OPINII IN
compania lui ...

luni 21 Ian 2019

Răscoala care se poate transforma în revoluţie

Petru Romoşan

Continuăm „reportajul” nostru de la distanţă despre Franţa şi revoluţia ei în curs, care poate schimba faţa Europei şi chiar a lumii. În orice caz, UE şi moneda euro sunt principalele ţinte vizate de această mişcare, judecând după cei mai importanţi teoreticieni şi analişti ai ei. Mişcarea Vestelor galbene poate fi startul unei schimbări mult mai largi pentru că protestele de la Paris şi din Franţa sunt cel mai urmărite şi comentate în altermedia din SUA preşedintelui populist Donald Trump, unde cei mai liberi şi curajoşi comentatori speră ca această mişcare să capete formă şi pe continentul american. Protestele francezilor sunt urmărite atent, chiar în mainstream media, şi în Marea Britanie, cealaltă mare democraţie istorică, aflată ea însăşi în plină revoluţie Brexit. Dacă mişcarea Vestelor galbene este doar „populistă”, populară, sau de-a dreptul „comunistă” numai viitorul apropiat ne poate spune. Pentru că mare parte din cererile protestatarilor nu pot fi satisfăcute decât de un stat comunist aşa cum îl profeţea cândva Karl Marx. Nu spunea el că revoluţia comunistă va veni în cele mai dezvoltate ţări capitaliste şi în nici un caz în Rusia feudală ?
Răscoala sau răzmeriţa sau insurecţia Vestelor galbene din Franţa – a săracilor, a periferiilor oraşelor mari şi a regiunilor deja marginalizate, dar şi a departamentelor şi teritoriilor de peste mări, ca şi a clasei medii pauperizate forţat – intră într-o nouă fază, una foarte riscantă, a conflictului frontal dintre poliţie, trupele speciale, o armată, de fapt, a claselor avute (cei vreo 10 %, să zicem), şi „poporul” francez, Vestele galbene (cu o susţinere în populaţie între 70 şi 80 %). Observatorii aşteaptă cu îngrijorare primii morţi rezultaţi direct din ciocnirile din ce în ce mai violente dintre forţele de ordine şi protestatari (există deja morţi, dar din incidente colaterale protestelor). „La tête de Turc” (prima ţintă, obsesia) a Vestelor galbene e, bineînţeles, prea adolescentinul preşedinte Emmanuel Macron, identificat ca reprezentant direct al „căpitanilor de industrie” (toţi în coluziune cu statul, cu banul public, marii „evadaţi” ai impozitelor), al Uniunii Europene şi, indirect, al Germaniei, care conduce din ce în ce mai la vedere UE.
Manifestaţiile Vestelor galbene au deja un bilanţ greu al victimelor, fără vreo comparaţie posibilă (din 1962 încoace – independenţa Algeriei). Ministrul de Interne a aproximat la 1 000 răniţii în rândul forţelor de ordine, contra 1 700 de răniţi din rândul manifestanţilor (alţii estimează 2 000 sau mai mult), contabilizaţi din 17 noiembrie 2018 până în 17 ianuarie 2019 (Libération). Dar lucrurile stau chiar mai rău : Check News indică 94 de răniţi grav printre manifestanţi, dintre care 69 prin împuşcare cu flashball (lansator de proiectile de apărare) : membre smulse, organe care şi-au pierdut funcţia principală (ochi mai ales), fracturi, arsuri grave, grenade încrustate în picioare, plăgi deschise la nivelul capului. În afara hematoamelor de tot felul, unele foarte întinse. Ministerul de Interne a refuzat să comunice felul rănilor înregistrate printre forţele de ordine. După unii observatori, la cea de-a noua ieşire în stradă a forţelor de ordine (vreo 80 000), acestea au fost înarmate şi cu mitraliere (Le Canard enchaîné – citat).
A zecea sâmbătă de protest (19 ianuarie 2019) a fost destul de asemănătoare cu precedenta, şi ca prezenţă, şi ca discurs. Dar amândouă au fost, probabil, foarte diferite de ce va urma sâmbăta viitoare, după ce evenimente importante se vor fi derulat deja. Se anticipează votarea unei legi care să limiteze dreptul la manifestaţie şi va fi semnat tratatul frontalier franco-german de la Aachen (Aix-la-Chapelle). Cele două întâlniri de până acum ale preşedintelui Macron cu primarii unor regiuni franceze, în cadrul marii dezbateri naţionale iniţiată de preşedinte, nu au schimbat nimic în relaţia încordată dintre popor şi establishment. Pe lângă că nu răspund în nici un fel la cererile protestatarilor, aceste întâlniri prezidenţiale sunt percepute ca un one-man show sau o stand-up comedy, care deschid, de fapt, campania în favoarea partidului de guvernământ pentru europarlamentarele din mai 2019.
Între timp, marţi 22 ianuarie 2019, deşi are vreo 80 % din populaţie mai mult sau mai puţin împotriva sa, preşedintele Macron va semna un tratat de integrare a regiunilor frontaliere ale Republicii Franceze cu Germania. Un fel de act de naştere oficial al noului Sfânt Imperiu Roman de Naţiune Germană. Sau un al IV-lea Reich, cum ar veni, după unii. Ce nu a reuşit Germania cu două războaie mondiale, care au făcut atât de mult rău europenilor, pare să reuşească prin moneda euro şi cu ajutorul unei organizaţii tehnocratice (deloc democrată), cum a devenit Uniunea Europeană în ultimii ani.
Nouă, românilor, Germania ne-a adus primul război mondial, cu Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, cu ocuparea Bucureştiului etc., etc., şi al doilea război mondial, care ne-a băgat, în consecinţă, sub ocupaţia sovietică pentru 45 de ani. Recent, Germania ne-a adus şi cel mai dezastruos preşedinte, şef de stat din ultimii 30 de ani, puţinul dar şi agresivul Klaus Iohannis, cu improbabilul său ambasador la Berlin, Emil Hurezeanu. Înainte, în 2012, Germania şi Angela Merkel îl salvaseră, împotriva unui vot popular masiv, maximal, pe detestatul preşedinte Traian Băsescu. Românilor li se induce pe căi propagandistice primitive că Regatul României ar fi trădat Germania în al doilea război mondial. Nimic mai fals ! Nu românii i-au chemat pe germani în România (după ce ne sfârtecaseră teritoriul naţional, cu Ardealul de Nord cedat Ungariei, cu Basarabia, Bucovina şi ţinutul Herţa cedate ruşilor), de unde ne-au târât în aventura antisovietică până la Cotul Donului, iar întoarcerea armelor după arestarea lui Ion Antonescu, sub conducerea tânărului rege Mihai de atunci, a fost o acţiune firească, din seria celor ce aveau să ducă la prăbuşirea celui de-al Treilea Reich.
Francezii care semnează Tratatul de la Aix-la-Chapelle sunt urmaşii celor care au trăit hecatomba de la Verdun (700 000 de morţi în total), ocuparea Parisului şi a Franţei, Rezistenţa şi l-au avut ca şef de stat pe Philippe Pétain, cu care tânărul Macron nu va întârzia să fie comparat (l-a elogiat, de altfel, deja pe Pétain ca erou al primului război mondial în noiembrie trecut, la ceremoniile Armistiţiului – tot atunci a anulat parada militară tradiţională, s-a spus că la cererea Germaniei, şi a descoperit că SUA poate fi un inamic periculos al Franţei…). Ca un făcut, preşedintele Klaus Iohannis va fi „naş” al acestei stranii întâmplări, foarte vag pomenită anterior în media franceză. Se poate pretexta că preocuparea cu manifestaţiile Vestelor galbene a ocultat evenimentul care se va petrece în oraşul în care s-a încoronat Charlemagne Imperator Augustus la 25 decembrie, în anul  800…

 


luni 14 Ian 2019

Intelectualul şi Revoluţia

Petru Romoşan

Cum mai merge Revoluţia franceză în curs, cea a Vestelor galbene ? Gluma se îngroaşă, lucrurile devin foarte serioase, lumea se schimbă, iată de ce merită să fim atenţi la manifestaţiile din fiecare sâmbătă de la Paris şi din toată Franţa. Într-a noua sâmbătă la rând, cea din 12 ianuarie 2019, Sindicatul France Police-Policiers en colère a dat pentru ora 17 estimarea de 360 000 de participanţi la manifestaţii. Ministerul de Interne comunica, la rândul lui, cifra de 80 000 de poliţişti în stradă pentru aceeaşi sâmbătă. Cifrele oficiale pentru manifestanţi nici nu mai merită citate pentru că sunt pură propagandă, la care media mainstream colaborează într-o veselie. Deci nu numai că mişcarea Gilets jaunes („Vestele galbene”) nu slăbeşte, ci vâlvătaia o ia din nou în sus. Peste 200 de manifestanţi au fost reţinuţi şi în sâmbăta de 12 ianuarie. La Paris, Bourges, Lyon, Marsilia, Bordeaux, în Bretania, în Normandia şi în toată Franţa, oamenii cer în stradă schimbarea regimului, a Constituţiei, demisia preşedintelui, dizolvarea Parlamentului etc.
Presarii şi intelectualii publici sunt detestaţi, insultaţi, agresaţi fizic uneori, taxaţi de sclavi ai puterii politice şi ai capitalului. Dar lumea modestă a Vestelor galbene, poporul, îşi are intelectualii săi, care sunt şi singurii ce mai merită să fie ascultaţi acum. De când e lumea, în momentele de mari schimbări, o elită o înlătură pe alta, spunea scriitorul şi ziaristul Éric Zemmour, susţinător şi el al Vestelor galbene. Ideile vechi, convenite, uzate, mic-burgheze sunt înlocuite de idei noi, de neexprimat până mai ieri. Unul dintre cei mai vocali şi articulaţi susţinători ai Vestelor galbene, pe televiziunile şi la posturile de radio la care este admis, în Le Figaro mai nou (cotidian de dreapta şi, probabil, cel mai critic din presa mare la adresa guvernării Macron), pe bloguri, în conferinţe, în media alternativă, este Michel Onfray, filosof, scriitor, conferenţiar celebru, cel mai îndrăzneţ adversar al actualului preşedinte, Emmanuel Macron, cu mult înainte să înceapă protestele Vestelor galbene. Vom încerca să reluăm aici câteva observaţii ale filosofului francez dintr-un text apărut de curând („Quand tombent les masques des populicides”).
Mişcarea Gilets jaunes dezbracă la pielea goală toată clasa politică, inclusiv partidul fondat de Charles de Gaulle, „les gaullistes”, toţi politicienii participă şi contribuie la actualul „regim corupt” şi au „deconstruit” contractul social al celei de-a V-a Republici, „la Ve République”. Prin modificări, schimbări, alterări, rectificări, retuşuri succesive, nici spiritul şi nici litera Constituţiei nu mai sunt respectate. „Nous vivons depuis des années avec une règle du jeu édictée par des faussaires ayant pour nom : Mitterrand et Chirac, Sarkozy et Hollande” („Trăim de ani de zile după o regulă a jocului edictată de falsificatori care poartă numele de Mitterrand şi Chirac, Sarkozy şi Hollande”). „24 de legi care decurgeau din Constituţia din 1958 au fost modificate până azi ! Din 92 de articole aflate în forma originală a Constituţiei n-au mai rămas azi decât 30 ! Această Constituţie e deci moartă de mult. Ne prefacem că o venerăm, dar ea e călcată în picioare sistematic de clasa politică în interesul ei, al operaţiunilor ei de poliţie ordinară, dreapta şi stânga laolaltă (…). După Maastricht, revizuirile Constituţiei care privesc Europa merg în sensul distrugerii naţiunii franceze şi spre profitul statului maastrichtian – Tratatul de la Maastrichi din 1992, Tratatul de la Lisabona din 2008. Această Constituţie din 1958 este moartă : a devenit o hârtie mototolită, o cârpă de şters pe jos.” Preşedintele Emmanuel Macron de astăzi ar fi un mix al viciilor preşedinţilor anteriori (Mitterrand, Chirac, Sarkozy, Hollande) : cinism, demagogie, vulgaritate şi incompetenţă. „Francezii în general şi Vestele galbene în particular au înţeles foarte bine că, după câteva decenii, Constituţia lor le-a fost furată.”

continuare »


luni 7 Ian 2019

Să înceapă balul, muzica !

Petru Romoşan

Imperiul Roman a ajuns şi în Dacia străbunilor noştri foarte târziu, abia când o luase la vale, când vistieria era goală. Roma avea nevoie de aurul Daciei. Nu altfel au stat lucrurile recent cu NATO şi cu Uniunea Europeană. Am fost admişi în NATO după ce Pactul de la Varşovia se prăbuşise, şi în Uniunea Europeană după ce fusese primită aproape toată lumea, şi nu mai putea începe decât sfârşitul pe care-l trăim azi. Dar trebuie să recunoaştem că hazardul, întâmplarea cu preşedinţia temporară şi rotativă românească la UE în primul semestru din 2019 este de un comic enorm. Europenii vor afla măcar că suntem ţara lui Caragiale, Urmuz, Grigore Cugler, Tristan Tzara, Victor Brauner şi Eugen Ionescu, ţara grotescului, ţara absurdului, a dadaismului şi a suprarealismului, o ţară de avangardă ! Viorica Dăncilă, Liviu Dragnea, Klaus Iohannis, cu miniştrii, neosecuriştii şi diplomaţii lor, sunt cei mai potriviţi lideri pentru o Uniune Europeană care o ia încă din ianuarie la vale (votul din Parlamentul britanic pentru Brexit), se destramă, se destructurează mai întâi prin punerea serios în discuţie a monedei sale, dadaistul, absurdul euro. Tragicomedia bufă care se prefigurează va fi aproape perfectă sub bagheta urmuziană, cugleriană (vezi Apunake !) a Vioricăi Dăncilă, prim-ministrul român suprarealist, burlesc.
Vom avea „di tăti” (nu şi Basarabia cu noi, din păcate !). Europa poate să aibă la sfârşitul lunii mai un grup parlamentar masiv (dacă nu chiar o majoritate), compus din europarlamentari anti-UE, populişti, naţionalişti, protecţionişti, pe gustul preşedintelui american Donald Trump, el însuşi un fel de mare dadaist, al liderului maghiar Viktor Orbán, populistul şi naţionalistul exemplar în Europa, al populiştilor de stânga (Cinque Stelle) şi al populiştilor de dreapta (Liga Nordului), care guvernează deja o Italie îndatorată până-n gât, de fapt, până peste cap. Nu trebuie uitaţi nici ultranaţionaliştii germani (AfD), care vor şi ei un Dexit (ieşirea Germaniei, „Deutschland”, din UE), sau de ultraconservatorii din Austria ai foarte tânărului cancelar Sebastian Kurz şi ai FPÖ (partid zis de extremă dreaptă). Klaus Iohannis, Herr Nein al României, poate încerca din când în când şi chiar tot timpul să-i spună „nein” şi lui UE, aşa cum procedează sistematic cu guvernul de la Bucureşti.
În penultima săptămână a lunii ianuarie, Parlamentul britanic ar trebui să voteze împotriva tratatului negociat cu UE vreo doi ani de guvernul conservator al Theresei May pentru un Brexit mai blând. Iar la sfârşitul lui martie 2019 ar trebui să se confirme hard Brexit-ul, adică o ieşire non-negociată a Marii Britanii din prea germanica UE. Va fi o lovitură teribilă pentru Regatul Unit, care nu va fi depăşită decât de lovitura încasată de UE, care a forţat o înţelegere prea avantajoasă pentru ea însăşi. La cererea Germaniei, se înţelege. Bursele mondiale vor putea să îşi continue deci valsul ameţitor.

continuare »


joi 3 Ian 2019

Între Rusia şi Occident

Petru Romoşan

La sfârşitul unui an anost, mediocru şi înaintea unui an foarte periculos – de peste tot se profeţeşte recesiunea, marea criză –, poate merită să ne punem câteva întrebări naive, fundamentale şi chiar să facem câteva ipoteze riscate (pentru că prea puţin acoperite de probe) despre ţara noastră. Ţara noastră încă… În 2019, România este o ţară democratică aproape banală (integrată în UE şi în NATO) sau, de fapt, după 2005 şi-a consolidat „democratura” instalată în 1989 şi care a continuat până la ultimul mandat de preşedinte al lui Ion Iliescu (2001-2004) ?
Ce este „democratura” ? E o combinaţie nenorocită de forme şi formule democratice pervertite care acoperă, ascund o dictatură derivată din cea odioasă a lui Nicolae şi Elena Ceauşescu de până în 1989. Nu o dictatură clasică, bazată pe forţa militară, ci una perversă, mascată, care se sprijină pe Securitatea veche şi nouă, aceeaşi, printr-un nepotism fără limite, şi instrumentalizează justiţia prin protocoale neconstituţionale, evident antidemocratice, slujite de judecători şi procurori acoperiţi sau şantajaţi. Securităţii i-au fost asociaţi oligarhii (creaţi tot de Securitate) şi interlopii (mulţi informatori şi agenţi ai aceleiaşi Securităţi), dintre care, de altfel, au fost promovaţi mai mulţi oligarhi. Pentru că interlopii, bişniţarii de dinainte de 1989, erau nişte „oameni de afaceri”, nişte „capitalişti”. Democratura nu e în nici un caz o democraţie, ci aproape contrariul ei, democratura e o oligarhie vopsită. E de subliniat aici că la estul României nici Republica Moldova, nici Ucraina şi nici Rusia nu pot fi asimilate unor democraţii propriu-zise. Poate doar nefericita Ucraină să poată fi numită o „democratură”, una mai schematică decât cea din România, Rusia este o autocraţie în toată regula, luminată pentru unii şi întunecată pentru alţii.
Liviu Dragnea, omul forte al României din ultimii doi ani, a schimbat trei prim-miniştri numai după bunul său plac şi aparent fără să se consulte cu nimeni. Dragnea i-a urmat la preşedinţia PSD, cel mai mare partid de după 1989, lui Victor Viorel Ponta, mult prea tânărul şi neexperimentatul prim-ministru între 2012 şi 2015. Liviu Dragnea, la fel ca Traian Băsescu, fostul lider al PD, partidul pro-vestic al noii Securităţi, sau ca Ion Iliescu şi Adrian Năstase înaintea lor, este un prepus tipic pentru o democratură oligarhică şi în nici un caz un lider care să evoce democraţia într-o economie funcţională. Preşedinţii Emil Constantinescu (1997-2000) şi Klaus Iohannis în ultimii patru ani, începând din ianuarie 2015, sunt oameni cu certe aspiraţii democratice dar, din păcate, s-au dovedit a fi nişte preşedinţi foarte slabi, şi-au ratat, fiecare în felul său, lamentabil, mandatul. În ultimii patru ani, Klaus Iohannis l-a depăşit în nulitate, incoerenţă şi ineficienţă pe Emil Constantinescu, lucru care nu părea uşor de realizat.

continuare »


joi 27 Dec 2018

Cât judiciarism mai încape ?

Petru Romoşan

„Să te ferească Dumnezeu să ai de-a face cu justiţia în România !” O zicere pe care o auzim în ţara noastră de când ne naştem şi până murim. Atâta doar că, după sumbrii ani ’50 şi până în 1989, românii aveau mult mai puţin de-a face cu tribunalul decât din 2007 încoace. Odată intrat în această maşinărie, justiţiabilul nu mai poate şti care va fi soarta sa. Şi asta indiferent dacă este vinovat sau nevinovat. Acesta e sentimentul general. Şi, la urma urmei, unde începe şi unde se termină vinovăţia ? Judecătorii, deşi se pretind, nu sunt totuşi bunul Dumnezeu. Astăzi aproape că nu există familie care să nu aibă pe cineva în puşcărie sau prin tribunale.

Societatea românească a devenit una judiciaristă, procesomană, pe model american, avocaţii, dar mai ales procurorii, ca şi judecătorii, sunt oamenii zilei, oameni la modă, destui câştigă foarte bine, deşi…, deşi criza a venit şi peste avocaţi. Dar în nici un caz peste procurori şi cu atât mai puţin peste judecători, care sunt plătiţi regeşte într-o ţară săracă. Două televiziuni (Antena 3 şi România TV), cam cu aceiaşi invitaţi, lipiţi de ani de zile pe scaune, atacă aproape seară de seară DNA-ul, DIICOT-ul, Parchetul General, ÎCCJ, CAB şi celelalte curţi. Laura Codruţa Kövesi, zeiţa comică a Justiţiei de ocupaţie, „Slujirea” (G. Liiceanu), care era dată candidată sigură la preşedinţie, cu toată mediocritatea ei evidentă şi agresivă, e azi istorie. Augustin Lazăr, un procuror general venit din vremea Securităţii, se agaţă încă penibil de fotoliu.

Alte televiziuni şi alte posturi de radio (Digi 24, Realitatea TV, Europa FM), de cealaltă parte a eşichierului, de partea Binomului şi contra partidului (PSD), au apărat-o cu dinţii pe deja aneantizata Codruţa şi continuă să-l apere lamentabil pe antediluvianul securistoid Augustin Lazăr, taica brăţărilor dacice recente care încă ne populează muzeele fără nici o expertiză serioasă. Comentatorii frenetici, împinşi zi de zi pe sticla televizoarelor (CT Popescu, de exemplu), n-au remarcat încă grandioasa contribuţie a dr. Augustin Lazăr şi Aurel Condruz, Corpus Juris Patrimonii – Patrimoniul cultural naţional, în două ediţii, în care sunt adunate legile naţionale şi europene, convenţii şi regulamente internaţionale, acte normative interne, adică documente publice puse sub semnături private (cu drepturi de autor ?), doar cu o prefaţă a „autorilor” de o pagină şi jumătate. Asta apropo de măreţia procurorului general Augustin Lazăr.

Artiştii, scriitorii au dispărut aproape cu totul de pe scena publică, despre importanţa calităţii educatorilor, a profesorilor, a învăţământului se vorbeşte destul de mult dar nu se face nimic, nu avem o universitate măcar realmente cotată internaţional. Politicienii şi ziariştii (toată media) au ocupat până la demenţă scena ultimilor 30 de ani, şi-au umplut buzunarele şi conturile, dar azi plictisesc sau au cam dispărut (ziariştii). Nici unii, nici alţii nu mai interesează decât ca material didactic pentru erorile sau ororile justiţiei. Deşi cel mai bun mijloc de a face avere în România rămâne tot politica. Şi de aceea toată lumea se ocupă de oligarhul Liviu Dragnea sau de preşedintele de operetă Klaus Iohannis. Elena Udrea, zâna coruptă şi foarte dubioasă a epocii Băsescu, şi procuroarea Alina Bica, şefa direcţiei crimă organizată din aceeaşi epocă sinistră, au fugit degeaba până în Costa Rica. Cum judecătorii şi procurorii noştri sunt incompetenţi, corupţi şi complici (cu procedurile, cu completurile sau completele, cu Binomul, cu infractorii), Udrea şi Bica ar fi putut sta foarte bine la Bucureşti şi ar fi fost deja libere.

Toate locurile comune ale democraţiei, legi, reguli, cutume au fost în România postcomunistă transformate în contrariul lor (neocomunist). Acum a venit rândul prezumţiei de nevinovăţie să fie abuzată şi terfelită. Prezumţia de nevinovăţie aplicată Elenei Udrea, pentru că au fost aleşi nestatutar cei cinci judecători din complet, e o glumă întunecată, repercutată pe toate televiziunile în apărarea fostei ministrese impostoare. În fapt, după toate câte le-a făcut în cei 10 ani de regim Băsescu, ea s-a ales doar cu un minimal proces Gala Bute, un proces foarte zgomotos dar minor. O probă suficientă a politicii traficate şi orientate a DNA, care nu a mai găsit nimic altceva de reproşat Elenei Udrea, în ciuda unei averi colosale, inexplicabile.

Judiciarizarea halucinată a societăţii româneşti e de ani de zile fenomenul cel mai pregnant. Nu tu economie, nu tu social, nu tu cultură, nu tu ştiinţă, nu tu sănătate. E prea mult pentru ca fenomenul să fie întâmplător şi născut natural pe malul Dâmboviţei. Justiţia a fost folosită ca instrument de acaparare a puterii totale (epoca Băsescu, dar şi Iohannis) sau, dimpotrivă, e azi, pentru politicienii aflaţi teoretic la putere (PSD+ALDE) şi pentru propagandiştii lor, mama tuturor relelor. Excesul e evident pentru oricine. Nu e oare acesta semnul americanizării în marş forţat a României ? Aproape 200 de ani, în ţara noastră s-a vorbit mai ales franceza. Şi s-a trăit după modelul francez şi, mai restrâns, după cel britanic. În Transilvania, modelul urban era cel mai adesea austriac şi, ici-colo, german. Nu budapestan, căci şi acesta era o copie a Vienei. Azi, engleza a devenit limba dominantă, în varianta ei internaţională, oarecum americană. La fel şi modul de viaţă al generaţiilor mai tinere.

Ce va veni după judiciarism, justiţiarism, telejustiţie non-stop ? Vor veni la rând băncile, banii, economismul şi financiarismul dezlănţuite. Aşa cum o probează ultimele măsuri din domeniul bancar luate de Darius Vâlcov, Liviu Dragnea, CP Tăriceanu, cu toţii condamnaţi sau în curs de condamnare în ţara justiţiei atotstăpânitoare, vedetizate, care ocupă încă tot spaţiul public. Cine şi cum conduce de fapt „paşalâcul”, protectoratul România ? Căci e limpede că decidenţii reali nu-şi cunosc deloc supuşii din ce în ce mai fantomatici.

 


luni 17 Dec 2018

Ziua « V » a Vestelor galbene

Petru Romoşan       

15 decembrie, zi de test major pentru mişcarea Vestelor galbene în Franţa, confirmă încă de la 10 dimineaţa că avem de-a face cu o revoluţie, o insurecţie socială nemaivăzută în ultimele decenii, şi nu doar cu o răscoală a săracilor. Suta de euro a lui Macron, care de fapt nici măcar nu e o sută întreagă, asurzitoarea propagandă a mediei oficiale care a instrumentalizat atacul terorist de la Strasbourg nu au schimbat nimic. Dimpotrivă, mişcarea Vestelor galbene se radicalizează, se organizează, se scriu programe simple şi clare, se cere vehement, intransigent, non-negociabil, referendum de iniţiativă cetăţenească şi destituirea preşedintelui mafiei financiare şi oligarhice Emmanuel Macron. Destituire, şi nu doar demisie.
Ruptura dintre „lumea de sus” a celei de-a V-a Republici (oligarhii, bogaţii, pensionarii „speciali”, patronatele, birocraţia de vârf a statului, partidele, conducerile sindicatelor, presa şi media aservite, elita universitară închinată puterii etc.) şi „lumea celor mici” (clasele populare, perifericii faţă de centrele încăpute, mica funcţionărime, agricultorii, micii întreprinzători) şi a „clasei medii” (moştenitori, absolvenţi de mari şcoli, doctori, profesori, ingineri, arhitecţi, avocaţi, întreprinzători şi comercianţi de tot felul etc.), în descreştere dramatică, se adânceşte, consensul republican pare definitiv pierdut, spart, „cassé”. La orizont se vede din ce în ce mai limpede criza economică într-o ţară esenţială pentru construcţia UE, posibila destructurare a UE şi aproape certa renunţare la euro, care, după cei mai serioşi analişti, e cauza cauzelor pentru mişcarea Vestelor galbene. Opulentele Bruxelles şi Strasbourg, cele două capitale ale UE, cu Parlamentul inutil dar plătit regeşte, cu Comisia nealeasă de nimeni dar foarte intruzivă în viaţa naţiunilor, cu o funcţionărime pletorică, ineptă, insolentă şi foarte bine remunerată pentru cedările de suveranitate, n-au făcut decât să exaspereze, să înfurie o mare parte a populaţiei franceze pauperizată după Maastricht, după introducerea monedei euro şi după NU-ul francez din 2005 la Constituţia europeană, devenită Tratatul de la Lisabona, impus arbitrar de Nicolas Sarkozy (actualul consilier privilegiat al lui Emmanuel Macron). În România, cea mai mare „şmecherie” e să te faci ales europarlamentar (şi şefii partidelor o visează) sau să lucrezi ca funcţionar la Bruxelles, ca mulţi din echipa guvernamentală a lui Dacian Cioloş.
Vestele galbene nu vor doar renunţarea la nişte taxe iresponsabile, obraznice, taxele pe emisiile de carbon, taxele pe carburanţi, nu vor suta de euro pe modelul Ceauşescu, ci vor creşterea puterii de cumpărare, care se poate realiza numai prin remodelarea substanţială a întregului sistem fiscal şi de redistribuire a veniturilor pentru „les petits” („cei mici”) şi pentru clasa medie pe cale de dispariţie (ce constituie împreună trunchiul central al naţiunii franceze), dar şi pentru privilegiaţi, „tagma jefuitorilor”, cum bine o numea Tudor Vladimirescu al nostru la 1821. Partidele politice din opoziţie, dreapta populistă a lui Marine Le Pen şi extrema stângă burgheză a lui Jean-Luc Mélenchon, încearcă disperat să se asocieze Vestelor galbene, care se anunţă câştigatoare în războiul social cu establishment-ul putregăios, susţinut încă de impresionante forţe de poliţie şi de o presă şi o media larg detestate. Sindicatele, complice cu puterea de decenii, au fost date dispărute în ultima lună şi se milogesc acum pe lângă Vestele galbene să fie acceptate şi ele la manifestaţie. Sindicatele riscă, în fapt, să dispară definitiv.

continuare »


luni 10 Dec 2018

« Vestele galbene » şi decesul falsei democraţii

Petru Romoşan       

Cea mai tare scenă difuzată de televiziunile franceze ieri, 8 decembrie 2018, mi s-a părut a fi cea cu o adunare de câteva zeci de alsacieni (un fel de transilvăneni ai Franţei) purtând „gilets jaunes” („veste galbene”) semnalizatoare care-şi aruncau într-un foc improvizat, revoluţionar şi purificator cărţile de alegător. Democraţia reprezentativă a votului universal e asimilată cu o escrocherie pur şi simplu. Unii, cei „şmecheri” şi nesimţiţi, care de fapt nu au nici o meserie, nu sunt buni de nimic, sunt întotdeauna votaţi – la stânga, la dreapta, la centru sau la extreme –, ceilalţi doar îi votează ba pe unii, ba pe alţii şi rămân nemâncaţi şi fără motorină în rablele lor spre sfârşitul fiecărei luni. Ei şi copiii lor, care nu au aproape niciodată acces la marile şcoli scumpe, cele care dau carieră şi promit venituri. Copii care nu mai aşteaptă cadouri pentru Crăciunul care vine. Alsacienii cu veste galbene îşi puneau ca dorinţă să nu mai vadă nici un deputat sau ministru de azi la viitoarele alegeri anticipate pe care le forţează mişcarea lor.
Ce se întâmplă cu Franţa în acest sfârşit de 2018 ? Pentru a patra sâmbătă consecutivă, începând cu 17 noiembrie, străzile Parisului, faimoasa arteră Champs-Élysées şi bulevardele adiacente, place de la Bastille, place de la République, place de la Concorde şi place de la Madeleine, alte oraşe ale Franţei – Bordeaux, Lyon, Marsilia, Toulouse, Lille, Nisa, Caen, Toulon, Avignon, Bastia, Puy-en-Velay etc. – au fost invadate de nişte manifestanţi neobişnuiţi, cei mai mulţi având pe ei veste galbene, bărbaţi şi femei din clasele populare şi din clasa mijlocie, fără vreo apartenenţă politică sau sindicală precisă, care au ieşit să protesteze împotriva creşterii preţurilor la carburanţi. Asta a fost doar în prima sâmbătă. Din a doua sâmbătă, nemulţumirile şi revendicările s-au înmulţit vertiginos, culminând cu „Macron démission !” sau „Macron en prison !”. De o lună a început o revoltă populară nemaivăzută, o revoluţie, o insurecţie care, încet dar sigur, va schimba Franţa, democraţia în Europa şi, poate, ca altădată, chiar lumea. Pentru că manifestaţiile s-au extins la Bruxelles, cu multe arestări, în Belgia deci, în Olanda, în Germania şi sunt salutate din SUA chiar de preşedintele Donald Trump („Love France”) şi de marii editorialişti independenţi, ca Paul Craig Roberts, în articolul său din 4 decembrie 2018, intitulat „The Disintegration of Western Society” („pray the revolt spreads to the US” – “rugaţi-vă ca revolta să se întindă şi în Statele Unite”). Televiziunile americane, cele britanice, ca şi altele din Europa şi din lume au transmis ore şi ore de la Paris şi din Franţa Vestelor galbene.
La ultima ieşire a Vestelor galbene, cea de ieri, 8 decembrie 2018, un sindicat independent al poliţiştilor a socotit că sunt 1 300 de puncte de acţiune, cu 400 de participanţi în medie la un punct, ceea ce dă un număr de patru ori mai mare decât cel oficial, livrat de Ministerul de Interne (136 000), adică vreo 520 000 de manifestanţi. Oficial, în Paris au fost număraţi doar 10 000 de manifestanţi la 8 000 de poliţişti şi alte forţe de ordine… Manifestanţii au fost “dezarmaţi” de praştii, de ciocane, de bile metalice de pétanque, de pietre şi bolovani, în vreme ce forţele de ordine au folosit la discreţie gaze lacrimogene, grenade asurzitoare, gloanţe de cauciuc şi alte furtunuri de apă, plus blindate de război dar intrate în uzul jandarmeriei. Cu alte cuvinte, angajaţii statului împotriva celor care îi duc în spinare, ca să apere o clasă politică ruptă de realitate, cu aspiraţii globaliste, întreţinută de popor cu sume neverosimile. Şi să apere cartierele locuite de bogaţi şi privilegiaţi.
De mai multe cicluri electorale, începând de la al doilea mandat al lui Jacques Chirac

continuare »


luni 3 Dec 2018

Populism naţional contra globalism oligarhic

Petru Romoşan

În SUA, Casa Albă, Senatul şi sute de mii de funcţionari de stat au un preşedinte, Donald Trump, învinuit de populism, protecţionism, naţionalism etc. Îl acuză opoziţia democrată, presa mainstream, Hollywood-ul şi, în general, toată planeta pretins progresistă, iluministă. În Franţa, preşedintele Emmanuel Macron şi partidul său, La République en Marche !, după ce au câştigat inexplicabil toată puterea şi au făcut praf partidele politice istorice, sunt de ceva vreme foarte contestaţi, taxaţi drept globalişti, aliaţi cu finanţa mondială, cu marile corporaţii, susţinători ai migraţiei libere, demolatori ai statului bunăstării şi adepţi ai statului minimal, prieteni ai oligarhilor. În Marea Britanie, conservatorii se pregătesc s-o debarce pe Theresa May, primul lor ministru, care a negociat Brexit-ul şi să renegocieze un Brexit autentic, hard, în care dependenţele de UE să dispară imediat. O ruptură abruptă, cu urmări imprevizibile, periculoase, a Regatului Unit de Europa continentală condusă de Germania şi Franţa e încă posibilă.
În cele trei mari ţări occidentale, democraţia dă rateuri evidente şi nu se ştie dacă mai poate fi reparată şi nici cât ar dura reparaţia. O criză a politicului cum nu s-a mai văzut de mult e în plină desfăşurare. Semnele unei recesiuni de amploare sunt detectate de foarte mulţi specialişti. Până unde se va duce criza democraţiei şi cât de mare va fi recesiunea, criza economică, e imposibil de anticipat. Ingrediente asemănătoare au dus la cea mai mare criză economică din istoria modernă, cea din 1929-1933, urmată de cel de-al doilea război mondial. Incapacitatea de a negocia a UE cu Rusia, a SUA cu China şi chiar cu UE face să apară la orizont ce e mai rău. Cei doi coloşi asiatici, China şi India, fiecare cu peste 1 miliard de locuitori, nu par să crediteze politica internaţională actuală a SUA şi a UE, şi se ţin aproape de marea putere militară care este încă Rusia, cu enormele ei resurse, de unde se aprovizionează variat, inclusiv cu producţie militară.
Franţa, Marea Britanie, SUA, toate foste şi actuale imperii, chiar dacă numai economice, par să fi pierdut controlul asupra protectoratelor lor din Africa, Asia, America de Sud, la fel cum Rusia a pierdut controlul asupra unor foste ţări comuniste. Alături de SUA a rămas Japonia, un gigant economic, dar Germania şi Coreea de Sud au tot încercat, iar Germania pare să fi şi reuşit, prin UE, să iasă măcar parţial de sub dominaţia politică, militară, financiară americană. Germania chiar se profilează ca un adversar economic redutabil al SUA şi al celorlalte mari puteri. SUA mai deţin dolarul ca monedă de schimb mondială după Bretton Woods dar pentru câtă vreme încă ? Rusia, China, India, Brazilia, Iranul, Turcia şi alte puteri emergente erodează zi de zi preeminenţa dolarului.
În UE, mişcările centrifuge sunt din ce în ce mai ample, mai vizibile. Cine va urma în exit Marea Britanie ? Italia sau, poate chiar înaintea ei, Franţa, unde ruptura între „minorităţile” elitiste centrale şi periferiile sărăcite de ultraliberalismul recent al preşedinţilor Sarkozy, Hollande şi Macron pare definitivă ? „De o parte, Franţa periferică, clasele populare, funcţionari, comercianţi, muncitori, o majoritate de oameni albi între 30 şi 50 de ani ; de cealaltă parte, Franţa „minorităţilor”, mişcările feministe, LGBT, cei marcaţi de rasă, indigeniştii islamici, apărătorii femeilor voalate. De o parte, reţelele sociale, de cealaltă, media mainstream, sindicatele, stânga conformistă ; de o parte, Franţa care nu-şi poate achita cheltuielile lunare ; de cealaltă, Franţa care trăieşte cu largheţe din subvenţii publice şi care vrea mereu mai mult” (Éric Zemmour, „Deux peuples, deux mondes, deux France”, Le Figaro, 30 noiembrie 2018). România şi Bulgaria vor fi, probabil, ultimele care vor părăsi UE, alături de Germania, şi nu numai pentru că ar fi intrat ultimele. La noi, fascinaţia politicienilor şi a conducerii BNR pentru euro şi pentru Schengen e la fel de vie ca în prima zi. Ei trăiesc parcă pe un alt continent. Şi într-o altă UE. Sunt consecvenţi până la victoria finală.
Descrierea mutaţiilor majore în curs poate continua pe sute de pagini. Într-un asemenea context internaţional în mişcare, bulversat, accidentat, România ar avea nevoie de adevăraţi politicieni, de adevăraţi diplomaţi, de adevăraţi slujbaşi ai interesului public. Dar România e slăbită de cămătari, de îmbogăţiţi peste noapte, de arendaşi, de lifte trădătoare, de caţavenci, de farfurizi, brânzoveneşti şi rică-venturieni. Cine are curajul azi să facă predicţii pentru ţara noastră ? Cum va arăta România peste cinci, peste zece ani ? Câţi locuitori va mai avea ? Se va afla în interiorul aceloraşi frontiere ? Dar mai ales cine e azi, aici şi acum, în stare să producă un proiect de ţară valabil, pe care să-l şi transpună în viaţă ? E vorba de adevărate proiecte de ţară, şi nu de programe de guvernare găunoase şi bombastice, compuse din palavre şi propagandă, precum cele ale lui Klaus Iohannis, Dacian Cioloş, Gabriela Firea, Liviu Dragnea sau Călin Popescu Tăriceanu.

 


luni 26 Noi 2018

Trista aniversare a unei mari izbânzi

Petru Romoşan       

În urmă cu doar câteva zile, ministrul român de Externe în funcţie, veteranul Teodor Meleşcanu, i-a strâns pe foştii miniştri de Externe, începând probabil cu Sergiu Celac, primul numit după Revoluţie, într-un conclav determinat de agravarea evidentă a relaţiilor internaţionale, poate şi de aniversarea centenarului Unirii. Tot foarte recent s-a stins din viaţă, la doar 57 de ani, unul dintre cei mai apreciaţi diplomaţi români, Mihnea Constantinescu, şef de cabinet şi consilier pentru cinci prim-miniştri postdecembrişti. Adrian Severin, şi el fost ministru de Externe, a publicat un scurt şi consistent raport în care detaliază dificultatea de a face politică externă pentru România postcomunistă, post-Ceauşescu. Într-un text foarte ofensiv („Nevoia solidarităţii naţionale în vremea fragmentării globale”), Adrian Severin ajunge cu analiza şi sinteza aproape la zi, după care… nimic. Viziunea acţiunii concrete a fostului ministru se stinge. Deşi pare să vorbească despre lucruri actuale, fostul ministru descrie mai degrabă acţiunea lui din trecut. Prezentul este, într-adevăr, foarte greu de instrumentat.
Şi nu e deloc întâmplător. Pentru că, după al doilea mandat obţinut cu forcepsul şi păstrat cu forţă externă (vezi referendumul din 2012) al fostului preşedinte Traian Băsescu, România nu pare să mai aibă vreo politică externă. Scopul celor două mandate încredinţate lui Băsescu pare să fi fost chiar acesta : stingerea oricărei politici externe a ţării noastre. Şi poate chiar mai rău. Pentru că „externii” au venit peste noi, au încercat şi de destule ori au reuşit să ne facă şi agenda internă. Spre exemplu, tot de curând, ultraliberalul Guy Verhofstadt, supranumit cândva „Baby Thatcher”, a venit chiar la Bucureşti să ne dea obraznic lecţii şi să ne vâre încă o dată pe gât penibilul raport MCV. Puţini sunt la Bruxelles înalţii funcţionari care au tupeul şi vehemenţa lui Verhofstadt. Poate doar reprezenantul micii Olande, comisarul Frans Timmermans, să-i mai poată sta alături.
Ultimii aproape treizeci de ani, cei de după căderea regimurilor comuniste din Europa, în URSS în primul rând, echivalează cu dereglementarea sistemului bancar şi cu triumful ordinii neoliberale, cu mondializarea (globalizarea) care a fost operată prin OMC, FMI, OCDE (din care România nu face parte), G20, NATO, UE, BIS (de la Basel) etc. În epoca mondializării, cu noua sa ordine neoliberală şi neoconservatoare, au fost prădători sau câştigători şi prădaţi sau înfrânţi. România concurează la locul întâi al perdanţilor în Europa, alături, probabil, de Serbia şi Grecia, cele două surori ortodoxe, şi, mai larg, alături de Libia şi Siria, în Nordul Africii şi în Orientul Apropiat, până mai ieri conduse de dictatori prieteni buni cu Ceauşescu. Mai bine să nu mai înşirăm ce am pierdut noi şi ce au câştigat de la noi marii prădători. Ca şi unii mai mici, dar la fel de vorace. Cel mai grav e că am pierdut o populaţie comparabilă doar cu cea pierdută de Siria, ţară aflată din 2011 într-un devastator război civil, în fapt, un război între marile puteri purtat pe teritoriul său.

continuare »


luni 19 Noi 2018

Europa, euro, eşec

Petru Romoşan       

Minunea n-a ţinut nici măcar trei zile. Nici votul împotriva României din Parlamentul European (au votat împotriva ţării şi europarlamentari români, pretinşi liberali, democraţi, „milenarişti” – în fapt, nişte cozi de topor ale neosecurismului antinaţional !), nici raportul MCV (scris, foarte probabil, de „statul profund” român prin pupăza lui de serviciu, Monica Macovei, şi prin alte pupeze şi alţi papagali neosecurici) nu mai preocupă pe nimeni. Nici pe europeni şi cu atât mai puţin pe cetăţeanul român obişnuit. Mult zgomot pentru nimic. Nu e mai puţin adevărat că românii au aflat cu această ocazie că ţara lor, România, nu mai e un stat suveran şi că guvernul de la Bucureşti, PSD-ALDE Dragnea-Tăriceanu-Dăncilă, e complet nedorit la Bruxelles. Deci UE, conform tratatului de aderare, nu mai bagă în seamă suveranitatea României, detestă şi respinge guvernul român rezultat în urma unui vot popular de nimeni contestat. Dar UE respectă deplin suveranitatea Noii Securităţi de la Bucureşti – din raportul MCV a fost eliminată orice referire la protocoalele SRI-Parchete şi acelaşi raport e foarte îngrijorat de soarta procurorului general Augustin Lazăr, un personaj din altă epocă dar care pare a reprezenta un etalon birocratic actual foarte potrivit pentru UE. Aşa cum a fost şi protejata lor, Laura Codruţa Kövesi, de curând debarcată de la şefia DNA şi înghiţită de neantul aparatului judiciar.
Am urmărit recent o nouă conferinţă a lui Emmanuel Todd despre Europa, Uniunea Europeană, despre euro, despre originea ideologiilor de azi care au o strânsă legătură cu tipul de organizare familială observată pentru ultimele secole în Franţa, Anglia, Germania, Italia, Rusia etc. Celebrul demograf şi antropolog e considerat astăzi de mulţi în Vest cel mai strălucit intelectual francez. Influenţa lui asupra tinerelor generaţii de studenţi şi cercetători din Franţa, Marea Britanie, SUA, Japonia, Germania e copleşitoare (unii îl cunosc doar ca mentor principal al celebrului economist Thomas Piketty). Mi-am notat doar câteva dintre observaţiile lui Todd şi voi încerca să le prezint aici pe scurt.
Prin reunificarea Germaniei, SUA, Marea Britanie şi Rusia au pierdut controlul pe care-l aveau asupra ţării care a declanşat cele două războaie mondiale devastatoare. Franţa, deşi a patra armată de ocupaţie postbelică în Germania, nu se pune la socoteală pentru că încă din primul mandat al lui François Mitterrand, la începutul anilor ’80, a încercat fabricarea unui atelaj improbabil, cuplul franco-german, care astăzi e un foarte dezechilibrat cuplu germano-francez. Atât SUA, cât şi Franţa s-au iluzionat că pot controla întreaga Europă folosindu-se de Germania, dar lucrurile au ieşit altfel. Germania s-a folosit de construcţia europeană pentru a ieşi din condiţia de protectorat american, iar în ultimii ani, încet dar sigur, a acaparat statutul de putere economică dominantă în Europa.

continuare »


compania
DE LECTURA

Introducerea autorului

Noi mărturii despre
România penală (2013-2017) 

Politică, justiţie şi servicii secrete în ofsaid

A spune adevărul, chiar dacă e trist

Cu aproape patru ani în urmă, Editura Compania mi-a publicat cartea România penală văzută de un senator fost procuror, care cuprinde declaraţii politice şi interpelări pe care le-am făcut în Senatul României în perioada 2010-2013. Cele mai multe dintre ele îi priveau pe protagoniştii guvernării portocalii (preşedintele Traian Băsescu, premierii Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu, ministresa Elena Udrea) şi pe şefii principalelor unităţi de parchet (Parchetul General, DNA, DIICOT), serviciilor secrete (SRI, SIE, SPP, STS) şi ai altor instituţii de forţă (MAI, ANAF, ANI, CCR). Concluzia cărţii era că în timpul regimului Băsescu a fost constituit un grup infracţional organizat la cel mai înalt nivel statal şi că în fruntea principalelor instituţii din ţara noastră au fost promovaţi, în baza principiului nulităţilor controlabile, oameni relativ tineri, cu pregătire precară, mediocră şi experienţă redusă, care erau, de regulă, şantajabili şi au manifestat obedienţă faţă de tutorii şi protectorii lor politici. Cartea se încheie cu declaraţii şi interpelări din 2013 în care i-am avut în cătare pe liderii principali ai PSD, respectiv pe Victor Ponta, în calitate de preşedinte al PSD şi prim-ministru al guvernului României, şi pe Liviu Dragnea, în calitate de secretar general al PSD, vicepremier şi ministru al Dezvoltării Regionale.
Majoritatea afirmaţiilor mele au fost confirmate de evoluţiile ulterioare, inclusiv de dezvăluirile mai recente ale fostului deputat Sebastian Ghiţă, ale fostului colonel SRI Daniel Dragomir şi ale jurnalistului Dan Andronic, directorul ziarului Evenimentul zilei. România a devenit un stat aproape eşuat după cele două mandate prezidenţiale ale lui Traian Băsescu. Chiar şi acesta a recunoscut anul trecut că România a devenit un stat mafiot şi un stat poliţienesc. De la statul clientelar din timpul guvernării Năstase s-a ajuns la statul mafiot sub preşedinţia lui Băsescu, iar în ultimii ani tendinţa este evoluţia spre un stat disciplinar, poliţienesc. Statul de drept a intrat sub controlul binomului SRI-DNA, care a dominat Parlamentul, guvernul, justiţia, administraţia publică şi presa. Şefi de servicii secrete în tandem cu şefi de unităţi de parchete au ajuns să destructureze partide politice şi să constituie partide noi, de tip balama, ca UNPR, pentru a configura noi majorităţi politice, şi chiar să impună liderii unor partide, ca în cazul fostului preşedinte al PSD, Victor Ponta. Lupta anticorupţie a derapat spre răfuieli politice şi a intrat într-o fundătură după denunţarea protocoalelor care au instituţionalizat binomul SRI-DNA. Justiţia scârţâie din toate încheieturile şi trebuie resetată, după cum a spus-o însuşi actualul ministru de Justiţie, Tudorel Toader. Încrederea românilor în justiţie şi în instituţiile de forţă a scăzut considerabil.
Instituţionalizarea şi eficienţa binomului SRI-DNA au fost confirmate de rapoartele de activitate ale SRI pe anii 2009 şi 2013, în care au fost menţionate echipele operative mixte pro­curori-ofiţeri SRI şi s-a consemnat că juriştii SRI i-au ajutat pe procurorii DNA să instrumenteze 462 de dosare în 2013, inclusiv sub aspectul încadrării juridice. Conform unei analize realizate de profesorul universitar şi avocatul Radu Chiriţă, între 2010 şi 2015 în România au fost adresate instanţelor de judecată 109 946 de solicitări pentru mandate de interceptare telefonică, din care au fost aprobate 102 729 (93 %), ceea ce înseamnă că au fost interceptate minimum 300 000 de persoane (luând în calcul o medie de trei persoane interceptate pe un mandat). Potrivit rapoartelor anuale de activitate ale SRI, în perioada 2005-2015 Serviciul a pus în executare peste 250 000 de autorizări pentru interceptarea comunicaţiilor, numărul acestora cres­când de la un an la altul şi ajungând în 2014 să fie de 11 ori mai mare decât în 2005. SRI a devenit campion mondial la ascultat, dacă avem în vedere analiza statistică a Fundaţiei Friedrich Ebert Stiftung România, potrivit căreia SRI a solicitat şi a obţinut de 16 ori mai multe mandate de siguranţă naţională decât FBI, raportat la populaţia României, care este de circa 16 ori mai mică decât cea a Statelor Unite ale Americii, în condiţiile în care prima putere a lumii se confruntă cu ameninţări la siguranţa naţională mult mai numeroase şi mai grave.

continuare »


Fascinaţia ineditului : Ultima boemă
bucureşteană, de Mihai Neagu Basarab

Delia Marc

Copil fiind (nu cutreieram păduri ☺), eram cu ochii larg deschişi şi cu urechile ciulite în sala de aşteptare şi în cabinetul de dentist al tatălui meu, din Piaţa Victoriei – Ilie Pintilie – fost Bonaparte – actual Iancu de Hunedoara ☺.
Şi nu numai acolo, ci şi în curte, la “găzăria” care aparţinuse Garajului şi Depozitului de produse petroliere ale bunicului meu.
Şi nu numai acolo, ci şi la renumita cârciumă a lui Jerca, de pe Clopotarii Vechi colţ cu Povernei (demolată şi ridicat de curând un Boutique Hotel-Restaurant Vogue), unde mă aciuiam uneori lângă bunicul meu.
În aceste trei locuri veneau personaje interesante ale timpului trecut şi prezent în acei ani ai deceniilor şase şi şapte ai secolului trecut.
Veneau pictori şi poeţi care îşi plăteau uneori tratamentele şi consumaţia cu rodul talentului lor (pereţii de la Jerca erau renumiţi pentru lucrările şi semnăturile iluştrilor pictori şi graficieni care îi călcau pragul).
Veneau armeni, ruşi albi de viţă nobilă şi polonezi de asemenea, veneau greci de-ai lui Manolis Glezos, evrei foşti combatanţi în Spania – într-un cuvânt, refugiaţi din varii motive din ţările lor de baştină.
Se discuta în şoaptă, deşi se mai ridica uneori vocea şi fiecare avea educaţia conversaţiei – se ascultau cu respect unul pe celălalt.
Nu ştiam pe atunci cât de norocoasă şi nenorocoasă eram deopotrivă.
Nu ştiam pe atunci că mulţi dintre cei întâlniţi şi ascultaţi făceau parte din boema bucureşteană. Dar mi-am amintit mereu momente, fragmente, nume, figuri…
Iată de ce m-am grăbit să citesc acest volum subţirel la prima vedere, dar dens în conţinut, semnat de Mihai Neagu Basarab.
De profesie medic, cu specializare in psihiatrie (doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar în psihiatrie în 1990) şi cu specializare şi în homeopatie şi acupunctură, Mihai Neagu Basarab s-a aplecat încă din anii tinereţii asupra scrisului, debutând în proza SF, apoi dramaturgie, traduceri, cronici, rubrici permanente în reviste serioase, publicând volume de literatură şi de medicină. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1972. Din anul 1990 s-a stabilit la Freiburg, în Germania, concentrându-se asupra carierei medicale, dar şi asupra scrierilor sale de literatură, eseuri şi memorialistică.

continuare »


Stimate vizitator,

Cum ştiţi, probabil, la 25 mai 2018 intră în vigoare Regulamentul European 2016/679
privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal
şi libera circulaţie a acestor date (GDPR).

Editura Compania doreşte să vă poată informa despre noutăţile sale editoriale (prin newsletter trimis pe e-mail) şi să vă poată expedia cărţile pe care le comandaţi.

Pe lângă e-mail, comanda implică pentru noi prelucrarea şi conservarea şi a altor date
ale dumneavoastră cu caracter personal (nume, prenume, domiciliu, număr de telefon), respectând măsurile de securitate impuse de normele europene.

Dacă doriţi şi dumneavoastră să primiţi înştiinţări despre noutăţile noastre editoriale(newsletter), vă rugăm să vă manifestaţi explicit opţiunea :

DAŢI CLICK AICI şi astfel veţi rămâne abonaţi la newsletter-ul nostru.

În cazul în care nu vom primi din partea dumneavoastră acest acord clar exprimat, nu vă vom putea expedia cărţile pe care ni le comandaţi şi nici comunica titlurile recent apărute la noi.

Vă stăm la dispoziţie pentru orice informaţii suplimentare pe această temă.

Cu cele mai bune gânduri,
Editura Compania

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153 Bucuresti
Tel. editura : 021 223 23 28  Fax : 021 223 23 24
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37    021 223 23 25
E-mail : editura.compania@gmail.com  compania@rdslink.ro
www.compania.ro
Blog : www.compania.ro/blog


Despre o carte „cu titlu provizoriu”

Dr. Vlad Stroescu

Toamna trecută am primit, pe adresa redacției, o carte. Pseudonimul autoarei, deşi foarte sonor – Maia Levantini – nu suna cunoscut, aveam să aflu că e vorba de un debut. Iar titlul mi s-a părut prea lung şi redundant: Cu titlu provizoriu: Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România. Serios, cuvântul „titlu” chiar în titlu? Şi două subtitluri? Doar citindu-l, am crezut, de altfel, că am aflat tot ce trebuia să ştiu: că e vorba despre plecat din ţară, de întors în ţară, că personajul e melancolic şi, mai rău, psihiatru. Cum stau toată ziua în compania unui psihiatru de care nu am cum să scap – arta de a scăpa de tine însuţi este extrem de complexă şi rafinată şi eu nu sunt măcar un ucenic talentat –, am pus cartea pe raftul de la serviciu, amânând-o pentru o dată neprecizată. Mi-era şi cam teamă să o deschid, poate din acelaşi motiv pentru care, de la Moartea domnului Lăzărescu încoace mi-e teamă să văd filme româneşti: nu cumva să mă duc la cinema şi să constat că în loc de ecran e o imensă oglindă panoramică.
Întâlnirile mele cu cărţile sunt rareori întâmplătoare şi orice carte bună îţi schimbă viața, aşa încât oricât aş încerca eu să întârzii întâlnirile astea, din lene sau inerţie, până la urmă ele tot au loc. Într-o zi însorită de ianuarie, ajutat de mai multe circumstanţe, m-am trezit că deschid volumul şi încep să citesc. Şi ce mai surpriză am avut. Am absorbit pe nerăsuflate odiseea acestei colege, între vechi şi nou, între matrice şi străinătate, între disperare şi exaltare (deşi nici exaltarea nu e tocmai fericită). Îmi măsor cuvintele: şi Odiseu s-a întors şi apoi a plecat iar, nici el nu-şi găsea liniștea. Ajuns la sfârşit, am avut impresia de neterminat sau de abia început.
Nu ştiu cât de reală e Maia Levantini/Mona Dumitrescu (numele personajului principal care, totuşi, e mereu la persoana întâi) şi cât e un compozit de realităţi paralele, un amalgam de persoane autentice, căci o bucăţică din ea eram cu siguranţă şi eu. Copil antedecembrist, psihiatru postdecembrist care descoperă că, odată deschise porţile închisorii regimului comunist, deasupra sunt un şir lung de închisori, precum balenele concentrice ale lui Marin Sorescu sau lanţul coliviilor lui Dan Verona. Şi tot precum Iona, eroina nu încetează să caute ieşiri, fie pe dinăuntru, fie pe dinafară. Înăuntru e „marea cultură”, Kant şi Dostoievski, cu care figuri binevoitoare de profesori au „mobilat-o” ca să facă faţă orizontului cenuşiu comunist. Înăuntru mai e şi moartea. În afară sunt Bucureştii, Spitalul de Psihiatrie Obregia, policlinica de la Apaca şi, mult mai departe, pe alte planete, Franţa şi America. La capăt, absurdul şi aleatoriul universal.
E greu să pun punctul pe „i” şi să încadrez cartea asta. Or fi memorii? Ficţiune simplă nu e, pentru că e prea multă autenticitate: m-am speriat de-a dreptul recunoscând scenele şi obiceiurile de la Spitalul Obregia. E şi o curiozitate antropologică aici: în fiecare călătorie, articularea dintre străin şi familiar e minuţios construită. Dar nu e nici neoreportaj, e prea subiectivă pentru aşa ceva.
De fapt, dincolo de încadrări stilistice, ce şochează în carte e deschiderea absolută. Înţeleg de ce autoarea (sau autorul) se protejează (nu cunoaştem identitatea lui reală): eu unul nu aş fi avut curajul să vorbesc despre mine în felul ăsta, fără rezerve. Nici despre alţii – reflex de psihiatru, poate. Dar şi mai uimitor e felul elaborat în care deschiderea e construită: e ca şi cum omul din spatele discursului ar încerca permanent să se ascundă după limbaj şi ar eşua, calculat, de fiecare dată. Avem aici un discurs adesea ultracult, încărcat de referinţe livreşti, dar în acelaşi timp detaşat şi autozeflemitor, chiar balcanic pe alocuri. Avem simţ al umorului simultan cu cel al tragicului, adesea, de ce nu, în aceeaşi frază. Avem artificii stilistice ce includ tabele de contingenţă şi parodii după balada Mioriţa. Şi deşi e meşteşug în toată afacerea, iubeşti imperfecţiunile, pentru că ele arată că nu e doar făcătură scriitoricească. E foarte greu să fii sincer fără să cazi în patetism şi în fals. Limbajul de azi e atât de amăgitor încât adesea e suficient să deschizi gura şi ai şi eşuat, te-ai şi alienat. Dar Maia Levantini reuşeşte atât de bine, încât o vom pune în acea rară categorie de medici-scriitori unitari, fără sindrom de personalităţi multiple, care vorbesc pentru că noi, ceilalţi medici, nescriitori, nu putem să o facem.

Text preluat din Viaţa medicală, 31 ianuarie 2018


Lucifer şi Lucia Ferescu
sub steaua dimineţii

Vladimir Bulat

Într-un recent interviu acordat canalului Radio România Cultural, pictorul și scriitorul Petru Vintilă jr. afirma că pseudoromanul Lucia Ferescu sau Steaua dimineții, 2016, a fost inițial un soi de eseu, topit ulterior în capitolul al treilea al acestei scrieri. A mai spus că acelei narațiuni îi lipseau dialogurile, vocile unor personaje care să facă mai perceptibilă și mai vie cavalcada ideilor, informațiilor și acțiunilor din cuprinsul acestei scrieri care debutează într-o toridă zi a lui 1835 și se încheie tot într-o zi de iulie a anului 2060.
Să recitim pasajele din acest pseudoroman : „Ziua aceea de iulie a anului 1835 pogorâse asupra Bucureștilor o căldură cumplită. Soarele parcă se topise pe cer, aerul ardea ca o văpaie de cuptor și întreaga fire încremenise, lipsită de cel mai slab firicel de vânt. Vipia alungase de pe ulițe deopotrivă oameni și animale, toţi și toate căutând o umbră anemică de iluzorie răcoare. Marele târg se pustiise, vlăguit, și amorţise sub lava ce se revărsa necontenit din soarele nemilos” (pag. 17) ;
Ziua aceea de iulie a anului 2060 pogorâse asupra Cetății Eterne o căldură cumplită. Încă de la primele ore ale dimineții, soarele parcă se topise pe cerul de un albastru spălăcit, înfierbântând nefiresc pământul. Aerul frigea ca o văpaie de cuptor încins la roșu, indicând iluzia unor torente invizibile de lavă ce se revărsau peste Cetatea Eternă” (pag. 314).
Între aceste două zile de iulie se întinde o fantasmagorică urzeală narativă, care te face să o parcurgi cu sufletul la gură, uitând de secole, biblioteci, geografii, școli, apartenențe religioase etc. Petru Vintilă jr. și-a scris, am putea spune, romanul vieții ; a spus în el cam tot ce crede, știe, cunoaște, cam cum vede el șarpanta întregului univers, din care pământul e doar o fărâmă zguduită de controverse, neliniști, războaie, convulsii, cataclisme, molime, secretomanie și fanatism, din care, în esență, înțelegem că „mântuirea nu este ce pare a fi” (pag. 68).

continuare »


Cuvântul lui Dumitru Constantin Dulcan la lansarea volumului Lucia Ferescu
sau Steaua dimineţii
de Petru Vintilă jr. –
5 aprilie 2017

Această carte este o adevărată enciclopedie a culturii umane, scrisă cu o înaltă luciditate intelectuală şi născută după un lung travaliu de documentare, de facere şi de informare. După cum precizează autorul, cartea este un semiroman cu personaje luate din realitatea actuală şi din cea a secolelor trecute, pe care le înfăţişează trăind concomitent atât în lumile arhaice specifice istoriei secolelor XVIII şi XIX româneşti, cât şi în cele moderne.
Acţiunea romanului se petrece pe locul numit înainte Dealul Spirii, demolat pentru a se construi actuala Casă a Poporului. L-am prins şi eu înainte în forma sa rustică şi pitorească, cu case, multe neetajate, înconjurate de grădini cu dalii, crizanteme şi trandafiri, cu o viaţă semipatriarhală între vecinii care se cunoşteau din copilărie. Ca medic, i-am tratat pe mulţi dintre cei care au fost dezrădăcinaţi din casele lor şi nu s-au mai putut împăca cu noul statut impus cu forţa.
Riguros, aproape până la obsesie, întocmai ca un cercetător de nivel academic, Petru Vintilă jr. se foloseşte de personajele sale pentru a face o lungă incursiune în istoria religiilor, a sistemelor filosofice, a tradiţiilor spirituale şi, la modul general, a întregii gândiri şi culturi umane înscrise sub semnul marilor înfăptuiri dar şi al dramelor, al nefericirii, ca şi al rarelor clipe de linişte. Cartea lui Petru Vintilă jr. este un memento mori care îndeamnă la meditaţie asupra măreţiei şi limitelor omeneşti, un adevărat fluviu balzacian de întrebări şi răspunsuri.
Cartea este în acelaşi timp un compendiu al culturii umane, văzută cu un ochi ager, meticulos şi lucid. Spre deosebire de tendinţa actuală de a trata orice subiect căutând să-i reliefeze doar umbrele – reale sau imaginare –, Petru Vintilă jr. se înscrie într-un realism pe care l-aş numi onest, corect şi responsabil.
Dincolo de istoria contradictorie a lumii, Petru Vintilă jr. ne oferă în acelaşi timp măsura talentului său prin imagini care se lipesc de retina sufletului. Iată doar două exemple : « … câteva icoane vechi, zgrăvite naiv, în tonuri pastelate le insuflau oaspeţilor osteniţi de drum un calm patriarhal şi o linişte de început de lume. » Sau : « … căldura sobelor aromea a mere și gutui păstrate pentru iarnă. » Mie îmi amintește de lectura « Cronicilor optimistului și pesimistului » ale lui G. Călinescu, în care doar câteva linii de condei te transportau instantaneu într-o lume a visării.
Rigoarea și participarea afectivă cu care descrie relicvele vechilor civilizații găsite pe meleagurile noastre (Cucuteni, Gumelnița, Hamangia – datate la 6-10 000 de ani) mie personal îmi spun foarte mult despre educația primită în familie și despre rădăcinile străbunicilor săi înfipte solid în acest sol, chiar dacă, probabil, unele semințe ar fi putut avea și alte obârșii.
Cartea se încheie într-o notă apocaliptică. Personal, vreau să cred nu în dispariția lumii, ci în sfârșitul unei mentalități, al unui mod de gândire absolut periculos. Dacă nu ne schimbăm modul de gândire, care este tributar unui realism naiv, vechi de când lumea, nu avem șanse de supraviețuire în condițiile în care este suficientă o singură apăsare pe buton pentru ca întreaga omenire să se transforme în scrum. Tocmai pentru a evita acest catastrofal final este nevoie de o nouă paradigmă, o Nouă Spiritualitate, în acord cu psihologia umană, cu biologia noastră și cu, dați-mi voie s-o spun, cu voința Universului. Universul ne vrea ființe vii prin care se experimentează pe sine, și nu tăcerea cenușii spulberată-n vânt.
Iată deci ce misiune are această carte : este o excelentă chemare la trezirea spirituală. Vă invit s-o citiţi cu răbdarea şi bucuria cu care Petru Vintilă jr. ne-a dăruit-o scriind.



O carte pe zi

Cronica lui Valentin Protopopescu la Radio România Cultural despre volumul lui Petru Vintilă jr., Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii

Uneori, aşchia nu sare departe de trunchi. Acest adagiu se confirmă 100 % în cazul lui Petru Vintilă jr., demn fiu al tatălui său, scriitorul şi plasticianul Petru Vintilă. Ca şi părintele lui, « juniorul » s-a consacrat drept un excelent grafician, pictor şi fotograf, iar acum, iată, la vârsta de 62 de ani, debutează cu roman, călcând şi în acest plan pe urmele înaintaşului. Cartea sa, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, subintitulată programatic « pseudoroman », apare la Editura Compania din Bucureşti.
Nu voi stărui asupra remarcabilei stilistici, uneori purtând patina străvechimii retorice pentru a reconfigura o atmosferă, una vai, pierdută azi, a bătrânului Bucureşti boieresc. De asemenea, nu voi sublinia agerimea şi acuitatea dialogului, detalii evidente cititorului avizat.
Acestea sunt instrumente pe care autorul nostru le stăpâneşte la perfecţie, semn că le-a exersat cu asupra de măsură decenii la rând, romanul său fiind de fapt un exerciţiu de stil şi de construcţie ce s-a consumat într-o mare unitate de timp, una care a presupus reluări şi reveniri, cizelări şi perfecţionări. Observaţia mea cronologistă este, de altfel, atestată şi de sumara bibliografie de la final, una de-a dreptul impresionantă, la rigoare doar faţa vizibilă a aisbergului, detaliu care reflectă fără doar şi poate complexanta erudiţie a scriitorului. Iar dacă voi spune că Petru Vintilă jr. este nepotul comparatistului şi mitanalistului Victor Kernbach, atunci orientarea şi miza demersului său devin încă şi mai transparente.
Deşi carte de ficţiune, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii serveşte ilustrării unei teorii cosmogonice şi civilizatorii, fără a cădea însă într-un tezism supărător, căci retorica şi vioiciunea auctorială salvează aceste rânduri de balastul unor teoretizări greoaie. Însă exact din acest motiv subtitlul de „pseudoroman” este unul integral justificat, căci istoria fabuloasă a personajului Lucia Ferescu stă ca pretext pentru ilustrarea viziunii OZN-iste dezvoltate de autor cu privire la originile şi ţelurile umanităţii. Da, despre civilizaţii extraterestre este vorba în romanul lui Petru Vintilă jr. şi despre interacţiunea istorică a acestora cu diferitele seminţii, culturi, epoci şi religii, pe care toți prezumaţii ET le-au inspirat.
Însă, atenţie, abordarea auctorială, deşi clar de tip speculativ-ipotetic, nu este una de almanah Anticipaţia, ci se bucură de greutatea intelectuală şi de substanţa unui distins comparatist şi metafizician. Pentru romancier, miza este deosebită, el face filosofie în sens ontologic, căutând o explicaţie plauzibilă pentru complexitatea derutantă a culturii şi civilizaţiei omeneşti de la începuturi şi până astăzi. Literatura de ficţiune devine, în acest context precis, doar un instrument, o cale pentru a elabora şi rafina o construcţie cosmogonico-ontologică la fel de pertinentă ca oricare alt edificiu ce explică naşterea şi evoluţia lumii pe căi cognitiv-speculative.
Aşa cum afirmă personajul central, Lucia Ferescu, « … civilizaţiile nonterestre… folosesc corpurile spirituale umane anume pregătite pentru a-şi perpetua şi perfecţiona speciile, ele fiind de multă vreme în imposibilitatea de a se reproduce pe cale naturală. Extratereştrii sunt cei care le-au indus oamenilor primitivi din preistoria noastră ideea existenţei unei lumi supranaturale, populată cu fiinţe misterioase, imateriale. Acesta este motivul pentru care religiile s-au impus ca sisteme logice. Asemănările între religii se datorează faptului că informaţiile transmise oamenilor prin revelaţie aparţin unui program unic, iar deosebirile sunt rezultatul firesc al diversităţii celor peste 70 de civilizaţii extraterestre care conlucrează la acel program. »
Nu am de unde să ştiu dacă autorul are sau nu dreptate, dar un lucru e sigur : romanul său, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, ţine de specia nobilă a thrillerului intelectual, cu nuanţe SF şi fantasy de cea mai bună calitate. În plus, pentru cititorii care iubesc Bucureştiul, aceștia au a descoperi în paginile semnate de Petru Vintilă jr. locuri, aspecte şi momente astăzi dispărute dar care au făcut cândva gloria şi farmecul unui oraş străvechi şi misterios.


Despre deschidere şi înţelepciune în politica externă

Doi înţelepţi şi cărturari români trec în aceste zile pragul vârstei de 90 de ani : istoricul Dinu C. Giurescu, la 15 februarie, şi diplomatul Mircea Maliţa, la 20 februarie. Ambii, membri ai Academiei Române, autori ai unor scrieri de referinţă “atingătoare”, cum ziceau istoricii mai vechi, la istoria modernă şi contemporană a ţării, dar şi cu deschideri de folos vital pentru viitorime. Nonagenarii de astăzi sunt prieteni de demult, cu toate că au avut căi diferite în viaţă ; cum observa, ca editor al lor, prozatoarea Adina Kenereş : “unul stătea pe creasta României, frecventa elitele conducătoare, organismele internaţionale şi o scenă globală”, iar celălalt, “ţintuit la baza muntelui, se străduia să supravieţuiască în rândurile elitei intelectuale de care tocmai se lepăda regimul în acei ani”. Dar fiecare pe frontul său de luptă, fie acesta în spatele uşilor capitonate ale cabinetelor secrete ale puterii şi pe culoarele (la propriu) politico-diplomatice sau în liniştea, aparentă sau nu, a mesei de scris ori a bibliotecilor şi arhivelor, au înţeles să-şi facă neîntrerupt misiunea faţă de ţară, chiar în împrejurări neprielnice sau ostile, până ce a venit, în sfârşit, libertatea, dar, odată cu ea, şi alte sfidări, primejdii şi perfidii.
Cu câţiva ani în urmă, la o vârstă încărcată de erudiţie şi experienţă personală fără egal, numele celor doi prestigioşi autori  s-au regăsit pe coperta unei cărţi care reconstituie, cu informaţie în mare parte inedită, dar mai ales cu învăţăminte pentru factorii de putere de la Bucureşti, o clipă astrală din istoria încă fierbinte a României. Dar câţi dintre noi au cunoştinţă de cartea “Zid de pace, turnuri de frăţie” (două versuri din Dosoftei), alcătuită de aceşti autori iluştri şi apărută în 2011 la Editura Compania ? Cartea rememorează, în esenţa ei, “etapa cea mai rodnică a diplomaţiei române post-1945” – cum o defineşte istoricul, un segment istoric caracterizat printr-un proiect şi o strategie politico-diplomatică menite să asigure, în ultimă instanţă, supravieţuirea  ca stat independent a României. Acest proiect nu se va regăsi însă niciodata ca atare, explicit şi în toată complexitatea sa, nici în arhivele, fie ele şi cele mai secrete, ale României sau ale vreunui alt stat ori serviciu de informaţii, fie el oricât de redutabil. De ce ? Pentru simplul motiv că acest proiect a fost gândit, elaborat, detaliat şi aplicat de câţiva lideri de vârf ai vremii (în primul rând Maurer, afirmă autorii cărţii), dar acest proiect de ţară a existat şi poate fi reconstituit, pentru a-l şti şi cei de azi, şi viitorimea. Este ceea ce au facut, de altfel, în cartea lor, cei doi academicieni.  “Respectând cerinţele şi limitele balanţei de forţe între Est şi Vest, diplomaţia română şi-a constituit un spaţiu de acţiune cu notabile rezultate, recunoscute de partenerii de dialog din URSS, China, Vietnam, India, din Europa de Vest, Canada şi Statele Unite ale Americii” – sintetizează istoricul.
Un trecut ce obligă a fi nu doar evaluat cu responsabilitate şi discernământ, fără bufeuri şi isterii politicianiste, ci şi folosit în buna şi vechea – totuşi – tradiţie a diplomaţiei româneşti. Complexa, cumplita, dramatica şi – încă – deconcertanta perioadă abia încheiată (la scara istoriei) dintre 1945 şi 1989, numită impropriu “perioada comunistă” sau a “regimului comunist” (care comunism, cât comunism ?), îşi asteaptă în continuare dreapta ei judecată, în toată bezna dar şi cu toate fascicolele sale de lumină, o evaluare pe cât de necruţătoare, pe atât de credincioasă adevărului (căci aşa-zisul “proces al comunismului” rămâne un simulacru penibil, cu tot girul prezidenţial obţinut).
La capătul evocării “deceniului deschiderii”, cu momentele sale dramatice (la care a participat direct pe partea politico-diplomatică), precum criza rachetelor din Cuba sau intervenţia din Cehoslovacia, diplomatul aşază o seamă de învăţăminte pentru cei ce fac şi vor face politica externă a României : convingeri ferm exprimate şi susţinute într-un dialog internaţional (din păcate) asimetric, dar evitarea tonului confruntaţional ; apărarea atributelor esenţiale ale statului ; dar şi transparenţa faţă de propriul popor atunci când se impun mari decizii de politică externă a ţării. După intrarea în NATO şi UE, apreciază diplomatul, Bucureştiul n-a mai performat corespunzător în politica externă şi “dacă lucrurile vor continua pe aceeaşi direcţie, în curând, în 10-15 ani, statul român şi societatea românească vor exista doar ca denumire, nu ca o realitate efectivă”.
O asemenea carte îşi cere reeditarea şi pentru celebrarea, şi în acest fel, a iluştrilor sărbătoriţi din acest moment, dar şi pentru că mesajul cărţii tinde să devină şi mai imperativ.

Sursa : Magna News,
19 februarie 2017


Foto atelier L. Waisman, circa 1910