OPINII IN
compania lui ...

luni 12 Noi 2018

Se caută noul Dracula al României

Petru Romoşan

Auzim din ce în ce mai des cunoscuţi care se pregătesc să-şi lichideze afacerea, să renunţe la jobul greu obţinut sau pur şi simplu să abandoneze dificultatea din ce în ce mai mare de a trăi în România pretins capitalistă şi democratică. Cu toţii se pregătesc să plece fără să ştie prea bine încotro. Mark Twain, celebrul scriitor american, a spus cândva : „Chaucer e mort, Spencer e mort, la fel şi Milton, ca şi Shakespeare, şi nici eu nu mă simt prea bine.” Cam aşa se pot exprima destul de mulţi români care, după cei peste vreo patru milioane deja plecaţi, încep să nu mai spere aproape nimic de la viaţa trăită în ţara lor, în limba lor, alături de familiile lor din moşi-strămoşi, de prietenii lor.
În România a început deja violent, furibund campania (de fapt, o cursă a morţii !) pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie-decembrie 2019 (o numire, de fapt – „statul profund” va fi cel care va alege). Decredibilizarea cvasitotală de care suferă actualul preşedinte, Klaus Iohannis, contribuie din plin la declanşarea acestei campanii cu totul prematură. Tergiversarea iresponsabilă a revocării procurorului-şef DNA, Laura Codruţa Kövesi, de încă preşedintele Iohannis şi mai ales grotesca tevatură în jurul demiterii procurorului general, Augustin Lazăr, a cărui revocare a fost cerută de acelaşi Tudorel Toader, ministrul Justiţiei, au avut efecte devastatoare asupra actualei preşedinţii şi par să anunţe o vacantare înainte de termen a celei mai importante demnităţi în stat. Toate dosarele, procesele închise dubios ale lui Klaus Iohannis sunt zi de zi expuse, într-un fel sau altul, pe televiziuni, în presă şi chiar în comentariile private ale românilor. „Statul profund” a dat-o rău în bară cu exoticul său preşedinte minoritar. Ce a părut să meargă la primăria Sibiului, un oraş mediu, n-a mai funcţionat deloc la Cotroceni.
Nicolae şi Elena Ceauşescu au reinstalat în mentalul românilor figura unui Dracula însoţit de asistenta sa infernală. S-a şi vorbit în anii ’80, cei mai sumbri, anii târzii ai comunismului, despre apucătura celor doi (foarte probabil, o fantezie) de a-şi face transfuzii cu sânge de copil. Au băut sau nu Ceauşeştii sânge ? Cine poate răspunde ? (E adevărat, în schimb, că, în lipsa alimentelor normale, unor copii dintr-un orfelinat constănţean li s-au făcut atunci transfuzii iresponsabile, ceea ce a dus la infectarea lor cu HIV.) Zâmbăreţul Ion Iliescu, cu aspiraţii democratice neîmplinite, a fost o copie destul de palidă a colegului său comunist Nicolae Ceauşescu. Fostul preşedinte Iliescu a fost lipsit în anii săi cei mai discutabili, cei de după asasinarea Ceauşeştilor, de prezenţa publică a doamnei Nina Iliescu, soţia sa. Spre onoarea sa. Abia ceva mai târziu, Corina Creţu, purtătoarea sa de cuvânt, a încercat să joace rolul secretarei diabolice. Şi se pare că i-a folosit din plin. Modesta ziaristă din anii ’90 e azi ditamai comisarul european, cu aspiraţii la funcţia de prim-ministru şi cu o pensie babană la cheie. Bineînţeles, Traian Băsescu şi Elena Udrea s-au apropiat cel mai mult (după Ceauşeşti, desigur) de imaginea aproape perfectă a băutorului de sânge Dracula însoţit de adjuncta sa indispensabilă. Foarte recent, Liviu Dragnea şi Viorica Dăncilă sunt o pastişă comică a modelelor clasice Elena şi Nicolae Ceauşescu, Traian Băsescu şi Elena Udrea.
Pentru alegerile prezidenţiale care urmează, anticipate sau la termen, mai devreme cu mai bine de un an se prefigurează deja cei doi candidaţi din turul doi : Dacian Cioloş, pe o presupusă parte dreaptă, în fapt tabăra progresiştilor, a globaliştilor, şi Gabriela Firea (Vrânceanu ? Pandele ? etc. ?), pe o demult apusă parte stângă, în fapt, pe culoarul conservatorilor… neocomunişti (!). Care dintre ei se apropie mai mult de imaginea consacrată a reîncarnatului Dracula, fabricat din anii ’60 şi până azi de acelaşi „stat profund” imuabil ? Dacian Cioloş pare a fi doar o replică a lui Klaus Iohannis, sibianul care s-a căznit din răsputeri să intre în costumul lui Dracula. Destul de repede a rămas şi el fără asistentă, Carmen Iohannis s-a retras aproape complet de pe scenă. Cu excepţia vizitelor în străinătate, pe care românii nu le urmăresc, turism prezidenţial.
În schimb, de ceva vreme Gabriela Firea (noul nume oficial) face paşi uriaşi în direcţia candidaturii la rolul de Dracula, zis şi postul de preşedinte. Sâmbătă seara, 10 noiembrie 2018, pe România TV, într-o prestaţie magistrală, care a pus în lumină capacităţilor ei drăculeşti (drăceşti ?), l-a făcut praf şi pulbere pe dictatorul meschin de provincie Liviu Dragnea. I-a apărat cu gherele şi cu dinţii pe camarazii săi Marian Neacşu, fostul secretar al PSD, şi Adrian Ţuţuianu, cărora cei cu ochi pătrunzători le văd coada, copitele şi corniţele, eliminaţi din partidul drag de autocratul Dragnea. Într-o demonstraţie atent pregătită, şi-a pus cenuşă în cap pentru apropierea sa naivă de măruntul Dracula, şi-a făcut soclu prezidenţial, s-a autogratulat fără limite, şi-a plâns de milă, a fost „populară”, „sinceră”, o fată devotată poporului. Căruia vrea doar să-i bea sângele, pe modelul Dracula, se înţelege. Fără îndoială, Florentin-Costel Pandele, primarul din Voluntari, ales cu peste 90 % din voturi la al patrulea (sau al cincilea ?) mandat, poate juca excelent rolul de secretar monstruos al domnitoarei-preşedintă Dracula, Gabi.
Cei doi candidaţi la preşedinţia României, Dacian Cioloş, alesul globaliştilor (va fi susţinut şi de un PNL fără Ludovic Orban ?), şi Gabriela Firea, aleasa unor falşi naţionalişti (de identificabilă coloratură ortodox-răsăriteană), merită să fie urmăriţi cu toată atenţia. Liviu Dragnea, Călin Popescu Tăriceanu, Klaus Iohannis par să fie scoşi deja din cursa prezidenţială, fiecare cu dosarele şi cu belelele lui, cu DNA-ul său. Numai dosarul lui Tăriceanu în afacerea de corupţie Microsoft ar avea zeci de volume ! Singurul care mai poate zăpăci comedia electorală pornită deja ar fi Tudorel Toader, actualul ministru al Justiţiei, dacă i-ar veni ideea să se prezinte. Dar şansele lui Tudorel Toader sunt foarte mici – ca să devii preşedinte, ţi se cer un trecut încărcat, un profil manipulabil, şantajabil. Candidatul cel mai serios pare a fi de departe Gabriela Firea. Care promite să fie un nou Traian Băsescu, dar feminin, şi poate chiar să-l depăşească pe foarte urâtul şi foarte detestatul marinar, de care justiţia noastră euroatlantică fuge ca de dracu’. Să ne amintim, dacă am uitat, că şi Florentin-Costel Pandele a fost marinar, a navigat 13 ani pe mările şi oceanele lumii înainte de a fi învinuit în dosarul Flota pentru vânzarea a 10 nave, alături de Traian Băsescu.
Câţi români vor mai părăsi România în cele două mandate prezidenţiale posibile ale Gabrielei Firea ? Două milioane ? Trei milioane ?

 


luni 5 Noi 2018

UE va fi condusă de Statul Paralel ?

Petru Romoşan       

Dacă avem un Stat Paralel (Deep State, État profond) – dacă există, el e destul de incoerent –, Statul Paralel din România va conduce, măcar în parte, timp de şase luni Uniunea Europeană. Nu e simpatică perspectiva ? Cum de nu ! Să-i mai conducă şi pe ei, mai ales pe germani, austrieci, olandezi, luxemburghezi, pe esticii din Grupul de la Vişegrad, care nu ne vor şi pe noi, că noi ne-am cam săturat de atâta Stat Paralel. La fel cum britanicii, italienii sau grecii s-au săturat de UE şi de moneda euro.
În aceste zile la Bucureşti, în prim-plan, Dacian Cioloş, fost prim-ministru venit din neantul bruxellez, umflat cu pompa politică şi mediatică de acelaşi Stat Paralel, o vrea înlocuită de urgenţă pe Viorica Dăncilă, prim-ministru de paie al PSD şi ALDE (Tăriceanu). Tot aşa o vor „zburată” pe Dăncilă şi „progresiştii” globalizanţi din USR, PNL, PMP, prin care fluieră acelaşi Stat Paralel. Dar Vioricăi Dăncilă nici că-i pasă ! Pentru că oricum nu ia nici o decizie, evită participarea la masacrul din PSD anunţat de peste tot. A plecat, probabil, din nou după bani în Oman şi Qatar. Qatar-ul deţine postul Al-Jazeera şi echipa Paris Saint-Germain, precum şi o mulţime de proprietăţi în Occident, mai ales în Franţa.
Dacă nu va aduce bani din Emirate, se va fi plimbat, la fel ca Elena Ceauşescu, pe care o aminteşte irepresibil, în special cu coafura remarcată şi de Cristian Tudor Popescu. La fel cum Liviu Dragnea seamănă cu Nicolae Ceauşescu din ultimii săi ani, când suferea de diabet. Statul Paralel produce, ca şi statul comunist (nedemocratic), cam acelaşi gen de cupluri politice. După cuplul politic dezastruos Traian Băsescu-Elena Udrea, avem astăzi şi cuplul, tot politic şi tot dezastruos, Liviu Dragnea-Viorica Dăncilă. Ne învârtim în cerc.
De unde are Liviu Dragnea atâta putere ? Evident, nu din votul pretins democratic, cumpărat cu găleţi şi tricouri, cu fasole şi cârnaţi, cu o sută-două de lei. S-a scris recent că teleormăneanul ar deţine o avere de 500 de milioane de euro, avere făcută din mici afaceri ca Tel Drum şi mai ales din leafa de funcţionar la stat. Mai are cineva în PSD, un partid de baroni şi de milionari, o asemenea avere ? Oare cu câţi bani se poate cumpăra PSD de la actualul proprietar ? Şi dacă tot ne punem întrebări la care nu vom primi răspuns, oare care mai sunt averile lui Adrian Năstase şi Traian Băsescu ? Tot miliardari, tot miliardari ? În lei vechi sau în euro ?

continuare »


luni 22 Oct 2018

Cine face noua politică externă
a României ?

Petru Romoşan       

Nu există nici un stat paralel, tovarăşi ! Vă umblă goange, muşte prin cap. Statului paralel nu-i face nici o plăcere să se vorbească despre el. Care Deep State ? Care État profond ? Care Stat Paralel ? Un sondaj CURS, oportun scos din pălărie, ca iepurele lui Iosefini, ne asigură că nici măcar alegătorii PSD nu cred în existenţa statului paralel. Doar 36 % dintre votanţii PSD cred în aiureala cu statul paralel. 35 % dintre ei îl dezavuează pe liderul lor, Liviu Dragnea, cel cu discursul din piaţă la marele miting al coaliţiei de guvernământ. Oare de ce nu fac institutele de sondaje nişte cercetări în piaţă despre chiar institutele de sondaje şi despre sociologii care le servesc ?
În ultimii 10-15 ani, România a dispărut de pe radarul diplomaţiei mondiale. Contribuţia românească la marile curente de idei şi de fapte internaţionale s-a apropiat de zero. Mai întâi, fostul preşedinte Traian Băsescu, sub patronaj american azi identificat, a inventat protocoalele SRI-parchete şi celelalte, şi le-a pus în aplicare. Justiţia a fost compromisă pentru multă vreme. În al doilea mandat al său, Traian Băsescu ne-a livrat Angelei Merkel şi Germaniei, frumos împachetaţi şi legaţi cu fundiţă roşie. Votul nostru la UE a fost aliniat pe pilot automat pe votul Germaniei. În rest, mucles ! şi Disziplin.
În mod spectaculos, din senin, săptămâna trecută, România a ieşit în evidenţă fără să avertizeze pe nimeni. Premierul Viorica Dăncilă l-a vizitat pe Recep Tayyip Erdogan, preşedintele Turciei (de ce nu pe premier ?), cel mai incomod partener al momentului pentru partenerul nostru strategic SUA. Simultan, preşedintele Klaus Iohannis l-a vizitat pe prim-ministrul italian (aşa a apărut în transmisiunile oficiale), nu pe preşedintele Italiei. Italia e azi, cu combinaţia Lega-Cinque Stelle aflată la guvernare, oaia neagră a Europei, cea mai antimerkeliană şi eurosceptică ţară UE. După Marea Britanie, se înţelege.
La câteva zile după cele două vizite neobişnuite în străinătate ale principalilor factori politici s-au deschis discuţii la un bun nivel pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu Rusia. Tot din senin a apărut anunţul următor : „Camera de Cooperare Economică şi Culturală Româno-Rusă şi Grupul de Presă Bursa, în parteneriat cu Academia de Studii Economice Bucureşti, Asociaţia Financiar Bancară pentru Cooperare EuroAsiatică şi Uniunea Întreprinzătorilor şi Industriaşilor din Federaţia Rusă, organizează Masa rotundă dedicată dezvoltării relaţiilor financiar-economice româno-ruse cu tema : „România şi Rusia în căutare de noi formate de cooperare”.” Evenimentul a avut loc în 18 octombrie, începând cu orele 9.30, la Academia de Studii Economice, Aula Magna.
Tot în aceste zile a apărut, tot din senin, pe un site alternativ foarte citit (gândeşte.org), o informaţie, o presupunere cum că noi am fi fost preluaţi de DGSE, serviciul de informaţii externe francez, după ce lupta dintre CIA şi BND pentru România ar fi dus la un rezultat nul, un fel de remiză. E greu de crezut că serviciul francez ar fi la curent cu victoria sa neaşteptată. Conform practicii încetăţenite în materie, pare mai plauzibilă o operaţiune de intoxicare şi acoperire. Asemenea lucruri sunt atât de neverificabile, încât ele trebuie luate doar sub beneficiu de inventar şi pot fi confirmate sau infirmate doar în timp. Este Klaus Iohannis candidatul Germaniei sau Dacian Cioloş candidatul Franţei ? Sau amândoi sunt ai Deep State-ului român ? Nimeni nu poate aduce probe serioase şi definitive într-un sens sau în altul.
Dar să revenim la chestiunea zilei. E evident că se întâmplă mutări de amploare în politica externă actuală a României. Dar cine le face ? Preşedintele Klaus Iohannis şi premierul Viorica Dăncilă nu se pot pune de acord nici dacă ar vorbi despre starea vremii, despre buletinul meteo. Să aibă Liviu Dragnea şi Călin Popescu Tăriceanu, două piese modeste pe tabla de şah a diplomaţiei, asemenea dinamice viziuni politice globale ? Sau Teodor Meleşcanu, între două moţăieli, să fie capabil de organizarea unor asemenea mişcări de anvergură ? Să fie statul paralel cel care le plănuieşte şi le pune în operă, şi nouă nu ne spune nimic ? Sau să fie „protectorii” noştri externi care, după cum am văzut, nu pot fi nici SUA şi nici Germania, că doar nu-şi bat singuri cuie în talpă ?!
La astfel de întrebări nu există nici un răspuns public sau oficial de luat în considerare. În orice caz, un Deep State român ne-ar fi de mare folos în aceste circumstanţe. Ar însemna că România mai există totuşi pe hartă şi nu e doar pionul unor forţe oculte globale. Poate ar mai fi o sugestie de făcut în direcţia institutelor de sondaje : nu ar fi interesantă o cercetare de piaţă pe tema „cred românii că există asemenea forţe oculte globale” ?

 


luni 15 Oct 2018

Eunucii media

Petru Romoşan       

În „mândra lume nouă” de după 1990, presa, media au înlocuit într-o buluceala de nedescris Uniunea Scriitorilor, scriitorii de toate genurile, prozatori, poeţi, critici literari, autori de teatru care încet-încet n-au mai interesat pe nimeni, n-au mai fost publicaţi, n-au mai fost citiţi. Revistele literare, culturale, editurile scriitorilor au dispărut în câţiva ani. Fosta presă comunistă propriu-zisă nu era chiar o presă, era doar propagandă pură şi dură, care angaja totuşi şi câţiva ziarişti adevăraţi. Mulţi dintre foştii presari comunişti au devenit democraţi inflexibili. Mai ales uteciştii bătrâni, cei proveniţi din blocul de propagandă al UTC, al lui Nicu Ceauşescu : Viaţa studenţească, Amfiteatru, Opinia studenţească, Napoca universitară, Convingeri comuniste (din Bucureşti). Reporterii, ziariştii de birou şi de „aflăm de la Miliţia Capitalei”, eseiştii de tejghea, falşii filosofi, pseudo-ştiinţifico-tehnicii, realizatorii TV şi radio, cei care au privit decenii cu jind peste gardul Uniunii Scriitorilor s-au răzbunat în sfârşit. A venit vremea lor. Gălăgia produsă de presă, de media s-a ridicat până la cer. Unii au făcut milioane (de dolari), „şantajul şi etajul”, alţii s-au făcut cunoscuţi sau chiar celebri, cu toţii s-au răcorit după 45 de ani de servituţi penibile dar profitabile. Sute de mii de români au cumpărat trei sau patru sau zece ziare pe zi : „Jos Iliescu !”, „Sus Coposu !”, „Jos comunismul !”, „Sus democraţia !”…
Ce-a mai rămas azi din enorma vânzoleală ? Aproape nimic. Ziare mici, tiraje şi mai mici, mai toată presa s-a mutat pe Net, ca nicăieri în Europa. Cine mai citeşte pe cine ? Ca să mai câştige ceva, toată lumea media serveşte pe cineva şi o face foarte disciplinat. Cei mai norocoşi sunt cei care servesc direct Statul Paralel, progresisto-globalist („acoperiţii din presă” – George Maior, director SRI dixit). Statul de Drept nici nu prea mai există şi nici nu are presă. Pixul de altădată pare că a fost înlocuit cu un prezervativ mecanic. Eunucii media ai puterii se citesc între ei sau sunt citiţi de membrii partidelor de eprubetă (USR, PMP, UDMR, formaţiuni cioloşiste şi pseudonaţionaliste…). Doar ca să înveţe noi formule şi tehnici de obedienţă pentru accesul la fonduri, la ordonatorii de credite, la ONG-uri străine şi alte fericiri alimentate internaţional.
Adversarii celor din mainstream, cei dintr-o recent născută altermedia românească – site-uri, bloguri, conturi de Facebook, Twitter, Instagram –, le spun pe toate verde în faţă, din ce în ce mai pe şleau, dar bravura asta nu prea contează pentru establishment, deşi o din ce în ce mai mare parte a populaţiei se hrăneşte cu acest oxigen. Două-trei televiziuni trag cea ! (cu PSD, cu ALDE, cu Dragnea, cu Tăriceanu, supraexpuşi cu puţinătăţile lor jenante), alte trei-patru „staţii” (Realitatea TV, Digi 24, B1 TV, Europa FM) trag hăis ! cu Paralelii (Binomul, adică SRI şi justiţia coruptă, preşedinţia, politicienii progresişti închiriaţi). Hărţile sunt deja extraordinar de clare. După doar câteva cuvinte îl recunoşti pe fiecare, înţelegi dacă e maro sau căcăniu.

continuare »


luni 8 Oct 2018

Conservatori, progresişti, false elite

Petru Romoşan       

În România toată lumea se simte obligată să-şi dea cu părerea despre referendum. Indiferent de rezultate, acest referendum va face istorie. Una mare sau una mică.
În opinia cvasigenerală, stânga şi dreapta tradiţionale nu mai există sau, cel puţin, au devenit irelevante. Alegerile din Franţa, cu căderea celor două mari partide, Partidul Socialist şi Partidul Republican, alegerea lui Donald Trump în America, un fost simpatizant democrat, acceptat cu dificultate de republicani după ce a câştigat alegerile, poate cel mai important conservator al momentului (nu neoconservator !), Brexit-ul care a anulat diferenţele între dreapta şi stânga în jurul interesului naţional – toate aceste mari evenimente au modificat radical harta politică a lumii. Li se adaugă – de fapt, au anticipat aceste schimbări majore – prezenţa puternică a lui Vladimir Putin la Kremlin, un conservator foarte asemănător cu Trump, fraţii Kaczyński (unul decedat în condiţii tragice) în Polonia şi partidul lor creştin ultraconservator, Viktor Orbán şi Fidesz-ul său în Ungaria. Modificări de trend în direcţia populismului conservator au avut loc şi în Republica Cehă, şi în Austria. Dar, probabil, situaţia politico-morală care profilează viitorul pentru mulţi este cea din Italia, unde un partid de tip anarhist, Mişcarea Cinci Stele, a preluat puterea împreună cu Liga Nordului, un partid ultrapopulist, pe care mulţi adversari îl cataloghează drept de extremă dreaptă.
În Germania, marea coaliţie CDU-CSU+SPD a reuşit să descompună şi dreapta, şi stânga, dreapta naţionalistă (AfD) este în creştere constantă, iar Angela Merkel este serios contestată până şi în sânul propriului ei partid. Spania pare definitiv neguvernabilă, iar ruptura Cataloniei poate fi urmată de alte rupturi, de cea a bascilor, de exemplu. Grecia a fost amanetată până după 2060. Grecii sunt din nou sclavi, ai creditorilor internaţionali de această dată. Ţările din Estul Europei, Polonia, Ungaria, Slovacia şi, mai de curând, şi România, îşi asumă un conservatorism nedigerabil pentru organismele de conducere ale UE.

continuare »


luni 1 Oct 2018

Vorbe de duh

Petru Romoşan       

Europa e „cu ochii aţintiţi asupra noastră”. Niciodată nu a fost mai valabilă decât azi zicerea nemuritorului Farfuridi. Şi ce vede Europa ? O vede pe doamna Viorica Dăncilă, care, culmea !, şi-a făcut stagiile politice chiar la Bruxelles. Europa îl vede mai ales pe Liviu Dragnea, cu două condamnări la activ, neegalat în Europa, care din poziţia a treia în stat, preşedinte al Camerei Deputaţilor, conduce cu mână forte partidul de guvernământ, al cărui preşedinte-dictator este, conduce guvernul de coaliţie, conduce Parlamentul, înfruntă serviciile secrete şi sistemul de justiţie, şi este, la rândul lui, dirijat de o mână nevăzută, pe care nimeni nu reuşeşte s-o identifice. Este America (a stat la masă chiar cu Trump) ? Este Israelul (Ludovic Orban, şeful partidului prezidenţial, a acuzat-o pe doamna Dăncilă de înaltă trădare) ? Mai ales Securitatea ? Sau Rusia, cum sugerează trolii, care n-a plecat niciodată de tot din România ?
„Dar să-ţi vie stimabilul cu idei învechite, cu opiniuni ruginite, şi să te sperie mereu cu Europa, cu zguduiri, cu teorii subversive…” , replică nemuritorul Caţavencu. Europa e foarte nefericită că ea însăşi va fi condusă, măcar formal, de Viorica Dăncilă, Liviu Dragnea, Călin Popescu Tăriceanu (ale cărui opţiuni anti-NATO, pro-ruse s-au manifestat deja), Europa va fi deci condusă de PSD, un partid ba iliberal, ba neoliberal, în fapt, neobolşevic-conservator (conservăm şi noi ce am avut, nu ?). Favoritul Europei, mai ales al Germaniei, preşedintele României, Klaus Iohannis, nu a reuşit să impună un guvern al său decât vreun an, pe multcontroversatul Dacian Cioloş, cu o trupa de tehnocraţi inconsistenţi care au speriat România chiar prin incompetenţă, dar au plăcut mult la Bruxelles, de unde şi veneau câţiva dintre miniştrii săi… În Germania, Angela Merkel e aproape de exit. În Franţa, Emmanuel Macron bate toate recordurile de impopularitate. Italia abandonează dogmele UE (deficitul, recent) şi se apropie cu paşi mari de ieşire.
„America First”, „Make America Great Again” sunt sloganuri de campanie câştigătoare ale actualului preşedinte american. Niciodată supremaţia Americii nu a fost mai pusă la îndoială ca în cei doi ani de preşedinţie Trump. În primul rând e simili-războiul civil neconvenţional care se poartă zi de zi în Senat, pe televiziuni, în presă, cu efecte incontrolabile asupra lumii afacerilor, asupra relaţiilor internaţionale. Războiul se duce între conservatorul Donald Trump, susţinut totuşi de republicani şi de o importantă parte a populaţiei, şi progresiştii familiei Clinton, ai fostului preşedinte Barack Obama, ai lui George Soros, democraţii, Deep State, Hollywood, media mainstream. Iar Donald Trump nu numai că face faţă unui război greu în interior, dar a început alte războaie complicate în toate direcţiile. Cu Iranul, pe care SUA l-au pierdut odată cu căderea şahului, cu China, cu care duce un devastator război comercial, al taxelor (devastator pentru cine până la urmă ?), cu Rusia, prin sancţiuni şi o propagandă ofensatoare iraţională, cu UE (taxe, încălzire globală, Iran, Germania în special etc.), cu vecinii săi, Mexicul şi Canada.
Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea. Decât codaş la oraş, mai bine-n satul tău fruntaş. Niciodată în vremurile moderne aceste frumoase ziceri nu au fost mai contrazise de realitate, de viaţă. Românii îşi caută pâinea cu milioanele în altă parte, iar satele româneşti s-au golit ca niciodată în istoria noastră. Desigur, şi în Franţa, de exemplu, satele au fost părăsite, dar există şi fenomenul contrar, al întoarcerii, al repopulării.
Brexit – o vorbă cât un proverb. E în curs un război economic crâncen, deocamdată la nivel diplomatic, în legătură cu ieşirea Marii Britanii din UE. Alte ţări se apropie şi ele periculos de exitul lor din UE. UE însăşi pare că se pregăteşte de propriul ei… exitus. Numai la Bucureşti, fripturiştii politici, oportuniştii bine antrenaţi, clănţăii, ciolaniştii se pregătesc din timp să ocupe posturile de europarlamentari, cele mai bine plătite şi cu pensii grase, speciale, la cheie. La ce altceva te poţi aştepta de la cea mai mizerabilă clasă politică ?
„Toate-s praf… Lumea-i cum este… şi ca dânsa suntem noi” (M. Eminescu – Epigonii) Lumea a luat-o razna în multe feluri. Sodoma şi Gomora au fost legiferate aproape peste tot în Occident. Marile migraţii au fost decise în birouri discrete. Niciodată în istorie controlul asupra populaţiilor (vezi şi GAFA – Google, Amazon, Facebook, Apple) nu a atins asemenea culmi. Diplomaţia se dovedeşte neputincioasă peste tot. Cum războaiele mondiale nu mai pot avea loc din cauza apariţiei bombei atomice, războiul, aparent consubstanţial naturii umane, se poartă neconvenţional, asimetric, hibrid, economic, comercial, cu excepţia unor ţări nefericite ca Siria, Yemen, Irak, Afganistan, Libia, agresate, abuzate mai ales prin metode tradiţionale de cei care pot să o facă.
Ce se va alege de România în balamucul general ? Singura garanţie care ne-a mai rămas : Munţii Carpaţi. Munţii Carpaţi nu pot fi privatizaţi, nu pot fi vânduţi printr-o lege offshore, ca gazele cedate şi acestea pe nimic de patrioţii de televizor Dragnea şi Tăriceanu. Codru-i frate cu românul…

 


luni 24 Sep 2018

Suntem paraleli, domnule !

Petru Romoşan       

A fost evocată în exces existenţa unui aşa-zis stat paralel în scumpa şi săraca noastră Românie. Cât adevăr este în toată această poveste ? Coabitează în România un stat de drept şi un stat paralel ? Imposibil ! România e dintre cele mai sărace ţări din UE, deşi printre cele mai bogate în resurse lăsate de bunul Dumnezeu. Nu ar avea deci cum să finanţeze două state în acelaşi timp, de drept şi paralel. Asta înseamnă că nu avem un stat paralel ?
Nicidecum. Asta înseamnă că nu avem stat de drept, am putea spune că acesta lipseşte aproape cu desăvârşire sau că scade văzând cu ochii în favoarea statului paralel. Asta deşi, formal, au fost eliminaţi binomicii toxici Florian Coldea şi Laura Codruţa Kövesi, şi va fi eliminat seniorul Augustin Lazăr, după unele zvonuri un străvechi securist şi cu certitudine expert în brăţări dacice recente.
Care ar fi diferenţa fundamentală între statul de drept şi statul paralel ? Statul de drept ar fi un superb instrument în slujba şi beneficiul tuturor românilor, în vreme ce statul paralel este un instrument în slujba şi beneficiul unora, al oligarhiei, al urmaşilor fostei nomenclaturi comuniste, împotriva poporului. Asta înseamnă că Liviu Dragnea şi Călin Popescu Tăriceanu, care s-au luptat pe Antena 3 cu binomul şi au ţinut în piaţă discursuri înflăcărate împotriva statului paralel, reprezintă cu brio statul de drept de pe funcţiile lor foarte importante ? Dimpotrivă. Par a fi cei mai perverşi reprezentanţi ai statului paralel. Pentru că, deşi aflaţi la putere neîntrerupt de peste 20 de ani, cei doi pretind cu neobrăzare că sunt terorizaţi de Klaus Iohannis, SRI, DNA, ANI, ICCJ etc., care nu sunt decât fraţii lor siamezi, complicii lor în comedia statului de drept pe care o joacă împreună. Şi care împreună fură şi devastează România. La Tăriceanu, să reamintim afacerea Vatech, afacerea Sterling, afacerea Gojdu şi, în general, o catastrofală administrare a fondurilor publice prin multe decizii dezastruoase pentru ţară din postura de ministru al Industriilor şi din cea de prim-ministru. Dar, probabil, foarte avantajoase pentru el şi ai lui. Şi tocmai de aceea el se cere la preşedinţie.
Nu altfel a fost parcursul lui Traian Băsescu. Faptul că a dat foc portului Rouen, că a prăduit flota României, că a subminat partide şi instituţii, că a administrat, ca primar, Bucureştiul catastrofal, dar, probabil, cu enorme beneficii l-a recomandat în faţa generalilor pentru funcţia de preşedinte. S-a dovedit foarte capabil, cum ar veni. Asta e logica statului paralel : totul pentru noi şi să prostim populaţia ca sa muncească pentru noi, să plătească impozite şi să ne voteze sistematic, pe unii sau pe alţii. C-aşa-i în democraţia pe care ne-o impun fraţii noştri mai mari !
Misteriosul stat paralel poate fi văzut zi de zi la televizor – preşedinte, guvern, Parlament, servicii speciale, justiţie (judecători şi procurori) -, susţinut de trompetele plătite ale paralelilor. Nu sunt mulţi, sunt mereu aceiaşi, traseişti în interiorul borcanului, în care se intră greu, cu fapte odioase pe măsura avantajelor viitoare. Statul de drept e o himeră după care românii aleargă buimaci de vreo 30 de ani, urmărind ştiri, informaţii şi prezentându-se, din ce în ce mai puţin totuşi, la vot. Cei care aşteaptă, ipocrit sau naiv, ca ajutorul să vină de la partenerii noştri occidentali pot să aştepte mult şi bine. Chiar partenerii noştri occidentali au fost profesorii implementării statului paralel. Vezi întâlnirile de la K2, K14 şi alte „locaţii” umbroase. Cu mână de lucru băştinaşă. În plus, şi la ei au crescut nemăsurat şi foarte nociv the deep state, l’État profond etc. Pe vremea Germaniei naziste, politologii au identificat un „stat dualist”, o noţiune formulată de Ernest Fraenkel în 1941 pentru a caracteriza regimul nazist : „acesta estima că regimul nazist se compunea, în fapt, din două state distincte : unul „normativ”, celălalt „prerogativ”. În primul, birocraţia administrativă şi judiciară funcţionează după reguli. În al doilea, Partidul şi, mai ales, Gestapo-ul, din punct de vedere politic, lucrează fără urmă de constrângere juridică ultimă. Al doilea, bineînţeles, posedă o putere completă, care poate arbitrar să înlocuiască primul stat (cel normativ – n.n.) în toate acţiunile lui sau doar în parte” (Jure Georges Vujic, „L’État profond et les nations profondes”, polemia.com, 18 februarie 2017).
Tragedia contemporană e aceea că democraţia şi-a pierdut total conţinutul, e o formă goală, folosită mai ales în contrasens, invers, în scopuri oligarhice, ticăloase. Dar acesta este un alt enorm subiect. „Statul Paralel”, „deep state”, „l’État profond” sunt concepte care nu acoperă realităţi politice concrete şi clar determinate, dar ne ajută să înţelegem uriaşa mistificare în care trăim. Politic, economic, moral, cultural. Un alt model, care să înlocuiască democraţia, nu se arată încă la orizont. Din păcate, tehnocraţia nu e decât un nume amabil dat oligarhiei, identificată încă din Antichitate de Xenofon în faimosul său studiu despre Sparta. Azi, la Bucureşti şi în România, două tabere infecte se înfruntă violent. Ambele aparţin statului paralel şi se bat pentru aceleaşi resurse, insuficiente, după gustul lor, iar pentru ele, România profundă, România reală a dispărut de mult de pe hartă. Poporul a rămas sau e pe cale să rămână fără statul său de drept.

 


luni 17 Sep 2018

România teleormăneană şi protocoalele paralele

Petru Romoşan       

În ultimul mandat de preşedinte al lui Ion Iliescu (2001-2004), s-a discutat mult despre CSAT, o instituţie neosovietică sau recesiv comunistă, nedemocratică, o dublură dictatorială şi paralelă a guvernului democratic desemnat. Era evident că rămăşiţa neosovietică şi militarizată trebuia urgent abandonată. În folosul democraţiei, CSAT, acest pseudoparlament şi guvern paralel totdeodată, trebuia să dispară. Următorilor doi preşedinţi, Traian Băsescu şi Klaus Iohannis, le-a plăcut însă atât de mult acest instrument autoritar şi umbros, încât l-au folosit (Traian Băsescu) şi îl mai folosesc (Klaus Iohannis) în exces.
Amândoi au fost propulsaţi în funcţia la vedere de preşedinte (în fapt, şef CSAT) în condiţii dubioase, controversate, paralele. Preşedinţii (cu excepţia notabilă a lui Băsescu, care probabil face parte din conspiraţia restrânsă) sunt doar nişte purtători de cuvânt şi deţinători de pix ai paralelilor. De aceea, Klaus Iohannis, ca şi Emil Constantinescu, nu prea seamănă cu un preşedinte. Nu reuşeşte să-şi intre în rol. De vreo zece ani nu s-a mai vorbit aproape deloc despre necesitatea desfiinţării CSAT. În aceşti ani, puterea din umbră, subterană, paralelă a luat nişte proporţii înspăimântătoare. Cât de periculos şi nedemocratic este acest CSAT s-a văzut foarte bine recent, când Klaus Iohannis a lovit din nou „cu paltonul” în chestiunea spinoasă şi foarte sensibilă a ultimelor rectificări bugetare.
Claudiu Manda, şeful Comisiei de control al SRI (ce pompoasă şi desăvârşit ridicola titulatură !), ne-a asigurat recent că din cele 565 de protocoale încheiate de SRI, inclusiv cu şcolile primare şi cu grădiniţele, probabil, au mai rămas active doar vreo 337… Un paradis securistic paralel ! Traian Băsescu şi ceilalţi conspiratori, autori ai unei lovituri de stat permanente, n-ar trebui cumva anchetaţi pentru aceste protocoale şi trimişi în judecată ? Protocoalele SRI, ca şi CSAT faţă de guvern şi Parlament, sunt o dublare a Constituţiei, a Codului penal şi a Codului civil, adică instituie Statul Paralel. În cei zece ani ai săi de mandat, Traian Băsescu a fost mai întâi şef CSAT şi doar apoi, pentru prostime, pentru televiziuni, pentru circ, preşedintele României.
Mai demult, Valeriu Stoica, ministrul Justiţiei în guvernarea CDR, le-a mărit până la cer lefurile şi veniturile lucrătorilor din aparatul de justiţie. Ca să tacă din gură, să-şi apere biftecul şi să se supună penibil statului paralel securist. Relaţiile vechi şi noi ale lui Valeriu Stoica cu Securitatea (nu a fost, şi poate mai este, în diferite procese, avocatul SRI ?) nu mai trebuie documentate (se găsesc pe Internet), ci doar reamintite din când în când. Punerea semnului de egalitate între judecători şi procurori, în România Paralelă, cu toţii magistraţi, deasupra avocaţilor, se înţelege, a venit aproape de la sine. Toţi au fost asimilaţi – judecătorii şi procurorii, nu avocaţii – cu nişte slugi dezgustătoare şi preasupuse ale statului securist paralel. Care stat, de vreo trei ani, pentru că a mai existat şi combinaţia lui Liviu Dragnea cu Dacian Cioloş, are o puternică amprentă teleormăneană.
Şi pentru că veni vorba de Dacian Cioloş, este şi el un tehnocrat „sekurici” prin multiplele relaţii – nepotul Vulpii, printre altele – pe care le are la paraleli, cei care l-au şi cocoţat în postul de prim-ministru. Nimeni nu poate explica felul în care a adunat Liviu Dragnea enorma putere de care dispune. Cele vreo 3 milioane de voturi de la pensionari şi de la funcţionari de stat nu explică nimic. În plus, a fost condamnat de două ori, la fel cum a fost condamnat o dată actorul de comedie Darius Vâlcov, cel care conduce în realitate guvernul Dăncilă pentru Dragnea şi prin Dragnea pentru statul paralel, statul infracţional subteran, statul securist sau statul CSAT etc., etc. Cum să explici altfel că doi penali confirmaţi conduc azi cu o mână de fier teatrală România ? Cum a ajuns România să aibă un guvern de paie, pe cât de neprofesionist, de amatoristic, pe atât de ridicol ? Cui prodest ?
Atacat recent de Ecaterina Andronescu şi de Gabriela Firea, Liviu Dragnea a fugit imediat la gazeta sa de perete, Antena 3, şi ne-a enumerat ce vom pierde dacă el e trimis la plimbare sau, eventual, chiar la puşcărie : vom pierde pensii, vom pierde salarii, vom pierde gazele din Marea Neagră şi toate fericirile pentru votanţii PSD de la oraşe şi sate. Dar nu vom pierde autostrăzi, şcoli şi spitale, pentru că din 2012, de când PSD a revenit la putere, acestea nu au fost făcute. Situaţia politică din România nu e totuşi atât de rară pe cât poate părea. Europa e plină, la rândul ei, de guverne de paie, mai ales în ţările mari ca Germania, Franţa, Spania, dar şi în Olanda, Finlanda etc., guverne care papagalicesc mantra sau naraţiunea globaliştilor. S-a lucrat mult la sabotarea democraţiilor, la demonizarea şi ridiculizarea politicului şi a politicienilor, a tot ce înseamnă democraţie reprezentativă, la punerea în paranteză a votului popular.
Naşterea Statului Paralel în România e o operă de colaborare între Securitatea română şi cîteva puteri interesate să se instaleze ca învingători de război în România. Securiştilor români li s-a asigurat impunitate (în faţa populaţiei civile agresate, violentate atâţia ani), CNSAS nu a descoperit nici un înalt ofiţer bestial sau criminal, securiştilor li s-a asigurat un look nou, frecventabil şi, mai ales, pensii speciale, iar partenerilor occidentali ai Securităţii le-a fost livrată România pe tavă. Ca şi cum aceştia ar fi câştigat un război împotriva noastră. Ne amintim ce ne-au cerut europenii finuţi şi drăguţi, democraţi şi deontologi, cu MCV la purtător, ca să ne îngăduie în splendida lor UE, azi un coşmar normativ şi punitiv pentru mulţi. Ne-au cerut şi au primit Combinatul de la Galaţi, retrocedări către familia Hohenzollern, băncile mari şi mici, petrolul, mai recent pădurile şi pământul, şi câte şi mai câte. Inclusiv tineri bine pregătiţi (medici, asistente, matematicieni, ingineri, specialişti diverşi…), luaţi pe de-a moaca. Toate cu binecuvântarea statului paralel trădător. Acum, alţii ne vor gazele şi, dacă nu le dăm, se cheamă că suntem filoruşi !
România teleormăneană e o work in progress, mai complexă şi mai perversă decât România băsiştilor. Pentru că avem şi o guvernare PSD-ALDE care se opune, prin discursuri în piaţă şi talk-show-uri, statului paralel, care e chiar protectorul său. Dar cine sunt Liviu Dragnea şi Călin Popescu Tăriceanu, marionete proteiforme ale statului paralel securist, cu ale lor virtuale Tel Drum, Farmavet, afacerea Porţile de Fier, afacerea Gojdu etc. ?
De ce au plecat vreo 4 spre 5 milioane de români din paradisul militarizat paralel ? Întrebarea e pur retorică. De ce nu s-a dat încă o ordonanţă de urgenţă împotriva tuturor protocoalelor SRI ? De ce nu sunt eliberaţi din puşcării oamenii arestaţi pe baza acestor protocoale ? De ce încă azvârle „cu paltonul” Klaus Iohannis în nedemocraticul CSAT ? Cum au ajuns Viorica Dăncilă, Carmen Dan şi celelalte păpuşi de paie, conduse de penalul Darius Vălcov, la Palatul Victoria ? De ce se opune atât de înverşunat statul militarizat paralel unei amnistii şi graţieri generale atât de necesară ?

 


luni 10 Sep 2018

Războiul tuturora contra tuturor

Petru Romoşan       

Bellum omnium contra omnes… În SUA, războiul democraţilor, al mediei afiliate (New York Times, Washington Post, CNN etc.) şi al unei bune părţi din pletora serviciilor de informaţii contra preşedintelui ales, Donald Trump, ia forme dintre cele mai nebuneşti. Zilele trecute, New York Times a publicat anonim, fără semnătură, o scrisoare a unui înalt funcţionar din apropierea preşedintelui Trump care reia banalităţile cunoscute, livrate şi reciclate zilnic, şi asigură că incontrolabilul preşedinte e totuşi sub controlul unor „rezistenţi” conservatori din interiorul administraţiei, chiar din Casa Albă. Un fost consilier la vârf, Gary Cohn, consilier economic până la 2 aprilie 2018, înlocuit de Larry Kudlow, a povestit, caz stupefiant, cum preşedintelui i se fură documentele de pe birou, împiedicând semnarea lor şi protejând astfel America. Ce se întâmplă azi la Washington aminteşte puternic de guvernările lui Nero sau Caligula la Roma. Totuşi, economia americană a decolat după venirea lui Donald Trump la Casa Albă şi schimbările din politica externă au efecte greu de măsurat pentru aproape întreaga planetă.
Spectatorii neutri, avizaţi şi implicaţi serios sunt din ce în ce mai îngrijoraţi şi, se înţelege, consternaţi. Astfel, celebrul conservator tradiţional (adică nu neoconservator) Patrick J. Buchanan încearcă să vadă puţin mai departe de ultima lovitură perversă a democraţilor împotriva lui Trump : „Dacă Trump are forţa de a rezista, iar Senatul rămâne republican, el ar putea supravieţui în timp ce democraţii se împart între stânga socialistă militantă, care se află în creştere, şi caucus-ul democraţilor septuagenari condus de Hillary Clinton, Joe Biden, John Kerry, Bernie Sanders şi Nancy Pelosi. Anul 2019 pare să fie cel al bellum omnium contra omnes, războiul tuturora împotriva tuturor. Captivant, fără îndoială, dar câte asemenea lovituri de stat poate suporta republica înainte ca o nouă generaţie să spună „ajunge !” la toate astea ?” (buchanan.org/blog, 7 septembrie 2018). În America vor avea loc în noiembrie alegerile de la mijlocul mandatului, care pot schimba dramatic raportul de forţe între republicani şi democraţi. O eventuală victorie a democraţilor poate deschide larg calea unui impeachment pentru Donald Trump.
Situaţia politică din America seamănă din cale-afară cu cea din România. S-a balcanizat America sau America a exportat în România, prin oamenii ei prezenţi la noi, propria ei criză ? Cei vreo zece ani dezastruoşi ai lui Băsescu, Udrea, Boc, Bica, Coldea, Kövesi, Horia Georgescu, Tismăneanu, Liiceanu, Baconschi, Sulfina Barbu, Videanu, Berceanu, Blaga, Anastase, Falcă, Flutur, Hava, Traian Igaş, Gabriel Berca şi toată clica devotată au corespuns celor două mandate ale democratului Barack Obama, cu clanul Clinton ca sprijin, mandate văzute azi de mulţi ca dezastruoase pentru Statele Unite, cu urmările catastrofale în curs. De altfel, Obama a reapărut, neprihănit, pe 7 septembrie, pe marea scenă publică pentru a-i îndemna pe conaţionali să salveze democraţia americană, căci ea va depinde curând de votul lor. La fel cum virginul politic Traian Băsescu reapare sistematic ca să-i atace pe binomicii Coldea şi Kövesi, şi să le împărtăşeacă românilor din întunericul său insolent, ca şi cum viaţa lui politică ar fi început ieri în zori.
Războiul româno-român s-a transformat brusc în războiul PSD contra PSD. A fost mai întâi, la mijlocul lunii august, scrisoarea deschisă a Ecaterinei Andronescu, care cerea demisia preşedintelui PSD, Liviu Dragnea, şi pe cea a propriului guvern Viorica Dăncilă pentru incompetenţă. PSD a mai votat împotriva unui prim-ministru propriu, tânărul şi la fel de incompetentul Sorin Grindeanu. Scrisoarea Ecaterinei Andronescu venea după ce Victor Ponta îl atacase din toate poziţiile pe fostul său prieten şi partener politic Liviu Dragnea. La 10 august s-a petrecut aşa-numita lovitură de stat (coup d’État), urmată de căutarea vinovaţilor pentru violenţele, gazele lacrimogene, tunurile cu apă, loviturile excesive atribuite jandarmeriei – cine le-a comandat şi cine va răspunde în faţa legii pentru excesul de violenţă ? Liviu Dragnea şi Carmen Dan au încercat perfid să plaseze cartoful fierbinte prefectului Capitalei, Speranţa Cliseru, şi protectoarei ei cunoscute, primarul Gabriela Firea. Primăriţa şi prefectoriţa avuseseră, scriu unii, năstruşnica idee de a pleca la o conferinţă la Tokyo chiar în ziua „protestului diasporei”. Din pricina unui taifun în Japonia, de la Istanbul, unde se aflau, s-ar fi reorientat rapid spre Tallinn, Estonia. Fugă de răspundere ?
Cum Gabriela Firea nu era la prima lovitură parşivă care venea dinspre preşedintele PSD şi cum va trebui să facă faţă unor alegeri în Bucureşti, care nu prea e pesedist, a explodat. Şi-l atacă aproape zilnic şi în fieful său, Antena 3, pe dictatorul de carton, dar inflexibilul Liviu Dragnea : „Eu simt că mege pe principiul eu te-am făcut, eu te omor. La toate rugăminţile mele de a nu se mai comporta în acest fel, atât cu mine ca primar general, cât şi cu bucureştenii, cât şi cu alţi colegi din ţară. Dumnealui ne reproşează că îndrăznim să avem un punct de vedere, dar uităm că dumnealui ne-a propus. Păi dacă m-a propus candidat, atunci de ce nu sprijină să îndeplinim ceea ce împreună am promis românilor şi bucureştenilor ? Dacă el ne-a făcut, el ne omoară politic şi administrativ” (realitatea.net, 9 septembrie 2018).
Cine va câştiga noul război PSD contra PSD ? Logic, îl vor câştiga toţi, dar va sări în aer PSD-ul. Vom avea mai multe PSD, cu nume diferite, evident : PSD-Dragnea, PSD-Ponta, PSD-Andronescu, PSD-Firea. Şi fiecare nou PSD va vota cum crede de cuviinţă (sau cum se cere…) la viitoarea moţiune de cenzură deja anunţată. Cu un rezultat previzibil : căderea celui de-al treilea guvern PSD (Viorica Dăncilă) din actuala legislatură.
Şi dacă mitingul zis „al diasporei” din 10 august a urmărit, în secret, chiar spargerea PSD-ului, şi nu doar căderea guvernului Dăncilă ? Spargere care, iată, cu ajutorul Gabrielei Firea, pare perfect realizabilă. Dacă primarul Firea participă conştient sau doar e folosită „în orb”, instrumentată nici nu mai are vreo importanţă. Pentru că, până la urmă, doar rezultatul contează.
Bellum omnium contra omnes reprezenta stadiul de organizare a oamenilor înainte de apariţia statelor. Ne îndreptăm spre o lume fără state, spre o nouă comună primitivă globală ?

 


luni 3 Sep 2018

Noi, urmaşii Marii Uniri

Petru Romoşan       

Motto

« Iară noi ? noi, epigonii ? Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe un caracter inimic ;
Dumnezeul nostru : umbră, patria noastră : o frază ;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază ;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic ! »
                                            Epigonii, Mihai Eminescu

În anul de graţie 2018, an în care sărbătorim Centenarul Unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului, Basarabiei şi Bucovinei cu Vechiul Regat (în 1918, populaţia ţării se dubla), librăriile ar trebui să fie pline de cărţile Unirii românilor. Faţă de cele vreo 900 de librării pe care le avea România în 1998, azi mai avem mai puţin de 200 şi dintre acestea multe sunt pline cu altfel de mărfuri, „mai vandabile”. Deşi toate oraşele mari au obligaţii legale să acorde spaţii comerciale librăriilor, anticariatelor, galeriilor de artă, primarii „capitalişti” de astăzi preferă sex-shop-urile chiar în centrul oraşelor, în frunte cu Bucureştiul, unde ele sunt păstrate de pe vremea primarului Băsescu.
Librăriile care nu prea mai există ar trebui să geamă de cărţi despre Ionel Brătianu, susţinute şi financiar de pretinşii liberali Klaus Iohannis, preşedinte vremelnic, Ludovic Orban, improbabilul urmaş al dinastiei Brătienilor, Călin Popescu Tăriceanu, aparent urmaşul direct al liberalului Alecu Constantinescu-Porcu, ministru fidel al lui Ionel Brătianu.
Ar trebui să fie reeditate toate cărţile marelui erou al Unirii, transilvăneanul Vasile Stoica, cel care a pregătit deciziile favorabile de pace de la Trianon (Transilvania, Crişana, Banatul, Maramureşul), Versailles (Basarabia) şi Saint-Germain-en-Laye (Bucovina). Vasile Stoica, trimis de Ionel Brătianu în America, a făcut cunoscute, între 1917 şi 1919, opiniei publice americane, guvernului american şi preşedintelui Woodrow Wilson istoria şi cauza românilor din Transilvania şi din celelalte provincii ocupate de Habsburgi, austrieci, unguri şi ruşi. Associated Press anunţa la 6 noiembrie 1918 : „Washington DC, 6 noiembrie. Guvernul Statelor Unite a promis astăzi că prin influenţa sa va da României tot sprijinul, ca această ţară, în conferinţa păcii generale, să-şi câştige justele sale drepturi politice şi teritoriale. România întotdeauna a sperat o reunire cu fraţii săi din Transilvania, ţinuţi între graniţele Imperiului Austro-Ungar. Asigurarea de simpatie şi ajutor din partea Statelor Unite s-a dat astăzi într-un mesagiu al Ministerului de Externe către legaţiunea americană din Iaşi, trimis într-o cablogramă, spre a fi transmis guvernului român. Mesagiul este următorul :
„Guvernul Statelor Unite a avut necontenit în vedere viitoarea fericire şi integritatea României ca ţară liberă şi independentă şi încă înainte de a exista starea de războiu între Statele Unite şi Austro-Ungaria preşedintele a trimes Regelui României un mesagiu de simpatie şi apreciere. De atunci încoace, împrejurările s-au mai schimbat şi prin urmare preşedintele doreşte să vă informez că guvernul Statelor Unite nu pierde din vedere aspiraţiunile neamului românesc, atât din afara cât şi din lăuntrul graniţelor Regatului. A fost mărturie la luptele, suferinţele şi jertfele aduse de acest neam pentru dezrobirea sa de duşmani şi apăsători. Guvernul Statelor Unite simpatizează adânc cu spiritul de unitate naţională şi cu aspiraţiunile românilor de pretutindeni şi nu va neglija să-şi întrebuinţeze la timpul potrivit influenţa sa, ca justele drepturi politice şi teritoriale ale neamului românesc să fie obţinute şi asigurate faţă de orice năvălire străină.

continuare »


compania
DE LECTURA

Introducerea autorului

Noi mărturii despre
România penală (2013-2017) 

Politică, justiţie şi servicii secrete în ofsaid

A spune adevărul, chiar dacă e trist

Cu aproape patru ani în urmă, Editura Compania mi-a publicat cartea România penală văzută de un senator fost procuror, care cuprinde declaraţii politice şi interpelări pe care le-am făcut în Senatul României în perioada 2010-2013. Cele mai multe dintre ele îi priveau pe protagoniştii guvernării portocalii (preşedintele Traian Băsescu, premierii Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu, ministresa Elena Udrea) şi pe şefii principalelor unităţi de parchet (Parchetul General, DNA, DIICOT), serviciilor secrete (SRI, SIE, SPP, STS) şi ai altor instituţii de forţă (MAI, ANAF, ANI, CCR). Concluzia cărţii era că în timpul regimului Băsescu a fost constituit un grup infracţional organizat la cel mai înalt nivel statal şi că în fruntea principalelor instituţii din ţara noastră au fost promovaţi, în baza principiului nulităţilor controlabile, oameni relativ tineri, cu pregătire precară, mediocră şi experienţă redusă, care erau, de regulă, şantajabili şi au manifestat obedienţă faţă de tutorii şi protectorii lor politici. Cartea se încheie cu declaraţii şi interpelări din 2013 în care i-am avut în cătare pe liderii principali ai PSD, respectiv pe Victor Ponta, în calitate de preşedinte al PSD şi prim-ministru al guvernului României, şi pe Liviu Dragnea, în calitate de secretar general al PSD, vicepremier şi ministru al Dezvoltării Regionale.
Majoritatea afirmaţiilor mele au fost confirmate de evoluţiile ulterioare, inclusiv de dezvăluirile mai recente ale fostului deputat Sebastian Ghiţă, ale fostului colonel SRI Daniel Dragomir şi ale jurnalistului Dan Andronic, directorul ziarului Evenimentul zilei. România a devenit un stat aproape eşuat după cele două mandate prezidenţiale ale lui Traian Băsescu. Chiar şi acesta a recunoscut anul trecut că România a devenit un stat mafiot şi un stat poliţienesc. De la statul clientelar din timpul guvernării Năstase s-a ajuns la statul mafiot sub preşedinţia lui Băsescu, iar în ultimii ani tendinţa este evoluţia spre un stat disciplinar, poliţienesc. Statul de drept a intrat sub controlul binomului SRI-DNA, care a dominat Parlamentul, guvernul, justiţia, administraţia publică şi presa. Şefi de servicii secrete în tandem cu şefi de unităţi de parchete au ajuns să destructureze partide politice şi să constituie partide noi, de tip balama, ca UNPR, pentru a configura noi majorităţi politice, şi chiar să impună liderii unor partide, ca în cazul fostului preşedinte al PSD, Victor Ponta. Lupta anticorupţie a derapat spre răfuieli politice şi a intrat într-o fundătură după denunţarea protocoalelor care au instituţionalizat binomul SRI-DNA. Justiţia scârţâie din toate încheieturile şi trebuie resetată, după cum a spus-o însuşi actualul ministru de Justiţie, Tudorel Toader. Încrederea românilor în justiţie şi în instituţiile de forţă a scăzut considerabil.
Instituţionalizarea şi eficienţa binomului SRI-DNA au fost confirmate de rapoartele de activitate ale SRI pe anii 2009 şi 2013, în care au fost menţionate echipele operative mixte pro­curori-ofiţeri SRI şi s-a consemnat că juriştii SRI i-au ajutat pe procurorii DNA să instrumenteze 462 de dosare în 2013, inclusiv sub aspectul încadrării juridice. Conform unei analize realizate de profesorul universitar şi avocatul Radu Chiriţă, între 2010 şi 2015 în România au fost adresate instanţelor de judecată 109 946 de solicitări pentru mandate de interceptare telefonică, din care au fost aprobate 102 729 (93 %), ceea ce înseamnă că au fost interceptate minimum 300 000 de persoane (luând în calcul o medie de trei persoane interceptate pe un mandat). Potrivit rapoartelor anuale de activitate ale SRI, în perioada 2005-2015 Serviciul a pus în executare peste 250 000 de autorizări pentru interceptarea comunicaţiilor, numărul acestora cres­când de la un an la altul şi ajungând în 2014 să fie de 11 ori mai mare decât în 2005. SRI a devenit campion mondial la ascultat, dacă avem în vedere analiza statistică a Fundaţiei Friedrich Ebert Stiftung România, potrivit căreia SRI a solicitat şi a obţinut de 16 ori mai multe mandate de siguranţă naţională decât FBI, raportat la populaţia României, care este de circa 16 ori mai mică decât cea a Statelor Unite ale Americii, în condiţiile în care prima putere a lumii se confruntă cu ameninţări la siguranţa naţională mult mai numeroase şi mai grave.

continuare »


Fascinaţia ineditului : Ultima boemă
bucureşteană, de Mihai Neagu Basarab

Delia Marc

Copil fiind (nu cutreieram păduri ☺), eram cu ochii larg deschişi şi cu urechile ciulite în sala de aşteptare şi în cabinetul de dentist al tatălui meu, din Piaţa Victoriei – Ilie Pintilie – fost Bonaparte – actual Iancu de Hunedoara ☺.
Şi nu numai acolo, ci şi în curte, la “găzăria” care aparţinuse Garajului şi Depozitului de produse petroliere ale bunicului meu.
Şi nu numai acolo, ci şi la renumita cârciumă a lui Jerca, de pe Clopotarii Vechi colţ cu Povernei (demolată şi ridicat de curând un Boutique Hotel-Restaurant Vogue), unde mă aciuiam uneori lângă bunicul meu.
În aceste trei locuri veneau personaje interesante ale timpului trecut şi prezent în acei ani ai deceniilor şase şi şapte ai secolului trecut.
Veneau pictori şi poeţi care îşi plăteau uneori tratamentele şi consumaţia cu rodul talentului lor (pereţii de la Jerca erau renumiţi pentru lucrările şi semnăturile iluştrilor pictori şi graficieni care îi călcau pragul).
Veneau armeni, ruşi albi de viţă nobilă şi polonezi de asemenea, veneau greci de-ai lui Manolis Glezos, evrei foşti combatanţi în Spania – într-un cuvânt, refugiaţi din varii motive din ţările lor de baştină.
Se discuta în şoaptă, deşi se mai ridica uneori vocea şi fiecare avea educaţia conversaţiei – se ascultau cu respect unul pe celălalt.
Nu ştiam pe atunci cât de norocoasă şi nenorocoasă eram deopotrivă.
Nu ştiam pe atunci că mulţi dintre cei întâlniţi şi ascultaţi făceau parte din boema bucureşteană. Dar mi-am amintit mereu momente, fragmente, nume, figuri…
Iată de ce m-am grăbit să citesc acest volum subţirel la prima vedere, dar dens în conţinut, semnat de Mihai Neagu Basarab.
De profesie medic, cu specializare in psihiatrie (doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar în psihiatrie în 1990) şi cu specializare şi în homeopatie şi acupunctură, Mihai Neagu Basarab s-a aplecat încă din anii tinereţii asupra scrisului, debutând în proza SF, apoi dramaturgie, traduceri, cronici, rubrici permanente în reviste serioase, publicând volume de literatură şi de medicină. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1972. Din anul 1990 s-a stabilit la Freiburg, în Germania, concentrându-se asupra carierei medicale, dar şi asupra scrierilor sale de literatură, eseuri şi memorialistică.

continuare »


Stimate vizitator,

Cum ştiţi, probabil, la 25 mai 2018 intră în vigoare Regulamentul European 2016/679
privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal
şi libera circulaţie a acestor date (GDPR).

Editura Compania doreşte să vă poată informa despre noutăţile sale editoriale (prin newsletter trimis pe e-mail) şi să vă poată expedia cărţile pe care le comandaţi.

Pe lângă e-mail, comanda implică pentru noi prelucrarea şi conservarea şi a altor date
ale dumneavoastră cu caracter personal (nume, prenume, domiciliu, număr de telefon), respectând măsurile de securitate impuse de normele europene.

Dacă doriţi şi dumneavoastră să primiţi înştiinţări despre noutăţile noastre editoriale(newsletter), vă rugăm să vă manifestaţi explicit opţiunea :

DAŢI CLICK AICI şi astfel veţi rămâne abonaţi la newsletter-ul nostru.

În cazul în care nu vom primi din partea dumneavoastră acest acord clar exprimat, nu vă vom putea expedia cărţile pe care ni le comandaţi şi nici comunica titlurile recent apărute la noi.

Vă stăm la dispoziţie pentru orice informaţii suplimentare pe această temă.

Cu cele mai bune gânduri,
Editura Compania

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153 Bucuresti
Tel. editura : 021 223 23 28  Fax : 021 223 23 24
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37    021 223 23 25
E-mail : editura.compania@gmail.com  compania@rdslink.ro
www.compania.ro
Blog : www.compania.ro/blog


Despre o carte „cu titlu provizoriu”

Dr. Vlad Stroescu

Toamna trecută am primit, pe adresa redacției, o carte. Pseudonimul autoarei, deşi foarte sonor – Maia Levantini – nu suna cunoscut, aveam să aflu că e vorba de un debut. Iar titlul mi s-a părut prea lung şi redundant: Cu titlu provizoriu: Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România. Serios, cuvântul „titlu” chiar în titlu? Şi două subtitluri? Doar citindu-l, am crezut, de altfel, că am aflat tot ce trebuia să ştiu: că e vorba despre plecat din ţară, de întors în ţară, că personajul e melancolic şi, mai rău, psihiatru. Cum stau toată ziua în compania unui psihiatru de care nu am cum să scap – arta de a scăpa de tine însuţi este extrem de complexă şi rafinată şi eu nu sunt măcar un ucenic talentat –, am pus cartea pe raftul de la serviciu, amânând-o pentru o dată neprecizată. Mi-era şi cam teamă să o deschid, poate din acelaşi motiv pentru care, de la Moartea domnului Lăzărescu încoace mi-e teamă să văd filme româneşti: nu cumva să mă duc la cinema şi să constat că în loc de ecran e o imensă oglindă panoramică.
Întâlnirile mele cu cărţile sunt rareori întâmplătoare şi orice carte bună îţi schimbă viața, aşa încât oricât aş încerca eu să întârzii întâlnirile astea, din lene sau inerţie, până la urmă ele tot au loc. Într-o zi însorită de ianuarie, ajutat de mai multe circumstanţe, m-am trezit că deschid volumul şi încep să citesc. Şi ce mai surpriză am avut. Am absorbit pe nerăsuflate odiseea acestei colege, între vechi şi nou, între matrice şi străinătate, între disperare şi exaltare (deşi nici exaltarea nu e tocmai fericită). Îmi măsor cuvintele: şi Odiseu s-a întors şi apoi a plecat iar, nici el nu-şi găsea liniștea. Ajuns la sfârşit, am avut impresia de neterminat sau de abia început.
Nu ştiu cât de reală e Maia Levantini/Mona Dumitrescu (numele personajului principal care, totuşi, e mereu la persoana întâi) şi cât e un compozit de realităţi paralele, un amalgam de persoane autentice, căci o bucăţică din ea eram cu siguranţă şi eu. Copil antedecembrist, psihiatru postdecembrist care descoperă că, odată deschise porţile închisorii regimului comunist, deasupra sunt un şir lung de închisori, precum balenele concentrice ale lui Marin Sorescu sau lanţul coliviilor lui Dan Verona. Şi tot precum Iona, eroina nu încetează să caute ieşiri, fie pe dinăuntru, fie pe dinafară. Înăuntru e „marea cultură”, Kant şi Dostoievski, cu care figuri binevoitoare de profesori au „mobilat-o” ca să facă faţă orizontului cenuşiu comunist. Înăuntru mai e şi moartea. În afară sunt Bucureştii, Spitalul de Psihiatrie Obregia, policlinica de la Apaca şi, mult mai departe, pe alte planete, Franţa şi America. La capăt, absurdul şi aleatoriul universal.
E greu să pun punctul pe „i” şi să încadrez cartea asta. Or fi memorii? Ficţiune simplă nu e, pentru că e prea multă autenticitate: m-am speriat de-a dreptul recunoscând scenele şi obiceiurile de la Spitalul Obregia. E şi o curiozitate antropologică aici: în fiecare călătorie, articularea dintre străin şi familiar e minuţios construită. Dar nu e nici neoreportaj, e prea subiectivă pentru aşa ceva.
De fapt, dincolo de încadrări stilistice, ce şochează în carte e deschiderea absolută. Înţeleg de ce autoarea (sau autorul) se protejează (nu cunoaştem identitatea lui reală): eu unul nu aş fi avut curajul să vorbesc despre mine în felul ăsta, fără rezerve. Nici despre alţii – reflex de psihiatru, poate. Dar şi mai uimitor e felul elaborat în care deschiderea e construită: e ca şi cum omul din spatele discursului ar încerca permanent să se ascundă după limbaj şi ar eşua, calculat, de fiecare dată. Avem aici un discurs adesea ultracult, încărcat de referinţe livreşti, dar în acelaşi timp detaşat şi autozeflemitor, chiar balcanic pe alocuri. Avem simţ al umorului simultan cu cel al tragicului, adesea, de ce nu, în aceeaşi frază. Avem artificii stilistice ce includ tabele de contingenţă şi parodii după balada Mioriţa. Şi deşi e meşteşug în toată afacerea, iubeşti imperfecţiunile, pentru că ele arată că nu e doar făcătură scriitoricească. E foarte greu să fii sincer fără să cazi în patetism şi în fals. Limbajul de azi e atât de amăgitor încât adesea e suficient să deschizi gura şi ai şi eşuat, te-ai şi alienat. Dar Maia Levantini reuşeşte atât de bine, încât o vom pune în acea rară categorie de medici-scriitori unitari, fără sindrom de personalităţi multiple, care vorbesc pentru că noi, ceilalţi medici, nescriitori, nu putem să o facem.

Text preluat din Viaţa medicală, 31 ianuarie 2018


Lucifer şi Lucia Ferescu
sub steaua dimineţii

Vladimir Bulat

Într-un recent interviu acordat canalului Radio România Cultural, pictorul și scriitorul Petru Vintilă jr. afirma că pseudoromanul Lucia Ferescu sau Steaua dimineții, 2016, a fost inițial un soi de eseu, topit ulterior în capitolul al treilea al acestei scrieri. A mai spus că acelei narațiuni îi lipseau dialogurile, vocile unor personaje care să facă mai perceptibilă și mai vie cavalcada ideilor, informațiilor și acțiunilor din cuprinsul acestei scrieri care debutează într-o toridă zi a lui 1835 și se încheie tot într-o zi de iulie a anului 2060.
Să recitim pasajele din acest pseudoroman : „Ziua aceea de iulie a anului 1835 pogorâse asupra Bucureștilor o căldură cumplită. Soarele parcă se topise pe cer, aerul ardea ca o văpaie de cuptor și întreaga fire încremenise, lipsită de cel mai slab firicel de vânt. Vipia alungase de pe ulițe deopotrivă oameni și animale, toţi și toate căutând o umbră anemică de iluzorie răcoare. Marele târg se pustiise, vlăguit, și amorţise sub lava ce se revărsa necontenit din soarele nemilos” (pag. 17) ;
Ziua aceea de iulie a anului 2060 pogorâse asupra Cetății Eterne o căldură cumplită. Încă de la primele ore ale dimineții, soarele parcă se topise pe cerul de un albastru spălăcit, înfierbântând nefiresc pământul. Aerul frigea ca o văpaie de cuptor încins la roșu, indicând iluzia unor torente invizibile de lavă ce se revărsau peste Cetatea Eternă” (pag. 314).
Între aceste două zile de iulie se întinde o fantasmagorică urzeală narativă, care te face să o parcurgi cu sufletul la gură, uitând de secole, biblioteci, geografii, școli, apartenențe religioase etc. Petru Vintilă jr. și-a scris, am putea spune, romanul vieții ; a spus în el cam tot ce crede, știe, cunoaște, cam cum vede el șarpanta întregului univers, din care pământul e doar o fărâmă zguduită de controverse, neliniști, războaie, convulsii, cataclisme, molime, secretomanie și fanatism, din care, în esență, înțelegem că „mântuirea nu este ce pare a fi” (pag. 68).

continuare »


Cuvântul lui Dumitru Constantin Dulcan la lansarea volumului Lucia Ferescu
sau Steaua dimineţii
de Petru Vintilă jr. –
5 aprilie 2017

Această carte este o adevărată enciclopedie a culturii umane, scrisă cu o înaltă luciditate intelectuală şi născută după un lung travaliu de documentare, de facere şi de informare. După cum precizează autorul, cartea este un semiroman cu personaje luate din realitatea actuală şi din cea a secolelor trecute, pe care le înfăţişează trăind concomitent atât în lumile arhaice specifice istoriei secolelor XVIII şi XIX româneşti, cât şi în cele moderne.
Acţiunea romanului se petrece pe locul numit înainte Dealul Spirii, demolat pentru a se construi actuala Casă a Poporului. L-am prins şi eu înainte în forma sa rustică şi pitorească, cu case, multe neetajate, înconjurate de grădini cu dalii, crizanteme şi trandafiri, cu o viaţă semipatriarhală între vecinii care se cunoşteau din copilărie. Ca medic, i-am tratat pe mulţi dintre cei care au fost dezrădăcinaţi din casele lor şi nu s-au mai putut împăca cu noul statut impus cu forţa.
Riguros, aproape până la obsesie, întocmai ca un cercetător de nivel academic, Petru Vintilă jr. se foloseşte de personajele sale pentru a face o lungă incursiune în istoria religiilor, a sistemelor filosofice, a tradiţiilor spirituale şi, la modul general, a întregii gândiri şi culturi umane înscrise sub semnul marilor înfăptuiri dar şi al dramelor, al nefericirii, ca şi al rarelor clipe de linişte. Cartea lui Petru Vintilă jr. este un memento mori care îndeamnă la meditaţie asupra măreţiei şi limitelor omeneşti, un adevărat fluviu balzacian de întrebări şi răspunsuri.
Cartea este în acelaşi timp un compendiu al culturii umane, văzută cu un ochi ager, meticulos şi lucid. Spre deosebire de tendinţa actuală de a trata orice subiect căutând să-i reliefeze doar umbrele – reale sau imaginare –, Petru Vintilă jr. se înscrie într-un realism pe care l-aş numi onest, corect şi responsabil.
Dincolo de istoria contradictorie a lumii, Petru Vintilă jr. ne oferă în acelaşi timp măsura talentului său prin imagini care se lipesc de retina sufletului. Iată doar două exemple : « … câteva icoane vechi, zgrăvite naiv, în tonuri pastelate le insuflau oaspeţilor osteniţi de drum un calm patriarhal şi o linişte de început de lume. » Sau : « … căldura sobelor aromea a mere și gutui păstrate pentru iarnă. » Mie îmi amintește de lectura « Cronicilor optimistului și pesimistului » ale lui G. Călinescu, în care doar câteva linii de condei te transportau instantaneu într-o lume a visării.
Rigoarea și participarea afectivă cu care descrie relicvele vechilor civilizații găsite pe meleagurile noastre (Cucuteni, Gumelnița, Hamangia – datate la 6-10 000 de ani) mie personal îmi spun foarte mult despre educația primită în familie și despre rădăcinile străbunicilor săi înfipte solid în acest sol, chiar dacă, probabil, unele semințe ar fi putut avea și alte obârșii.
Cartea se încheie într-o notă apocaliptică. Personal, vreau să cred nu în dispariția lumii, ci în sfârșitul unei mentalități, al unui mod de gândire absolut periculos. Dacă nu ne schimbăm modul de gândire, care este tributar unui realism naiv, vechi de când lumea, nu avem șanse de supraviețuire în condițiile în care este suficientă o singură apăsare pe buton pentru ca întreaga omenire să se transforme în scrum. Tocmai pentru a evita acest catastrofal final este nevoie de o nouă paradigmă, o Nouă Spiritualitate, în acord cu psihologia umană, cu biologia noastră și cu, dați-mi voie s-o spun, cu voința Universului. Universul ne vrea ființe vii prin care se experimentează pe sine, și nu tăcerea cenușii spulberată-n vânt.
Iată deci ce misiune are această carte : este o excelentă chemare la trezirea spirituală. Vă invit s-o citiţi cu răbdarea şi bucuria cu care Petru Vintilă jr. ne-a dăruit-o scriind.



O carte pe zi

Cronica lui Valentin Protopopescu la Radio România Cultural despre volumul lui Petru Vintilă jr., Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii

Uneori, aşchia nu sare departe de trunchi. Acest adagiu se confirmă 100 % în cazul lui Petru Vintilă jr., demn fiu al tatălui său, scriitorul şi plasticianul Petru Vintilă. Ca şi părintele lui, « juniorul » s-a consacrat drept un excelent grafician, pictor şi fotograf, iar acum, iată, la vârsta de 62 de ani, debutează cu roman, călcând şi în acest plan pe urmele înaintaşului. Cartea sa, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, subintitulată programatic « pseudoroman », apare la Editura Compania din Bucureşti.
Nu voi stărui asupra remarcabilei stilistici, uneori purtând patina străvechimii retorice pentru a reconfigura o atmosferă, una vai, pierdută azi, a bătrânului Bucureşti boieresc. De asemenea, nu voi sublinia agerimea şi acuitatea dialogului, detalii evidente cititorului avizat.
Acestea sunt instrumente pe care autorul nostru le stăpâneşte la perfecţie, semn că le-a exersat cu asupra de măsură decenii la rând, romanul său fiind de fapt un exerciţiu de stil şi de construcţie ce s-a consumat într-o mare unitate de timp, una care a presupus reluări şi reveniri, cizelări şi perfecţionări. Observaţia mea cronologistă este, de altfel, atestată şi de sumara bibliografie de la final, una de-a dreptul impresionantă, la rigoare doar faţa vizibilă a aisbergului, detaliu care reflectă fără doar şi poate complexanta erudiţie a scriitorului. Iar dacă voi spune că Petru Vintilă jr. este nepotul comparatistului şi mitanalistului Victor Kernbach, atunci orientarea şi miza demersului său devin încă şi mai transparente.
Deşi carte de ficţiune, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii serveşte ilustrării unei teorii cosmogonice şi civilizatorii, fără a cădea însă într-un tezism supărător, căci retorica şi vioiciunea auctorială salvează aceste rânduri de balastul unor teoretizări greoaie. Însă exact din acest motiv subtitlul de „pseudoroman” este unul integral justificat, căci istoria fabuloasă a personajului Lucia Ferescu stă ca pretext pentru ilustrarea viziunii OZN-iste dezvoltate de autor cu privire la originile şi ţelurile umanităţii. Da, despre civilizaţii extraterestre este vorba în romanul lui Petru Vintilă jr. şi despre interacţiunea istorică a acestora cu diferitele seminţii, culturi, epoci şi religii, pe care toți prezumaţii ET le-au inspirat.
Însă, atenţie, abordarea auctorială, deşi clar de tip speculativ-ipotetic, nu este una de almanah Anticipaţia, ci se bucură de greutatea intelectuală şi de substanţa unui distins comparatist şi metafizician. Pentru romancier, miza este deosebită, el face filosofie în sens ontologic, căutând o explicaţie plauzibilă pentru complexitatea derutantă a culturii şi civilizaţiei omeneşti de la începuturi şi până astăzi. Literatura de ficţiune devine, în acest context precis, doar un instrument, o cale pentru a elabora şi rafina o construcţie cosmogonico-ontologică la fel de pertinentă ca oricare alt edificiu ce explică naşterea şi evoluţia lumii pe căi cognitiv-speculative.
Aşa cum afirmă personajul central, Lucia Ferescu, « … civilizaţiile nonterestre… folosesc corpurile spirituale umane anume pregătite pentru a-şi perpetua şi perfecţiona speciile, ele fiind de multă vreme în imposibilitatea de a se reproduce pe cale naturală. Extratereştrii sunt cei care le-au indus oamenilor primitivi din preistoria noastră ideea existenţei unei lumi supranaturale, populată cu fiinţe misterioase, imateriale. Acesta este motivul pentru care religiile s-au impus ca sisteme logice. Asemănările între religii se datorează faptului că informaţiile transmise oamenilor prin revelaţie aparţin unui program unic, iar deosebirile sunt rezultatul firesc al diversităţii celor peste 70 de civilizaţii extraterestre care conlucrează la acel program. »
Nu am de unde să ştiu dacă autorul are sau nu dreptate, dar un lucru e sigur : romanul său, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, ţine de specia nobilă a thrillerului intelectual, cu nuanţe SF şi fantasy de cea mai bună calitate. În plus, pentru cititorii care iubesc Bucureştiul, aceștia au a descoperi în paginile semnate de Petru Vintilă jr. locuri, aspecte şi momente astăzi dispărute dar care au făcut cândva gloria şi farmecul unui oraş străvechi şi misterios.


Despre deschidere şi înţelepciune în politica externă

Doi înţelepţi şi cărturari români trec în aceste zile pragul vârstei de 90 de ani : istoricul Dinu C. Giurescu, la 15 februarie, şi diplomatul Mircea Maliţa, la 20 februarie. Ambii, membri ai Academiei Române, autori ai unor scrieri de referinţă “atingătoare”, cum ziceau istoricii mai vechi, la istoria modernă şi contemporană a ţării, dar şi cu deschideri de folos vital pentru viitorime. Nonagenarii de astăzi sunt prieteni de demult, cu toate că au avut căi diferite în viaţă ; cum observa, ca editor al lor, prozatoarea Adina Kenereş : “unul stătea pe creasta României, frecventa elitele conducătoare, organismele internaţionale şi o scenă globală”, iar celălalt, “ţintuit la baza muntelui, se străduia să supravieţuiască în rândurile elitei intelectuale de care tocmai se lepăda regimul în acei ani”. Dar fiecare pe frontul său de luptă, fie acesta în spatele uşilor capitonate ale cabinetelor secrete ale puterii şi pe culoarele (la propriu) politico-diplomatice sau în liniştea, aparentă sau nu, a mesei de scris ori a bibliotecilor şi arhivelor, au înţeles să-şi facă neîntrerupt misiunea faţă de ţară, chiar în împrejurări neprielnice sau ostile, până ce a venit, în sfârşit, libertatea, dar, odată cu ea, şi alte sfidări, primejdii şi perfidii.
Cu câţiva ani în urmă, la o vârstă încărcată de erudiţie şi experienţă personală fără egal, numele celor doi prestigioşi autori  s-au regăsit pe coperta unei cărţi care reconstituie, cu informaţie în mare parte inedită, dar mai ales cu învăţăminte pentru factorii de putere de la Bucureşti, o clipă astrală din istoria încă fierbinte a României. Dar câţi dintre noi au cunoştinţă de cartea “Zid de pace, turnuri de frăţie” (două versuri din Dosoftei), alcătuită de aceşti autori iluştri şi apărută în 2011 la Editura Compania ? Cartea rememorează, în esenţa ei, “etapa cea mai rodnică a diplomaţiei române post-1945” – cum o defineşte istoricul, un segment istoric caracterizat printr-un proiect şi o strategie politico-diplomatică menite să asigure, în ultimă instanţă, supravieţuirea  ca stat independent a României. Acest proiect nu se va regăsi însă niciodata ca atare, explicit şi în toată complexitatea sa, nici în arhivele, fie ele şi cele mai secrete, ale României sau ale vreunui alt stat ori serviciu de informaţii, fie el oricât de redutabil. De ce ? Pentru simplul motiv că acest proiect a fost gândit, elaborat, detaliat şi aplicat de câţiva lideri de vârf ai vremii (în primul rând Maurer, afirmă autorii cărţii), dar acest proiect de ţară a existat şi poate fi reconstituit, pentru a-l şti şi cei de azi, şi viitorimea. Este ceea ce au facut, de altfel, în cartea lor, cei doi academicieni.  “Respectând cerinţele şi limitele balanţei de forţe între Est şi Vest, diplomaţia română şi-a constituit un spaţiu de acţiune cu notabile rezultate, recunoscute de partenerii de dialog din URSS, China, Vietnam, India, din Europa de Vest, Canada şi Statele Unite ale Americii” – sintetizează istoricul.
Un trecut ce obligă a fi nu doar evaluat cu responsabilitate şi discernământ, fără bufeuri şi isterii politicianiste, ci şi folosit în buna şi vechea – totuşi – tradiţie a diplomaţiei româneşti. Complexa, cumplita, dramatica şi – încă – deconcertanta perioadă abia încheiată (la scara istoriei) dintre 1945 şi 1989, numită impropriu “perioada comunistă” sau a “regimului comunist” (care comunism, cât comunism ?), îşi asteaptă în continuare dreapta ei judecată, în toată bezna dar şi cu toate fascicolele sale de lumină, o evaluare pe cât de necruţătoare, pe atât de credincioasă adevărului (căci aşa-zisul “proces al comunismului” rămâne un simulacru penibil, cu tot girul prezidenţial obţinut).
La capătul evocării “deceniului deschiderii”, cu momentele sale dramatice (la care a participat direct pe partea politico-diplomatică), precum criza rachetelor din Cuba sau intervenţia din Cehoslovacia, diplomatul aşază o seamă de învăţăminte pentru cei ce fac şi vor face politica externă a României : convingeri ferm exprimate şi susţinute într-un dialog internaţional (din păcate) asimetric, dar evitarea tonului confruntaţional ; apărarea atributelor esenţiale ale statului ; dar şi transparenţa faţă de propriul popor atunci când se impun mari decizii de politică externă a ţării. După intrarea în NATO şi UE, apreciază diplomatul, Bucureştiul n-a mai performat corespunzător în politica externă şi “dacă lucrurile vor continua pe aceeaşi direcţie, în curând, în 10-15 ani, statul român şi societatea românească vor exista doar ca denumire, nu ca o realitate efectivă”.
O asemenea carte îşi cere reeditarea şi pentru celebrarea, şi în acest fel, a iluştrilor sărbătoriţi din acest moment, dar şi pentru că mesajul cărţii tinde să devină şi mai imperativ.

Sursa : Magna News,
19 februarie 2017


Foto atelier L. Waisman, circa 1910