OPINII IN
compania lui ...

vineri 29 Mai 2020

Sfârşitul mascaradei

Petru Romoșan

Zisa pandemie e pe o panta descendentă peste tot în Emisfera Nordică. Se va deplasa coronavirusul în Emisfera Sudică ? Nimeni nu ştie. Şi nimeni nu mai crede într-un al doilea val, lucru prevăzut de adevăraţii şi puţinii oameni de ştiinţă care contează. Puterea de răspândire, de infectare a SARS-CoV-2 slăbeşte vizibil în Europa şi în America de Nord. Unele ţări s-au deschis şi la turism (Grecia), altele, printre care şi România, anunţă ridicarea treptată a restricţiilor, a carantinei, a „lazaretului” generalizat, a brutalului arest la domiciliu, precum şi renunţarea la măşti, la mascaradă. Preşedintele american Trump a redistribuit un mesaj care spune că masca reprezintă „cultul tăcerii, sclavie şi moarte socială”.

În schimb, activitatea pare mult mai greu de repornit, mai ales comerţul. Brutalizarea psihologică a populaţiei prin mass-media, prin televiziuni, prin conferinţe de presă agresive ale autorităţilor medicale şi politice pare să lase urme greu de înlăturat, cicatrici adânci. Distanţarea fizică s-a transformat într-adevăr într-o periculoasă distanţare socială. Psihologii, psihiatrii, medicii de familie, medicii specialişti vor avea mult de lucru, iar familiile, mari bătăi de cap cu unii dintre membrii lor. Laboratoarele farmaceutice nu vor găsi molecule noi, un nou tratament pentru virusul „apocaliptic” din 2019-2020, dar îşi vor mări producţia de calmante, antidepresive, sedative, anxiolitice, somnifere.

S-au „golit” (prin decese) iresponsabil, criminal, unele în intregime, azilurile, casele de sănătate destinate seniorilor, mai ales cei de vârsta a patra, cu precădere în Italia şi Franţa, ţări bogate, dezvoltate şi cu cheltuieli pentru sănătate pe măsură, dar se vor umple, la ei şi la noi, cam peste tot, instituţiile care se îngrijesc de sănătatea mintală, casele de recuperare medicalizate. Pensionările anticipate din motive de boli nervoase riscă să crească exponenţial.

Deocamdată, magazinele redeschise de doar câteva zile sunt puţin frecventate, chiar şi supermarketurile alimentare sunt mai goale de clienţi decât la începuturile crizei sanitare, deşi mărfurile sunt la locul lor. Lucru constatat şi în China, unde epidemia a fost controlată mai devreme şi unde activitatea a repornit de mai mult timp. Guvernanţii români, aflaţi cam de când au venit la putere, de prin noiembrie trecut, într-o cursă a morţii, a împrumuturilor cu cele mai mari dobânzi de pe piaţă, nu au făcut nimic pentru cei mai săraci şi nici pentru întreprinderile mici şi mijlocii, dintre care cele mai multe sunt româneşti. Guvernul Iohannis-Orban pare mai degrabă preocupat de soarta băncilor şi a multinaţionalelor prin ajutoare, prin credite şi garanţii, bănci şi multinaţionale de care se ocupă oricum şi autorităţile din ţările lor de origine. Dar, de fapt, în afara terorismului medical din comunicate, conferinţe, prezenţe pe televiziuni, autorităţile române nu mai par capabile de vreo altă acţiune.

În SUA, confruntarea preşedintelui Donald Trump cu autorităţile medicale şi cu sponsorii lor, printre care Anthony Fauci şi Bill Gates, cu laboratoarele farmaceutice, cu Big Pharma, cu guvernatorii democraţi ai statelor americane a luat nişte proporţii epice. Preşedintele Trump a deschis prin ordin toate lăcaşurile de cult ale tuturor confesiunilor, a sancţionat Facebook şi Twitter pentru cenzura ideologică, partizană pe care o practică abuziv, s-a tratat preventiv cu hidroxiclorochina recomandată de doctorul francez Didier Raoult. Şi a făcut încă destule altele, fiind zilnic în activitate contra crizei sanitare şi a celei economice, mereu în sensul protejării populaţiei, inclusiv cu bani cash. Oraşul Minneapolis (din Minnesota) a fost devastat într-o noapte, în urma unui incident rasial cu poliţia acum trei zile, cu magazinele, supermarketurile şi clădiri publice, inclusiv o secţie de poliţie, devalizate, cu mari pagube materiale, distrugeri şi incendii.

Tratamentul cu hidroxiclorochină a fost interzis zilele trecute în Franţa prin ordin de ministru după ce prof.dr. Didier Raoult şi echipa sa de 600 de medici şi specialişti de la IHU Méditerranée Infection din Marsilia au testat cca 50 000 de oameni, au tratat aproape 4 000 de bolnavi Covid-19 şi au avut cea mai mică mortalitate din Europa, incomparabil mai mică decât în Bazinul Parizian (Île-de-France) şi în Nord-Estul Franţei. Hidroxiclorochina (nume comercial frecvent Plaquénil) continuă să fie folosită, în schimb, de armata franceză, în China şi în toată Asia, în SUA, Marea Britanie, în Africa şi mai peste tot. Înainte de declanşarea crizei Covid-19, Plaquénil era în vânzare liberă în farmacii atât în Franţa, cât şi în România, şi fusese folosit fără probleme de peste 1 miliard de oameni din lumea întreagă. Expertul în antropologie medicală stabilit la Geneva Jean-Dominique Michel prezintă contextul bizarei interdicţii, tardive de altfel, căci epidemia s-a cam încheiat, a tratamentului aplicat de dr. Raoult :

„Pentru guverne (şi pentru guvernul francez în special), eficacitatea tratamentului de la Marsilia poate să deschidă poarta unor plângeri masive pentru non-asistenţă la persoană în pericol şi chiar pentru omicid involuntar sau din neglijenţă. Din nou, nimic din ordinea juridică şi a jurisprudenţei în Sănătate nu poate justifica privarea de dreptul de a prescrie a medicilor generalişti. Şi, dacă au rezultat mii de morţi, acesta este un caz de proces penal împotriva unor miniştri şi directori din Sănătate implicaţi. Numărul de procese care se întrevede e impresionant şi înţelegem că a devenit o luptă pe viaţă şi pe moarte (a struggle for life), nu mai contează mijloacele pentru aceşti (i)responsabili. Adevărul nu mai este o prioritate. Pentru industria farmaceutică, eficacitatea hidroxiclorochinei ar pune capăt tuturor perspectivelor de câştig gras fie printr-un mijloc novator (Remdesivir a fost un fiasco), fie printr-un vaccin impus populaţiei mondiale : 8 miliarde de doze înmulţite cu atâţia dolari ar da o mare poală de bani” („Hydroxychloroquine : The Lancet dans de sales draps...”, jdmichel.blog.tdg.ch, 24 mai 2020).

”Studiul publicat de The Lancet : Cine l-a finanţat ? Câte companii şi organisme de Sănătate private care au interesul să discrediteze această moleculă (hidroxiclorochina – n.n.) căzută în domeniul public ! Găsim, evident, Fundaţia Bill şi Melinda Gates şi Mark Zuckerberg, care cenzurează toate articolele care atacă OMS-ul şi articolele care critică anumite vaccinuri” (Olivier Demeulenaere, olivierdemeulenaere.wordpress.com, 27 mai 2020).

În Franţa, zeci de mii de plângeri au fost deja depuse pentru dreptul de a prescrie tratamente, pentru scandaloasele morţi din aziluri, vreo 60 de plângeri ar fi fost înaintate contra miniştrilor la Curtea de Justiţie a Republicii, abilitată să judece şi să condamne înalţi funcţionari ai statului aflaţi în exerciţiul funcţiunii, 25 019 plângeri pentru persoane îmbolnăvite, 25 416 plângeri ale personalului medical şi ale sindicatelor lor profesionale, mai multe plângeri grupate ale medicilor împotriva lui Agnès Buzyn şi Olivier Véran (fostul şi actualul ministru al Sănătăţii).

„Din secolul al XIX-lea ştim ce sunt bolile infecţioase. Se pune un diagnostic şi tratăm cum putem. Toţi doctorii tratează bolnavii. Este prima dată când aud spunându-se pentru o boală : „Staţi acasă, nu vă tratăm.” E înfricoşător. Orice medic are datoria de a îngriji. Chiar dacă nu ai la îndemână un tratament adecvat, trebuie să tratezi – şi mai ales această boală pe care n-a lucrat nimeni. De exemplu, cu Covid-19, respiraţia îngreunată apare mult mai târziu decât în alte boli, tocmai în momentul când sunteţi aproape de insuficienţa respiratorie, ceea ce numim hipoxie „fericită” (sau hipoxie tăcută – n.n.). Nu mai aveţi oxigen, dar nu vă daţi seama, pentru că nu v-aţi pierdut suflul. Noi facem scanere. La 70 % dintre pacienţii care nu aveau semne respiratorii există leziuni pulmonare grave. Dacă nu examinaţi bolnavii, nu aveţi de unde să ştiţi” (Didier Raoult, în interviul acordat lui L’Express, 27 mai 2020).

În România, problemele proastei administrări a crizei sanitare (lipsă de măşti, lipsă de tratament adecvat în afară de Paracetamol, lipsa echipamentelor necesare în spitale), netratarea în multe localităţi (vezi cazul Câmpina) timp de mai bine de două luni a celorlalte boli, multe cazuri grave şi/sau urgente, par să fi fost rezolvate. La fel ca închiderea violentă a activităţii (restaurantele, hotelurile şi magazinele de tot felul, printre altele) fără nici o contrapartidă sau ajutoare corespunzătoare de la stat. Anul şcolar a fost ori ratat, ori pus în cârca familiilor, guvernul fostului profesor de la Sibiu s-a spălat pe mâini în mare viteză. Chestiunea anului şcolar nu a fost „rezolvată” atât de simplist şi de primitiv nicăieri altundeva.

Cum s-a găsit rezolvarea tuturor nenorocirilor ? Simplu. Presa prostituată, televiziunile slugarnice au fost cumpărate cu o promisiune de 40 de milioane de euro, bani daţi şi pentru campaniile electorale ale PNL de guvernământ pentru alegerile locale şi pentru alegerile generale de la sfârşitul anului. „Miluirea” presei (Ion Cristoiu dixit), a mediei foarte predispuse la prostituţie pare să fi fost cea mai mare urgenţă a guvernului de tristă faimă Iohannis-Orban. Oare chiar merităm asemenea politicieni mărunţi şi asemenea guverne ?


marți 26 Mai 2020

Spre o pensie unică universală ?

Petru Romoșan

Lansarea în Franţa a Frontului popular (frontpopulaire.fr) al lui Michel Onfray (n. 1959, filosof), mişcare suveranistă, anti-Maastricht, protecţionistă, vizând unirea tuturor suveraniştilor – de dreapta, de stânga şi, mai ales, ceilalţi, cei care nu mai votează, cei care sunt scârbiţi de politică –, produce un seism de o magnitudine nemaivăzută. Să ne amintim că Emmanuel Macron şi LREM (Republica în marş) au luat şi ei toată puterea în 2017 prin aşa-zisul „degajism” (Dégage ! – „Cară-te !”), prin care atât partidul din care venea Macron, Partidul Socialist, cât şi LR (Republicanii), dreapta conservatoare şi liberală a lui François Fillon (pus la pământ cu un dosar contrafăcut, după un model practicat şi în România), au fost practic scoase din prima linie politică şi expediate în cămară sau chiar în pivniţă.

Eventuala candidatură (după macronişti) la preşedinţia Franţei a prof.dr. Didier Raoult (eroul popular al crizei sanitare) sau a lui Philippe de Villiers (om politic cu vechime, erou vandeean, adică al regiunii care a refuzat Revoluţia din 1789 şi i-a rămas fidelă regelui, şi autorul unei cărţi explozive, apărută în 2019, despre istoria „americană” neasumată a Uniunii Europene), suveranist dintotdeauna, produce coşmaruri atât la Élysée (reşedinţa preşedinţilor Franţei), cât şi în Parlamentul dominat autoritar încă de LREM, partidul improvizat al lui Macron, oferit de o grupare de miliardari, de oligarhi.

Michel Onfray a făcut un apel clar către alegătorii lui Jean-Luc Mélenchon, LFI (La France Insoumise – Franţa Nesupusă), suveranişti de stânga, consideraţi de globalişti extrema stângă, cât şi la cei ai lui Marine Le Pen, RN (Rassemblement National – Uniunea Naţională), dreapta naţională sau, după globalişti, extrema dreaptă. Şi unii, şi alţii dezamăgiţi de lipsa de hotărâre, de fermitate a liderilor lor în servirea intereselor naţionale de azi. Atât liderul stângii din Franţa Nesupusă, cât şi liderul Uniunii Naţionale (ajuns în turul doi al alegerilor prezidenţiale trecute) au renunţat fără explicaţii la ideea de a ieşi din UE, condusă de Germania, cât şi la eventuala abandonare a monedei euro, în favoarea francului greu, şi a Spaţiului Schengen.

Probabil că Franţa lui Michel Onfray şi a prietenilor săi, filosofi, oameni de ştiinţă şi de cultură, câţiva politicieni seniori şi chiar unii mai tineri care s-au salvat în ochii opiniei publice, nu vor merge chiar până la ieşirea din UE pe modelul Brexit. Totuşi, e sigur că-şi doresc abandonarea monedei euro şi, în egală măsură, renunţarea la Spaţiul Schengen. „Vestele galbene”, care au manifestat în toate regiunile Franţei mai bine de un an pentru echitate economică, drepturi sociale şi politice, pentru renaşterea democraţiei, împotriva unei UE dezumanizată, tehnocratică, şi deci antidemocratică, formează în mod natural garda populară a mişcării suveraniste, a Frontului popular. Populiştii vor să reprezinte interesele poporului împotriva intereselor „populicizilor” – miliardarii, oligarhii, interesele globale şi macroniştii ultraliberali care îi slujesc pe toţi. „Populicid” e un termen folosit de revoluţionarul Gracchus Babeuf (1760-1797) în pamfletul „Du système de dépopulation ou La Vie et les crimes de Carrier”, în 1794, în timpul Convenţiei thermidoriene.

Nouriel Roubini, „Dr. Doom”, într-o analiză foarte recentă pentru Project Syndicate, profeţeşte o criză lungă, de 10 ani, în formă de U şi apoi de L, profundă şi devastatoare. O asemenea criză poate schimba harta politică a Europei, a UE, în favoarea populiştilor şi a unor măsuri de protecţie socială pe scară largă, împotriva neoliberalismului din ultimii 20 de ani. România nu poate să rămână în afara marilor schimbări politice care se pun în mişcare. Dimpotrivă, poate fi printre primele ţări care îşi vor arunca la groapa de gunoi a istoriei partidele corupte şi incompetente, de dreapta, ca şi de stânga. Nu suntem noi o „democraţie originală”, aşa cum îşi dorea Ion Iliescu ?

Mai aşteaptă ceva românii de la PNL ? De la Klaus Iohannis ? De la PSD, cu ai săi Viorica Dăncilă şi Marcel Ciolacu ? De la UDMR, de la PMP (partidul din buzunarul de la spate al pantalonilor lui Băsescu) şi chiar de la USR (partid neoliberal fabricat, se spune, de Florian Coldea, de SRI, din fiii şi nepoţii securiştilor, la fel de docili executanţi ai ordinelor globale ca şi PSD sau PNL) ? Vrem sau nu vrem, populismul va veni şi în România. Criza economică îi face o autostradă foarte largă. Autostrada dezvoltării, pe care partidele de azi nu au fost în stare s-o construiască la timp şi în realitate.

Se tot discută de mulţi ani despre venitul de bază universal. Un proiect-pilot a fost experimentat în 2017 în Canada, Ontario. Iranul a introdus venitul de bază universal în 2011. În Arabia Saudita, în 2017, ca şi în alte monarhii din Golf, sunt în curs de implementare programe asemănătoare. Cel mai amplu experiment cu venitul universal în Europa a fost pus în practică în Finlanda şi s-a încheiat în februarie 2019. În contextul crizei economice în desfăşurare, Spania plănuieşte să introducă venitul de bază universal tocmai pentru a reduce impactul crizei economice.

În România se pierde timpul histrionic, cu comisii de propagandă goală, total ineficiente, păcălitoare, cu discuţii interminabile despre „pensiile speciale”, ca un sacrificiu ritual menit a mulţumi şi flata poporul sărăcit. De ce nu ar fi România prima ţară care să treacă la pensia unică universală ? Se poate rezolva dintr-o singură mişcare amplă şi spinoasa, imorala problemă a „pensiilor speciale”, dar şi pauperizarea teribilă care se anunţă pentru toţi seniorii noştri, mai puţin cei favorizaţi. Nu ar fi cel mai bun moment ca beneficiarii enormelor pensii speciale – mulţi au muncit pentru comunism şi au crezut, unii sincer, în comunism – să împartă veniturile lor disproporţionate cu ţărăncile şi ţăranii care le-au furnizat hrana o viaţă şi cu milioanele de muncitori care au construit disciplinat, sclavagist, „comunismul” ?

După ce au agonisit prin decenii averi îndestulătoare, de ce trebuie să perpetueze inegalitatea şi la pensie, până la indecenţă, la obscenitate ? De ce aşa-zisul patriot Traian Băsescu să aibă trei venituri lunare (dintre care două pensii), iar ceapistele care au muncit o viaţă la câmp să primească doar câteva amărâte sute de lei ? „Lupta lui Traian Băsescu cu pensionarii continuă. După ce în 2010 a tăiat pensiile cu 15 %, acum este cel mai aprig opozant al majorării veniturilor pensionarilor. Asta se întâmplă când stai pe două pensii şi o indemnizaţie grasă de parlamentar european. Da ! Cel care le spune pensionarilor să mai strângă cureaua primeşte : pensie de marinar, pensie de preşedinte de ţară, la care se adaugă cei 20 000 euro pe lună de la Parlamentul European. La banii ăştia nu prea poţi ţine cu pensionarii !” (Călin Popescu Tăriceanu, FB, 25 mai 2020 ; vezi şi „Traian Băsescu cere Guvernului Orban să nu mărească pensiile din septembrie”, romaniatv.net). La noi, pensiile speciale sunt azi „cercetate” cu mintea de bibilică a lui Rareş Bogdan („Pensiile speciale – vaca de muls a căpuşelor politice !”, evz.ro, 26 mai 2020).

Se pot împărţi toţi banii rezervaţi pensiilor, în mod egal, între toţi pensionarii. Dacă ideile comuniste au eşuat aproape peste tot în organizarea societăţii, nu şi în China, aceste idei comuniste sunt dintotdeauna viabile în interiorul familiei. Pentru că în familie e mereu practicat comunismul : fiecare după puteri, fiecăruia după nevoi. Poate că ideile comuniste pot fi utile şi pentru vârsta a treia şi a patra, pentru cei care şi-au încheiat viaţa activă.

Frontul popular în Franţa e doar la început. Criza coronavirusului l-a plasat în centrul interesului public cu o viteză de neimaginat în vremuri normale. Foarte multe idei şi programe populiste (pentru popor şi împotriva „populicizilor”) pot face istorie, pot schimba faţa politică şi economică a Europei. În acest moment, toţi câinii presei macroniste, finanţată masiv şi de stat, sunt asmuţiţi împotriva lui Michel Onfray şi a mişcării sale suveraniste, Frontul popular, începând cu BFMTV, Le Monde, Libération, Challenges şi continuând cu mulţi alţii. Fără să vrea, trupele lui Macron, neoliberale şi globaliste, susţinute de câţiva miliardari cunoscuţi, lucrează entuziast la propria lor înfrângere.


sâmbătă 23 Mai 2020

Prostituţia mediei mainstream

Petru Romoșan

Niciodată, din secolul al XVII-lea, când ziarele au fost inventate în Anglia, presa centrală, televiziunile de ştiri, radiourile mari (sau presa şi media mainstream, cum sunt numite astăzi) nu au fost mai discreditate, mai ineficiente şi, în cele din urmă, aproape inutile, contraproductive chiar. Şi nici nu i-au costat mai mult ca azi pe comanditarii lor, oligarhi, miliardari, statul, cu serviciile sale secrete şi partidele sale politice (toţi întreţinuţi din bani publici). Când spunem « astăzi », vorbim deja despre câţiva ani buni, în tot Occidentul, în Europa de Vest şi în America de Nord, dar şi în Europa de Est, adăugată forţat şi subaltern Occidentului. Europa cu două viteze : Zona Euro şi zona gri. Ca să nu mai vorbim de limes-uri din afara Zonei Schengen, printre care şi România.

The New York Times, The Washington Post, Le Monde, The Guardian, CNN, BBC, Bloomberg, BFM (în Franţa) au devenit fabrici de minciuni, de intoxicări, manipulatori dintre cei mai grosieri şi mai penibili, diversionişti, cu informaţii-spectacol, de consum, pentru un public în continuă scădere dar încă doritor să se lase modelat, « informat » (malformat) de propagandă, să facă parte din mainstream, să fie « cu puterea », care plăteşte muzica. Dar fără imaginea fabricată de media mainstream, partidele politice, de exemplu, şi politicienii lor din ce în ce mai derizorii nici nu ar exista, şi deci nici pseudodemocraţia, oligarhizată şi globalizată, în care am intrat pe nesimţite.

Dispar în toată lumea (mai puţin în Asia şi în Africa), în Occident în primul rând, presa şi media mainstream pe care le-am cunoscut ? Am văzut că în România, care a luat-o pe urmele Occidentului, au dispărut deja cotidienele pe hârtie. Ziarele şi săptămânalele care se vindeau între 1990 şi 2004 în sute de mii de exemplare azi nu mai există aproape deloc. La rândul lor, recent, televiziunile de ştiri principale (Antena 3, Digi 24, Realitatea TV, B1 TV, România TV) au fost parcă lovite în moalele capului de comunicarea neprofesională, mecanică, cu excese aiuritoare, adeseori ilogică din timpul pandemiei cu coronavirus. Doar trompete oficiale, lipsite de opinia onestă a adevăraţilor doctori, cum e dr. Vasile Astărăstoae, fost preşedinte al Colegiului Medicilor, sau a unor cercetători serioşi dintre infecţiologi, ca şi a unor medici emeriţi şi profesori cu experienţă îndelungată, echilibru şi bun-simţ , aceste « organe » care au abuzat de doar câteva voci ale unor doctori politruci au fost abandonate masiv de foştii lor fideli în favoarea Netflix, Youtube şi a reţelelor sociale, a site-urilor şi blogurilor. Foarte experimentata « vulpe » de presă Ion Cristoiu, « Maestrul », a mirosit schimbarea şi a abandonat presa mainstream pentru Cristoiu TV, o televiziune de apartament, unde invită şi personalităţi alternative (Pompiliu Diplan, un activist  cu viziunea unui independent, Dan Tomozei, ziarist român la Beijing, Alexandru Beleavski, corespondent Radio România Actualităţi la Moscova, Nicuşor Dan, candidat USR-PNL la primăria Bucureştiului etc.).

Pe cine citim deci ? Pe Paul Craig Roberts (economie şi politică), Pat Buchanan (conservator, politică americană), C.J. Hopkins (pamfletar sociologic şi politic, un artist, un scriitor), Chris Hedges (Pulitzer, fost mare reporter, un democrat – partid – dezamăgit), Diana Johnstone (americancă stabilită în Franţa), brazilianul Pepe Escobar (a acoperit mai ales Asia, Asia Times – titlu recent : « China îşi aduce la zi « arta războiului » (hibrid) »), John Pilger (australian trăitor la Londra), Charles Gave (expert şi practician în pieţe, investiţii, portofolii, francez care a lucrat mulţi ani la Londra şi în Hong Kong), Michel Onfray (filosof), Emmanuel Todd (demograf, sociolog, istoric), Thomas Piketty (economist), Valérie Bugault (expert în monedă), Alasdair Macleod (la zi : « Anatomia unei monede fiduciare »), James Howard Kunstler (critic socio-politic şi scriitor), Bruno Bertez (economist), Régis de Castelnau (jurist şi avocat) şi pe încă mulţi alţii, toţi oameni cu volume publicate, consistenţi, cu specializări certe, şi nu fleandure, ca jurnaliştii generalişti şi ventriloci (şi ca politicienii în egală măsură) care nu se pricep la nimic dar care vor să fie în centru, să se chivernisească, să adune notorietate de târguit, carierişti impenitenţi.

Sau se pricep la executat propagandă goală, toxică, mizerabilă. Aproape toţi autorii din lista de mai sus pot fi citiţi fie în original, fie în traduceri, în versiuni disponibile în mai multe limbi. Pentru exprimările lor în presă , toţi ar merita să fie traduşi şi în româneşte – cei mai mulţi, dacă nu chiar toţi, nu cer drepturi de autor, iar pentru traduceri ar trebui doar să fie contactaţi (cărţile au un alt regim).

Cele mai ticăloşite, mai compromise media mainstream sunt de departe cele din SUA şi din Franţa. Din motive exact opuse. În SUA, media mainstream se străduieşte de mai bine de trei ani, alături de Partidul Democrat, să-l submineze, să-l saboteze, să-l dărâme pe preşedintele ales prin vot democratic împotriva establishment-ului (care o voia pe Hillary Clinton), folosind metodele cele mai contestabile, cele mai abjecte. În Franţa, dimpotrivă, media mainstream îl susţine orbeşte pe preşedintele neoliberal, globalist Emmanuel Macron, împotriva unei contestări populare imense. În Franţa, întreaga medie mainstream e deţinută de vreo nouă miliardari (oligarhi) şi de averile lor colosale, făcute în general în coluziune cu statul.

În acelaşi sens, România este un campion mondial. Este, probabil, cea mai supusă, cea mai bună executantă a comandamentelor globaliste, ale corporaţiilor transnaţionale. Cu consecinţe devastatoare pentru presa mainstream, care a fost cumpărată (spre satisfacţia unor executanţi şi profitori locali) şi apoi aproape desfiinţată. O condiţie satisfăcută pentru definitivarea statutului de colonie perfectă.

Marea bătălie a democraţiei se duce azi la centru, în SUA, în jurul dosarului care-l priveşte pe generalul Michael Flynn (fost consilier pentru Securitate Naţională al lui Donald Trump, fost director al Informaţiilor Militare sub Obama), cu urmări decisive şi pentru alegerile din noiembrie. Rezultatele alegerilor prezidenţiale americane vor avea consecinţe în întreg imperiul occidental, de la Washington la Paris, Berlin şi până la Bucureşti şi Kiev. Din imperiul occidental face parte şi România, ca o colonie reuşită !

Merită să cităm câteva rânduri despre bomba cazului Flynn şi implicarea mediei mainstream în războiul intern american din aceste luni aşa cum sunt văzute ele de doi campioni ai mediei alternative dintre cei deja citaţi :

 

„Mediile de informare complezente şi complice au de ce să fie chemate să dea socoteală nu numai publicului, ci şi consiliilor lor de administraţie – dacă aceste consilii mai au vreun vestigiu de decenţă. Dar deocamdată ele pretind că nu e nimic de văzut. Mai devreme sau mai târziu totuşi, toţi redactorii-şefi şi responsabilii de informaţii pe cablu vor fi atinşi. În bula lor de aroganţă şi autosatisfacţie, au aruncat la gunoi respectul de sine, reputaţia lor profesională şi onoarea lor personală” (James Howard Kunstler, „US : Règlement de comptes dans l’affaire Flynn,…”, lesakerfrancophone.fr, 6 mai 2020, soursa : kunstler.com)

 

„Mueller, Comey, Strzok, Obama însuşi şi restul trupei corupte a lui Obama au scăpat până acum de a fi traşi la răspundere pentru acţiunile lor ilegale, pentru abuz de putere şi tentativa trădătoare de a-l scoate din funcţie pe preşedintele Trump. Cu întârziere, totuşi, molaticii republicani şi-au regăsit un pic de testosteron şi cercetează folosirea incorectă a puterii Congresului de către democraţi şi modul în care au abuzat de puterea FBI-ului şi a Departamentului de Justiţie pentru a schilodi Administraţia Trump. […] Media prostituată (the presstitutes), fireşte, strigă că cercetarea demnitarilor lui Obama e controversată, că e politică şi e un abuz de putere. Media prostituată a dat legitimitate completă acuzaţiilor la adresa lui Trump cum că l-ar fi şantajat pe preşedintele Ucrainei în schimbul ajutorului american, dar şantajul, de fapt făcut de Biden, e refuzat de media prostituată, considerat de ea o „naraţiune discreditată”. Cu toate astea, Biden însuşi se lăudase la Council of Foreign Relations că-i dăduse preşedintelui Ucrainei 6 ore ca să facă tot ce i se ceruse, altfel n-avea să primească ajutorul american. […] Democraţii, cu ajutorul târfelor din media americană, cer ca republicanii să se ocupe de coronavirus şi să înceteze cu trucurile politice ieftine îndreptate împotriva democraţilor. „Ar trebui să ne ocupăm de criza COVID”, se lamentează senatorul democrat Gary Peters, nu de infracţionalitatea regimului Obama. Şi media prostituată e de acord. E unanimă în a susţine că, investigându-i pe oficialii lui Obama, republicanii se fac răspunzători de o creştere a tensiunilor. Dar n-am auzit ca democraţii să fi fost criticaţi pentru creşterea tensiunilor atunci când îi investigau ei pe republicani. Democraţii erau foarte încrezători în succesul lor, având media în buzunar. Uitau vorba „ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face”. Media prostituată e atât de partizană, atât de protectoare cu democraţii şi atât de acuzatoare la adresa republicanilor, încât nu poţi avea încredere deloc în ştirile ei. Preşedintele Trump are dreptate să le numească „fake news” (Paul Craig Roberts, „What goes around comes around”, paulcraigroberts.org, 21 mai 2020).

 

„Infracţionalitatea regimului Obama” nu aminteşte flagrant de infracţionalităţile regimului Băsescu, el însuşi preşedinte al unui Partid Democrat rebotezat Democrat-Liberal ? Iar „media prostituată” (presstitutes) din SUA nu-i readuce în memorie pe „intelectualii lui Băsescu” şi media prostituată din România din vremea regimului Băsescu, dar şi a regimului Iohannis, care îl continuă ? Paul Craig Roberts, fost secretar adjunct la Finanţe şi Economie (sub Ronald Reagan), profesor universitar şi autor cunoscut, nu ar mai avea nevoie de nici o prezentare. Confruntarea politico-juridico-mediatică din Statele Unite e în plină desfăşurare şi merită să fie urmărită îndeaproape.


marți 19 Mai 2020

Suveranişti contra globalişti

Petru Romoșan

Titlul complet ar fi trebuit să fie „Suveranişti, populişti, protecţionişti, naţionalişti versus globalişti, progresişti, neoliberali, neomarxişti”, dar n-ar mai fi fost un titlu. Am ajuns foarte departe. Donald Trump se tratează preventiv cu hidroxiclorochină. O pastilă pe zi. De o săptămână şi jumătate deja. În schimb, în România şi în alte ţări din Europa, din UE se anunţă intrarea în producţie pe scară largă a Remdesivir-ului. Pe de o parte, Donald Trump (protecţionist, suveranist) urmează tratamentul recomandat de profesorul francez Didier Raoult. Pe de altă parte, în România, Alexandru Rafila (OMS) e trompetistul Remdesivir-ului produs de Gilead. Şi nu e singurul. Britanicul Neil Ferguson, iluzionistul curbelor exponenţiale, americanul Anthony Fauci, pentru care Covid-19 e invincibil, şi Agnès Buzyn, fosta ministră a Sănătăţii din Franţa, care declara hidroxiclorochina otrăvitoare, tratând apoi cu ea un pacient pe sub mână, îi ţin companie lui Alexandru Rafila, Raed Arafat şi lui Adrian Streinu Cercel. Cu alte cuvinte, ne vom trata politic de SARS-CoV-2 şi de alţi viruşi şi coronaviruşi. Unii, ieftin, naţionalist, suveranist, protecţionist (hidroxiclorochină), ceilalţi, scump, globalist, progresist, neoliberal (Remdesivir).

Conceptele şi termenii pe care-i folosim aici sunt în cea mai mare parte gata pervertiţi de propagande, mistificaţi. Dacă „suveranist” are încă o sigură conotaţie pozitivă, „populist” e aproape o insultă, o înjurătură. La fel ca „globalist”, de altfel. „Naţionalist” înseamnă aproape retardat şi xenofob, în vreme ce „neoliberal” poate fi citit foarte bine ca escroc. „Progresistul” e un neomarxist, de fapt, chiar un neocomunist, în vreme ce „naţional” nu a fost încă dus de tot în derizoriu.

Curtea de Justiţie a Germaniei, cea de la Karlsruhe, s-a pus de-a curmezişul Curţii Europene de Justiţie, de la Luxemburg, în legătură cu dreptul Băncii Central Europene de a produce eurobonduri care să salveze de la faliment Italia, printre alte ţări din Sudul Europei. Curtea de la Karlsruhe reprezintă un stat foarte puternic, Germania. Curtea de la Luxemburg reprezintă doar o organizaţie din ce în ce mai fantomatică, Uniunea Europeană. Decizia Curţii de Justiţie de la Karlsruhe e una „patriotică”, „suveranistă”, intenţia Băncii Central Europene de a fabrica „lichidităţi” din pix, din taste e una „globalistă”, pe placul lui George Soros şi al „guvernului mondial” din umbră de la Washington şi New York, un guvern paralel, care dublează Administraţia lui Donald Trump având centrul la Casa Albă.

Războiul politic intern din SUA care însoţeşte campania electorală pentru preşedinţie aflată în desfăşurare ia nişte proporţii necunoscute până mai ieri. Michael Flynn, fostul consilier pe Securitate Naţională al lui Donald Trump, fost director al Agenţiei de Informaţii Militare din timpul lui Barack Obama, a fost exonerat de acuzele nedrepte şi ridicole din falsul dosar Russiagate de către Departamentul de Justiţie, condus azi de William Barr. În acelaşi timp, documente secrete conţinând informaţii de o extremă gravitate au fost declasificate. Se pune în mişcare ceea ce se numeşte deja „Obamagate”. Zeci de înalţi funcţionari ai fostei Administraţii democrate Obama (vreo 53), printre care fostul şef al FBI James Comey, fost şef al CIA John Brennan, fostul director adjunct al FBI Andrew McCabe, fostul procuror general adjunct Sally Yates, câţiva ambasadori importanţi etc., vor fi, probabil, chemaţi la audieri, riscă procese şi chiar puşcăria.

Războiul democrato-globalist contra lui Donald Trump şi a suveraniştilor conservatori durează deja de peste trei ani, după dosarul implicării Rusiei în alegerile americane a venit tentativa avortată de impeachment organizată de Partidul Democrat al fostului preşedinte Barack Obama, al familiei Clinton, al lui Nancy Pelosi, şefa majorităţii democrate în Camera Reprezentanţilor, şi al foarte vocalului deputat Adam Schiff, şef de comisie. Joe Biden (77 de ani), „Sleepy Joe”, contracandidatul democrat prea puţin creditabil al lui Donald Trump, comite gafă după gafă şi e acum acuzat, cu probe, de hărţuire sexuală de o doamnă din tinereţea sa, Tara Reade. Mai multe agente din Secret Service confirmă „apucăturile” incorecte ale lui Joe Biden (protectorul lui Mark Gitenstein, ambasadorul american la Bucureşti, şi al lui Traian Băsescu).

Dar Donald Trump (74 de ani) e prins la mijloc între morţii Covid-19 (adevăraţi sau doar atribuiţi, nimeni nu ştie) şi criza economică din SUA care abia începe (36 de milioane de şomeri deja), criză comparată din ce în ce mai apăsat cu cea din 1929-1933. Donald Trump are toate şansele să fie făcut sandviş între pandemie şi dezastrul economiei americane şi să piardă alegerile din noiembrie 2020. Vor câştiga Joe Biden şi democraţii ? Nimic mai nesigur. Pentru că Biden, fostul vicepreşedinte al lui Barack Obama, e un candidat foarte slab, aparent cu probleme grave de vârstă şi sănătate. Dar democraţii pot veni cu un alt candidat sau cu un vicepreşedinte foarte puternic (Michelle Obama sau Hillary Clinton ?) care poate prelua conducerea jocului. Iar dacă Donald Trump se va prăbuşi în sondaje, poate fi şi el înlocuit de republicani. Deşi Americii, un imperiu îmbătrânit, în derivă, i s-ar potrivi, probabil, un preşedinte aproape octogenar.

În Franţa, filosoful Michel Onfray, împreună cu prietenul şi colaboratorul său Stéphane Simon, a fondat „Frontul popular” (vezi frontpopulaire.fr), o platformă culturală cu deschideri civice şi politice (sub formă de print şi dezvoltări online) care vrea să adune suveraniştii de dreapta, suveraniştii de stânga şi pe ceilalţi suveranişti, o platformă de dezbatere şi conştientizare pentru clasa medie şi pentru cei mulţi (Vestele galbene, printre alţii) împotriva „populicizilor” (Emmanuel Macron şi neoliberalii globalişti). Baza de pornire e o „mook” (ceva între „magazine” şi „book”, adică între o revistă şi o carte), cu apariţie trimestrială, în care figuri respectate, alternative faţă de sistem, vor scrie şi vor pune baza ideologică a mişcării suveraniste. Sunt anunţaţi, printre colaboratori, Philippe de Villiers (vandeean, catolic şi monarhist, fost candidat la preşedinţie), Jean-Pierre Chevènement (fost lider şi ministru al Apărării al Partidului Socialist, militant respectat anti-UE şi suveranist), prof.dr. Didier Raoult, Jacques Sapir (economist celebru), Emmanuel Todd, Marcel Gauchet, Alain de Benoist, Jacques Julliard şi alţii, printre care şi politicieni, ca Hervé Morin (fost ministru al Apărării şi actual preşedinte al regiunii Normandia), Marion Maréchal (cunoscuta nepoată a lui Jean-Marie Le Pen, Front National). Michel Onfray şi Frontul popular au deja peste 17 000 de „contributori”, de abonaţi, de la 15 euro la 1 500 de euro. Succesul noii mişcări populiste (pentru popor şi împotriva „populicizilor”), lansată de câteva zile, săptămâni poate fi deja catalogat ca enorm.

Suveraniştii, naţionaliştii, populiştii se confruntă acum cu neoliberalii, progresiştii, globaliştii pe terenul vast al pandemiei, al coronavirusului. „Suveraniştii”, „populiştii” sunt pentru ieşirea din izolare, pentru revenirea la viaţa economică, iar „globaliştii”, „progresiştii” sunt pentru restricţii, închidere, au cultul bolii, al pandemiei şi anunţă noi nenorociri, al doilea val, al treilea val etc., vaccinuri, cipuri, trasare. Şi nu e exclus să scoată din pălărie un Covid-20, alţi viruşi şi coronaviruşi. Războiul dintre globalişti şi populişti ia amploare, urmează noi fronturi, noi etape, iar marşul suveraniştilor pare de neoprit.


joi 14 Mai 2020

Ieşim din criza sanitară, intrăm în criza economică

Petru Romoșan

Cât va dura criza economică în curs şi cât va schimba lumea în care trăim ? Circulă deja previziuni şi scenarii contradictorii. De la cele mai optimiste (după o cădere masivă în 2020, economiile ţărilor din UE îşi vor reveni spectaculos în 2021, România va avea o creştere susţinută de 4,2 % – Comisia Europeană) la cele mai sumbre (criza va dura între trei şi cinci ani, cu distrugeri colosale ale unor domenii întregi ale economiei productive – Bruno Bertez, economist, patron de presă economică, Grupul La Tribune, cu peste 40 de ani de experienţă în analiza economică, pe care îl vom mai citi şi cita în timpul următor). E mai sănătos să anticipăm de la început ce e mai rău, cu speranţa secretă că previziunile catastofiste nu se vor confirma, în loc să ne tot revizuim în jos, negativ, optimismul la câteva luni, să fim deci lipsiţi de o perspectivă mai lungă.

Previziunile în ceea ce priveşte pandemia SARS-CoV-2 sunt şi ele contradictorii până la absurd. De la cele mai sumbre (politrucul sanitar american Anthony Fauci, vocea sistemului de sănătate din SUA, vocea Big Pharma, a banilor : „Nu este nici o şansă ca virusul să fie eradicat”, în aşteptarea unui vaccin salvator, care pentru cei mai mari savanţi ai domeniului nu va veni niciodată, cum s-a întâmplat cu SARS din 2002-2003) la cele mai raţionale, mai echilibrate, datorate celebrului infecţionist Didier Raoult, din Marsilia (care anunţă descreşterea certă a pandemiei, ce urmează o curbă deja foarte cunoscută în formă de clopot, cu un final destul de previzibil al răspândirii virusului, ca în cazul altor virusuri şi gripe anterioare).

Profesorul francez Didier Raoult are o lungă experienţă în domeniu, e foarte respectat de confraţii săi, nu crede într-un al doilea val al pandemiei, nici în eventualitatea producerii şi nici în utilitatea vreunui vaccin, pentru că virusul a suferit şi suferă în continuare mutaţii imprevizibile. Anthony Fauci e reprezentantul pe Pământ foarte vocal al lui Bill Gates, marele scamator recent al vaccinurilor (şi al cipurilor), al noii ordini mondiale ideologizată în exces. Bill Gates, sponsor şi, probabil, beneficiar al unor complicate interese medicale întinse şi variate, considerat de mulţi şi adevăratul patron al OMS-ului, a devenit fără voia lui un fel de vampir, un Dracula al reţelelor de socializare. Fauci reprezintă interesele financiare ale Big Pharma, pe lângă interese oculte de control al populaţiei şi chiar interese politice americane şi corporatiste globale.

O parte substanţială a establishment-ului american – familia Clinton, Bill Gates, Barack Obama, Partidul Democrat, mari familii, mari bancheri, media mainstream – pare interesată să prelungească criza coronavirusului, deşi, la prima vedere, pierd şi ei bani, şi din motive electorale (prezidenţialele din noiembrie), şi nu numai, cu ţinte economice obscure, pe termen lung, cum vom vedea mai departe. Gruparea globalistă încearcă să-i bată pe Donald Trump şi pe republicanii suveranişti (mai ales cei din Tea Party) cu criza Covid-19 şi cu criza economică deja bine amorsată. Evoluţia crizei economice, cu consecinţele ei politice inevitabile, va avea o legătură din ce în ce mai slabă cu evoluţia pandemiei. Criza economică se poate adânci însă în urma unor decizii proaste (voite sau nu) luate de politicieni şi de politrucii din Sănătate de pretutindeni. Dictatura temporară a doctorilor (politici) nu s-a încheiat, nu s-au terminat nici interesele Big Pharma, nici speculaţiile fabuloase de pe Burse sau campania electorală americană. Nu face excepţie nici campania electorală de la sfârşitul lui 2020 din România.

Deja domenii majore ale economiei, cu importante funcţii civilizaţionale, cum sunt transporturile aeriene şi turismul (plus hotelurile şi restaurantele), sunt grav afectate dar, surprinzător şi nu prea, criza pandemiei a favorizat valorile tehnologice, cele cotate pe Nasdaq, de exemplu, cu o creştere de peste 4 % de la începutul anului 2020 până acum. În aceeaşi perioadă, celelalte valori bursiere au pierdut între 20 % şi 30 % din cotaţiile lor, unele până la 40-50 % şi câteva chiar mai mult. Munca şi educaţia la distanţă, videoconferinţele (Zoom şi Skype), jocurile video, consumul de divertisment, de filme (Netflix) etc. explică interesul crescut pentru valorile bursiere tehnologice. Vânzările companiilor care au răspuns la aceste nevoi şi aşteptări au explodat de la începutul crizei. Tendinţele nu vor face decât să se accentueze până la sfârşitul anului 2020, cu falimente anunţate printre marii transportatori aerieni şi cifre slabe pentru cei activi în zona de hoteluri şi restaurante, cu o creştere moderată dar continuă şi sigură a valorilor tehnologice. Falimentele din toate domeniile care se vor ţine lanţ vor afecta grav şi băncile, deja atinse. În ceea ce priveşte transporturile aeriene (e valabil şi pentru restaurante), nu e clar dacă ele pot supravieţui cu măsurile de „distanţare”, un loc din două folosit, la 1 m distanţă, măsuri deja aplicate în transportul feroviar şi în transportul în comun (autobuze).

Pe lângă munca, educaţia, reuniunile la distanţă care se instalează în durată, se anticipează o accelerare a robotizării, a automatizării, cu scăderea semnificativă a interesului pentru capitalul uman. Paradoxal, GAFAM (Google, Apple, Facebook, Amazon, Microsoft) a ieşit întărită din criza coronavirus şi va fi coloana vertebrală a războiului economic în curs al SUA cu China.

La războiul economic SUA-China, declanşat de atipicul preşedinte american Donald Trump înainte de pandemie, în ultima lună se adaugă un foarte acut război diplomatic, declanşat direct de coronavirus. China a început să răspundă ochi pentru ochi, dinte pentru dinte agresiunilor Administraţiei republicane americane, în frunte cu Trump şi Mike Pompeo, şeful Departamentului de Stat. China nu mai e dispusă doar să încaseze : „Epidemia de coronavirus face ravagii şi multe vieţi sunt în pericol critic. Unii politicieni americani, reprezentaţi de secretarul de stat american, Mike Pompeo, s-au unit cu Fox News şi cu alte oficine media de dreapta din Statele Unite. Ca să se sustragă răspunderii pentru gestiunea ineficientă a epidemiei, s-au pretat la un joc mărunt, încercând să-i acuze pe alţii (pe China – n.n.) pentru propriile lor turpitudini” (presa oficială chineză).

Războiul economic americano-chinez continuă pe multiple planuri, Hong Kong-ul (luni de manifestaţii) şi Taiwanul sunt prinse la mijloc, cu riscul evident pentru SUA de a pierde definitiv Taiwanul, care pare dispus să se întoarcă la China, puterea viitorului, printr-un statut de administrare specială asemănător cu cel din Hong Kong şi Macao. Războiul se duce şi prin multinaţionale, Intel (depăşită în revoluţia tehnologică), Huawei (în plină expansiune) şi TSMC (Taiwan, între chinezi şi americani).

În ultimii ani, dolarul a fost puternic contestat de China şi de Rusia. Euro a fost contestat în Europa de Sud, în Franţa, Italia, Spania, Grecia, Irlanda şi Portugalia, dar foarte prizat în Germania şi în Olanda (principalele beneficiare) şi în Europa de Nord. Ţările din Organizaţia de Cooperare de la Shanghai, China şi Rusia, dar şi India, Iranul şi, într-o oarecare măsură, Turcia, chiar şi Arabia Saudită, ca şi celelalte ţări din BRICS, Brazilia şi Africa de Sud, caută sau pregătesc o alternativă la dolar, urmăresc continuu decuplarea dolarului de petrol şi de energie în general.

La orizontul lui 2050, China şi India vor deveni furnizorii majoritari de bunuri manufacturate şi de servicii, iar Rusia şi Brazilia vor deveni principalii furnizori de materii prime. China şi Rusia au cumpărat masiv aur. „Cazinoul” de pe toate Bursele occidentale a atins de ceva timp cote foarte periculoase. Încă nu e limpede dacă prăbuşirea economică în curs va fi mai gravă în Europa, în UE, sau în SUA. Dacă vor fi afectate euro şi dolarul. Cele două monede pot chiar dispărea, impunându-se moneda virtuală, despre care se spune că ar fi unul dintre principalele scopuri ascunse ale crizei care va veni.

Bruno Bertez : „Sunt unul dintre puţinii care a înţeles metamorfoza funcţiei bancare tradiţionale care a transformat Piaţa în Mare Bancă […] solvabilitatea este limitată ; ea va fi întotdeauna, prin definiţie – în timp ce lichiditatea, într-un regim de monedă fiduciară, este infinită […]. Rezerva Federală a aplicat în esenţă o politică monetară nebunesc de acomodantă de-a lungul ultimilor 30 de ani pentru a îneca (în lichidităţi – n.n.), şi deci a disimula riscul. Ea a transformat riscul real de non-solvabilitate într-un risc de lichiditate […]. E nevoie de mii de miliarde… şi capitalurile proprii ale băncilor centrale sunt derizorii. E nevoie de mii de miliarde… şi capacităţile de garantare ale guvernelor supraîndatorate sunt minuscule, făcute praf. E nevoie de mii de miliarde… şi economiile productive sunt în cădere liberă, cashflow-urile sunt absorbite, inversate, transformate în pierdere […]. Singura ieşire e „nucleara” – nu că ar putea aduce vreun remediu, dar ar putea teroriza popoare şi economii, şi ar putea astfel să facă acceptabil inacceptabilul : distrugerea programată a monedelor” (la-chronique-agora.com, 11.05.2020).

Dacă ne hazardăm să facem o comparaţie între liderii majori ai lumii occidentale, Donald Trump, Emmanuel Macron, Angela Merkel, pe de o parte, şi Xi Jinping, Vladimir Putin, Narendra Modi, pe de altă parte, înţelegem repede că liderii puternici sunt cei din Asia, inclusiv Vladimir Putin al Rusiei şi asiatice, iar liderii occidentali importanţi sunt incomodaţi din interior (Trump), foarte contestaţi la ei acasă (Macron) sau pe final de carieră (Merkel). Singurul lider occidental în formă azi pare a fi britanicul Boris Johnson. Se mai adaugă la liderii asiatici liderii Arabiei Saudite, Turciei (Erdogan), Iranului, Braziliei (Bolsonaro), Africii de Sud, care înclină net balanţa spre lumea neoccidentală. Occidentul şi-a pierdut capacitatea de iradiere, de fascinare, de dominare. Occidentalocentrismul e în grea suferinţă.

Ieşim mult mai lent decât ne-am dori din criza sanitară, intrăm, am intrat deja, în criza economică, una care riscă să fie mult mai lungă, mai profundă şi mai complexă decât o prevedem, o estimăm astăzi. Criza economică va veni cu cortegiul ei predictibil de crize sociale şi politice care pot aduce efectiv o schimbare de lume, o schimbare de epocă. Şi totul a pornit de la micuţul SARS-CoV-2, dar pe fundalul unei crize generale profunde a lumii occidentale, care durează de ani buni, mascată şi ocultată, criză în care a fost angrenată şi România.

România ar fi putut evita criza care va urma dacă după 1989 ar fi ales o cale independentă, curajoasă de dezvoltare, poate urmând modelul Chinei lui Deng Xiaoping şi chiar în parteneriat cu China, care ne era prietenă : o revoluţie capitalistă totală în economie şi un oarecare conservatorism social şi politic, după puterile şi în ritmul ei. Cifrele redistribuirii din beneficiile dezvoltării au fost şi sunt încă la o cotă înaltă în China, cu liderii şi miliardarii săi aflaţi sub un control strict, ceea ce a contribuit la dezvoltarea unei clase medii consistente. Calea „românească”, impusă de vinovaţii fostului regim împreună cu ocupanţii, cu mafiile internaţionale, în schimb, ne-a livrat corupţia pe scară largă, jaful nelimitat, mulţi îmbogăţiţi fraudulos şi aproape cinci milioane de români emigraţi. Din aventura ei occidentalizantă radicală, fără distanţe, măsură şi judecată, fără grijă pentru populaţie, România poate ieşi, în următorul timp al marii crize, cu capul spart. Dar, cine ştie, miracole s-au mai văzut pe plaiurile noastre…


sâmbătă 9 Mai 2020

« Democraţia » română şi pandemia

Petru Romoșan

Dacă institutele de sondare ar fi ceea ce pretind că sunt, şi nu ceea ce sunt în realitate, în aceste zile, în aşteptarea unei diminuări a măsurilor de izolare, păstrând „distanţarea”, ar fi pus nişte întrebări de felul „care au fost cele mai antipatice figuri publice la vremea epidemiei de Covid-19 ?” sau „care vi se par cei mai incompetenţi politicieni români de azi ?” sau „care oficină media, post de televiziune mai ales, v-a minţit/intoxicat/manipulat mai mult ?”. Dar, dacă sondorii ar pune asemenea întrebări pe vreme de coronavirus, răspunsurile date de români ar fi totalmente nepublicabile.

Răspunsurile sunt, evident, la îndemână şi fără institutele de sondare, care, ca şi serviciile de informaţii care le patronează sau controlează şi despre care va fi vorba mai la vale, sunt până la urmă finanţate de 30 de ani din bani publici sau din bani dubioşi proveniţi pe căi ocolite tot din bani publici. Finanţare de care se bucură şi cea mai mare parte a mediei, cu fiecare guvern schimbat, chiar înainte de cadourile de campanie electorală de la sfârşitul anului în curs oferite recent de guvernarea minoritară (aici, parlamentar) Iohannis-Orban.

În România aproape nimic nu e ce pare a fi, începând cu serviciile de informaţii care pretind de trei decenii că doar îi informează corect şi la timp pe cei în drept, pe reprezentanţii democratic aleşi ai poporului. În fapt, urmaşii (şi nu numai cei biologici) ai odioasei Securităţi de odinioară selectează aproape întreaga clasă politică, o controlează, o îndrumă, o ridică şi o coboară după capricii impenetrabile pentru poporul prost, îi fac miliardari pe unii politicieni şi îi arestează fără milă pe alţii pe criterii misterioase. Împreună cu justiţia, care e doar o prelungire a Securităţii (noi dar vechi) prin protocoale fără număr. O justiţie transformată în animal de companie, scoasă din când în când la plimbare cu o lesă când mai lungă, când mai scurtă, justiţie acceptată superior într-un Binom inegal. Pensiile speciale şi bugetele faraonice pentru serviciile secrete supraponderale şi pentru parchetele unei jurisdicţii de excepţie, pe lângă sumele pentru UE şi NATO, sunt chiar costurile pe care se bazează funcţionarea cotidiană a „democraţiei” române.

În plus, România e poate cea mai „globalistă”, cea mai „integrată” ţară din UE şi din NATO, fără veleităţi „naţionaliste” sau „suveraniste”, ca ţările din grupul de la Vişegrad (Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia), ţări predominant catolice. O ţară în care „globaliştii” nici nu prea vorbesc limbi străine, nici măcar engleza standard, de aeroport, limba oficială a globalismului, dar execută toate ordinele şi recomandările de la centru întocmai şi la timp, de parcă toată populaţia ar compune un singur serviciu secret foarte disciplinat, începând cu preşedintele ei. S-a văzut cât de disciplinat „globalistă” este România şi în timpul pandemiei încă în desfăşurare, pandemie ce pare a fi ea însăşi un exerciţiu de putere şi control globalist la scară mondială. N-am avut de nici unele, nici măşti, nici mai ales testere, nici ventilatoare, dar am scos, din pământ, din iarbă verde, contaminaţii şi morţii ceruţi la raport, care ne-au menţinut pe un loc onorabil în clasamentul oferit zilnic de Universitatea Johns Hopkins, care arată ca un centru de comandă al noii religii pandemice.

Cele mai antipatice figuri publice au devenit, pas cu pas, zi după zi, pe sticla televizoarelor, în ordine : Raed Arafat (Ministerul de Interne), Alexandru Rafila (microbiologie, OMS), Nelu Tătaru (ministrul Sănătăţii), Adrian Streinu Cercel (boli infecţioase „Matei Balş”), Horaţiu Moldovan (Ministerul Sănătăţii). Toţi sunt doctori politici, administratori ai Sănătăţii, politruci. Din nou, premiantul inevitabil pare a fi Raed Arafat, dar de data asta ca un personaj negru, detestat, urât chiar. Pentru că el, dintr-o evaluare complet greşită (n-ar fi prima !), a ameninţat cel mai mult, a băgat inutil frica într-o populaţie care este totuşi matură şi ştie ce e bine şi ce e rău pentru ea însăşi, nu are nevoie să fie infantilizată şi înfricoşată ca şi cum ar veni din pădure sau din Evul Mediu.

În acelaşi timp, Arafat a anunţat mereu limitări, restricţii, termene eventuale din ce în ce mai îndepărtate ale ieşirii din claustrare, triumfător şi satisfăcut. Fostul erou din vremea dictatorului securist Traian Băsescu a rămas fără aură, dimpotrivă, poate chiar mai rău, şi-a compus una sinistră, cu corniţe. Raed Arafat, la fel ca Ludovic Orban şi Klaus Iohannis, nu avea a se amesteca, a da ordine Bisericii Ortodoxe Române majoritare, a închide cimitirele, pentru că nici unul din cei trei nu aparţine Bisericii Ortodoxe. Cei trei nu sunt nici catolici, protestanţi sau musulmani cu adevărat practicanţi şi nu aveau a schimba ritualul dublu milenar al nici unei Biserici numai pentru a le face pe plac patronilor globalişti refractari la orice relaţie a omului cu Dumnezeu şi cu credinţa. Dar atâta i-a dus capul şi lipsa unui minim bun-simţ. Şefii Bisericilor (vezi cazul Bulgariei), conform tradiţiilor şi cutumelor, puteau decide singuri pentru turmele lor. Pandemia trece, agresiunea nedemnă la BOR şi la celelalte culte rămâne.

Care au fost cei mai incompetenţi politicieni, amatori, diletanţi ? Aici concursul e îndrăcit, iar departajarea e practic imposibilă. Deşi CCR a încercat să facă un arbitraj, atât cât îi stă în putinţă. Toţi cei care au avut decizia şi au abuzat de ea, s-au bucurat bezmetic de trecătoarea lor putere absolută şi s-au exprimat haotic în conferinţe de presă, în media, pe televiziuni se califică pentru premiul întâi cu coroniţă neagră (anul de învăţământ ratat l-au încheiat deja !) : Klaus Iohannis, Gabriela Firea, primarul curând expirat al Capitalei, Ludovic Orban, cu o pălărie mult prea mare pentru el, depăşit pe toate planurile, Marcel Vela, hollywoodianul din Caransebeş, un purtător de cuvânt improvizat al unui eventual ministru de Interne, Florin Câţu, micul speculator oniric de la Finanţe, Marcel Ciolacu, jenantul şef al opoziţiei dispus să voteze orice pentru adversarii săi în numele marelui „partid” din umbră.

Totuşi, Klaus Iohannis, la al doilea mandat, a reuşit, pe lângă probele de incompetenţă pe toată linia, să fie de departe şi cel mai antipatic. Prin primitivism securist antimaghiar tipic („Jó napot kívánok, PSD !”), prin simplism, prin violenţă, prin găunoşenie compactă, prin neant cu fundiţă. Chiar nu a colaborat Klaus Iohannis cu Securitatea înainte de 1989 ? Nu a avut Securitatea informatori în interiorul comunităţii săseşti în anii ’80 ? Şi BND sau Stasi nu erau deloc active la Sibiu sau în Banat înainte de 1989 ? Ultimele prestaţii ale lui Klaus Iohannis îl arată ca pe un speaker al fostei Securităţi, care e ştiut că şi-a făcut din pericolul maghiar o justificare majoră de existenţă (buget, personal pletoric etc.).

De doctorii politici, politrucii din Sănătate, nu vom scăpa uşor. Relaţiile lor cu Big Pharma sunt vechi şi solide. Iar Big Pharma, împreună cu băncile şi cu celelalte instituţii financiare, pare să conducă noua ofensivă a globalizării, ofensivă care vizează instalarea unui guvern mondial unic, cu un chip de control pentru fiecare. De chip-uri şi de vaccinuri se ocupă în primul rând doctorul în miliarde de dolari Bill Gates, împreună cu asistentul său întunecat, Anthony Fauci. De actualii politicieni români, loviţi în moalele capului de criza coronavirusului, vom scăpa însă foarte uşor. Ei, oricum, din fabricaţie, au o valoare de întrebuinţare limitată. Criza economică devastatoare din a doua parte a anului 2020, cu ce va urma, îi va mătura, cu siguranţă, pe toţi. Pentru că, dacă nu vor fi ei măturaţi, va fi terminată România celor mulţi, România tăcută.

Între timp, ni s-a confirmat un lucru cunoscut de mult, că lupta pentru drepturile omului e şi ea o şmecherie (CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului). La fel de dubioasă ca şi lupta împotriva terorismului. Laura Codruţa Kövesi, numită politic la Bucureşti chiar de odiosul Sistem, s-a miorlăit la CEDO şi CEDO cea închiriată de George Soros i-a dat o ţidulă de bună purtare de tip CNSAS. Ca să-i repereze onoarea care fusese foarte rău şifonată. Fără ruşine şi fără baze legale. Dar astfel e bună pentru UE, o UE care poate se şi termină odată cu instalarea lui Kövesi, tocmai potrivită pentru o uniune în derivă.

Cât priveşte starea media, Forbes România ne anunţă că „au scăzut alarmant audienţele televiziunilor” în aprilie 2020 (forbes.ro, 2 mai 2020). Deşi au stat închişi în case, românii s-au uitat semnificativ mai puţin la televizor. Audienţele, şi aşa destul de scăzute, au coborât dramatic la vreme de pandemie. Astfel, PRO TV a pierdut 72 000 de persoane faţă de luna martie, la 755 000 de spectatori pe minut (toată ziua), conform Kantar Media. România TV a pierdut 46 000 de persoane (la 261 000), Antena 3 a pierdut 16 000 (la 234 000) etc. Nu se cunosc explicaţiile, dar putem presupune că asemenea scăderi au legătură cu calitatea programelor. Este şi aceasta o formă de sondaj „pe dos” în legătură cu media oficială.

Stăm foarte bine în UE, suntem fruntaşi la viteza Internetului fix şi la producţia de floarea-soarelui şi de porumb (adică la mămăliga care nu explodează). Dar suntem printre ultimii la infrastructură, educaţie şi sănătate (vezi Ziarul financiar, zf.ro, Răzvan Botea, „La Mulţi Ani, Europa ! Cum stă România în UE după 13 ani de la aderare…”, 8 mai 2020), adică la singurele valori care contează şi care pot fi cu adevărat ale întregului popor, populare. Populare, iar nu populiste, şi în nici un caz globaliste.


miercuri 6 Mai 2020

Armaghedonul Rizea : cine manipulează ?

Petru Romoșan

„Poliţia Română a anunţat deja autorităţile de la Chişinău cu privire la faptul că Rizea se ascunde pe teritoriul R. Moldova. Răspunsul a fost că urmăritul deţine dublă cetăţenie română şi moldovenească, iar legislaţia de peste Prut prevede că un cetăţean moldovean nu poate fi extrădat” (Ziarul de Gardă, zdg.md, 23 noiembrie 2019). După mai multe surse publice, Cristian Rizea ar fi de multă vreme un apropiat al oligarhului moldovean Vladimir Plahotniuc. Aşa se poate explica şi prezumtiva prezenţă recentă în SUA a lui Rizea (conform avocatului său, înaintea ultimei înfăţişări la proces). Să ne amintim că Vladimir Plahotniuc a fugit la Miami, şi nu în Ucraina, Turcia sau Rusia, cum s-a vehiculat iniţial.

„Cartea” lui Rizea este urmarea unui debriefing efectuat în SUA ? A apărut destul de clară dubla protecţie de care se bucură oligarhul Plahotniuc, servicii româneşti şi americane. Se găseşte şi Cristian Rizea, pe urmele oligarhului moldovean, în aceeaşi situaţie ? Desigur, ca toate poveştile despre o şerpărie periculoasă, despre cuiburi de vipere sau despre un „coş cu raci” (panier de crabes, pentru că tot vine vorba foarte des în text de grupul de la Monaco), şi aceasta se cere verificată şi confirmată. „Celebrul grup de la Monaco era în fiecare vară acolo fie că vorbim de Dragoş Dobrescu, Puiu Popoviciu, Nicolae Dumitru (NIRO), Radu Dimofte, Lucian Vlad, Remus Truică, Elan Schwartzenberg, Călin Cârjol, Lucian Mateescu, Dragoş Nedelcu sau de mai noii rezidenţi monegasci, foştii bugetari Robert Neagoe şi Bogdan Neidoni (săgeata lui Florian Coldea) !” („Spovedania lui Rizea”, pdf, p. 74).

În anul 2009 a fost publicat volumul Prădarea României. Cum pradă Traian Băsescu România. Crima organizată. Interesele externe. Acesta pare a fi modelul „memoriilor” lui Cristian Sima şi Cristian Rizea. Prădarea României a fost fabricată la Washington (Victor Gaetan). Atâta doar că „martorul” în acel caz, procurorul Ciprian Nastasiu, era un om de reală meserie, supradotat chiar, patriot, cu morală şi frică de Dumnezeu. Dar, deşi Prădarea României era concepută împotriva lui Traian Băsescu, nu i-a fost de nici un ajutor contracandidatului său din 2009, Mircea Geoană. I-a folosit însă, din păcate, din plin ambasadorului Mark Gitenstein şi grupării globaliste de la Washington (Hillary Clinton-Joe Biden-Victoria Nuland). Împotriva României, prin preşedintele ei compromis, corupt şi dat în fapt în „rechizitoriul” inatacabil din Prădarea României.

Ca şi cartea lui Ciprian Nastasiu, cea a lui Cristian Rizea, mult mai terestră însă, adesea şi cu un damf de mahala, are totuşi merite certe. Multe dezvăluiri completează credibil, deşi funambulesc, tabloul puţin cunoscut al dominanţilor din România. De pildă, Rizea descrie aici, pentru prima oară, circumstanţele în care Crin Antonescu a abandonat PNL-ul, apoi şi candidatura la preşedinţia României în favoarea actualului preşedinte, primar de Sibiu, practic lipsit de legături cu liberalii. Crin Antonescu e acel personaj care a clămpănit sute, dacă nu mii de ore pe toate televiziunile, mai ales pe Antena 3. Era chiar gratulat cu epitetul de „mare orator” (vai de capul nostru !). Totul pentru un milion de euro încă neinvestigaţi, proveniţi din bişniţe infracţionale, descrise şi ele în „Spovedania lui Rizea”.

„Dar revenind la miliardarii noştri dâmboviţeni… Trebuie să amintim că Dragoş Dobrescu se specializase la începutul anilor 2000 pe retrocedări imobiliare în cele mai scumpe zone din Bucureşti împreună cu Dragoş Săvulescu şi Cosmin Bălcăcean, alcătuind cea mai redutabilă brigadă pe această zonă de interes, multe dintre ele făcute pe ACTE FALSE ! A fost şi a rămas unul din VIP-urile căruia Sistemul şi implicit DNA i-au acordat permanent imunitate […]. Singurul absolvit de orice acuzaţie din dosarele mai sus menţionate, a fost mereu Dragoş Dobrescu ! SISTEMUL ŞTIE DE CE… Lui i se „datorează” şi eliminarea lui Crin Antonescu din politică ! După ce i-a dat banii necesari pentru achiziţionarea celebrului apartament din Herăstrău, Dragoş Dobrescu a dat SISTEMULUI şi înregistrarea audio video în care tot el îi dă lui Crin Antonescu suma de un milion de euro !!! Asta este explicaţia dispariţiei din politică a lui Crin Antonescu !” (ibidem, p. 112).

„Dragoş Dobrescu îşi făcuse datoria faţă de Sistem, iar acum Sistemul îl ajuta să nu fie nici măcar trimis în judecată în nici unul din dosarele lui în care a fost implicat !!! Chiar un vechi şi actual oficial al ambasadei Kuweit la Bucureşti, Mohammed Atta Elmanan mi-a povestit că fuses sfătuit de cineva din SRI să nu se întâlnească vreodată cu Dragoş Dobrescu pentru că va fi înregistrat ! Asta se întâmpla acum câţiva ani când ambasada Kuweit era interesată de achiziţia unui teren în zona Primăverii deţinut bineînţeles de Dobrescu ! Conexiunile lui D. D. cu „gulerele albe” l-au ajutat şi pe prietenul şi asociatul său din Romprest Radu Budeanu să-şi rezolve problema dosarului în care este implicat alături de Elena Udrea, Bogdan Buzăianu şi Dan Andronic, dosar care a fost disjuns doar în ceea ce îl priveşte. În limbajul procurorilor se ştie că atunci când pentru 1 singur inculpat iei o astfel de măsură înseamnă că vrei să-l scapi ! Aşa că după ce a luat 5 milioane de euro, Budeanu scapă Basma Curată ! Asta înseamnă să fii Şmecher !” (ibidem, p. 113).

Presupusul miliardar de geniu, un agăţat minabil („Doi şi un sfert” ? ofiţer acoperit ?), are la Monaco un oaspete de lux : pe marele luptător pentru adevăr Victor Ciutacu, apropiat al lui Sebastian Ghiţă şi fost subaltern al lui Ovidiu Muşetescu (APAPS/AVAS). Pe lângă Victor Ciutacu, în armaghedonul semnat cu numele lui Cristian Rizea mai apar câţiva jurnalişti de primă linie : Bogdan Chirieac, Radu Budeanu (Cancan, Gândul etc.), Dana Budeanu, Marius Tucă, Dan Andronic (EvZ), Sebastian Ghiţă, Cozmin Guşă, Rareş Bogdan, Cristian Burci, Sorin Roşca Stănescu. Mulţi dintre cei ce contestă valoarea textului şi îi diminuează interesat meritele o fac şi pentru că ei sau apropiaţi/patroni ai lor se regăsesc aici în posturi nefavorabile.

„Totodată erau prezenţi şi importanţi oameni de presă care îşi făceau vacanţele la Monaco, Dan Andronic, Radu Budeanu şi Victor Ciutacu. Pe Budeanu îl vedeam de multe ori în serile de weekend vara în compania lui Bogdan Buzăianu la restaurantul Zebra pe atunci, ulterior Zellos, locaţii unde se ţineau petrecerile organizate de Burci. Astăzi acolo funcţionează noua locaţie TWIGA, deschisă de Flavio Briatore ! Victor Ciutacu era şi el prezent în fiecare vară, la început mereu în compania lui Elan Schwartzenberg şi Codruţ Marta fiind clienţi permanenţi la restaurantul Avenue 31 de pe Princesse Grace. Ulterior după dispariţia lui Marta, jurnalistul fiind mai mereu invitatul lui Dragoş Dobrescu, ori în penthouse-ul de lux din rezidenţa Houston Palace sau în vila Beausoleil din piscina căreia putea admira direct peisajul monegasc în toată splendoarea lui şi de unde îşi făcea mereu selfie-uri pe care le puteţi admira chiar pe contul său de facebook !” (ibidem, p. 74).

„Spovedania lui Rizea” este o culegere de note informative, un raport devastator despre dominanţii din România, despre establishment-ul securisto-politico-bişniţăresc. Figura tutelară a acestui panopticum distrugător de naţiune şi de stat român este Traian Băsescu, care a reuşit să-i surclaseze în dezastru pe predecesorii săi Ion Iliescu şi Adrian Năstase. „Capitalismul de cumetrie” (Ion Iliescu), născut din fosta Securitate, din succesorii nomenclaturii comuniste, din interlopi (foşti vânzători de ţigări şi de valută), a condus la mizeria actuală, întruchipată de această clasă conducătoare coruptă, penală, violentă şi dezgustătoare. Klaus Iohannis nu apare în „cartea” lui Cristian Rizea pentru că el nu e decât o „raţă mecanică” (Ion Cristoiu), o marionetă a lui Traian Băsescu, a PNL-ului (de fapt, PDL), a Sistemului (aşa numeşte Rizea Statul Paralel, Deep State-ul de pe Dâmboviţa şi, mai larg, establishment-ul). Klaus Iohannis nu apare, probabil, şi pentru că o parte dintre „îndrumătorii” lui Rizea sunt subalternii oficiali ai preşedintelui.

Autorul armaghedonului intitulat „Spovedania lui Rizea” ne lasă, probabil fără să vrea, să vedem cine sunt manipulatorii acestei operaţiuni de amploare. Serviciile străine care operează din plin în România nu sunt evocate deloc în text, deşi e greu de crezut că un personaj care aspira la şefia SIE, ca să nu mai vorbim de celelalte însărcinări din domeniu (PSD Diaspora, anturajul apropiat al generalilor din SIE Mircea Haş, Adrian Isac, Adrian Isar), n-avea ştiinţă despre prezenţa şi activitatea lor. Nu vine vorba nicăieri nici despre consultanţii FBI de la DNA, nici despre şeful antenei CIA, foarte implicat în decizii strategice ale SRI (Florian Coldea, K2, K4, T14…), nici de BND (care ar reprezenta UE în România) şi nici de vreun alt serviciu vesteuropean sau estic. E citat doar o dată MI6, care l-ar fi recrutat pe George Maior. În condiţiile în care activitatea serviciilor se împleteşte, în compunerea sa, la tot pasul, cu politicul, business-ul şi presa. Prea puţin evocată e şi masoneria, cu toate că Rizea se prezintă el însuşi ca mason. Cristian Rizea, împreună cu Teodor Meleşcanu, a fost admis în 2011 în ordinul masonic Dignity, la invitaţia lui Giuliano Di Bernardo, „părintele masoneriei mondiale”. La trei luni după eveniment, Teodor Meleşcanu devenea director SIE.

Ce se urmăreşte cu adevărat prin „explodarea” lui Rizea şi prin compunerea „Spovedania lui Rizea” vom afla, pas cu pas, poate, în anii următori. Pe pielea noastră.


duminică 3 Mai 2020

Armaghedonul Cristian Rizea

Petru Romoșan

Câte parale face democraţia din România, cea construită după anul 2000, sub atenta supraveghere a partenerilor noştri mai mari euroatlantici (NATO şi UE), care e calitatea oamenilor politici, a interlopilor (inclusiv afacerişti sau bişniţari) lansaţi la apă şi întrepătrunşi până la confuzie cu „Sistemul” (Cristian Rizea îl numeşte aşa la tot pasul în contribuţia sa „Spovedania lui Rizea”) ?  Acestea par să fie mizele profunde ale enormei „delaţiuni”, ale acestui denunţ, un nou armaghedon care a pus pe jar tot establishment-ul de la Bucureşti. Ni se dau cifre, sume, combinaţii, traficuri, unele halucinante, cu nume de fiecare dată, şi ni se promite încă un volum, axat, acela, pe dezvăluiri de budoar şi de cancan, care, probabil, cum se întâmplă, nu va mai veni.

Această „operă”, de mare interes altfel şi, după câţiva iniţiaţi, creditabilă, nu e totuşi o „carte” care ar putea fi asumată de un editor responsabil. Pentru că editorul (autentic), înainte de o lansare pe piaţă, are nevoie de documente, de probe, trebuie să poată verifica acuzaţiile şi incriminările pentru a nu produce daune nedrepte şi pentru a putea să se apere şi să-l apere şi pe autorul său în justiţie la nevoie. Iar o carte trebuie să aibă un sens mai înalt, o logică societală şi culturală, să se adreseze onest unui public pe care nu-l manipulează şi nu-l dispreţuieşte. Doar astfel cartea se poate constitui într-un document de referinţă.

În sinistra noastră tranziţie, doar presupus democratică, am fost abuzaţi de tone de presupuse cărţi, produse ale unor „personalităţi”, foşti tovarăşi, mari gradaţi, poeţi amatori ridicoli, falşi specialişti şi colecţionari de artă tot cu grade sau cu un trecut „sistemic”. Ei au banii, ei au pârghiile, ei se fac „autori”. Autorlâcul e foarte extins la noi, căci, pe lângă diplome dubioase, doctorate plagiate, aducătoare de funcţii şi bani, „personalităţile” mândrei lumi noi vor şi „cărţi”, „lansări”, vor prestigiul tradiţional pe care-l oferă cartea cu numele lor imprimat pe copertă, garanţia ieşirii definitive din anonimat şi instalarea în eternitate. Mai ceva decât un mausoleu la Bellu !

Dar cine este autorul acestei noi bombe mediatice, fostul deputat PSD Cristian Rizea ? Cristian Rizea, inginer (1999), este absolvent al Colegiului Superior de Siguranţă Naţională (2004), al Institutului Diplomatic Român (2011) şi al Colegiului Naţional de Apărare (2013), a fost activist PNŢCD, membru ApR (Meleşcanu, Felicia şi Teodor, Iosif Boda, Mihai Cuptor, Viorel Sălăgean etc.), membru PSDR (Sergiu Cunescu, Alexandru Athanasiu) şi apoi, în fine, PSD. Dar nu numai atât : „Întâmplarea face ca undeva în primăvara lui 2015 Dobrescu (Dragoş – n.n.) să mă cheme la el la Snagov şi tam nesam, să mă întreabe dacă e adevărat că eu îmi doream în acel moment şefia SIE, atenţionându-mă că dacă e aşa s-ar putea să am probleme” („Spovedania lui Rizea”, pdf, p. 119) ; „este vorba de generalii Mircea Haş, Adrian Isac şi Adrian Isar, oameni cu care am colaborat foarte bine mai ales prin prisma informaţiilor pe care mi le-au oferit pe acea zonă” (Cristian Rizea, preşedinte PSD Diaspora – ibidem, p. 120) ; „Înţelesesem că şi colegul meu Constantin Niţă (cel care îl prezentase pe Rizea generalilor SIE de mai sus – n.n.) era un om sprijinit de zona externă a Sistemului care-l puseseră inclusiv ministru în vreo trei guverne” (idem). Şi el, Constantin Niţă, ca şi Rizea însuşi adică. Dacă nu stăpâneşti tu scrisul, te stăpâneşte el pe tine şi te cam dă de gol. După propriile sale declaraţii, Rizea s-ar fi refugiat în ultimul an la Chişinău (a fost condamnat, în martie 2019, la 4 ani şi 8 luni închisoare, sentinţă definitivă, pentru trafic de influenţă şi spălare de bani), vecin cu ambasadorul României şi folosind acelaşi spa, iar mai recent, după spusele avocatului său, s-ar găsi în SUA.

Personajele, ţintele principale ale Armaghedonului lui Cristian Rizea, par a fi Mircea Geoană, fost preşedinte PSD şi important protector al lui Rizea, azi secretar general adjunct al NATO, Dragoş Dobrescu, avocat, speculator imobiliar, bişniţar greu şi naş al unui copil al lui Cristian Rizea, protectorul lui Crin Antonescu, cum vom vedea mai departe, Gigi Becali („Dar voi păstra mai multe detalii privind viaţa tumultuoasă a lui Gigi Becali pentru a doua carte, cea destinată exclusiv zonei de CANCAN ! Unde sunt sigur că veţi rămâne surprinşi să aflaţi ce mare iubitor de frumos este Gigi chiar şi în zilele de azi cand vrea să pară doar SFÂNT…”, ibidem, p. 36), Gheorghe Stelian zis „Stelu” (vom da câteva citate mai departe). Roluri importante au şi Nicolae Bădălău (baron absolut de Giurgiu), Nicolae Bănicioiu (mare prieten cu Cristian Burci la Monte Carlo), Ludovic Orban (fost ministru al Transporturilor dubios), Orlando Teodorovici (trafic de influenţă), Bogdan Drăgoi (diverse traficuri), Rareş Bogdan (cu multe conexiuni suspecte), Florentin Pandele, Marius Tucă, Cozmin Guşă, Marian Vanghelie (mare prieten !), Florian Coldea, Laura Codruţa Kövesi, Gigi Ienciu, Dana Budeanu, Cristian Burci, Sergiu Lascu, Ion Bazac, George Maior („ar fi fost racolat de serviciile britanice de intelligence, de aici şi promovarea sa ulterioară la şefia SRI”, ibidem, p. 55), Nelu Iordache, Adrian Iliescu, Mădălin Stan, Marian Mina, Ana Birchall, Eugen Bejinariu („Beje” !), dar şi Vasile Blaga, Florin Muntean, Gruia Stoica, Călin Mitică, Dorin Cocoş, Dan Pescariu, Puiu Popoviciu, Sorin Creţeanu, Ioana Băsescu, Traian Băsescu, Horia Constantinescu şi încă mulţi, mulţi alţii.

De multe ori, lectura e palpitantă : „Mi-aduc aminte că după ce a încasat suma uriaşă de aproximativ 100 de milioane euro de la ANRP, Stelu (Gheorghe Stelian – n.n.) umbla cu extrasul de cont la el arătând tuturor cunoscuţilor cum dintr-un simplu şofer angajat la firma care deţinea sălile de jocuri CONTI, ajunsese peste noapte ditamai milionarul în euro. Era exact pe vremea când Traian Băsescu şi Emil Boc deciseseră să taie salariile şi pensiile în România” (ibidem, p. 25). Sau : „Auzisem totodată de la un inculpat celebru din dosarul ANRP, Sergiu Diacomatu, că Maior şi Coldea primiseră cash în birourile lor de la pădure suma de 25 milioane de euro de la Gheorghe Stelian zis Stelu care beneficiase de acea uriaşă despăgubire de aproximativ 100 milioane de euro de la ANRP !!!” (ibidem, p. 146). Aici, în aceste pagini, ca şi în multe altele, se vede cu ochiul liber cum interlopii şi Sistemul, sub protecţia (contra cost ?) a NATO şi UE, au furat a doua oară fostele bunuri ale foştilor deţinuţi politici şi ale familiilor lor.

Ce mai citim ? „Gruia Stoica mi-a mărturisit, că Liviu Popa omul de casă al lui Blaga (Vasile – n.n.) venea de fapt din Ucraina unde „Buldogul” îşi ţine cei 50.000.000 (milioane) EURO din afacerile lui cu Călin Mitică !! Pe moment am rămas surprins dar Gruia Stoica avea mina unui om care ştia foarte bine ce spune, fiind informat că în acea maşină se afla şi suma de 700.000 !!!” (ibidem, p. 56). „Din câte ştia Gruia Stoica, Vasile Blaga era foarte supărat că tocmai el, cel care o ajutase pe Kövesi şi-i netezise drumul carierei profesionale spre Bucureşti, chiar el era acum hărţuit de DNA ! Cu experienţa vastă pe care o are, Buldogul a înţeles mesajul şi chiar dacă ar fi vrut să spună anumite lucruri despre trecutul plin de mistere al lui Kövesi, şi-a înfrânt imediat acele porniri !!” (ibidem, p. 57).

Sau, bunăoară : „De multe ori în locaţia din Primăverii îl vedeam pe Crin Antonescu iar raportul de forţe era vizibil : Dragoş Dobrescu părea şeful iar Crin Antonescu angajatul său !” (ibidem, p. 114). „Cristian Burci e un personaj pitoresc foarte cunoscut şi apreciat pentru generozitatea sa în Principatul Monaco” (ibidem, p. 60). „E vorba de mogulul de presă şi afaceristul Cristian Burci, un om atât de drag părţii EXTERNE A SISTEMULUI” (idem). Adică, printre altele, Adevărul, cu propaganda sa îndrăcită. „Mai erau 2 săptămâni până la începerea oficială a campaniei electorale şi am fost căutat de Ionuţ şi Camelia Bazac, care mi-au spus că trebuie să le dau urgent suma de 100 000 euro pentru că altfel Mircea Geoană nu validează prezenţa mea pe lista de candidaţi !” (ibidem, p. 16).

Cristian Rizea ajunge cu dezvăluirile lui până în zilele noastre, se ocupă până şi de Covid-19, nu pierde din vedere nici recenta stea a PNL-ului şi trompeta preferată a lui Klaus Iohannis : „Pentru că la Rareş Bogdan ajuns mare politician, contează doar cât cotizezi şi el ştie că nu mint !! Începând de la pungile cu bani primite de la Vanghelie şi serile lungi petrecute cu acesta la Casa Capşa, chiar dacă procurorii DNA au închis atunci ochii la ordinul Sistemului care avea nevoie de prezenţa lui pe sticlă, continuând cu banii primiţi de la Transgaz prin Florin Muntean căruia i-a cununat chiar fiul sau sumele de bani generoase venite de la Hidroelectrica prin semnătura lui Mihai David (la ziua căruia am şi făcut cunoştinţă personal), mergând până la controversatul afacerist din zona feroviară, celebrul Călin Mitică foarte bun prieten şi sponsor de vacanţe care ca şi toţi cei enumeraţi aici, veneau des să-l viziteze în apartamentul său din complexul rezidenţial Stejarii sau la cafeneaua situată în vecinătatea blocului ! Totul culminând cu fostul meu prieten Bilal care de la agricultură a ajuns azi datorită lui Rareş Bogdan să deţină printr-o firmă nou înfiinţată în 2016 – X GUARD SECURITY SYSTEM SRL fără nici un fel de experienţă în domeniu, având doar 2 angajaţi în momentul în care a participat la acea licitaţie, CONTRACTUL DE PAZĂ AL AEROPORTULUI OTOPENI, CONTRACT SEMNAT PENTRU SUMA DE 5,5 MILIOANE EURO (ASTA FĂRĂ ACTELE ADIŢIONALE ÎNCHEIATE ULTERIOR PENTRU A SATISFACE „FOAMEA DE BANI” A LUI RAREŞ BOGDAN) !” (ibidem, p. 133).

Se poate cita din aproape orice pagină dintre cele 156 ale textului, ocazie pe care presa nu o va rata probabil. Armaghedonul lui Cristian Rizea, scris sub influenţa evidentă a unui anumit serviciu secret românesc sau măcar a unei facţiuni din acel serviciu, decredibilizează grav mai ales SRI, DNA, faimosul binom şi întreg aparatul de justiţie. Nici celelalte servicii de informaţii, nici măcar SIE şi alte instituţii importante ale statului, şi nici partidele politice nu scapă nevătămate.


miercuri 29 Apr 2020

Vine ceasul socotelilor

Petru Romoșan

Cu cât ne apropiem mai mult de încheierea crizei sanitare (care durează, se pare, nu mai mult decât o gripă obişnuită), cu atât ne apropiem şi de judecata la care vor fi supuşi negreşit decidenţii politici şi autorităţile medicale, politicienii din domeniul sănătăţii (unii dintre ei s-au lăbărţat în exces pe ecrane). Pentru cei care au urmărit subiectul şi în restul Europei, mai puţin în America, pentru că e departe, e clar că ai noştri politicieni nu au fost nici mai răi dar cu nimic mai buni decât cei din Italia, Spania, Franţa sau Belgia. Dacă am avut mai puţini morţi, cel puţin până acum, decât Belgia, să zicem, e din alte motive – de climă, de microclimate, de vaccin antiTBC în ultimii 50-60 de ani şi, eventual, din pricina marii aproximaţii la numărătoare.

Dar ceasul socotelilor vine implacabil şi va fi, foarte probabil, de o extremă severitate. Cei care s-au găsit la manete (ei au vrut-o, au căutat-o cu lumânarea !), la fel de incapabili şi de iresponsabili ca şi cei ajunşi întâmplător într-o norocoasă opoziţie, riscă să plătească pentru toţi. Mai ales pentru cele două mandate ale guralivului şi insolentului fost preşedinte Traian Băsescu şi pentru fauna sinistră de miniştri şi consilieri ai acestuia, în frunte cu neuitata Elena Udrea, fost ministru al Dezvoltării şi, pentru o vreme, de necrezut !, şefa Cancelariei Prezidenţiale. Şi au fost apoi guvernele Victor Ponta şi succesivele guverne Liviu Dragnea (Sorin Grindeanu, Mihai Tudose, Viorica Dăncilă), care, la fel ca guvernele Băsescu-Boc, n-au prevăzut, n-au anticipat nimic. Şi unii, şi alţii fac azi multă gargară neruşinată. Nu numai că nu au făcut stocuri pentru a putea înfrunta o epidemie, dar au şi închis spitale, au împins cadrele medicale la emigraţie şi au lăsat secţiile ATI neutilate cu cele necesare.

Câteva ţări s-au scos – e deja foarte clar – mai bine decât altele, vedem asta în toată presa credibilă a lumii. Sunt citate Coreea de Sud (cu 4 morţi la 1 milion de locuitori faţă de 360 în Belgia, 386 în Italia şi 348 în Spania la mijlocul lunii aprilie ; în Spania, cifra ar fi de-acum 480), Hong Kong (care avea deja experienţa dramatică a SARS din 2002-2003), Singapore (condus foarte autoritar), China cea cuminte şi foarte disciplinată, Germania (cu doctorii ei prevăzători şi cu cea mai bună infrastructură medicală din Europa), poate chiar Suedia (cu decizia ei curajoasă de a nu sechestra populaţia).

În partea sumbră a tabloului sunt mai întâi SUA şi Italia. Preşedintele Donald Trump are deja în jur de mai puţin de 10 % intenţie de vot (după unele sondaje) decât democratul Joe Biden, pe care-l numeşte „Sleepy Joe”, şi poate pur şi simplu să piardă alegerile din iarna aceasta din cauza coronavirusului în ciuda preocupării lui televizate pentru combaterea bolii. Italia, cu al său premier Giuseppe Conte foarte contestat (e cel care l-a trădat pe Matteo Salvini !), fără un sprijin economic substanţial din partea UE, de fapt din partea ţărilor UE din nordul Europei, printre care Germania şi Olanda, se prăbuşeşte şi poate abandona moneda euro şi, până la urmă, chiar părăsi UE. Emmanuel Macron în Franţa, contestat deja radical şi virulent înainte de criza actuală, şi majoritatea sa artificială LREM vor fi, cel târziu din toamnă, în ochiul ciclonului, iar francezii, mari specialişti în revoluţii care schimbă lumea, sunt capabili de violenţe greu de imaginat în alte ţări. Nici Spania nu se simte prea bine, numărul morţilor e deja impresionant. Belgia, cu 47 334 de îmbolnăviri şi 7 331 de decese la 28.04 2020, e în mare suferinţă.

În România, ca şi în celelalte ţări din sudul Europei, vina principală cade pe lipsa criminală de prevedere. Despre pandemii se vorbeşte deja mult din anii 2000. Au fost SARS, MERS, gripa porcină, gripa aviară, Ebola şi se tot anunţa o posibilă pandemie devastatoare (mai ales Bill Gates şi fundaţia sa). Dar România, ca toată Europa, s-a trezit brutal fără măşti şi fără echipamente de protecţie, fără capacitate de testare, fără capacităţi de producţie şi, mai ales, fără o expertiză onestă şi competentă care să le fie oferită politicienilor – politicenii, prin natura lor, nu se pricep la nimic anume, sunt doar activişti buni la orice.

Nici în cele două luni, ianuarie şi februarie, după ce epidemia s-a instalat la Wuhan, regiunea Hubei, în China, politicienii şi autorităţile din sănătate n-au luat măsurile ce se impuneau, cele cunoscute de epidemiologi şi de toţi specialiştii în bolile infecţioase. Sunt ei vinovaţi doar „politic” (adică la vot) sau mult mai mult decât atât ? Destui dintre cei care şi-au pierdut prematur apropiaţii îi vor întreba în justiţie. Exemplul va fi dat pe scară largă de SUA – americanii sunt cunoscuţi ca mari procesomani –, dar şi de Franţa şi de Italia. În Franţa, doar în azilurile cu asistenţă medicală, faimoasele EPHAD (Établissement d’hébergement pour personnes âgées dépendantes), au murit peste 8 850 de persoane (la 28.04.2020), sau 172 % mortalitate faţă de 2019, între 1 martie şi 6 aprilie 2020. Şi nu fără legătură directă cu anumite ordine emanând de la autorităţi politice şi sanitare. Chiar nu e nimeni vinovat ?

Între dictatura (narcisică !) a doctorilor şi dictatura ordonanţelor militare a mediocrilor noştri responsabili politici, populaţia României a căzut între scaune. Deocamdată, din fericire, numărul victimelor e încă destul de restrâns. Dar consemnarea la domiciliu, seceta (fără irigaţii – altă lipsă de prevedere a decidenţilor !), oprirea prea îndelungată a activităţii economice ne pot arunca într-o groaznică criză, o catastrofă economică de care am fi putut să ne lipsim dacă aveam politicieni adevăraţi, şi nu doar nişte marionete.

Numărul mare de morţi trebuie pus, după experţi serioşi, nu în cârca SARS-CoV2, ci în cârca politicienilor şi a autorităţilor medicale, cu răspunsurile lor inadecvate, defazate, improvizate. Inclusiv măsura disperată, de ultim recurs, de a închide aproape toată populaţia în case. Măsura sechestrării la domiciliu e chiar contraindicată în protocoalele epidemiologilor şi infecţioniştilor (o banalitate pe care a recitat-o şi OMS la începutul epidemiei). Protocoalele recomandă izolarea persoanelor contaminate şi tratarea lor, identificarea contactelor şi testarea pe scara largă. Măsura extremă a izolării la domiciliu a fost luată de politicieni la recomandarea autorităţilor medicale – cu spaimele lor că spitalele vor fi debordate – pentru că s-au trezit în faţa pandemiei cu mâinile goale şi fără pantaloni.


sâmbătă 25 Apr 2020

Autobuzul România sau Amatorism la vreme de pandemie

Petru Romoșan

Bine e ca un autobuz, fie şi cu un singur pasager (o doamnă curajoasă) sau uneori cu doi pasageri (un cuplu dintr-o altă epocă), din cauza închiderii activităţii, a vieţii, a economiei, a distanţării sociale obligatorii, să fie condus de un şofer profesionist, de un şofer care şi-a luat carnetul regulamentar, şi nu contra cost, pe pile, cu mită, şi care poate face dovada unei minime experienţe absolut necesare. Minimele condiţii sunt cu atât mai imperios necesare pentru acelaşi autobuz plin de pasageri, într-o vineri după-amiază în Bucureşti, când străzile nu sunt goale din cauză de pandemie şi stare de urgenţă.

Aceleaşi criterii se impun încă mai acut pentru un director de spital de boli infecţioase, pentru un ministru al Sănătăţii, pentru un prim-ministru al unui guvern ultraminoritar născut cu forcepsul (cu votul „dalmaţienilor” şi al presupuşilor adversari PSD) şi chiar pentru un preşedinte de Republică „ţinut în viaţă (politică – n.n.) artificial” – Cozmin Guşă („Klaus Iohannis nu este un preşedinte bun pentru România, nu a fost nici în primul mandat, nici acum. Este ţinut în viaţă artificial, el având, de fapt, un scor politic foarte slab. Având în vedere împotmolirea lui Iohannis în gestionarea României, este posibilă, în toamnă, suspendarea sa din funcţie, aceasta fiind chiar o necesitate pentru reaşezarea unei ţări căzute în haos. La aceste schimbări se vor implica şi structurile de forţă pentru că acţiunea lor va fi fundamentală pentru interesul naţional” – Cozmin Guşă, Ziua News, 24.04.2020). Să ne reamintim : Cozmin Guşă e cel care a ţinut un discurs funebru remarcat la înmormântarea generalului Iulian Vlad, ultimul şef al Securităţii.

Cozmin Guşă a fost înlăturat (probabil, brutal) din managementul Realităţii TV, rebotezată Realitatea Plus (cine e patronul de ultim recurs al Realităţii şi al multor alte oficine media, nu e cazul să ne mai întrebăm). Împreună cu Guşă au fost demişi (sau şi-au dat demisia ?) realizatorii Denise Rifai şi Octavian Hoandră. Situaţia acestora nu a fost cu adevărat clarificată public, deşi ei au comentat-o în fel şi chip. Acum două zile (23.04.2020), „coşmarul lui Iohannis a fost redus la tăcere” (Valentin Busuioc, luju.ro, 24.04.2020). Este vorba de închiderea site-ului sibian Justiţiarul, condus de Marius Albin Marinescu, adversar politic direct (PNŢCD) al fostului primar de Sibiu şi de departe cel mai serios critic al sibianului sas şi preşedinte improbabil. „Justiţiarul.ro este o publicaţie cu renume în breaslă, activă încă din 2006 (vezi facsimil 3), şi care a publicat dezvăluirile în urma cărora familia Iohannis a pierdut cele două imobile dobândite cu acte false” (idem). Sorin Grindeanu, penibilul fost prim-ministru PSD, director ANCOM, cu un salariu de 35 000 lei începând din 2019 (hotnews.ro, 13 decembrie 2018), îşi arată în sfârşit micimea securistoidă (vezi în continuare) şi calificarea de cenzor amator : „Miercuri seară, în zi de sărbătoare pentru români, Agenţia Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii (ANCOM), instituţie controlată de un serviciu secret al României, a blocat vizualizarea publicaţiei „Justiţiarul”, fără să se atenţioneze conducerea publicaţiei” (Prof. Corvin Lupu, „Protest faţă de blocarea de către autorităţile din România a publicaţiei „Justiţiarul”, activenews.ro, 24.04.2020).

La vremuri de pandemie şi de stare de urgenţă, de ordonanţe militare, de Grup de Comunicare Strategică (sună tare !), bine e ca omul potrivit să fie la locul potrivit. Şi amatorilor, impostorilor, ariviştilor le sunt întotdeauna preferabili profesioniştii, oamenii cu morală şi cu frică de Dumnezeu. Dar la noi, cum ştiu şi copiii, lucrurile stau puţin altfel. După 1989, sub şocul prelungit al Revoluţiei, al schimbării de lume în orice caz, am avut cel mai mare număr de preoţi şi de călugări pe cap de locuitor din Europa, inginerii şi-au schimbat meseria şi s-au făcut ziarişti, „atleţi ai democraţiei”. Pentru că industria fostă comunistă era doar un morman de fiare vechi (Petre Roman) şi agricultura era încurcată de lipsa dreptului de proprietate. Şi cei care nu aveau nici o meserie dar se pretindeau activişti profesionişti foşti sau activişti amatori recenţi s-au făcut oameni politici. Pentru că începuse acumularea primitivă de capital. Cea mai scurtă cale spre îmbogăţire a fost şi încă mai este cariera politică.

Doctorii, inginerii, asistentele, agronomii, meseriaşii cu înaltă calificare au plecat cu miile, cu sutele de mii. La fel au plecat la studii înalte sute de mii dintre tinerii cei mai dotaţi. În ţară au rămas preoţii, călugării de după ’90, ziariştii (mulţi foşti ingineri), politicienii, procurorii şi miliţienii, pseudoculturalii şi aproape toţi securiştii. Visul mamei române a devenit acela de a-şi vedea odrasla lucrător la SRI sau la un alt serviciu special. Au rămas pe loc şi pensionarii, săracii, şi mai ales toate pensiile speciale. Şi foarte mulţi „specialişti” în cules de căpşuni şi sparanghel, pe care până la urmă i-am furnizat cu milioanele întregii Europe vestice. Ca şi pe şuţii profesionişti, pe cerşetorii experţi în zone de lux din Paris, Londra, New York, şi pe fetele vesele. Ultimii 30 de ani sociali şi economici îşi aşteapta răbdători arhiviştii, cercetătorii şi istoricii liberi, netimoraţi de cenzura politico-miliţienească.

În aceiaşi ani, în ultimii 30 de după încetarea Războiului Rece şi de după căderea comunismului, alţii au luat-o, economic şi civilizaţional, în sus. Vietnamul, Filipinele sau Nigeria, ţări cu care ne puteam compara în 1989, au demarat o creştere uluitoare. Astfel, după o proiecţie a PwC din 2015 (The World in 2050. Will the shift in global economic power continue ?, PWC, UK, 2015, www.pwc.com), Vietnamul, care ocupa deja în 2016 locul 32 în topul economic al ţărilor lumii, va ajunge în 2050 pe locul 20 (o creştere medie anuală estimată la 5,1 %) ; Filipinele va urca de pe locul 28 în 2016 pe locul 19 în 2050 (o creştere medie anuală de 4,3 %) ; şi la fel Nigeria, de pe locul 22 în 2016 va urca pe locul 14 în 2050 (o creştere medie anuală de 4,2 %).

Integrarea noastră în structurile economice şi militare euroatlantice, prin UE şi NATO, n-ar fi trebuit să ne blocheze în statutul nefericit, dezastruos de colonie (Ilie Şerbănescu a scris mult pe acest subiect, a publicat şi cărţi). Mai mult, integrarea noastră în UE şi în NATO nu trebuia să ne anuleze, aşa cum se întâmplă de ani de zile, capacitatea de a negocia, de a face comerţ cu restul lumii. Cu China, cu Rusia, cu India şi, în general, cu toate statele lumii. Cu multe avem relaţii diplomatice încă de pe vremea lui Ceauşescu şi chiar a lui Dej, avem ambasade, legaţii şi consulate care se dovedesc inutil costisitoare, avantajoase doar pentru cei care le populează, dacă nu sunt dublate şi de relaţii comerciale, de relaţii economice.

Tot după previziunile PwC, în 2050, PIB-ul Chinei va depăşi cu mult PIB-ul SUA, adică va fi de 50 de mii de miliarde de dolari faţă de 34 de mii de miliarde. De ce SUA poate avea relaţii extinse enorme cu China, dar România, vechi prieten al Chinei (România ar fi înlesnit normalizarea relaţiilor sino-americane), trebuie să se ţină departe de China şi să ia prea în serios denigrările propagandistice ale preşedintelui Trump la adresa Chinei ? Clasa politică din România, cu preşedintele Iohannis în primul rând, e a românilor sau a aşa-numiţilor noştri parteneri ? În următorii 30 de ani prognoza arată că SUA va fi depăşită nu numai de China, ci şi de India. Iar Indonezia, Brazilia, Rusia şi Mexicul ar depăşi Japonia, Germania şi Marea Britanie. Noi mergem numai cu trecutul glorios sau suntem atenţi şi la mişcările viitorului ?

România continuă să fie condusă de o gerontocraţie invizibilă (tarabostes, străbunul model dacic), vechi cadre active în vechiul regim de dictatură. Adică o mare parte a pensiilor speciale. Întrebare de 1 000 de puncte : după criza care abia începe, vor mai putea fi plătite pensiile speciale ? Şi încă una : vor fi aruncate în aer aceste faimoase pensii speciale de o inevitabilă inflaţie galopantă ? Mulţi experţi prevăd inflaţie în toată lumea după aruncarea pe piaţă a unor sume colosale, destui nu-i dau şanse de supravieţuire monedei euro, cel puţin în forma ei actuală.

Şoferul actual al autobuzului România, Klaus Iohannis, şi scamatorii care l-au adus pe scaunul din faţă au toate calităţile „normale” ca să ne ducă în şanţ. Se vor confirma măcar o dată previziunile supraexpusului „consultant” Cozmin Guşă ?


compania
DE LECTURA

Mihai Neagu Basarab. Recenzie la

cartea lui Gelu Culea Artă, artişti, administraţie în anii ’80. Amintirile unui fost director la Fondul Plastic al Uniunii Artiştilort Plastici

Editura Compania ne înlesneşte cu acest prilej înţelegerea unui segment mai puţin cunoscut din istoria contemporană a artelor plastice în ţara noastră. În România socialistă, directorul Fondului Plastic era slujbaşul care împiedica o sumedenie de pictori să moară de foame. Este oarecum ciudat că într-un stat ateu, care combătea prin varii mijloace misticismul, o serie de funcţionari, nu foarte înalţi, constituiau un fel de Dumnezei în epocă. Principalul era ca nu cumva să bage de seamă chiar ei înşişi acest lucru. Cât timp nu-şi dădeau seama ce simbolizează, aveau voie să funcţioneze ca mari binefăcători.

Memoriile lui Gelu Culea sunt prefaţate de Petru Romoşan, unul dintre mulţii artişti pe care autorul i-a ajutat să supravieţuiască în momentele dificile ale oricărui început de carieră. Culea îi aminteşte în cartea sa pe majoritatea celor pe care i-a sprijinit să-şi vândă tablourile, să obţină un atelier, o locuinţă sau o slujbă, în sfârşit, să se descurce ceva mai bine decât în prealabil. Ajuns în pragul senectuţii într-o situaţie asemănătoare, Romoşan nu pierde ocazia de a mulţumi în prefaţa sa lui Dumitru Radu Popescu pentru vorba bună pusă pentru soţia sa în vederea angajării la Uniunea Artiştilor Plastici, care s-a materializat în cele din urmă prin angajarea lui la o galerie de artă a Fondului Plastic. De altfel, pe parcursul lecturii am întâlnit numeroase schimburi de amabilităţi şi relativ puţine puneri la punct prin corectarea unor diverse exagerări într-un mod civilizat, desigur.

Cartea are şi o introducere a autorului în care acesta îşi mărturiseşte intenţiile autobiografice profesionale, materializate în două capitole ample : „Intrarea în ring”, în care ne prezintă mai ales traseul său profesional înainte de a fi angajatul Fondului Plastic, şi „Începe dansul” – de fapt, capitolul pentru care a fost conceput tot volumul. Ar mai fi de menţionat şi un fel de epilog cu titlul „Altă viaţă (alta, dar de multe feluri)”, de dimensiuni mai reduse. Întreaga carte e scrisă cu mintea românului de pe urmă, adică dintr-o înţelepciune la care n-ajunge oricine şi la care probabil că n-ar fi ajuns nici autorul, în ciuda inteligenţei şi cumsecădeniei lui excesive, dacă n-ar fi avut prilejul să cunoască artişti de excepţie, cum au fost Corneliu Baba, Piliuţă, Mărginean, Ion Pacea, Câlţia, Ilfoveanu şi alţii, dar şi lideri politici ca Levente, Nicolae Bozdog, Ion Dincă (Te Leagă), Dumitru Necşoiu, Nicolae Matei, Joiţa, Cioară, Enache, Găinuşe, şi lista acestora poate şi ea continua.

Aici, în primul capitol mai amplu, sunt amintiţi de vreo două ori şi câte trei tovarăşi anonimi, deci ale căror nume nu contează, dar noroc că era pe timpul lui Ceauşescu, şi nu pe vremea lui Gheorghiu-Dej, când nu conta nici cine are dreptate, deşi autorul mărturiseşte, pentru a-şi evidenţia calitatea personală, că în socialism, în general, „cântăreau persoanele mai mult decât legile, valorile, morala”. Ruşii au formulat mai clar situaţia : „În socialism, ordinul bate legea.” Tradus în orice limbă europeană, textul sună : „În socialism există în permanenţă, latent sau activ, terorismul de stat.” Autorul îşi vădeşte constant înţelepciunea : în orice firmă, membrii şi funcţionarii fac adevărata ei valoare ; evenimentele nu cad din cer, noi le creăm ; cu modestie, se consideră consumator de artă, şi nu critic de artă profesionist.

Primul capitol începe cu fixarea datei la care a luat în primire postul de director al Fondului Plastic al U.A.P.R., 29 noiembrie 1980, post rămas liber în urma decesului fostului director Văzdăuţeanu. Iniţial, Culea fusese inginer la Întreprinderea de Prefabricate Progresul. De acolo, a trecut inginer la Direcţia de Investiţii din Ministerul Comerţului Interior, în locul predecesorului decedat în urma unui accident aviatic. Mai departe, urcând mai multe trepte datorită hărniciei şi competenţei, a ajuns director general adjunct al Direcţiei Generale Comerciale a Municipiului Bucureşti. În momentul în care magazinul „La vulturul de mare cu peştele în gheare” a trebuit să devină „Materna”, a început colaborarea autorului cu U.A.P.R. Colaborarea s-a extins în momentul în care s-a iniţiat refacerea centrului vechi al Bucureştiului, cu Hanul lui Manuc, Carul cu bere etc. Culea menţionează că, la dărâmarea Spitalului Brâncovenesc, subalterna lui, doamna Cristescu, l-a informat că s-a găsit o inscripţie semnată în 1834 de Safta Brâncoveanu conţinând blestemul : „Cel ce va dărâma spitalul pentru îngrijirea săracilor să moară de moarte năprasnică în zi de Crăciun !” Fire esoterică de la natură, Voican Voiculescu a tradus în faptă blestemul. Este amintit şi un Congres al P.C.U.S. la care din greşeală a fost ales Kirov în loc de Stalin, după care Stalin şi alţi tovarăşi de nădejde i-au împuşcat urgent pe Kirov şi pe ceilalţi care s-au încurcat la vot, restabilind legalitatea, vorba lui Iliescu. Este citat şi un automatism verbal al tovarăşului Matei : ”Cui nu înţelege de vorbă bună îi explicăm cu pumnul!”

Aceste picanterii apar în contextul strângerii colaborării cu diverşi pictori, de la care autorul învaţă. Corneliu Baba i-a spus : „În opinia creatorului o lucrare nu este niciodată încheiată. Tot ce ai de făcut este să o laşi aşa… şi să aplici cele învăţate la un alt tablou.” Uneori, autorul nu îndrăzneşte afirmaţii tranşante, ci se refugiază în spatele unor întrebări. Astfel, când încearcă să descifreze cauza longevităţii unui Aurel Ciupe sau Ion Musceleanu sau Pierre Cornu, tatonează : „Să fie oare secretul longevităţii lor faptul că s-au înconjurat de tinere frumoase ?” Apoi, referindu-se la condiţiile grele de viaţă ale artiştilor plastici români, dă compoziţia delegaţiei sculptorilor români la o reuniune a sculptorilor din ţările socialiste, care a avut loc la Sofia : „Jalea (şeful delegaţiei), Foamete şi Flămând (membri)”. Pe Sorin Ilfoveanu l-a ajutat să se mute de la Piteşti la Bucureşti. Acesta i-a atras atenţia asupra şcolii lui Ciucurencu : Traian Brădean, Constantin Piliuţă etc. Cred că totuşi autorul exagerează când afirmă că a aflat după puciul din decembrie 1989 că la Fondul Plastic se practica încasarea de comisioane pentru diferite înlesniri sau comenzi. Pentru aşa ceva i-ar fi trebuit o naivitate care nu se putea obţine decât cu consumarea a peste 80 % din inteligenţa pe care a avut-o în permanenţă întreagă. Fără a-i vorbi de rău pe Patriciu, Câmpeanu şi Tăriceanu, mărturiseşte că n-a putut colabora cu partidul liberal al acestor scursuri politice decât câteva săptămâni. Faptul că nu-i critică mă enervează şi mă face să-l bănuiesc pe autor, măcar din când în când, de stângism camuflat.

continuare »


Mihai Neagu Basarab. Recenzie la

volumul lui Mircea Maliţa Strategii de supravieţuire în istoria poporului român

Această a doua ediţie, revăzută şi adăugită, subintitulată Cuminţenia pământului, a văzut lumina tiparului la Editura Compania cu un cuvânt înainte semnat tot de acad. Dan Berindei ca şi prima ediţie. Trăim o perioadă istorică în care viitorul ne apare sumbru, tinzând chiar să dispară pentru scumpa noastră patrie. Cunoscând personal foarte mulţi oameni, între care mulţi intelectuali de marcă, subtili, mulţi scriitori şi istorici, am aflat încă de acum o jumătate de secol, pe cale orală, ceea ce poate accesa oricine astăzi dacă-i cade ochiul pe vreun text de Lucian Boia. Pesimismul mai mult sau mai puţin îndreptăţit altădată este în actualitatea zilelor noastre de-a dreptul constrângător. În acest context, cartea marelui înţelept tobă de carte acad. Mircea Maliţa îndeplineşte o funcţie terapeutică pentru toţi cititorii de valoare, pe care actualităţile şi perspectivele româneşti tind să-i îmbolnăvească. În finalul prezentării acestei capodopere de erudiţie, patriotism şi înţelepciune de rabin, acad. Berindei afirmă : „Strategiile de supravieţuire… este o carte care îl defineşte înainte de toate pe cel care şi-a consacrat realizării ei strădaniile, erudiţia sa multiformă, ascuţimea minţii sale. Dar este şi o carte necesară, mai ales în timpurile de confuzie prin care încă trecem. Autorul ei ne reaminteşte cine suntem, cum am străbătut miraculos valurile istoriei, care ne sunt profilul şi trăsăturile minţii şi, mai ales, ne încurajează în mersul nostru înainte. Recursul la istorie apare firesc în demersul autorului, ca şi viziunea sa neîncetat mondială. În realitate, el ne arată – spre luare la cunoştinţă ! – cum trebuie să fie un bun diplomat, pe ce trebuie să se întemeieze şi ce trebuie să urmărească. Din nou, trebuie să-i mulţumim academicianului Mircea Maliţa pentru acest nou şi frumos dar.”
După o scurtă introducere de 12 pagini, autorul rezumă pe 105 pagini istoria românilor într-un mod care astăzi te face, simultan, să te simţi mândru şi să te ruşinezi că eşti român, pulverizându-ţi totuşi orice pesimism, ceea ce pare imposibil, până nu citeşti această carte. De fapt, cartea propriu-zisă are două părţi: „Strategii militare şi paşnice” şi „Profilul românesc”. În prima parte, care are cinci capitole, primele trei sunt istorie pură, al patrulea este „Retragerea din istorie”, iar al cincilea – „Pe scena lumii”. Din primele trei capitole, iată un fragment, pozitiv, dar nu cel mai înălţător, referitor la Vasile Lupu : „Din agenda lui nu mai lipsesc schimbările patriarhilor de la Constantinopol şi certurile cu ei, înţelegerea cu Poarta pentru acceptarea patriarhilor aleşi de el, numirile principalilor clerici din toată aria ortodoxiei pentru care i se cerea consimţământul, asigurarea finanţării, controlul cheltuielilor, orientarea Bisericii în confruntările cu catolicii şi calviniştii. E greu de înţeles cum de i-au mai rămas timp şi energie pentru treburile interne şi externe ale Moldovei. Dar Lupu nu se desprindea de visul său şi se lăsa flatat de beneficiari, care-l socoteau locţiitor şi asemănător împăraţilor bizantini.” Prin contrast, contemporanul lui Lupu în Ţara Românească, Matei Basarab, avea ca obiectiv „eliberarea Peninsulei Balcanice şi nu restaurarea unui imperiu”.
„Retragerea din istorie”, formulată ca atare de Lucian Blaga, constituie o strategie de supravieţuire. Academicianul Maliţa consideră că nu există totală ieşire din istorie pentru cei care se străduiesc să supravieţuiască. Şi mai adaugă, amendându-l pe Blaga, „Legile evoluţiei funcţionează acolo unde, din contactul cu mediul, există selecţie”. Contemporan cu Blaga, Ştefan Lupaşcu a creat „o logică a energiilor pe baza opuşilor inseparabili”. Autorul insistă pe cuplul actualizare-potenţare : „Cele două forţe nu sunt nici duşmane, nici prietene, nu se ajută, nu se împiedică. Se poate să nu poţi acţiona – pasul e mic, aproape invizibil. În schimb, potenţarea, îmbogăţirea minţii şi adunarea resurselor ei creşte considerabil.” În zona acţiunii puternice, situaţia este inversă. Blaga remarcă pe bună dreptate că acceptarea modelelor occidentale bine alese funcţionează benefic, catalitic. Autorul înţelege ceea ce citeşte ca acela care a scris şi, beneficiind uneori, în plus, de bibliografie suplimentară, este ridicat prin discursul său deasupra multor surse bibliografice de prima mână. Academicianul Maliţa mi l-a crescut mult în ochii mei pe Blaga ca filosof al istoriei, aşezându-l, în această calitate, lângă compozitorul Enescu şi sculptorul Brâncuşi, consolidând astfel şi unitatea României ca sursă de genialitate.

continuare »


Mihai Neagu Basarab – recenzie la

volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor de Aurel I. Rogojan 

Se știe că moții sunt oameni aprigi, care au atât de mult caracter, încât practic n-au nevoie să piardă vremea stând pe gânduri, așa cum ne-a rămas din istorie modelul reprezentat de Avram Iancu. Ei bine, autorul acestei monografii are una dintre cele mai strălucite minți românești din ultima sută de ani. Am parcurs mai multe texte elaborate de generalul Rogojan, care are o anumită obiectivitate, în sensul că nu se jenează să relateze despre o serie de greșeli ale unor importanți demnitari comuniști, întocmai ca și fostul său șef, generalul Iulian Vlad. Ei doi exprimă în scrierile lor sâmburele, miezul tare al doctrinei comuniste, care s-a retras din oficialitate pentru că rămăsese neînțeleasă pentru prea mulți din puținii șefi ai lui Aurel Rogojan, într-o vreme în care progresul tehnic, mai ales, făcea din ce în ce mai cuprinzătoare mintea cetățeanului-standard. Artizanii tranziției au înțeles perfect situația și au distrus învățământul și medicina românească între multe – toate celelalte – compartimente ale vieții civilizate, bazându-se pe faptul că, dacă 28 de ani plătești lefuri de batjocură, este nevoie de 50 de ani după ce reglementezi salarizarea conform cu respectul față de muncă până când slujbașii ajung să-și merite noile salarii deja învechite.
Generalul Rogojan a fost șef de promoție și continuă să fie un mare pedagog atâta timp cât nu este împiedicat să vorbească și să scrie, pentru că aici este adevărata lui vocație : organizator de oameni care știu, au învățat ce anume au de făcut. Salariile și pensiile de la SRI măsoară, de fapt, felul în care generalul Rogojan și-a făcut și continuă să-și facă datoria, meseriașii din informații fiind, în fond, cam singurii români din țară, maturi și conștienți, de care guvernanților reali le este frică. Desigur, și în Cuvântul înainte al acestei cărți autorul este obiectiv, dar cu ochelari roșcovani : el vede o opoziție între kaizerul Germaniei și țarul Rusiei, când, de fapt, ei erau aproape cumnați, țarina fiind nemțoaică și tensiunea generată de aceasta lângă țarul Nicolae al II-lea, cam papă-lapte, nemulțumea în primul rând familia țarului, care a deschis seria conspirațiilor rusești încheiate cu triumful lui Lenin, după ce tot poporul rus era încredințat că Dumnezeu va modifica religia creștină într-un mod convenabil Rusiei, de-mi vine să zic : unde dai și unde crapă. Multe conspirații rămân în mâna lui Dumnezeu, să mă ierte domnul general Rogojan, dar eu așa văd problema. Câți români ar fi ieșit să demonstreze pe străzi în decembrie 1989 dacă ar fi știut că în România de azi, așa cum a ajuns să arate, vor părea a fi în frunte Dragnea și cu Viorica lui ? Autorul vede însă foarte corect că « Toți și toate sunt în spirala nesfârșitelor conspirații împotriva legii, bugetului, statului și drepturilor cetățeanului. Internaționalele criminalității organizate au luat locul internaționalelor proletariatului ». Partea proastă e că internaționalele proletariatului erau pe hârtie în ordine, iar în realitate erau așa cum internaționalele criminalității organizate încă n-au ajuns să se-mplinească, urmând ca, atunci când se vor desăvârși, să ne întoarcem la un comunism perfecționat, cu perestroika și fără glasnost. Asta, desigur, și cu condiția ca domnul general Rogojan și alți câțiva ca noi, din toată lumea, să ne continuăm activitatea. Finalul prefeței este romantico-patetic : « O stafie bântuie prin România. Stafia antipatriotismului deșănțat și a trădării naționale… Dacă vorbești de dragostea de neam și de credința datorată patriei ești un retard comunist. » Dragostea de neam se află în opoziție cu Proletari din toate țările, uniți-vă !. Ca să-i lichidăm pe cei care și-au făcut o situație, indiferent prin ce mijloace, în fiecare țară, compatrioții ! Toți comuniștii care au cochetat cu dragostea de neam au fost lichidați sau, în orice caz, detestați de comunitatea comuniștilor din toate țările. Se lupta ca șefii partidelor comuniste să fie de alte naționalități. La noi, unguri, bulgari etc. Cine cânta Hora unirii sub comuniști, inițial, primea o condamnare, și mulți au mai rămas câțiva ani în închisoare și după ce, în urma unei destinderi, a unei relaxări, a adormirii vigilenței comuniste internaționaliste, Hora unirii a început să se cânte la radio, oficial.

continuare »



Introducerea autorului

Noi mărturii despre
România penală (2013-2017) 

Politică, justiţie şi servicii secrete în ofsaid

A spune adevărul, chiar dacă e trist

Cu aproape patru ani în urmă, Editura Compania mi-a publicat cartea România penală văzută de un senator fost procuror, care cuprinde declaraţii politice şi interpelări pe care le-am făcut în Senatul României în perioada 2010-2013. Cele mai multe dintre ele îi priveau pe protagoniştii guvernării portocalii (preşedintele Traian Băsescu, premierii Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu, ministresa Elena Udrea) şi pe şefii principalelor unităţi de parchet (Parchetul General, DNA, DIICOT), serviciilor secrete (SRI, SIE, SPP, STS) şi ai altor instituţii de forţă (MAI, ANAF, ANI, CCR). Concluzia cărţii era că în timpul regimului Băsescu a fost constituit un grup infracţional organizat la cel mai înalt nivel statal şi că în fruntea principalelor instituţii din ţara noastră au fost promovaţi, în baza principiului nulităţilor controlabile, oameni relativ tineri, cu pregătire precară, mediocră şi experienţă redusă, care erau, de regulă, şantajabili şi au manifestat obedienţă faţă de tutorii şi protectorii lor politici. Cartea se încheie cu declaraţii şi interpelări din 2013 în care i-am avut în cătare pe liderii principali ai PSD, respectiv pe Victor Ponta, în calitate de preşedinte al PSD şi prim-ministru al guvernului României, şi pe Liviu Dragnea, în calitate de secretar general al PSD, vicepremier şi ministru al Dezvoltării Regionale.
Majoritatea afirmaţiilor mele au fost confirmate de evoluţiile ulterioare, inclusiv de dezvăluirile mai recente ale fostului deputat Sebastian Ghiţă, ale fostului colonel SRI Daniel Dragomir şi ale jurnalistului Dan Andronic, directorul ziarului Evenimentul zilei. România a devenit un stat aproape eşuat după cele două mandate prezidenţiale ale lui Traian Băsescu. Chiar şi acesta a recunoscut anul trecut că România a devenit un stat mafiot şi un stat poliţienesc. De la statul clientelar din timpul guvernării Năstase s-a ajuns la statul mafiot sub preşedinţia lui Băsescu, iar în ultimii ani tendinţa este evoluţia spre un stat disciplinar, poliţienesc. Statul de drept a intrat sub controlul binomului SRI-DNA, care a dominat Parlamentul, guvernul, justiţia, administraţia publică şi presa. Şefi de servicii secrete în tandem cu şefi de unităţi de parchete au ajuns să destructureze partide politice şi să constituie partide noi, de tip balama, ca UNPR, pentru a configura noi majorităţi politice, şi chiar să impună liderii unor partide, ca în cazul fostului preşedinte al PSD, Victor Ponta. Lupta anticorupţie a derapat spre răfuieli politice şi a intrat într-o fundătură după denunţarea protocoalelor care au instituţionalizat binomul SRI-DNA. Justiţia scârţâie din toate încheieturile şi trebuie resetată, după cum a spus-o însuşi actualul ministru de Justiţie, Tudorel Toader. Încrederea românilor în justiţie şi în instituţiile de forţă a scăzut considerabil.
Instituţionalizarea şi eficienţa binomului SRI-DNA au fost confirmate de rapoartele de activitate ale SRI pe anii 2009 şi 2013, în care au fost menţionate echipele operative mixte pro­curori-ofiţeri SRI şi s-a consemnat că juriştii SRI i-au ajutat pe procurorii DNA să instrumenteze 462 de dosare în 2013, inclusiv sub aspectul încadrării juridice. Conform unei analize realizate de profesorul universitar şi avocatul Radu Chiriţă, între 2010 şi 2015 în România au fost adresate instanţelor de judecată 109 946 de solicitări pentru mandate de interceptare telefonică, din care au fost aprobate 102 729 (93 %), ceea ce înseamnă că au fost interceptate minimum 300 000 de persoane (luând în calcul o medie de trei persoane interceptate pe un mandat). Potrivit rapoartelor anuale de activitate ale SRI, în perioada 2005-2015 Serviciul a pus în executare peste 250 000 de autorizări pentru interceptarea comunicaţiilor, numărul acestora cres­când de la un an la altul şi ajungând în 2014 să fie de 11 ori mai mare decât în 2005. SRI a devenit campion mondial la ascultat, dacă avem în vedere analiza statistică a Fundaţiei Friedrich Ebert Stiftung România, potrivit căreia SRI a solicitat şi a obţinut de 16 ori mai multe mandate de siguranţă naţională decât FBI, raportat la populaţia României, care este de circa 16 ori mai mică decât cea a Statelor Unite ale Americii, în condiţiile în care prima putere a lumii se confruntă cu ameninţări la siguranţa naţională mult mai numeroase şi mai grave.

continuare »


Fascinaţia ineditului : Ultima boemă
bucureşteană, de Mihai Neagu Basarab

Delia Marc

Copil fiind (nu cutreieram păduri ☺), eram cu ochii larg deschişi şi cu urechile ciulite în sala de aşteptare şi în cabinetul de dentist al tatălui meu, din Piaţa Victoriei – Ilie Pintilie – fost Bonaparte – actual Iancu de Hunedoara ☺.
Şi nu numai acolo, ci şi în curte, la “găzăria” care aparţinuse Garajului şi Depozitului de produse petroliere ale bunicului meu.
Şi nu numai acolo, ci şi la renumita cârciumă a lui Jerca, de pe Clopotarii Vechi colţ cu Povernei (demolată şi ridicat de curând un Boutique Hotel-Restaurant Vogue), unde mă aciuiam uneori lângă bunicul meu.
În aceste trei locuri veneau personaje interesante ale timpului trecut şi prezent în acei ani ai deceniilor şase şi şapte ai secolului trecut.
Veneau pictori şi poeţi care îşi plăteau uneori tratamentele şi consumaţia cu rodul talentului lor (pereţii de la Jerca erau renumiţi pentru lucrările şi semnăturile iluştrilor pictori şi graficieni care îi călcau pragul).
Veneau armeni, ruşi albi de viţă nobilă şi polonezi de asemenea, veneau greci de-ai lui Manolis Glezos, evrei foşti combatanţi în Spania – într-un cuvânt, refugiaţi din varii motive din ţările lor de baştină.
Se discuta în şoaptă, deşi se mai ridica uneori vocea şi fiecare avea educaţia conversaţiei – se ascultau cu respect unul pe celălalt.
Nu ştiam pe atunci cât de norocoasă şi nenorocoasă eram deopotrivă.
Nu ştiam pe atunci că mulţi dintre cei întâlniţi şi ascultaţi făceau parte din boema bucureşteană. Dar mi-am amintit mereu momente, fragmente, nume, figuri…
Iată de ce m-am grăbit să citesc acest volum subţirel la prima vedere, dar dens în conţinut, semnat de Mihai Neagu Basarab.
De profesie medic, cu specializare in psihiatrie (doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar în psihiatrie în 1990) şi cu specializare şi în homeopatie şi acupunctură, Mihai Neagu Basarab s-a aplecat încă din anii tinereţii asupra scrisului, debutând în proza SF, apoi dramaturgie, traduceri, cronici, rubrici permanente în reviste serioase, publicând volume de literatură şi de medicină. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1972. Din anul 1990 s-a stabilit la Freiburg, în Germania, concentrându-se asupra carierei medicale, dar şi asupra scrierilor sale de literatură, eseuri şi memorialistică.

continuare »


Stimate vizitator,

Cum ştiţi, probabil, la 25 mai 2018 intră în vigoare Regulamentul European 2016/679
privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal
şi libera circulaţie a acestor date (GDPR).

Editura Compania doreşte să vă poată informa despre noutăţile sale editoriale (prin newsletter trimis pe e-mail) şi să vă poată expedia cărţile pe care le comandaţi.

Pe lângă e-mail, comanda implică pentru noi prelucrarea şi conservarea şi a altor date
ale dumneavoastră cu caracter personal (nume, prenume, domiciliu, număr de telefon), respectând măsurile de securitate impuse de normele europene.

Dacă doriţi şi dumneavoastră să primiţi înştiinţări despre noutăţile noastre editoriale(newsletter), vă rugăm să vă manifestaţi explicit opţiunea :

DAŢI CLICK AICI şi astfel veţi rămâne abonaţi la newsletter-ul nostru.

În cazul în care nu vom primi din partea dumneavoastră acest acord clar exprimat, nu vă vom putea expedia cărţile pe care ni le comandaţi şi nici comunica titlurile recent apărute la noi.

Vă stăm la dispoziţie pentru orice informaţii suplimentare pe această temă.

Cu cele mai bune gânduri,
Editura Compania

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153 Bucuresti
Tel. editura : 021 223 23 28  Fax : 021 223 23 24
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37    021 223 23 25
E-mail : editura.compania@gmail.com  compania@rdslink.ro
www.compania.ro
Blog : www.compania.ro/blog


Despre o carte „cu titlu provizoriu”

Dr. Vlad Stroescu

Toamna trecută am primit, pe adresa redacției, o carte. Pseudonimul autoarei, deşi foarte sonor – Maia Levantini – nu suna cunoscut, aveam să aflu că e vorba de un debut. Iar titlul mi s-a părut prea lung şi redundant: Cu titlu provizoriu: Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România. Serios, cuvântul „titlu” chiar în titlu? Şi două subtitluri? Doar citindu-l, am crezut, de altfel, că am aflat tot ce trebuia să ştiu: că e vorba despre plecat din ţară, de întors în ţară, că personajul e melancolic şi, mai rău, psihiatru. Cum stau toată ziua în compania unui psihiatru de care nu am cum să scap – arta de a scăpa de tine însuţi este extrem de complexă şi rafinată şi eu nu sunt măcar un ucenic talentat –, am pus cartea pe raftul de la serviciu, amânând-o pentru o dată neprecizată. Mi-era şi cam teamă să o deschid, poate din acelaşi motiv pentru care, de la Moartea domnului Lăzărescu încoace mi-e teamă să văd filme româneşti: nu cumva să mă duc la cinema şi să constat că în loc de ecran e o imensă oglindă panoramică.
Întâlnirile mele cu cărţile sunt rareori întâmplătoare şi orice carte bună îţi schimbă viața, aşa încât oricât aş încerca eu să întârzii întâlnirile astea, din lene sau inerţie, până la urmă ele tot au loc. Într-o zi însorită de ianuarie, ajutat de mai multe circumstanţe, m-am trezit că deschid volumul şi încep să citesc. Şi ce mai surpriză am avut. Am absorbit pe nerăsuflate odiseea acestei colege, între vechi şi nou, între matrice şi străinătate, între disperare şi exaltare (deşi nici exaltarea nu e tocmai fericită). Îmi măsor cuvintele: şi Odiseu s-a întors şi apoi a plecat iar, nici el nu-şi găsea liniștea. Ajuns la sfârşit, am avut impresia de neterminat sau de abia început.
Nu ştiu cât de reală e Maia Levantini/Mona Dumitrescu (numele personajului principal care, totuşi, e mereu la persoana întâi) şi cât e un compozit de realităţi paralele, un amalgam de persoane autentice, căci o bucăţică din ea eram cu siguranţă şi eu. Copil antedecembrist, psihiatru postdecembrist care descoperă că, odată deschise porţile închisorii regimului comunist, deasupra sunt un şir lung de închisori, precum balenele concentrice ale lui Marin Sorescu sau lanţul coliviilor lui Dan Verona. Şi tot precum Iona, eroina nu încetează să caute ieşiri, fie pe dinăuntru, fie pe dinafară. Înăuntru e „marea cultură”, Kant şi Dostoievski, cu care figuri binevoitoare de profesori au „mobilat-o” ca să facă faţă orizontului cenuşiu comunist. Înăuntru mai e şi moartea. În afară sunt Bucureştii, Spitalul de Psihiatrie Obregia, policlinica de la Apaca şi, mult mai departe, pe alte planete, Franţa şi America. La capăt, absurdul şi aleatoriul universal.
E greu să pun punctul pe „i” şi să încadrez cartea asta. Or fi memorii? Ficţiune simplă nu e, pentru că e prea multă autenticitate: m-am speriat de-a dreptul recunoscând scenele şi obiceiurile de la Spitalul Obregia. E şi o curiozitate antropologică aici: în fiecare călătorie, articularea dintre străin şi familiar e minuţios construită. Dar nu e nici neoreportaj, e prea subiectivă pentru aşa ceva.
De fapt, dincolo de încadrări stilistice, ce şochează în carte e deschiderea absolută. Înţeleg de ce autoarea (sau autorul) se protejează (nu cunoaştem identitatea lui reală): eu unul nu aş fi avut curajul să vorbesc despre mine în felul ăsta, fără rezerve. Nici despre alţii – reflex de psihiatru, poate. Dar şi mai uimitor e felul elaborat în care deschiderea e construită: e ca şi cum omul din spatele discursului ar încerca permanent să se ascundă după limbaj şi ar eşua, calculat, de fiecare dată. Avem aici un discurs adesea ultracult, încărcat de referinţe livreşti, dar în acelaşi timp detaşat şi autozeflemitor, chiar balcanic pe alocuri. Avem simţ al umorului simultan cu cel al tragicului, adesea, de ce nu, în aceeaşi frază. Avem artificii stilistice ce includ tabele de contingenţă şi parodii după balada Mioriţa. Şi deşi e meşteşug în toată afacerea, iubeşti imperfecţiunile, pentru că ele arată că nu e doar făcătură scriitoricească. E foarte greu să fii sincer fără să cazi în patetism şi în fals. Limbajul de azi e atât de amăgitor încât adesea e suficient să deschizi gura şi ai şi eşuat, te-ai şi alienat. Dar Maia Levantini reuşeşte atât de bine, încât o vom pune în acea rară categorie de medici-scriitori unitari, fără sindrom de personalităţi multiple, care vorbesc pentru că noi, ceilalţi medici, nescriitori, nu putem să o facem.

Text preluat din Viaţa medicală, 31 ianuarie 2018


Lucifer şi Lucia Ferescu
sub steaua dimineţii

Vladimir Bulat

Într-un recent interviu acordat canalului Radio România Cultural, pictorul și scriitorul Petru Vintilă jr. afirma că pseudoromanul Lucia Ferescu sau Steaua dimineții, 2016, a fost inițial un soi de eseu, topit ulterior în capitolul al treilea al acestei scrieri. A mai spus că acelei narațiuni îi lipseau dialogurile, vocile unor personaje care să facă mai perceptibilă și mai vie cavalcada ideilor, informațiilor și acțiunilor din cuprinsul acestei scrieri care debutează într-o toridă zi a lui 1835 și se încheie tot într-o zi de iulie a anului 2060.
Să recitim pasajele din acest pseudoroman : „Ziua aceea de iulie a anului 1835 pogorâse asupra Bucureștilor o căldură cumplită. Soarele parcă se topise pe cer, aerul ardea ca o văpaie de cuptor și întreaga fire încremenise, lipsită de cel mai slab firicel de vânt. Vipia alungase de pe ulițe deopotrivă oameni și animale, toţi și toate căutând o umbră anemică de iluzorie răcoare. Marele târg se pustiise, vlăguit, și amorţise sub lava ce se revărsa necontenit din soarele nemilos” (pag. 17) ;
Ziua aceea de iulie a anului 2060 pogorâse asupra Cetății Eterne o căldură cumplită. Încă de la primele ore ale dimineții, soarele parcă se topise pe cerul de un albastru spălăcit, înfierbântând nefiresc pământul. Aerul frigea ca o văpaie de cuptor încins la roșu, indicând iluzia unor torente invizibile de lavă ce se revărsau peste Cetatea Eternă” (pag. 314).
Între aceste două zile de iulie se întinde o fantasmagorică urzeală narativă, care te face să o parcurgi cu sufletul la gură, uitând de secole, biblioteci, geografii, școli, apartenențe religioase etc. Petru Vintilă jr. și-a scris, am putea spune, romanul vieții ; a spus în el cam tot ce crede, știe, cunoaște, cam cum vede el șarpanta întregului univers, din care pământul e doar o fărâmă zguduită de controverse, neliniști, războaie, convulsii, cataclisme, molime, secretomanie și fanatism, din care, în esență, înțelegem că „mântuirea nu este ce pare a fi” (pag. 68).

continuare »


Cuvântul lui Dumitru Constantin Dulcan la lansarea volumului Lucia Ferescu
sau Steaua dimineţii
de Petru Vintilă jr. –
5 aprilie 2017

Această carte este o adevărată enciclopedie a culturii umane, scrisă cu o înaltă luciditate intelectuală şi născută după un lung travaliu de documentare, de facere şi de informare. După cum precizează autorul, cartea este un semiroman cu personaje luate din realitatea actuală şi din cea a secolelor trecute, pe care le înfăţişează trăind concomitent atât în lumile arhaice specifice istoriei secolelor XVIII şi XIX româneşti, cât şi în cele moderne.
Acţiunea romanului se petrece pe locul numit înainte Dealul Spirii, demolat pentru a se construi actuala Casă a Poporului. L-am prins şi eu înainte în forma sa rustică şi pitorească, cu case, multe neetajate, înconjurate de grădini cu dalii, crizanteme şi trandafiri, cu o viaţă semipatriarhală între vecinii care se cunoşteau din copilărie. Ca medic, i-am tratat pe mulţi dintre cei care au fost dezrădăcinaţi din casele lor şi nu s-au mai putut împăca cu noul statut impus cu forţa.
Riguros, aproape până la obsesie, întocmai ca un cercetător de nivel academic, Petru Vintilă jr. se foloseşte de personajele sale pentru a face o lungă incursiune în istoria religiilor, a sistemelor filosofice, a tradiţiilor spirituale şi, la modul general, a întregii gândiri şi culturi umane înscrise sub semnul marilor înfăptuiri dar şi al dramelor, al nefericirii, ca şi al rarelor clipe de linişte. Cartea lui Petru Vintilă jr. este un memento mori care îndeamnă la meditaţie asupra măreţiei şi limitelor omeneşti, un adevărat fluviu balzacian de întrebări şi răspunsuri.
Cartea este în acelaşi timp un compendiu al culturii umane, văzută cu un ochi ager, meticulos şi lucid. Spre deosebire de tendinţa actuală de a trata orice subiect căutând să-i reliefeze doar umbrele – reale sau imaginare –, Petru Vintilă jr. se înscrie într-un realism pe care l-aş numi onest, corect şi responsabil.
Dincolo de istoria contradictorie a lumii, Petru Vintilă jr. ne oferă în acelaşi timp măsura talentului său prin imagini care se lipesc de retina sufletului. Iată doar două exemple : « … câteva icoane vechi, zgrăvite naiv, în tonuri pastelate le insuflau oaspeţilor osteniţi de drum un calm patriarhal şi o linişte de început de lume. » Sau : « … căldura sobelor aromea a mere și gutui păstrate pentru iarnă. » Mie îmi amintește de lectura « Cronicilor optimistului și pesimistului » ale lui G. Călinescu, în care doar câteva linii de condei te transportau instantaneu într-o lume a visării.
Rigoarea și participarea afectivă cu care descrie relicvele vechilor civilizații găsite pe meleagurile noastre (Cucuteni, Gumelnița, Hamangia – datate la 6-10 000 de ani) mie personal îmi spun foarte mult despre educația primită în familie și despre rădăcinile străbunicilor săi înfipte solid în acest sol, chiar dacă, probabil, unele semințe ar fi putut avea și alte obârșii.
Cartea se încheie într-o notă apocaliptică. Personal, vreau să cred nu în dispariția lumii, ci în sfârșitul unei mentalități, al unui mod de gândire absolut periculos. Dacă nu ne schimbăm modul de gândire, care este tributar unui realism naiv, vechi de când lumea, nu avem șanse de supraviețuire în condițiile în care este suficientă o singură apăsare pe buton pentru ca întreaga omenire să se transforme în scrum. Tocmai pentru a evita acest catastrofal final este nevoie de o nouă paradigmă, o Nouă Spiritualitate, în acord cu psihologia umană, cu biologia noastră și cu, dați-mi voie s-o spun, cu voința Universului. Universul ne vrea ființe vii prin care se experimentează pe sine, și nu tăcerea cenușii spulberată-n vânt.
Iată deci ce misiune are această carte : este o excelentă chemare la trezirea spirituală. Vă invit s-o citiţi cu răbdarea şi bucuria cu care Petru Vintilă jr. ne-a dăruit-o scriind.



//