasă Administraţie americană din toată istoria noastră modernă. Şi totuşi, în timp ce vreun tweet grosier sau misogin al lui Trump provoca reacţii ultragiate duse la paroxism, aceiaşi critici se făceau că nu văd dovezile foarte reale ale faptului că acţiunile ilegale ale subalternilor lui ucideau acum mai mulţi americani decât toţi morţii cumulaţi rezultaţi din războaiele duse de noi în alte ţări, aducând şi imense pagube naţiunii noastre. În acelaşi timp, majoritatea celor de dreapta sau populiştii care l-au sprijinit pe Trump le-au fost întotdeauna ostili lui Pompeo, Bolton şi altor numeroşi neoconi pe care el i-a plasat în poziţii înalte. Aceştia din urmă ar fi, cu siguranţă, primii suspecţi din spatele atacului biologic, iar efectul de bumerang care a urmat în SUA, inclusiv epidemia noastră şi lockdown-urile care au rezultat, a contribuit la a asigura înfrângerea lui Trump în alegeri. Prin urmare, te-ai aştepta ca acuzaţiile mele să rezoneze puternic în cercurile pro-Trump şi antineoconi, dar, în loc de aşa ceva, subiectul a fost cu totul ignorat. Situaţia seamănă cu totala tăcere a mediei care înainte salutase uluitoarele dezvăluiri ale lui Sydney Schanberg, câştigător de premiu Pulitzer, fost reporter de vârf pentru New York Times. Expunerea lui remarcabilă pe tema prizonierilor noştri de război abandonaţi în Vietnam şi a muşamalizării ce a urmat, orchestrată de răposatul senator John McCain, a fost ignorată de-a lungul deceniilor de întreaga medie americană” („Breaking the silence on the origins of Covid-19”, unz.com, 19.05.2021).

Chiar înainte de textele lui Ron Unz au apărut, mai ales în Statele Unite, alte importante articole de investigaţie pe tema originii virusului şi a unui eventual război biologic. Probabil, cel mai important dintre ele, publicat încă din 30 ianuarie 2020, i se datorează lui Whitney Webb, scriitoare şi jurnalistă : „Deşi majoritatea mediei de limbă engleză n-a examinat până acum o asemenea posibilitate, există numeroase probe la îndemână care merită să fie cercetate. De exemplu, nu numai că armata americană, inclusiv ramura sa controversată de cercetare – Defense Advanced Research Projects Agency (DARPA) –, a finanţat recent studii în China şi în apropierea Chinei care au descoperit noi coronaviruşi mutanţi provenind de la lilieci, dar Pentagonul s-a arătat şi el nu demult interesat de potenţiala utilizare a liliecilor ca arme biologice. În timp ce actuala epidemie de coronavirus centrată pe China s-a răspândit în alte ţări şi a cauzat un număr crescând de decese, s-a degajat şi un consens asupra faptului că acest virus, botezat acum „noul coronavirus”, ar proveni de la lilieci şi ar fi fost transmis la om la Wuhan, în China, prin intermediul unei pieţe de fructe de mare care comercializa şi animale exotice. Pieţele zise „umede”, precum piaţa din Wuhan, erau acuzate înainte  vreme că se află la originea epidemiilor mortale de coronavirus în China, cum a fost cazul cu epidemia SARS din 2003 […].

Oricare ar fi motivaţia interesului brusc şi recent al Pentagonului pentru folosirea liliecilor ca vehicul pentru armele biologice, armata americană a cheltuit milioane de dolari în ultimii ani pentru a finanţa cercetarea asupra liliecilor, a viruşilor mortali pe care aceştia îi pot găzdui – inclusiv coronaviruşi – şi a modului în care aceşti viruşi se transmit de la lilieci la oameni. De pildă, DARPA a cheltuit 10 milioane de dolari pe un proiect din 2018 „pentru a determina cauzele complexe ale viruşilor transmişi de lilieci care au făcut recent saltul la om, un fapt ce-i îngrijorează pe responsabilii mondiali din Sănătate”. Un alt proiect de cercetare sprijinit de DARPA şi de NIH (National Institute of Health – n.n.) a cuprins cercetători de la Colorado State University care s-au ocupat de coronavirusul care cauzează sindromul respirator din Orientul Mijlociu (MERS) la lilieci şi la cămile „pentru a înţelege rolul acestor gazde în transmiterea bolilor la oameni”. Alte studii finanţate de Statele Unite, discutate mai departe în acest raport, au descoperit câteva noi surse de coronaviruşi găzduiţi de lilieci deopotrivă în China şi în ţări vecine cu China […].

În plus, în timp ce programul PREEMPT al DARPA şi interesul afirmat al Pentagonului pentru lilieci ca arme biologice au fost anunţate în 2018, armata americană – în special programul de cooperare pentru reducerea ameninţărilor elaborat de Ministerul Apărării – începuse să finanţeze cercetările pe lilieci şi agenţi patogeni mortali, inclusiv coronaviruşii MERS şi SARS, cu un an înainte, în 2017. Unul dintre aceste studii se ocupa de „apariţia zoonozelor transmise de lilieci în Asia occidentală” şi implica Lugar Center din Georgia (ţara europeano-asiatică – n.n.), identificat de foşti demnitari din guvernul georgian, guvernul rus şi de jurnalista de investigaţie Dilyana Gaytandzhieva drept un laborator american secret de arme biologice […]

Pentagonul la Wuhan ? […] Un studiu făcut în sudul Chinei în 2018 a dus la descoperirea a 89 de tulpini de „nou coronavirus de liliac” care folosesc acelaşi receptor precum coronavirusul cunoscut sub numele de sindrom respirator din Orientul Mijlociu (MERS). Acest studiu a fost finanţat dimpreună de Ministerul Ştiinţei şi Tehnologiei al Chinei, de USAID – o organizaţie despre care se presupune de multă vreme că e un paravan al intelligence-ului american – şi Institutul Naţional al Sănătăţii din SUA, care a colaborat cu CIA şi cu Pentagonul în domeniul bolilor infecţioase şi al cercetării consacrate armelor biologice” (Whitney Webb – „Bats, gene editing and bioweapons : recent DARPA experiments raise concerns amid coronavirus outbreaks”, theamericanvagabond.com, 30.01.2020).

Virusul SARS-CoV-2 a apărut în timpul preşedinţiei Trump, al războiului comercial de-o extremă violenţă împotriva Chinei, declanşat de preşedintele american (promotor imobiliar, proprietar de cazinouri şi hoteluri, star TV şi politician amator). Ipotezele despre provenienţa virusului, mai întâi presupus naturală şi apoi datorată „scăpării” lui din laboratorul de la Wuhan, deşi larg susţinute de media manistream occidentală şi de Big Tech (Facebook, Twitter etc.), sunt azi grav discreditate. De altfel, după cum comunica oficial şi ministrul Afacerilor Externe al Chinei, teoria „scăpării” virusului din laboratorul de la Wuhan (vezi Wall Street Journal, articolul preluat de toată presa lumii despre personalul îmbolnăvit al laboratorului la începutul epidemiei) a fost pusă pe piaţă, dacă nu şi inventată, de acelaşi ziarist (Michael R. Gordon) care a lansat teoria armelor de distrugere în masă din Irakul lui Saddam Hussein în New York Times în 2002. În schimb, ipoteza înspăimântătoare a unui război biologic, scăpat de sub control şi care a lovit mare parte din planetă, are susţineri din ce în ce mai credibile. Deşi probele directe lipsesc deocamdată – în timp ce „probele” scăpării virusului din laboratorul de la Wuhan par să ţină doar de propagandă.

Războaiele clasice nu mai sunt posibile decât prin proxies. Arma nucleară le interzice între principalii adversari. Dar tocmai de aceea războaiele biologice sau chimice, bazate pe cercetări împinse din ce în ce mai departe, rămân posibile şi sunt greu de detectat, de identificat. Şi aceste războaie pot fi purtate de entităţi non-statale, private. Investigaţiile serioase (şi uneori periculoase) există. Trebuie doar citite şi interpretate cu seriozitate şi răspundere. Decăderea presei de investigaţii (o tautologie, în fond) nu mai e un secret pentru nimeni, dar altermedia a preluat spectaculos ştafeta. Vedetele presei de investigaţii nu mai sunt de căutat în marile ziare sau în televiziunile dominante de ieri. Acolo sunt marii mincinoşi, ziarişti cumpăraţi sau închiriaţi. Pe modelul cumpărării politicienilor din fostele democraţii.


joi 3 iun. 2021

De la paşaport sanitar înapoi la originea virusului

Petru Romoșan

Subiectele zilei în presa mondială sunt cel puţin două, pe lângă cele cotidiene proprii fiecărei ţări : vaccinarea şi paşaportul sanitar. Cu diferenţe uneori majore de la o ţară la alta, atât vaccinarea în masă, cât şi paşaportul vaccinal par să întâmpine o opoziţie peste care nu se va putea trece. Celelalte două subiecte din acelaşi registru – originea virusului (naturală sau din laborator ?) şi foarte suspectul refuz al oficialităţilor (politice şi medicale) de a trata bolnavii cu medicamentele ieftine existente (hidroxiclorochină, azitromicină, ivermectină, zinc, vitamina D, vitamina C etc.) – sunt trecute în planul doi voluntar şi manipulatoriu, aparent interesat.

Presa mainstream, câinele presupus de pază al democraţiei, latră după cum i se ordonă : cine plăteşte comandă muzica. Presa ar fi populată de două feluri de oameni : ziarişti oneşti şi ziarişti care au o slujbă (Charles Gave dixit). Cele mai proaste ziare din lume par a fi The Washington Post şi The New York Times (după Donald Trump), Le Monde şi The Guardian. Dar toţi ziariştii care lucrează în aceste oficine au slujbe foarte bine plătite…

Marea problemă pentru campionii paşaportului vaccinal, care par a fi Germania şi Franţa, UE deci, din care şi noi facem parte din păcate, este că SUA, cel puţin în jumătatea de state republicane, au abandonat masca, lockdown-urile, vaccinarea forţată şi paşaportul sanitar obligatoriu. Ba chiar faimosul Deep State pare să fi înţeles că trebuie să renunţe, cel puţin temporar, să mai terorizeze inutil populaţia. Franţa, Germania, UE vor putea să impună un paşaport vaccinal la care SUA a renunţat ? Rămâne de văzut.

Vaccinarea copiilor, anunţată la noi de controversatul medic militar Gheorghiţă, se va dovedi o catastrofă şi pentru Klaus Iohannis, şi pentru ministrul său al Apărării, generalul Nicolae Ciucă. E foarte puţin probabil ca părinţii din România să-şi livreze în masă copiii unui experiment iresponsabil numai pentru ca nişte funcţionari stupizi, mediocri, arivişti să realizeze cifre bune de raportat. Arafat, Rafila, Gheorghiţă au sărit cu avânt peste cal. Vom vedea curând cât de mult îşi iubesc copiii părinţii din România !

Doctorii vor fi luaţi la întrebări pentru că nu au prescris medicamente banale, ieftine, dar au promovat Remdesivir-ul (de la Gilead), foarte scump şi dovedit toxic, ajutând astfel să se răspândească virusul pentru a justifica vaccinarea în masă, totul în interesul Big Pharma. Câţi dintre doctorii pe care-i vedem pe televizoare sunt „sponsorizaţi” gras de industria farmaceutică ? De ce nu se declară, conform legii, conflictele de interese ? De ce televiziunile se fac complice la mistificare ? De ce doctorii fără de arginţi dar competenţi, din toată lumea şi de la noi, au fost atacaţi cu înverşunată neruşinare ?

Cât despre originea virusului, cu fiecare zi care trece ne apropiem mai mult de ipoteza războiului biologic (iniţial între SUA şi China). S-a renunţat la multtrâmbiţata origine naturală a virusului din China (lilieci, pangolini etc.), iar „scăparea” virusului din laboratorul din Wuhan e din ce în ce mai puţin credibilă atâta vreme cât acest laborator a fost finanţat şi din SUA, şi din UE. Au finanţat europenii şi americanii fără să ştie ce finanţează ? Au avut acces la ce se lucra în acel laborator cu peste 1 000 de angajaţi ? Sau avem de-a face doar cu o perdea de fum care vrea să acopere propagandistic războiul biologic ?

Războiul biologic scăpat de sub control a lovit întreaga planetă. Dar ne apropiem de un final, fie şi sub forma unui armistiţiu, şi vine vremea socotelilor. Au murit peste 3 milioane de oameni şi s-au distrus grav economiile, au avut imens de suferit bătrânii şi copiii, s-au compromis învăţământul, Bisericile şi statele. Criminalii de război, indiferent cine sunt ei, nu vor scăpa, putem fi deja siguri. Procesele au început.


joi 27 mai 2021

O nouă expoziţie minunată

Petru Romoșan

În vreme ce multe firme mici din domeniul culturii, artei, spectacolului falimentează, se pregătesc să închidă definitiv, altele – nu multe – apar, se nasc în această perioadă atât de dificilă şi, aparent, fără viitor. O galerie care pare modestă, Art Safe Gallery – numele unui spaţiu expoziţional al puternicei case de licitaţii Artmark, de fapt, al unei subsidiare, SINEVA (evaluări şi estimări) –, reuşeşte să facă mai mulţi paşi pe nisipul atât de mişcător al veleităţilor artistice şi, cine ştie, eventual, al duratei.

Art Safe Gallery este condusă profesionist, cu mână sigură, după o experienţă de peste 10 ani ca trader la Artmark, de foarte tânărul Florin Petcu, absolvent el însuşi al Facultăţii de Istoria şi Teoria Artei de la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti. Pe aceeaşi Platformă UAP – fostul Combinat al Fondului Plastic din nordul Bucureştiului (în spatele Casei Presei) – s-au deschis, de altfel, câteva galerii în ultimii doi ani, printre care, foarte recent, cea manageriată de tânărul şi talentatul pictor Florin Petrachi (n. 1988, Hârlău, Iaşi), IOMO Gallery.

Art Safe Gallery se află acum la a treia expoziţie în doar şase luni, în plină pandemie, cu măşti şi claustrări, toate trei vernisajele fiind de maxim interes. Prima expunere a fost una de grup, în care Florin Petcu îşi anunţa proiectul şi team-ul, echipa de artişti pe care intenţionează să-i susţină (Radu Băieş, Mircea But, David Farcaş, Tincuţa Marin, Mihai Mureşan, Oana Năstăsache, Andrei Sclifos). A doua expoziţie le-a dat spaţiu de prezentare lui Marius Ghita şi David Horvath, doi tineri artişti foarte promiţători.

Pe 26 mai şi pentru o lună, Art Safe Gallery a vernisat expoziţia individuală a lui Mihai Mureşan (n. 1995, Gherla, Cluj). Toţi artiştii expuşi cu cele trei ocazii sunt absolvenţi ai UAD (Universitatea de Artă şi Design) din Cluj-Napoca, condusă de-a lungul multor ani, moral şi profesional în primul rând, de pictorul Ioan Sbârciu, care i-a fost profesor şi starului deja mondial Adrian Ghenie, unul dintre cei mai bine cotaţi pictori tineri din lume.

Pictorul Mihai Mureşan pare să-şi fi găsit, la cei 26 de ani ai săi, un stil, o marcă proprie. Raţionalitatea împinsă la limită a picturilor sale armate pe desen, niciodată absent, dimpotrivă, de multe ori dominant, respinge orice sentimentalism, dar nu şi o formă de lirism epurat, sec. Se pot aminti câţiva mari maeştri din cele patru zări – nabistul Félix Vallotton (maestrul aplats-urilor grafice), americanul Edward Hopper (pentru ambianţa metafizică a spaţiilor solitare şi melancolice) –, dar şi pictorii transilvăneni interbelici Tasso Marchini sau Alexandru (Sándor) Ziffer. Azi însă, Mihai Mureşan pare interesat de studiul primitivilor flamanzi (familia Van Eyck, Hans Memling, Dieric Bouts, Robert Campin, Hugo Van der Goes…). Studiul tehnicilor şi viziunea primitivilor flamanzi îl pot influenţa şi ajuta mult în evoluţia sa. Rezultatele nu vor întârzia să apară.

Născut întâmplător la Gherla dar trăitor dintotdeauna la Cluj-Napoca, Mihai Mureşan şi-a încheiat masterul în 2019. Îi este şi el foarte recunoscător profesorului său Veres Szablocs (culoare, desen). Tânărul artist îşi continuă studiile la Cluj-Napoca, doctoratul, cu deja legendarul Ioan Sbârciu, un mare artist aflat la apogeul carierei sale. Continuarea cu seriozitate a studiilor la acest nivel nu-i poate fi decât profitabilă. Şcoala de artă de la Cluj se impune categoric în faţa suratelor ei din Bucureşti şi Iaşi. Există raţiuni istorice pentru această extraordinară explozie de talente, raţiuni despre care merită să vorbim odată.

Ne propunem să urmărim îndeaproape proiectul de galerie al lui Florin Petcu (Art Safe Gallery) şi, în măsura posibilului, să-l susţinem. De altfel, întreg fenomenul artistic în desfăşurare de pe Platforma UAP, Combinatul Fondului Plastic din Bucureşti (Str. Băiculeşti Nr. 29), ar merita o atenţie sporită din partea mediei, a criticilor specializaţi şi a colecţionarilor.


miercuri 26 mai 2021

Covidul : Epidemie naturală sau război biologic ?

Petru Romoşan

Nicholas Wade, unul dintre cei mai importanţi şi respectaţi ziarişti de ştiinţă din SUA (40 de ani de colaborări cu New York Times, Science, Nature), a publicat recent un studiu de vreo 30 de pagini (11 000 de cuvinte) despre originea lui SARS-CoV-2 : „Pandemia de Covid-19 a dat peste cap vieţi din toată lumea mai bine de un an. Mortalitatea lui va atinge curând 3 milioane de oameni. Cu toate acestea, originea pandemiei rămâne incertă : agendele politice ale guvernelor şi ale savanţilor au generat nori groşi de bruiaj pe care presa mainstream pare incapabilă să-i risipească. În cele ce urmează voi pune în ordine faptele ştiinţifice disponibile, care conţin multe indicii despre ce s-a petrecut şi voi livra cititorilor dovezi pe baza cărora să poată judeca singuri. Pe urmă voi încerca să cântăresc chestiunea complexă a vinovăţiei, care începe cu guvernul chinez dar se extinde dincolo de el. Când veţi fi citit articolul, veţi fi învăţat multe despre biologia moleculară a viruşilor. Mă voi strădui să fac în aşa fel încât să doară cât mai puţin. Dar ştiinţa nu poate fi evitată pentru că, deocamdată şi pentru multă vreme de-aici încolo, ea ne oferă singurul fir care ne poate scoate din labirint. Virusul care a provocat pandemia e cunoscut oficial sub numele de SARS-CoV-2, dar poate fi prescurtat SARS2. Aşa cum ştie multă lume, există două teorii principale despre originea lui. Una susţine că virusul a sărit în mod natural de la un animal sălbatic la om. Cealaltă susţine că virusul a fost prelucrat într-un laborator, din care a scăpat. E foarte important să ştim cum stau lucrurile dacă sperăm să prevenim un al doilea eveniment de acelaşi tip” („The Origin of COVID : did people or nature open Pandora’s box at Wuhan ?”, thebulletin.org, 5.05.2021).

Nicholas Wade demonstrează inteligibil şi convingător că SARS2 nu prea are şanse să aibă o origine naturală. Totul pledează pentru traficarea în laborator a unui virus de provenienţă animală care a fost „ajutat” să treacă la om. Din păcate, toată demonstraţia lui Wade se învârteşte în jurul laboratorului din Wuhan şi cel mult în jurul finanţărilor americane ale cercetărilor de acolo (cele în care Antony Fauci e implicat de media din ce în ce mai mult). O a treia ipoteză, aceea că virusul ar fi fost plasat intenţionat în natură la Wuhan (şi poate că şi în alte locuri) nu e luată deloc în considerare. Curajul politic şi moral al excelentului om de ştiinţă Nicholas Wade nu e la înălţimea competenţelor sale profesionale. Totuşi, demonstraţia lui Wade, în sensul prelucrării în laborator a coronavirusului SARS2, e într-adevăr remarcabilă. În dauna teoriei despre provenienţa naturală a virusului, care a fost singura acceptată public până de curând. Propaganda pusă în mişcare în jurul laboratorului din Wuhan, în sensul scurgerii iresponsabile, din neglijenţă a virusului în natură, a fost colosală şi e foarte greu de contracarat. Chiar şi autorităţile chineze par să fie depăşite. Dacă nu cumva e vorba de comunicare şi strategie politică şi militară din partea chinezilor.

Dar alţi jurnalişti, mult mai curajoşi, mai temerari s-au dus deja mult mai departe. În primul rând, foarte cunoscutul şi inclasabilul Ron Unz (The Unz Review – unz.com) a acuzat deep state-ul american de război biologic împotriva Chinei. Trebuie spus însă de la bun început că probele sale sunt, aproape toate, circumstanţiale, indirecte. Cu o singură excepţie, în ceea ce priveşte un comunicat al DIA (Defense Intelligence Agency), care-şi prevenea „anticipat” (înainte ca autorităţile şi medicii din China să înţeleagă ce li se întâmplă) partenerii strategici, în primul rând Israelul, în legătură cu o pandemie gravă declanşată la Wuhan. Ron Unz nu-i implică în textele lui pe fostul preşedinte, Donald Trump, şi pe secretarul său de stat, fost director CIA, Mike Pompeo, deşi îi citează. Demonstraţia sa a apărut în 15.03 2021 („American Pravda : Covid-19, its impact and origins after one year”, unz.com) şi a fost larg răspândită, citită şi citată.

Lungul articol al lui Ron Unz, în care recapitulează mai întâi ipotezele cele mai articulate din cursul anului 2020 (Philippe Lemoine – „The China syndrome” I-IV, pe site-ul Quillette, Nicholson Baker – „The lab-leak hypothesis” etc.), este analizat de Lew Rockwell (libertarian celebru, fondatorul şi preşedintele Institutului Ludwig von Mises), care-i scoate în evidenţă punctele tari şi îi pune în valoare câteva citate pregnante : „Unz observă că „la scurt timp înainte de declanşarea coronavirusului la Wuhan, acel oraş a găzduit 300 de ofiţeri ai armatei americane, veniţi să participe la Jocurile Militare Mondiale din 2019, o remarcabilă coincidenţă în timp. Aşa cum am subliniat atunci, cum ar fi reacţionat americanii dacă 300 de ofiţeri ai armatei chineze s-ar fi aflat într-o lungă vizită la Chicago, iar la scurt timp după aceea ar fi izbucnit brusc o epidemie misterioasă şi letală în oraş ?” (Lew Rockwell – „The biological war against China”, lewrockwell.com, 19.05.2021).

Sau : „Unz adaugă un număr de elemente care dau greutate analizei sale. Mai întâi, nu e în nici un caz vorba despre primul atac biologic suspect la adresa Chinei. „În anteriorii doi ani, economia chineză încasase deja lovituri grave de la alte noi boli misterioase, deşi acestea avuseseră ca ţintă mai degrabă animale de fermă decât oameni. În cursul anului 2018, un nou virus de gripă aviară a măturat ţara, eliminând mare parte din industria aviară a Chinei, iar în 2019 epidemia de gripă porcină a devastat fermele de porci ale ţării, distrugând 40 %  din sursa internă primară de carne, când s-a şi vehiculat intens ideea că virusul porcin ar fi fost răspândit de nişte misterioase minidrone. Ziarele mele de dimineaţă nu au ignorat aceste importante subiecte de business, remarcând că brusca prăbuşire a unei mari părţi din producţia internă de hrană a Chinei s-ar putea dovedi o mană pentru exporturile fermierilor americani tocmai când eram în plin conflict comercial… Aşa că, trei ani la rând, China a fost sever impactată de noi boli virale ciudate, deşi numai cea mai recentă a fost mortală pentru oameni. Această probă era pur circumstanţială, dar „modelul” părea foarte suspect” (idem).

Dar şi : „În aceste circumstanţe dificile, un atac biologic american asupra Chinei ar fi putut părea ultima carte care mai putea fi jucată în speranţa de a menţine supremaţia americană. O negare plauzibilă ar minimaliza riscul unei răzbunări chineze directe şi, dacă ar reuşi, grozava lovitură dată economiei chineze ar întoarce-o cu mulţi ani în urmă, poate chiar ar destabiliza sistemul ei social şi politic. Folosind media alternativă pentru a promova imediat teorii privind izbucnirea coronavirusului ca urmare a unei scurgeri dintr-un laborator chinez de arme biologice a fost un mijloc natural de a preveni orice acuzaţii chineze ulterioare de acelaşi gen, îngăduindu-i, prin urmare, Americii să câştige războiul internaţional de propagandă chiar înainte să intre şi China în joc” (idem).

Cei interesaţi de subiect îi pot citi pe Internet pe cei trei autori, respectiv articolul lui Nicholas Wade, mai multe articole ale lui Ron Unz şi articolul de comentariu la Ron Unz semnat de Lew Rockwell. Toate fac trimiteri la alte surse şi contribuţii, care şi ele merită citite. Ne găsim doar în domeniul ipotezelor, subliniem din nou. Dar, timp de un an şi mai bine, savanţii nu au adus nici o probă convingătoare că provenienţa SARS2 e naturală. E evident că evită să cerceteze până la capăt cazul. De ce ? Concluziile lui Ron Unz sunt ponderate, prudente, deşi pot părea enorme :

„Dar America e acum pe punctul de a înregistra o „supramortalitate” de ordinul unui milion de persoane datorată epidemiei, aşa că poate a venit momentul să explorăm cinstit adevăratele motive ale giganticei noastre calamităţi naţionale.

Un scenariu ipotetic al epidemiei de Covid-19 […]

1. Elemente răuvoitoare din sânul uriaşului nostru aparat de securitate naţională, probabil afiliate neoconservatorilor din statul profund, au decis să aducă grave prejudicii imensei economii chineze, folosind războiul biologic. Planul consta în a infecta principalul centru de transporturi de la Wuhan cu virusul Covid-19 pentru ca boala să se propage în chip invizibil în toată ţara în cursul călătoriilor anuale cu ocazia Noului An lunar şi au folosit ca acoperire Jocurile Militare Internaţionale de la Wuhan pentru a strecura în oraş câţiva agenţi care să răspândească virusul. Cred că doar un număr restrâns de indivizi a fost implicat în acest complot.

2. Agentul biologic pe care l-au eliberat a fost conceput în principal ca o armă îndreptată împotriva economiei mai degrabă decât ca o armă împotriva oamenilor. Deşi Covid-19 are un grad mai degrabă slab de letalitate, el e extrem de contagios, are o lungă perioadă infecţioasă presimptomatică şi se poate propaga chiar prin purtători asimptomatici, ceea ce îl face perfect adaptat scopului urmărit. Astfel, odată ce boala s-ar întinde într-o mare parte din China, ar fi extrem de greu de eradicat, iar eforturile necesare pentru a o controla ar provoca imense pierderi economiei şi societăţii chineze.

3. Ca operaţiune secundară, au decis să ţintească elitele politice iraniene, desfăşurând eventual o variantă ceva mai mortală a virusului. Cum elitele politice au, în general, tendinţa de a fi vârstnice, ele ar cunoaşte în orice caz o rată a mortalităţii mai înaltă.

4. Cum epidemiile mortale de SARS şi MERS din Asia de Est şi din Orientul Apropiat nu s-au răspândit niciodată în chip semnificativ în America (sau în Europa), complotiştii au presupus, în mod eronat, că la fel se va întâmpla şi în cazul lui Covid-19. În orice caz, cum organizaţiile internaţionale au estimat întotdeauna că Statele Unite şi Europa au cele mai bune şi mai eficace sisteme de sănătate publică, apte să combată orice epidemie, complotiştii s-au gândit că orice eventuală pagubă care s-ar răsfrânge din exterior ar fi absolut minoră.

5. Numai un număr mic de indivizi au fost implicaţi direct în complot şi, la scurt timp după ce boala a fost răspândită cu succes la Wuhan, aceştia au hotărât să salvgardeze mai mult interesele Americii şi au alertat unităţile specializate ale DIA (Defense Intelligence Agency), probabil fabricând un soi de pretinsă „scurgere de informaţii”. În linii mari, s-au aranjat pentru ca DIA să afle că la Wuhan se declanşase aparent o epidemie „cataclismică”, ceea ce a făcut DIA să pregătească şi să distribuie un raport secret care avertiza propriile noastre trupe şi pe aliaţii noştri să-şi ia precauţiile necesare.

6. Din păcate pentru aceste planuri, guvernul chinez a reacţionat cu o hotărâre şi o eficacitate uluitoare, eradicând rapid boala. Între timp, guvernul american, lipsit de entuziasm şi incompetent, a ignorat mai degrabă problema, reacţionând doar după ce epidemia masivă din nordul Italiei a atras atenţia mediei. Cum Centrul de Control al Bolilor (CDC) nu se descurcase cu producerea unui kit de depistare, noi n-am avut nici un mijloc de a recunoaşte că boala se răspândea deja în ţara noastră, ceea ce a condus la pierderi importante pentru economie şi pentru societatea americană. De fapt, America a avut parte chiar de soarta care-i fusese iniţial rezervată rivalei sale, China” (Ron Unz – „American Pravda : Covid-19, its impact and origins after one year”, unz.com, 15.03.2021).

Nu am prezentat aici decât autori americani. O dezvoltare mai cuprinzătoare a subiectului ne-ar obliga să vedem ce spun şi alţi autori occidentali (francezi, germani, italieni…), precum şi autori ruşi şi chinezi. În orice caz, în următoarele luni e de aşteptat să se constituie un adevărat corp de investigatori profesionişti.


compania
DE LECTURA

Mihai Neagu Basarab. Recenzie la

cartea lui Gelu Culea Artă, artişti, administraţie în anii ’80. Amintirile unui fost director la Fondul Plastic al Uniunii Artiştilort Plastici

Editura Compania ne înlesneşte cu acest prilej înţelegerea unui segment mai puţin cunoscut din istoria contemporană a artelor plastice în ţara noastră. În România socialistă, directorul Fondului Plastic era slujbaşul care împiedica o sumedenie de pictori să moară de foame. Este oarecum ciudat că într-un stat ateu, care combătea prin varii mijloace misticismul, o serie de funcţionari, nu foarte înalţi, constituiau un fel de Dumnezei în epocă. Principalul era ca nu cumva să bage de seamă chiar ei înşişi acest lucru. Cât timp nu-şi dădeau seama ce simbolizează, aveau voie să funcţioneze ca mari binefăcători.

Memoriile lui Gelu Culea sunt prefaţate de Petru Romoşan, unul dintre mulţii artişti pe care autorul i-a ajutat să supravieţuiască în momentele dificile ale oricărui început de carieră. Culea îi aminteşte în cartea sa pe majoritatea celor pe care i-a sprijinit să-şi vândă tablourile, să obţină un atelier, o locuinţă sau o slujbă, în sfârşit, să se descurce ceva mai bine decât în prealabil. Ajuns în pragul senectuţii într-o situaţie asemănătoare, Romoşan nu pierde ocazia de a mulţumi în prefaţa sa lui Dumitru Radu Popescu pentru vorba bună pusă pentru soţia sa în vederea angajării la Uniunea Artiştilor Plastici, care s-a materializat în cele din urmă prin angajarea lui la o galerie de artă a Fondului Plastic. De altfel, pe parcursul lecturii am întâlnit numeroase schimburi de amabilităţi şi relativ puţine puneri la punct prin corectarea unor diverse exagerări într-un mod civilizat, desigur.

Cartea are şi o introducere a autorului în care acesta îşi mărturiseşte intenţiile autobiografice profesionale, materializate în două capitole ample : „Intrarea în ring”, în care ne prezintă mai ales traseul său profesional înainte de a fi angajatul Fondului Plastic, şi „Începe dansul” – de fapt, capitolul pentru care a fost conceput tot volumul. Ar mai fi de menţionat şi un fel de epilog cu titlul „Altă viaţă (alta, dar de multe feluri)”, de dimensiuni mai reduse. Întreaga carte e scrisă cu mintea românului de pe urmă, adică dintr-o înţelepciune la care n-ajunge oricine şi la care probabil că n-ar fi ajuns nici autorul, în ciuda inteligenţei şi cumsecădeniei lui excesive, dacă n-ar fi avut prilejul să cunoască artişti de excepţie, cum au fost Corneliu Baba, Piliuţă, Mărginean, Ion Pacea, Câlţia, Ilfoveanu şi alţii, dar şi lideri politici ca Levente, Nicolae Bozdog, Ion Dincă (Te Leagă), Dumitru Necşoiu, Nicolae Matei, Joiţa, Cioară, Enache, Găinuşe, şi lista acestora poate şi ea continua.

Aici, în primul capitol mai amplu, sunt amintiţi de vreo două ori şi câte trei tovarăşi anonimi, deci ale căror nume nu contează, dar noroc că era pe timpul lui Ceauşescu, şi nu pe vremea lui Gheorghiu-Dej, când nu conta nici cine are dreptate, deşi autorul mărturiseşte, pentru a-şi evidenţia calitatea personală, că în socialism, în general, „cântăreau persoanele mai mult decât legile, valorile, morala”. Ruşii au formulat mai clar situaţia : „În socialism, ordinul bate legea.” Tradus în orice limbă europeană, textul sună : „În socialism există în permanenţă, latent sau activ, terorismul de stat.” Autorul îşi vădeşte constant înţelepciunea : în orice firmă, membrii şi funcţionarii fac adevărata ei valoare ; evenimentele nu cad din cer, noi le creăm ; cu modestie, se consideră consumator de artă, şi nu critic de artă profesionist.

Primul capitol începe cu fixarea datei la care a luat în primire postul de director al Fondului Plastic al U.A.P.R., 29 noiembrie 1980, post rămas liber în urma decesului fostului director Văzdăuţeanu. Iniţial, Culea fusese inginer la Întreprinderea de Prefabricate Progresul. De acolo, a trecut inginer la Direcţia de Investiţii din Ministerul Comerţului Interior, în locul predecesorului decedat în urma unui accident aviatic. Mai departe, urcând mai multe trepte datorită hărniciei şi competenţei, a ajuns director general adjunct al Direcţiei Generale Comerciale a Municipiului Bucureşti. În momentul în care magazinul „La vulturul de mare cu peştele în gheare” a trebuit să devină „Materna”, a început colaborarea autorului cu U.A.P.R. Colaborarea s-a extins în momentul în care s-a iniţiat refacerea centrului vechi al Bucureştiului, cu Hanul lui Manuc, Carul cu bere etc. Culea menţionează că, la dărâmarea Spitalului Brâncovenesc, subalterna lui, doamna Cristescu, l-a informat că s-a găsit o inscripţie semnată în 1834 de Safta Brâncoveanu conţinând blestemul : „Cel ce va dărâma spitalul pentru îngrijirea săracilor să moară de moarte năprasnică în zi de Crăciun !” Fire esoterică de la natură, Voican Voiculescu a tradus în faptă blestemul. Este amintit şi un Congres al P.C.U.S. la care din greşeală a fost ales Kirov în loc de Stalin, după care Stalin şi alţi tovarăşi de nădejde i-au împuşcat urgent pe Kirov şi pe ceilalţi care s-au încurcat la vot, restabilind legalitatea, vorba lui Iliescu. Este citat şi un automatism verbal al tovarăşului Matei : ”Cui nu înţelege de vorbă bună îi explicăm cu pumnul!”

Aceste picanterii apar în contextul strângerii colaborării cu diverşi pictori, de la care autorul învaţă. Corneliu Baba i-a spus : „În opinia creatorului o lucrare nu este niciodată încheiată. Tot ce ai de făcut este să o laşi aşa… şi să aplici cele învăţate la un alt tablou.” Uneori, autorul nu îndrăzneşte afirmaţii tranşante, ci se refugiază în spatele unor întrebări. Astfel, când încearcă să descifreze cauza longevităţii unui Aurel Ciupe sau Ion Musceleanu sau Pierre Cornu, tatonează : „Să fie oare secretul longevităţii lor faptul că s-au înconjurat de tinere frumoase ?” Apoi, referindu-se la condiţiile grele de viaţă ale artiştilor plastici români, dă compoziţia delegaţiei sculptorilor români la o reuniune a sculptorilor din ţările socialiste, care a avut loc la Sofia : „Jalea (şeful delegaţiei), Foamete şi Flămând (membri)”. Pe Sorin Ilfoveanu l-a ajutat să se mute de la Piteşti la Bucureşti. Acesta i-a atras atenţia asupra şcolii lui Ciucurencu : Traian Brădean, Constantin Piliuţă etc. Cred că totuşi autorul exagerează când afirmă că a aflat după puciul din decembrie 1989 că la Fondul Plastic se practica încasarea de comisioane pentru diferite înlesniri sau comenzi. Pentru aşa ceva i-ar fi trebuit o naivitate care nu se putea obţine decât cu consumarea a peste 80 % din inteligenţa pe care a avut-o în permanenţă întreagă. Fără a-i vorbi de rău pe Patriciu, Câmpeanu şi Tăriceanu, mărturiseşte că n-a putut colabora cu partidul liberal al acestor scursuri politice decât câteva săptămâni. Faptul că nu-i critică mă enervează şi mă face să-l bănuiesc pe autor, măcar din când în când, de stângism camuflat.

continuare »


Mihai Neagu Basarab. Recenzie la

volumul lui Mircea Maliţa Strategii de supravieţuire în istoria poporului român

Această a doua ediţie, revăzută şi adăugită, subintitulată Cuminţenia pământului, a văzut lumina tiparului la Editura Compania cu un cuvânt înainte semnat tot de acad. Dan Berindei ca şi prima ediţie. Trăim o perioadă istorică în care viitorul ne apare sumbru, tinzând chiar să dispară pentru scumpa noastră patrie. Cunoscând personal foarte mulţi oameni, între care mulţi intelectuali de marcă, subtili, mulţi scriitori şi istorici, am aflat încă de acum o jumătate de secol, pe cale orală, ceea ce poate accesa oricine astăzi dacă-i cade ochiul pe vreun text de Lucian Boia. Pesimismul mai mult sau mai puţin îndreptăţit altădată este în actualitatea zilelor noastre de-a dreptul constrângător. În acest context, cartea marelui înţelept tobă de carte acad. Mircea Maliţa îndeplineşte o funcţie terapeutică pentru toţi cititorii de valoare, pe care actualităţile şi perspectivele româneşti tind să-i îmbolnăvească. În finalul prezentării acestei capodopere de erudiţie, patriotism şi înţelepciune de rabin, acad. Berindei afirmă : „Strategiile de supravieţuire… este o carte care îl defineşte înainte de toate pe cel care şi-a consacrat realizării ei strădaniile, erudiţia sa multiformă, ascuţimea minţii sale. Dar este şi o carte necesară, mai ales în timpurile de confuzie prin care încă trecem. Autorul ei ne reaminteşte cine suntem, cum am străbătut miraculos valurile istoriei, care ne sunt profilul şi trăsăturile minţii şi, mai ales, ne încurajează în mersul nostru înainte. Recursul la istorie apare firesc în demersul autorului, ca şi viziunea sa neîncetat mondială. În realitate, el ne arată – spre luare la cunoştinţă ! – cum trebuie să fie un bun diplomat, pe ce trebuie să se întemeieze şi ce trebuie să urmărească. Din nou, trebuie să-i mulţumim academicianului Mircea Maliţa pentru acest nou şi frumos dar.”
După o scurtă introducere de 12 pagini, autorul rezumă pe 105 pagini istoria românilor într-un mod care astăzi te face, simultan, să te simţi mândru şi să te ruşinezi că eşti român, pulverizându-ţi totuşi orice pesimism, ceea ce pare imposibil, până nu citeşti această carte. De fapt, cartea propriu-zisă are două părţi: „Strategii militare şi paşnice” şi „Profilul românesc”. În prima parte, care are cinci capitole, primele trei sunt istorie pură, al patrulea este „Retragerea din istorie”, iar al cincilea – „Pe scena lumii”. Din primele trei capitole, iată un fragment, pozitiv, dar nu cel mai înălţător, referitor la Vasile Lupu : „Din agenda lui nu mai lipsesc schimbările patriarhilor de la Constantinopol şi certurile cu ei, înţelegerea cu Poarta pentru acceptarea patriarhilor aleşi de el, numirile principalilor clerici din toată aria ortodoxiei pentru care i se cerea consimţământul, asigurarea finanţării, controlul cheltuielilor, orientarea Bisericii în confruntările cu catolicii şi calviniştii. E greu de înţeles cum de i-au mai rămas timp şi energie pentru treburile interne şi externe ale Moldovei. Dar Lupu nu se desprindea de visul său şi se lăsa flatat de beneficiari, care-l socoteau locţiitor şi asemănător împăraţilor bizantini.” Prin contrast, contemporanul lui Lupu în Ţara Românească, Matei Basarab, avea ca obiectiv „eliberarea Peninsulei Balcanice şi nu restaurarea unui imperiu”.
„Retragerea din istorie”, formulată ca atare de Lucian Blaga, constituie o strategie de supravieţuire. Academicianul Maliţa consideră că nu există totală ieşire din istorie pentru cei care se străduiesc să supravieţuiască. Şi mai adaugă, amendându-l pe Blaga, „Legile evoluţiei funcţionează acolo unde, din contactul cu mediul, există selecţie”. Contemporan cu Blaga, Ştefan Lupaşcu a creat „o logică a energiilor pe baza opuşilor inseparabili”. Autorul insistă pe cuplul actualizare-potenţare : „Cele două forţe nu sunt nici duşmane, nici prietene, nu se ajută, nu se împiedică. Se poate să nu poţi acţiona – pasul e mic, aproape invizibil. În schimb, potenţarea, îmbogăţirea minţii şi adunarea resurselor ei creşte considerabil.” În zona acţiunii puternice, situaţia este inversă. Blaga remarcă pe bună dreptate că acceptarea modelelor occidentale bine alese funcţionează benefic, catalitic. Autorul înţelege ceea ce citeşte ca acela care a scris şi, beneficiind uneori, în plus, de bibliografie suplimentară, este ridicat prin discursul său deasupra multor surse bibliografice de prima mână. Academicianul Maliţa mi l-a crescut mult în ochii mei pe Blaga ca filosof al istoriei, aşezându-l, în această calitate, lângă compozitorul Enescu şi sculptorul Brâncuşi, consolidând astfel şi unitatea României ca sursă de genialitate.

continuare »


Mihai Neagu Basarab – recenzie la

volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor de Aurel I. Rogojan 

Se știe că moții sunt oameni aprigi, care au atât de mult caracter, încât practic n-au nevoie să piardă vremea stând pe gânduri, așa cum ne-a rămas din istorie modelul reprezentat de Avram Iancu. Ei bine, autorul acestei monografii are una dintre cele mai strălucite minți românești din ultima sută de ani. Am parcurs mai multe texte elaborate de generalul Rogojan, care are o anumită obiectivitate, în sensul că nu se jenează să relateze despre o serie de greșeli ale unor importanți demnitari comuniști, întocmai ca și fostul său șef, generalul Iulian Vlad. Ei doi exprimă în scrierile lor sâmburele, miezul tare al doctrinei comuniste, care s-a retras din oficialitate pentru că rămăsese neînțeleasă pentru prea mulți din puținii șefi ai lui Aurel Rogojan, într-o vreme în care progresul tehnic, mai ales, făcea din ce în ce mai cuprinzătoare mintea cetățeanului-standard. Artizanii tranziției au înțeles perfect situația și au distrus învățământul și medicina românească între multe – toate celelalte – compartimente ale vieții civilizate, bazându-se pe faptul că, dacă 28 de ani plătești lefuri de batjocură, este nevoie de 50 de ani după ce reglementezi salarizarea conform cu respectul față de muncă până când slujbașii ajung să-și merite noile salarii deja învechite.
Generalul Rogojan a fost șef de promoție și continuă să fie un mare pedagog atâta timp cât nu este împiedicat să vorbească și să scrie, pentru că aici este adevărata lui vocație : organizator de oameni care știu, au învățat ce anume au de făcut. Salariile și pensiile de la SRI măsoară, de fapt, felul în care generalul Rogojan și-a făcut și continuă să-și facă datoria, meseriașii din informații fiind, în fond, cam singurii români din țară, maturi și conștienți, de care guvernanților reali le este frică. Desigur, și în Cuvântul înainte al acestei cărți autorul este obiectiv, dar cu ochelari roșcovani : el vede o opoziție între kaizerul Germaniei și țarul Rusiei, când, de fapt, ei erau aproape cumnați, țarina fiind nemțoaică și tensiunea generată de aceasta lângă țarul Nicolae al II-lea, cam papă-lapte, nemulțumea în primul rând familia țarului, care a deschis seria conspirațiilor rusești încheiate cu triumful lui Lenin, după ce tot poporul rus era încredințat că Dumnezeu va modifica religia creștină într-un mod convenabil Rusiei, de-mi vine să zic : unde dai și unde crapă. Multe conspirații rămân în mâna lui Dumnezeu, să mă ierte domnul general Rogojan, dar eu așa văd problema. Câți români ar fi ieșit să demonstreze pe străzi în decembrie 1989 dacă ar fi știut că în România de azi, așa cum a ajuns să arate, vor părea a fi în frunte Dragnea și cu Viorica lui ? Autorul vede însă foarte corect că « Toți și toate sunt în spirala nesfârșitelor conspirații împotriva legii, bugetului, statului și drepturilor cetățeanului. Internaționalele criminalității organizate au luat locul internaționalelor proletariatului ». Partea proastă e că internaționalele proletariatului erau pe hârtie în ordine, iar în realitate erau așa cum internaționalele criminalității organizate încă n-au ajuns să se-mplinească, urmând ca, atunci când se vor desăvârși, să ne întoarcem la un comunism perfecționat, cu perestroika și fără glasnost. Asta, desigur, și cu condiția ca domnul general Rogojan și alți câțiva ca noi, din toată lumea, să ne continuăm activitatea. Finalul prefeței este romantico-patetic : « O stafie bântuie prin România. Stafia antipatriotismului deșănțat și a trădării naționale… Dacă vorbești de dragostea de neam și de credința datorată patriei ești un retard comunist. » Dragostea de neam se află în opoziție cu Proletari din toate țările, uniți-vă !. Ca să-i lichidăm pe cei care și-au făcut o situație, indiferent prin ce mijloace, în fiecare țară, compatrioții ! Toți comuniștii care au cochetat cu dragostea de neam au fost lichidați sau, în orice caz, detestați de comunitatea comuniștilor din toate țările. Se lupta ca șefii partidelor comuniste să fie de alte naționalități. La noi, unguri, bulgari etc. Cine cânta Hora unirii sub comuniști, inițial, primea o condamnare, și mulți au mai rămas câțiva ani în închisoare și după ce, în urma unei destinderi, a unei relaxări, a adormirii vigilenței comuniste internaționaliste, Hora unirii a început să se cânte la radio, oficial.

continuare »



Introducerea autorului

Noi mărturii despre
România penală (2013-2017) 

Politică, justiţie şi servicii secrete în ofsaid

A spune adevărul, chiar dacă e trist

Cu aproape patru ani în urmă, Editura Compania mi-a publicat cartea România penală văzută de un senator fost procuror, care cuprinde declaraţii politice şi interpelări pe care le-am făcut în Senatul României în perioada 2010-2013. Cele mai multe dintre ele îi priveau pe protagoniştii guvernării portocalii (preşedintele Traian Băsescu, premierii Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu, ministresa Elena Udrea) şi pe şefii principalelor unităţi de parchet (Parchetul General, DNA, DIICOT), serviciilor secrete (SRI, SIE, SPP, STS) şi ai altor instituţii de forţă (MAI, ANAF, ANI, CCR). Concluzia cărţii era că în timpul regimului Băsescu a fost constituit un grup infracţional organizat la cel mai înalt nivel statal şi că în fruntea principalelor instituţii din ţara noastră au fost promovaţi, în baza principiului nulităţilor controlabile, oameni relativ tineri, cu pregătire precară, mediocră şi experienţă redusă, care erau, de regulă, şantajabili şi au manifestat obedienţă faţă de tutorii şi protectorii lor politici. Cartea se încheie cu declaraţii şi interpelări din 2013 în care i-am avut în cătare pe liderii principali ai PSD, respectiv pe Victor Ponta, în calitate de preşedinte al PSD şi prim-ministru al guvernului României, şi pe Liviu Dragnea, în calitate de secretar general al PSD, vicepremier şi ministru al Dezvoltării Regionale.
Majoritatea afirmaţiilor mele au fost confirmate de evoluţiile ulterioare, inclusiv de dezvăluirile mai recente ale fostului deputat Sebastian Ghiţă, ale fostului colonel SRI Daniel Dragomir şi ale jurnalistului Dan Andronic, directorul ziarului Evenimentul zilei. România a devenit un stat aproape eşuat după cele două mandate prezidenţiale ale lui Traian Băsescu. Chiar şi acesta a recunoscut anul trecut că România a devenit un stat mafiot şi un stat poliţienesc. De la statul clientelar din timpul guvernării Năstase s-a ajuns la statul mafiot sub preşedinţia lui Băsescu, iar în ultimii ani tendinţa este evoluţia spre un stat disciplinar, poliţienesc. Statul de drept a intrat sub controlul binomului SRI-DNA, care a dominat Parlamentul, guvernul, justiţia, administraţia publică şi presa. Şefi de servicii secrete în tandem cu şefi de unităţi de parchete au ajuns să destructureze partide politice şi să constituie partide noi, de tip balama, ca UNPR, pentru a configura noi majorităţi politice, şi chiar să impună liderii unor partide, ca în cazul fostului preşedinte al PSD, Victor Ponta. Lupta anticorupţie a derapat spre răfuieli politice şi a intrat într-o fundătură după denunţarea protocoalelor care au instituţionalizat binomul SRI-DNA. Justiţia scârţâie din toate încheieturile şi trebuie resetată, după cum a spus-o însuşi actualul ministru de Justiţie, Tudorel Toader. Încrederea românilor în justiţie şi în instituţiile de forţă a scăzut considerabil.
Instituţionalizarea şi eficienţa binomului SRI-DNA au fost confirmate de rapoartele de activitate ale SRI pe anii 2009 şi 2013, în care au fost menţionate echipele operative mixte pro­curori-ofiţeri SRI şi s-a consemnat că juriştii SRI i-au ajutat pe procurorii DNA să instrumenteze 462 de dosare în 2013, inclusiv sub aspectul încadrării juridice. Conform unei analize realizate de profesorul universitar şi avocatul Radu Chiriţă, între 2010 şi 2015 în România au fost adresate instanţelor de judecată 109 946 de solicitări pentru mandate de interceptare telefonică, din care au fost aprobate 102 729 (93 %), ceea ce înseamnă că au fost interceptate minimum 300 000 de persoane (luând în calcul o medie de trei persoane interceptate pe un mandat). Potrivit rapoartelor anuale de activitate ale SRI, în perioada 2005-2015 Serviciul a pus în executare peste 250 000 de autorizări pentru interceptarea comunicaţiilor, numărul acestora cres­când de la un an la altul şi ajungând în 2014 să fie de 11 ori mai mare decât în 2005. SRI a devenit campion mondial la ascultat, dacă avem în vedere analiza statistică a Fundaţiei Friedrich Ebert Stiftung România, potrivit căreia SRI a solicitat şi a obţinut de 16 ori mai multe mandate de siguranţă naţională decât FBI, raportat la populaţia României, care este de circa 16 ori mai mică decât cea a Statelor Unite ale Americii, în condiţiile în care prima putere a lumii se confruntă cu ameninţări la siguranţa naţională mult mai numeroase şi mai grave.

continuare »


Fascinaţia ineditului : Ultima boemă
bucureşteană, de Mihai Neagu Basarab

Delia Marc

Copil fiind (nu cutreieram păduri ☺), eram cu ochii larg deschişi şi cu urechile ciulite în sala de aşteptare şi în cabinetul de dentist al tatălui meu, din Piaţa Victoriei – Ilie Pintilie – fost Bonaparte – actual Iancu de Hunedoara ☺.
Şi nu numai acolo, ci şi în curte, la “găzăria” care aparţinuse Garajului şi Depozitului de produse petroliere ale bunicului meu.
Şi nu numai acolo, ci şi la renumita cârciumă a lui Jerca, de pe Clopotarii Vechi colţ cu Povernei (demolată şi ridicat de curând un Boutique Hotel-Restaurant Vogue), unde mă aciuiam uneori lângă bunicul meu.
În aceste trei locuri veneau personaje interesante ale timpului trecut şi prezent în acei ani ai deceniilor şase şi şapte ai secolului trecut.
Veneau pictori şi poeţi care îşi plăteau uneori tratamentele şi consumaţia cu rodul talentului lor (pereţii de la Jerca erau renumiţi pentru lucrările şi semnăturile iluştrilor pictori şi graficieni care îi călcau pragul).
Veneau armeni, ruşi albi de viţă nobilă şi polonezi de asemenea, veneau greci de-ai lui Manolis Glezos, evrei foşti combatanţi în Spania – într-un cuvânt, refugiaţi din varii motive din ţările lor de baştină.
Se discuta în şoaptă, deşi se mai ridica uneori vocea şi fiecare avea educaţia conversaţiei – se ascultau cu respect unul pe celălalt.
Nu ştiam pe atunci cât de norocoasă şi nenorocoasă eram deopotrivă.
Nu ştiam pe atunci că mulţi dintre cei întâlniţi şi ascultaţi făceau parte din boema bucureşteană. Dar mi-am amintit mereu momente, fragmente, nume, figuri…
Iată de ce m-am grăbit să citesc acest volum subţirel la prima vedere, dar dens în conţinut, semnat de Mihai Neagu Basarab.
De profesie medic, cu specializare in psihiatrie (doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar în psihiatrie în 1990) şi cu specializare şi în homeopatie şi acupunctură, Mihai Neagu Basarab s-a aplecat încă din anii tinereţii asupra scrisului, debutând în proza SF, apoi dramaturgie, traduceri, cronici, rubrici permanente în reviste serioase, publicând volume de literatură şi de medicină. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1972. Din anul 1990 s-a stabilit la Freiburg, în Germania, concentrându-se asupra carierei medicale, dar şi asupra scrierilor sale de literatură, eseuri şi memorialistică.

continuare »


Stimate vizitator,

Cum ştiţi, probabil, la 25 mai 2018 intră în vigoare Regulamentul European 2016/679
privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal
şi libera circulaţie a acestor date (GDPR).

Editura Compania doreşte să vă poată informa despre noutăţile sale editoriale (prin newsletter trimis pe e-mail) şi să vă poată expedia cărţile pe care le comandaţi.

Pe lângă e-mail, comanda implică pentru noi prelucrarea şi conservarea şi a altor date
ale dumneavoastră cu caracter personal (nume, prenume, domiciliu, număr de telefon), respectând măsurile de securitate impuse de normele europene.

Dacă doriţi şi dumneavoastră să primiţi înştiinţări despre noutăţile noastre editoriale(newsletter), vă rugăm să vă manifestaţi explicit opţiunea :

DAŢI CLICK AICI şi astfel veţi rămâne abonaţi la newsletter-ul nostru.

În cazul în care nu vom primi din partea dumneavoastră acest acord clar exprimat, nu vă vom putea expedia cărţile pe care ni le comandaţi şi nici comunica titlurile recent apărute la noi.

Vă stăm la dispoziţie pentru orice informaţii suplimentare pe această temă.

Cu cele mai bune gânduri,
Editura Compania

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153 Bucuresti
Tel. editura : 021 223 23 28  Fax : 021 223 23 24
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37    021 223 23 25
E-mail : editura.compania@gmail.com  compania@rdslink.ro
www.compania.ro
Blog : www.compania.ro/blog


Despre o carte „cu titlu provizoriu”

Dr. Vlad Stroescu

Toamna trecută am primit, pe adresa redacției, o carte. Pseudonimul autoarei, deşi foarte sonor – Maia Levantini – nu suna cunoscut, aveam să aflu că e vorba de un debut. Iar titlul mi s-a părut prea lung şi redundant: Cu titlu provizoriu: Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România. Serios, cuvântul „titlu” chiar în titlu? Şi două subtitluri? Doar citindu-l, am crezut, de altfel, că am aflat tot ce trebuia să ştiu: că e vorba despre plecat din ţară, de întors în ţară, că personajul e melancolic şi, mai rău, psihiatru. Cum stau toată ziua în compania unui psihiatru de care nu am cum să scap – arta de a scăpa de tine însuţi este extrem de complexă şi rafinată şi eu nu sunt măcar un ucenic talentat –, am pus cartea pe raftul de la serviciu, amânând-o pentru o dată neprecizată. Mi-era şi cam teamă să o deschid, poate din acelaşi motiv pentru care, de la Moartea domnului Lăzărescu încoace mi-e teamă să văd filme româneşti: nu cumva să mă duc la cinema şi să constat că în loc de ecran e o imensă oglindă panoramică.
Întâlnirile mele cu cărţile sunt rareori întâmplătoare şi orice carte bună îţi schimbă viața, aşa încât oricât aş încerca eu să întârzii întâlnirile astea, din lene sau inerţie, până la urmă ele tot au loc. Într-o zi însorită de ianuarie, ajutat de mai multe circumstanţe, m-am trezit că deschid volumul şi încep să citesc. Şi ce mai surpriză am avut. Am absorbit pe nerăsuflate odiseea acestei colege, între vechi şi nou, între matrice şi străinătate, între disperare şi exaltare (deşi nici exaltarea nu e tocmai fericită). Îmi măsor cuvintele: şi Odiseu s-a întors şi apoi a plecat iar, nici el nu-şi găsea liniștea. Ajuns la sfârşit, am avut impresia de neterminat sau de abia început.
Nu ştiu cât de reală e Maia Levantini/Mona Dumitrescu (numele personajului principal care, totuşi, e mereu la persoana întâi) şi cât e un compozit de realităţi paralele, un amalgam de persoane autentice, căci o bucăţică din ea eram cu siguranţă şi eu. Copil antedecembrist, psihiatru postdecembrist care descoperă că, odată deschise porţile închisorii regimului comunist, deasupra sunt un şir lung de închisori, precum balenele concentrice ale lui Marin Sorescu sau lanţul coliviilor lui Dan Verona. Şi tot precum Iona, eroina nu încetează să caute ieşiri, fie pe dinăuntru, fie pe dinafară. Înăuntru e „marea cultură”, Kant şi Dostoievski, cu care figuri binevoitoare de profesori au „mobilat-o” ca să facă faţă orizontului cenuşiu comunist. Înăuntru mai e şi moartea. În afară sunt Bucureştii, Spitalul de Psihiatrie Obregia, policlinica de la Apaca şi, mult mai departe, pe alte planete, Franţa şi America. La capăt, absurdul şi aleatoriul universal.
E greu să pun punctul pe „i” şi să încadrez cartea asta. Or fi memorii? Ficţiune simplă nu e, pentru că e prea multă autenticitate: m-am speriat de-a dreptul recunoscând scenele şi obiceiurile de la Spitalul Obregia. E şi o curiozitate antropologică aici: în fiecare călătorie, articularea dintre străin şi familiar e minuţios construită. Dar nu e nici neoreportaj, e prea subiectivă pentru aşa ceva.
De fapt, dincolo de încadrări stilistice, ce şochează în carte e deschiderea absolută. Înţeleg de ce autoarea (sau autorul) se protejează (nu cunoaştem identitatea lui reală): eu unul nu aş fi avut curajul să vorbesc despre mine în felul ăsta, fără rezerve. Nici despre alţii – reflex de psihiatru, poate. Dar şi mai uimitor e felul elaborat în care deschiderea e construită: e ca şi cum omul din spatele discursului ar încerca permanent să se ascundă după limbaj şi ar eşua, calculat, de fiecare dată. Avem aici un discurs adesea ultracult, încărcat de referinţe livreşti, dar în acelaşi timp detaşat şi autozeflemitor, chiar balcanic pe alocuri. Avem simţ al umorului simultan cu cel al tragicului, adesea, de ce nu, în aceeaşi frază. Avem artificii stilistice ce includ tabele de contingenţă şi parodii după balada Mioriţa. Şi deşi e meşteşug în toată afacerea, iubeşti imperfecţiunile, pentru că ele arată că nu e doar făcătură scriitoricească. E foarte greu să fii sincer fără să cazi în patetism şi în fals. Limbajul de azi e atât de amăgitor încât adesea e suficient să deschizi gura şi ai şi eşuat, te-ai şi alienat. Dar Maia Levantini reuşeşte atât de bine, încât o vom pune în acea rară categorie de medici-scriitori unitari, fără sindrom de personalităţi multiple, care vorbesc pentru că noi, ceilalţi medici, nescriitori, nu putem să o facem.

Text preluat din Viaţa medicală, 31 ianuarie 2018


Lucifer şi Lucia Ferescu
sub steaua dimineţii

Vladimir Bulat

Într-un recent interviu acordat canalului Radio România Cultural, pictorul și scriitorul Petru Vintilă jr. afirma că pseudoromanul Lucia Ferescu sau Steaua dimineții, 2016, a fost inițial un soi de eseu, topit ulterior în capitolul al treilea al acestei scrieri. A mai spus că acelei narațiuni îi lipseau dialogurile, vocile unor personaje care să facă mai perceptibilă și mai vie cavalcada ideilor, informațiilor și acțiunilor din cuprinsul acestei scrieri care debutează într-o toridă zi a lui 1835 și se încheie tot într-o zi de iulie a anului 2060.
Să recitim pasajele din acest pseudoroman : „Ziua aceea de iulie a anului 1835 pogorâse asupra Bucureștilor o căldură cumplită. Soarele parcă se topise pe cer, aerul ardea ca o văpaie de cuptor și întreaga fire încremenise, lipsită de cel mai slab firicel de vânt. Vipia alungase de pe ulițe deopotrivă oameni și animale, toţi și toate căutând o umbră anemică de iluzorie răcoare. Marele târg se pustiise, vlăguit, și amorţise sub lava ce se revărsa necontenit din soarele nemilos” (pag. 17) ;
Ziua aceea de iulie a anului 2060 pogorâse asupra Cetății Eterne o căldură cumplită. Încă de la primele ore ale dimineții, soarele parcă se topise pe cerul de un albastru spălăcit, înfierbântând nefiresc pământul. Aerul frigea ca o văpaie de cuptor încins la roșu, indicând iluzia unor torente invizibile de lavă ce se revărsau peste Cetatea Eternă” (pag. 314).
Între aceste două zile de iulie se întinde o fantasmagorică urzeală narativă, care te face să o parcurgi cu sufletul la gură, uitând de secole, biblioteci, geografii, școli, apartenențe religioase etc. Petru Vintilă jr. și-a scris, am putea spune, romanul vieții ; a spus în el cam tot ce crede, știe, cunoaște, cam cum vede el șarpanta întregului univers, din care pământul e doar o fărâmă zguduită de controverse, neliniști, războaie, convulsii, cataclisme, molime, secretomanie și fanatism, din care, în esență, înțelegem că „mântuirea nu este ce pare a fi” (pag. 68).

continuare »


Cuvântul lui Dumitru Constantin Dulcan la lansarea volumului Lucia Ferescu
sau Steaua dimineţii
de Petru Vintilă jr. –
5 aprilie 2017

Această carte este o adevărată enciclopedie a culturii umane, scrisă cu o înaltă luciditate intelectuală şi născută după un lung travaliu de documentare, de facere şi de informare. După cum precizează autorul, cartea este un semiroman cu personaje luate din realitatea actuală şi din cea a secolelor trecute, pe care le înfăţişează trăind concomitent atât în lumile arhaice specifice istoriei secolelor XVIII şi XIX româneşti, cât şi în cele moderne.
Acţiunea romanului se petrece pe locul numit înainte Dealul Spirii, demolat pentru a se construi actuala Casă a Poporului. L-am prins şi eu înainte în forma sa rustică şi pitorească, cu case, multe neetajate, înconjurate de grădini cu dalii, crizanteme şi trandafiri, cu o viaţă semipatriarhală între vecinii care se cunoşteau din copilărie. Ca medic, i-am tratat pe mulţi dintre cei care au fost dezrădăcinaţi din casele lor şi nu s-au mai putut împăca cu noul statut impus cu forţa.
Riguros, aproape până la obsesie, întocmai ca un cercetător de nivel academic, Petru Vintilă jr. se foloseşte de personajele sale pentru a face o lungă incursiune în istoria religiilor, a sistemelor filosofice, a tradiţiilor spirituale şi, la modul general, a întregii gândiri şi culturi umane înscrise sub semnul marilor înfăptuiri dar şi al dramelor, al nefericirii, ca şi al rarelor clipe de linişte. Cartea lui Petru Vintilă jr. este un memento mori care îndeamnă la meditaţie asupra măreţiei şi limitelor omeneşti, un adevărat fluviu balzacian de întrebări şi răspunsuri.
Cartea este în acelaşi timp un compendiu al culturii umane, văzută cu un ochi ager, meticulos şi lucid. Spre deosebire de tendinţa actuală de a trata orice subiect căutând să-i reliefeze doar umbrele – reale sau imaginare –, Petru Vintilă jr. se înscrie într-un realism pe care l-aş numi onest, corect şi responsabil.
Dincolo de istoria contradictorie a lumii, Petru Vintilă jr. ne oferă în acelaşi timp măsura talentului său prin imagini care se lipesc de retina sufletului. Iată doar două exemple : « … câteva icoane vechi, zgrăvite naiv, în tonuri pastelate le insuflau oaspeţilor osteniţi de drum un calm patriarhal şi o linişte de început de lume. » Sau : « … căldura sobelor aromea a mere și gutui păstrate pentru iarnă. » Mie îmi amintește de lectura « Cronicilor optimistului și pesimistului » ale lui G. Călinescu, în care doar câteva linii de condei te transportau instantaneu într-o lume a visării.
Rigoarea și participarea afectivă cu care descrie relicvele vechilor civilizații găsite pe meleagurile noastre (Cucuteni, Gumelnița, Hamangia – datate la 6-10 000 de ani) mie personal îmi spun foarte mult despre educația primită în familie și despre rădăcinile străbunicilor săi înfipte solid în acest sol, chiar dacă, probabil, unele semințe ar fi putut avea și alte obârșii.
Cartea se încheie într-o notă apocaliptică. Personal, vreau să cred nu în dispariția lumii, ci în sfârșitul unei mentalități, al unui mod de gândire absolut periculos. Dacă nu ne schimbăm modul de gândire, care este tributar unui realism naiv, vechi de când lumea, nu avem șanse de supraviețuire în condițiile în care este suficientă o singură apăsare pe buton pentru ca întreaga omenire să se transforme în scrum. Tocmai pentru a evita acest catastrofal final este nevoie de o nouă paradigmă, o Nouă Spiritualitate, în acord cu psihologia umană, cu biologia noastră și cu, dați-mi voie s-o spun, cu voința Universului. Universul ne vrea ființe vii prin care se experimentează pe sine, și nu tăcerea cenușii spulberată-n vânt.
Iată deci ce misiune are această carte : este o excelentă chemare la trezirea spirituală. Vă invit s-o citiţi cu răbdarea şi bucuria cu care Petru Vintilă jr. ne-a dăruit-o scriind.



//