OPINII IN
compania lui ...

luni 29 Aug 2016

Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor

Viorel Roman

Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor de gen. Aurel I. Rogojan, editată de Compania, seria ClarObscur, coordonată de Petru Romoşan, Bucureşti, 2016, 556 p., împreună cu Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale, 2011, 572 p., sunt două analize inegalabile ale soartei românilor în calea imperiilor islamic, ortodox şi catolic, care luptă pentru moştenirea Imperiului Roman de Răsărit, Bizantin, Otoman.
Stafia conspiraţiilor Chestiunii Orientale e mereu aici. Nici nu s-a volatilizat stafia comunistă care bântuia prin Europa, conspiraţia lui Karl Marx, nepotul unui rabin ranchiunos, inspirat de profetul Amos, că războiul dintre islamici, pravoslavnici şi occidentali e la ordinea zilei. Românii sunt în calea tuturora, dupa cum vedem şi în această carte, unde sunt prezentate sine ira et studio argumente în mai multe adevărate mari dosare de interes naţional.
În „Politica sinonimă cu frauda”, să ne mărginim la consemnarea titlurilor inspiratului autor, care spun mai mult decât ar putea-o face un prezentator: Autoevaluarea guvernării V.V. Ponta. Abuzuri, persecuţii politice, calomnii, nedreptăţi, trădări şi dezamăgiri; Dosarul Nana vs. Constituţia României; Secretele murdare ale puterii; Românii de pretutindeni sunt pe nicăieri; Falsuri, taine şi minciuni ca în anii socialismului victorios; Miniştri lunatici, transpuşi într-o lume ireală; Aceşti iresponsabili care ne guvernează; Pe mâna cui joacă Iohannis, preşedintele nimănui?!; Falimentul politicii externe a României.
„Războiul politicii cu serviciile secrete” are tradiţie. Paralela de la Porţile senzuale ale Orientului dintre Carol II şi duduia Elena Lupescu (Magda Wolf, Duta Grünberg etc.), şi cuplul Băsescu-Elena Udrea, Gură de Aur, o vedem în Politica, spionajul şi mafia. Elena Gură de Aur – doar emblema unui deceniu de guvernări cleptocrate?!. Urmează alte întrebari retorice incomode: Corupţii clasei politice au certificate de bună purtare de la serviciile secrete?!; De ce plătim şapte servicii secrete?!. Pentru că la CNSAS agenţiile străine se simt ca acasă. Fascinant e şi traseul revoluţionarului Mircea Dinescu, de la coadă de topor şi creaţie a organelor noastre la baron local de Cetate, proprietarul moşiei, conacului, morii care au aparţinut boierilor Barbu Drugă şi Bibescu.
O constatare ce depăşeşte cutumele paternaliste turco-fanariote, ortodoxe moldo-valahe: în ultimul sfert de veac, România nu a avut parte de alegeri, ci de insurecţii electorale. Insurecţiile electorale din primul deceniu postbelic au salvat  Occidentul de comunism şi Estul de capitalism. În prezent, insurecţiile electorale retrasează ori consolidează noile spaţii de siguranţă dintre potenţiali inamici. Şi din nou întrebări retorice chinuitoare: Prezidenţiabili sub steag străin. Pe mâna cui dăm România?; Campanie electorală de criză. Cum votăm? Ce alegem?. Să ne mai mirăm că la alegerile locale din primăvară prezenţa la vot a fost de numai 30% din cetăţenii ţării cu acest drept?
Capitolul „Sus cortina, domnilor … escu! Foştii preşedinţi ai României, discipoli şi mentori ai poliţiei politice” începe cu Traian Băsescu – un dosar ordinar sau extraordinar?, apoi îi vedem pe Emil Constantinescu învins de sistem, pe Renate Weber sau look-ul noii femei-comisar şi pe Mogulii versus securitatea naţională, cu Spionaj la Cotroceni pentru afacerişti şi corupţi. Jurist de formaţie, autorul nu uită de „Justiţie în ţara suspecţilor” şi nici de „Fapte şi acte în dosarul chestiunii maghiare”, cu Noi file din cronologia neorevizionismului maghiar, in viziunea căruia Ţinutul Secuiesc nu este România.
Mai ales la români, factorul intern nu poate fi înţeles fără a lua în considerare factorul extern, prezentat pe larg într-o parte (pp. 417-501) din această carte: „Războaie vechi cu variaţiuni noi: jihadism, terorism, spionaj cibernetic, schimb de informaţii…” şi „Nesfârşitele războaie geopolitice”. Aici se potriveşte şi începutul factorului intern şi extern din anul revoluţionar 1989: „Adevărul generalului Vlad în lupta cu falsul”. La întrebarea pe care mi-am pus-o şi eu, „Generalul Iulian Vlad, erou sau trădător?”, răspunsul e simplu: pentru români este un erou, iar pentru reprezentanţii intereselor imperiale este un trădător.
Lectura a peste o mie de pagini nu mai este la îndemâna cititorului de azi, alimentat cu informaţii scurte, tendenţioase, pe care nici nu le mai ia în serios. Vedem asta în absenteismul de la alegeri. Se ştie că aspiranţii la fotoliile puterii îşi cumpără locurile pe liste şi funcţiile în administraţia centrală şi locală. Asta e cutuma la boieri, baroni locali, parlamentari, miniştri de şase secole la Bucureşti. Totuşi, nu-ţi poţi înfrâna un sentiment de disconfort, pe care l-am găsit şi în comentariile acad. Dinu C. Giurescu şi Corneliu Vlad. Cu atât mai mare este meritul acestor cărţi, unicate în cultura politică duplicitară de ploconire faţă de Occident şi de muşamalizare a unei realităţi cosmetizate după cum bate vântul. Autorul refuză celebrele scuze ”Capul plecat…” şi „Aici suntem la porţile Orientului, unde nimic nu este luat în serios!”. Cine nu citeşte aceste două cărţi nu înţelege mai nimic din România contemporană.

Timişoara, la 28 august 2016

Preluat de pe site-ul www.viorel-roman.ro


luni 22 Aug 2016

Aceşti politicieni care ne enervează

Petru Romoşan

Nicicând în ultimii 25 de ani neocapitalişti politicienii români nu au fost mai departe, mai rupţi de cei pe care ar trebui să-i reprezinte. Şi odată cu ei trompetele lor, ziariştii, media, mai ales televiziunile de ştiri, politizate până dincolo de greaţă. Apropierea unor alegeri care ar putea fi decisive chiar şi pentru ei – foarte mulţi se vor întoarce în neantul din care au venit puţin înainte de a umple până la refuz puşcăriile – nu pare să-i trezească din halucinaţia puterii care-i învârteşte ca pe nişte fluturi pe lampă, pe sticla televizoarelor adică. Toate combinaţiile stânga-dreapta-extreme au fost încercate, de aceea s-a ajuns la soluţia tehnocrată, care a fost compromisă şi ea din amatorism şi prea multă obedienţă faţă de cei care i-au pus pe aceşti mediocri închipuiţi (şi de provenienţă cunoscută) pe scaune.
Cristian Ghinea, omul lui Macovei şi al dilematicului Andrei Pleşu, ministru la Fonduri Europene ? Cineva îşi bate joc rău de tot de România ! Banii care ar trebui să ajungă în România pleacă în Germania şi Franţa pentru agricultură şi pentru altele… Ca din întâmplare, după atâta austeritate propovăduită altora de Angela Merkel, Germania ajunge în 2016 şi primul producător agricol al Europei, chiar înaintea Franţei !
De ce nu servesc în nici un fel populaţia autohtonă aceşti politicieni care ne enervează atât ? Pentru că nu populaţia i-a pus acolo unde se găsesc. Populaţia locală doar a fost neglijentă, de acord, din alegeri în alegeri, să opteze pentru răul cel mai mic care i s-a propus. Ca şi cum răul cel mai mic ar exista şi nu ar fi toţi aceeaşi mizerie. Mizerabili păpuşaţi de băieţi deştepţi din birouri umbroase şi finanţaţi de interlopi travestiţi în oameni de afaceri sau oligarhi mai mari sau mai mici. Şi chiar şi aşa, la nici două luni de la alegeri, noii şmecheri ajunşi în Parlament şi în guvern au întors-o, fără nici o jenă, ca la Ploieşti. S-au inventat partide noi, coaliţii, aranjamente cum le-a tunat, fără nici o legătură cu votul. Îşi mai pot permite aceşti farsori să creadă că nu i-a văzut nimeni ?
Recentele rezultate la Olimpiada de la Rio ne dau măsura actualei clase politice în întregul ei, cu serviciile ei secrete cu tot, a preşedintelui feisbucist Klaus Iohannis şi a ipocritului, de fapt iezuitului său prim-ministru, Dacian Cioloş, venit, ca şi el, din Ardeal. De ce aducem în continuare lideri din Ardeal, când Ardealul a luat-o economic singur spre Vest, ruptura fiind deja de domeniul evidenţei (vezi în acest sens şi recentele declaraţii stupefiante ale fostului prim-ministru al României, Victor Ponta). De atâţia ani nu reuşim (nu putem, nu ni se dă voie, nu suntem în stare…) să legăm marile provincii româneşti între ele prin autostrăzi şi drumuri cu adevărat practicabile. Sau, poate, Klaus Iohannis şi Dacian Cioloş, prea de curând în posturi, nu au nici o răspundere pentru catastrofa de la Olimpiadă ? Sunt fără răspundere, adică iresponsabili ? Pe lângă aceştia, fripturişti recenţi, mai trebuie puşi în cauză şi atâţia alţi responsabili, de ordinul zecilor de mii şi din toate guvernele. Tot astfel, pas cu pas, Klaus Iohannis ne reprezintă pe toţi la târgul de carte din China. Însoţit de o cohortă de nulităţi. Lipsa de măsură şi de bun-simţ devastează România…
Cât despre Bucureşti, după marinarul primar Traian Băsescu (Bucureştiul e un cunoscut port la Oceanul Atlantic, nu ?), după mult dubiosul mărmurar sau „bordurier” Adriean Videanu, după infractorul dovedit Sorin Oprescu, gură mare, „carismatic” ca şi Băsescu, a venit zâna de la Antena 3, Gabriela Vrânceanu-Firea. Mai are bucureşteanul obişnuit dreptul la vreo iluzie ?! N-ar fi fost mai bun primar al Capitalei fostul patron al Gabrielei Vrânceanu-Firea, Dan Voiculescu, după ce-şi plătea „împrumutul” de la statul român din 1990 (Net-ul e plin de poveştile de la Crescent, s-au scris şi cărţi !) ? Măcar Dan Voiculescu a dovedit că ştie să înmulţească banii ! Dan Voiculescu zace în puşcărie, Gabriela Vrânceanu-Firea e primarul Bucureştiului. Poate poporul să ceară mai mult ?
Cu cine să votezi deci la toamnă ? Să votezi cu PSD şi cu Liviu Dragnea ? Afacerea Tel Drum e încă sub preşul DNA şi poate exploda oricând. Şerban Nicolae, un avocat serios, nu pare să aibă nici o şansă să conducă în viitor adunătura PSD. Pentru că a fost cândva protejat de Ion Iliescu ? Să votezi cu Alina Gorghiu şi cu PNL ? Cum să înţelegi, în ultimul timp, dimensiunea tupeului pe care-l poate avea încă tânărul Lucian Isar ca să-l atace cum îl atacă pe Mugur Isărescu (nu că Isărescu n-ar merita multe !) cu bomba politică Gorghiu Alina pe care o are acasă ? Să votezi cu junii-primi Tăriceanu şi Băsescu ? Amândoi par a fi nişte păpuşi răsuflate şi puţintel stricate în mâinile unor păpuşari ţicniţi. Traian Băsescu, după ce a fuzionat mai demult cu Virgil Măgureanu şi partidul său, PNR, a fuzionat recent şi cu sediile UNPR, post-Gabriel Oprea. Unde e Securitatea ? Peste tot ! Cât despre trufandalele sezonului, Nicuşor Dan şi Marian Munteanu, ele numai prospături nu sunt. Nicuşor Dan pare a fi aceeaşi ofertă oengistă pe care ne-o tot bagă pe gât, ca unor arieraţi, de 25 de ani, binefăcătorii noştri internaţionali. Marian Munteanu încearcă să ocupe locul lăsat liber de Corneliu Vadim Tudor. Nu prea demult, era ligat cu Virgil Măgureanu şi garantat de acesta. O fi azi cu adevărat independent ?
Ce concluzie să tragi ? Cel mai bine e să-l citez cât mai exact pe un prieten, autentic intelectual şi mare patriot. Până nu se schimbă ceva radical în România, eu cu aceşti marţafoi politici nu mai votez. Nu vreau să devin complice la crima în curs împotriva ţării mele.


marți 16 Aug 2016

Falimentul neoliberal. Local şi global

Petru Romoşan

Actualitatea politică românească e destul de subţire, ca să nu zicem că nu prea e deloc. Şi totuşi, noua poliţie politică de orientare globalistă crede că a dat lovitura şi-l va băga la beci în sfârşit pe Călin Popescu Tăriceanu, un pretins liberal tradiţional, gură mare, dar în fapt un banal demagog. Pentru că a fentat o coadă de o mie de oameni la înnoirea permisului său de conducere. Tăriceanu va lua chiar vreo cinci ani după estimările „optimiste” ale unor liberali-liberali, în realitate democrat-liberali, de fapt ex-băsişti, în clar neoliberali autohtoni. O coadă de o mie de oameni ? Adică o coadă „tehnocrată”, ieşită din înţelepciunea şi competenţa administrativă a „guvernului meu”, guvernul Cioloş, tehnocraţii vopsiţi ? Acum, la Bucureşti, ca pe vremea comunismului, serviciul de permise auto face o anchetă ca să vadă dacă Tăriceanu si-a reînnoit carnetul sărind coada de o mie de oameni. Dar face cineva vreo anchetă ca să afle de ce avem în 2016 o coadă de o mie de oameni ?
Ce-o fi mai condamnabil : că Tăriceanu a fentat coada sau că în 2016, în epoca tehnocrat-europeană, avem aceleaşi cozi ca în anii ’80 la zahăr sau la tacâmuri de pui, sub Ceauşescu ? În fine, l-au prins pe Tăriceanu. Dar nu pentru Porţile de Fier, nu pentru moştenirea Gojdu, nu pentru o posibilă asociere cu spionajul maghiar, nu pentru o îmbogăţire prea mare şi de tot suspectă, nu pentru iresponsabilitatea din fruntea guvernului României. Ci pentru că, recesiv, a reluat o practică din tinereţe. Problema recentă cu mediocrul inginer Tăriceanu, un fante ireductibil, e că preia ca atare ideile valoroase şi libere ale unor intelectuali şi le papagaliceşte cu tupeu. Să fie Daniel Barbu şi Cristian Pîrvulescu cei care-i scriu luările de poziţie cenuşiului Tăriceanu ? Ideile antisistem curajoase, recitate de un biet contabil cu mânecuţe, răsuflat dar guraliv, devin ridicole şi inutile.
Nu e încă deloc clar de unde au apărut anonimii Klaus Iohannis, Dacian Cioloş, Eduard Hellvig şi atâţia alţii în fruntea bucatelor. Că au legături directe cu sistemul prin părinţi din Miliţie, prin socrii bine plasaţi, prin năşii şi altele asemenea se poate documenta destul de uşor. Mai toţi componenţii clasei dominante de azi au aceeaşi provenienţă. În nici un caz nu sunt descendenţii foştilor deţinuţi politici sau ai aristocraţiei economice interbelice. Dar adevăraţii părinţi spirituali ai celor numiţi mai înainte şi ai colegilor lor nu trebuie căutaţi numai în sânul poliţiei politice în sens larg, de unde, evident, provin. Adevăratul lor tată e neoliberalismul global care le-a pus mâna în cap. În perfectă coordonare, desigur, cu poliţia politică locală, speriată de populaţia pe care a jefuit-o, o poliţie doritoare de o nouă faţă onorabilă, europeană şi atlantică.
Ce e cu adevărat straniu e că neoliberalii noştri contemporani nu se deosebesc cu nimic de neoliberalii lor, deşi ai noştri sunt de sorginte comunistă. Politicienii noştri nu sunt deloc diferiţi de actualii candidaţi la preşedinţia SUA (cum vom vedea mai la vale), de încă preşedintele francez François Hollande sau de deja foarte detestata global Angela Merkel. Ai noştri au o notă specifică doar prin puţinătatea lor personală, prin prea vizibila lor obedienţă la noii patroni neoliberali, corporatiştii, multinaţionalele, marile bănci.
Ioan Talpeş, fost şef al Serviciului de Informaţii Externe, a spus o vorbă mare şi adevărată măcar o dată despre celebrul trădător Ion Mihai Pacepa : Pacepa nu a trădat România pentru motivul simplu că el nu a lucrat niciodată pentru România. Foarte probabil că acelaşi lucru se va spune şi despre mulţi dintre liderii de azi ai României. Ei nu trădează România pentru că, de fapt, nu lucrează pentru ea. Dar dosarele se citesc până la urmă, informaţiile circulă. Mai crede cineva acum, după aproape doi ani de la evenimente, că Iohannis a fost ales de feisbucişti şi de diasporeni ? Cum că guvernul Cioloş a urmat firesc tragediei de la Colectiv ? Sau că alegerea lui Băsescu a fost inevitabilă doar pentru că Mircea Geoană l-a vizitat pe Sorin Ovidiu Vântu ? Oare nu-şi bate joc excesiv cineva, prin nenumăraţii trompetişti din aşa-zisa media, de o populaţie deja atât de abuzată ?
Ceea ce nu prea e clar în România e foarte clar în SUA. Iată ce scrie Chris Hedges într-o foarte consistentă contribuţie de pe site-ul Truthdig din 19 iunie 2016, intitulată „Escroc vs. escroc” : „Clasa liberală [democraţii – n. red.] refuză să lupte pentru valorile pe care pretinde că le apără. E paralizată şi prinsă în capcană de panica modelatoare a sistemelor de propagandă corporatiste. Singura presiune din interiorul sistemului politic vine de la puterea marilor companii (a corporaţiilor). Fără vreo contraputere şi fără voinţa clasei liberale de a sfida statu quo-ul, ne scufundăm din ce în ce mai mult într-un despotism corporatist. Argumentul repetat că e nevoie să susţinem răul cel mai mic nu face decât să înrăutăţescă lucrurile. Schimbarea nu se va face repede. Ea riscă să dureze un deceniu, chiar mai mult. Schimbarea nu va apărea niciodată prin capitularea în faţa partidului democrat, care reprezintă ordinea instituită. O să ne instalăm şi noi în jungla politică şi o să construim partide şi mişcări alternative pentru a distruge puterea corporaţiilor. Dacă nu facem asta, vom vedea cum democraţia noastră se atrofiază, cum se converteşte într-un stat poliţienesc şi cum ni se distruge ecosistemul. Ascensiunea unui demagog precum Donald Trump este rezultatul direct al opţiunii pentru neoliberalism a partidului democrat.”
A citit cineva vreun articol sau vreo carte substanţială scrisă de Iohannis sau Cioloş, a văzut cineva vreo contribuţie remarcabilă de-a lor în orice domeniu înainte de-a ajunge hocus-pocus în capul mesei ? Conducătorii noştri de azi sunt nuli şi neaveniţi, îi fac plăcere lui Jean-Claude Juncker sau lui Joe Biden, dar ce treabă au ei cu România ? Ei slujesc strict stăpâni externi, dar noi de ce îi tolerăm atât de uşor ? Spectacolul „sângeros” oferit cotidian de DNA nu ţine loc de politică naţională. Arestarea lui Tăriceanu sau a altora nu pot fi decât în avantajul adversarilor lor, care s-au instalat fraudulos în fruntea ţării. România a intrat în hora neoliberală cu întârziere, la spartul târgului, o învârte cu zel tocmai când alţii ies din ea (vezi, spre exemplu, Ungaria şi Polonia) şi se va alege doar cu oalele „neoliberale” sparte.
Deşi e august, suntem deja în campanie electorală, mai moţăit, mai cu cîte-o trezire bruscă, pentru legislativele din iarnă. Întrebarea la care vor trebui să răspundă atunci alegătorii români este una de fond : opţiunea pentru Liviu Dragnea-Călin Popescu Tăriceanu (PSD-ALDE) este una naţională, suverană şi independentă (sau doar demagogică pe aceste teme), spre deosebire de opţiunea pentru Iohannis-PNL-Cioloş-Nicuşor Dan, din inimă livraţi neoliberalismului global ? Chris Hedges ne spune că americanii, indiferent dacă vor alege Donald Trump sau Hillary Clinton, vor căpăta aceeaşi ordine neoliberală catastrofală…


vineri 12 Aug 2016

Cea mai recentă apariţie a noastră

Bucureştenii şi casele lor

Adina Kenereş

Orice oraş mare se povesteşte mereu. Povestea, făcută pentru unii din fotografii sau filme, iar pentru alţii din documente, anecdote şi destine strânse în volume, rămâne fatal parţială şi cere completări, explicaţii, note de subsol. Capitala ca spaţiu al locuirii (nu scenă a evenimentelor, nu colecţie de edificii, nu Târg al Moşilor…) e însă o cale sigură de a agrega informaţii despre oameni şi locuri, energii şi interese vitale care au construit deopotrivă ziduri şi moduri de a fi. Înţelegem „totul” aflând CINE şi CUM s-a instalat în Bucureşti, DE CE s-a mutat, UNDE şi CÂND a plecat de acolo. O astfel de poveste „interdisciplinară” ne poate spune doar cineva care ştie geografie umană şi administraţie publică, înţelege urbanism, economie şi finanţe, pune cap la cap istorie şi recensăminte, legi şi reglementări, statistici şi registre, răsfoieşte reviste, citeşte memorialistică şi urmăreşte actele de guvernare propriu-zise dincolo de discursul oficial. Marele oraş, Bucureştiul, apare astfel ca un campion al schimbării – plin de farmece şi traume, cu eroi şi hoţi, cu visători, şmecheri şi multe milioane de supravieţuitori.
Cartea lui Bogdan Suditu, Bucureştiul în locuinţe şi locuitori de la începuturi până mai ieri (1459-1989), a fost, de altfel, o mare surpriză şi pentru editor. Avea marca unui om de şcoală nouă dar nu-i lipsea cămara vechii şcoli. Arăta că se poate face analiză şi relatare obiectivă, informată şi antrenată în concepte moderne, fără a descărna însă tabelele şi procentele lor, ba chiar dimpotrivă, urmărind efectele judecăţilor din comitete corporatiste sau de partid, municipale şi fiscale până în sufrageria sau ograda familiei, care avea să le aplaude ca pe o incitare la investiţie imobiliară sau să le încaseze ca pe un knock-out dezastruos. Aducea fotografii, schiţe şi hărţi în care eram invitaţi să observăm ceva mai mult decât aburii romantici ai trecutului, şi anume urmele unor politici urbane şi corolarul lor, mobilităţile rezidenţiale, cu detalii de migraţii şi explozii ale cutumelor sociale care dau sens stării culturale şi morale a unui loc.
În interiorul acestei „mari surprize” – vocea şi mintea unei noi generaţii de valoare – se află multe şi deloc mărunte surprize punctuale. Pasionaţii cărţilor despre Bucureşti ştiu, de pildă, că toţi călătorii străini se arătau surprinşi până târziu, în memoriile lor, descoperind aici o capitală cotropită de verdeaţă (şi praf), având ca puncte de reper sute de clopotniţe. Dar abia parcurgând câteva zeci de pagini din cartea de faţă vor descifra motivele prezervării prin seculi a verdeţii şi „înşurubarea” casei (mică sau mare) cu grădină în modelul mental al locuirii în oraş (altul decât cel vestic, deja clădit din multă piatră şi fier), precum şi puntea naturală a acestei locuiri spre cea rurală, îndelung conservată şi ea în zonele rezidenţiale periferice.
Cei care au fost o clipă dispuşi să creadă că interbelicul românesc e supralicitat, închizându-le naivilor ochii la sărăcie, analfabetism şi derive extremiste, vor găsi un tablou impresionant al creşterii raţionale, al dezvoltării impetuoase a capitalului naţional, al construcţiilor rezultate din măsuri înţelepte şi prestaţii profesioniste, din obligaţiile impuse companiilor de a-şi caza omeneşte angajaţii, din mecenat, ca şi din jocul logic al creditării. La fel de concretă e şi întâlnirea cu acţiunile de speculă, cu „reuşita” îmbogăţiţilor de război şi cu malformările impuse chiriaşilor şi proprietarilor de legile rasiale în anii ’40.
Tot o surpriză este tratamentul nediferenţiat de care are parte în acest volum cataclismul comunist dezlănţuit asupra oraşului. Căci, de regulă, aceiaşi împătimiţi de Bucureşti preferă să se oprească pudic la monumentele urbei de dinainte de 1945, la faptele locale nobile şi la secvenţe de pitoresc balcanic, întorcând spatele unei stalinizări forţate, rămase şi acum de nedigerat chiar pentru cei care trăiesc zi de zi în grila ei. (E drept că abia la începutul anilor 2010, când s-a pus problema restructurării cartierelor de blocuri din anii socialismului în oraşele fostei Germanii de Est, în Berlin inclusiv, primarii şi urbaniştii lor au constatat cu stupoare că localnicii se opun oricăror transformări „pozitive” : aşa a fost şi trebuie să rămână oraşul nostru – spun ei –, asta e copilăria şi tinereţea noastră, nu vrem să ne fie demolate !) Dar „blocuirea” nu a fost o operaţiune otova şi nici rezultatul ei nu e o apă şi un pământ. Bogdan Suditu desface felie cu felie noua filosofie rezidenţială, fiecare etapă având propria ideologie dăltuită în documente, scopuri anume, buget drămuit, forme diferite de arhitectură şi constrângeri de buletin care fac din locuire un instrument de modelare socială şi individuală. Nici demolările nu au fost toate la fel (e un drum lung de la asanările utilitare din anii ’50 la absurdităţile discreţionare de după 1984), ci, „în lumina” comandamentelor politice (atomizare, uniformizare, izolare), le vedem mutând la început o stradă întreagă într-un bloc, pentru a sfârşi risipind o altă stradă prin scări de blocuri din trei sectoare…
Cât de importantă e casa pentru locuitorii unui oraş ? Cine nu s-a gândit niciodată la asta va găsi răspunsuri uimitoare în Bucureştiul în locuinţe şi locuitori. Şi nu e oare grăitor faptul că „prin Decretul-lege nr. 1 din 26 decembrie 1989 privind abrogarea unor legi, decrete şi alte acte normative, Consiliul Frontului Salvării Naţionale a hotărât abrogarea a 13 legi, decrete şi alte acte normative emise de fostul regim dictatorial […], dintre care patru acte normative aveau legătură cu domiciliul, locuirea şi planificarea (sistematizarea) urbană şi teritorială” ? E sigur că Bogdan Suditu nu avea nevoie de o asemenea probă pentru a sluji cu atâta aplicaţie cauza locuirii. Mai degrabă pare să fi fost inspirat de la bun început de înţelepciunea populară care-l sfătuieşte pe om cum să-şi împlinească viaţa : să-ţi faci o casă, să creşti un copil şi să plantezi un copac.


joi 21 Iul 2016

Erdogan’s Coup

The failure of the uprising against him will allow
him to make the country more Islamic and more
repressive.

Edward N. Luttwak

The coup against Turkish President Recep Tayyip Erdogan failed because it was a coup. The previous military takeover, of Sept. 12, 1980, was immediately and totally successful because it was executed by the armed forces as whole, under the chain of command headed by the Chief of the General Staff Gen. Kenan Evren. The technical term for that sort of takeover is pronunciamento, Spanish for declaration. With all the armed forces acting as one, it is enough to declare that power has been seized to actually have it.
But what happened in Turkey was a real coup d’etat—“a strike at the state” in which a band of plotters in or out of uniform enrolls the commanders of some fast-moving combat units to seize key places and key people—the palace, main army headquarters, airports, television news studios—to then issue their announcement (“we did it to save the country,” etc.), counting on the rest of the armed forces to join in with them. For that to happen, it is essential that the leader to be overthrown is captured or killed right at the start, for otherwise, he can rally his supporters, who most likely greatly outnumber the initial coup forces.
That is how the July 20, 1944, plot to overthrow the Nazi regime failed: The highly competent military planner Claus von Stauffenberg did it right by starting with a bomb that was to blow up Adolf Hitler in his field headquarters, but Hitler was sufficiently shielded by a heavy table top to survive, and his prompt broadcast called out the loyal S.S. who crushed the plot.
It was the same with Turkey’s increasingly dictatorial President Erdogan: On Friday night he was in a hotel in the resort town of Marmaris. A platoon of determined soldiers might have seized him, but instead he was left free to fly off in his aircraft, eventually landing at Istanbul airport after the local military commander made it safe for him.
From there he started broadcasting live to call out his supporters—the net majority of the least-educated, most Islamic Turks. They care nothing for the legal and democratic principles that Erdogan keeps violating, because they hero-worship him for his step-by-step imposition of Islamic law and customs—the “Arabization” of Turkey. Just last week, the Muslim call to prayer was broadcast from Istanbul’s great Church of the Holy Wisdom Aghia Sofia for the first time in 85 years—it had been converted into a mosque by conquest in 1453, but then restored as a museum in 1935, allowing its golden mosaics depicting Christian saints and other figures to be seen. Erdogan’s followers now want them covered up once more to make the building into a mosque again. The rest of the world—including the heads of government who still say they want Turkey in the European Union—pay absolutely no attention to such things, but in Turkey they decide elections.
It was the chiefs of Turkey’s armed forces who long served as the stalwart defenders of the secular state that was established by Mustafa Kemal Ataturk, founder of the Turkish republic, and a believer in the equality of women, among other un-Islamic values. But for years now the chiefs have been paralyzed by relentless outside pressure from European and U.S. military allies who simply refuse to accept the very plain fact that without military-imposed limits, majority rule in Turkey means the triumph of Islam, and the progressive loss of personal freedoms. That is why they did not order the forces they command to reinforce the coup plotters, whose scattered small units were soon overwhelmed by civilian mobs.
It is supremely ironic that the likes of President Obama and Chancellor Merkel have been supporting Erdogan in the name of democracy—and spoke up for him during the coup—in spite of his increasing violations of democratic freedoms, from the mass dismissals of policemen and prosecutors investigating his corrupt sons (born poor, Erdogan now has unexplained billions), to the arrest of journalists and editors who criticize him, and the outright seizure and closure of the country’s largest-circulation newspaper Zaman.
One wonders now if the U.S. and European governments who have supported Erdogan so far will remain unmoved by the mass arrests of military officers and public officials who had no role in the coup, but who are accused of being “Gulenist terrorists.” That refers to the religious movement headed by Fethullah Gulen, a Pennsylvania-based Turkish and Muslim leader whose many followers in Turkey and around the world have never been linked to any form of violence.
But for Erdogan’s regime the accusation is quite enough, without need of evidence: On July 16, the very morning when the coup failed, more than 2,500 judges and prosecutors deemed insufficiently loyal were abruptly dismissed as “Gulenists,” ensuring that there will be no nonsense about fair trials for the officers and officials arrested since the coup. The numbers are stunning: As of this writing, 8,777 policemen and Jandarma (military police on civil duty) have been suspended; more than 6,000 uniformed military members have been arrested, including 103 of general or admiral rank; and 30 of 81 provincial prefects have been removed from their positions, along with some 50 top civil servants.
That these arrests and suspensions have come so quickly hints that they were most likely prepared beforehand, and may well have triggered the coup when word leaked out. Those lists—and the demand for Gulen’s extradition, which will never happen—are indications of Erdogan’s true quest.
Gulen and Erodgan were close allies for years. Their quarrel dates back to 2009-2010, and those dates provide a clue: It was then that Erdogan’s policies became sharply Islamist, with a flurry of declarations against “Western values” and Israel, and the under-the-table funding of Hamas terrorists. It was also then that the corruption of Erdogan’s inner circle became evident to all, because one of them was caught smuggling gold on a huge scale. That collided with Gulen’s strenuous opposition to corruption in any form, while the Islamist extremism was diametrically opposed to Gulen’s conviction that Christians and Jews are the natural allies of peaceful Muslims in resisting secularism.
To predict what will happen next is all too easy. First, the failure of the coup and the arbitrary arrests now underway will induce many of the more talented Turks to try to emigrate, instead of remaining around in a country that is becoming increasingly Islamic and increasingly repressive. Much capital will leave with them, slowing down the country’s economy.
Second, Erdogan will pursue the war against the country’s Kurds that he very deliberately restarted last year in order to win nationalist support in that year’s second election. (His party had failed to win a majority in the first.) Because Kurds dominate Turkey’s eastern provinces that border on Kurdish-ruled territory in both Iraq and Syria, separatism and the fracturing of Turkey’s territory is the likely outcome.
Third, if there is another coup attempt, it will start with an attack on Erdogan himself instead of pointless road-blocks on bridges. All this means that he is being very successful in a way: His highest aim after all is to Arabize Turkey, which is indeed becoming more like Iraq and Syria every day.

(Articol publicat pe www.slate.com la 18 iulie 2016 – preluat cu permisiunea autorului)


marți 28 Iun 2016

Factorul intern

Ioan Buduca

Foto Adrian Pârvu

Editura Compania a publicat în 2016 un volum al generalului Aurel I. Rogojan cu titlul Factorul intern şi subtitlul România în spirala conspiraţiilor.
Trei sunt chestiunile importante :

  1. Cine este generalul Aurel I. Rogojan ?
  2. Ce este factorul intern ?
  3. Despre ce spirală a conspiraţiilor este vorba în cartea aceasta ?

1. Generalul Aurel I. Rogojan este azi, în opinia experţilor, cel mai bun profesionist al serviciilor secrete româneşti în materia reglementării juridice a acestor servicii şi un comparatist fără egal al reglementării juridice a serviciilor din alte ţări. În consecinţă, în 2005, el a fost delegat să reprezinte SRI în grupul de lucru însărcinat să elaboreze fundamentele legale ale Comunităţii Naţionale de Informaţii. Relatarea sa, în Factorul intern, despre lucrările acestui grup sunt de importanţă cu adevărat istorică.
De regulă, asemenea dezvăluiri sunt rezervate volumelor de memorii. Dar asta şi scrie generalul Aurel I. Rogojan, retras în rezervă în 2006, cărţi în care îmbină memorialistica şi analiza.
2. Factorul intern este o expresie care la noi n-a avut circulaţie publică până acum. Expresia codifică, în limbajul specializat al serviciilor secrete, o structură neinstituţionalizată a conştiinţelor patriotice dintr-o anume naţiune care veghează, în numele naţiunii, pentru ca identitatea naţională să nu fie periclitată de factorul politic sau de factorii externi ostili naţiunii. În România – să fie clar ! –, azi, identitatea naţională este periclitată. Anume de ce ?
3. Pericolul cel mai bine structurat sub care ne aflăm este conspiraţia internaţională nonstatală cunoscută ideologic sub numele neoliberalismului.
Neoliberalismul este eticheta ideologică a tendinţelor care azi lucrează pentru a decupla liberalismul clasic de naţionalismul clasic. În ce scop ? Nu este un scop al unor state, ci al unor puteri suprastatale (şi nonstatale), reprezentând megatendinţele globalizatoare şi globalitare.
Are acest scop o necesitate obiectivă ? Nebunia lumii în care trăim stă în faptul că răspunsul este afirmativ. Da, necesitatea megatendinţelor globalizatoare derivă din logica libertăţilor economice înţelese, principial, a fi mai importante decât continuitatea culturală a identităţilor naţionale.
Totul stă în picioare sau cade în cap în funcţie de adevărul (sau utopia mincinoasă cu chip de adevăr) din cuprinsul acestui principiu : sunt libertăţile economice cu adevărat mai importante decât dimensiunile economice clasice ale naţiunilor ?
Azi, chiar acum, acestor megatendinţe le răspunde o tendinţă nouă, nestructurată global, dar prezentă global : este actuală fortificare a forţelor politice antiglobalitare, antineoliberale. Tendinţa aceasta e prezentă în campania electorală a lui Donald Trump. Este activă în opţiunile lui Vladimir Putin. Este în creştere în electoratul care susţine partide eurosceptice.
Apariţia cărţii generalului Aurel I. Rogojan ţine de factorul intern românesc, desigur, dar este, iată, contemporană cu renaşterea factorilor interni într-un plan mai general al lumii contemporane. Ce are a însemna această renaştere, vom vedea. Vom muri şi vom vedea.


luni 27 Iun 2016

O Europă din ce în ce mai germană

Petru Romoşan

Cele şase ţări fondatoare ale construcţiei europene – Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg – şi-au dat întâlnire, prin miniştrii lor de Externe, sâmbătă 25 iunie, la Berlin. Au fost chemate la ordine, cum ar veni. Ordnung und Disziplin. „Sunt sigur că aceste state vor transmite mesajul că nu vom lăsa pe nimeni să ne ia Europa noastră.” S-a exprimat involuntar expresiv ministrul de Externe german, Frank-Walter Steinmeier. Europa noastră ? Europa noastră germană, de fapt. Cine să le ia Europa, lor, ţărilor fondatoare ? Marea Britanie ? Dar Marea Britanie tocmai le-a părăsit. Statele Unite ale Americii ? Dar SUA şi NATO tocmai îşi pierd o parte substanţială de influenţă în Europa după Brexit. În favoarea cui ? În favoarea Germaniei, bineînţeles.
Reacţiile la cald după anunţarea Brexit-ului ale conducătorilor UE – Jean-Claude Juncker, Martin Schulz, Donald Tusk – au fost violente şi destul de penibile. Toţi trei şi-au manifestat în forţă şi neglijent parti-pris-ul german. Cine i-a pus pe toţi trei în acele funcţii ? Din nou deci, Ordnung und Disziplin. Nu altfel s-a manifestat şi prim-ministrul nostru fals tehnocrat dar autentic funcţionar bruxellez, Dacian Cioloş. Putea el să procedeze altfel după ce i-a ţinut trena, în calitate de consilier special, lui Jean-Claude Juncker la Bruxelles ? Cei trei n-ar fi trebuit să se gândească la o demisie dacă ieşirea Marii Britanii din UE ar fi considerată sincer un eşec al organizaţiei, cum şi este, de altfel, cu toată evidenţa ? Iar guvernul tehnocrat de la Bucureşti, ivit din spuma toxică a Comisiei bruxelleze, n-ar trebui înlocuit urgent cu un guvern tehnocrat naţional sau cu un guvern politic de largă reprezentare naţională ?
Cea mai importantă întrebare la care au trebuit să răspundă locuitorii Regatului Unit, deşi ea nu se găsea pe buletinele de la referendum, a fost : „Vreţi să vă conducă în următoarea sută de ani Germania, cu sprijin francez necondiţionat ?” Să ne amintim că bravul popor britanic a avut enorm de pătimit în două războaie mondiale de pe urma nebuniei nemţilor. Pe care i-au şi bătut până la urmă. Ar fi putut britanicii să răspundă „da” ?!
Desigur, se pune întrebarea de ce David Cameron i-a pus pe conaţionalii săi în faţa unei asemenea dileme. David Cameron pare să-şi fi jucat o carte personală, egoistă, ca şi Jacques Chirac în Franţa în 1997, când acesta a dizolvat Parlamentul, condus de o majoritate de dreapta, ca şi el, dar care nu era „a lui”. Cameron a anticipat că, după şase ani de guvernare, ar avea nevoie de o mare lovitură ca să se poată menţine la putere. Oricum, autoritatea lui, mai ales în sânul partidului conservator, era pe ducă. A pierdut şi el şi va pleca puţin mai repede decât era prevăzut.
Istoria Europei a prins viteză, schimbările sunt incalculabile şi greu de descris în puţine cuvinte, dar ele erau uşor de prevăzut şi chiar au fost prevăzute : „Deşi au fost puşi la colţ destul de brutal de Putin cu anexarea Crimeii, americanii au totuşi o altă spaimă, mai profundă, aceea că ar putea vedea Germania eliberându-se complet din sfera lor de influenţă. Citind Marele eşichier, cartea lui Brzezinski, operă majoră pentru a pricepe diplomaţia actuală, veţi înţelege că puterea americană de după război se bazează pe controlul asupra celor doi mari poli industriali ai Eurasiei : Japonia şi Germania. Criza economică ne-a arătat Casa Albă neputincioasă în a convinge Berlinul să abandoneze politicile de austeritate, să schimbe politica monetară a euro şi, în general, să ia parte la dispozitivele de relansare economică mondială. Adevărul de nespus este că astăzi Statele Unite au pierdut controlul Germaniei şi că americanii urmează Germania în Ucraina pentru ca asta să nu se vadă… Reculul puterii americane devine cu adevărat îngrijorător. Washingtonul e în stare de şoc după ce Mosulul (Irak) a fost cucerit de jihadişti. Stabilitatea lumii n-ar mai depinde deci doar de puterea americană. O să formulez o ipoteză surprinzătoare. Europa devine instabilă, în acelaşi timp rigidă şi aventuristă.” Marele intelectual european Emmanuel Todd spunea toate acestea deja în 2014 (interviu acordat site-ului atlantico.fr la 16 iunie 2014). Ce ar mai fi de adăugat ?
Următoarea mutare importantă care va schimba definitiv şi major cursul istoriei ar fi ieşirea Franţei din UE. Care poate să fie mult mai aproape decât o văd propagandiştii de toate culorile. Pentru că Franţa e de multe luni în stradă, se găseşte deja într-o stare revoluţionară, foarte probabil fără întoarcere. În plus, împotriva tuturor panglicilor despre prietenia franco-germană, Franţa, prin uriaşa sa civilizaţie maritimă, e mult mai apropiată de Marea Britanie şi de SUA, puteri maritime, decât de eterna sa rivală continentală, Germania.
Geopolitica ar fi o ştiinţă inventată de anglo-americani din spaima unirii în Eurasia a celor două mari puteri de uscat, Germania şi Rusia. De ce ţi-e frică nu scapi. Pentru împlinirea coşmarului anglo-american, naşterea marelui imperiu eurasiatic (german, de fapt), mai lipseşte doar ieşirea (sau scoaterea) Franţei din UE. Marine Le Pen, prietena lui Vladimir Putin, nu e nici pe departe cea mai importantă piesă din puzzle-ul intern francez care doreşte părăsirea UE. Actualul faliment neoliberal al stângii franceze netezeşte calea unor suveranişti de stânga şi de dreapta. La întrebarea pusă de Cameron britanicilor (ieşim sau rămânem ?), francezii ar răspunde la un eventual Frexit cu mult mai multe procente pentru ieşire. În felul lor, au făcut-o deja în 2005 refuzând Constituţia europeană. Moneda euro – de fapt, vechea marcă germană – nu le-a adus francezilor decât pagube.
Ce va face România dacă se va regăsi, într-un viitor nu prea îndepărtat, în sandvişul germano-rus ? Nimeni nu e astăzi în stare să avanseze nici cea mai vagă ipoteză, deşi avem experienţa referendumului din 2012, când cele 7,4 milioane de voturi împotriva lui Traian Băsescu au fost cu totul ignorate la Berlin şi a rămas cum au vrut ei, iar petrolul şi alte bogăţii ale subsolului au fost trecute germanilor mai mici, austriecii, care, după ce ne-au luat şi cea mai mare bancă, ne şi măcelăresc neobosit pădurile, cu complicitatea unei clase politice băştinaşe incompetentă şi trădătoare. O Europă germană ruptă de Marea Britanie şi de SUA, dar asociată cu Rusia cea înarmată până în dinţi şi cu resurse naturale inepuizabile (petrol, gaze, apă, pământ) ne poate fi nouă, românilor, fatală, mergând până la împărţirea teritoriului între cele două mari puteri euroasiatice.

marți 21 Iun 2016

Mediocritatea ucide (nu numai corupţia)

Petru Romoşan

Cum a ajuns să fie condusă România de doi mediocri patenţi, Klaus Iohannis şi Dacian Cioloş ? Şi când spun „mediocru” sunt încă generos sau elegant. Mai ales în ce-l priveşte pe Klaus Iohannis – numit de populaţie, cu precădere în Transilvania, Ciolanis –, care are dificultăţi să citească hârtiile pe care i le pun dinainte „câmpul tactic”, Binomul, Trinomul, Sistemul sau nu-se-ştie-prea-bine-cine. Ori Masoneria, pentru că există şi această ipoteză. Dacian Cioloş, împreună cu echipa care i s-a dat, a apărut şi el din neantul bruxellez, ocupând, funcţionăreşte şi impostor, un post, acela de premier tehnocrat, pe care-l pregătise prin conferinţe, cărţi, programe, echipe Călin Georgescu, membru în acei ani (2010-2012) al Clubului de la Roma.
Atâta poate România azi ? Klaus Iohannis a devenit recent şi amiralul unei flote-fantomă şi binişor comică la Marea Neagră. Asta deşi nu reuşeşte să-l demită pe Mihai Răzvan Ungureanu dintr-un post în care el însuşi l-a numit – presa e din ce în ce mai plină de informaţii şi zvonuri în acest sens. În acelaşi timp, arestăm cu mult zgomot nişte tineri cetăţeni ai unui stat considerat prieten important, Israel, pe motive dintre cele mai caraghioase. La ce mai folosesc MAE şi SIE dacă nu sunt capabile să regleze discret nişte prostioare ?
URSS şi-a retras trupele din România încă din 1958. S-au retras vreodată cu adevărat ruşii din România sau nu au făcut decât să se instaleze din ce în ce mai adânc şi invizibil în măruntaiele statului român ? A fost sau nu Nicolae Ceauşescu colonel GRU sub acoperire încă înainte de 1947, că tot e la modă povestea cu coloneii „turceşti” şi acoperiţi ? Cât de independente de influenţa rusă au fost şi sunt serviciile româneşti, mai ales cel al armatei şi cel extern ? Sunt „chestiuni” despre care se şoptesc destule, dar nu se vorbeşte deschis mai niciodată.
A început Vladimir Putin, după prea multa carantină la care a fost supus, după sancţiuni aberante sau prea puţin explicate, să se irite şi să tragă de sforile, odgoanele pe care le are încă în România ? În România şi în celelalte ţări care au stat 50 de ani sub ocupaţie sovietică, precum Bulgaria lui Boiko Borisov (să fie artele marţiale canalul de comunicare privilegiat cu Vladimir Putin ?). Ca să nu mai vorbim şi noi de Ungaria lui Viktor Orbán… Cât de proamerican este în realitate fostul marinar Băsescu se poate vedea şi din ciudata lui raliere „independentă” la politica pseudoprotestatară a tandemului Tăriceanu-Ponta, cei doi fiind cunoscuţi ca având simpatii estice.
Oamenii politici români, mai ales cei de vârf, sunt de multă vreme mediocri, corupţi, mizerabili. După prăbuşirea Uniunii Sovietice, a puterii imperiale a Rusiei deci, România şi-a căutat cu disperare alţi stăpâni la Vest. NATO, Uniunea Europeană, multinaţionale, bănci, Sörös, Marc Rich… Elveţia şi-a retras de curând cererea de aderare la UE. Numai prim-ministrul român „tehnocrat”, Dacian Cioloş, fără evoluţie şi mişcare, inert, umblă încă patetic cu cererea de aderare la Schengen în proţap. Chiar acum, când mai puţină integrare în UE (nu suntem în euro şi am fost refuzaţi, brutal şi jignitor, în mai multe rânduri în spaţiul Schengen) poate fi un mare noroc pentru noi. În perspectiva din ce în ce mai evidentă a dezintegrarării vechiului proiect european. Cu sau fără Brexit. Suntem deocamdată integraţi doar atât cât să nu moară de tot ideea naţională. Dar politicienii noştri mediocri, atât de mărunţi, vor mereu mai mult. Cine-i mână în această direcţie, în afara prostiei şi incompetenţei proprii ?
Dacă votul pentru alegerile locale mai avea vreun sens, pentru că oraşele şi satele trebuie administrate în orice condiţii, pentru votul la generale din toamnă dezamăgirea populaţiei poate „depăşi în jos” cele 30 de procente ale bucureştenilor. Ce să votezi ?! „Câmpul tactic” ? Binomul ? Mediocritatea letală a lui Iohannis şi Cioloş ? Palavrele televizate ale profesorului SRI Dâncu sau „gândirile clujene” ale lui Cozmin Guşă, fostul ucenic al enigmaticului guru Mircea Popa ? Siglele găunoase ale unor hoţi numiţi corupţi, gen USL, PSD, PNL ?
Mediocritatea ucide, tovarăşi !


marți 7 Iun 2016

« Factorul intern.
România în spirala conspiraţiilor »

de Aurel I. Rogojan

Puteţi citi aici textul care deschide volumul

Cuvânt înainte sau Spirala conspiraţiilor

Prinsă în spirala perpetuă a conspiraţiilor, România alternează perioadele faste, dar efemere la scara istoriei, cu perioadele de involuţie, care pun sub semnul întrebării înseşi atributele existenţei naţionale. Românii au câştigat şi au pierdut deopotrivă de pe urma marilor conspiraţii internaţionale cunoscute ca Revoluţia franceză, revoluţiile de la 1848, Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, Pactul Ribbentrop-Molotov, înţelegerile de la Moscova şi Teheran, parafate la Ialta şi, mai nou, de la Malta.
Ne place sau nu, credem sau nu credem, o cercetare obiectivă a istoriei, bazată doar pe fapte atestate, se loveşte de numeroase dificultăţi atunci când vrea să pună în evidenţă, corect şi complet, cauzele evenimentelor care, în numele unor idealuri aşa-zis nobile, au generat efecte distructive în fibra existenţială a popoarelor. Secolul XX, al atomului, al cuceririi Cosmosului, al computerului şi al revoluţiilor tehnologice, este şi secolul ideologiilor, cel mai violent din istoria cunoscută a umanităţii. Această din urmă dimensiune a marcat profund şi transecular destinele multor popoare cu pecetea judecăţilor extreme, a intoleraţei şi a autodistrugerii. Popoarele traumatizate de totalitarismele secolului trecut, legate de numele lui Stalin şi Hitler, Mussolini, Franco sau Horthy, nu sunt, deşi ar avea toate motivele să fie, în aceeaşi măsură prudente în privinţa viitorului pe care şi-l pregătesc ori pe care pur şi simplu îl acceptă ca pe un dat (de la Dumnezeu, de la cei mai puternici sau din urzeala perpetuelor conspiraţii).
La jumătatea secolului al XIX-lea s-a conspirat împotriva unei ordini economice şi politico-sociale care devenise o stavilă în calea afirmării în istorie a noilor clase – burghezia şi proletariatul –, apărute în urma primei revoluţii industriale. În secolul următor, în numele proletariatului şi al doctrinei rezumate de Karl Marx şi Friedrich Engels în Manifestul Partidului Comunist, publicat la Londra în 21 februarie 1848, se va urzi cea mai răsunătoare conspiraţie politică internaţională. Iniţial şi aparent, era o acţiune a kaizerului (Imperiului German) împotriva ţarului (Imperiului Rus), dar, până la urmă, a ieşit cu totul altceva : Puterea Sovietelor şi întreg evantaiul consecinţelor apariţiei şi afirmării Uniunii Sovietice ca mare putere mondială, consecinţe sintetizate în realitatea « dictaturii proletare în lagărul socialist, leagăn al păcii şi înfrăţirii popoarelor ». Mă rog, cine nu a apucat să trăiască vremurile în care « lagărul » era şi « leagăn » are tot dreptul să fie nedumirit, chiar să ne bănuiască şi să ne denunţe ca suspect de conspiraţie în forma agravată a diversiunii calificate.
Manifestul Partidului Comunist, considerat piatră de temelie a « comunismului ştiinţific », este unul dintre textele care au schimbat lumea. Începutul şi finalul său sunt memorabile. Celebrul preambul (« O stafie umblă prin Europa – stafia comunismului. Toate puterile bătrânei Europe s-au unit într-o sfântă hăituială împotriva acestei stafii : Papa şi Ţarul, Metternich şi Guizot, radicali francezi şi poliţişti germani ») sună ca o premoniţie a realităţilor europene de azi. Doar că stafia este alta. Iar continuarea sa (« Există oare vreun partid de opoziţie care să nu fi fost defăimat ca fiind comunist de către adversarii săi de la putere ? Există oare vreun partid de opoziţie care să nu fi răspuns la rândul său atât elementelor mai înaintate ale opoziţiei, cât şi adversarilor săi reacţionari zvârlindu-le în faţă imputarea stigmatizantă de comunist ? ») parcă ar fi unul dintre clişeele folosite azi pentru spălarea creierelor şi formarea omului nou, a « cetăţeanului european », adică a nimănui. Mă rog, stigmatele sunt mai multe, dar în esenţă contează repetarea la infinit a temei, până când şi manipulatorul confundă minciuna cu adevărul.
Conspiraţia împotriva ordinii politice aflate sub hegemonia Moscovei a dobândit toate atributele organizării statale moderne, ca parte nevăzută a politicii, dar fiind asumată de ceea ce s-a numit « lumea liberă » sau « democraţiile occidentale » de dincolo de Cortina de Fier. Conspiraţia a izbândit, cortina a căzut, dar conspiraţiile continuă.


luni 30 Mai 2016

O realitate infectă şi « dezinfectanţii » ei

Petru Romoşan

Eroul momentului este, indiscutabil, jurnalistul sportiv Cătălin Tolontan. Dar nu pentru articolele sale pe teme sportive. Dacă te bagă „Tolo” în anchetă, te-ai ars ! Într-o lună-două, îţi închizi firma până mai ieri foarte rentabilă şi intri mortal cu maşina într-un copac de pe marginea şoselei în drum spre Corbeanca.
Colegii din media ai lui Tolontan – presă scrisă, televiziune, radio, Internet – ar trebui să moară şi ei de invidie. Cei mai mulţi dintre ei sunt îmbârligaţi în relaţii inavuabile cu lumea politicienilor corupţi, cu cea a afaceriştilor penali, dacă nu sunt cumva totdeodată şi agenţi sau acoperiţi. Oare câţi acoperiţi avem în presă ? Doi-trei pe redacţiile mici şi medii, şi cu zecile în marile firme media ? Majoritatea cu acordul patronilor, care ei înşişi… ? Aproape toţi lucrează pe dosare care le parvin „pe sub uşă” de la aşa-zişi necunoscuţi, în cutia poştală, în pungi de plastic înmânate în parcări.
Marea bătălie a ultimei săptămâni – adică după ce Dan Alexandru Condrea, tânărul patron al Hexi Pharma, ar fi intrat într-un copac de pe marginea unei şosele de la periferia Bucureştilor – se dă pentru a şti cine va prelua noul serial gen Elodia. Se ştie, celebrul Dan Diaconescu e în puşcărie, scos deci din competiţie, sărmanul. Deocamdată, Mihai Gâdea şi Antena 3 îi înlocuiesc cu succes deplin pe fostul jurnalist şi al său închis OTV. Dar până când ? Pentru că şi România TV a lui Sebastian Ghiţă (sau a cui o fi), Realitatea TV condusă de „filosoful” guraliv Cozmin Guşă şi B1 TV a lui Sorin Oancea şi a familiei Păunescu sunt interesate de acest nesperat biftec publicitar. Altfel, trebuie să se întoarcă la ştiri şi propagandă politică, pe care nu le mai cumpără nimeni.
Scandalul dezinfectanţilor, deocamdată limitat la Hexi Pharma, Dan Condrea, Flori Dinu, a ocupat total scena media chiar în luna campaniei electorale pentru alegerile locale. În loc să asistăm la dispute între ofertele PSD, PNL şi celelalte partide mai mici, seară de seară, alegătorii români sunt invitaţi să decidă între accident, crimă sau sinucidere. Asta în loc de Gabriela Vrânceanu Firea, Cătălin Predoiu sau Nicuşor Dan pentru Bucureşti, de exemplu, şi tot aşa pentru Iaşi, Cluj (tot Emil Boc ?), Timişoara, Constanţa, Braşov etc.
Aşa s-a întâmplat până acum câteva seri, până când Mihai Gâdea, pe Antena 3, a intervievat-o pe fosta soţie a presupusului decedat Dan Condrea, Laura Georgescu (copil şi victimă a Sistemului), şi când a apărut şi informaţia de la fetiţa lui Condrea cum că acesta nu mai fusese văzut din miercurea de dinaintea accidentului petrecut duminică seara. Ipoteza cu mistificarea, cu Dan Condrea în Venezuela, Cuba sau Baleare a prins din ce în ce mai mult contur. Cum ar veni, Dan Condrea îşi bea cafeaua cu Dinu Patriciu şi Codruţ Marta, sub privirile materne ale Elenei Ceauşescu, care tocmai a împlinit 100 de ani, undeva pe o insulă exotică. Fantezia, bat-o vina, nu poate fi oprită. Oricum, Dan Condrea, patronul Hexi Pharma, o firmă care se ocupa cu distribuţia de dezinfectanţi pentru spitale şi instituţii publice, a fost declarat definitiv mort civil în România.
Hexi Pharma deţinea până mai ieri spre 20 % din piaţa de dezinfectanţi. Dacă Dan Condrea era o altă reîncarnare a lui Dracula (în afară de Traian Băsescu), cât de corecţi, de profesionişti şi respectuoşi cu legea sunt ceilalţi distribuitori, concurenţa lui Hexi Pharma ? Această întrebare nu a preocupat excesiv nici televiziunile supraexcitate şi chiar deloc pe factorii responsabili. E deja adjudecat faptul că Hexi Pharma şi patronul său, Dan Alexandru Condrea, lucrau mână în mână cu unul sau mai multe servicii de informaţii româneşti (poate chiar şi cu unul sau două servicii străine, de la Est sau de la Vest…), dar nu e deloc la fel de clar faptul că şi ceilalţi jucători din Pharma, ca şi cei din energie şi din alte domenii strategice (armament, hrană, educaţie…), lucrează cel puţin cu unul dintre serviciile din ţările lor, din SUA, Franţa, Germania, Rusia etc.
Ancheta lui Cătălin Tolontan a scos de pe piaţa distribuţiei de produse medicale, brusc şi violent, o firmă românească şi l-a aneantizat pe patronul acesteia. Foarte probabil, locul lăsat liber de firma românească va fi ocupat urgent de o firmă străină sau de o multinaţională. Autorităţile române, în frunte cu preşedintele şi premierul, au fost total absente. Cel mult, poate, s-au uitat seară de seară pe toate televiziunile, ca foarte mulţi români.
La mai bine de o lună de la declanşarea imensului scandal a avut loc o şedinţă CSAT, în care s-a discutat şi despre catastrofa din Sănătate. Decizia, cu puternic damf ceauşist, te lasă cu gura căscată. Ce a citit de pe o hârtie Klaus Iohannis, care joacă rolul de preşedinte al României ? Iată : „Trimestrial, aşa s-a stabilit, Guvernul României va prezenta Consiliului Suprem de Apărare a Ţării informări cu privire la sistemul de sănătate publică şi starea de sănătate a cetăţenilor.” Coşmar curat ! Să descifrăm. CSAT e o adunare nedemocratică, destui dintre cei prezenţi nu sunt aleşi, ci numiţi, „organizaţiunea” e una recesiv sovietică, comunistă, care concurează şi chiar surclasează, cu totul nedemocratic, guvernul şi Parlamentul care a votat guvernul. Cum a ajuns CSAT să dubleze guvernul şi Parlamentul ? De ce trebuie să le raporteze Poporul conducătorilor, şi nu invers ?!
Dezastrul din Sănătate e, de fapt, unul mult mai întins. El a cuprins toată societatea românească, mai ales partea ei de sus – peştele de la cap se-mpute. Cătălin Tolontan, oricât de genial dotat ar fi, nu poate înlocui procuratura, Ministerul de Interne, guvernul şi Preşedinţia, serviciile secrete, care de-acum se găsesc grav puse în cauză.
Tulburarea prin care trece în aceste săptămâni şi luni populaţia României e de-o amploare rar întâlnită, cu consecinţe imprevizibile. La Paris, de unde ne-au venit destule revoluţii, manifestanţii împotriva noii legi a muncii au dat buzna în uşile şi geamurile studioului de televiziune în care se găsea ministreasa Muncii, autoarea contestatei legi, care a trebuit să fie exfiltrată pe loc. Îi vom vedea şi pe concetăţenii noştri dând buzna în studioruile de televiziune de unde sunt manipulaţi zi după zi sau în sălile de şedinţe unde se decide, teatral, gomos dar iresponsabil, soarta lor ?


compania
DE LECTURA

Despre Bucureştiul în locuinţe şi locuitori

Despre istoria recentă, fără propagandă şi fără patimă

„Oh! lucrurile cum vorbesc” – exclama, într-un rondel, Alexandru Macedonski. Dar nu numai lucrurile, ci şi pietrele, zidurile, casele şi străzile, ba chiar şi ruinele. Iar poveştile lor le ştiu cel mai bine specialiştii. Geograful şi profesionistul în administraţie publică Bogdan Suditu, cu studii şi specializări în Bucureşti şi în Franţa, recompune şi narează o fascinanată istorie a principalei “locuiri” – cum frumos spun arheologii şi istoricii – a românilor, în cartea “Bucureştiul în locuinţe şi locuitori de la începuturi până mai ieri (1459-1989)”. Dar ce poate fi atât de fascinant la locuinţe şi locuitori (mai potrivit ar fi, poate, locatari) ? Multe, dacă ştii ce şi cum să comunici şi să lămureşti.
Să luăm, bunăoară, doar vremurile mai aproape de noi, istoria fierbinte din timpul regimului comunist “de până mai ieri”, vorba titlului (chiar dacă astfel nedreptăţim alte vârste, mai vechi, ale aşezării, nu mai puţin pasionante şi la fel de magistral tratate în carte). Autorul scrie această istorie întemeindu-se pe acte şi documente, de la “spaţiul locativ”, dar şi pe amintiri ale trăitorilor de atunci, proprietari (mai ales foşti), chiriaşi, edili, simpli contribuabili. Aflăm ce n-am ştiut sau doar am aproximat despre marile mişcări care au antrenat şi “lumea caselor”, ca parte a marilor răscoliri din societatea românească de după 1944, 1947 etc. – rechiziţionarea, confiscarea şi naţionalizarea caselor, alungarea proprietarilor, samavolnicia şi umilinţele îndurate de “burghezo-moşierimea” alungată din propria casă care nu era făcută neapărat din “exploatarea omului de către om”, noii rezidenţi aduşi în capitală de industrializare şi alţi fericiţi beneficiari de “buletin de Bucureşti” (visul suprem al atâtora), instalarea impusă a noilor “chiriaşi”- grangurii sau slugile noului regim, mutarea din loc în loc, în sus şi în jos, a oamenilor partidului, în funcţie de locul mereu mişcător şi nesigur al respectivilor în ierarhia politică a zilei.
În 1948, Gheorghiu-Dej a decis să-i mute pe cei mai mari din zona Caşin în Herăstrău, iar vârfurile lor în Bd. Aviatorilor. Familia Ceauşescu (ceva mai jos ca rang) a stat mai întâi la un fel de “comun”, cu alte câteva “tovarăşe”, prin Cotroceni, pe dr. Lister, apoi în Primăverii, pe str. Herăstrău, iar după 1963 a dat ordin să i se facă altă casă, pe Primăverii 50. Pentru amatorii de detalii cotidiene din viaţa nomenclaturii comuniste, cartea este, de altfel, bogată în anecdotică – unde au stat “cu casa” mahării vremii, mereu vânturaţi de colo-colo (pandant parcă la rotaţia cadrelor).
Strada, cartierul sau zona în care stăteai, vila în care te “repartizase” partidul, numărul de metri pătraţi sau de camera, veranda şi grădina, erau atribute obligatorii ale rangului şi panaş al prestigiului, aşa cum pentru urmaşii lor în arivism şi parvenitism contemporani ai noştri, doctoratele şi masteratele, titlurile de cărţi sau onorifice, gradele militare sau universitare ţin, la fel de penibil, loc de argumente ale valorii. Într-o a doua fază a “comunismului” (între ghilimele, pentru că, e de repetat, comunism real n-a existat vreodată), dominantele au fost noile blocuri, tragedia – şi uneori crima – demolărilor, sistematizarea urbană, “rurbanizarea” împrejurimilor metropolei şi încă multe altele, şi bune, şi rele.
Această secţiune a cărţii, scriere a unui singur om, nu a vreunei comisii prezidenţiale sau institut cu lume multă şi bine plătită, ar putea figura drept cel mai temeinic şi mai convingător capitol din ceea ce ar fi trebuit/ar trebui să fie adevărata istorie a “comunismului” în România, una mai necruţătoare şi mai dreaptă, dar prin nimic propagandistică, în comparaţie cu pletora de maculatură produsă, adesea cu gir prezidenţial şi pe banii noştri, de măsluitorii din cea mai nouă generaţie de istorici ai neadevărului.
Iar dacă această carte se constituie în model, în exemplu, despre cum trebuie scrisă istoria noastră abia încheiată, Editura Compania, care a publicat-o, îşi confirmă iarăşi o pronunţată vocaţie enciclopedică, inexistentă sau prea puţin vizibilă la aşezăminte similare fie ele bugetare sau masiv pompate cu bani din ţară sau de-afară. Din producţia Editurii Compania se ridică parcă, treptat, contururile unui arhipelag care s-ar putea asemui la un moment dat cu Enciclopedia canonică a lui Dimitrie Gusti din 1938-1943, corpusul volumelor editate aici ar putea deveni pandantul românesc al Enciclopediei Britanice.

Text preluat de pe siteul curentul.ro


Despre Factorul intern

Notă de lectură

La peste un sfert de veac de la evenimentele din 1989, avem o ţară care se surpă pe încetul, o ţară dezbinată, un popor în cea mai mare parte sărăcit, disperat, amorţit şi lipsit de orice speranţă, căruia i s-a luat şi mândria identităţii naţionale.

Cum a fost cu putinţă aşa ceva? Grea întrebare!…

Putem constata, privind în jur, cum România şi-a distrus în cea mai mare parte economia, şi-a înstrăinat pământurile şi resursele, îşi nimiceşte fără milă tezaurul cultural şi istoric.

Ce se va alege de noi?

Şcoala românească trece printr-o nesfârşită criză, tot ce ţine de istoria, cultura şi civilizaţia naţională este trecut pe linie de garaj. Scoatem generaţii în şir fără sentimentul de patrie.

Să-ţi iubeşti ţara a devenit o infracţiune!

Volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor, datorat generalului de brigadă (r) Aurel I. Rogojan, apărut la Editura Compania, seria ClarObscur, coordonată de Petru Romoşan, aduce o sumă de date, cât şi evaluări, dintr-o perspectivă aparte, aceea a ofiţerului de informaţii, specialist în analiza fenomenelor politice, economice şi sociale.

Autorul ne oferă posibile răspunsuri la cele ce se petrec în România de azi.

Cartea este necesară în hăţişul evoluţiilor contradictorii. Un ghid de mare trebuinţă care ne poate oferi răspunsuri la numeroasele nedumeriri ale unui public mai larg (nu doar specialiştilor) care înţelege din ce în ce mai puţin de ce se petrec astfel de „fenomene“ cu ţara noastră.

Materialele alcătuitoare ale volumului, extrem de dens, sunt grupate în 9 capitole (fiecare cu un număr de subcapitole) după cum urmează: Politica sinonimă cu „frauda“, Războiul politicii cu serviciile secrete, România insurecţiilor electorale, Sus cortina, domnilor „…escu“!, Justiţie în ţara suspecţilor, Fapte şi acte recente în dosarul chestiunii maghiare, Nesfârşitele războaie geopolitice, Războaie vechi cu variaţiuni noi…, Adevărul generalului Vlad în lupta cu falsul.

Pe măsură ce parcurgi paginile cărţii, încep să ţi se clarifice lucruri ce păreau de necrezut şi de neimaginat în urmă cu nişte ani.

Autorul mânuieşte cu abilitate condeiul, făcând o analiză nemiloasă, aproape de vivisecţie, a celor petrecute de-a lungul timpului din urmă.

Ultimul capitol ne pune în faţa mărturiei generalului Iulian Vlad. Personalitate discretă care a jucat un rol important în istoria contemporană a României, Iulian Vlad clarifică o parte a evenimentelor din decembrie ’89, învăluite în păienjenişul varilor interpretări, lămurind în felul acesta care este realitatea acelor vremi.

Cele întâmplate la sfârşitul anului 1989 şi începutul anilor ’90 şi-au pus pecetea pe evoluţiile ulterioare ale României.

Cele 9 capitole ale volumului atacă de fapt problemele esenţiale ale ţării, ale societăţii noastre.

Orice cercetător preocupat de contemporaneitate nu poate ocoli lectura acestui volum. Până la această dată, puţini autori au reuşit să decifreze cu atâta acuitate meandrele politicii interne în conexiune cu influenţele, uneori deciziile, venite din cele patru zări.

Text preluat de pe siteul cotidianul.ro


Cronică la Factorul intern
de Aurel I. Rogojan

Lumii noastre nu-i e bine…

„Trebile merg la vale şi lumea pătimeşte“, constata, într-o fabulă, poetul Grigore Alexandrescu, la jumătatea secolului al XIX-lea. Generalul în rezervă Aurel I. Rogojan, profesionist de vârf în câmpul informaţiilor de securitate, convertit în temeinic analist politic, vede şi el mai degrabă sumbră lumea de azi şi mersul ei mai departe. „Nu sunt semne bune“, spune el de-a dreptul. Din motive personale sau profesionale, sau din ambele, identifică şi reţine pentru reflecţie parcă înadins ce-i mai rău pe lume, cea mai prăpăstioasă evoluţie, cea mai alarmistă variantă. Acestui tip de abordare, românul îi zice însă „a pune răul în faţă“ şi este cea mai înţeleaptă, mai prudentă şi mai responsabilă cale de urmat în clipe grele. Căci şi lumea, şi România, trec prin clipe grele. Ne-o reaminteşte, cu argumente proprii, generalul Rogojan în cartea sa „Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor“ (Editura Compania, 2016).
Secţiunea consacrată situaţiei din lume nu are un număr prea mare de pagini, dar destule pentru a compune un tablou mondial întunecat şi preocupant. Nimic din ce-i bun pe lumea de azi nu intră în atenţia diagnosticianului. La ce bun, căci şi medicul îşi bate capul cu ce nu merge în organism. Şi e de reţinut şi de judecat ce-i mai rău. Pentru Ucraina, bunăoară, din droaia de presupuneri reţine două, pe cele extrem-opuse : Statele Unite vor de fapt să răstoarne regimul Putin iar prin aceasta să dezmembreze şi ce-a mai rămas din Rusia, iar Moscova vrea să înghită toată Europa într-o construcţie integrată eurasiatică (în care România s-ar regăsi – vorba vine – în grupul de state foste „inamice“, alături de Marea Britanie, Suedia, Polonia, balticii, Georgia). Oricum, însă, până una-alta, Rusia s-ar pregăti să ciopârţească Ucraina, anexându-i tot ţărmul la Marea Neagră până la Gurile Dunării pentru a se învecina cu România sau, poate, cu un alt stat, nou creat între timp, Republica Federativă Moldova. La vest de România, alt viespar, în Balcanii de vest, unde războiul regional este iminent, după ce teritoriile au fost învălmăşite şi popoarele învrăjbite mai aprig ca oricând iar americanii au instalat în Kosovo cea mai mare bază militară în străinătate după Vietnam. Dar nicăieri, în lume, nu-i pace sub măslini – nici în lumea islamică, după „primăvara arabă“, nici în Asia-Pacific, nici în zona tot mai întinsă în care acţionează terorismul, nici în dezorientata şi tot mai dezbinata Europă Unită, nici în relaţiile ruso-americane sau americano-chineze.
Autorul stăruie pe „revirimentul economic, politic şi militar“ al Rusiei, care se află în plin iureş de recuperare a imensei zone de interes special pe care a pierdut-o în fosta Europă răsăriteană (şi nu numai) în anii 1989-1991. Autorul trage un semnal de mare gravitate asupra a ceea ce el numeşte „reculul istoriei“. Adică fenomenul declanşat prin spargerea URSS, după care Rusia „a fost sistematic provocată, izolată şi vulnerabilizata“ şi pusă „sub presiuni fără precedent“ . E cât se poate de logic ca, într-o asemenea situaţie să iei in calcul un efect de recul. Pentru că, ni se atrage atenţia, atunci „când nu eşti corect poziţionat, pentru a atenua forţa de recul a istoriei, poţi fi lovit din plin“. Cu atât mai mult cu cât „potrivit evaluărilor occidentale, în toate direcţiile din vecinătatea României ordinea euroatlantică este în retragere“. Partea de lume în care se află România este astăzi sub presiunea unui complex de riscuri politico-militare şi economice, astfel enunţate în carte : „militarizarea Mării Negre, incertitudinea economică regională, resuscitarea naţionalismului regional şi ameninţarea cooptării Estului Europei de către Rusia prin exploatarea breşelor de securitate create de corupţia sistemului politic“. E drept că, mai ales după summitul NATO de la Varşovia, SUA, prin Alianţa nord-atlantică s-a reorientat către „oprirea reculului prin desfăşurarea de forţe militare de avertizare a Rusiei“. Dar atmosfera e, oricum, tot mai încărcată şi la nivel global. Un război mondial, afirmă repetat autorul cărţii, nu este deloc exclus, dimpotrivă, „se lucrează la trezirea unei noi mari conflagraţii“.
Despre ce (nu) face România în faţa acestor pericole existenţiale cartea spune, cu menajamente, câte ceva, despre ce s-ar cuveni să facă cei de la cârma ţării pentru supravieţuirea noastră ca stat şi ca naţiune, autorul – aşa cred – are probabil mutarea în plic. Deocamdată ne sfătuieşte înţelepţeşte „să ne păstrăm rezerve de răbdare pentru când va fi şi mai rău“. Cartea generalului Aurel I. Rogojan, oricât de mult ne-ar pune pe gânduri, spune lucruri adevărate, fiecare pagină confirmă convingerea că orice afirmaţie are în spatele ei informaţie şi analiză. Altfel spus, ce trebuie.

Text preluat de pe siteul curentul.ro


Atelier foto anonim, datat decembrie 1900


Fotografie din perioada interbelică, autor necunoscut


Carte poştală – Orăştie, 1914


Ce ascunde Dacian Cioloş ?

Prestaţia prim-ministrului tehnocrat Dacian Cioloş la Antena 3, într-o conversaţie destinsă cu Mihai Gâdea, a fost una decentă şi aşezată. Experienţa bruxeleză a lui Cioloş, plus stăpânirea limbii franceze şi experienţa occidentală reală, poate şi sprijinul soţiei sale franţuzoaice, toate la un loc îl deosebesc fundamental pe tânărul prim-ministru din Zalău de mitocănia groasă şi amatorismul catastrofal al atâtor politicieni români din tranziţie. Şi totuşi, pe mine Dacian Cioloş nu m-a convins aproape deloc.
Pe lângă calităţile evidente de bună-creştere, de pregătire profesională, Dacian Cioloş ascunde cu greu o ambiţie carieristică probabil egală cu cea a modestului profesor de fizică din Sibiu fabricat peste noapte preşedintele României. Pe cei doi pare să-i lege o foame comună de reuşită personală, vecină cu ebrietatea puterii, care e invers proporţională cu consistenţa necesară a unui om public, om politic sau om de stat.
Dacian Cioloş insistă că nu va candida în 2016 şi că nu se va înscrie în PNL. Nu văd de ce nu l-am crede. Ce nu spune însă Dacian Cioloş e că, în înţelegere discretă cu preşedintele Iohannis, el poate rămâne premier tehnocrat pentru încă 3-4 ani. În planul oricărei guvernări tehnocrate se găseşte şi acest punct, poate cel mai important, de altfel, acela al perpetuării sine die la putere. De ce să candidezi pentru un partid în care fuziunea PNL-PDL nu s-a realizat încă şi nici măcar nu pare realizabilă, când poţi fi susţinut şi de PNL, şi de un PSD aflat în cădere liberă sub presiunea constantă a DNA-ului ? Mihai Gâdea, după ce l-a susţinut fără rezerve în ultimii 3-4 ani pe Victor Ponta, nu părea deloc grăbit să afle de la Cioloş care ar fi proiectele sale după alegeri. Nici celelate partide – PMP, UNPR, UDMR – nu par capabile să mobilizeze masele largi populare. În plus, păpuşarii inconturnabili pot aduce pe scenă câteva partide pe modelul Syriza din Grecia sau Podemos din Spania. O nouă majoritate va fi deci greu de găsit.
Cei care vor invoca experienţa de comisar european a lui Dacian Cioloş ar face bine să-şi aducă aminte că şi o altă ambiţioasă feroce, de fapt o arivistă destul de găunoasă, Corina Creţu, a ajuns comisar european. Dar mai ales să-şi aducă aminte că UE e de o bună bucată de vreme în degringoladă şi că nici comisarii şi nici europarlamentarii nu mai reprezintă aproape nimic pentru o populaţie europeană debusolată şi profund nemulţumită, care numără vreo 500 de milioane de suflete. De altfel, ultimele alegeri din UE, ca şi cele care se văd la orizont, indică fărâmiţarea fostelor majorităţi, dispariţia bipartismului sau, mai rău, ca în Grecia sau în Franţa, partidele care au fost votate pe un program, odată ajunse la guvernare, aplică exact contrariul.
Dacian Cioloş e foarte ambiţios, concentrat pe misiunea ce i-a fost încredinţată, şi îşi maschează bine jocul. Este o prezenţă civilizată, dar pare a fi cam puţin, adică fără proiecte şi fără viziune, pentru rolul de salvator pe care şi l-a asumat într-un moment de entuziasm. Klaus Iohannis, depăşit total de jocul politic din Bucureşti, care e totuşi altceva decât patriarhalul Sibiu, va avea tot interesul să continue cu prim-ministrul său, Dacian Cioloş, într-un nou guvern „tehnocrat” împănat cu câţiva politicieni de genul „sociologului” Vasile Dâncu. De ce nu Valeriu Zgonea ? Sau Alina Gorghiu ? Sau, şi mai bine, Cristian Buşoi ? Şi astfel valsul tehnocratic poate merge mai departe…


Putin’s Great Crime: He Defends His Allies and Attacks His Enemies

In these grim times, I am afforded light relief by CNN—the only news channel offered by the treadmill of my Tokyo apartment house—as its presenters and pundits gravely debate the motives behind Putin’s investment in Syria. His own version is that he is fighting “extremism,” which oddly enough is the same dark threat that President Barack Obama also recognizes while rigorously avoiding the qualifiers Islamic, Islamist, or Muslim—although he will refer to Isol, prompting the thought that it is impossible to defeat an enemy one is afraid to name. There is no Isol or even Isis anymore, because the good old ad-Dawlah al-Islamiyah fi’l-Iraq wa-sh-Sham—the Islamic State of Iraq and Syria—has long since become the Islamic State of everywhere from Nigeria to Afghanistan, no doubt also including the British Isles and Michigan. Ignoring earnest declarations of its un-Islamic character solemnly issued by non-Muslim presidents, premiers, and prelates, volunteers who recognize the authenticity of the Islamic State keep pouring into its still-expanding borders, easily offsetting the casualties inflicted by the very expensive U.S. bombing campaign, now joined by the British, French, … and Putin, whose air force already claims dozens of air strikes against the common foe.

Putin’s enthusiasm for the great cause might be expected to earn him some gratitude. Instead, the Russian leader is criticized by wise CNN pundits—and by the Obama Administration—for seeking to defend his client Assad by bombing his other enemies as well, i.e., the dozens of quarreling Islamist bands that grandly call themselves Jaysh al-Fatah, “the army of conquest,” the several quarreling factions of Syrian Army defectors that call themselves al-Jaysh as-Suri al-Ḥurr, “the free Syrian army,” the unabashedly extremist al-Qaida affiliate Jabhat an-Nuṣrah, which is much stronger than both, and, above all, the brave “pro-democracy” warriors armed and trained by the United States itself, under a $500 million program.

In reality Putin’s young bombing campaign has hit very few Islamic State targets. Yes, aircraft have flown and bombs have been dropped, but the Russians have no ground intelligence in place to identify targets any more than the United States has, except in those rare occasions when black-flagged vehicles are actually seen driving around in broad daylight—which is why the Islamic State has expanded ever since the U.S. bombing started. But Putin must certainly be innocent of the accusation that his air force has bombed the U.S.-trained “pro-democracy” freedom fighters, because the trainers themselves have admitted that the first lot on which one-tenth of the budget has been spent, i.e., $50 million, are exactly five in number, the rest having deserted after receiving their big family-support signing bonus and first paycheck, or after they were first issued with weapons (which they sold), or after first entering Syria in groups, when they promptly joined the anti-American Jabhat an-Nuṣrah,whose Sunni Islam they understand, unlike talk of democracy. That guarantees Putin’s innocence: All five extant U.S.-made freedom fighters are reportedly alive and well, though one may have defected since the last count. (It would really be much cheaper to hire Salvadoran contract gunmen and fit them out in Arab head-dresses.)

On the other hand Putin is certainly guilty of defending Assad’s regime and indeed of wanting to preserve it in the capital-city area of Damascus if possible, or at least in the natural redoubt of the coastal strip from Lebanon to Turkey where Assad’s fellow Alawites outnumber the Sunni Muslims ranged against him, and which also has room for Syria’s Christians, Ismaili, Twelver Shia, and urban Druze who suffer persecution and sometimes outright massacre wherever Sunni insurgents of any kind advance (the only difference is that the Islamic State documents its killings in vivid color), and that happens to include the city of Tartus, home of a Russian ex-Soviet naval base since 1971, which happens to be the one and only overseas base of the Russian Federation anywhere in the world, and which greatly adds to the naval value of Putin’s conquest of Crimea, where his Sevastopol naval base is on the wrong side of the Dardanelles. With refueling and light repairs in Tartus, the Russian navy can operate continuously in the Mediterranean, and prevail in the eastern Mediterranean, especially now that the historic U.S. Sixth Fleet is down to a ship or two, the rest of the shrinking U.S. Navy having long since gone to the Indian Ocean or the Pacific.

continuare »


© Gabriela Cernuşcă
Fereastră în biserica Bogdana (Rădăuţi)


Stimate Doamne, Stimaţi Domni,


Vă anunţăm că adresa noastră de e-mail
va deveni :
editura.compania@gmail.com
începând cu 23 august 2015.

Vă rugăm să vă notaţi noua noastră adresă
de e-mail (cea de mai sus), având în vedere că Telekom România nu asigură o perioadă de redirecţionare a mail-urilor.

Vă mulţumim pentru bunăvoinţă.


Cu cele mai bune gânduri,

Editura Compania
Str. Tuberozelor Nr. 9, Sector 1, 011411 Bucureşti
Tel. editură : 021 223 23 28 Fax : 021 223 23 25
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37
Fax : 021 223 23 24
E-mail : editura.compania@gmail.com
www.compania.ro
Blog : www.compania.ro/blog