OPINII IN
compania lui ...

luni 18 Mar 2019

De ce să mai votezi cu UE ?

Petru Romoşan

Rareş Bogdan, capul de listă al PNL la europarlamentare, e chiar ce trebuie. La fel ca Laura Codruţa Kövesi, Monica Macovei, Corina Creţu i tutti quanti, de la Siegfried Mureşan la Ioan Mircea Paşcu, care ne reprezenta în toamna lui 1989 la Phenian, în Coreea de Nord, la Festivalul Internaţional al Tineretului şi care azi ne reprezintă la Bruxelles, este chiar vicepreşedinte al Parlamentului European. UE e cu ei, ei sunt UE. PNL, prin Rareş Bogdan, anunţă clar ce le va oferi alegătorilor săi la europarlamentare : vorbe goale, principii bombastice, insulte cât cuprinde la adresa adversarilor, mediocritate, incultură, stat paralel, SRI, Eduard Hellvig şi Klaus Iohannis, preşedintele über alles. Şi mai ales „emisiuni”. Multe emisiuni… Rareş Bogdan o să-şi facă „treaba”, cum îndeobşte se repetă ambiguu, scremut acest calc din engleză.
Şansele ca PNL să se apropie în jos, descendent, de 7 % sunt foarte bune. USR + Plus îl poate depăşi deja de la europarlamentare. Până la parlamentarele de anul viitor, după trei runde de alegeri ratate şi pierdute, se va duce lângă PNŢCD, nu într-un loc cu verdeaţă, unde nu este nici întristare, nici suspin, ci într-un cimitir al dracilor politici, dacă există aşa ceva.
Ai putea crede că e vorba de o conspiraţie împotriva partidului care se pretinde, impostor, moştenitorul direct al Brătienilor. Dacă e o conspiraţie, nu poate fi vorba decât de una a prostiei, a amatorismului, a incompetenţei crase. Cum să le poată face vreun bine alegătorilor săi acest PNL, condus de un Ludovic Orban nul (os de ofiţer de Securitate, şi nicidecum de Brătieni), împreună cu câteva dame isterice, obraznice şi foarte dubioase şi ele, şi mai ales cu PDL-ul Vasile Blaga, foarte exersat în meseria de hrebenciuc, specialist în EADS, când partidul nu poate face ceva de Doamne ajută pentru pentru el însuşi ? Faptul că peneliştii fac apel la „providenţialul” Rareş Bogdan va introduce pe scena publică o confuzie suplimentară între acţiunea politică necesară şi propaganda cea mai ordinară, ceea ce nu poate fi decât fatal pentru ce-a mai rămas din ghiveciul numit încă PNL (fostul PNL, PDL, Klaus Iohannis, statul paralel). O fuziune cu PMP-ul lui Băsescu se impune înaintea dezastrului final.
Rareş Bogdan – o non-identitate, un neant politic, o carte de joc, un joker sau, mai degrabă, un păcălici – a fost trimis, evident, în misiune. Misiunea lui pare a fi aceea de a arunca în aer PNL-ul, ultimul partid istoric, cel puţin cu numele, cu pretenţiile. Nu e deloc exclus ca guristul TV să se retragă în ultimul moment de pe lista PNL. Nu aşa s-a întâmplat şi cu Marian Munteanu, pupilul de suflet al lui Măgureanu, candidat PNL la primăria Capitalei ? Cu rezultatele care se cunosc. Şi chiar dacă va deveni europarlamentar PNL, asemănarea lui cu Elena Băsescu, Corneliu Vadim Tudor sau Gigi Becali e tot falimentară, cu toate ţipetele lui penibile de mare democrat. Cui va folosi până la urmă această sinucidere în grup a PNL ? USR-ului sau PSD-ului ? Şi unora, şi celorlalţi ? PNL, prin fuziunea cu PDL (sau PD), e considerat de multă vreme un partid al Securităţii celei vechi. USR e văzut ca partid al Securităţii celei noi şi care trebuie să câştige. Fii şi nepoţi contra taţi şi bunici. Pentru că totul se petrece, de fapt, în familie. Nepotismul e regula de fier pentru supravieţuirea Sistemului securistic.
După cum subliniază politologii occidentali, mai liberi pe altermedia, „înainte de a te întreba pentru ce partid şi ce deputat să votezi, este important să-ţi pui o altă întrebare : dorim ca deciziile vitale pentru ţară şi pentru populaţie să fie luate nu la nivel naţional, ci la un nivel supranaţional, independent de interesul naţional ? Dacă asta dorim, trebuie să mergem să votăm, prea puţin contează pentru cine. Dacă nu, trebuie mai bine să stăm acasă […], ca să rămânem în viaţa reală, cea în care avem un stat şi o naţiune, o lume democratică atât cât este posibil. O lume asupra căreia populaţiile pot avea încă un control” (Karine Bechet-Golovko). În acelaşi studiu se vorbeşte despre „suveranitatea europeană” (e citat Emmanuel Macron) – o enormitate, o înşelăciune –, se vorbeşte de „cetăţenie europeană” – o ficţiune, cum tot o ficţiune e şi moneda euro, devastatoare pentru cei mulţi –, iar în curând se va ajunge la oximoronul complet aberant „cetăţenie universală”. Asistăm, de fapt, neputincioşi la o despuiere a cetăţenilor europeni de toate drepturile câştigate în aproape 200 de ani de exerciţiu democratic (mai ales în Marea Britanie şi în Franţa) şi instaurarea unui nou medievalism economic (expresia lui Mircea Vulcănescu) sau chiar a unui nou sclavagism care nu-şi spune numele. Nu puţini sunt cei care afirmă că scamatorii de azi sunt, de fapt, tot scamatorii de ieri, cei care au impus comunismul în Rusia în 1917 şi în toată Europa de Est după cel de-al doilea război mondial.
Despre alegerile europene se va mai scrie mult şi neortodox. Deocamdată să spunem că, după Brexit, după Donald Trump, după Vestele galbene din Franţa, după punerea la colţ pe coji de nucă a Poloniei, a Ungariei şi a Italiei, după toate agresiunile venite dinspre UE la care România a trebuit să facă faţă, cu ambasadori complet nediplomatici la Bucureşti, multora nu le mai rămân decât trei abordări posibile faţă de votul cerut de această aşa-numită nouă Uniune Sovietică, nouă „închisoare a popoarelor”. Primul şi cel mai simplu răspuns este să nu te prezinţi la vot. Absenteismul masiv, prevestit deja de toate sondajele, va diminua capacitatea UE de a face rău mai ales celor mici. Dacă totuşi ţii să mergi la vot, poţi foarte bine să votezi alb, deşi votul alb nu este încă luat în considerare. Iar dacă insişti să votezi, atunci poţi să-i votezi pe eurosceptici, pe naţionalişti (cum ar putea fi eventualul canditat Sebastian Ghiţă, reprezentantul unor securişti seniori naţionalişti, care mai există totuşi), pe populişti, adică pe aceia care ţin cu poporul… şi nu cu tagma jefuitorilor globali.

 


luni 11 Mar 2019

UE şi Kövesi, sacul şi peticul

Petru Romoşan

Va fi sau nu va fi Laura Codruţa Kövesi procuror-şef european ? Pentru unii, pentru progresiştii globalişti români, pretinşi „de dreapta” (avem şi noi faliţii noştri !), e o chestiune de demnitate naţională, deşi aceştia fug de ideea naţională ca dracul de tămâie. E vorba deci de o „demnitate naţională” de unică folosinţă, oportunistă, jetabilă. Codruţa lor miraculoasă (la fel ca Traian Băsescu, Monica Macovei sau Dacian Cioloş, miraculoşi, providenţiali şi ei) ar ocupa cea mai înaltă poziţie pentru un birocrat româno-european. Pentru ceilalţi, pentru înapoiaţii naţionalişti-populişti, de stânga-dreapta (majoritatea PSD-ALDE), dar mai ales pentru cei neafiliaţi politic, pentru spiritele critice care mai există totuşi, e un motiv de doliu naţional, de umilinţă maximă : „infractoarea”, „pârâta”, „inculpata” pusă pe liber de ministrul Tudorel Toader, o impostoare blamată seară de seară pe câteva televiziuni de ştiri şi pe site-ul profesional Lumea Justiţiei, făcută praf pe altermedia şi pe reţelele sociale, e ridicată pe un piedestal absolut nemeritat. Cum stau lucrurile cu adevărat ? Cine are, până la urmă, dreptate ? Răspunsul e simplu. Dar dacă, de fapt, UE nu e cu nimic mai brează decât prea de tot controversata Kövesi şi nu e decât o poveste cu sacul care şi-a găsit, în sfârşit, peticul ?
Cine mai e în stare să audă ştiri proaste, informaţii negre despre UE e servit regeşte, imperial chiar. Nu e UE însăşi un fel de Imperiu Bizantin ratat din faşă ? Fără să aibă curajul unei construcţii federale, aşa cum există în SUA, în Germania, în Rusia sau chiar în Regatul Unit, unele ţări europene (Zona euro) au renunţat la moneda lor naţională în favoarea unei ficţiuni, euro. Nu e dreptul de a bate monedă una dintre prerogativele esenţiale ale unui stat ? Este la fel ca dreptul de a avea o armată proprie. Şi o politică externă proprie, precum şi de a decide pacea sau războiul. Ţările europene, cu excepţia Franţei, după Brexit, nu au armate proprii consistente, dar sunt membre NATO, sub baghetă americană. Ţările din Zona euro nu mai au monedă proprie şi, de fapt, nu mai au nici bănci naţionale demne de acest nume, dar au euro şi au Banca Centrală Europeană de la Frankfurt. Ţările UE au şi un fantomatic Parlament, care nu hotărăşte nimic, dar costă faraonic. Este atunci UE un imperiu ? Cine e împăratul ? Recunoaşte cineva în Angela Merkel împărăteasa Europei ? Sau pe Emmanuel Macron împărat ? Şi la Constantinopol nu de puţine ori au fost doi împăraţi în acelaşi timp.
Şi, dacă vorbim de petice, întreaga construcţie europeană e una peticită pentru că s-a făcut în etape şi pe şest, împotriva intereselor naţiunilor, în avantajul unor interese oculte, obscure. Nu e o federaţie funcţională pentru că popoarele au refuzat sistematic federalizarea. Nu are un buget al său integrat, nu are un ministru de Finanţe şi nici un veritabil prim-ministru. Este doar o cârpeală, o imitaţie aproximativă de imperiu. Iar construcţia nu funcţionează. Sau funcţionează doar pentru unii, pentru Germania şi pentru globalişti îndeosebi.
Vorbeam de ştiri, informaţii, cifre proaste despre UE. Site-ul atlantico.fr îl intervievează pe Jacques Barrou, cercetător la CNRS (Centrul Naţional de Cercetări Ştiinţifice al Franţei) : „Atlantico : Cum putem estima fluxul plecărilor din aceste ţări, din Italia, Spania, Portugalia sau din Grecia, în ultimii ani ? Jacques Barrou : S-au făcut cercetări asupra emigraţiei din ţările cele mai atinse de criza care s-a declanşat în 2008. E vorba mai ales de ţările din Sud : Grecia, Spania, Italia, Portugalia. Trebuie să adăugăm aici Irlanda. După OCDE, fluxurile migratoare din aceste ţări au crescut considerabil din 2011 până în 2017 înainte de a începe să scadă. În Portugalia s-a depăşit cu 10 000 de plecări pe lună în 2012 ritmul plecărilor din anii ’60. În total, 500 000 de portughezi au părăsit această ţară de 10 milioane de locuitori. În Irlanda, s-a trecut de la 70 000 de plecări pe an în 2011 la 90 000 în 2016. Aceste cinci ţări au o veche tradiţie de emigrare, iar reflexul persoanelor atinse de criză a fost acela de a căuta în străinătate o soluţie la problemele lor. Dar şi guvernele au încurajat plecările ca să evite o presiune socială prea puternică.” Cercetătorul francez oferă mai departe alte cifre şocante. Cele mai multe plecări au fost din rândul tinerilor. În Grecia, şomajul a atins 48 % la cei de până în 25 de ani. Dar şi tinerii cu diplome au fost dezgustaţi de politicile duse de guvernele lor, care păreau să le sacrifice viitorul. Cele mai multe plecări au fost către Germania şi Marea Britanie, care au profitat de această mână de lucru calificată. Pe lângă ţările din Est, în frunte cu România, iată că şi Sudul Europei apare spoliat de mână de lucru tânără şi calificată.
Cine contestă faptul că marele model iniţial al întregii civilizaţii europene este Grecia Antică ? A fost, dar e posibil să nu mai fie. Pentru că de câteva luni guvernul grec actual a pus pe o listă a eventualelor privatizări siturile arheologice care înseamnă începuturile civilizaţiei occidentale : Cnossos, cetatea Spartei, Santorini, Salamina, Delfi, Delos şi multe altele. Şi, desigur, într-un viitor previzibil, ar putea fi vândute şi insulele mitice din Mediterana. Fiecare oligarh din nordul Europei va avea astfel insula lui în Grecia, în Marea Egee, un fel de vecin zombi al lui Ahile, Ulise, Agamemnon, al Elenei din Troia şi al Medeei, al lui Homer, Socrate, Platon şi Aristotel. Oligarhii fruntaşi, vegani şi băutori de sănătoasă apă plată, începând cu cei germani, bineînţeles, urmaţi îndeaproape de cei olandezi. Progresul nu poate fi oprit !
Numai cei care trăiesc încă într-un vis al Europei civilizate de altădată şi nu sunt la zi cu criza politică majoră din Franţa, Italia, Grecia, Spania, Portugalia, Irlanda sau Regatul Unit mai pot fi şocaţi de interesul Bruxelles-ului, al UE pentru Kövesi a noastră, naţionala. În dezastrul în care se află, UE are mare nevoie de o Kövesi în anii următori. Care să-i aresteze pe toţi indisciplinaţii, necredincioşii UE. Asta dacă nu cumva, deşi totuşi foarte puţin probabil, ni se aplică încă o dată, pe modelul din 2004 Stolojan-Băsescu, o imensă manipulare şi ne vom trezi cu Laura Codruţa Kövesi candidata USR-Plus în alegerile prezidenţiale de la sfârşitul anului. Ceea ce ar fi, desigur, şi mai rău pentru noi decât o Kövesi procuror-şef european.

 


luni 4 Mar 2019

Moneda euro, ochiul dracului

Petru Romoşan

Un foarte serios think-tank german (există şi aşa ceva !), CEP (Centrul de Politică Europeană de la Freiburg), caracterizat serios de totuşi în general seriosul Le Figaro, ne aduce nişte informaţii şocante în legătură cu moneda comună europeană, multhulitul euro. Se fac anul acesta 20 de ani de la naşterea a ceea ce era prezentat atunci drept viitorul concurent al dolarului. Ceea ce, după 20 de ani, nu s-a confirmat. Adevăratul concurent al dolarului e azi yuanul chinez. Plus dorinţa combinată ruso-chineză de a elimina dolarul din tranzacţiile internaţionale privind gazul şi petrolul, energia. Dar, în orice caz, moneda euro nu concurează dolarul pe pieţele internaţionale.
Cine a scos profit din euro ? Cifrele, care se mai pot şi discuta în sus sau în jos, sunt, cu adevărat halucinante. Principalele câştigătoare de pe urma introducerii monedei comune sunt de departe Germania – a câştigat 1 893 de miliarde de euro, adică 23 116 euro pe cap de locuitor – şi Olanda – cu 346 de miliarde de euro, adică 21 003 euro pe cap de locuitor.
Şi care sunt perdantele ? În ordine, Italia a pierdut 4 325 de miliarde de euro, adică 73 605 euro pe cap de italian ; Franţa, cu un minus de 3 591 de miliarde de euro, adică minus 55 996 euro pe buzunar de francez ; Portugalia a pierdut 424 de miliarde de euro, echivalentul a 40 604 euro pe cap de portughez. Italia, Franţa şi Portugalia sunt, evident, principalele ţări sărăcite. Urmează Spania (224 de miliarde, adică 5 031 euro pe cap de locuitor) şi Belgia (69 de miliarde de euro, adică 6 370 euro pe cap de belgian, valon sau flamand). Ideea că şi Grecia ar fi câştigat (2 miliarde de euro, adică 190 euro pe cap de biet grec), pe lângă Germania şi Olanda, e de un tipic umor german, dacă umor se poate numi. Să reamintim că studiul despre pierderile şi câştigurile datorate introducerii monedei euro pentru o parte din ţările UE aparţine, culmea, unui think-tank german (CEP). Dacă nu cumva e doar o naivă laudă de sine. E clar pentru toată lumea, mai ales pentru greci, că Grecia şi-a pierdut independenţa şi suveranitatea economică şi politică în favoarea Germaniei şi a unor mari bănci europene pentru multă vreme de-acum încolo.
Criticile şi atacurile la moneda euro s-au înmulţit în ultimii ani şi continuă să se înmulţească de la o zi la alta. Dar nici francezii şi nici italienii nu par dispuşi să abandoneze acest veritabil ochi al dracului pentru propria lor viaţă. În Franţa, de exemplu, doar 30 % dintre locuitori sunt pentru abandonarea monedei euro şi pentru revenirea la franc. Şi asta cu toate că principalii cai de bătaie ai manifestanţilor Veste galbene în Franţa sunt moneda euro, apartenenţa la UE şi Constituţia, considerată depăşită, din 1958. O lungă listă de mari economişti, europeni dar şi americani, precum şi alţi observatori avizaţi, fără a fi nişte extremişti sau populişti, s-au exprimat foarte limpede împotriva actualei organizări a UE şi mai ales împotriva monedei sale, euro. Care nu foloseşte, după cum arată şi think-tank-ul german, decât Germaniei şi Olandei, pauperizând în schimb restul Europei, Europa de Sud şi Europa de Est. Ca să nu mai vorbim de Marea Britanie, care şi-a păstrat, prudentă, lira sterlină în toţi aceşti ani şi nu a aderat la Schengen.
Ar mai fi de adăugat o observaţie. Diferenţa dintre câştigurile Germaniei şi Olandei (un total de 2 239 de miliarde de euro) şi pierderile Italiei, Franţei, Portugaliei, Spaniei (8 564 de miliarde de euro) e totuşi enormă, peste 6 000 de miliarde de euro. Unde s-au evaporat aceşti bani ? E de presupus că nu înspre statul american, care are el însuşi o datorie abisală, ci către entităţi globaliste, către mari bănci, fonduri de investiţii, multinaţionale, paradisuri fiscale. Moneda euro este pentru Europa principala explicaţie a marii crize sociale şi politice pe care o trăim azi, cu venirea la putere a populiştilor de dreapta şi de stânga în Italia, o combinaţie nemaivăzută, şi cu alegerea paradoxală, neobişnuită a lui Emmanuel Macron şi a partidului său de amatori LREM, care a declanşat extraordinara mişcare a Vestelor galbene, cu confuzia politică devenită cronică din Portugalia şi mai ales din Spania.
Construcţia europeană a fost de la început gândită de SUA, marele învingător în cel de-al doilea război mondial, în numele păcii, care şi-a impus dolarul ca monedă de schimb universală. După multe articole apărute în presă în ultimii ani, o carte publicată recent de Philippe de Villiers, celebrul politician vandeean, fratele generalului Pierre de Villiers, se ocupă de părinţii fondatori ai UE. Ei ar fi trei : Jean Monnet, Robert Schuman şi Walter Hallstein. Primii doi, francezi, erau stipendiaţi (există destule probe) de Departamentul de Stat al SUA, iar al treilea, german, era un fost personaj important în al Treilea Reich. Franţa, cu fantasmele ei imperiale neadormite, a crezut că se construieşte o Europă franceză. Până la urmă, Germania s-a folosit de UE ca să iasă treptat, pe neobservate, de sub dominaţia americană. Avem azi o Europă germană, controlată prin Banca Centrală Europeană de la Frankfurt, prin moneda euro (o foarte avantajoasă Deutsche Mark) şi prin birocraţi ca Jean-Claude Juncker, Donald Tusk, Frans Timmermans şi cohortele de funcţionari bruxellezi.
Românii nu sunt majoritar eurosceptici pentru că ei sunt majoritar românosceptici. Dimpotrivă, o majoritate de români pare să fie încă euroentuziastă. Şi politicienii, şi presa sever controlată oligarhic manipulează puternic în această direcţie. Brand-ul european aplicat pe fruntea unor foşti comunişti şi actuali corupţi hrăpăreţi înnobilează, dă o patină, un pedigree. Ce a câştigat şi cât a pierdut România de când a aderat la UE ? Cine sunt şi cine vor fi europarlamentarii români ? Soţii (a lui Victor Ponta, a lui Crin Antonescu), favorite şi favoriţi, fii, nepoţi, Buşoi (o categorie în sine…) etc. După Gigi Becali, Corneliu Vadim Tudor şi Elena Băsescu. Pe cine a reprezentat şi pe cine reprezintă această curioasă faună zis politică ? Pentru ce îşi încasează indemnizaţiile actuale enorme şi pensiile viitoare ? Ca să ridice mâna că sunt de acord cu ce ni se întâmplă ?


luni 25 Feb 2019

Catastrofa economică şi politică (văzută şi de alţii)

Petru Romoşan

Cunoscutul avocat Gheorghe Piperea trage un înspăimântător semnal de alarmă. E doar un whistleblower, un lanceur d’alerte, tradus la noi ca „avertizor de integritate”. Economia românească s-ar apropia de o catastrofă de dimensiuni nemaivăzute, iar politicienii, principalele canale de ştiri şi presa în general se preocupă până la ameţeală numai de problemele din justiţie, de Tudorel Toader, de Augustin Lazăr, de Laura Codruţa Kövesi, de fantomatici procurori europeni de peste 2-3 ani ai unui parchet european care nu se va naşte, poate, niciodată şi de alţi funcţionari corupţi, plătiţi din banul public, care s-a împuţinat şi se va subţia încă dramatic. „Ne paşte un cutremur economic”, spune Gheorghe Piperea.
Mai întâi nişte cifre halucinante, care amintesc de transformarea României într-o colonie a Uniunii Sovietice în anii ’50, cu sovromurile şi cu mamuţii economici socialişti : „Un număr de 100 de companii (dintre care doar 5 sunt româneşti) realizează 75 % din PIB-ul României. Plusvaloarea creată aici nu se impozitează decât în proporţii infime aici, întrucât tehnicile de optimizare fiscală reuşesc cu mare eficienţă să exporte această plusvaloare.” Despre insolvenţa care răvăşeşte întreprinderile româneşti : „Companiile în insolvenţă încă dau de muncă unui număr de cca 200 de mii de angajaţi. Companiile care nu sunt încă în faliment păstrează în piaţă cca 100 de mii de contracte de muncă. Păcat că unele dintre ele – cum ar fi CFR Marfă, CFR Infrastructura şi CEO – urmează să intre în insolvenţă curând, date fiind anchetele de concurenţă care se vor solda cu decizii de recuperare a unor ajutoare de stat de cca 400 de milioane de euro, respectiv, date fiind certificatele de CO2 lipsă, în valoare de cca 80 de milioane de euro.”
„În sectorul IMM – scrie avocatul Piperea –, jalea este şi mai deplină. Din cca 800 de mii de societăţi câte sunt înregistrate în România, mai mult de 350 de mii sunt de mult în faza terminală, întrucât au capital negativ (legea societăţilor impune ca, în cazul unor pierderi care depăşesc 50 % din activul net contabil, societăţile respective trebuie fie să îşi reîntregească, prin bani aduşi „de acasă” de acţionari, capitalul, fie să se lichideze). Mult mai grav este că din acest noian de societăţi, doar 2 % sunt „bancabile”. Vorbim, deci, de maxim 16 mii de societăţi care s-ar putea împrumuta la bănci, fie pentru a ieşi din dificultate, fie pentru a se dezvolta. Numai că şi în cazul acestora „şansa” de a se împrumuta la bănci este limitată. În anii care au trecut de la aşa-zisa trecere a economiei României la statutul de economie de piaţă, acele companii sau IMM-uri care au lucrat cu băncile s-au împovărat nu numai de datorii, ci şi de ipoteci sau de garanţii personale asumate de acţionari (care şi-au băgat în această găleată „selectă” şi rudele, prietenii sau societăţile afiliate).”

continuare »


marți 19 Feb 2019

De la Uniunea Sovietică la Uniunea Europeană şi înapoi

Petru Romoşan

Scandalul din jurul Laurei Codruţa Kövesi este imens. Nimica nou cu adevărat, România recentă produce pe bandă rulantă scandaluri imense, iar de ceva vreme revoluţia democratic (fals)-capitalistă (capitalism primitiv) îşi manâncă, deplin satisfăcută, copiii. Laura Codruţa Kövesi, fost procuror general al României şi fost procuror-şef DNA (parchetul anticorupţie), a fost declarată suspectă pentru trei capete de acuzare : abuz în serviciu, luare de mită şi mărturie mincinoasă. Întreg sistemul de justiţie încasează o lovitură cu consecinţe devastatoare. După protocoalele ilegale, neconstituţionale SRI-Parchete, după compromiterea judecătorilor (mai puţini), dimpreună cu procurorii (mulţi, mai ales de la DNA), căderea practic deja consumată a „Slujirii” (intelectualul public Gabriel Liiceanu dixit) compromite durabil şi aşa fragila democraţie română post-1989, mai ales post-2004 (alegerea controversată a lui Traian Băsescu).

Evenimentul zilei (Dan Andronic), urmând alte destule surse, readuce în discuţie ipoteza nedovedită că Laura Codruţa Kövesi e, pur şi simplu, cetăţean american. Acelaşi lucru s-a spus şi despre generalul Florian Coldea, fost director executiv al SRI, dar şi despre Mircea Geoană cu câţiva ani în urmă. Prestigiul americanilor în România şi simpatia românilor pentru aceştia au fost serios compromise de oamenii de care s-au folosit pentru a-şi instala protectoratul (numit „parteneriat”) în România. Traian Băsescu, George Cristian Maior, Florian Coldea, Laura Codruţa Kövesi, Elena Udrea şi alţii ca ei, începând din 2005, sub foştii preşedinţi americani George W. Bush şi mai ales în cele două mandate ale lui Barack Obama, au risipit capitalul enorm de simpatie de care se bucura SUA în România şi au făcut uitată aproape complet antipatia, chiar ura cu care era tratată Rusia ca succesoare legitimă a fostei Uniuni Sovietice.

Lucrurile s-au schimbat semnificativ odată cu noua administraţie republicană de la Casa Albă a spectaculosului Donald Trump, deşi noul preşedinte nu a ajuns încă să-şi instaleze un nou ambasador, al său, la Bucureşti. Cohortele de slujitori băştinaşi ai fostelor administraţii americane par să fi fost în mare parte abandonate. Vladimir Tismăneanu, de exemplu, aproape a dispărut din prima linie a propagandei în România, a devenit cvasiinaudibil. „Proamericanii” locali au fost preluaţi în mare parte de UE, mai ales de Germania, sau se descurcă din enormele resurse, în special financiare, acumulate în ultimii 15 ani. Dar Germania îşi are deja propriii ei „faliţi” : preşedintele Klaus Iohannis, ambasadorul Emil Hurezeanu şi, după mai multe voci, evident, neconfirmate, chiar directorul SRI, Eduard Hellvig. Lor li se pot adăuga Dacian Cioloş, din Grupul de la Cluj, şi alţi înalţi funcţionari de la Bruxelles, care i-au alcătuit aşa-zisul guvern de tehnocraţi. Neocomuniştii deveniţi capitalişti de primă generaţie, hrăpăreţi şi primitivi, au recâştigat, începând din 2012, mare parte din controlul politic la Bucureşti, în ultimii doi ani chiar de o manieră autoritară. Astfel, „el lider maximo” Liviu Dragnea a numit discreţionar trei prim-miniştri şi, culme a luxului de putere pe care şi-l permite, este consiliat economic (împreună cu marioneta sa, Vorica Dăncilă) de Darius Vâlcov, un condamnat cu executare în primă instanţă la opt ani de puşcărie.

Impresia generală că vechile reţele sovietice de adâncime, azi ruseşti, cu control în servicii şi în economie, s-au reactivat şi susţin noua direcţie politică de la Bucureşti, rezervat proamericană, relativ eurosceptică, foarte amicală cu Israelul, e foarte puternică. Cât de fondată e această impresie e greu de stabilit. Percepţia poate fi însă explicată şi prin provenienţa noii oligarhii de la Bucureşti, care are o lungă tradiţie sovietică. Prin urmare, îşi poate prelungi apucăturile şi singură, fără vreun control moscovit.

Neoliberalismul galopant din cursul celor două mandate ale democratului Barack Obama au primit deja două lovituri fatale : Brexit-ul şi alegerea lui Donald Trump. Lovitura decisivă dată noii ordini neoliberale globale pare să vină, în schimb, din Franţa Vestelor galbene. Răscoala Vestelor galbene poate afecta durabil şi profund şi Germania, şi, desigur, şi Uniunea Europeană în întregul ei.

Căderea Laurei Codruţa Kövesi, după cea a generalului Florian Coldea, amândouă provocate de Sebastian Ghiţă, copilul de suflet al unor seniori ai Securităţii, plus fuga Elenei Udrea în Costa Rica par a fi doar începutul dezastrului pentru noua oligarhie din România postrevoluţionară. Noua oligarhie e compusă din urmaşii direcţi ai vechii nomenclaturi comunist-ceauşiste. Sunt copiii, nepoţii, ginerii, nurorile, cumnaţii, finii – un nepotism generalizat de tip tribal – ai foştilor lideri comunişti, urmaşii cadrelor (sau doar ai trepăduşilor) Securităţii, Miliţiei şi Procuraturii. Lista acestora e foarte lungă, în bună parte a fost deja întocmită, poate umple zeci, chiar sute de pagini, cu complicate filiaţii. SUA i-a preluat, probabil, programatic pe nemestecate, tot aşa cum a procedat cu naziştii din Germania posthitleristă (exceptând linia întâi, bineînţeles).

Prăbuşirea aproape sigură a zeiţei impostoare a justiţiei române este, fără ca deocamdată mulţi români să-şi dea seama, de un comic homeric. Fata fostului procuror longeviv comunist Lascu, cu un profil neosovietic involuntar dar, vai, cât de autentic !, adoptată de partenerii americani, se îndreaptă disperată spre noua Uniune Sovietică în disoluţie, cum este privită azi de mulţi Uniunea Europeană. Sâmbătă 16 februarie 2019, câţiva manifestanţi Veste galbene ardeau în Franţa cu urale steagul UE şi continuau scandând „Frexit ! Frexit ! Frexit !”. În România, războiul româno-român atinge în aceste zile cote maxime în precampania pentru alegerile europarlamentare… Cele două „partide”, cea progresist-globalistă şi cea naţionalist-populistă, se detestă, se execră sincer, definitiv, fără nici o rezervă. Spectacolul urii politice se autoalimentează deci la infinit.

 


luni 11 Feb 2019

Mic şi negru, viitorul bate la uşă

Petru Romoşan

În a 13-a sâmbătă de manifestaţii a Vestelor galbene – trei luni de proteste deci –, 240 000 de francezi au fost din nou pe străzi, pe bulevarde, în pieţe, în deja miticele ronds-points (intersecţii de autostradă). Cifra e dată de sindicatul France Police-Policiers en colère. Cifrele date de Ministerul de Interne, condus de cel mai hulit cetăţean francez, după Emmanuel Macron, desigur, ministrul Christophe Castaner, nu mai merită citate nici cu titlu de inventar, atât de stupid manipulatoare şi mincinoase sunt. Parcă ar fi date de un guvern neocomunist de la Bucureşti. Televiziunea chineză CGTV (un CNN chinez) dădea sâmbătă seara, 9 februarie 2019, manifestaţiile Vestelor galbene de la Paris, Nisa, Toulouse, Lyon, Rouen etc. ca a doua ştire în jurnalul important al zilei după cea despre Anul Nou chinezesc.
Tot sâmbătă seara, principalele canale de televiziune franceze treceau sub tăcere sau dădeau ca ultimă ştire câteva informaţii sumare despre manifestaţiile masive ale „perifericilor” naţionali, poporul francez, cum ar veni. De necrezut cât de jos a ajuns clasa politică din Franţa azi, împreună cu întreaga medie mainstream, care o serveşte docil ! În schimb, Russia Today în limba franceză, cu sediul în Franţa, difuzată în direct pe Facebook şi pe Youtube, transmitea imagini în care mii şi mii de manifestanţi se scurgeau, paşnici, pe străzile şi bulevardele Parisului, spre Adunarea Naţională, unde totuşi a fost forţată violent intrarea de nişte extremişti, venind de pe bulevardul Saint-Germain şi îndreptându-se spre Champ de Mars, locul final de întâlnire de ieri. Câţiva manifestanţi care şi-au pierdut un ochi au fost intervievaţi ieri pe RT France, în vreme ce în faţa Adunării Naţionale încă un manifestant Vestă galbenă şi-a pierdut o mână din pricina unei grenade aruncată de forţele de ordine înarmate până în dinţi, parcă de război. Într-adevăr, după mai mulţi observatori, Franţa pare a se îndrepta spre un război civil, într-atât ruptura dintre clasa dominantă şi milioanele de francezi sărăciţi de euro, de globalizare, de pierderea suveranităţii în favoarea UE pare de nerezolvat.
Marea Britanie va părăsi, foarte probabil, UE pe 29 martie anul curent. Fără nici un acord – un hard Brexit. Consecinţa imediată va fi că britanicii vor refuza să mai achite contribuţiile convenite prin negocieri la bugetul UE, contribuţii care vor trebui preluate în dezordine, haotic de celelalte ţări membre. Cu efecte previzibile pentru bugetul UE şi, mai ales, pentru bugetele naţionale. Şi asta pentru că Germania şi Franţa le-au impus britanicilor, cu acordul proeuropenei Theresa May, un tratat inacceptabil, un deal de pedeapsă. Complexele şi idiosincrasiile germanilor şi francezilor faţă de insulari sunt istorice şi binecunoscute. Asistăm la o confruntare exemplară între democraţia liberală britanică şi imperiul nedemocratic, tehnocratic UE. „Cu Regatul Unit odată eliberat de Uniune, două blocuri se vor opune. Un pol continental, închis într-un ordoliberalism autoritar şi în stagnare demografică şi culturală. În faţă, o „anglosferă” compusă din Regatul Unit, Statele Unite, Canada şi Australia, mult mai dinamică. Anglosfera totalizează mai mulţi locuitori decât UE şi va câştiga în caz de confruntare economică” (Emmanuel Todd, Marianne, 4 februarie 2019).

continuare »


luni 4 Feb 2019

Ascensiunea populismului

Petru Romoşan

Toată planeta a salutat şi încă se bucură de prezenţa la Casa Albă a neobişnuitului preşedinte Donald Trump. Nu numai Rusia, învinuită de amestec în alegeri, ci şi China, Iranul, Turcia, India, Israelul etc. Se bucură până şi fostele ţări comuniste din Estul Europei, azi teoretic capitaliste, membre UE şi NATO, printre care România, pentru că presiunea imperială americană (prin NATO, prin armată, prin CIA, NSA şi alte servicii speciale) a scăzut până aproape de zero. Războiul politic şi economic intern americano-american se înteţeşte şi se înăspreşte. E vorba de războiul între fostul establishmentDeep State, Partidul Democrat, media mainstream, Hollywood, Wall Street, Federal Reserve… – şi poporul american, mai ales albii sărăciţi în urma delocalizărilor din fostele megalopolisuri industriale, dar nu numai, care l-au ales pe pitorescul miliardar din imobiliare şi show-uri personale de TV, Donald Trump, susţinut şi el, de altfel, de o altermedia din ce în ce mai influentă, cu o audienţă enormă, foarte activă deşi cel mai adesea neplătită şi care a devenit infinit mai credibilă decât mainstream-ul.
Marea Britanie a fost deja aruncată în aer de ideea „ciucă” a fostului ei prim-ministru conservator David Cameron, aceea de a vota într-un referendum pentru plecarea din sau rămânerea în UE. Britanicii au votat să plece. Au trecut mai bine de doi ani de atunci. Sute de întreprinderi, bănci mai ales, americane în primul rând, bănci ale principalilor aliaţi ai UK, au părăsit deja Marea Britanie,  orientându-se spre Frankfurt, Paris, Amsterdam, Bruxelles, Dublin şi alte capitale din UE ale celor 27 „rămase” încă. Dar pierderile Regatului Unit sunt abia la început. Ce se va întâmpla cu frontiera dintre cele două Irlande după ce o Irlandă va fi afară şi cealaltă înăuntru, în UE ? Dar cu sutele de mii de cetăţeni britanici instalaţi pe continent, mai ales în multrâvnitul sud al Franţei, Franţa care are spitale mult mai performante şi, în general, un regim de securitate socială încă „socialist” ? Recuperarea Commonwealth-ului, care să compenseze pierderile rezultate din abandonarea Uniunii Europene, pare pentru moment doar un miraj. Trecutul imperial nu se mai întoarce.
A venit la rând Franţa, cu votul paradoxal pentru foarte tânărul Emmanuel Macron şi partidul său, LREM, partid inventat, ca şi el, de aceiaşi miliardari sau oligarhi francezi sub bagheta prietenilor lui Jacques Attali, miliardarii sau oligarhii globali, multinaţionali, care controlează bănci centrale, Federal Reserve, printre alte câteva sute, inclusiv BNR, condusă de 29 de ani neîntrerupt de acelaşi Mugur Isărescu (l-a depăşit pe tiranul Ceauşescu !). Fără să uităm multinaţionalele, în primul rând cele americane, de felul celor din GAFA. Triumful populismului în cele trei mari democraţii – Brexit în marea Britanie, alegerea lui Donald Trump în SUA, revoluţia în curs a Vestelor galbene în Franţa – poate să fie o renaştere, o refondare a democraţiei sau chiar începutul sfârşitului ei, adică trecerea la totalitarismul capitalist de stat. Restul planetei asistă activ la marile zvârcoliri care au cuprins nucleul dur al lumii occidentale. Pentru că, alături de populismul din America, Regatul Unit, Franţa, avem şi guvernarea populistă (dreapta dură şi stânga extremă, populiste amândouă, reunite) din Italia, îi avem pe Viktor Orbán în Ungaria şi pe Jarosław Kaczyński în Polonia, precum şi pe alţi conducători din Est sătui de neoliberalism. China, Rusia şi India nu au ratat ocazia şi se prezintă ca o alternativă credibilă la un Occident în derivă. De altfel, pentru toată lumea, centrul economic s-a mutat în Asia, având China în frunte.

continuare »


luni 21 Ian 2019

Răscoala care se poate transforma în revoluţie

Petru Romoşan

Continuăm „reportajul” nostru de la distanţă despre Franţa şi revoluţia ei în curs, care poate schimba faţa Europei şi chiar a lumii. În orice caz, UE şi moneda euro sunt principalele ţinte vizate de această mişcare, judecând după cei mai importanţi teoreticieni şi analişti ai ei. Mişcarea Vestelor galbene poate fi startul unei schimbări mult mai largi pentru că protestele de la Paris şi din Franţa sunt cel mai urmărite şi comentate în altermedia din SUA preşedintelui populist Donald Trump, unde cei mai liberi şi curajoşi comentatori speră ca această mişcare să capete formă şi pe continentul american. Protestele francezilor sunt urmărite atent, chiar în mainstream media, şi în Marea Britanie, cealaltă mare democraţie istorică, aflată ea însăşi în plină revoluţie Brexit. Dacă mişcarea Vestelor galbene este doar „populistă”, populară, sau de-a dreptul „comunistă” numai viitorul apropiat ne poate spune. Pentru că mare parte din cererile protestatarilor nu pot fi satisfăcute decât de un stat comunist aşa cum îl profeţea cândva Karl Marx. Nu spunea el că revoluţia comunistă va veni în cele mai dezvoltate ţări capitaliste şi în nici un caz în Rusia feudală ?
Răscoala sau răzmeriţa sau insurecţia Vestelor galbene din Franţa – a săracilor, a periferiilor oraşelor mari şi a regiunilor deja marginalizate, dar şi a departamentelor şi teritoriilor de peste mări, ca şi a clasei medii pauperizate forţat – intră într-o nouă fază, una foarte riscantă, a conflictului frontal dintre poliţie, trupele speciale, o armată, de fapt, a claselor avute (cei vreo 10 %, să zicem), şi „poporul” francez, Vestele galbene (cu o susţinere în populaţie între 70 şi 80 %). Observatorii aşteaptă cu îngrijorare primii morţi rezultaţi direct din ciocnirile din ce în ce mai violente dintre forţele de ordine şi protestatari (există deja morţi, dar din incidente colaterale protestelor). „La tête de Turc” (prima ţintă, obsesia) a Vestelor galbene e, bineînţeles, prea adolescentinul preşedinte Emmanuel Macron, identificat ca reprezentant direct al „căpitanilor de industrie” (toţi în coluziune cu statul, cu banul public, marii „evadaţi” ai impozitelor), al Uniunii Europene şi, indirect, al Germaniei, care conduce din ce în ce mai la vedere UE.
Manifestaţiile Vestelor galbene au deja un bilanţ greu al victimelor, fără vreo comparaţie posibilă (din 1962 încoace – independenţa Algeriei). Ministrul de Interne a aproximat la 1 000 răniţii în rândul forţelor de ordine, contra 1 700 de răniţi din rândul manifestanţilor (alţii estimează 2 000 sau mai mult), contabilizaţi din 17 noiembrie 2018 până în 17 ianuarie 2019 (Libération). Dar lucrurile stau chiar mai rău : Check News indică 94 de răniţi grav printre manifestanţi, dintre care 69 prin împuşcare cu flashball (lansator de proiectile de apărare) : membre smulse, organe care şi-au pierdut funcţia principală (ochi mai ales), fracturi, arsuri grave, grenade încrustate în picioare, plăgi deschise la nivelul capului. În afara hematoamelor de tot felul, unele foarte întinse. Ministerul de Interne a refuzat să comunice felul rănilor înregistrate printre forţele de ordine. După unii observatori, la cea de-a noua ieşire în stradă a forţelor de ordine (vreo 80 000), acestea au fost înarmate şi cu mitraliere (Le Canard enchaîné – citat).
A zecea sâmbătă de protest (19 ianuarie 2019) a fost destul de asemănătoare cu precedenta, şi ca prezenţă, şi ca discurs. Dar amândouă au fost, probabil, foarte diferite de ce va urma sâmbăta viitoare, după ce evenimente importante se vor fi derulat deja. Se anticipează votarea unei legi care să limiteze dreptul la manifestaţie şi va fi semnat tratatul frontalier franco-german de la Aachen (Aix-la-Chapelle). Cele două întâlniri de până acum ale preşedintelui Macron cu primarii unor regiuni franceze, în cadrul marii dezbateri naţionale iniţiată de preşedinte, nu au schimbat nimic în relaţia încordată dintre popor şi establishment. Pe lângă că nu răspund în nici un fel la cererile protestatarilor, aceste întâlniri prezidenţiale sunt percepute ca un one-man show sau o stand-up comedy, care deschid, de fapt, campania în favoarea partidului de guvernământ pentru europarlamentarele din mai 2019.
Între timp, marţi 22 ianuarie 2019, deşi are vreo 80 % din populaţie mai mult sau mai puţin împotriva sa, preşedintele Macron va semna un tratat de integrare a regiunilor frontaliere ale Republicii Franceze cu Germania. Un fel de act de naştere oficial al noului Sfânt Imperiu Roman de Naţiune Germană. Sau un al IV-lea Reich, cum ar veni, după unii. Ce nu a reuşit Germania cu două războaie mondiale, care au făcut atât de mult rău europenilor, pare să reuşească prin moneda euro şi cu ajutorul unei organizaţii tehnocratice (deloc democrată), cum a devenit Uniunea Europeană în ultimii ani.
Nouă, românilor, Germania ne-a adus primul război mondial, cu Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, cu ocuparea Bucureştiului etc., etc., şi al doilea război mondial, care ne-a băgat, în consecinţă, sub ocupaţia sovietică pentru 45 de ani. Recent, Germania ne-a adus şi cel mai dezastruos preşedinte, şef de stat din ultimii 30 de ani, puţinul dar şi agresivul Klaus Iohannis, cu improbabilul său ambasador la Berlin, Emil Hurezeanu. Înainte, în 2012, Germania şi Angela Merkel îl salvaseră, împotriva unui vot popular masiv, maximal, pe detestatul preşedinte Traian Băsescu. Românilor li se induce pe căi propagandistice primitive că Regatul României ar fi trădat Germania în al doilea război mondial. Nimic mai fals ! Nu românii i-au chemat pe germani în România (după ce ne sfârtecaseră teritoriul naţional, cu Ardealul de Nord cedat Ungariei, cu Basarabia, Bucovina şi ţinutul Herţa cedate ruşilor), de unde ne-au târât în aventura antisovietică până la Cotul Donului, iar întoarcerea armelor după arestarea lui Ion Antonescu, sub conducerea tânărului rege Mihai de atunci, a fost o acţiune firească, din seria celor ce aveau să ducă la prăbuşirea celui de-al Treilea Reich.
Francezii care semnează Tratatul de la Aix-la-Chapelle sunt urmaşii celor care au trăit hecatomba de la Verdun (700 000 de morţi în total), ocuparea Parisului şi a Franţei, Rezistenţa şi l-au avut ca şef de stat pe Philippe Pétain, cu care tânărul Macron nu va întârzia să fie comparat (l-a elogiat, de altfel, deja pe Pétain ca erou al primului război mondial în noiembrie trecut, la ceremoniile Armistiţiului – tot atunci a anulat parada militară tradiţională, s-a spus că la cererea Germaniei, şi a descoperit că SUA poate fi un inamic periculos al Franţei…). Ca un făcut, preşedintele Klaus Iohannis va fi „naş” al acestei stranii întâmplări, foarte vag pomenită anterior în media franceză. Se poate pretexta că preocuparea cu manifestaţiile Vestelor galbene a ocultat evenimentul care se va petrece în oraşul în care s-a încoronat Charlemagne Imperator Augustus la 25 decembrie, în anul  800…

 


luni 14 Ian 2019

Intelectualul şi Revoluţia

Petru Romoşan

Cum mai merge Revoluţia franceză în curs, cea a Vestelor galbene ? Gluma se îngroaşă, lucrurile devin foarte serioase, lumea se schimbă, iată de ce merită să fim atenţi la manifestaţiile din fiecare sâmbătă de la Paris şi din toată Franţa. Într-a noua sâmbătă la rând, cea din 12 ianuarie 2019, Sindicatul France Police-Policiers en colère a dat pentru ora 17 estimarea de 360 000 de participanţi la manifestaţii. Ministerul de Interne comunica, la rândul lui, cifra de 80 000 de poliţişti în stradă pentru aceeaşi sâmbătă. Cifrele oficiale pentru manifestanţi nici nu mai merită citate pentru că sunt pură propagandă, la care media mainstream colaborează într-o veselie. Deci nu numai că mişcarea Gilets jaunes („Vestele galbene”) nu slăbeşte, ci vâlvătaia o ia din nou în sus. Peste 200 de manifestanţi au fost reţinuţi şi în sâmbăta de 12 ianuarie. La Paris, Bourges, Lyon, Marsilia, Bordeaux, în Bretania, în Normandia şi în toată Franţa, oamenii cer în stradă schimbarea regimului, a Constituţiei, demisia preşedintelui, dizolvarea Parlamentului etc.
Presarii şi intelectualii publici sunt detestaţi, insultaţi, agresaţi fizic uneori, taxaţi de sclavi ai puterii politice şi ai capitalului. Dar lumea modestă a Vestelor galbene, poporul, îşi are intelectualii săi, care sunt şi singurii ce mai merită să fie ascultaţi acum. De când e lumea, în momentele de mari schimbări, o elită o înlătură pe alta, spunea scriitorul şi ziaristul Éric Zemmour, susţinător şi el al Vestelor galbene. Ideile vechi, convenite, uzate, mic-burgheze sunt înlocuite de idei noi, de neexprimat până mai ieri. Unul dintre cei mai vocali şi articulaţi susţinători ai Vestelor galbene, pe televiziunile şi la posturile de radio la care este admis, în Le Figaro mai nou (cotidian de dreapta şi, probabil, cel mai critic din presa mare la adresa guvernării Macron), pe bloguri, în conferinţe, în media alternativă, este Michel Onfray, filosof, scriitor, conferenţiar celebru, cel mai îndrăzneţ adversar al actualului preşedinte, Emmanuel Macron, cu mult înainte să înceapă protestele Vestelor galbene. Vom încerca să reluăm aici câteva observaţii ale filosofului francez dintr-un text apărut de curând („Quand tombent les masques des populicides”).
Mişcarea Gilets jaunes dezbracă la pielea goală toată clasa politică, inclusiv partidul fondat de Charles de Gaulle, „les gaullistes”, toţi politicienii participă şi contribuie la actualul „regim corupt” şi au „deconstruit” contractul social al celei de-a V-a Republici, „la Ve République”. Prin modificări, schimbări, alterări, rectificări, retuşuri succesive, nici spiritul şi nici litera Constituţiei nu mai sunt respectate. „Nous vivons depuis des années avec une règle du jeu édictée par des faussaires ayant pour nom : Mitterrand et Chirac, Sarkozy et Hollande” („Trăim de ani de zile după o regulă a jocului edictată de falsificatori care poartă numele de Mitterrand şi Chirac, Sarkozy şi Hollande”). „24 de legi care decurgeau din Constituţia din 1958 au fost modificate până azi ! Din 92 de articole aflate în forma originală a Constituţiei n-au mai rămas azi decât 30 ! Această Constituţie e deci moartă de mult. Ne prefacem că o venerăm, dar ea e călcată în picioare sistematic de clasa politică în interesul ei, al operaţiunilor ei de poliţie ordinară, dreapta şi stânga laolaltă (…). După Maastricht, revizuirile Constituţiei care privesc Europa merg în sensul distrugerii naţiunii franceze şi spre profitul statului maastrichtian – Tratatul de la Maastrichi din 1992, Tratatul de la Lisabona din 2008. Această Constituţie din 1958 este moartă : a devenit o hârtie mototolită, o cârpă de şters pe jos.” Preşedintele Emmanuel Macron de astăzi ar fi un mix al viciilor preşedinţilor anteriori (Mitterrand, Chirac, Sarkozy, Hollande) : cinism, demagogie, vulgaritate şi incompetenţă. „Francezii în general şi Vestele galbene în particular au înţeles foarte bine că, după câteva decenii, Constituţia lor le-a fost furată.”

continuare »


luni 7 Ian 2019

Să înceapă balul, muzica !

Petru Romoşan

Imperiul Roman a ajuns şi în Dacia străbunilor noştri foarte târziu, abia când o luase la vale, când vistieria era goală. Roma avea nevoie de aurul Daciei. Nu altfel au stat lucrurile recent cu NATO şi cu Uniunea Europeană. Am fost admişi în NATO după ce Pactul de la Varşovia se prăbuşise, şi în Uniunea Europeană după ce fusese primită aproape toată lumea, şi nu mai putea începe decât sfârşitul pe care-l trăim azi. Dar trebuie să recunoaştem că hazardul, întâmplarea cu preşedinţia temporară şi rotativă românească la UE în primul semestru din 2019 este de un comic enorm. Europenii vor afla măcar că suntem ţara lui Caragiale, Urmuz, Grigore Cugler, Tristan Tzara, Victor Brauner şi Eugen Ionescu, ţara grotescului, ţara absurdului, a dadaismului şi a suprarealismului, o ţară de avangardă ! Viorica Dăncilă, Liviu Dragnea, Klaus Iohannis, cu miniştrii, neosecuriştii şi diplomaţii lor, sunt cei mai potriviţi lideri pentru o Uniune Europeană care o ia încă din ianuarie la vale (votul din Parlamentul britanic pentru Brexit), se destramă, se destructurează mai întâi prin punerea serios în discuţie a monedei sale, dadaistul, absurdul euro. Tragicomedia bufă care se prefigurează va fi aproape perfectă sub bagheta urmuziană, cugleriană (vezi Apunake !) a Vioricăi Dăncilă, prim-ministrul român suprarealist, burlesc.
Vom avea „di tăti” (nu şi Basarabia cu noi, din păcate !). Europa poate să aibă la sfârşitul lunii mai un grup parlamentar masiv (dacă nu chiar o majoritate), compus din europarlamentari anti-UE, populişti, naţionalişti, protecţionişti, pe gustul preşedintelui american Donald Trump, el însuşi un fel de mare dadaist, al liderului maghiar Viktor Orbán, populistul şi naţionalistul exemplar în Europa, al populiştilor de stânga (Cinque Stelle) şi al populiştilor de dreapta (Liga Nordului), care guvernează deja o Italie îndatorată până-n gât, de fapt, până peste cap. Nu trebuie uitaţi nici ultranaţionaliştii germani (AfD), care vor şi ei un Dexit (ieşirea Germaniei, „Deutschland”, din UE), sau de ultraconservatorii din Austria ai foarte tânărului cancelar Sebastian Kurz şi ai FPÖ (partid zis de extremă dreaptă). Klaus Iohannis, Herr Nein al României, poate încerca din când în când şi chiar tot timpul să-i spună „nein” şi lui UE, aşa cum procedează sistematic cu guvernul de la Bucureşti.
În penultima săptămână a lunii ianuarie, Parlamentul britanic ar trebui să voteze împotriva tratatului negociat cu UE vreo doi ani de guvernul conservator al Theresei May pentru un Brexit mai blând. Iar la sfârşitul lui martie 2019 ar trebui să se confirme hard Brexit-ul, adică o ieşire non-negociată a Marii Britanii din prea germanica UE. Va fi o lovitură teribilă pentru Regatul Unit, care nu va fi depăşită decât de lovitura încasată de UE, care a forţat o înţelegere prea avantajoasă pentru ea însăşi. La cererea Germaniei, se înţelege. Bursele mondiale vor putea să îşi continue deci valsul ameţitor.

continuare »


compania
DE LECTURA

Introducerea autorului

Noi mărturii despre
România penală (2013-2017) 

Politică, justiţie şi servicii secrete în ofsaid

A spune adevărul, chiar dacă e trist

Cu aproape patru ani în urmă, Editura Compania mi-a publicat cartea România penală văzută de un senator fost procuror, care cuprinde declaraţii politice şi interpelări pe care le-am făcut în Senatul României în perioada 2010-2013. Cele mai multe dintre ele îi priveau pe protagoniştii guvernării portocalii (preşedintele Traian Băsescu, premierii Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu, ministresa Elena Udrea) şi pe şefii principalelor unităţi de parchet (Parchetul General, DNA, DIICOT), serviciilor secrete (SRI, SIE, SPP, STS) şi ai altor instituţii de forţă (MAI, ANAF, ANI, CCR). Concluzia cărţii era că în timpul regimului Băsescu a fost constituit un grup infracţional organizat la cel mai înalt nivel statal şi că în fruntea principalelor instituţii din ţara noastră au fost promovaţi, în baza principiului nulităţilor controlabile, oameni relativ tineri, cu pregătire precară, mediocră şi experienţă redusă, care erau, de regulă, şantajabili şi au manifestat obedienţă faţă de tutorii şi protectorii lor politici. Cartea se încheie cu declaraţii şi interpelări din 2013 în care i-am avut în cătare pe liderii principali ai PSD, respectiv pe Victor Ponta, în calitate de preşedinte al PSD şi prim-ministru al guvernului României, şi pe Liviu Dragnea, în calitate de secretar general al PSD, vicepremier şi ministru al Dezvoltării Regionale.
Majoritatea afirmaţiilor mele au fost confirmate de evoluţiile ulterioare, inclusiv de dezvăluirile mai recente ale fostului deputat Sebastian Ghiţă, ale fostului colonel SRI Daniel Dragomir şi ale jurnalistului Dan Andronic, directorul ziarului Evenimentul zilei. România a devenit un stat aproape eşuat după cele două mandate prezidenţiale ale lui Traian Băsescu. Chiar şi acesta a recunoscut anul trecut că România a devenit un stat mafiot şi un stat poliţienesc. De la statul clientelar din timpul guvernării Năstase s-a ajuns la statul mafiot sub preşedinţia lui Băsescu, iar în ultimii ani tendinţa este evoluţia spre un stat disciplinar, poliţienesc. Statul de drept a intrat sub controlul binomului SRI-DNA, care a dominat Parlamentul, guvernul, justiţia, administraţia publică şi presa. Şefi de servicii secrete în tandem cu şefi de unităţi de parchete au ajuns să destructureze partide politice şi să constituie partide noi, de tip balama, ca UNPR, pentru a configura noi majorităţi politice, şi chiar să impună liderii unor partide, ca în cazul fostului preşedinte al PSD, Victor Ponta. Lupta anticorupţie a derapat spre răfuieli politice şi a intrat într-o fundătură după denunţarea protocoalelor care au instituţionalizat binomul SRI-DNA. Justiţia scârţâie din toate încheieturile şi trebuie resetată, după cum a spus-o însuşi actualul ministru de Justiţie, Tudorel Toader. Încrederea românilor în justiţie şi în instituţiile de forţă a scăzut considerabil.
Instituţionalizarea şi eficienţa binomului SRI-DNA au fost confirmate de rapoartele de activitate ale SRI pe anii 2009 şi 2013, în care au fost menţionate echipele operative mixte pro­curori-ofiţeri SRI şi s-a consemnat că juriştii SRI i-au ajutat pe procurorii DNA să instrumenteze 462 de dosare în 2013, inclusiv sub aspectul încadrării juridice. Conform unei analize realizate de profesorul universitar şi avocatul Radu Chiriţă, între 2010 şi 2015 în România au fost adresate instanţelor de judecată 109 946 de solicitări pentru mandate de interceptare telefonică, din care au fost aprobate 102 729 (93 %), ceea ce înseamnă că au fost interceptate minimum 300 000 de persoane (luând în calcul o medie de trei persoane interceptate pe un mandat). Potrivit rapoartelor anuale de activitate ale SRI, în perioada 2005-2015 Serviciul a pus în executare peste 250 000 de autorizări pentru interceptarea comunicaţiilor, numărul acestora cres­când de la un an la altul şi ajungând în 2014 să fie de 11 ori mai mare decât în 2005. SRI a devenit campion mondial la ascultat, dacă avem în vedere analiza statistică a Fundaţiei Friedrich Ebert Stiftung România, potrivit căreia SRI a solicitat şi a obţinut de 16 ori mai multe mandate de siguranţă naţională decât FBI, raportat la populaţia României, care este de circa 16 ori mai mică decât cea a Statelor Unite ale Americii, în condiţiile în care prima putere a lumii se confruntă cu ameninţări la siguranţa naţională mult mai numeroase şi mai grave.

continuare »


Fascinaţia ineditului : Ultima boemă
bucureşteană, de Mihai Neagu Basarab

Delia Marc

Copil fiind (nu cutreieram păduri ☺), eram cu ochii larg deschişi şi cu urechile ciulite în sala de aşteptare şi în cabinetul de dentist al tatălui meu, din Piaţa Victoriei – Ilie Pintilie – fost Bonaparte – actual Iancu de Hunedoara ☺.
Şi nu numai acolo, ci şi în curte, la “găzăria” care aparţinuse Garajului şi Depozitului de produse petroliere ale bunicului meu.
Şi nu numai acolo, ci şi la renumita cârciumă a lui Jerca, de pe Clopotarii Vechi colţ cu Povernei (demolată şi ridicat de curând un Boutique Hotel-Restaurant Vogue), unde mă aciuiam uneori lângă bunicul meu.
În aceste trei locuri veneau personaje interesante ale timpului trecut şi prezent în acei ani ai deceniilor şase şi şapte ai secolului trecut.
Veneau pictori şi poeţi care îşi plăteau uneori tratamentele şi consumaţia cu rodul talentului lor (pereţii de la Jerca erau renumiţi pentru lucrările şi semnăturile iluştrilor pictori şi graficieni care îi călcau pragul).
Veneau armeni, ruşi albi de viţă nobilă şi polonezi de asemenea, veneau greci de-ai lui Manolis Glezos, evrei foşti combatanţi în Spania – într-un cuvânt, refugiaţi din varii motive din ţările lor de baştină.
Se discuta în şoaptă, deşi se mai ridica uneori vocea şi fiecare avea educaţia conversaţiei – se ascultau cu respect unul pe celălalt.
Nu ştiam pe atunci cât de norocoasă şi nenorocoasă eram deopotrivă.
Nu ştiam pe atunci că mulţi dintre cei întâlniţi şi ascultaţi făceau parte din boema bucureşteană. Dar mi-am amintit mereu momente, fragmente, nume, figuri…
Iată de ce m-am grăbit să citesc acest volum subţirel la prima vedere, dar dens în conţinut, semnat de Mihai Neagu Basarab.
De profesie medic, cu specializare in psihiatrie (doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar în psihiatrie în 1990) şi cu specializare şi în homeopatie şi acupunctură, Mihai Neagu Basarab s-a aplecat încă din anii tinereţii asupra scrisului, debutând în proza SF, apoi dramaturgie, traduceri, cronici, rubrici permanente în reviste serioase, publicând volume de literatură şi de medicină. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1972. Din anul 1990 s-a stabilit la Freiburg, în Germania, concentrându-se asupra carierei medicale, dar şi asupra scrierilor sale de literatură, eseuri şi memorialistică.

continuare »


Stimate vizitator,

Cum ştiţi, probabil, la 25 mai 2018 intră în vigoare Regulamentul European 2016/679
privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal
şi libera circulaţie a acestor date (GDPR).

Editura Compania doreşte să vă poată informa despre noutăţile sale editoriale (prin newsletter trimis pe e-mail) şi să vă poată expedia cărţile pe care le comandaţi.

Pe lângă e-mail, comanda implică pentru noi prelucrarea şi conservarea şi a altor date
ale dumneavoastră cu caracter personal (nume, prenume, domiciliu, număr de telefon), respectând măsurile de securitate impuse de normele europene.

Dacă doriţi şi dumneavoastră să primiţi înştiinţări despre noutăţile noastre editoriale(newsletter), vă rugăm să vă manifestaţi explicit opţiunea :

DAŢI CLICK AICI şi astfel veţi rămâne abonaţi la newsletter-ul nostru.

În cazul în care nu vom primi din partea dumneavoastră acest acord clar exprimat, nu vă vom putea expedia cărţile pe care ni le comandaţi şi nici comunica titlurile recent apărute la noi.

Vă stăm la dispoziţie pentru orice informaţii suplimentare pe această temă.

Cu cele mai bune gânduri,
Editura Compania

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153 Bucuresti
Tel. editura : 021 223 23 28  Fax : 021 223 23 24
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37    021 223 23 25
E-mail : editura.compania@gmail.com  compania@rdslink.ro
www.compania.ro
Blog : www.compania.ro/blog


Despre o carte „cu titlu provizoriu”

Dr. Vlad Stroescu

Toamna trecută am primit, pe adresa redacției, o carte. Pseudonimul autoarei, deşi foarte sonor – Maia Levantini – nu suna cunoscut, aveam să aflu că e vorba de un debut. Iar titlul mi s-a părut prea lung şi redundant: Cu titlu provizoriu: Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România. Serios, cuvântul „titlu” chiar în titlu? Şi două subtitluri? Doar citindu-l, am crezut, de altfel, că am aflat tot ce trebuia să ştiu: că e vorba despre plecat din ţară, de întors în ţară, că personajul e melancolic şi, mai rău, psihiatru. Cum stau toată ziua în compania unui psihiatru de care nu am cum să scap – arta de a scăpa de tine însuţi este extrem de complexă şi rafinată şi eu nu sunt măcar un ucenic talentat –, am pus cartea pe raftul de la serviciu, amânând-o pentru o dată neprecizată. Mi-era şi cam teamă să o deschid, poate din acelaşi motiv pentru care, de la Moartea domnului Lăzărescu încoace mi-e teamă să văd filme româneşti: nu cumva să mă duc la cinema şi să constat că în loc de ecran e o imensă oglindă panoramică.
Întâlnirile mele cu cărţile sunt rareori întâmplătoare şi orice carte bună îţi schimbă viața, aşa încât oricât aş încerca eu să întârzii întâlnirile astea, din lene sau inerţie, până la urmă ele tot au loc. Într-o zi însorită de ianuarie, ajutat de mai multe circumstanţe, m-am trezit că deschid volumul şi încep să citesc. Şi ce mai surpriză am avut. Am absorbit pe nerăsuflate odiseea acestei colege, între vechi şi nou, între matrice şi străinătate, între disperare şi exaltare (deşi nici exaltarea nu e tocmai fericită). Îmi măsor cuvintele: şi Odiseu s-a întors şi apoi a plecat iar, nici el nu-şi găsea liniștea. Ajuns la sfârşit, am avut impresia de neterminat sau de abia început.
Nu ştiu cât de reală e Maia Levantini/Mona Dumitrescu (numele personajului principal care, totuşi, e mereu la persoana întâi) şi cât e un compozit de realităţi paralele, un amalgam de persoane autentice, căci o bucăţică din ea eram cu siguranţă şi eu. Copil antedecembrist, psihiatru postdecembrist care descoperă că, odată deschise porţile închisorii regimului comunist, deasupra sunt un şir lung de închisori, precum balenele concentrice ale lui Marin Sorescu sau lanţul coliviilor lui Dan Verona. Şi tot precum Iona, eroina nu încetează să caute ieşiri, fie pe dinăuntru, fie pe dinafară. Înăuntru e „marea cultură”, Kant şi Dostoievski, cu care figuri binevoitoare de profesori au „mobilat-o” ca să facă faţă orizontului cenuşiu comunist. Înăuntru mai e şi moartea. În afară sunt Bucureştii, Spitalul de Psihiatrie Obregia, policlinica de la Apaca şi, mult mai departe, pe alte planete, Franţa şi America. La capăt, absurdul şi aleatoriul universal.
E greu să pun punctul pe „i” şi să încadrez cartea asta. Or fi memorii? Ficţiune simplă nu e, pentru că e prea multă autenticitate: m-am speriat de-a dreptul recunoscând scenele şi obiceiurile de la Spitalul Obregia. E şi o curiozitate antropologică aici: în fiecare călătorie, articularea dintre străin şi familiar e minuţios construită. Dar nu e nici neoreportaj, e prea subiectivă pentru aşa ceva.
De fapt, dincolo de încadrări stilistice, ce şochează în carte e deschiderea absolută. Înţeleg de ce autoarea (sau autorul) se protejează (nu cunoaştem identitatea lui reală): eu unul nu aş fi avut curajul să vorbesc despre mine în felul ăsta, fără rezerve. Nici despre alţii – reflex de psihiatru, poate. Dar şi mai uimitor e felul elaborat în care deschiderea e construită: e ca şi cum omul din spatele discursului ar încerca permanent să se ascundă după limbaj şi ar eşua, calculat, de fiecare dată. Avem aici un discurs adesea ultracult, încărcat de referinţe livreşti, dar în acelaşi timp detaşat şi autozeflemitor, chiar balcanic pe alocuri. Avem simţ al umorului simultan cu cel al tragicului, adesea, de ce nu, în aceeaşi frază. Avem artificii stilistice ce includ tabele de contingenţă şi parodii după balada Mioriţa. Şi deşi e meşteşug în toată afacerea, iubeşti imperfecţiunile, pentru că ele arată că nu e doar făcătură scriitoricească. E foarte greu să fii sincer fără să cazi în patetism şi în fals. Limbajul de azi e atât de amăgitor încât adesea e suficient să deschizi gura şi ai şi eşuat, te-ai şi alienat. Dar Maia Levantini reuşeşte atât de bine, încât o vom pune în acea rară categorie de medici-scriitori unitari, fără sindrom de personalităţi multiple, care vorbesc pentru că noi, ceilalţi medici, nescriitori, nu putem să o facem.

Text preluat din Viaţa medicală, 31 ianuarie 2018


Lucifer şi Lucia Ferescu
sub steaua dimineţii

Vladimir Bulat

Într-un recent interviu acordat canalului Radio România Cultural, pictorul și scriitorul Petru Vintilă jr. afirma că pseudoromanul Lucia Ferescu sau Steaua dimineții, 2016, a fost inițial un soi de eseu, topit ulterior în capitolul al treilea al acestei scrieri. A mai spus că acelei narațiuni îi lipseau dialogurile, vocile unor personaje care să facă mai perceptibilă și mai vie cavalcada ideilor, informațiilor și acțiunilor din cuprinsul acestei scrieri care debutează într-o toridă zi a lui 1835 și se încheie tot într-o zi de iulie a anului 2060.
Să recitim pasajele din acest pseudoroman : „Ziua aceea de iulie a anului 1835 pogorâse asupra Bucureștilor o căldură cumplită. Soarele parcă se topise pe cer, aerul ardea ca o văpaie de cuptor și întreaga fire încremenise, lipsită de cel mai slab firicel de vânt. Vipia alungase de pe ulițe deopotrivă oameni și animale, toţi și toate căutând o umbră anemică de iluzorie răcoare. Marele târg se pustiise, vlăguit, și amorţise sub lava ce se revărsa necontenit din soarele nemilos” (pag. 17) ;
Ziua aceea de iulie a anului 2060 pogorâse asupra Cetății Eterne o căldură cumplită. Încă de la primele ore ale dimineții, soarele parcă se topise pe cerul de un albastru spălăcit, înfierbântând nefiresc pământul. Aerul frigea ca o văpaie de cuptor încins la roșu, indicând iluzia unor torente invizibile de lavă ce se revărsau peste Cetatea Eternă” (pag. 314).
Între aceste două zile de iulie se întinde o fantasmagorică urzeală narativă, care te face să o parcurgi cu sufletul la gură, uitând de secole, biblioteci, geografii, școli, apartenențe religioase etc. Petru Vintilă jr. și-a scris, am putea spune, romanul vieții ; a spus în el cam tot ce crede, știe, cunoaște, cam cum vede el șarpanta întregului univers, din care pământul e doar o fărâmă zguduită de controverse, neliniști, războaie, convulsii, cataclisme, molime, secretomanie și fanatism, din care, în esență, înțelegem că „mântuirea nu este ce pare a fi” (pag. 68).

continuare »


Cuvântul lui Dumitru Constantin Dulcan la lansarea volumului Lucia Ferescu
sau Steaua dimineţii
de Petru Vintilă jr. –
5 aprilie 2017

Această carte este o adevărată enciclopedie a culturii umane, scrisă cu o înaltă luciditate intelectuală şi născută după un lung travaliu de documentare, de facere şi de informare. După cum precizează autorul, cartea este un semiroman cu personaje luate din realitatea actuală şi din cea a secolelor trecute, pe care le înfăţişează trăind concomitent atât în lumile arhaice specifice istoriei secolelor XVIII şi XIX româneşti, cât şi în cele moderne.
Acţiunea romanului se petrece pe locul numit înainte Dealul Spirii, demolat pentru a se construi actuala Casă a Poporului. L-am prins şi eu înainte în forma sa rustică şi pitorească, cu case, multe neetajate, înconjurate de grădini cu dalii, crizanteme şi trandafiri, cu o viaţă semipatriarhală între vecinii care se cunoşteau din copilărie. Ca medic, i-am tratat pe mulţi dintre cei care au fost dezrădăcinaţi din casele lor şi nu s-au mai putut împăca cu noul statut impus cu forţa.
Riguros, aproape până la obsesie, întocmai ca un cercetător de nivel academic, Petru Vintilă jr. se foloseşte de personajele sale pentru a face o lungă incursiune în istoria religiilor, a sistemelor filosofice, a tradiţiilor spirituale şi, la modul general, a întregii gândiri şi culturi umane înscrise sub semnul marilor înfăptuiri dar şi al dramelor, al nefericirii, ca şi al rarelor clipe de linişte. Cartea lui Petru Vintilă jr. este un memento mori care îndeamnă la meditaţie asupra măreţiei şi limitelor omeneşti, un adevărat fluviu balzacian de întrebări şi răspunsuri.
Cartea este în acelaşi timp un compendiu al culturii umane, văzută cu un ochi ager, meticulos şi lucid. Spre deosebire de tendinţa actuală de a trata orice subiect căutând să-i reliefeze doar umbrele – reale sau imaginare –, Petru Vintilă jr. se înscrie într-un realism pe care l-aş numi onest, corect şi responsabil.
Dincolo de istoria contradictorie a lumii, Petru Vintilă jr. ne oferă în acelaşi timp măsura talentului său prin imagini care se lipesc de retina sufletului. Iată doar două exemple : « … câteva icoane vechi, zgrăvite naiv, în tonuri pastelate le insuflau oaspeţilor osteniţi de drum un calm patriarhal şi o linişte de început de lume. » Sau : « … căldura sobelor aromea a mere și gutui păstrate pentru iarnă. » Mie îmi amintește de lectura « Cronicilor optimistului și pesimistului » ale lui G. Călinescu, în care doar câteva linii de condei te transportau instantaneu într-o lume a visării.
Rigoarea și participarea afectivă cu care descrie relicvele vechilor civilizații găsite pe meleagurile noastre (Cucuteni, Gumelnița, Hamangia – datate la 6-10 000 de ani) mie personal îmi spun foarte mult despre educația primită în familie și despre rădăcinile străbunicilor săi înfipte solid în acest sol, chiar dacă, probabil, unele semințe ar fi putut avea și alte obârșii.
Cartea se încheie într-o notă apocaliptică. Personal, vreau să cred nu în dispariția lumii, ci în sfârșitul unei mentalități, al unui mod de gândire absolut periculos. Dacă nu ne schimbăm modul de gândire, care este tributar unui realism naiv, vechi de când lumea, nu avem șanse de supraviețuire în condițiile în care este suficientă o singură apăsare pe buton pentru ca întreaga omenire să se transforme în scrum. Tocmai pentru a evita acest catastrofal final este nevoie de o nouă paradigmă, o Nouă Spiritualitate, în acord cu psihologia umană, cu biologia noastră și cu, dați-mi voie s-o spun, cu voința Universului. Universul ne vrea ființe vii prin care se experimentează pe sine, și nu tăcerea cenușii spulberată-n vânt.
Iată deci ce misiune are această carte : este o excelentă chemare la trezirea spirituală. Vă invit s-o citiţi cu răbdarea şi bucuria cu care Petru Vintilă jr. ne-a dăruit-o scriind.



O carte pe zi

Cronica lui Valentin Protopopescu la Radio România Cultural despre volumul lui Petru Vintilă jr., Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii

Uneori, aşchia nu sare departe de trunchi. Acest adagiu se confirmă 100 % în cazul lui Petru Vintilă jr., demn fiu al tatălui său, scriitorul şi plasticianul Petru Vintilă. Ca şi părintele lui, « juniorul » s-a consacrat drept un excelent grafician, pictor şi fotograf, iar acum, iată, la vârsta de 62 de ani, debutează cu roman, călcând şi în acest plan pe urmele înaintaşului. Cartea sa, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, subintitulată programatic « pseudoroman », apare la Editura Compania din Bucureşti.
Nu voi stărui asupra remarcabilei stilistici, uneori purtând patina străvechimii retorice pentru a reconfigura o atmosferă, una vai, pierdută azi, a bătrânului Bucureşti boieresc. De asemenea, nu voi sublinia agerimea şi acuitatea dialogului, detalii evidente cititorului avizat.
Acestea sunt instrumente pe care autorul nostru le stăpâneşte la perfecţie, semn că le-a exersat cu asupra de măsură decenii la rând, romanul său fiind de fapt un exerciţiu de stil şi de construcţie ce s-a consumat într-o mare unitate de timp, una care a presupus reluări şi reveniri, cizelări şi perfecţionări. Observaţia mea cronologistă este, de altfel, atestată şi de sumara bibliografie de la final, una de-a dreptul impresionantă, la rigoare doar faţa vizibilă a aisbergului, detaliu care reflectă fără doar şi poate complexanta erudiţie a scriitorului. Iar dacă voi spune că Petru Vintilă jr. este nepotul comparatistului şi mitanalistului Victor Kernbach, atunci orientarea şi miza demersului său devin încă şi mai transparente.
Deşi carte de ficţiune, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii serveşte ilustrării unei teorii cosmogonice şi civilizatorii, fără a cădea însă într-un tezism supărător, căci retorica şi vioiciunea auctorială salvează aceste rânduri de balastul unor teoretizări greoaie. Însă exact din acest motiv subtitlul de „pseudoroman” este unul integral justificat, căci istoria fabuloasă a personajului Lucia Ferescu stă ca pretext pentru ilustrarea viziunii OZN-iste dezvoltate de autor cu privire la originile şi ţelurile umanităţii. Da, despre civilizaţii extraterestre este vorba în romanul lui Petru Vintilă jr. şi despre interacţiunea istorică a acestora cu diferitele seminţii, culturi, epoci şi religii, pe care toți prezumaţii ET le-au inspirat.
Însă, atenţie, abordarea auctorială, deşi clar de tip speculativ-ipotetic, nu este una de almanah Anticipaţia, ci se bucură de greutatea intelectuală şi de substanţa unui distins comparatist şi metafizician. Pentru romancier, miza este deosebită, el face filosofie în sens ontologic, căutând o explicaţie plauzibilă pentru complexitatea derutantă a culturii şi civilizaţiei omeneşti de la începuturi şi până astăzi. Literatura de ficţiune devine, în acest context precis, doar un instrument, o cale pentru a elabora şi rafina o construcţie cosmogonico-ontologică la fel de pertinentă ca oricare alt edificiu ce explică naşterea şi evoluţia lumii pe căi cognitiv-speculative.
Aşa cum afirmă personajul central, Lucia Ferescu, « … civilizaţiile nonterestre… folosesc corpurile spirituale umane anume pregătite pentru a-şi perpetua şi perfecţiona speciile, ele fiind de multă vreme în imposibilitatea de a se reproduce pe cale naturală. Extratereştrii sunt cei care le-au indus oamenilor primitivi din preistoria noastră ideea existenţei unei lumi supranaturale, populată cu fiinţe misterioase, imateriale. Acesta este motivul pentru care religiile s-au impus ca sisteme logice. Asemănările între religii se datorează faptului că informaţiile transmise oamenilor prin revelaţie aparţin unui program unic, iar deosebirile sunt rezultatul firesc al diversităţii celor peste 70 de civilizaţii extraterestre care conlucrează la acel program. »
Nu am de unde să ştiu dacă autorul are sau nu dreptate, dar un lucru e sigur : romanul său, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, ţine de specia nobilă a thrillerului intelectual, cu nuanţe SF şi fantasy de cea mai bună calitate. În plus, pentru cititorii care iubesc Bucureştiul, aceștia au a descoperi în paginile semnate de Petru Vintilă jr. locuri, aspecte şi momente astăzi dispărute dar care au făcut cândva gloria şi farmecul unui oraş străvechi şi misterios.


Despre deschidere şi înţelepciune în politica externă

Doi înţelepţi şi cărturari români trec în aceste zile pragul vârstei de 90 de ani : istoricul Dinu C. Giurescu, la 15 februarie, şi diplomatul Mircea Maliţa, la 20 februarie. Ambii, membri ai Academiei Române, autori ai unor scrieri de referinţă “atingătoare”, cum ziceau istoricii mai vechi, la istoria modernă şi contemporană a ţării, dar şi cu deschideri de folos vital pentru viitorime. Nonagenarii de astăzi sunt prieteni de demult, cu toate că au avut căi diferite în viaţă ; cum observa, ca editor al lor, prozatoarea Adina Kenereş : “unul stătea pe creasta României, frecventa elitele conducătoare, organismele internaţionale şi o scenă globală”, iar celălalt, “ţintuit la baza muntelui, se străduia să supravieţuiască în rândurile elitei intelectuale de care tocmai se lepăda regimul în acei ani”. Dar fiecare pe frontul său de luptă, fie acesta în spatele uşilor capitonate ale cabinetelor secrete ale puterii şi pe culoarele (la propriu) politico-diplomatice sau în liniştea, aparentă sau nu, a mesei de scris ori a bibliotecilor şi arhivelor, au înţeles să-şi facă neîntrerupt misiunea faţă de ţară, chiar în împrejurări neprielnice sau ostile, până ce a venit, în sfârşit, libertatea, dar, odată cu ea, şi alte sfidări, primejdii şi perfidii.
Cu câţiva ani în urmă, la o vârstă încărcată de erudiţie şi experienţă personală fără egal, numele celor doi prestigioşi autori  s-au regăsit pe coperta unei cărţi care reconstituie, cu informaţie în mare parte inedită, dar mai ales cu învăţăminte pentru factorii de putere de la Bucureşti, o clipă astrală din istoria încă fierbinte a României. Dar câţi dintre noi au cunoştinţă de cartea “Zid de pace, turnuri de frăţie” (două versuri din Dosoftei), alcătuită de aceşti autori iluştri şi apărută în 2011 la Editura Compania ? Cartea rememorează, în esenţa ei, “etapa cea mai rodnică a diplomaţiei române post-1945” – cum o defineşte istoricul, un segment istoric caracterizat printr-un proiect şi o strategie politico-diplomatică menite să asigure, în ultimă instanţă, supravieţuirea  ca stat independent a României. Acest proiect nu se va regăsi însă niciodata ca atare, explicit şi în toată complexitatea sa, nici în arhivele, fie ele şi cele mai secrete, ale României sau ale vreunui alt stat ori serviciu de informaţii, fie el oricât de redutabil. De ce ? Pentru simplul motiv că acest proiect a fost gândit, elaborat, detaliat şi aplicat de câţiva lideri de vârf ai vremii (în primul rând Maurer, afirmă autorii cărţii), dar acest proiect de ţară a existat şi poate fi reconstituit, pentru a-l şti şi cei de azi, şi viitorimea. Este ceea ce au facut, de altfel, în cartea lor, cei doi academicieni.  “Respectând cerinţele şi limitele balanţei de forţe între Est şi Vest, diplomaţia română şi-a constituit un spaţiu de acţiune cu notabile rezultate, recunoscute de partenerii de dialog din URSS, China, Vietnam, India, din Europa de Vest, Canada şi Statele Unite ale Americii” – sintetizează istoricul.
Un trecut ce obligă a fi nu doar evaluat cu responsabilitate şi discernământ, fără bufeuri şi isterii politicianiste, ci şi folosit în buna şi vechea – totuşi – tradiţie a diplomaţiei româneşti. Complexa, cumplita, dramatica şi – încă – deconcertanta perioadă abia încheiată (la scara istoriei) dintre 1945 şi 1989, numită impropriu “perioada comunistă” sau a “regimului comunist” (care comunism, cât comunism ?), îşi asteaptă în continuare dreapta ei judecată, în toată bezna dar şi cu toate fascicolele sale de lumină, o evaluare pe cât de necruţătoare, pe atât de credincioasă adevărului (căci aşa-zisul “proces al comunismului” rămâne un simulacru penibil, cu tot girul prezidenţial obţinut).
La capătul evocării “deceniului deschiderii”, cu momentele sale dramatice (la care a participat direct pe partea politico-diplomatică), precum criza rachetelor din Cuba sau intervenţia din Cehoslovacia, diplomatul aşază o seamă de învăţăminte pentru cei ce fac şi vor face politica externă a României : convingeri ferm exprimate şi susţinute într-un dialog internaţional (din păcate) asimetric, dar evitarea tonului confruntaţional ; apărarea atributelor esenţiale ale statului ; dar şi transparenţa faţă de propriul popor atunci când se impun mari decizii de politică externă a ţării. După intrarea în NATO şi UE, apreciază diplomatul, Bucureştiul n-a mai performat corespunzător în politica externă şi “dacă lucrurile vor continua pe aceeaşi direcţie, în curând, în 10-15 ani, statul român şi societatea românească vor exista doar ca denumire, nu ca o realitate efectivă”.
O asemenea carte îşi cere reeditarea şi pentru celebrarea, şi în acest fel, a iluştrilor sărbătoriţi din acest moment, dar şi pentru că mesajul cărţii tinde să devină şi mai imperativ.

Sursa : Magna News,
19 februarie 2017


Foto atelier L. Waisman, circa 1910