OPINII IN
compania lui ...

luni 16 Sep 2019

Femeia politică română

Petru Romoşan 

Când o ţară din lumea a treia ajunge la fundul sacului, când nu se mai întrevede nici o soluţie, îşi caută şi neapărat îşi găseşte un preşedinte, un prim-ministru femeie. S-a văzut asta în America Centrală şi în America de Sud, în Africa şi în Asia. Dar recent s-a văzut şi în SUA, cu candidata la preşedinţie Hillary Clinton, sau în Marea Britanie, cu prim-ministrul Theresa May. Şi Uniunea Europeană şi-a ales de curând un preşedinte al Comisiei femeie, în persoana fostului ministru al Apărării din Germania, Ursula von der Leyen. Ceea ce, foarte probabil, înseamnă că lucrurile merg foarte prost mai peste tot, inclusiv în SUA, aflată în declin, care îşi pune speranţele în contracandidata din 2020 a lui Donald Trump, democrata Elizabeth Warren, dar şi în Regatul Unit, cu interminabilul său Brexit, cât şi în UE, care-i nefericeşte pe mulţi dintre membrii ei, însă nu şi România, preocupată să lase impresia oficială că e încă euro-euforică (etnobotanice ? iarbă ?).
„Şi dacă propunerea României pt Comisia europeană a fost făcută tocmai să fie respinsă, prelungind astfel alcătuirea noii Comisii şi permiţând persoanei care vizează cu adevărat această funcţie s-o… prindă ?” (Ioan Mircea Paşcu, Facebook, 13 septembrie 2019). Cum ar veni, Ioan Mircea Paşcu ar vrea să insinueze că Viorica Dăncilă nu se mulţumeşte doar cu postul de prim-ministru, cu cel de preşedinte al PSD şi cu postura de candidată la preşedinţia României, ar vrea să ocupe simultan şi postul de comisar european la Transporturi ? Hazul, oricum, e deplin. Ce-ar putea aduce un comisar român la Transporturile europene ? Cum nu ştim, nu putem să facem autostrăzi ? Cum dispar vapoarele, vagoanele, trenurile, şinele de cale ferată şi se vând la fier vechi ? Sau experienţa circulaţiei infernale din Bucureşti ? Şi a unor linii de metrou care nu se termină niciodată ?
Nu avem noi multe, dar femei politice avem peste media europeană : Corina Creţu, Alina Gorghiu, Raluca Turcan, Lia Olguţa Vasilescu, Gabriela Vrânceanu Firea, Ecaterina Andronescu, Norica Nicolai, Renate Weber, Monica Macovei, cometa politică Elena Băsescu (zisă Eba), Cosette Chichirău, Clotilde Armand, Hildegard Brandl, Ramona Mănescu, Graţiela Gavrilescu şi încă multe altele, pe lângă cele două posibile comisare europene (doar un post !), Rovana Plumb sau Viorica Dăncilă. Dar asta s-ar putea să însemne ceva chiar mai rău pentru noi. Că nu numai bărbaţii sunt corupţi, incompetenţi şi impostori, ci şi femeile (care multe sunt şi mame) şi-au însuşit toate apucăturile proaste ale bărbaţilor. Că adică nu mai avem nici o scăpare.
Puţină lume pare să fi remarcat că presarii încă activi (nu mai sunt mulţi !) nu se mai ocupă aproape deloc de Elena Udrea, deşi aceasta s-a întors din Costa Rica. Un zvon neconfirmat spune că şi prietena Elenei Udrea, Alina Bica, s-ar fi întors în ţară şi se pregăteşte să-i boteze copilul prietenei sale „costaricane”. Cele două ar fi fost debriefate separat şi simultan în Costa Rica. În orice caz, ultima ştire cât de cât confirmată în legătură cu Alina Bica e că ar fi plecat din Costa Rica în Spania, deci în UE. Din Spania se poate călători în România cu cartea de identitate.
Chiar într-atât a scăzut interesul pentru cea mai publicitată femeie, Elena Udrea, din ultimii 15 ani ? Sau s-a dat ordin pe unitate ? Până mai ieri, voiai-nu voiai, îţi plăcea-nu-ţi plăcea, te loveai de distinsa în toată media. Acoperiţii din presă, cei mai mici în grad, o lăudau sau măcar erau relativ neutri. Cam de la „maior” (acoperit) în sus, „coloneii”, „generalii” de presă o atacau pe favorita lui Băsescu la baionetă. Dar cu toţii scriau. Se vorbeşte de bine, se vorbeşte de rău, important e să se facă vorbire neîntrerupt. Dar, fiindcă veni vorba de „gradele” din presă, cei mai importanţi ziarişti de azi sunt tot uteciştii bătrâni, cei care scriau acum 40-50 de ani în Viaţa studenţească, în Scînteia tineretului sau în Flacăra de pe vremuri a lui Adrian Păunescu.
Elena Udrea a fost văzută foarte recent la tribunal. Procesul redeschis, sub autoritatea unui nou judecător, are în vedere fapte de corupţie legate de campania electorală a lui Traian Băsescu din 2009. Sunt implicaţi mai mulţi înalţi funcţionari din Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, condus în 2009 de Elena Udrea, pe lângă alte persoane publice. Procesul finanţării ilegale a campaniei prezidenţiale a lui Traian Băsescu ar putea fi chiar procesul odiosului regim Băsescu. Deşi sumele mari au fost extrase din multe alte părţi, printre altele, prin „jaful secolului” de la ANRP, în care au strălucit – şi acolo ! – câteva femei.
Deşi viitorul femeilor române în politică, susţinut de noile tendinţe feministe ale globalismului, e presimţit ca strălucit, în media politizată şi total instrumentalizată, femeile sunt destul de puţin reprezentate sau ocupă ranguri doi ori decorative pe ecrane. Femeile cu şcoală, cu ştiinţa scrisului şi a compunerii par a fi mai puţin performante la minţit decât bărbaţii. Măcar atât ! Le compensează cu vârf şi îndesat suratele lor din politică, jucând de la egal la egal cu bărbaţii, pe care de multe ori îi depăşesc. Ca Viorica Dăncilă.

 


luni 9 Sep 2019

Poporul român din afara graniţelor

Petru Romoşan       

România are azi două campioane la tenis. La fel cum, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, avea doi poeţi naţionali, pe Mihai Eminescu şi pe Octavian Goga. România o are astăzi pe Simona Halep – fostă recent numărul unu mondial, câştigătoare la Roland Garros (Paris) şi, în urmă cu numai ceva mai mult de o lună, la Wimbledon (Londra) –, care reprezintă poporul român dinăuntru. De ieri, 7 septembrie 2019, românii o mai au şi pe Bianca Andreescu – 19 ani, câştigătoare la Flushing Meadows (New York) US Open –, care reprezintă mai întâi, sincer şi oficial, Canada, unde s-a şi născut în anul 2000 (la Mississauga, Ontario, lângă Toronto), dar care reprezintă, vrând-nevrând, prin istoria ei şi a familiei, şi poporul român din afară. Publicaţiile sportive şi toată presa, inclusiv cea politică, din România o urmăresc pe Bianca Andreescu de vreun an aproape cu aceeaşi atenţie ca pe Simona Halep. Şi probabil că o vor urmări chiar mai mult în funcţie de rezultatele bune, care, sperăm, vor mai veni.

Iată, e din ce în ce mai clar, avem două popoare româneşti la 30 de ani de la lovitura de stat, numită poetic „revoluţie”, care totuşi trebuia să aibă loc, făcută chiar de forţe străine, pentru că Nicolae Ceauşescu, soţia sa, Elena, împreună cu întreaga familie şi cu un întins aparat, erau la putere de 25 de ani şi dictatura lor degenerase rău de tot. Avem poporul român dinăuntru, din interiorul graniţelor, şi avem poporul român extrateritorial, răspândit pe tot globul, mai ales după 1944, dar care cuprinde şi românii din eşuata Republică Moldova, plus cei din jurul ţării, din Maramureşul istoric, din Bucovina, din Herţa, din Cadrilaterul azi bulgăresc, din Voivodina sârbească, din Ungaria etc. Românii din afară, după unele date oferite recent de guvernul român, ar fi în jur de 10 milioane, nimeni nu i-a numărat cu adevărat pe aceşti compatrioţi, iar românii dinăuntrul graniţelor nu ar mai fi decât vreo 18-19 milioane, pe care nimeni nu vrea să-i socotească exact.

Numai în ultimii 30 de ani ar fi plecat din ţara lor peste 4,5 milioane de români. În Spania, în Italia, în Ungaria şi în Germania, în Canada, SUA, Franţa, Australia şi, mai recent, încă mai bine de 400 000 în Regatul Unit. Şi continuă să plece în ritm alert şi în masă. Pleacă tinerii, pleacă oamenii harnici, capabili de muncă, pleacă specialiştii, doctorii, asistentele, inginerii, matematicienii… Dar pleacă mai ales cei mai buni absolvenţi de liceu la cele mai bune universităţi din lume, mai ales în Occident, dar şi în Asia, şi cei mai mulţi nu se mai întorc.

Cine nu pleacă din România ? Nu pleacă pensiile speciale, nu pleacă angajaţii serviciilor secrete, noua Securitate suprafinanţată de la un an la altul („O să îi întrebe cineva pe candidați de ce SRI are buget dublu față de serviciul secret german, la un sfert populație […] ?” – Alina Mungiu-Pippidi, “Figuranţii la preşedinţie”, romaniacurata.ro, 5 septembrie 2019), nu pleacă politicienii semianalfabeţi, incompetenţi şi corupţi, nu pleacă procuraturile aflate în protocoale neconstituţionale cu serviciile secrete, nu pleacă pensionarii în general, nu pleacă leneşii. Nu pleacă nici cei care încă mai cred că aici e ţara lor. Ei suferă cel mai mult.

Cum s-a ajuns aici ?, ne tot întrebăm de atâta vreme. Cine e responsabil de această tragedie a poporului nostru ? La început a fost ocupaţia sovietică de după cel de-al doilea război mondial, bineînţeles. Puşcăriile epocii Dej şi regimul comunist pus cu mâna de sovietici au distrus fibra naţională, scara de valori, morala publică, ordinea socială, au prigonit şi marginalizat Biserica. O constantă a celor doi dictatori, Dej şi Ceauşescu, a fost aceea că regimul comunist din România l-a depăşit de multe ori în oroare pe cel din Rusia însăşi, ocupată şi ea de o ideologie străină ei. Astfel, comuniştii români şi-au câştigat autonomia, spaţiul de manevră faţă de cei care îi aduseseră la putere, faţă de sovietici. Azi lucrurile se repetă. În relaţiile cu partenerii noştri, prin excesul nostru de zel, ne pretindem mai “corecţi politic” decât ei, mai “globalişti” decât ei, mai “#rezist” decât ei. Adică mai catolici decât Papa şi mai marxişti decât Marx. Şi astfel, furtul, jaful poate continua nestingherit.

În al doilea rând, România a fost admisă în NATO şi în UE fără să sufere o revoluţie de care s-a făcut caz în exces, deşi, de fapt, ea nu avusese loc. Vechile structuri s-au perpetuat şi se înmulţesc precum celulele canceroase. Doar aşa îi putem avea azi candidaţi principali la preşedinţie pe Klaus Iohannis şi pe Viorica Dăncilă, care au ajuns acolo unde sunt pe căi oculte, “paralele”, non-meritocratice, şi nicidecum prin vot democratic, cum propagandistic se pretinde. Cu acordul direct interesat al aşa-zişilor noştri parteneri strategici, politici, economici şi militari din Europa şi din America.

Târgul dintre puterile protectoare occidentale de azi ale României şi dictatura militarizată internă a fost simplu şi eficient. S-au ajutat reciproc împotriva poporului român, care, iată, până la urmă s-a spart în două. Dar în anii care vor veni dezastrul naţional românesc poate merge mai departe. Şi nu sunt partenerii noştri externi cei care îl vor opri. Dimpotrivă, se pot folosi de catastrofa noastră oricând, fără nici o durere de cap, pentru că este problema noastră, şi nu a lor.

Dar să revenim la sport, cu un mic ocol prin fotbal. În urmă cu două seri, naţionala României a fost net învinsă la Bucureşti de cea a Spaniei. Scorul de doar 2-1 nu descrie situaţia din teren. O echipă naţională nu se poate compune doar din mercenari. Aproape toţi componenţii naţionalei României joacă la cluburi din străinătate, au fost cumpăraţi de la cluburile româneşti pe multe milioane de euro. Liga I din România, cu Gigi Becali vedetă într-o telenovelă scrisă cotidian de Gazeta sporturilor, nu se poate compara cu Liga a II-a din Regatul Unit, unde joacă fotbalistul român cel mai bun, George Puşcaş (Reading). Fotbaliştii români, ca toată ţara lor, sunt de vânzare. Aproape nici unul dintre cei evaluaţi la 2-3 milioane de euro nu mai joacă în România.

Românii, în disperarea lor care nu mai are margini, nu se mai recunosc în demnitatea lor, nu mai sunt reprezentaţi de politicieni, de intelectualii publici, care i-au trădat şi ei în masă, de birocraţi şi de administraţie, de vedete de film, de artişti, de scriitori. Se mai simt reprezentaţi în forul lor secret doar de Simona Halep şi, mai nou, de anul acesta, de Bianca Andreescu. Succesele acestora sunt curate, netraficate, bazate pe foarte multă muncă, pe efort şi risc, pe dotare nativă, pe talent, pe credinţă în steaua lor.


luni 2 Sep 2019

Votul ca gimnastică de întreţinere

Petru Romoşan       

Merită să mai luăm în serios alegerile prezidenţiale din noiembrie 2019 ? Merită, dar nu pentru că am putea influenţa ceva cu votul nostru sau pentru că alegerea unui candidat sau a altuia ar putea schimba decisiv traseul, direcţia pe care se va înscrie România în următorii cinci ani.
Hotărârile care vor influenţa cursul vieţii românilor se vor lua tot pe Wall Street, la New York, în birouri inaccesibile, în City, la Londra, la Frankfurt şi doar secundar la Bruxelles, la Casa Albă, în 10 Downing Street, în Palatul Élysée sau la Berlin. Pentru că politicienii, oricât de vizibili ar fi în presă şi pe televiziuni, care tocmai pentru asta sunt făcute, nu au bani. Sunt cârpiţi în fund, vorba ziaristului Ion Cristoiu. Sunt numai nişte interfeţe. Aşa se întâmplă de aproape două secole, cu războaie, cu revoluţii, cu reforme, cu alegeri „democratice”, toate concepute mai ales de stăpânii adevăraţi ai inelelor, de stăpânii banilor.
De ce să ne mai agităm atunci cu câte procente au azi Klaus Iohannis, Călin Popescu Tăriceanu, Victor Ponta, Viorica Dăncilă, Liviu Pleşoianu, Kelemen Hunor, Gheorghe Funar, Toader Paleologu sau Alexandru Cumpănaşu ? Călin Popescu Tăriceanu şi Victor Ponta nici măcar nu vor candida. Asta dacă Mircea Diaconu va rămâne în cursă până în 10 noiembrie şi nu este cumva doar un iepure al lui Victor Ponta. Dacă rămâne, Mircea Diaconu s-ar putea chiar să câştige prezidenţialele. La fel ca actorul ucrainean Volodimir Zelenski, azi deja preşedintele ţării sale. Avem dreptul să ne gândim că în spatele celor doi actori sunt aceiaşi scamatori, cu aceiaşi finanţatori ? Avem. Deocamdată, misterul în jurul acestor manipulatori e încă aproape intact. Cel puţin la nivelul comunicării de masă. Cine are însă asemenea bănuieli şi le mai şi expune e taxat de „complotist”, „conspiraţionist”.
Deşi sondajele impuse public ni-l dau ca aproape sigur câştigător pe Klaus Iohannis, ce şi-ar dori majoritatea populaţiei ar fi o mare schimbare. Asta şi pentru că mandatul lui Klaus Iohannis apare din ce în ce mai clar ca doar un al treilea mandat al lui Traian Băsescu printr-un interpus. Printre multe altele, şeful SPP e neschimbat, a asigurat continuitatea în ciuda a tot şi a toate. Nu e întâmplător că Liviu Dragnea şi PSD au refuzat protecţia aceluiaşi SPP. Dar, până la urmă, Liviu Dragnea a fost chiar întemniţat şi Traian Băsescu continuă să filosofeze pe toate canalele.
Ultimul şi cel mai pitoresc candidat anunţat e Alexandru Cumpănaşu. Fostul ministru al Justiţiei Raluca Prună a scris pe Facebook că acesta „s-a căţărat indecent pe tragedia unei familii” : „Iată opinia mea. Opinia cuiva care te ştie de prin 2004. Când eu eram la Delegaţia Comisiei Europene, responsabila pentru Justiţie, Afaceri Interne şi Anti-corupţie, şi tu ai apărut de nicăieri cu un ONG căruia Ministerul de Interne îi oferea spaţiu gratis în sediul său. Nu am înţeles atunci, nu înţeleg nici acum ce anume te recomanda. Nu am înţeles nici atunci, nici acum cum se împăca activitatea civică cu statul gratis în sediile instituţiilor de stat. […] Ai crescut întrucâtva între timp. Cu sediu, maşina şi consumabile din banii de la Interne (din proiecte, fără îndoială, ca să păstraţi aparenţa legalităţii). Cu notorietate, emisiuni din care am văzut vreo două şi nu am înţeles care era competenţa ta (apropos, ce studii ai ?) şi nici scenariul. Ai stat la Interne sub (prea) mulţi miniştri. Ai accesat muuuulte programe, cu varii obiective general grupate ca reformă a Internelor. Eşti deci parte din problemă, dacă există o problemă. Spui că da. De acord. E indecent atunci să urli acum că reforma instituţiei a eşuat când tu erai acolo de vreo 15 ani exact ca să o reformezi. […] Te mai întreb public dacă, în sediul Internelor fiind, nimic din incompetenţa pe care o denunţi acum nu ţi-a sărit în ochi în toţi anii aceştia. Dai banii înapoi pe tot ce ai reformat şi a rămas la fel ? Nu îmi vei răspunde. Eşti prea mare, prea peste toate vremurile, iar eu nimeni în ţara noastră captivă” (vezi ziuanews.ro, 30.08.2019). Ceilalţi candidaţi la preşedinţie, colegii, tovarăşii de competiţie ai lui Alexandru Cumpănaşu, nu sunt şi ei tot un fel de „cumpănaşi” într-o ţară în care moravurile de la Caracal se răspândesc cu viteză şi statul de drept a intrat în disoluţie ?
Printre enigmele nedezlegate ale telenovelei tragice de la Caracal, cândva un oraş plin de umor, ar mai trebui înregistrată, în cazul Alexandrei Măceşanu, şi aceea a ADN-ului de unchi oportun al lui Alexandru Cumpănaşu, cel mai televizat estival om din România. Nu ar trebui verificat şi acest ADN ? Şi stabilit cu precizie de câte ori a apărut pe sticlă Alexandru Cumpănaşu, câte ore şi cu sprijinul cui ?
Marea absentă a comediei prezidenţialelor, cel puţin până acum, e totuşi Laura Codruţa Kövesi. Şi e foarte posibil ca „dreapta”, „progresiştii”, „rezistenţii”, „mondialiştii” şi sforarii din spatele lor să regrete la sfârşitul anului această absenţă şi că au mizat prea mult pe Klaus Iohannis şi pe Dan Barna deopotrivă. Pentru că au nevoie de doi candidaţi în turul doi. Mai ales dacă actorul şi scriitorul Mircea Diaconu va fi absolut surprinzătorul nou preşedinte.
Dar de ce ar trebui totuşi să mai ieşim la vot ? După rezultatele de la alegerile din ultimii peste 70 de ani (nu numai ultimii 30 de ani !), ar cam fi cazul să ne oprim din votat. Am votat, poate, prea mult. Şi votul a fost furat, falsificat, batjocorit. După sondajele care dau vreo 47 % pentru Iohannis, un preşedinte nul, absent, violent, simplist, avem semne îngrijorătoare că nu se va schimba nimic. E foarte probabil că vom fi din nou abuzaţi şi înjosiţi cinic. Şi totuşi. Poate votul nostru repetitiv, încăpăţânat va fi un fel de exerciţiu, de antrenament, de gimnastică pentru nişte alegeri viitoare care ar putea să fie cinstite, libere şi democratice. Un fel de genuflexiuni sau de flotări pentru viitor.


miercuri 28 Aug 2019

Anarhie veselă sau doar instabilitate cronică ?

Petru Romoşan       

În aşteptarea marii crize economice anunţată de unii pentru ultimul trimestru al anului 2019 şi de alţii pentru 2020 sau 2021, în România s-a instalat harababura politică. Aproape toţi politicienii de carton de prim-plan şi-au adus o contribuţie de nepreţuit. Mai întâi Klaus Iohannis, prin desprinderea sa de contingent, care seamănă foarte bine cu o iresponsabilitate agravată. Apoi Viorica Dăncilă, care, după arestarea lui Liviu Dragnea din 27 mai curent, în calitatea ei de „şefă de cabinet”, de „secretară principală” a lui Dragnea sau de marionetă, nu şi-a depus civilizat, matur demisia. Dimpotrivă, s-a făcut aleasă, după vechiul tipic comunist, preşedinte PSD şi, în cele din urmă, candidată la preşedinţie. Astfel, cu Viorica Dăncilă flancată de nişte fâţângăi politici, PSD a devenit un partid de comedie. Lucru observat de toată lumea, mai puţin de activiştii partidului, parcă loviţi de amnezie sau doar de sindromul „măcelăriei”.
Călin Popescu Tăriceanu, el însuşi mare amator de candidatură la prezidenţiale, a intrat de ceva vreme în trepidaţie. Nu e clar dacă panica i-a fost indusă sau dacă el e un fel de vizionar, un supravieţuitor de meserie. „Proorocul” politic Cozmin Guşă vorbeşte de sute de pagini scrise despre Tăriceanu de fostul său ministru de Finanţe, Sebastian Vlădescu, azi cercetat de DNA, inculpat. Şi pretinde că Tăriceanu ar fi doar o conservă a serviciilor (acelaşi Guşă dixit !).
După ce a fost debarcat de la conducerea PSD şi din postul de prim-ministru (Colectiv) în favoarea actualului deţinut Liviu Dragnea, Victor Ponta şi-a însuşit rolul de distrugător al fostului său partid, inventat cândva de Ion Iliescu şi dus la plenipotenţă de Adrian Năstase. A pus pe picioare Pro România, un PSD Bis, şi a început racolările. Cu realizări remarcabile. După ieşirea de la guvernare a ALDE de marţi, 27 august, i-a căzut în braţe şi Călin Popescu Tăriceanu. Facebook-ul glumeţ zice pe dos : că Tăriceanu şi-ar fi găsit în Ponta a şasea nevastă. Îl va urma pe Tăriceanu aproape tot partiduleţul ALDE (mai puţin „noua Titulescu”, Ramona Mănescu, şi poate alţi câţiva), iar Victor Ponta va avea un partid cu o doctrină nou-nouţă : social liberală. Cu totul altceva decât improvizaţia neocomunistă de la PSD, numită pompos social democraţie…
Informaţia momentului e aceea că Pro România şi ALDE împreună se constituie într-o minoritate de blocaj. Cele două partide mici vor vota moţiunea de cenzură deja anunţată de Ludovic Orban (PNL), dar nu vor vota un nou guvern de dreapta condus de liberali. Pentru că ei sunt de centru stânga, social liberali. În plină campanie prezidenţială şi chiar după aceea, România nu va mai avea un guvern bazat pe o majoritate. Debandada se anunţă a fi completă.
Dar marea surpriză e candidatura actorului şi scriitorului Mircea Diaconu, susţinut de Pro România şi de ALDE. „Al treilea om” al prezidenţialelor nu va fi deci Victor Ponta, ci un candidat „independent”, susţinut de Victor Ponta. Şi de Călin Popescu Tăriceanu, fostul candidat din ultimul an, supărat pe candidatura unilaterală a noii sale partenere de guvernare, Viorica Dăncilă. Pentru moment, Mircea Diaconu e subestimat de aproape toţi observatorii. Dar nu e deloc exclus ca al treilea om să intre în turul doi al prezidenţialelor. Unde totul va fi posibil. În noile condiţii, nu e deloc sigur că Sistemul s-a hotărât deja pentru Dan Barna, candidatul globalist. Într-un tur doi între Dan Barna şi Mircea Diaconu, poate foarte bine câştiga Mircea Diaconu. Pentru că nu e deloc exclus ca preşedintele încă în exerciţiu să se declare, pe modelul Emil Constantinescu, învins de sistem. Scheleţii din dulapul său au fost, poate, lustruiţi şi pregătiţi pentru un moment bine ales. Oricum, Sistemul va alege candidatul cel mai convenabil pentru interesele sale, iar acela ar putea fi Mircea Diaconu.
Nu e deloc clar cum se va ajunge la o nouă majoritate stabilă fără alegeri generale. Sau poate ne îndreptăm spre o dictatură ? Prea mulţi români spun că dictatura ar fi, pentru ţara lor haotică de azi, o soluţie de dezvoltare. Dar cine să facă o dictatură serioasă ? Armata, redusă şi subordonată NATO, de fapt, SUA, nu e deloc interesată de o asemenea sarcină. Preferă studiile, grant-urile, misiunile în teatre de operaţiuni îndepărtate, doctoratele, pensiile consistente. Securitatea ? Securitatea conduce oricum ţara de 30 de ani prin interpuşi – politicieni agăţaţi, ziarişti acoperiţi, aparatul de justiţie subsumat şi protocolat, diplomaţia aservită – şi, în plus, e foarte divizată. Mulţi generali, în rezervă sau activi, multe găşti, multe şi variate obedienţe externe.
România se îndreaptă deci spre o tragicomică anarhie, starea ei naturală, de fapt, tristă şi veselă în acelaşi timp. Străinii care nu ne cunosc vor vorbi doar de o instabilitate politică. Celor care n-au plecat încă din ţară le mai rămân glumele, bancurile, video-urile trimise pe Whatsapp, blogurile şi site-urile, conturile de Facebook sau Instagram şi revistele literare, despre care criticul literar Ion Simuţ tocmai a constatat că nu mai au cititori, şi, bineînţeles, viitoarea mare criză economică mondială, care va ajunge în România, ca de obicei, cu întârziere. Când, probabil, Mircea Diaconu, actor şi scriitor, care seamănă cel mai bine cu majoritatea populaţiei, va fi de mult preşedinte.

 


luni 26 Aug 2019

Ce a căutat Iohannis la Washington ?

Petru Romoşan

Nimeni nu a înţeles în România de ce a fost invitat de urgenţă Klaus Iohannis la Washington, la Donald Trump, pe 20 august 2019. Mai sunt doar vreo trei luni până la alegerile prezidenţiale, iar vizita lui Klaus Iohannis a părut să fie un amestec american grosolan în alegerile româneşti din noiembrie 2019. Nu e clar nici dacă Administraţia prezidenţială română şi Klaus Iohannis însuşi au înţeles cu adevărat ce a căutat preşedintele român pe sfârşit de mandat la Casa Albă. Propaganda pro-Iohannis, propaganda PNL au interpretat, bineînţeles, vizita ca pe o susţinere puternică a lui Donald Trump pentru Klaus Iohannis, indiferent de diferenţele ideologice evidente între ei. Aşa să fie ?
Un articol foarte recent al lui Paul Craig Roberts, fost secretar adjunct al Trezoreriei americane pentru politica economică în timpul lui Ronald Reagan, ne aduce o clarificare indirectă în legătură cu „escapada” lui Iohannis la Washington. Titlul articolului lui Paul Craig Roberts nu lasă nici o umbră de îndoială : „Iresponsabilitatea micilor naţiuni”. E vorba de Polonia şi de România.
Despre ce este vorba ? SUA s-au retras, la 2 august 2019, din Tratatul INF – Tratatul privind forţele nucleare intermediare, semnat de Ronald Reagan şi de Mihail Gorbaciov în 8 decembrie 1987 şi intrat în vigoare la 1 iunie 1988. A doua zi, la 3 august 2019, Rusia a denunţat la rândul ei Tratatul INF. Textul lui Paul Craig Roberts ne ajută să înţelegem şi ne dă fiori reci. Articolul merită să fie citit, cel puţin de factorii răspunzători români, dacă mai avem aşa ceva, în întregime şi cu creionul în mână. Să vedem doar câteva citate :
„Tratatul INF a fost, poate, cea mai importantă înţelegere dintre toate cele privitoare la controlul armamentului încheiate de preşedinţii americani din secolul 20 şi abandonat acum, în secolul 21, de guvernele neoconservatoare americane. Tratatul anihila ameninţarea misilelor ruseşti asupra Europei şi ameninţarea misilelor americane din Europa asupra Rusiei. Importanţa tratatului e legată de reducerea riscului de război nuclear accidental. Sistemele de avertizare au o lungă istorie a alarmelor false. Problema misilelor americane de la graniţa Rusiei este aceea că ele nu lasă nici un interval de reflecţie sau de contact cu Washingtonul atunci când Moscova primeşte o falsă alarmă. Având în vedere iresponsabilitatea cu care guvernările americane de la Clinton încoace au crescut tensiunile cu Rusia, misilele aflate la frontiera Rusiei impun practic conducerii statului rus să acţioneze imediat, apăsând pe buton imediat ce sună alarma.”

continuare »


luni 19 Aug 2019

Al treilea om (2)

Petru Romoşan       

Va candida Victor Ponta la alegerile prezidenţiale din acest an, în noiembrie ? Să ne amintim că Ponta a ajuns în turul doi al alegerilor prezidenţiale anterioare, din 2014, şi, cu amatorismul şi tinereţea sa sau mai degrabă cu complicitatea sa bine disimulată, Klaus Iohannis a devenit, surprinzător, preşedinte pentru cinci ani, o eternitate. Călin Popescu Tăriceanu ar candida pentru a salva micuţul său partid ALDE, pentru a-l trage în sus la alegerile locale şi parlamentare de anul viitor. Victor Ponta nu ar trebui să facă acelaşi lucru pentru partiduleţul său, Pro România ?
L-am întrebat direct pe Sorin Roşca Stănescu, analistul care a lansat scenariul planului secret al candidaturii lui Victor Ponta de anul acesta : Câte şanse sunt ca Ponta să candideze ? Zero, a venit răspunsul lui SRS. Pentru că este un fricos. Într-adevăr, odată intraţi în competiţia electorală, atât Călin Popescu Tăriceanu, cât şi Victor Ponta pot realiza, la fel ca Petre Roman în 2000, vreo 3 % şi îşi pot încheia, tot ca Petre Roman, cariera politică la vârf. La fel, orice candidat independent, fără un partid mare în spate, poate obţine 1 % sau mai puţin, dispărând apoi în neantul insignifianţei.
Putem avea aici explicaţia excesivei expuneri publice a lui Victor Ponta – în presă, pe reţelele de socializare şi mai ales pe televiziunile de ştiri -, care a fost totuşi şi preşedinte al PSD, şi prim-ministru câţiva ani, şi care nu a suferit, ca Adrian Năstase sau, mai recent, ca Liviu Dragnea, nici o condamnare definitivă care să-l împiedice să mai candideze. Victor Ponta a „transferat” continuu, cum face Gigi Becali la FCSB cu fotbaliştii, deputaţi, senatori, foşti miniştri şi prim-miniştri, aleşi locali din fostul său partid în nou-înfiinţatul său partid, un PSD Bis sau Plus, mai „modern”, mai „democratic”, mai lejer şi fără un trecut comunist imediat prea uşor decelabil. Aparent, l-a instrumentalizat pe Călin Popescu Tăriceanu (datorii mai vechi ?) pe post de iepure al său pentru a instala public ideea destul de absurdă că altcineva decât preşedintele PSD în funcţie şi chiar cineva dintr-un alt partid i-ar putea reprezenta cu succes pe social democraţi la prezidenţiale. Tăriceanu e un fost liberal, un fost preşedinte al PNL, Ponta e un fost social democrat, un fost preşedinte al PSD, actualmente fără vreo doctrină precisă.
Victor Ponta a lucrat în ultimul an intens, acoperit la propria sa candidatură. Ipotezele candidaturilor pentru Pro România ale Gabrielei Firea şi  Corinei Creţu au fost doar intoxicări şi ameninţări la adresa lui Liviu Dragnea şi, mai recent, a Vioricăi Dăncilă. Dar în politică timing-ul are un rol esenţial, iar Victor Ponta pare să-şi fi administrat calendarul alandala. E probabil prea târziu ca să-şi mai anunţe propria candidatură. Nu-i rămâne decât, eventual, posibilitatea de a juca împreună cu Tăriceanu sceneta lacrimilor, cea livrată în 2004 de Băsescu cu Stolojan. PSD pare mai degrabă pornit să se sinucidă cu public mai devreme decât să accepte oferta lui Călin Popescu Tăriceanu şi ALDE de a face o coaliţie cu ALDE şi cu Pro România. Un nou guvern compus din PSD, ALDE şi Pro România ar avea o majoritate confortabilă până la alegerile parlamentare de anul viitor. Dar Viorica Dăncilă, de necrezut, pare că va fi candidatul suicidar al PSD, chiar dacă PSD va fi scos în septembrie de la guvernare printr-o moţiune de cenzură, cu două luni înainte de alegeri. Ipoteza aducerii UDMR la guvernare e şi mai dezastruoasă, mai ales în Transilvania, pentru alegerile din noiembrie. Dar astfel Viorica Dăncilă îşi va fi jucat rolul ei istoric : va fi transformat cel mai mare partid în cel mai mic partid !
Dacă Victor Ponta ar fi candidat anul acesta, fie şi numai în numele micului său partid Pro România, aproape sigur n-ar fi câştigat alegerile, dar ar fi acreditat ideea că ţine neapărat să fie preşedintele României. François Mitterrand şi Jacques Chirac au candidat şi ei de mai multe ori până au devenit preşedinţi ai Franţei, amândoi pentru două mandate lungi. Necandidând anul acesta, „Micul Titulescu” îşi compromite orice şansă în viitor. Pentru că PSD, inclusiv Pro România, adică PSD Bis, ca mai toate partidele socialiste din Europa, va deveni istorie.
PSD nu a fost, de altfel, nici măcar în vremurile de glorie ale lui Ion Iliescu, un partid socialist autentic. Moştenirile comuniste, totalitare erau prea puternice, iar foamea de înavuţire a făcut ravagii. PSD a asistat indiferent, complezent, prin prim-miniştrii Petre Roman, Theodor Stolojan şi Nicolae Văcăroiu şi prin guvernele lor, la închiderea fabricilor („mormane de fier vechi”), a minelor, a altor mari unităţi de producţie. A asistat indiferent la distrugerea agriculturii socialiste şi la împărţeala banditească a pământurilor. În realitate, PSD a fost un partid ultraoportunist, ca şi PDL ulterior, care a folosit voturile foştilor membri ai PCR (4 milioane, plus familiile lor). Adică a folosit incompetenţa, frica şi culpabilitatea nedepăşită a foştilor comunişti. Chiar şi recent, cu Liviu Dragnea şi ministrul Muncii, Lia Olguţa Vasilescu, prin salarii pentru funcţionari şi prin pensii mărite, PSD nu a făcut decât să cumpere pace socială, obedienţă şi voturi din banii tuturor românilor, care majoritatea nu sunt votanţi sau susţinători PSD. (Dimpotrivă : azi, PSD mai are doar cca 2 milioane de votanţi captivi. În general, se votează împotrivă, nu pentru.) Fără vreun program economic coerent, de investiţii, de dezvoltare, fără şcoli performante, fără spitale, fără drumuri şi fără autostrăzi.
PSD o merită din plin pe Viorica Dăncilă de azi, cu dezastrul electoral la cheie, la fel cum i-a meritat pe „moscovitul” Ion Iliescu, pe Adrian Năstase, pe Mircea Geoană (care, ca şi Liviu Dragnea, a fost impus din afara partidului) şi, bineînţeles, pe imberbul Victor Ponta.

 


vineri 16 Aug 2019

Al treilea om

Petru Romoşan

Nu, nu e vorba nici de Orson Welles, nici de celebrul film din 1949 al lui Carol Reed după un scenariu de Graham Greene, e vorba doar de fostul pesedist Victor Ponta. Doi candidaţi la alegerile prezidenţiale din noiembrie, amândoi cu şanse de a intra în turul doi, sunt deja cunoscuţi : Dan Barna şi inevitabilul Klaus Iohannis. Unul, Dan Barna, este, asemenea lui Emmanuel Macron în Franţa, pe care îl repetă în mai multe privinţe, candidatul sistemului global, al mondialiştilor. Al doilea, Klaus Iohannis, este candidatul sistemului băştinaş, deşi e sas şi luteran, sau tocmai de aceea de fapt, al factorului intern, factor aliniat voluntar intereselor Germaniei şi total obedient la dogma europeistă, adică la noul Sfânt Imperiu Roman de Naţiune Germană în creştere.
Politica externă a României, mai ales în interiorul UE, e pusă de ani buni, prin Traian Băsescu, pe pilotul automat Germania. Adică România nu mai are nici un fel de politică externă. Au funcţionat amintiri, reflexe recesive din cel de-al doilea război mondial – Ion Antonescu e un mit inoxidabil al Securităţii –, când România a fost ocupată de Hitler, plus experienţa relaţiilor personale cu cancelarul Helmut Kohl a ultimului şef al Securităţii, gen. col. Iulian Vlad, decedat nu demult, care era şi organizatorul vizitelor în străinătate ale lui Nicolae Ceauşescu. Trebuie probabil reamintit că România e o gerontocraţie securistă, foarte secretă, impenetrabilă – e vorba de supravieţuirea noastră în istorie. Suntem urmaşii dacilor, străvechi stăpâni ai acestor locuri, bătrânii tarabostes conduc cu adevărat, deşi nu se vorbeşte deloc despre asta. Ocupantul rus a învăţat aceste lucruri încă din anii ’50, când şi-a şi retras trupele, vor învăţa şi „partenerii” americani şi germani.
Obiectivul globaliştilor, braţ la braţ cu o parte din factorul intern, a fost, după revenirea în forţă a PSD în ultimii ani ai mandatelor lui Băsescu, destructurarea celui mai mare partid din România, succesorul natural al fostului partid unic. Folosind oportun, cu cinism tragedia de la Colectiv, prin Liviu Dragnea, un fost apropiat al lui Petre Roman şi Traian Băsescu, un pedist deci, prin guverne compuse din activişti deplorabili, cu prim-miniştri agăţaţi, instrumentaţi şi, în plus, fără statură, prin fragmentare (partidul PSD 2 al fostului preşedinte PSD şi prim-ministru Victor Ponta), partidul socialist (PSD, devenit naţional şi populist) a luat-o rău la vale. Candidatul lui la prezidenţiale, Viorica Dăncilă, cu scorul dezastruos care e uşor de anticipat, va pregăti viitoarele înfrângeri istorice la alegerile locale şi parlamentare.
Pretenţia fostului liberal Călin Popescu Tăriceanu de a candida pentru PSD e şi tupeistă, şi absurdă. Chiar aşa ? După ce a făcut o carieră supradimensionată ca penelist pe spinarea PSD, vrea să mai obţină şi preşedinţia României tot în numele PSD ? PSD-ului nu i-ar mai rămâne decât să se autodizolve. Şi asta dincolo de faptul că şansele lui Tăriceanu de a câştiga alegerile sunt la fel de improbabile ca şi cele ale Vioricăi Dăncilă, cu tot discursul lui foarte îngrijit, compus de câţiva intelectuali cunoscuţi.

continuare »


luni 12 Aug 2019

O toamnă a tuturor încercărilor

Petru Romoşan       

Configuraţia politică românească e la fel de confuză, de avariată ca mai peste tot, de la Hong Kong la Londra, în Germania, Franţa sau Italia şi mai ales în SUA, centrul (încă) al puterii globale. Mult temuta manifestaţie din 10 august de la Bucureşti s-a dovedit a fi un eşec de proporţii pentru presupusa opoziţie. Adică, de fapt, pentru structurile de forţă care se amestecă atât de grosolan în viaţa politică locală, sub control şi instructaj străin sau pur si simplu ca să facă plăcere unor agenţii externe care nu înţeleg nimic din România. La fel cum nu înţeleg nimic nici din celelalte foste ţări comuniste din Centrul şi Estul Europei pe care le storc nemilos de resurse.
De ce a mai manifestat PNL, cu cei doi lideri comici în frunte, Ludovic Orban şi Rareş Bogdan, împotriva PSD-ului, de vreme ce candidatul lor la preşedinţie, fostul preşedinte Klaus Iohannis, face blat cu Viorica Dăncilă şi încearcă s-o aducă pe marioneta lui Dragnea în turul doi al prezidenţialelor ? La fel de suprarealistă, de dadaistă e şi participarea la protest a liderilor şi a susţinătorilor USR, de vreme ce USR nu vrea să ajungă la guvernare acum, ci numai după anticipate, pe care probabil le vrea cuplate cu alegerile locale. Poate că Iohannis şi PNL speră să refacă şmecheria de acum cinci ani cu alegerile câştigate dubios împotriva prea puţin prezidenţiabilului Victor Ponta, împins şi el în faţă (tot STS ? tot „numărătoarea lui Stalin” ? tot „statul paralel” ?).
Cu Dan Barna în turul doi, Iohannis şi adunătura sa din ce în ce mai militarizată la vedere (vezi şi fotografia cu Iohannis şi generalii de la 1 Decembrie 2018) ar pierde cu brio. Pentru că „neomarxistul”, „progresistul” Dan Barna ar fi votat şi de electoratul PSD, şi de cei care vor să scape şi de PSD, şi de PNL, care pentru ei sunt tot un drac securistic. Şi nu va mai conta că Dan Barna, Dacian Cioloş, USR sunt amatori în politică şi în administraţie, sunt fii şi nepoţi de securişti şi activişti (vezi lista lui Mugur Ciuvică), şi reprezintă doar interese apăsat globaliste. Dar sunt noi, proaspeţi, necompromişi complet încă, aşa cum sunt ceilalţi.
Pe scena politică şi economică internaţională, războiul comercial (trade war) dintre SUA şi China atinge cote halucinante, care contribuie decisiv la încetinirea creşterii economice globale şi pot previzibil contribui la marea criză care se tot anunţă. China şi-a devaluat competitiv moneda şi a oprit importul de produse agro-alimentare din SUA, lovind direct în electoratul lui Trump. Donald Trump a impus deja taxe vamale enorme importurilor din China şi anunţă altele noi. Agresiunile, mai întâi verbale (pe Twitter), ale preşedintelui american au fost urmate de sancţiuni economice şi de rupere de tratate importante, cu Rusia, China, Iranul, Turcia şi chiar cu UE, aliat major. UE nu mai urmează orbeşte linia politică de la Washington şi are propriile ei probleme insurmontabile. (După unii experţi, devaluarea yuanului ar fi fost dictată de încetinirea structurală a creşterii economiei chineze, iar estimările greşite ale lui Donald Trump şi ale echipei sale de experţi ar veni dintr-o încetinire similară a economiei americane. De altfel, schimburile economice globale au scăzut semnificativ încă de la începutul anului.)

continuare »


luni 5 Aug 2019

Arendaşi, argaţi şi interese globale

Petru Romoşan       

Informaţia care îngheaţă, paralizează azi România e cea despre arderea la Caracal, într-un butoi de tablă, a Alexandrei Măceşanu, 15 ani. Vladimir Beliş, fostul şef al IML (Institutul de Medicină Legală), a confirmat că lucrul e posibil : la 200-300 de grade, „dacă ţinea cadavrul mai multe ore, acesta se putea transforma în cenuşă. Mi se pare o ciudăţenie faptul că nimeni nu a sesizat fum, miros, în acea perioadă în care a ars”
Breaking news”-urile, isteria şi intoxicările bine plasate vor continua, se vor diversifica până ce vom avea un nou preşedinte. Care se poate foarte bine să nu mai fie încă actualul-fostul preşedinte Klaus Iohannis. Jucătorii principali ai dezinformărilor şi manipulărilor reprezintă tabere interne dar mai ales externe (mult mai profesionist) ireconciliabile. Rolul Vioricăi Dăncilă e cel mai simplu. Ea nu trebuie (pentru că nu poate) să ajungă la Cotroceni, dar trebuie (şi poate !) să aducă PSD-ul spre cel mult 15 % la viitoarele alegeri parlamentare. Ceva ce trebuia să se întâmple de mult. Şi totuşi, oameni altfel serioşi ai factorului intern o identifică pe Viorica Dăncilă cu „răul cel mai mic”. Şi, bineînţeles, cea mai la îndemâna factorului intern, vechi mai ales.
Pentru că factorul intern recent, într-o frăţie indestructibilă cu factorul global, se identifică perfect cu USR şi cu candidatul ei la preşedinţie, Dan Barna. Şi în aproape egală măsură cu Dacian Cioloş, candidat desemnat la postul de prim-ministru, în tandem cu Dan Barna. Dacă e adevărat (e greu, aproape imposibil de verificat !) că USR a fost fabricat de deja celebul general Florian Coldea şi de oamenii săi din SRI, putem presupune că Florian Coldea se va întoarce pe cai mari la conducerea SRI şi poate chiar mai mult decât atât.
Cea mai mare greşeală a totuşi carieristului de profesie Klaus Iohannis s-ar putea dovedi demiterea hazardată a generalului Coldea. Pretextul cu dezvăluirile lui Sebastian Ghiţă şi ale lui Victor Ponta e foarte firav, bun doar pentru televiziuni toxice. Klaus Iohannis ar mai fi încercat o dată să-l elimine pe Florian Coldea de la conducerea operativă a SRI la câteva luni după preluarea mandatului său. I s-ar fi arătat o pisică mare şi ar fi retras instantaneu decretul de demitere deja semnat. Marile „pisici” din dosarele sale n-au dispărut. Printre ele, participarea, împreună cu Carmen Iohannis, în anii ’90, la adopţiile internaţionale, în fapt, un probabil trafic de copii. Dar, până la urmă, Klaus Iohannis l-a înlăturat pe puternicul general Coldea, lucru infinit mai periculos decât abandonarea „Slujirii”, Laura Codruţa Kövesi.
Pe cei care l-au fabricat preşedinte (Traian Băsescu, Vasile Dâncu, un înalt reprezentant american, Florian Coldea), Klaus Iohannis i-a servit fără să clipească, cu excepţia lui Florian Coldea, pe care l-a eliminat. Drept îi ? Just îi ? Acoperirea cu Germania, Angela Merkel şi UE (confraternul luxemburghez Jean-Claude Juncker) a folosit cinci ani de minune. Traian Băsescu nu a fost deranjat cu nici un dosar – lui Petro Poroşenko, în Ucraina, i s-au întocmit în câteva săptămâni 13 (!) dosare de urmărire penală. Klaus Iohannis a  acceptat, iniţial fără să se consulte cu nimeni, mărirea bugetelor militare la cererea preşedintelui american Donald Trump. Vasile Dâncu a fost propulsat vicepremier în fantomaticul guvern tehnocrat al lui Dacian Cioloş. Numai Florian Coldea, nimic-nimic, dimpotrivă, out. Mare greşeală !
Tragedia în anchetă de la Caracal va ocupa televiziunile, presa scrisă câtă mai este, site-urile şi blogurile cel puţin până pe 10 august, când se anunţă o altă manevră de proporţii, care ar putea chiar dărâma fragilul guvern al Vioricăi Dăncilă. Viorica Dăncilă şi-a luat aere de dictator brutal şi a eliminat-o pe Ecaterina Andronescu de la Ministerul Învăţământului. Pretextul eliminării e cel puţin ridicol. Ceea ce nu înseamnă că Ecaterina Andronescu nu şi-a încheiat aici, probabil definitiv, prea lunga ei carieră ministerială. Iar Ministerul Învăţământului continuă să fie una dintre instituţiile cele mai corupte, mai degradate, mai puţin modernizate. Printre altele, nu avem nici o înaltă şcoală cotată cu adevărat internaţional.
Cine ţine să urmărească îndeaproape „Afacerea Caracal” se poate informa prioritar de pe site-ul ziarului Adevărul. Pentru că acesta, Adevărul, e mereu cu câţiva paşi înaintea celorlalte surse. Al cui e şi ce interese reprezintă Adevărul ? Proprietar ar fi Cristian Burci, cândva el însuşi implicat de presă în adopţii internaţionale sau trafic de copii, dar adevăratul dirijor al Adevărului ar fi undeva prin servicii. Andrei Pleşu şi Dilema sa nu sunt decât imaginea de marcă, o „anchor” sau mai degrabă la noi o „geamandură”, a Adevărului (cândva traducerea directă a „Pravdei”).

 


luni 29 Iul 2019

România şi « globalii »

Petru Romoşan       

De mai bine de doi ani, SUA trăieşte pe scena mondială o teribilă psihodramă legată de un presupus amestec al Rusiei în alegerile prezidenţiale americane din 2016 şi de o coluziune a preşedintelui ales, Donald Trump, şi a echipei sale de campanie cu interese şi organizaţii ruseşti. Ancheta procurorului special Robert Mueller, fost şef al FBI, l-a albit, l-a dezvinovăţit aproape în întregime pe preşedintele Trump (minus obstrucţionarea justiţiei), dar, aşa cum s-a văzut la recenta sa audiere în Congres, procurorul Mueller nu a renunţat la fantasmagoria amestecului Rusiei în alegerile americane. Există opinia deja foarte răspândită că toată comedia cu amestecul Rusiei în politica internă americană nu a fost decât o imensă diversiune a clanului Clinton şi a Partidului Democrat pentru a justifica miliardele de dolari aruncate pe gârlă şi alte interese de clan, printre care amestecul lui Soros şi a celor pe care îi reprezintă.
La noi, mandatul lui Klaus Iohannis se încheie fără vreo reuşită notabilă, motiv pentru care acesta nu ar mai trebui să candideze şi ar trebui să se declare, la fel ca Emil Constantinescu, învins de sistem. Lucru care se mai poate întâmpla în următoarele două luni, deşi Klaus Iohannis nu a fost decât reprezentantul disciplinat al sistemului de la un cap la altul. Tot învins de sistem, deşi a fost doar partidul sistemului, ar trebui să se declare şi PNL – de fapt, PDL (Băsescu) sub sigla ciordită de la impostorii urmaşi ai Brătienilor. Klaus Iohannis a fost şi este din ce în ce mai pregnant perceput şi descris ca omul Germaniei în România. Un Gauleiter, un satrap provincial, un guvernator propulsat în numele Germaniei care patronează discreţionar UE. Prin luxemburghezul Jean-Claude Juncker, prin polonezul Donald Tusk, minoritar el însuşi din Gdansk (Danzig), şi prin toate structurile UE, începând cu moneda euro şi cu Banca Centrală Europeană. Totuşi, nimeni nu a adus vreo probă concretă despre amestecul Germaniei în alegerea lui Klaus Iohannis sau în numirea lui Eduard Hellvig la SRI.
Tot aşa, ascensiunea recentă a USR şi a candidatului său la prezidenţiale, Dan Barna, care se estimează nu doar că va ajunge în turul doi, în finală, ci şi că va câştiga prezidenţialele, fie împotriva lui Iohannis, fie împotriva Vioricăi Dăncilă, e atribuită unei politici franceze ofensive în România. Într-adevăr, Dacian Cioloş, asociatul candidatului Dan Barna, după ce a ajuns acum câţiva ani comisar european cu sprijinul la vedere al Franţei, a fost numit recent şef de grup în Parlamentul European al Renew Europe din care face parte şi partidul LREM al preşedintelui francez Emmanuel Macron. În plus, e evident că Franţa are interese economice mari în România, dar Franţa are interese şi mai mari în SUA sau în Rusia şi în alte părţi ale lumii. Şi totuşi, nu se „oboseşte” să-şi „plaseze” preşedinţi peste tot. Deci, de aici şi până la un amestec al Franţei în politica românească mergând până la alegerea preşedintelui României e cale lungă.
În toate aceste „scenarii” conspiraţioniste sunt uitate (intenţionat ?) alte două forţe implicate în asemenea mari mişcări şi decizii politice. Sunt uitate în primul rând forţele care acţionează global, marea finanţă, multinaţionalele, fondurile de investiţii, doar din când în când identificate cu George Soros, ca şi cum acesta ar putea fi ubicuu şi simultan, începând cu SUA însăşi. Nu apar aproape niciodată marile familii care deţin avuţia mondială şi sunt evocate destul de rar Grupul Bilderberg, Trilaterala, Council of Foreign Relations, Aspen, Clubul de la Roma, cu instrumentele lor practice FMI, Banca Mondială, Banca Reglementelor Internaţionale etc. A doua forţă prin care acţionează local „globalii” numiţi mai înainte sunt serviciile de informaţii înfrăţite cu media şi patronând justiţia din fiecare ţară, pentru că ţările încă există şi, probabil, vor mai exista o vreme. Serviciile de intelligence mai răspund destul de puţin la comanda politică naţională sau mai degrabă au transformat politica naţională şi pe politicienii băştinaşi în instrumentele obediente ale politicii globale. Începând cu Emil Constantinescu şi Ion Iliescu cel din 2001-2004, preşedintele României a fost hotărât de interese globale, cu amestecul copios al securiştilor locali, care şi-au servit cum s-au priceput şi interesele lor de grup, de gaşcă. Amestecul fostului preşedinte Traian Băsescu şi al SRI în decizia propulsării lui Klaus Iohannis în dauna lui Crin Antonescu nu a fost cercetat încă.
Guvernul mondial nu e doar o metaforă, e un obiectiv foarte concret de atins. În acest sens poate fi citit cu folos Jacques Attali, un iniţiat, care a fost foarte apropiat de preşedinţii francezi François Mitterrand, Nicolas Sarkozy şi François Hollande, şi l-ar fi fabricat, după propria lui mărturisire, de-a dreptul pe actualul preşedinte francez. Aceleaşi forţe care l-au făcut preşedinte pe Emmanuel Macron îl pot face preşedinte şi pe Dan Barna în România. Dar nu se poate vorbi în cele două cazuri de „Franţa” însăşi. Pentru că azi Franţa e mai degrabă Vestele galbene, în stradă de vreo opt luni. Împotriva lui Emmanuel Macron, împotriva UE şi a noii ordini globale. Şi în Franţa nu numai Vestele galbene sunt împotrivă. Global, ruptura dintre cei 1 % care deţin averea şi puterea şi restul populaţiei nu face decât să se adâncească.
Desigur, SUA, China, Rusia, Germania, Marea Britanie, Franţa continuă să fie mari puteri cu influenţă globală, cu servicii secrete şi cu armate care continuă să se amestece peste tot – în Siria, în Ucraina, în Venezuela, în Yemen, în Irak şi în Afganistan, în Coreea de Nord, în Cuba, dar şi în Republica Moldova… –, şi ameninţă şi Iranul. Toate aceste mari puteri se pot amesteca şi în alegerile prezidenţiale din România. Dar forţa „globalilor”, care nu reprezintă nici una dintre aceste mari puteri, nici măcar SUA sau Marea Britanie, cum încă mulţi îşi închipuie, e cea dominantă în ceasul de faţă. Şi aceştia se pot amesteca în orice ţară, inclusiv în SUA şi în Rusia. Dar mult mai puţin în China, care, probabil, îşi va impune până la urmă viziunea ei globală, cea intitulată Drumul Mătăsii, în dauna globaliştilor de azi. Pax americana, care nu a triumfat, de fapt, niciodată, va fi înlocuită, probabil paşnic, de o Pax sinica (de la China).

 


compania
DE LECTURA

Mihai Neagu Basarab – recenzie la

volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor de Aurel I. Rogojan 

Se știe că moții sunt oameni aprigi, care au atât de mult caracter, încât practic n-au nevoie să piardă vremea stând pe gânduri, așa cum ne-a rămas din istorie modelul reprezentat de Avram Iancu. Ei bine, autorul acestei monografii are una dintre cele mai strălucite minți românești din ultima sută de ani. Am parcurs mai multe texte elaborate de generalul Rogojan, care are o anumită obiectivitate, în sensul că nu se jenează să relateze despre o serie de greșeli ale unor importanți demnitari comuniști, întocmai ca și fostul său șef, generalul Iulian Vlad. Ei doi exprimă în scrierile lor sâmburele, miezul tare al doctrinei comuniste, care s-a retras din oficialitate pentru că rămăsese neînțeleasă pentru prea mulți din puținii șefi ai lui Aurel Rogojan, într-o vreme în care progresul tehnic, mai ales, făcea din ce în ce mai cuprinzătoare mintea cetățeanului-standard. Artizanii tranziției au înțeles perfect situația și au distrus învățământul și medicina românească între multe – toate celelalte – compartimente ale vieții civilizate, bazându-se pe faptul că, dacă 28 de ani plătești lefuri de batjocură, este nevoie de 50 de ani după ce reglementezi salarizarea conform cu respectul față de muncă până când slujbașii ajung să-și merite noile salarii deja învechite.
Generalul Rogojan a fost șef de promoție și continuă să fie un mare pedagog atâta timp cât nu este împiedicat să vorbească și să scrie, pentru că aici este adevărata lui vocație : organizator de oameni care știu, au învățat ce anume au de făcut. Salariile și pensiile de la SRI măsoară, de fapt, felul în care generalul Rogojan și-a făcut și continuă să-și facă datoria, meseriașii din informații fiind, în fond, cam singurii români din țară, maturi și conștienți, de care guvernanților reali le este frică. Desigur, și în Cuvântul înainte al acestei cărți autorul este obiectiv, dar cu ochelari roșcovani : el vede o opoziție între kaizerul Germaniei și țarul Rusiei, când, de fapt, ei erau aproape cumnați, țarina fiind nemțoaică și tensiunea generată de aceasta lângă țarul Nicolae al II-lea, cam papă-lapte, nemulțumea în primul rând familia țarului, care a deschis seria conspirațiilor rusești încheiate cu triumful lui Lenin, după ce tot poporul rus era încredințat că Dumnezeu va modifica religia creștină într-un mod convenabil Rusiei, de-mi vine să zic : unde dai și unde crapă. Multe conspirații rămân în mâna lui Dumnezeu, să mă ierte domnul general Rogojan, dar eu așa văd problema. Câți români ar fi ieșit să demonstreze pe străzi în decembrie 1989 dacă ar fi știut că în România de azi, așa cum a ajuns să arate, vor părea a fi în frunte Dragnea și cu Viorica lui ? Autorul vede însă foarte corect că « Toți și toate sunt în spirala nesfârșitelor conspirații împotriva legii, bugetului, statului și drepturilor cetățeanului. Internaționalele criminalității organizate au luat locul internaționalelor proletariatului ». Partea proastă e că internaționalele proletariatului erau pe hârtie în ordine, iar în realitate erau așa cum internaționalele criminalității organizate încă n-au ajuns să se-mplinească, urmând ca, atunci când se vor desăvârși, să ne întoarcem la un comunism perfecționat, cu perestroika și fără glasnost. Asta, desigur, și cu condiția ca domnul general Rogojan și alți câțiva ca noi, din toată lumea, să ne continuăm activitatea. Finalul prefeței este romantico-patetic : « O stafie bântuie prin România. Stafia antipatriotismului deșănțat și a trădării naționale… Dacă vorbești de dragostea de neam și de credința datorată patriei ești un retard comunist. » Dragostea de neam se află în opoziție cu Proletari din toate țările, uniți-vă !. Ca să-i lichidăm pe cei care și-au făcut o situație, indiferent prin ce mijloace, în fiecare țară, compatrioții ! Toți comuniștii care au cochetat cu dragostea de neam au fost lichidați sau, în orice caz, detestați de comunitatea comuniștilor din toate țările. Se lupta ca șefii partidelor comuniste să fie de alte naționalități. La noi, unguri, bulgari etc. Cine cânta Hora unirii sub comuniști, inițial, primea o condamnare, și mulți au mai rămas câțiva ani în închisoare și după ce, în urma unei destinderi, a unei relaxări, a adormirii vigilenței comuniste internaționaliste, Hora unirii a început să se cânte la radio, oficial.

continuare »


Introducerea autorului

Noi mărturii despre
România penală (2013-2017) 

Politică, justiţie şi servicii secrete în ofsaid

A spune adevărul, chiar dacă e trist

Cu aproape patru ani în urmă, Editura Compania mi-a publicat cartea România penală văzută de un senator fost procuror, care cuprinde declaraţii politice şi interpelări pe care le-am făcut în Senatul României în perioada 2010-2013. Cele mai multe dintre ele îi priveau pe protagoniştii guvernării portocalii (preşedintele Traian Băsescu, premierii Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu, ministresa Elena Udrea) şi pe şefii principalelor unităţi de parchet (Parchetul General, DNA, DIICOT), serviciilor secrete (SRI, SIE, SPP, STS) şi ai altor instituţii de forţă (MAI, ANAF, ANI, CCR). Concluzia cărţii era că în timpul regimului Băsescu a fost constituit un grup infracţional organizat la cel mai înalt nivel statal şi că în fruntea principalelor instituţii din ţara noastră au fost promovaţi, în baza principiului nulităţilor controlabile, oameni relativ tineri, cu pregătire precară, mediocră şi experienţă redusă, care erau, de regulă, şantajabili şi au manifestat obedienţă faţă de tutorii şi protectorii lor politici. Cartea se încheie cu declaraţii şi interpelări din 2013 în care i-am avut în cătare pe liderii principali ai PSD, respectiv pe Victor Ponta, în calitate de preşedinte al PSD şi prim-ministru al guvernului României, şi pe Liviu Dragnea, în calitate de secretar general al PSD, vicepremier şi ministru al Dezvoltării Regionale.
Majoritatea afirmaţiilor mele au fost confirmate de evoluţiile ulterioare, inclusiv de dezvăluirile mai recente ale fostului deputat Sebastian Ghiţă, ale fostului colonel SRI Daniel Dragomir şi ale jurnalistului Dan Andronic, directorul ziarului Evenimentul zilei. România a devenit un stat aproape eşuat după cele două mandate prezidenţiale ale lui Traian Băsescu. Chiar şi acesta a recunoscut anul trecut că România a devenit un stat mafiot şi un stat poliţienesc. De la statul clientelar din timpul guvernării Năstase s-a ajuns la statul mafiot sub preşedinţia lui Băsescu, iar în ultimii ani tendinţa este evoluţia spre un stat disciplinar, poliţienesc. Statul de drept a intrat sub controlul binomului SRI-DNA, care a dominat Parlamentul, guvernul, justiţia, administraţia publică şi presa. Şefi de servicii secrete în tandem cu şefi de unităţi de parchete au ajuns să destructureze partide politice şi să constituie partide noi, de tip balama, ca UNPR, pentru a configura noi majorităţi politice, şi chiar să impună liderii unor partide, ca în cazul fostului preşedinte al PSD, Victor Ponta. Lupta anticorupţie a derapat spre răfuieli politice şi a intrat într-o fundătură după denunţarea protocoalelor care au instituţionalizat binomul SRI-DNA. Justiţia scârţâie din toate încheieturile şi trebuie resetată, după cum a spus-o însuşi actualul ministru de Justiţie, Tudorel Toader. Încrederea românilor în justiţie şi în instituţiile de forţă a scăzut considerabil.
Instituţionalizarea şi eficienţa binomului SRI-DNA au fost confirmate de rapoartele de activitate ale SRI pe anii 2009 şi 2013, în care au fost menţionate echipele operative mixte pro­curori-ofiţeri SRI şi s-a consemnat că juriştii SRI i-au ajutat pe procurorii DNA să instrumenteze 462 de dosare în 2013, inclusiv sub aspectul încadrării juridice. Conform unei analize realizate de profesorul universitar şi avocatul Radu Chiriţă, între 2010 şi 2015 în România au fost adresate instanţelor de judecată 109 946 de solicitări pentru mandate de interceptare telefonică, din care au fost aprobate 102 729 (93 %), ceea ce înseamnă că au fost interceptate minimum 300 000 de persoane (luând în calcul o medie de trei persoane interceptate pe un mandat). Potrivit rapoartelor anuale de activitate ale SRI, în perioada 2005-2015 Serviciul a pus în executare peste 250 000 de autorizări pentru interceptarea comunicaţiilor, numărul acestora cres­când de la un an la altul şi ajungând în 2014 să fie de 11 ori mai mare decât în 2005. SRI a devenit campion mondial la ascultat, dacă avem în vedere analiza statistică a Fundaţiei Friedrich Ebert Stiftung România, potrivit căreia SRI a solicitat şi a obţinut de 16 ori mai multe mandate de siguranţă naţională decât FBI, raportat la populaţia României, care este de circa 16 ori mai mică decât cea a Statelor Unite ale Americii, în condiţiile în care prima putere a lumii se confruntă cu ameninţări la siguranţa naţională mult mai numeroase şi mai grave.

continuare »


Fascinaţia ineditului : Ultima boemă
bucureşteană, de Mihai Neagu Basarab

Delia Marc

Copil fiind (nu cutreieram păduri ☺), eram cu ochii larg deschişi şi cu urechile ciulite în sala de aşteptare şi în cabinetul de dentist al tatălui meu, din Piaţa Victoriei – Ilie Pintilie – fost Bonaparte – actual Iancu de Hunedoara ☺.
Şi nu numai acolo, ci şi în curte, la “găzăria” care aparţinuse Garajului şi Depozitului de produse petroliere ale bunicului meu.
Şi nu numai acolo, ci şi la renumita cârciumă a lui Jerca, de pe Clopotarii Vechi colţ cu Povernei (demolată şi ridicat de curând un Boutique Hotel-Restaurant Vogue), unde mă aciuiam uneori lângă bunicul meu.
În aceste trei locuri veneau personaje interesante ale timpului trecut şi prezent în acei ani ai deceniilor şase şi şapte ai secolului trecut.
Veneau pictori şi poeţi care îşi plăteau uneori tratamentele şi consumaţia cu rodul talentului lor (pereţii de la Jerca erau renumiţi pentru lucrările şi semnăturile iluştrilor pictori şi graficieni care îi călcau pragul).
Veneau armeni, ruşi albi de viţă nobilă şi polonezi de asemenea, veneau greci de-ai lui Manolis Glezos, evrei foşti combatanţi în Spania – într-un cuvânt, refugiaţi din varii motive din ţările lor de baştină.
Se discuta în şoaptă, deşi se mai ridica uneori vocea şi fiecare avea educaţia conversaţiei – se ascultau cu respect unul pe celălalt.
Nu ştiam pe atunci cât de norocoasă şi nenorocoasă eram deopotrivă.
Nu ştiam pe atunci că mulţi dintre cei întâlniţi şi ascultaţi făceau parte din boema bucureşteană. Dar mi-am amintit mereu momente, fragmente, nume, figuri…
Iată de ce m-am grăbit să citesc acest volum subţirel la prima vedere, dar dens în conţinut, semnat de Mihai Neagu Basarab.
De profesie medic, cu specializare in psihiatrie (doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar în psihiatrie în 1990) şi cu specializare şi în homeopatie şi acupunctură, Mihai Neagu Basarab s-a aplecat încă din anii tinereţii asupra scrisului, debutând în proza SF, apoi dramaturgie, traduceri, cronici, rubrici permanente în reviste serioase, publicând volume de literatură şi de medicină. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1972. Din anul 1990 s-a stabilit la Freiburg, în Germania, concentrându-se asupra carierei medicale, dar şi asupra scrierilor sale de literatură, eseuri şi memorialistică.

continuare »


Stimate vizitator,

Cum ştiţi, probabil, la 25 mai 2018 intră în vigoare Regulamentul European 2016/679
privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal
şi libera circulaţie a acestor date (GDPR).

Editura Compania doreşte să vă poată informa despre noutăţile sale editoriale (prin newsletter trimis pe e-mail) şi să vă poată expedia cărţile pe care le comandaţi.

Pe lângă e-mail, comanda implică pentru noi prelucrarea şi conservarea şi a altor date
ale dumneavoastră cu caracter personal (nume, prenume, domiciliu, număr de telefon), respectând măsurile de securitate impuse de normele europene.

Dacă doriţi şi dumneavoastră să primiţi înştiinţări despre noutăţile noastre editoriale(newsletter), vă rugăm să vă manifestaţi explicit opţiunea :

DAŢI CLICK AICI şi astfel veţi rămâne abonaţi la newsletter-ul nostru.

În cazul în care nu vom primi din partea dumneavoastră acest acord clar exprimat, nu vă vom putea expedia cărţile pe care ni le comandaţi şi nici comunica titlurile recent apărute la noi.

Vă stăm la dispoziţie pentru orice informaţii suplimentare pe această temă.

Cu cele mai bune gânduri,
Editura Compania

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153 Bucuresti
Tel. editura : 021 223 23 28  Fax : 021 223 23 24
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37    021 223 23 25
E-mail : editura.compania@gmail.com  compania@rdslink.ro
www.compania.ro
Blog : www.compania.ro/blog


Despre o carte „cu titlu provizoriu”

Dr. Vlad Stroescu

Toamna trecută am primit, pe adresa redacției, o carte. Pseudonimul autoarei, deşi foarte sonor – Maia Levantini – nu suna cunoscut, aveam să aflu că e vorba de un debut. Iar titlul mi s-a părut prea lung şi redundant: Cu titlu provizoriu: Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România. Serios, cuvântul „titlu” chiar în titlu? Şi două subtitluri? Doar citindu-l, am crezut, de altfel, că am aflat tot ce trebuia să ştiu: că e vorba despre plecat din ţară, de întors în ţară, că personajul e melancolic şi, mai rău, psihiatru. Cum stau toată ziua în compania unui psihiatru de care nu am cum să scap – arta de a scăpa de tine însuţi este extrem de complexă şi rafinată şi eu nu sunt măcar un ucenic talentat –, am pus cartea pe raftul de la serviciu, amânând-o pentru o dată neprecizată. Mi-era şi cam teamă să o deschid, poate din acelaşi motiv pentru care, de la Moartea domnului Lăzărescu încoace mi-e teamă să văd filme româneşti: nu cumva să mă duc la cinema şi să constat că în loc de ecran e o imensă oglindă panoramică.
Întâlnirile mele cu cărţile sunt rareori întâmplătoare şi orice carte bună îţi schimbă viața, aşa încât oricât aş încerca eu să întârzii întâlnirile astea, din lene sau inerţie, până la urmă ele tot au loc. Într-o zi însorită de ianuarie, ajutat de mai multe circumstanţe, m-am trezit că deschid volumul şi încep să citesc. Şi ce mai surpriză am avut. Am absorbit pe nerăsuflate odiseea acestei colege, între vechi şi nou, între matrice şi străinătate, între disperare şi exaltare (deşi nici exaltarea nu e tocmai fericită). Îmi măsor cuvintele: şi Odiseu s-a întors şi apoi a plecat iar, nici el nu-şi găsea liniștea. Ajuns la sfârşit, am avut impresia de neterminat sau de abia început.
Nu ştiu cât de reală e Maia Levantini/Mona Dumitrescu (numele personajului principal care, totuşi, e mereu la persoana întâi) şi cât e un compozit de realităţi paralele, un amalgam de persoane autentice, căci o bucăţică din ea eram cu siguranţă şi eu. Copil antedecembrist, psihiatru postdecembrist care descoperă că, odată deschise porţile închisorii regimului comunist, deasupra sunt un şir lung de închisori, precum balenele concentrice ale lui Marin Sorescu sau lanţul coliviilor lui Dan Verona. Şi tot precum Iona, eroina nu încetează să caute ieşiri, fie pe dinăuntru, fie pe dinafară. Înăuntru e „marea cultură”, Kant şi Dostoievski, cu care figuri binevoitoare de profesori au „mobilat-o” ca să facă faţă orizontului cenuşiu comunist. Înăuntru mai e şi moartea. În afară sunt Bucureştii, Spitalul de Psihiatrie Obregia, policlinica de la Apaca şi, mult mai departe, pe alte planete, Franţa şi America. La capăt, absurdul şi aleatoriul universal.
E greu să pun punctul pe „i” şi să încadrez cartea asta. Or fi memorii? Ficţiune simplă nu e, pentru că e prea multă autenticitate: m-am speriat de-a dreptul recunoscând scenele şi obiceiurile de la Spitalul Obregia. E şi o curiozitate antropologică aici: în fiecare călătorie, articularea dintre străin şi familiar e minuţios construită. Dar nu e nici neoreportaj, e prea subiectivă pentru aşa ceva.
De fapt, dincolo de încadrări stilistice, ce şochează în carte e deschiderea absolută. Înţeleg de ce autoarea (sau autorul) se protejează (nu cunoaştem identitatea lui reală): eu unul nu aş fi avut curajul să vorbesc despre mine în felul ăsta, fără rezerve. Nici despre alţii – reflex de psihiatru, poate. Dar şi mai uimitor e felul elaborat în care deschiderea e construită: e ca şi cum omul din spatele discursului ar încerca permanent să se ascundă după limbaj şi ar eşua, calculat, de fiecare dată. Avem aici un discurs adesea ultracult, încărcat de referinţe livreşti, dar în acelaşi timp detaşat şi autozeflemitor, chiar balcanic pe alocuri. Avem simţ al umorului simultan cu cel al tragicului, adesea, de ce nu, în aceeaşi frază. Avem artificii stilistice ce includ tabele de contingenţă şi parodii după balada Mioriţa. Şi deşi e meşteşug în toată afacerea, iubeşti imperfecţiunile, pentru că ele arată că nu e doar făcătură scriitoricească. E foarte greu să fii sincer fără să cazi în patetism şi în fals. Limbajul de azi e atât de amăgitor încât adesea e suficient să deschizi gura şi ai şi eşuat, te-ai şi alienat. Dar Maia Levantini reuşeşte atât de bine, încât o vom pune în acea rară categorie de medici-scriitori unitari, fără sindrom de personalităţi multiple, care vorbesc pentru că noi, ceilalţi medici, nescriitori, nu putem să o facem.

Text preluat din Viaţa medicală, 31 ianuarie 2018


Lucifer şi Lucia Ferescu
sub steaua dimineţii

Vladimir Bulat

Într-un recent interviu acordat canalului Radio România Cultural, pictorul și scriitorul Petru Vintilă jr. afirma că pseudoromanul Lucia Ferescu sau Steaua dimineții, 2016, a fost inițial un soi de eseu, topit ulterior în capitolul al treilea al acestei scrieri. A mai spus că acelei narațiuni îi lipseau dialogurile, vocile unor personaje care să facă mai perceptibilă și mai vie cavalcada ideilor, informațiilor și acțiunilor din cuprinsul acestei scrieri care debutează într-o toridă zi a lui 1835 și se încheie tot într-o zi de iulie a anului 2060.
Să recitim pasajele din acest pseudoroman : „Ziua aceea de iulie a anului 1835 pogorâse asupra Bucureștilor o căldură cumplită. Soarele parcă se topise pe cer, aerul ardea ca o văpaie de cuptor și întreaga fire încremenise, lipsită de cel mai slab firicel de vânt. Vipia alungase de pe ulițe deopotrivă oameni și animale, toţi și toate căutând o umbră anemică de iluzorie răcoare. Marele târg se pustiise, vlăguit, și amorţise sub lava ce se revărsa necontenit din soarele nemilos” (pag. 17) ;
Ziua aceea de iulie a anului 2060 pogorâse asupra Cetății Eterne o căldură cumplită. Încă de la primele ore ale dimineții, soarele parcă se topise pe cerul de un albastru spălăcit, înfierbântând nefiresc pământul. Aerul frigea ca o văpaie de cuptor încins la roșu, indicând iluzia unor torente invizibile de lavă ce se revărsau peste Cetatea Eternă” (pag. 314).
Între aceste două zile de iulie se întinde o fantasmagorică urzeală narativă, care te face să o parcurgi cu sufletul la gură, uitând de secole, biblioteci, geografii, școli, apartenențe religioase etc. Petru Vintilă jr. și-a scris, am putea spune, romanul vieții ; a spus în el cam tot ce crede, știe, cunoaște, cam cum vede el șarpanta întregului univers, din care pământul e doar o fărâmă zguduită de controverse, neliniști, războaie, convulsii, cataclisme, molime, secretomanie și fanatism, din care, în esență, înțelegem că „mântuirea nu este ce pare a fi” (pag. 68).

continuare »


Cuvântul lui Dumitru Constantin Dulcan la lansarea volumului Lucia Ferescu
sau Steaua dimineţii
de Petru Vintilă jr. –
5 aprilie 2017

Această carte este o adevărată enciclopedie a culturii umane, scrisă cu o înaltă luciditate intelectuală şi născută după un lung travaliu de documentare, de facere şi de informare. După cum precizează autorul, cartea este un semiroman cu personaje luate din realitatea actuală şi din cea a secolelor trecute, pe care le înfăţişează trăind concomitent atât în lumile arhaice specifice istoriei secolelor XVIII şi XIX româneşti, cât şi în cele moderne.
Acţiunea romanului se petrece pe locul numit înainte Dealul Spirii, demolat pentru a se construi actuala Casă a Poporului. L-am prins şi eu înainte în forma sa rustică şi pitorească, cu case, multe neetajate, înconjurate de grădini cu dalii, crizanteme şi trandafiri, cu o viaţă semipatriarhală între vecinii care se cunoşteau din copilărie. Ca medic, i-am tratat pe mulţi dintre cei care au fost dezrădăcinaţi din casele lor şi nu s-au mai putut împăca cu noul statut impus cu forţa.
Riguros, aproape până la obsesie, întocmai ca un cercetător de nivel academic, Petru Vintilă jr. se foloseşte de personajele sale pentru a face o lungă incursiune în istoria religiilor, a sistemelor filosofice, a tradiţiilor spirituale şi, la modul general, a întregii gândiri şi culturi umane înscrise sub semnul marilor înfăptuiri dar şi al dramelor, al nefericirii, ca şi al rarelor clipe de linişte. Cartea lui Petru Vintilă jr. este un memento mori care îndeamnă la meditaţie asupra măreţiei şi limitelor omeneşti, un adevărat fluviu balzacian de întrebări şi răspunsuri.
Cartea este în acelaşi timp un compendiu al culturii umane, văzută cu un ochi ager, meticulos şi lucid. Spre deosebire de tendinţa actuală de a trata orice subiect căutând să-i reliefeze doar umbrele – reale sau imaginare –, Petru Vintilă jr. se înscrie într-un realism pe care l-aş numi onest, corect şi responsabil.
Dincolo de istoria contradictorie a lumii, Petru Vintilă jr. ne oferă în acelaşi timp măsura talentului său prin imagini care se lipesc de retina sufletului. Iată doar două exemple : « … câteva icoane vechi, zgrăvite naiv, în tonuri pastelate le insuflau oaspeţilor osteniţi de drum un calm patriarhal şi o linişte de început de lume. » Sau : « … căldura sobelor aromea a mere și gutui păstrate pentru iarnă. » Mie îmi amintește de lectura « Cronicilor optimistului și pesimistului » ale lui G. Călinescu, în care doar câteva linii de condei te transportau instantaneu într-o lume a visării.
Rigoarea și participarea afectivă cu care descrie relicvele vechilor civilizații găsite pe meleagurile noastre (Cucuteni, Gumelnița, Hamangia – datate la 6-10 000 de ani) mie personal îmi spun foarte mult despre educația primită în familie și despre rădăcinile străbunicilor săi înfipte solid în acest sol, chiar dacă, probabil, unele semințe ar fi putut avea și alte obârșii.
Cartea se încheie într-o notă apocaliptică. Personal, vreau să cred nu în dispariția lumii, ci în sfârșitul unei mentalități, al unui mod de gândire absolut periculos. Dacă nu ne schimbăm modul de gândire, care este tributar unui realism naiv, vechi de când lumea, nu avem șanse de supraviețuire în condițiile în care este suficientă o singură apăsare pe buton pentru ca întreaga omenire să se transforme în scrum. Tocmai pentru a evita acest catastrofal final este nevoie de o nouă paradigmă, o Nouă Spiritualitate, în acord cu psihologia umană, cu biologia noastră și cu, dați-mi voie s-o spun, cu voința Universului. Universul ne vrea ființe vii prin care se experimentează pe sine, și nu tăcerea cenușii spulberată-n vânt.
Iată deci ce misiune are această carte : este o excelentă chemare la trezirea spirituală. Vă invit s-o citiţi cu răbdarea şi bucuria cu care Petru Vintilă jr. ne-a dăruit-o scriind.



O carte pe zi

Cronica lui Valentin Protopopescu la Radio România Cultural despre volumul lui Petru Vintilă jr., Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii

Uneori, aşchia nu sare departe de trunchi. Acest adagiu se confirmă 100 % în cazul lui Petru Vintilă jr., demn fiu al tatălui său, scriitorul şi plasticianul Petru Vintilă. Ca şi părintele lui, « juniorul » s-a consacrat drept un excelent grafician, pictor şi fotograf, iar acum, iată, la vârsta de 62 de ani, debutează cu roman, călcând şi în acest plan pe urmele înaintaşului. Cartea sa, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, subintitulată programatic « pseudoroman », apare la Editura Compania din Bucureşti.
Nu voi stărui asupra remarcabilei stilistici, uneori purtând patina străvechimii retorice pentru a reconfigura o atmosferă, una vai, pierdută azi, a bătrânului Bucureşti boieresc. De asemenea, nu voi sublinia agerimea şi acuitatea dialogului, detalii evidente cititorului avizat.
Acestea sunt instrumente pe care autorul nostru le stăpâneşte la perfecţie, semn că le-a exersat cu asupra de măsură decenii la rând, romanul său fiind de fapt un exerciţiu de stil şi de construcţie ce s-a consumat într-o mare unitate de timp, una care a presupus reluări şi reveniri, cizelări şi perfecţionări. Observaţia mea cronologistă este, de altfel, atestată şi de sumara bibliografie de la final, una de-a dreptul impresionantă, la rigoare doar faţa vizibilă a aisbergului, detaliu care reflectă fără doar şi poate complexanta erudiţie a scriitorului. Iar dacă voi spune că Petru Vintilă jr. este nepotul comparatistului şi mitanalistului Victor Kernbach, atunci orientarea şi miza demersului său devin încă şi mai transparente.
Deşi carte de ficţiune, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii serveşte ilustrării unei teorii cosmogonice şi civilizatorii, fără a cădea însă într-un tezism supărător, căci retorica şi vioiciunea auctorială salvează aceste rânduri de balastul unor teoretizări greoaie. Însă exact din acest motiv subtitlul de „pseudoroman” este unul integral justificat, căci istoria fabuloasă a personajului Lucia Ferescu stă ca pretext pentru ilustrarea viziunii OZN-iste dezvoltate de autor cu privire la originile şi ţelurile umanităţii. Da, despre civilizaţii extraterestre este vorba în romanul lui Petru Vintilă jr. şi despre interacţiunea istorică a acestora cu diferitele seminţii, culturi, epoci şi religii, pe care toți prezumaţii ET le-au inspirat.
Însă, atenţie, abordarea auctorială, deşi clar de tip speculativ-ipotetic, nu este una de almanah Anticipaţia, ci se bucură de greutatea intelectuală şi de substanţa unui distins comparatist şi metafizician. Pentru romancier, miza este deosebită, el face filosofie în sens ontologic, căutând o explicaţie plauzibilă pentru complexitatea derutantă a culturii şi civilizaţiei omeneşti de la începuturi şi până astăzi. Literatura de ficţiune devine, în acest context precis, doar un instrument, o cale pentru a elabora şi rafina o construcţie cosmogonico-ontologică la fel de pertinentă ca oricare alt edificiu ce explică naşterea şi evoluţia lumii pe căi cognitiv-speculative.
Aşa cum afirmă personajul central, Lucia Ferescu, « … civilizaţiile nonterestre… folosesc corpurile spirituale umane anume pregătite pentru a-şi perpetua şi perfecţiona speciile, ele fiind de multă vreme în imposibilitatea de a se reproduce pe cale naturală. Extratereştrii sunt cei care le-au indus oamenilor primitivi din preistoria noastră ideea existenţei unei lumi supranaturale, populată cu fiinţe misterioase, imateriale. Acesta este motivul pentru care religiile s-au impus ca sisteme logice. Asemănările între religii se datorează faptului că informaţiile transmise oamenilor prin revelaţie aparţin unui program unic, iar deosebirile sunt rezultatul firesc al diversităţii celor peste 70 de civilizaţii extraterestre care conlucrează la acel program. »
Nu am de unde să ştiu dacă autorul are sau nu dreptate, dar un lucru e sigur : romanul său, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, ţine de specia nobilă a thrillerului intelectual, cu nuanţe SF şi fantasy de cea mai bună calitate. În plus, pentru cititorii care iubesc Bucureştiul, aceștia au a descoperi în paginile semnate de Petru Vintilă jr. locuri, aspecte şi momente astăzi dispărute dar care au făcut cândva gloria şi farmecul unui oraş străvechi şi misterios.


Despre deschidere şi înţelepciune în politica externă

Doi înţelepţi şi cărturari români trec în aceste zile pragul vârstei de 90 de ani : istoricul Dinu C. Giurescu, la 15 februarie, şi diplomatul Mircea Maliţa, la 20 februarie. Ambii, membri ai Academiei Române, autori ai unor scrieri de referinţă “atingătoare”, cum ziceau istoricii mai vechi, la istoria modernă şi contemporană a ţării, dar şi cu deschideri de folos vital pentru viitorime. Nonagenarii de astăzi sunt prieteni de demult, cu toate că au avut căi diferite în viaţă ; cum observa, ca editor al lor, prozatoarea Adina Kenereş : “unul stătea pe creasta României, frecventa elitele conducătoare, organismele internaţionale şi o scenă globală”, iar celălalt, “ţintuit la baza muntelui, se străduia să supravieţuiască în rândurile elitei intelectuale de care tocmai se lepăda regimul în acei ani”. Dar fiecare pe frontul său de luptă, fie acesta în spatele uşilor capitonate ale cabinetelor secrete ale puterii şi pe culoarele (la propriu) politico-diplomatice sau în liniştea, aparentă sau nu, a mesei de scris ori a bibliotecilor şi arhivelor, au înţeles să-şi facă neîntrerupt misiunea faţă de ţară, chiar în împrejurări neprielnice sau ostile, până ce a venit, în sfârşit, libertatea, dar, odată cu ea, şi alte sfidări, primejdii şi perfidii.
Cu câţiva ani în urmă, la o vârstă încărcată de erudiţie şi experienţă personală fără egal, numele celor doi prestigioşi autori  s-au regăsit pe coperta unei cărţi care reconstituie, cu informaţie în mare parte inedită, dar mai ales cu învăţăminte pentru factorii de putere de la Bucureşti, o clipă astrală din istoria încă fierbinte a României. Dar câţi dintre noi au cunoştinţă de cartea “Zid de pace, turnuri de frăţie” (două versuri din Dosoftei), alcătuită de aceşti autori iluştri şi apărută în 2011 la Editura Compania ? Cartea rememorează, în esenţa ei, “etapa cea mai rodnică a diplomaţiei române post-1945” – cum o defineşte istoricul, un segment istoric caracterizat printr-un proiect şi o strategie politico-diplomatică menite să asigure, în ultimă instanţă, supravieţuirea  ca stat independent a României. Acest proiect nu se va regăsi însă niciodata ca atare, explicit şi în toată complexitatea sa, nici în arhivele, fie ele şi cele mai secrete, ale României sau ale vreunui alt stat ori serviciu de informaţii, fie el oricât de redutabil. De ce ? Pentru simplul motiv că acest proiect a fost gândit, elaborat, detaliat şi aplicat de câţiva lideri de vârf ai vremii (în primul rând Maurer, afirmă autorii cărţii), dar acest proiect de ţară a existat şi poate fi reconstituit, pentru a-l şti şi cei de azi, şi viitorimea. Este ceea ce au facut, de altfel, în cartea lor, cei doi academicieni.  “Respectând cerinţele şi limitele balanţei de forţe între Est şi Vest, diplomaţia română şi-a constituit un spaţiu de acţiune cu notabile rezultate, recunoscute de partenerii de dialog din URSS, China, Vietnam, India, din Europa de Vest, Canada şi Statele Unite ale Americii” – sintetizează istoricul.
Un trecut ce obligă a fi nu doar evaluat cu responsabilitate şi discernământ, fără bufeuri şi isterii politicianiste, ci şi folosit în buna şi vechea – totuşi – tradiţie a diplomaţiei româneşti. Complexa, cumplita, dramatica şi – încă – deconcertanta perioadă abia încheiată (la scara istoriei) dintre 1945 şi 1989, numită impropriu “perioada comunistă” sau a “regimului comunist” (care comunism, cât comunism ?), îşi asteaptă în continuare dreapta ei judecată, în toată bezna dar şi cu toate fascicolele sale de lumină, o evaluare pe cât de necruţătoare, pe atât de credincioasă adevărului (căci aşa-zisul “proces al comunismului” rămâne un simulacru penibil, cu tot girul prezidenţial obţinut).
La capătul evocării “deceniului deschiderii”, cu momentele sale dramatice (la care a participat direct pe partea politico-diplomatică), precum criza rachetelor din Cuba sau intervenţia din Cehoslovacia, diplomatul aşază o seamă de învăţăminte pentru cei ce fac şi vor face politica externă a României : convingeri ferm exprimate şi susţinute într-un dialog internaţional (din păcate) asimetric, dar evitarea tonului confruntaţional ; apărarea atributelor esenţiale ale statului ; dar şi transparenţa faţă de propriul popor atunci când se impun mari decizii de politică externă a ţării. După intrarea în NATO şi UE, apreciază diplomatul, Bucureştiul n-a mai performat corespunzător în politica externă şi “dacă lucrurile vor continua pe aceeaşi direcţie, în curând, în 10-15 ani, statul român şi societatea românească vor exista doar ca denumire, nu ca o realitate efectivă”.
O asemenea carte îşi cere reeditarea şi pentru celebrarea, şi în acest fel, a iluştrilor sărbătoriţi din acest moment, dar şi pentru că mesajul cărţii tinde să devină şi mai imperativ.

Sursa : Magna News,
19 februarie 2017


//