OPINII IN
compania lui ...

luni 24 Apr 2017

La despărţirea de Oliver Lustig

Petru Romoşan       

 A plecat dintre noi, ne-a părăsit, la 91 de ani, un mare fiu al Transilvaniei româneşti, generalul-maior în rezervă Oliver Lustig, supravieţuitor al Holocaustului, scriitor, ziarist militar, un om cu vocaţia prieteniei şi întrajutorării. Întâmplarea nu e anodină şi nu poate trece fără a fi observată de foarte numeroşii lui prieteni, colegi sau doar simpli cititori (dacă a citi cărţi despre Holocaust poate fi un lucru simplu !), care-i datorează toţi foarte mult. Mă număr printre aceştia.
În 1978, colonelul de atunci Oliver Lustig (fusese cel mai tânăr locotenent-colonel din armata română, la doar 28 de ani) a intervenit, la sugestia prietenului şi editorului său de la Cartea Românească, Florin Mugur, în favoarea tânărului soldat care eram, chemat să-şi satisfacă stagiul militar la „diribau”, geniu-construcţii, „arma lopată”, într-o unitate militară de muncă în care se construia, în regim de puşcărie, socialismul multilateral dezvoltat. Soldatul tocmai fusese premiat de Uniunea Scriitorilor pentru primul său volum de versuri. În acei ani ai comunismului târziu, în descompunere, Uniunea Scriitorilor se îndepărtase sensibil de aparatul de propagandă pe care-l servise disciplinat zeci de ani. Uniunea Scriitorilor premia şi cărţi care nu erau „pe linie”. Asta după ce editurile îndrăzniseră să le tipărească. Soarta ingrată a foarte tânărului poet soldat (21 de ani) de la „diribau”, comuna Măgurele de lângă Bucureşti, nu a trecut neobservată nici pentru scriitorii civili, ca Florin Mugur, nici pentru cei militari, ca Oliver Lustig. Mutat din unitatea de muncă, am devenit chiar coleg de etaj cu colonelul Lustig în complexul presei militare de atunci, tânărul scriitor fiind plasat la o revistă cu o tentă mai culturală, Viaţa Militară, condusă de prietenul lui Oliver Lustig, colonelul Dumitru Rădulescu, plecat şi el la Domnul acum câţiva ani.
Deşi de departe, legătura mea cu marele memorialist al Holocaustului a continuat fără întrerupere. Oliver Lustig nu a obosit niciodată, prin cărţi, prin articole de presă, prin interviuri şi conferinţe, să aducă aminte de tragedia incomensurabilă trăită de evreii din Europa, deci şi de cei din Transilvania de Nord, căzută sub ocupaţia fasciştilor maghiari ai lui Horthy şi Szálasi, în lagărele Germaniei hitleriste : Auschwitz, Treblinka, Buchenwald, Dachau… Un document public spune despre Oliver Lustig : „Împreună cu el, din cei nouă membri ai familiei sale (părinţii şi şapte copii), au mai supravieţuit Holocaustului o soră şi doi fraţi.” Oliver Lustig a fost eliberat de armata americană din lagărul de la Kaufering (Dachau) la 27 aprilie 1945.
Iată câteva dintre cele mai citite titluri ale scriitorului şi memorialistului Oliver Lustig : Viaţa în imperiul morţii – 1969, Destin blestemat – 1980, Dicţionar de lagăr – 1982, Jurnal însângerat – 1987, Limbajul morţii – 1990. Una dintre ultimele cărţi ale marelui memorialist, Ce rost are să vorbim despre Holocaust ?, a fost publicată de Editura Compania în 2004. Cartea continuă să fie cerută, mai ales în şcoli, pentru că rana tragediei de la Auschwitz nu s-a închis şi nu se va închide prea curând, nu se va închide niciodată. Copiii inocenţi continuă să pună întrebări deranjante şi să aştepte răspunsuri care niciodată nu vor fi uşor de dat. Oliver Lustig nu a obosit niciodată să meargă în şcoli la întâlnirea cu copiii. Marele nostru prieten s-a achitat magistral de datoria de supravieţuitor.
Dumnezeu să-l aibă în paza lui !

 


marți 18 Apr 2017

Media alternativă versus Media compromisă

Petru Romoşan       

Ce-i lipseşte chelului ? Tichia de mărgăritar, bineînţeles. Chiar aşa. Nouă ne cam lipseşte media alternativă, alter media (de dreapta sau de stânga), media underground. Desigur, media alternativă nu ne lipseşte cu desăvârşire, are câţiva reprezentanţi deja frecventaţi, dar parcă e încă destul de firavă. Nu ne gândim aici la reţelele sociale, extrem de personalizate dar aflate încă în afara răspunderii pentru comunicarea publică.
După ce România a fost ocupată de Occident prin integrarea în UE şi în NATO, ocupaţie care s-a produs mai întâi printr-o propagandă violent anticomunistă făcută după căderea de facto a comunismului şi apoi printr-o devastatoare subordonare economică, finanţatorii occidentali ai marilor ziare au decis că acestea sunt inutile, ba chiar pot încurca treaba ocupanţilor, şi deci le-au închis. Patronii români ai acestor ziare, simpli interpuşi, s-au umplut de bani şi nu şi-au pus prea multe întrebări. Fuseseră plasaţi pe nişte scaune pe care nu le prea meritau şi, contra unor mari sume, au renunţat la „misiunea” lor postrevoluţionară. Aproape toţi proveneau din vechea presă comunistă unică – Scânteia, România liberă, Scânteia Tineretului, Flacăra… –, unde prestaseră îndelung. De ani buni în România nici un ziar nu mai are o autentică acoperire naţională. Tirajele celor care încă se tipăresc sunt ridicole pentru o ţară cu aproape 20 de milioane de locuitori.
Unul dintre aceşti patroni de presă, Dumitru Tinu, care-şi cumpăra sau îşi vindea ziarul, nu se ştie prea bine – despre Adevărul e vorba –, a murit într-un accident de maşină care nu a fost elucidat până azi. Marile trusturi de presă au intrat pe mâna celor mai dubioşi oligarhi ai tranziţiei, azi aproape toţi cu puşcărie la bază, urmăriţi penal sau chiar morţi : Sorin Ovidiu Vântu, Dan Voiculescu, Adrian Sârbu, Cristian Burci, Sebastian Ghiţă, Dinu Patriciu, Dan Adamescu etc. O asemenea listă, de altfel, e de-ajuns pentru a schiţa un tablou moral al mediei mainstream. Aceşti patroni mainstream s-au pretat la orice aducea profit, relaţii, putere personală : colaborări strânse cu serviciile speciale (şi contra cost), propagandă murdară pentru un partid sau pentru adversarul său, şantaje la adresa firmelor româneşti şi străine, execuţii la comandă, parteneriate bine mascate cu aliaţi sau cu inamici ai României. Azi nimeni nu mai ştie cine cu cine lucrează, care e linia editorială (nici una !) şi cât vor mai rezista întreprinderile lor de carton, fabricate de miliardari de carton. Miliardari de carton – creaţi de Sistem pentru a alinia România postcomunistă la capitalismul occidental.
Ce este media alternativă ? „Mediile alternative vehiculează informaţii alternative la cele vehiculate de media comercială sau de cea de stat. Adesea gratuite sau fără publicitate, aceste medii se prezintă ca medii cetăţeneşti diferite de marile grupuri de presă. Ele au o altfel de linie editorială, care se opune mediei de masă, mediei mainstream. Media alternativă oferă informaţii care se doresc a fi contracurentul tendinţelor dominante. Astăzi, mediile alternative se pot manifesta în formate „tradiţionale” (ziare, reviste, posturi de radio) sau în formate mai noi : jurnalism online şi celelalte suporturi virtuale, mai ales multimedia pe Internet. Istoric, mediile alternative au însoţit evoluţia tehnicilor de comunicare : presă alternativă, radiouri alternative, asociaţii (începând din anii ’70), televiziuni alternative, Internet alternativ. Internetul a dat un suflu nou mediei alternative.” Am tradus din franceză această descriere didactică şi cuprinzătoare a mediei alternative.
Într-o Românie a „binoamelor” şi a „trinoamelor”, a ofiţerilor acoperiţi, agenţilor de influenţă, informatorilor plasaţi în aproape toate firmele de presă, plătiţi şi de instituţiile de forţă pe multiple canale, media alternativă poate fi marea şansă a relansării unui autentic proces de democratizare. Aproape fiecare ziarist activ mai important are azi o „treabă”, o agendă. El, ziaristul, serveşte la punct fix pe cineva, un interes anume. Singurul care rămâne nereprezentat e interesul general. Cu modestie, fără spectacol, cu mijloace reduse, media alternativă poate prelua acest rol esenţial pentru apărarea libertăţii. Media alternativă are deja bloguri interesante, bine alimentate, are site-uri care funcţionează ritmic. Dar nu e vorba aici, bineînţeles, de trolli angajaţi de partide sau de instituţii „umbroase”, ci de media produsă de oameni cu adevărat independenţi, care fac uz de profesionalism, cultură, argument, cunoştinţe adevărate despre contextul istoric, economic şi social.
Înainte de 1989, „disidenţii” (foşti membri de partid) au fost foarte rari, în vreme ce slujitorii obedienţi ai statului totalitar, ai clanului Ceauşescu erau câtă frunză şi iarbă. „Rezistenţii” (cei care nu au făcut niciodată parte din PCR şi nu au colaborat cu Securitatea) erau mult mai numeroşi dar nu se prea manifestau public. Cu tot zgomotul produs de cei puşi acum în faţă, la manete, şi care se bat zilnic cu cărămida în piept, peisajul public moral nu e azi foarte schimbat. Altruiştii, oamenii cinstiţi, muncitorii oneşti în slujba interesului general sunt la fel de puţini ca înainte de 1989. De la cei îmbătrâniţi în rele, farisei, impostori, îmbogăţiţi ai tranziţiei nu ne mai putem aştepta la nimic bun. Rămâne de văzut dacă România mai are şi alte resurse pentru a ieşi din marasmul falsei democraţii şi al pseudocapitalismului în care a intrat inocent şi în care se zbate azi terminal, agonic.

 


luni 10 Apr 2017

Comentarii incomode pe marginea alegerilor din Franţa

Petru Romoşan       

Alegerile din Franţa – prezidenţiale, urmate imediat de cele parlamentare –, deşi puţin comentate în România, pot schimba dramatic faţa Europei. Noi, românii, îi iubim şi îi comentăm doar pe cei mai puternici. Dacă, începând cu 1848 şi până în pragul celui de-al doilea război mondial, ne interesam aproape numai de Franţa şi eram franţuziţi până în vârful unghiilor, pentru că Parisul şi Imperiul Francez erau centrul lumii, alături de Regatul Unit, azi totul e american, sărbătorim comic Valentine’s Day şi Halloween, ultimul detaliu şi ultima impresie care ne vin de peste Ocean sunt mai importante decât viaţa reală submediocră în care ne zbatem.
Alegerile din Franţa, ziceam, pot fi decisive, mai ales după şocul numit Brexit, pentru toată Europa, deci şi pentru noi, care facem cumva parte din aceeaşi Europă. E poate necesar să vedem ce spun şi nişte connaisseurs de la faţa locului. Un interviu recent al savantului francez Emmanuel Todd (L’Origine des systèmes familiaux şi multe alte titluri dintre care unele au fost şi traduse în româneşte), publicat în Journal du Dimanche, în care se ocupă şi de alegeri, poate fi util pentru a înţelege ce urmează în Franţa şi, probabil, în toată Europa.
„Suntem în plină dezagregare a sistemului. Alegerile sunt o pură comedie. Constituţia celei de-a V-a Republici Franceze face, în teorie, din preşedinte un monarh. În realitate, Franţa e în Zona Euro, noi nu ne mai controlăm propria monedă, am pierdut controlul bugetului şi al deficitului şi, în plină globalizare, preşedintele nostru nu mai are nici o putere. Franţa este prizoniera unei Zone Euro al cărei patron e Germania. Oamenii confundă votul cu democraţia şi cred că a se exprima înseamnă a decide. Dar ar trebui ca votul să reprezinte naţiunea în întregul ei şi preşedintele ales să aibă o putere reală, iar acest preşedinte să-şi respecte alegătorii ca să fim într-o adevărată democraţie. Nici una dintre aceste condiţii nu este îndeplinită. Alegerile primare ale dreptei au fost o mascaradă, cu un subelectorat atipic, bătrân şi bogat, care şi-a ales un fan al lui Thatcher cu 30 de ani întârziere. Pe de altă parte, un subelectorat de stânga l-a ales pe Benoît Hamon, cu versiunea lui despre un venit minim, un fel de salariu universal.  Mare sărbătoare mare ! Totul e permis. Mulţumită lui Hollande, am aflat că nu mai avem executiv în Franţa. O să-l desemnăm pe cel care ne va reprezenta la Berlin.”

continuare »


luni 3 Apr 2017

Decăderea şi mizeria mediei mainstream

Petru Romoşan

Săptămâni la rândul televiziunile de ştiri, presa scrisă şi site-urile aliniate ne-au profeţit că Elena Udrea va fi achitată. Toţi păreau înţeleşi şi cumpăraţi de-a dreptul de Elena Udrea şi Traian Băsescu. Talk-show-uri cu invitaţi din toate partidele, cu analişti eterni şi fascinanţi, buni la orice, împreună cu Elena Udrea şi Traian Băsescu în carne şi oase în studiouri, s-au învârtit consensual în jurul chestiunii, al dosarului rău întocmit, al iminenţei achitării celei mai televizate şi mai detestate fiice a poporului nostru. N-a fost să fie ! Elena Udrea a fost condamnată în primă instanţă la 5 şi, respectiv, 6 ani. Şi-au cerut cumva scuze televiziunile cu pricina pentru intoxicarea agresivă la care s-au dedat şi au supus o populaţie fără apărare, mai ales rurală, puţin informată din surse alternative ?
Alt caz foarte mediatizat a fost raportul noului ministru al Justiţiei, Toader Tudorel. În acest caz, previziunea, profeţia larg răspândită de câteva importante companii de media a fost aceea că ministrul Justiţiei, Toader Tudorel, va lua taurul de coarne, va cere revocarea Laurei Codruţa Kövesi, procuror-şef al DNA, şi a lui Augustin Lazăr, procuror general al Republicii, pentru că ministrul Toader Tudorel a fost judecător la Curtea Constituţională, unde a protestat în cazul celebrei „erate” care l-a salvat de la demitere pe Traian Băsescu şi că e un foarte stimat profesor de drept şi rector pe deasupra. Maioneza televizată în legătură cu importanţa acestui raport s-a umflat până la cer. Toader Tudorel, cel avansat în post de controversatul justiţiabil Călin Popescu Tăriceanu, a născut un şoricel mort, şoricel care a enervat la culme electoratul favorabil PSD şi i-a bucurat pe măsură pe adversarii acestuia : preşedintele Iohannis, instituţiile de forţă, opoziţia fleşcăită şi „tefeleii”. Fostul judecător Toader Tudorel nu a înţeles nimic din comunicarea prin mijloacele mari de mass-media. Nu poţi să transformi fără consecinţe câteva milioane de români în auditori disciplinaţi ai cursului tău de drept, model comunist de prin anii ’60, rânjind din timp în timp satisfăcut de măgăria pe care tocmai o faci şi de păcăleala pe care o vei trage în final milioanelor de fraieri, toţi elevi ai unui Marius Chicoş Rostogan discreţionar. Consecinţele le va suferi partidul care te-a pus aiurea în postul de ministru, în principal PSD, pentru că ALDE nu e decât o aripioară frântă a aceluiaşi PSD. De ce nu-şi dă demisia Toader Tudorel ? E o întrebare inutilă având în vedere datele fundamentale ale personajului nostru. Televiziunile de ştiri şi site-urile aliniate s-au străduit să facă o propagandă groasă pentru guvern, pentru Toader Tudorel – se poate presupune că nu pe degeaba –, dar cum nu sunt profesioniste, ba pe deasupra şi lipsite de orice deontologie, a ieşit catastrofal pe dos. (Întreaga situaţiune poate fi ilustrată cu două tablouri celebre ale celui mai scump pictor român din toate timpurile, Victor Brauner, intitulate Victor Victorel à l’hypercoït barbarogène  – 1949 şi Victor Victorel procureur général de l’orgasme propulseur – 1949.)
Se poate observa cu uşurinţă că presa şi media în general se ocupă mai mult de profeţii manipulatoare şi, evident, mincinoase decât de investigaţii şi de obţinerea unor informaţii pur şi simplu, verificate din mai multe surse. De mulţi ani, în România investigaţiile şi informaţiile serioase sunt apanajul serviciior secrete şi al unor oficine misterioase afiliate acestora, oficine populate cu personal antrenat în Vest. Această lume „specială” îşi face publice sau nu investigaţiile, anchetele, informaţiile prin media mainstream după interesele ei greu lizibile, adică după interesele Sistemului. Majoritatea angajaţilor mass-media, aşa-zişi ziarişti, îşi fac meseria de pe scaun, lipiţi de computer. Terenul pe care ar trebui să-şi mâne investigaţiile prezintă diverse umflături şi poate fi chiar periculos. La fel, după studii serioase recente făcute în lume, nu în România, cele mai multe sondaje se fac tot pe Internet şi pe reţele sociale, iar respondenţii sunt cel mai adesea unii „profesionişti” în materie, adică răspund la orice fel de sondaje, în Occident chiar contra cost. Valoarea acestor sondaje e pe măsură. S-a văzut şi în recentele alegeri americane, dar şi în cele româneşti şi se repetă acum în legătură cu alegerile din Franţa.
Ultima campanie electorală din Statele Unite, ca şi lunile care i-au urmat, au reuşit să decredibilizeze dramatic câteva foarte importante şi vechi instituţii de presă : New York Times, Washington Post, CNN etc. Implicarea vehementă, patetică şi, evident, interesată de partea candidatei Sistemului, Hillary Clinton, le-a pus în contradicţie nefericită cu mulţi dintre cititorii, cumpărătorii şi spectatorii lor, le-a ridiculizat, le-a slăbit, iar astăzi îşi pierd masiv abonaţii şi foarte mulţi bani. Dar, desigur, nici ziarele şi nici televiziunile de ştiri nu trăiesc numai din ce vând şi din publicitate. Ziare mari, ca New York Times sau Le Monde, nu mai sunt de mult pur şi simplu rentabile daca au fost cu adevărat rentabile vreodată. Finanţarea lor e extrem de complicată şi, de destule ori, inavuabilă.
Şi, pentru că pomeneam Le Monde, deşi foarte puţin urmărită în România, campania electorală din Franţa e la fel de falsificată, traficată ca şi cea din SUA. A fost inventat de presa scrisă şi audiovizuală, „din cuţite şi pahară”, un candidat care trece drept favorit la doar trei săptămâni înainte de scrutin, foarte tânărul fost ministru al Economiei al lui François Hollande, Emmanuel Macron, numit de contracandidatul său, François Fillon, „Emmanuel Hollande”. Toată presa şi toţi sondorii îl dau azi câştigător pe Emmanuel Macron. Câţi bani şi de către cine au fost băgaţi în această afacere de un tip nou pentru Franţa ? După ce cercurile oculte, printre care şi Bilderberg, îl desemnaseră public pe Alain Juppé drept candidatul lor, pentru că acesta a pierdut net alegerile primare ale dreptei şi centrului, aceleaşi cercuri oculte, interne şi internaţionale, şi-au mutat opţiunea pe Emmanuel Macron.
Presa, aşa cum o ştim astăzi, are, de fapt, o istorie foarte scurtă. Ea începe în secolul al XVII-lea în Anglia, se dezvoltă în secolul al XVIII-lea în câteva ţări europene şi în America, şi începe să semene cât de cât cu ce se întâmplă azi abia după 1848. Cam acelaşi lucru se poate spune şi despre roman, ca specie literară, care şi el însoţeşte procesul de modernizare. Şi, la fel, dar încă mai recent, se poate vorbi despre jazz, un gen muzical inventat abia la începutul secolului XX. Adică, pe scurt, omenirea a trăit şi a evoluat zeci de secole fără presă, fără roman şi fără jazz. Lucru care ar putea să se întâmple din nou. Ultima mare criză economică, cea declanşată în Vest în 2008, a lovit puternic, poate mortal, presa scrisă şi media mainstream, rolul acestora fiind preluat de presa şi media alternative.
Majoritatea oamenilor serioşi nu se mai informează, nici în Vest şi nici în România, aproape deloc din presa scrisă cotidiană şi hebdomadară şi din media mainstream. Pentru un mare public, care şi contează pentru că este decizional, New York Times şi Washington Post, Le Monde, Le Figaro şi Nouvel Observateur, sau Antena 3 şi România TV în România sunt surclasate net de câteva site-uri alternative şi agregatoare de articole şi opinii avizate sau doar antisistem, cum sunt în SUA breitbart, zerohedge, counterpunch etc., în Franţa les-crises, le comptoir, mediapart etc., iar în România inpolitics, gandeste.org, activenews, flux 24 etc. Editorialiştii marilor ziare apar ridicoli în comparaţie cu autorii de pe asemenea site-uri alternative. Care sunt uneori profesori universitari, specialişti eminenţi în domeniul lor şi care nu se lasă cumpăraţi, care nu au conştiinţe de vânzare. Demagogia democratică e grav pusă la îndoială cam peste tot şi odată cu ea şi presa care a însoţit-o uneori în chip strălucit.

 


luni 27 Mar 2017

Campania electorală murdară din Franţa

Petru Romoşan       

Alegerile prezidenţiale din Franţa de anul acesta ar fi putut fi foarte simple – există un singur candidat care merită să devină preşedinte, François Fillon – dacă nu ar fi complicate de preşedintele încă în funcţie, François Hollande, şi de majoritatea socialistă care are încă guvernul şi este bine răspândită în structura perenă a statului francez. Procurori şi judecători „roz” (socialişti), servicii secrete partizane, poliţişti cu clare opţiuni politice (fie socialişti, fie de extremă dreaptă) pot încurca dramatic alegerile într-o mare şi consolidată democraţie. Ceea ce se întâmplă deja de o manieră nemaivăzută. Marea problemă a socialiştilor şi, în general, a alegerilor de anul acesta din Franţa e că Partidul Socialist nu are un candidat credibil, care să poată câştiga prezidenţialele. François Hollande s-a retras, Emmanuel Macron e o „invenţie” forţată a deja fostului preşedinte, iar Bernard Hamon, prin programul său şi lipsa de anvergură personală, nu reprezintă decât o mică „gaşcă” stângistă. Singurul candidat cu reală greutate, cu un CV corespunzător (zeci de ani deputat, ministru de mai multe ori, prim-ministru cinci ani), cu un program şi o prestaţie în spaţiul public consistente, cu anvergura necesară şi obligatorie în funcţia de preşedinte, este candidatul conservator al partidului Les Républicains, François Fillon. Iar programul său de guvernare este într-adevăr unul dur conservator, prezentat ca atare electoratului, fără nici o concesie, dimpotrivă, poate excesiv.
Într-o emisiune recentă de televiziune la un post public, în care s-a organizat „lichidarea” lui François Fillon, candidatul conservator l-a arătat cu degetul direct pe François Hollande, cel mai slab preşedinte al Franţei de după al doilea război mondial, pentru dosarele care i-au fost făcute în mare viteză după ce Fillon a câştigat, surprinzător pentru establishment dar categoric, alegerile primare ale dreptei şi centrului. Fillon a citat şi o carte ieşită recent, semnată de trei ziarişti de la Le Canard enchaîné, în care i se atribuie lui Hollande instrumentalizarea ilegală a Ministerului de Interne şi a unor structuri secrete pentru interese partizane de clan socialist (şi globalist). Până mai ieri, François Fillon era considerat, pe drept cuvânt, cel mai cinstit politician francez de rang înalt în viaţă, demn urmaş al maestrului său, Philippe Séguin, care a murit în 2010, singur în casă, încă tânăr, şi care deranjase multă lume din postura sa de preşedinte al Curţii de Conturi. Azi, François Fillon spune de-a dreptul că singurul mod în care stânga lui Hollande ar putea câştiga alegerile prezidenţiale e să-l elimine pe candidatul conservator al dreptei. Actualul preşedinte socialist a renunţat să candideze pentru un al doilea mandat fiindcă era lipsit de orice şansă.

continuare »


luni 20 Mar 2017

Aşteptând alegerile din Franţa

Petru Romoşan       

Jamais deux sans trois ! „Ce s-a întâmplat de două ori se va întâmpla şi a treia oară !” Uimitoarele schimbări de direcţie pe care le-au realizat deja două dintre cele trei mari democraţii istorice, Marea Britanie şi SUA, opţiunea lor pentru protecţionism în dauna liberului-schimb, pentru întărirea naţiunii împotriva globalismului („America first !”, spune Donald Trump) nu puteau fi în nici un caz anticipate acum două decenii. Prognozele tipărite ale CIA erau pentru diferitele variante ale globalizării, de la pax americana la globalismul total, şi în nici un caz pentru protecţionism şi naţionalism.
După Marea Britanie şi SUA va veni Franţa cu ruptura ei. E greu de anticipat ce formă va lua ruptura Franţei cu globalismul şi cu Uniunea Europeană, dar e sigur că, până la urmă, probabil într-o piesă cu mai multe acte, Franţa, ea însăşi centru al unui imperiu încă viabil, se va duce lângă Marea Britanie, redevenita centrul Commonwealth-ului, şi lângă SUA, în continuare cea mai mare putere a lumii, revitalitază, a lui Donald Trump, şi nu va mai sta în penibila poziţie de subordonare de azi faţă de Germania expansionistă economic şi politic.
Deja un lucru cu totul ieşit din comun se poate observa cu ochiul liber în Franţa : atacul concertat şi de o extremă violenţă la favoritul de acum două-trei luni al alegerilor prezidenţiale, François Fillon, câştigătorul detaşat al „primarelor” dreptei şi centrului. François Fillon a fost cinci ani prim-ministrul Franţei, după ce fusese consilier, deputat vreo 30 de ani, de mai multe ori ministru, şi nimeni nu-i găsise nimic care să-l opună legii. Dimpotrivă, angajarea absolut legală a soţiei sale, Penelope, britanică de origine, ca secretară parlamentară a fost pentru el o formă inteligentă de a se feri de corupţie şi de asaltul lobby-ştilor. Deodată, i se inventează şi i se inventariază toate relele posibile. Populaţia ar putea reacţiona printr-un vot masiv în favoarea sa. Se va întâmpla asta ? Sau atacul la François Fillon îi deschide larg drumul la preşedinţia Franţei reprezentantei dreptei extreme, ultranaţionalistei Marine Le Pen ? Ca şi în România, să nu ignorăm realităţile din teren, mulţi actori ai lui deep state sunt naţionalişti. Ceilalţi candidaţi nu par să aibă vreo şansă, cu tot tărăboiul enorm făcut de mainstream-ul mediei hexagonale în avantajul lui Emmanuel Macron. Încă foarte tânărul Macron (39 de ani), fost consilier şi ministru al Economiei al actualului preşedinte socialist, François Hollande, fost angajat al Băncii Rothschild, pare să se bucure de o puternică susţinere din partea corporaţiilor şi a băncilor, şi este privit cu multă simpatie la Bruxelles şi la Berlin. Dar e foarte puţin probabil ca populaţia din provinciile foarte diverse ale Franţei, pauperizate dar ataşate de identitatea lor, să-l voteze pe programul său neoliberal şi universalist, de fapt, un „de toate pentru toţi”.
Oricare dintre concurenţii importanţi ai lui François Fillon – Marine Le Pen pentru Frontul Naţional (extrema dreaptă), Bernard Hamon (câştigătorul alegerilor primare la Partidul Socialist), Jean-Luc Mélenchon (extrema stângă şi Partidul Comunist Francez), Emmanuel Macron (independent, neoliberal, reprezentantul globaliştilor şi al unei bune părţi a „sistemului”) – ar câştiga alegerile ar fi în imposibilitatea de a încropi o majoritate stabilă în Parlament. Partidul Les Républicains al lui François Fillon este favorit net pentru câştigarea alegerilor parlamentare, care vor urma la o lună după cele prezidenţiale. Deci singurul care va putea alcătui o majoritate parlamentară şi va fi capabil să-şi impună programul e reprezentantul dreptei conservatoare, François Fillon. Bernard Hamon, reprezentând Partidul Socialist, vine după cinci ani de guvernare dezastruoasă a lui François Hollande, Manuel Valls şi a majorităţii socialiste.
În timpul celui de-al doilea război mondial, Franţa a avut doi lideri : mareşalul Philippe Pétain, la Vichy, care mergea cu Germania lui Hitler, şi generalul Charles de Gaulle, la Londra, care mergea cu britanicii şi americanii. Istoria lungă i-a dat dreptate lui de Gaulle. Din unghiul geopolitic, Franţa e un caz aparte. E şi o putere de uscat, ca Germania, dar prin lungile ei coaste – la Mediterana, la Atlantic şi la Marea Mânecii – e şi o putere de apă, maritimă, ca Marea Britanie, SUA şi Japonia. Ca şi în trecut, după ce a flirtrat îndelung cu teoria cuplului franco-german, considerată de altfel irelevantă în Germania, Franţa va alege, foarte probabil, din nou compania marilor democraţii occidentale.
E de anticipat că după cele două rânduri de alegeri, prezidenţiale în aprilie-mai şi parlamentare la foarte scurt timp, şi Franţa va schimba fundamental macazul. Dar cel mai probabil o va face în mai multe etape, punând astfel, cum numai ea ştie să o facă, la grea încercare nervii birocraţilor din diverse cancelarii.


luni 13 Mar 2017

România cu două sau cu mai multe viteze ?

Petru Romoşan       

Cum se poate explica fierberea în care a intrat UE în apropierea declanşării efective a Brexit-ului ? Evident, cea mai mare noutate e dispariţia aproape completă a SUA de pe scena politico-economică europeană. Mai ales după alegerea lui Donald Trump la preşedinţia americană. Deja începând din al doilea mandat Obama SUA se retrăseseră sensibil din afacerile europene. Iar Germania, singura mare beneficiară a construcţiei europene şi mai ales a introducerii monedei euro (de fapt, vechea marcă germană !), nu era încă pregătită să preia la vedere conducerea imperiului european şi să lanseze etapa următoare, aceea a statului federal european. Franţa pare incapabilă să-şi mai afirme o politică proprie, preşedintele francez – mai întâi Sarkozy şi acum Hollande – pare să accepte rolul de vicecancelar şi să ia lumina şi ordinele de la Berlin.
De ce apropiata ieşire a Marii Britanii din UE este resimţită în establishment-ul din Germania, Franţa, Olanda, Luxemburg ca un mare şoc ? Marea Britanie nu făcea parte din Zona Euro, avea în continuare lira sterlină şi nu se găsea în Spaţiul Schengen, deci încă avea controlul frontierelor proprii, al circulaţiei persoanelor, al capitalurilor şi al mărfurilor în general. Plecarea Marii Britanii, cu o contribuţie anuală de 9 miliarde de euro la bugetul comunitar, e descrisă ca un cataclism pentru UE. De fapt, Germania reuşise, la câţiva ani de la lansarea monedei euro, să-i transforme în subalterni pe principalii săi concurenţi din Europa, Franţa şi Marea Britanie. Atât Franţa, cât şi Regatul Unit au armate complete, foarte puternice. Germania nu are o armată care să conteze, deşi este un mare producător şi exportator de arme. În plus, prin Regatul Unit, releul cu marea economie americană era mult mai funcţional pentru Germania. Marile investiţii în UE se făceau cel mai adesea prin City-ul londonez. Fără Marea Britanie, enorma piaţă unică europeană devine mult mai provincială, mai izolată, mult mai la îndemâna Rusiei, ea însăşi o mare putere militară şi principala posesoare de resurse prime pentru economia germană. Fără Marea Britanie, care reprezenta cureaua de transmisie principală, influenţa americană asupra UE scade semnificativ.
Cele două mari succese ale clasei politice româneşti de tranziţie, integrarea în NATO şi în UE, se transformă sub ochii noştri în două posibile catastrofe cu urmări imprevizibile, unele foarte periculoase. „Europa apărării”, pusă recent pe tapet de Germania şi Franţa, în special în avantajul economic al Franţei, care e o mare putere nucleară şi are o armată capabilă să suplinească NATO-ul american pentru Europa, ne anunţă sfârşitul NATO aşa cum îl cunoaştem azi. De exemplu, România nu va putea cotiza simultan la „Europa apărării” şi la NATO. Donald Trump şi administraţia sa nu se vor mai opune proiectului de apărare franco-german. Pentru că pur şi simplu SUA nu mai au mijloace să se opună. Germania şi Franţa au înţeles că Regatul Unit şi SUA au abandonat deja Europa continentală. Pentru a o ţine aproape, ca să nu urmeze exemplul Regatului Unit, Germania îi va ceda Franţei, pentru o lungă perioadă, rolul de protector militar al Noii Europe.
Noua Europă ? Cea cu două viteze, cu bogaţii din Nord şi cu săracii periferici din Sud şi din Est ? Germania a trecut recent, prin vocea lui Jean-Claude Juncker, în viteza a cincea la construcţia imperiului său european. Instrumentul prin care a reuşit să îngenuncheze de câţiva ani buni Franţa şi Italia, ţări fondatoare ale Comunitaţii Europene, e chiar moneda euro, euro-marca. O monedă pentru un întreg continent, fără stat, fără Constituţie, fără armată proprie (sub umbrela protectoare NATO), fără politică fiscală comună şi unic ministru de Finanţe, fără o politică externă unică şi fără puternice servicii secrete proprii. Dar toate aceste ingrediente care dau viaţă unui stat, unui imperiu, şi deci şi monedei emise, le are Germania. Mai puţin armata. Dar armată solidă, serioasă are azi Franţa. Iar Germania a adăugat la construcţia proprie Franţa pentru a avea o populaţie suficient de numeroasă, o economie suficient de întinsă şi consistentă în competiţia cu celelalte puteri cu impact global (SUA, China, Japonia, India, Rusia, Coreea de Sud, Brazilia, Turcia, Republica Sud-Africană). Cuplului franco-german i s-au adăugat Olanda şi ducatul-bancă Luxemburg, şi nucleul viitorului imperiu a fost gata !
Uniunea Europeană nu a fost gândită ca o casă de binefacere sau ca un pension pentru ţări fără o minimă tradiţie democratică, lipsite de politicieni patrioţi, competenţi, luptători, ci exact pe dos, în interesul Centrului. Uniunea Europeană a fost concepută ca un imperiu colonial, dar nu în Africa sau în Oceania, ci la doi paşi, în Europa de Sud şi în Europa de Est. „Europa este China Germaniei”, spune demograful francez Emmanuel Todd. Cu alte cuvinte, ce a fost China pentru SUA în ultimii 20 de ani e astăzi Europa pentru Germania. La a treia ei încercare de a-şi face imperiu, Germania pare să reuşească.
Ce se va alege de România ? Multe Casandre discrete din cancelariile europene avansează varianta cea mai rea : Europa se va opri la Braşov, la Munţii Carpaţi. Dincoace de Carpaţi se va trece la viteza a doua de integrare sau poate chiar mai rău. În Muntenia, la Deveselu şi la Mihail Kogălniceanu, lângă Constanţa, avem baze americane. Americanii nu vor renunţa prea uşor la aceste avantaje câştigate. Nu imediat în orice caz. În ceea ce priveşte Moldova, Vladimir Putin i-a arătat preşedintelui Basarabiei, Igor Dodon, harta Moldovei Mari. Există nişte înţelegeri care nu ne sunt cunoscute între Germania, SUA şi Rusia ? Sau se va negocia curând ?
Rămânem cu multe întrebări fără răspuns. De pildă, cine ne-a împiedicat în ultimii 27 de ani să facem şosele adevărate care să lege Transilvania de Muntenia şi Moldova ? Sau chiar Muntenia de Moldova ? Dacă Europa se desface concentric, cum rămâne cu activele majore pe care am fost obligaţi să le cedăm unuia sau altuia pentru a fi acceptaţi în UE ? De exemplu, pentru că după Brexit e şi ironic, am cedat Marii Britanii combinatul de la Galaţi. Regina Elisabeta l-a protejat pe lângă guvernele României pe tristul său văr, regele Mihai. Acum că Marea Britanie părăseşte UE, cum rămâne cu cadourile „de nuntă” deja concedate ? Şi dacă Germania Federală va reuşi până la urmă să pună pe picioare o Europă Federală, cum se face că noi, românii, avem cea mai tembelă clasă politică din toată istoria noastră de la 1848 până azi ? E o întâmplare sau forţe obscure, externe şi interne, ne-au adus în această dramatică situaţie ? Singurul lucru sigur e că România are deja un preşedinte german ales la fix.


luni 6 Mar 2017

O Europă Federală sau nimic

Petru Romoşan       

Ce i-a apucat zilele trecute pe şefii Uniunii Europene, pe Jean-Claude Juncker în primul rând, dar şi pe liderii Germaniei şi Franţei, să lanseze propunerea unei Europe cu două viteze, cu mai multe viteze, à la carte, cu geometrie variabilă ? Periferiile sudice şi estice ale noului Sfânt Imperiu Romano-German (cel „vechi” a supravieţuit o mie de ani, până când Napoleon i-a dat lovitura fatală, cu campaniile din Prusia şi Polonia din 1806-1807) au luat foc. În discuţii, evident. Se spun prostii care de care mai gogonate, unele involuntare, altele manipulatoare. Mai ales la Bucureşti. Pentru că factorii răspunzători de chestiunea UE sunt prea puţin vorbitori de limbi europene, habar n-au de istoria Uniunii şi cu atât mai puţin de cea a Europei Occidentale, dar trag din postura lor foloase colosale şi cu totul nemeritate. Avem experţi şi „spioni” la Bruxelles, Strasbourg şi în principalele capitale vest-europene care au ajuns acolo numai prin pile, prin şmecherii, prin corupţie. Cei mai „descurcaţi” sunt europarlamentarii, cu pensii mari la cheie. Competenţele lor sunt destul de puţin cunoscute.
În fapt, Jean-Claude Juncker a lansat o vastă operaţiune de propagndă înaintea summit-ului din 25 martie de la Roma pentru aniversarea a 60 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma. Scopurile mari ale vastei operaţiuni de propagandă în care presa europeană s-a lăsat prinsă naiv sau coordonat par a fi două. Primul e acela de a încurca opinia publică din Marea Britanie după decizia ţării de a părăsi Uniunea. UE încearcă încă să ţină legat Regatul Unit fie şi numai prin contracte minimale de tip a doua viteză. Aşa cum îşi dorea David Cameron înainte de votul pentru Brexit. Cele cinci variante propuse de Jean-Claude Juncker sunt doar părţi ale aceluiaşi program care vizează un scop măreţ : Europa Federală. Acest al doilea obiectiv al operaţiunii propagandistice este cel cu adevărat urmărit de nucleul dur al UE. Într-o eventuală viitoare Europă Federală, toate cele aşa-zise cinci variante pentru Europa vor fi puse simultan în practică. Ce va fi valabil pentru Berlin şi Paris va fi ceva mai puţin valabil pentru Giurgiu şi Tulcea.
De ce proiectul Europei Federale ? Pentru că e singurul care mai poate salva moneda euro, atacată din toate părţile. În special de cei mai serioşi economişti. O monedă care nu are în spate o organizare statală, o Constituţie, o armată proprie, o diplomaţie independentă şi servicii secrete puternice nu poate rezista la infinit. Dar liderii europeni nu pot pune direct pe masă această unică „variantă”. Au început prin a-i jigni grav pe periferici cu multiplele viteze, cu cercul al doilea de integrare, pentru ca aceştia să se ceară singuri în noua construcţie federală condusă de un centru puternic, cum e azi cel constituit din Germania, Franţa, Olanda şi Luxemburg. Acest nou Imperiu, foarte asemănător cu cel Bizantin, mai ales dacă e comparat cu cel american, care are toate trăsăturile Imperiului Roman de Apus, a luat recent viteză sub ameninţarea propriei descompuneri, legată de ficţiunea numită „euro”. Fără schimbări structurale majore, moneda euro va fi abandonată de mai multe ţări şi întreaga construcţie începută acum 60 de ani se va prăbuşi în marasm.
Adevărata discuţie pe care trebuie să o poarte decidenţii momentului de la Bucureşti este dacă ne cedăm integral sau nu suveranitatea în favoarea Berlinului şi Parisului. Sau, mă rog, a Strasbourg-ului sau, de ce nu, a Bruxelles-ului. Singura organizare trainică pentru moneda euro e cea federală, pe modelul statului federal american sau al Federaţiei Ruse. Liderii români care vor să aleagă proiectul Europei Federale trebuie să-şi amintească psihodrama greacă din 2015, când premierul Alexis Tsipras, nou ales pe un program de mândrie naţională, de suveranitate, a fost adus în câteva luni, împotriva unui vot la referendum, în situaţia de a accepta diktatul Troicii. Sau să înţeleagă atacurile la care sunt supuşi acum în Franţa principalii candidaţi la preşedinţie, François Fillon şi Marine Le Pen, precum şi felul în care este susţinut tânărul globalist (39 de ani) Emmanuel Macron, toate legate de o evidentă pierdere a suveranităţii Franţei. A fi la periferia imperiului european, noul Sfânt Imperiu Romano-German, poate fi însă pentru România şi un avantaj. Dacă vom şti să-l valorificăm. Sau poate mai bine ne vom îndrepta spre opţiunea Vişegrad sau chiar spre un proiect ideal de Elveţie a Estului. Dar suntem noi azi capabili să ne luăm soarta în mâini ?


luni 27 Feb 2017

Spre un Euro-exit general ?

Petru Romoşan       

O „Europă cu două viteze”, o „Europe à la carte” (ca la restaurant) sau o „Europă cu geometrie variabilă” ? Ce refuzau zgomotos ieri liderii importanţi ai Europei Occidentale, adică numai în urmă cu 5-6 ani, acceptă şi promovează azi cu o comică, falsă înţelepciune. Europa avea şi ieri, are şi astăzi cel puţin două viteze. Avem Zona Euro şi Spaţiul Schengen, şi avem ţări care au încă monede naţionale şi ţări care sunt în afara Spaţiului Schengen. Despre ce vorbeşte azi Jean-Claude Juncker, acelaşi care respingea violent acum câţiva ani orice discuţie despre o Europă cu două viteze ? Capul UE vorbeşte, aparent fără să-şi dea seama, despre destrămarea organizaţiei, ba chiar o provoacă involuntar, iresponsabil. Şocul Brexit-ului va produce în cele din urmă un Euro-exit general ?
Ţara care poate pune cu o singură viteză cruce Uniunii Europene este Franţa, liderul secund al Uniunii. Iar Marine Le Pen, aflată azi în fruntea sondajelor pentru primul tur al prezidenţialelor franceze din aprilie, a promis un referendum pentru ieşirea ţării sale din UE. Nu e exclus nici ca, înaintea Franţei, să abandoneze UE ţările cu cele mai mari probleme economice şi financiare, ca Grecia şi Italia, probleme cauzate chiar de UE şi mai ales de moneda ei. Dar şi noua preşedinţie americană a lui Donald Trump a început să dea o substanţială mână de ajutor la destrămarea UE. Noua echipă de la Casa Albă are un exemplu viu pentru a arăta ce înseamnă globalismul, liber-schimbul fără limite, iar Bruxelles-ul pare a fi capitala unui nou „imperiu al răului”. Uniunea Europeană a luat locul Uniunii Sovietice în imaginarul colectiv al celor ce încă mai cred în naţiune şi susţin protecţionismul raţional. Un al Treilea sau al Patrulea Reich, pentru că UE începe să fie identificată de toată lumea drept Noul Imperiu German de Apus, de Răsărit, de Centru şi de Sud, adică un imperiu de vreo 450 de milioane de suflete după ieşirea Marii Britanii.
Europa cu mai multe viteze e o ameninţare clară la adresa ţărilor membre din estul Europei. După ce au fost spoliate de activele majore, de mâna de lucru tânără şi calificată, şi transformate în pieţe de desfacere de mâna a doua, ţările din Est vor primi şi statutul de colonie a Germaniei, Franţei şi Beneluxului, iar votul lor va fi doar unul consultativ, adică apă de ploaie. Ce-i drept, se va oficializa astfel situaţia de fapt de ieri şi de azi. Aroganţa imperială a Germaniei, Franţei, Olandei şi a micului ducat Luxemburg, aroganţă care a forţat Marea Britanie să părăsească Uniunea, ni se afişează acum în toată splendoarea ei. Liderii germani şi francezi, împreună cu Jean-Claude Juncker, contează pe frica ţărilor din estul Europei de Rusia şi neîncrederea în preşedinţia lui Donald Trump pentru a rămâne în UE chiar şi cu noile aranjamente umilitoare pe care le vor propune încă de anul acesta, anul aniversării a 60 de ani de la înfiinţarea organizaţiei.
Deşi lipsită de o clasă politică responsabilă şi matură, România e totuşi norocoasă pentru că are încă o monedă naţională şi pentru că are încă frontiere controlate (adică nu este în Spaţiul Schengen). Toate umilinţele de ieri ne pot asigura independenţa şi suveranitatea de mâine. Dar se preocupă cineva în ţara noastră de un plan post-UE, căci realitatea începe să semene din ce în ce mai mult cu un proiect post-UE ? Cum scăpăm de actualii decidenţi de la Bucureşti, slugarnici, mărunţi şi fixaţi într-un trecut dispărut de mult ?


luni 20 Feb 2017

Membri UE şi NATO, dar foarte nefericiţi

Petru Romoşan       

Nu există om public român – politician, ziarist, intelectual – care să nu fi declarat măcar o dată că România are în ultimii 27 de ani, „democratici”, după decembrie 1989, două mari realizări : acceptarea ei în NATO şi în UE. Aşa să fie ?
Mai întâi merită să subliniem : cele două decizii istorice nu îi aparţin poporului român. Nu îmi amintesc să fi avut vreun referendum pe cele două teme (nu-i nimic, Traian Băsescu şi Klaus Iohannis au organizat şi vor organiza referendumuri fără nici un rost, din capriţ). Cele două hotărâri istorice îi aparţin Sistemului şi au fost implementate cu ajutorul unor campanii de propagandă fără egal. Propaganda a fost organizată de la Washington, Berlin şi Bruxelles, cu acordul deplin al Sistemului intern, devenit mieluşel din câine turbat. Mai e nevoie să descriem Sistemul („statul”, „Securitatea”, „binomul”, „Republica procurorilor”, „instituţiile de forţă”, ministerele fundamentale, plus politicienii corupţi, interfeţe palide ale adevăratului Sistem) ? Cele două hotărâri „istorice” au fost luate numai în interesul Sistemului. Ca să se apere de populaţia pe care o fură şi o terorizează de 70 de ani. Să aibă aliaţi puternici şi credibili, să aibă unde să se ascundă, ei şi banii lor. Să aibă unde să facă odraslele lor şcoli bune, şcoli care nu mai există în România. De fapt, Sistemul a recunoscut la lumina zilei că nu se descurcă singur. Ca elveţienii, de exemplu. Pentru că Sistemul e majoritar compus încă din 1945 din incapabili, rebuturi, corupţi, retardaţi, ticăloşi irecuperabili, criminali etc.
Odată cu venirea lui Donald Trump la Casa Albă, NATO nu mai e ce-a fost. Şi nu din vina lui. În 8 ani de preşedinţie, Barack Obama nu a reuşit să scadă datoria faraonică a SUA. Dimpotrivă, aproape a dublat-o („President Obama has almost doubled our national debt to more than $19 trillion, and growing„, a zis Trump – adică a preluat SUA, în 2009, la o datorie de 10,6 mii de miliarde de dolari şi a adus-o, în iulie 2016, la una de 19,4 mii de miliarde). E doar un motiv printre altele pentru care Barack Obama poate fi considerat unul dintre cei mai slabi preşedinţi din istoria ţării sale. Şi el venea după două mandate nefericite ale lui George W. Bush… Să revenim. NATO e azi o organizaţie pusă serios sub semnul întrebării. Singura ştire bună e că guvernul PSD a alocat în bugetul pe 2017 2 % pentru cheltuielile militare. Dar România nu va putea salva NATO (!). O organizaţie depăşită, “obsoletă”, cum a spus cu sinceritate şi bazându-se pe informaţii verificate Donald Trump în recenta campanie electorală. Iar zilele trecute, la întâlnirea de la München a NATO, John McCain, fost candidat republican la preşedinţia SUA şi şeful “războinicilor”, al “uliilor” de la Washington, a făcut câteva declaraţii brutale : “Make no mistake, my friends : These are dangerous times…” – “Nu vă lăsaţi înşelaţi, prieteni : trăim vremuri periculoase…”. Sau : “Even now, when the temptation to despair is greatest, I refuse to accept the end of the West.” – “Chiar şi acum, când tentaţia de a dispera e pe culmi, eu refuz să accept sfârşitul Vestului.” Între timp, Regatul Unit va pleca din UE, iar Marea Britanie este, alături de Franţa, statul european care are o armată adevărată. Prin plecarea Marii Britanii, implicarea NATO în protejarea UE va fi diferită. Adio UE ! Adio NATO !
Mediocritatea catastrofală a elitei politice şi birocratice româneşti se poate observa cu ochiul liber când vine vorba de Euro. Foarte contestată în Franţa şi Italia, ca şi în toată Europa de Sud, moneda Euro continuă să fie un mit intact pentru decidenţii români, între alţii şi pentru guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, o relicvă a epocii Ceauşescu, educat la ASE-ul epocii dar preluat de instituţiile globaliste (Clubul de la Roma, Trilaterala, Bilderberg, FMI, Banca Mondială etc.). Fără îndoială, cele mai afectate în acest moment de moneda prea abstractă Euro sunt Franţa, Italia şi ţările europene sudice. Dar şi ţările care se tot pregătesc să adere la Euro, ca România, care menţin un curs mult prea ridicat, asfixiant, monedei naţionale. Euro a fost un costum anume croit pentru exporturile industriale germane în Europa. Fără nici o legătură cu tradiţia din sudul Europei, dar nici cu cea a Franţei, de a-şi devalua, deprecia oportun moneda atunci când economia reală, crizele, şomajul o cer. Chingile severe ale euro-mărcii, împreună cu politica dură şi iresponsabilă de austeritate dusă de liderul european Germania, s-au dovedit fatale pentru ţările din sudul Europei şi în egală măsură pentru ţările periferice ale Europei. Germania şi-a consumat cu mare plăcere toate beneficiile construcţiei europene dar pare complet incapabilă să-şi asume şi responsabilităţile care îi revin liderului UE.
În 2017 şi 2018, UE şi mai ales Euro vor fi puse la grea încercare. Diluarea NATO şi abandonarea Europei Occidentale vor fi, în sfârşit, vizibile pentru toată lumea. Dar clasa conducătoare din România nu citeşte nici măcar presa străină relevantă. Habar n-are că în ultimul deceniu lumea s-a schimbat în jurul ei. Şi-a găsit oportunist un preşedinte neamţ tocmai acum când Germania e contestată de peste tot. În Europa, dar şi în America de Nord. Sistemul din România e foarte îmbătrânit, depăşit, dar respectă cu sfinţenie opţiunile făcute în urmă cu 10-20 de ani : România merge disciplinat aliniată pe Germania.
Care sunt beneficiile pe care le-a adus ţării noastre aderarea la UE, în afara protecţiei-beton obţinută de oamenii Sistemului ? Peste 4 milioane de români pe drumuri, dintre care mulţi doctori, ingineri, matematicieni, oameni supracalificaţi, dar şi oameni tineri şi oameni harnici. Defrişarea sălbatică a pădurilor româneşti, distrugerea biosistemului care a ţinut în viaţă, în orice condiţii, geniul naţiunii noastre. Fără pădurile bătrâne, cu biotopul lor bogat (care se reface în multe sute de ani, nu printr-o simplă reîmpădurire), nu vom mai avea nici olimpici la matematică-fizică, informatică, economie, chimie, nici mari sportivi şi nici o populaţie sănătoasă. Sistemul a cedat pe nimic, în afară de interesul său de protecţie şi lamentabile avantaje de corupţie, majoritatea activelor importante ale solului şi ale subsolului. A dat liber la vânzarea pământului. Nu avem infrastructură, sănătatea şi educaţia au decăzut dramatic, cultura şi presa practic au dispărut. Marea problemă a zilei pentru toată ţara a devenit cea a noilor puşcării şi a amenzilor pe care urmează să le încasăm de la UE. Ce am primit în schimb ? Fonduri structurale europene pe măsură ? Nein ! Am primit DNA, SRI şi cele mai extinse arestări din Europa. Am căpătat şi cele mai înflăcărate discursuri găunoase despre democraţie, stat de drept, justiţie. Ca pe vremea lui Lenin !
Ce face Sistemul acum ? Disperat, dezorientat, pe marginea prăpastiei, Sistemul face ce ştie dintotdeauna : îşi trimite trâmbiţele şi toboşarii atitraţi şi bine plătiţi pe televiziuni şi în presă să-i preseze pe intelectuali, pe specialişti să furnizeze proiecte şi liste de oameni de valoare care să salveze încă o dată coşmelia. Ca de obicei, vrea să scoată la suprafaţă ideile utile dar mai ales pe cele periculoase pentru el însuşi şi să identifice oamenii care-l pot pune în dificultate. Ca să-şi lichideze încă o dată oponenţii şi să se eternizeze fericit. Deocamdată nu se întrevede nimic bun pentru ţara noastră. Decât falimentul general al Sistemului, vetust şi amatoristic, care se autogenerează în forme mereu adaptate contextului de la începutul ocupaţiei sovietice şi până azi, în perfectă simbioză cu alte puteri străine de ocupaţie, numite elegant şi respectuos UE şi NATO.

 


compania
DE LECTURA

Cuvântul lui Dumitru Constantin Dulcan la lansarea volumului Lucia Ferescu
sau Steaua dimineţii
de Petru Vintilă jr. –
5 aprilie 2017

Această carte este o adevărată enciclopedie a culturii umane, scrisă cu o înaltă luciditate intelectuală şi născută după un lung travaliu de documentare, de facere şi de informare. După cum precizează autorul, cartea este un semiroman cu personaje luate din realitatea actuală şi din cea a secolelor trecute, pe care le înfăţişează trăind concomitent atât în lumile arhaice specifice istoriei secolelor XVIII şi XIX româneşti, cât şi în cele moderne.
Acţiunea romanului se petrece pe locul numit înainte Dealul Spirii, demolat pentru a se construi actuala Casă a Poporului. L-am prins şi eu înainte în forma sa rustică şi pitorească, cu case, multe neetajate, înconjurate de grădini cu dalii, crizanteme şi trandafiri, cu o viaţă semipatriarhală între vecinii care se cunoşteau din copilărie. Ca medic, i-am tratat pe mulţi dintre cei care au fost dezrădăcinaţi din casele lor şi nu s-au mai putut împăca cu noul statut impus cu forţa.
Riguros, aproape până la obsesie, întocmai ca un cercetător de nivel academic, Petru Vintilă jr. se foloseşte de personajele sale pentru a face o lungă incursiune în istoria religiilor, a sistemelor filosofice, a tradiţiilor spirituale şi, la modul general, a întregii gândiri şi culturi umane înscrise sub semnul marilor înfăptuiri dar şi al dramelor, al nefericirii, ca şi al rarelor clipe de linişte. Cartea lui Petru Vintilă jr. este un memento mori care îndeamnă la meditaţie asupra măreţiei şi limitelor omeneşti, un adevărat fluviu balzacian de întrebări şi răspunsuri.
Cartea este în acelaşi timp un compendiu al culturii umane, văzută cu un ochi ager, meticulos şi lucid. Spre deosebire de tendinţa actuală de a trata orice subiect căutând să-i reliefeze doar umbrele – reale sau imaginare –, Petru Vintilă jr. se înscrie într-un realism pe care l-aş numi onest, corect şi responsabil.
Dincolo de istoria contradictorie a lumii, Petru Vintilă jr. ne oferă în acelaşi timp măsura talentului său prin imagini care se lipesc de retina sufletului. Iată doar două exemple : « … câteva icoane vechi, zgrăvite naiv, în tonuri pastelate le insuflau oaspeţilor osteniţi de drum un calm patriarhal şi o linişte de început de lume. » Sau : « … căldura sobelor aromea a mere și gutui păstrate pentru iarnă. » Mie îmi amintește de lectura « Cronicilor optimistului și pesimistului » ale lui G. Călinescu, în care doar câteva linii de condei te transportau instantaneu într-o lume a visării.
Rigoarea și participarea afectivă cu care descrie relicvele vechilor civilizații găsite pe meleagurile noastre (Cucuteni, Gumelnița, Hamangia – datate la 6-10 000 de ani) mie personal îmi spun foarte mult despre educația primită în familie și despre rădăcinile străbunicilor săi înfipte solid în acest sol, chiar dacă, probabil, unele semințe ar fi putut avea și alte obârșii.
Cartea se încheie într-o notă apocaliptică. Personal, vreau să cred nu în dispariția lumii, ci în sfârșitul unei mentalități, al unui mod de gândire absolut periculos. Dacă nu ne schimbăm modul de gândire, care este tributar unui realism naiv, vechi de când lumea, nu avem șanse de supraviețuire în condițiile în care este suficientă o singură apăsare pe buton pentru ca întreaga omenire să se transforme în scrum. Tocmai pentru a evita acest catastrofal final este nevoie de o nouă paradigmă, o Nouă Spiritualitate, în acord cu psihologia umană, cu biologia noastră și cu, dați-mi voie s-o spun, cu voința Universului. Universul ne vrea ființe vii prin care se experimentează pe sine, și nu tăcerea cenușii spulberată-n vânt.
Iată deci ce misiune are această carte : este o excelentă chemare la trezirea spirituală. Vă invit s-o citiţi cu răbdarea şi bucuria cu care Petru Vintilă jr. ne-a dăruit-o scriind.



O carte pe zi

Cronica lui Valentin Protopopescu la Radio România Cultural despre volumul lui Petru Vintilă jr., Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii

Uneori, aşchia nu sare departe de trunchi. Acest adagiu se confirmă 100 % în cazul lui Petru Vintilă jr., demn fiu al tatălui său, scriitorul şi plasticianul Petru Vintilă. Ca şi părintele lui, « juniorul » s-a consacrat drept un excelent grafician, pictor şi fotograf, iar acum, iată, la vârsta de 62 de ani, debutează cu roman, călcând şi în acest plan pe urmele înaintaşului. Cartea sa, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, subintitulată programatic « pseudoroman », apare la Editura Compania din Bucureşti.
Nu voi stărui asupra remarcabilei stilistici, uneori purtând patina străvechimii retorice pentru a reconfigura o atmosferă, una vai, pierdută azi, a bătrânului Bucureşti boieresc. De asemenea, nu voi sublinia agerimea şi acuitatea dialogului, detalii evidente cititorului avizat.
Acestea sunt instrumente pe care autorul nostru le stăpâneşte la perfecţie, semn că le-a exersat cu asupra de măsură decenii la rând, romanul său fiind de fapt un exerciţiu de stil şi de construcţie ce s-a consumat într-o mare unitate de timp, una care a presupus reluări şi reveniri, cizelări şi perfecţionări. Observaţia mea cronologistă este, de altfel, atestată şi de sumara bibliografie de la final, una de-a dreptul impresionantă, la rigoare doar faţa vizibilă a aisbergului, detaliu care reflectă fără doar şi poate complexanta erudiţie a scriitorului. Iar dacă voi spune că Petru Vintilă jr. este nepotul comparatistului şi mitanalistului Victor Kernbach, atunci orientarea şi miza demersului său devin încă şi mai transparente.
Deşi carte de ficţiune, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii serveşte ilustrării unei teorii cosmogonice şi civilizatorii, fără a cădea însă într-un tezism supărător, căci retorica şi vioiciunea auctorială salvează aceste rânduri de balastul unor teoretizări greoaie. Însă exact din acest motiv subtitlul de „pseudoroman” este unul integral justificat, căci istoria fabuloasă a personajului Lucia Ferescu stă ca pretext pentru ilustrarea viziunii OZN-iste dezvoltate de autor cu privire la originile şi ţelurile umanităţii. Da, despre civilizaţii extraterestre este vorba în romanul lui Petru Vintilă jr. şi despre interacţiunea istorică a acestora cu diferitele seminţii, culturi, epoci şi religii, pe care toți prezumaţii ET le-au inspirat.
Însă, atenţie, abordarea auctorială, deşi clar de tip speculativ-ipotetic, nu este una de almanah Anticipaţia, ci se bucură de greutatea intelectuală şi de substanţa unui distins comparatist şi metafizician. Pentru romancier, miza este deosebită, el face filosofie în sens ontologic, căutând o explicaţie plauzibilă pentru complexitatea derutantă a culturii şi civilizaţiei omeneşti de la începuturi şi până astăzi. Literatura de ficţiune devine, în acest context precis, doar un instrument, o cale pentru a elabora şi rafina o construcţie cosmogonico-ontologică la fel de pertinentă ca oricare alt edificiu ce explică naşterea şi evoluţia lumii pe căi cognitiv-speculative.
Aşa cum afirmă personajul central, Lucia Ferescu, « … civilizaţiile nonterestre… folosesc corpurile spirituale umane anume pregătite pentru a-şi perpetua şi perfecţiona speciile, ele fiind de multă vreme în imposibilitatea de a se reproduce pe cale naturală. Extratereştrii sunt cei care le-au indus oamenilor primitivi din preistoria noastră ideea existenţei unei lumi supranaturale, populată cu fiinţe misterioase, imateriale. Acesta este motivul pentru care religiile s-au impus ca sisteme logice. Asemănările între religii se datorează faptului că informaţiile transmise oamenilor prin revelaţie aparţin unui program unic, iar deosebirile sunt rezultatul firesc al diversităţii celor peste 70 de civilizaţii extraterestre care conlucrează la acel program. »
Nu am de unde să ştiu dacă autorul are sau nu dreptate, dar un lucru e sigur : romanul său, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, ţine de specia nobilă a thrillerului intelectual, cu nuanţe SF şi fantasy de cea mai bună calitate. În plus, pentru cititorii care iubesc Bucureştiul, aceștia au a descoperi în paginile semnate de Petru Vintilă jr. locuri, aspecte şi momente astăzi dispărute dar care au făcut cândva gloria şi farmecul unui oraş străvechi şi misterios.


Despre deschidere şi înţelepciune în politica externă

Doi înţelepţi şi cărturari români trec în aceste zile pragul vârstei de 90 de ani : istoricul Dinu C. Giurescu, la 15 februarie, şi diplomatul Mircea Maliţa, la 20 februarie. Ambii, membri ai Academiei Române, autori ai unor scrieri de referinţă “atingătoare”, cum ziceau istoricii mai vechi, la istoria modernă şi contemporană a ţării, dar şi cu deschideri de folos vital pentru viitorime. Nonagenarii de astăzi sunt prieteni de demult, cu toate că au avut căi diferite în viaţă ; cum observa, ca editor al lor, prozatoarea Adina Kenereş : “unul stătea pe creasta României, frecventa elitele conducătoare, organismele internaţionale şi o scenă globală”, iar celălalt, “ţintuit la baza muntelui, se străduia să supravieţuiască în rândurile elitei intelectuale de care tocmai se lepăda regimul în acei ani”. Dar fiecare pe frontul său de luptă, fie acesta în spatele uşilor capitonate ale cabinetelor secrete ale puterii şi pe culoarele (la propriu) politico-diplomatice sau în liniştea, aparentă sau nu, a mesei de scris ori a bibliotecilor şi arhivelor, au înţeles să-şi facă neîntrerupt misiunea faţă de ţară, chiar în împrejurări neprielnice sau ostile, până ce a venit, în sfârşit, libertatea, dar, odată cu ea, şi alte sfidări, primejdii şi perfidii.
Cu câţiva ani în urmă, la o vârstă încărcată de erudiţie şi experienţă personală fără egal, numele celor doi prestigioşi autori  s-au regăsit pe coperta unei cărţi care reconstituie, cu informaţie în mare parte inedită, dar mai ales cu învăţăminte pentru factorii de putere de la Bucureşti, o clipă astrală din istoria încă fierbinte a României. Dar câţi dintre noi au cunoştinţă de cartea “Zid de pace, turnuri de frăţie” (două versuri din Dosoftei), alcătuită de aceşti autori iluştri şi apărută în 2011 la Editura Compania ? Cartea rememorează, în esenţa ei, “etapa cea mai rodnică a diplomaţiei române post-1945” – cum o defineşte istoricul, un segment istoric caracterizat printr-un proiect şi o strategie politico-diplomatică menite să asigure, în ultimă instanţă, supravieţuirea  ca stat independent a României. Acest proiect nu se va regăsi însă niciodata ca atare, explicit şi în toată complexitatea sa, nici în arhivele, fie ele şi cele mai secrete, ale României sau ale vreunui alt stat ori serviciu de informaţii, fie el oricât de redutabil. De ce ? Pentru simplul motiv că acest proiect a fost gândit, elaborat, detaliat şi aplicat de câţiva lideri de vârf ai vremii (în primul rând Maurer, afirmă autorii cărţii), dar acest proiect de ţară a existat şi poate fi reconstituit, pentru a-l şti şi cei de azi, şi viitorimea. Este ceea ce au facut, de altfel, în cartea lor, cei doi academicieni.  “Respectând cerinţele şi limitele balanţei de forţe între Est şi Vest, diplomaţia română şi-a constituit un spaţiu de acţiune cu notabile rezultate, recunoscute de partenerii de dialog din URSS, China, Vietnam, India, din Europa de Vest, Canada şi Statele Unite ale Americii” – sintetizează istoricul.
Un trecut ce obligă a fi nu doar evaluat cu responsabilitate şi discernământ, fără bufeuri şi isterii politicianiste, ci şi folosit în buna şi vechea – totuşi – tradiţie a diplomaţiei româneşti. Complexa, cumplita, dramatica şi – încă – deconcertanta perioadă abia încheiată (la scara istoriei) dintre 1945 şi 1989, numită impropriu “perioada comunistă” sau a “regimului comunist” (care comunism, cât comunism ?), îşi asteaptă în continuare dreapta ei judecată, în toată bezna dar şi cu toate fascicolele sale de lumină, o evaluare pe cât de necruţătoare, pe atât de credincioasă adevărului (căci aşa-zisul “proces al comunismului” rămâne un simulacru penibil, cu tot girul prezidenţial obţinut).
La capătul evocării “deceniului deschiderii”, cu momentele sale dramatice (la care a participat direct pe partea politico-diplomatică), precum criza rachetelor din Cuba sau intervenţia din Cehoslovacia, diplomatul aşază o seamă de învăţăminte pentru cei ce fac şi vor face politica externă a României : convingeri ferm exprimate şi susţinute într-un dialog internaţional (din păcate) asimetric, dar evitarea tonului confruntaţional ; apărarea atributelor esenţiale ale statului ; dar şi transparenţa faţă de propriul popor atunci când se impun mari decizii de politică externă a ţării. După intrarea în NATO şi UE, apreciază diplomatul, Bucureştiul n-a mai performat corespunzător în politica externă şi “dacă lucrurile vor continua pe aceeaşi direcţie, în curând, în 10-15 ani, statul român şi societatea românească vor exista doar ca denumire, nu ca o realitate efectivă”.
O asemenea carte îşi cere reeditarea şi pentru celebrarea, şi în acest fel, a iluştrilor sărbătoriţi din acest moment, dar şi pentru că mesajul cărţii tinde să devină şi mai imperativ.

Sursa : Magna News,
19 februarie 2017


Foto atelier L. Waisman, circa 1910


BEYOND TRUMPOPHOBIA

On November 17, when the Prime Minister of Japan Abe Shinzo, will meet Donald Trump, the inevitable “normalization” of the new President will start in earnest. Trump has declared that Japan should spend more on defense to share the burden of containing China more evenly, but there will be no rude demands. At the very most, at the next summit , or the one after that Trump might suggest that a greater Japanese effort would be welcome. Because Abe has actually done much to strengthen Japan and do more for the alliance, the two leaders will find an understanding easily enough.
As for China and its maritime expansionism, Trump’s other policies matter more than his China policy in itself: he wants to disengage from Afghanistan and Iraq and to reach agreements with Putin over Syria and the Ukraine. That would release US military resources for the containment of China, providing the means for a more muscular response. Obama’s White House staff kept refusing US Pacific Command suggestions for „Freedom of Navigation” patrols in the hope that verbal persuasion would do it –National Security Advisor Susan Rice was quoted as saying that China was “shapeable” a.k.a malleable, as it were a very small country with not much of a history. Trump is unlikely to share such illusions, and he would not stop US Pacific Command from doing its job of keeping the sea lanes open.
If Trump’s Russia policy is successful, it will reduce tensions, and the need to reinforce the forces of the NATO alliance. But subject to that, Trump has said many times that he will press for more fairness in burden-sharing by NATO’s richest members. Some in Europe have already said that any such attempt by Trump would instead prompt the establishment of Europe’s own united armed forces, finally overcoming objections from all side. That would indeed be a curious response, because it would mean spending very much more than Trump would ask for. The more likely outcome is that Trump will get his increases.
No distinctive Europe policy is likely to come from Trump. His vocal support for Brexit clearly showed his Euro-skepticism. Like an increasing number of Europeans he must view the European Union as a failed experiment, and the Euro monetary system as destructive of economic growth. On the other hand no American president can say much on the subject once he is in office, and he can do even less. Yet even a silent Trump will encourage Euro-skeptic politicians everywhere,  perhaps tipping the balance in some countries.

continuare »


Fragment din volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor, de Aurel I. Rogojan

Capitolul
Sus cortina, domnilor « … escu » !
Foştii preşedinţi ai României, discipoli şi mentori ai poliţiei politice

Peste epoca lui Traian Băsescu – de cinci ori ministru, de două ori primar general al Capitalei, de două ori preşedinte al României şi tot de atâtea ori suspendat – nu a căzut cortina. Şi asta pentru că, vreme de patru decenii, personajul – cu o irepresibilă apetenţă pentru expunere media­tică – a jucat numai cu cortina lăsată. Ceea ce este, în măsuri diferite, vala­bil şi pentru predecesorii săi, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu. Acum însă, pentru a înţelege unde ne-au dus şi ce perspective au deschis cei trei « … escu » postdecembrişti ţării şi oamenilor ei, trebuie ridicată cortina ca să poată pătrunde lumina.

Traian Băsescu – un dosar ordinar sau extraordinar ?

Despre Traian Băsescu se poate spune că este creaţia cea mai toxică ima­ginată de un sistem de poliţie secretă care a mai impus în prim-planul vieţii politice şi nu numai o galerie de « exemplare de succes » dintr-o inepui­zabilă « rezervă de cadre în conservare ». În cazul lui Traian Băsescu, toate încercările de a demonstra colaborarea cu Securitatea au eşuat, acesta alegându-se cu un pomelnic de adeverinţe şi sentinţe care au îngropat şi mai adânc adevărul. Cauza ? Aşa a fost construită legea, parcă anume pentru a-i exonera pe marii discipoli ai vechii şi mentori ai noii poliţii politice.
Interesul pentru Traian Băsescu şi colaborarea sa cu structuri ale Securităţii a cunoscut mai multe planuri, în funcţie de etapele activităţii sale. Dosarele sale « de Securitate » – căci sunt mai multe – formal nu ar trebui să existe. Faptul că punctul de pornire al investigaţiilor jurnalistice l-a constituit o evidenţă a membrilor de partid pentru care primul se­cretar al Comitetului judeţean Constanţa al PCR a dat aprobările prevăzute de o hotărâre specială a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, în ve­derea sprijinirii organelor de Securitate, închide teoretic probabilitatea existenţei sau a găsirii dosarului de colaborator/informator/ rezident. [Notă : Hotărârea Comitetului Executiv al CC al PCR cu privire la întărirea controlului de partid asupra activităţii organelor de Securitate şi Miliţie nr. 119 din 16.03.1968, modificată de hotărârile din  februarie 1971 şi 30 ianuarie 1979. Hotărârea din 30 ianurie 1979, paragraful 15, prevedea : « Pentru a sprijini munca organelor de securitate şi de miliţie, prim secretarii comitetelor judeţene, municipale şi orăşeneşti de partid vor stabili, la cererea verbală a şefilor acestor organe, în situaţii deosebite şi când nu sunt alte posibilităţi, membrii de partid care să furnizeze nemijlocit date cu privire la activitatea unor elemente suspecte, să ajute în calitate de rezidenţi şi de gazde ale caselor de întâlniri. Membrilor de partid care primesc asemenea sarcini nu li se vor întocmi dosare, ei vor sprijini activitatea organelor de securitate şi de miliţie numai în perioada absolut necesară pentru finalizarea acţiunii respective. Organele de securitate şi de miliţie nu vor ţine evidenţa membrilor de partid care au primit sarcina de a sprijini munca informativă. Evidenţa nominală a membrilor de partid respectivi va fi ţinută numai de către primul secretar care a dat aprobarea. Membrii de partid care primesc sarcina de a ajuta organele de securitate şi de miliţie vor trebui să considere îndeplinirea acesteia ca o îndatorire de partid şi să dovedească conştiinciozitate şi simţ de răspundere, având obligaţia de a păstra cea mai strictă conspirativitate asupra acţiunilor la care participă şi a metodelor folosite de organele de securitate şi de miliţie. »]
Din facsimilele reproduse rezultă că Traian Băsescu a fost cola­borator al Serviciului 1 din UM 02150 Mangalia în perioada 9.11.1973-27.09.1976. Indicativul UM 02150 Mangalia era atribuit Serviciului Direc­ţiei a IV-a Contrainformaţii Militare din Securitatea Statului care realiza asigurarea contrainformativă (siguranţă militară şi contraspionaj) pentru Marina Militară. Colaborarea cu contrainformaţiile militare a acoperit perioa­da studiilor în cadrul Institutului de Marină. Etapa următoare a colaborării a început – conform Registrului de evidenţă a membrilor de par­tid pentru care primul secretar al Comitetului judeţean Constanţa a aprobat să sprijine organele de Securitate – la data de 9 septembrie 1978, când Traian Băsescu era încadrat ca ofiţer II la Întreprinderea de Exploatare a Flotei Maritime.
Apariţia unor capete de dovezi ale colaborării lui Traian Băsescu cu Securitatea, furnizate de Direcţia Generală de Informaţii a Apărării în vara anului 2004, premergător campaniei prezidenţiale, a fost calificată de către cel vizat ca fiind « un document contrafăcut de serviciile secrete pentru şantajarea mea » (Naţional, nr. 2 335, joi 30 septembrie 2004). Ziarul Cotidianul, nr. 233 (4007), vineri 1 octombrie 2004, titrează însă : « Un material strict secret ce sugerează o colaborare dintre Traian Băsescu şi Direcţia de Contrainformaţii Militare s-a scurs în presă ».
La unison, « intelectualii lui Băsescu » – Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu, membri ai Colegiului Consiliului Naţio­nal pentru Studierea Arhivelor Securităţii – au afirmat că documentul pus la dispoziţie de DGIA este « o surpriză şi o încălcare a legii » (Horia-Roman Patapievici). La rândul său, Mircea Dinescu a spus : « Documen­tul MApN a fost scos peste noapte pentru a fi folosit de actuala putere împotriva lui Traian Băsescu. […] aceste dosare devin instrumente şi arme cu care actuala putere poate şantaja sau distruge anumite persoane. » Majoritatea membrilor CNSAS au reacţionat la faptul că MApN, respectiv DGIA, a trimis Judecătoriei Sectorului 2 un document clasificat în care s-a precizat că Traian Băsescu a fost colaborator al contrainformaţiilor militare. Mircea Dinescu, Andrei Pleşu şi Horia-Roman Patapievici s-ar fi declarat stupefiaţi şi au sancţionat răspunsul DGIA în termeni precum « nişte jigodii », « este inadmisibil », « este o dezinformare neruşinată » (Ziua, vineri 1 octombrie 2004, nr. 3 134).
« Este inadmisibil acest tip de răspuns », a mai comentat Andrei Pleşu, menţionând că deţinătorul de arhivă a infirmat, la o dată anterioa­ră, o eventuală colaborare a lui Traian Băsescu cu Securitatea. Prof. univ. dr. Corneliu Turianu, vicepreşedinte al Partidului Democrat, a ţinut să sublinieze : « […] Ministerul Apărării Naţionale nu avea voie să dea nici un fel de informaţii instanţei în acest caz. Singura instituţie abilitată în acest sens era Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Cu atât mai grav este că acest act, care a fost trimis de MApN în instanţă, lipsea din dosarul de la CNSAS. Aceasta înseamnă că ministerul are dosare secrete, pe care nu le pune la dispoziţia CNSAS, invocând Legea Siguranţei Naţionale, lege care funcţionează şi în cazul procesului dintre Traian Băsescu şi Mugur Ciuvică » (« Juriştii condamnă MapN », în Ziua, nr. 3 134, vineri 1 octombrie 2004). Încercarea purtătorului de cu­vânt al Acţiunii Populare, Mugur Ciuvică, de a dovedi colaborarea lui Traian Băsescu cu Securitatea s-a finalizat cu o condamnare civilă a acestuia la plata de despăgubiri pentru daune morale în valoare de 50 000 de lei (13 600 de euro). Acest final era previzibil, deoarece Mugur Ciuvică nu s-a rezumat strict la ceea ce atestau informaţiile şi documentele ce le deţinea, respectiv o indubitabilă şi îndelungată relaţie de colaborare, ci a trecut la un atac la persoană, cu acuze foarte grave, pe care nu le-a putut susţine. Astfel, într-o conferinţă de presă din 15 februarie 2004, Mugur Ciuvică, în calitate de purtător de cuvânt al Acţiunii Populare şi candidat al acestei formaţiuni la funcţia de primar al Capitalei, a opinat că Traian Băsescu a fost « un informator ordinar, unul ce îşi turna colegii la Secu­ritate, primind pentru aceasta o sumă de bani, dar şi sprijinul pentru a promova profesional » şi că « informaţiile unor turnători ca Traian Băsescu, ajunse pe mâna Securităţii, au distrus vieţi, cariere şi au trimis oameni în puşcăriile comuniste ».[Notă : România liberă (RL online), 9 februarie 2013, « Ciuvică, bun de plată după ce a pierdut şi la CEDO procesul „Băsescu securist“ ».]
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că « termenii folo­siţi de Mugur Ciuvică nu erau indispensabili pentru comunicarea mesajului său, termenii relevând intenţia reclamantului Mugur Ciuvică de a-l ofensa pe Traian Băsescu, adversarul său politic ». [Notă : Vezi nota de mai sus.]
Mai mult, Mugur Ciu­vică nu a putut face proba verităţii judecăţilor sale de valoare şi a impu­tă­rilor factuale privindu-l pe Traian Băsescu. Mugur Ciuvică a deţinut indicii temeinice privind relaţiile lui Traian Băsescu cu Securitatea, dar şi-a decredibilizat dovezile prin aplicarea subiectivă de etichete. Astfel, Mugur Ciuvică a indicat instanţei dovezi despre : existenţa şi traseul dosa­rului personal privind colaborarea din perioada 1977-1979, altul decât dosarul de colaborator din anii 1973-1976 ; existenţa unui proces-verbal de distrugere a dosarului personal ; existenţa a două dosare de urmărire informativă – (DUI), « Cârma », referitor la eşuarea navei Dacia, şi (DUI) privind eşuarea petrolierului Independenţa. [Notă : Documentul DGIA nr. DGZ-S/92 din 18 iulie 2004.]

continuare »


Comentarii pe marginea volumului
Factorul intern de Aurel I. Rogojan

Chestiunea moldovenească, presantă şi îngrijorătoare

Moscova s-a dezis fără prea multe explicaţii de delirul căpeteniei secesioniste tiraspolene care ameninţa cu “alichirea” Transnistriei la Rusia. Era de aşteptat, căci liderul de la Kremlin nu prea obişnuieşte să facă gesturi aventuriste şi fără miză mare, ci îşi stabileşte riguros acţiunile, etapele, rigorile prin proiecte de perspectivă. Oricum, “cică nişte cronicari” de la Bucureşti, care au făcut zarvă mare în public că ne vom învecina prin graniţă pe Nistru cu Rusia, au tăcut mâlc când cu precizarea de la Moscova. În groapa politică de pe Dâmboviţa, varul se stinge repede. Câteva zile de bolboroseală şi istericale, după care se trece la altele, dar în urmă rămâne încă o grămadă de tencuială răsuflată bună doar să încurce lumea. S-au dat de ceasul morţii Ioneştii, Popeştii şi Popa Prichicii de pe la televiziuni şi felurite instituţii specializate, inclusiv trei foşti consilieri prezidenţiali convocaţi de urgenţă să ne lămurească, încurcaţi, ceea ce nici ei nu prea ştiau : de ce a spus ce a spus ambasadorul american de la Chişinău, apoi ce ne facem cu o Rusie cu harta pân’ la Nistru, de parcă nu s-ar şti că pentru un tango sau o întregire/anexare/alipire etc. trebuie doi. Or, Moscova nu zisese încă nimic, iar apoi a zis ce-a zis. Mult-vorbitorii de pe la tv-uri par a şti mai bine situaţia internă din Groenlanda sau Islanda decât ce e peste Prut, peste Nistru. Iar bufeurile isteroide ale tălmăcitorilor politici de la Bucureşti, mereu mai mulţi şi mai grupaţi în institute, centre de studii, asociaţii, fundaţii, doctorate şi masterate, dau senzaţia că trudesc mai degrabă să înceţoşeze şi să deformeze realitatea decât să o desluşească. Voce aparte în această cacofonie civică este generalul (r) de servicii secrete Aurel I. Rogojan, care, dacă te iei după sumarul volumului, pare că nu s-ar prea ocupa de situaţia din R. Moldova în recenta sa carte Factorul intern. Dar din lectura cărţii a ieşit un fel de decalog util pentru a înţelege ce se întamplă peste Prut. Drept care :

1. Pentru Rusia lui Putin, “joaca s-a sfârşit”, cum chiar el a spus-o. “Rusia pare a se comporta ca un stat cu capacitate şi intenţii de a aduce corecţii seismului prin care a trecut începând cu 1991. (…) Rusia se arată preocupată de extinderea spaţiului de siguranţă de la graniţele sale, iar consecinţa este o frontieră militarizată extinsă înspre Vest, ceea ce pentru România înseamnă un potenţial de agresiune explicit manifest.”
2. După ce că nu are politici (sau are unele falimentare) pentru Estul Europei, Occidentul mai e şi divizat, a fost multă vreme nepăsător (SUA) ori e tot mai defetist (UE). Creşte sentimentul că “în Estul Europei ordinea euroatlantică ar bate în retragere” şi doar de câtva timp Washingtonul, prin NATO, “a decis oprirea reculului prin desfăşurarea de forţe militare de avertizare a Rusiei”.
3. La est de Prut, “populaţiile au fost instrumentalizate de forţe politice care au speriat cetăţenii fie cu spectrul fascismului românesc, fie cu ameninţarea unei intervenţii militare ruseşti, astfel că a început un proces de destrămare teritorială”.
4. La Chişinău, “devalizatorii unei bănci au mai destabilizat o dată ceea ce nu a fost nici un moment stabil ori serios în R. Moldova, permanent expusă loialităţii divizate a mercenarilor politici”.
5. “Perpetua basculă politică a oportuniştilor de la Chişinău între Moscova şi Washington, via Bruxelles, stă la originea instabilităţii şi derivei geopolitice a celui de-al doilea stat românesc.”
6. “Chestiunea moldovenească, în contextul evenimentelor din Ucraina, devine din zi în zi mai presantă şi tot mai îngrijorătoare pentru integritatea frontierelor României.”
7. “Într-un astfel de moment hotărâtor, România, din cauza propriilor vulnerabilităţi politice interne, se manifestă indecis, fără a avea un concept solid al interesului naţional, susţinut de o diplomaţie inteligentă şi activă, cu ţinte strategice de securitate corect identificate.”
8. “În toţi aceşti ani, la Bucureşti nu au existat semne că potenţialul conflictual major din Est ar fi luat în serios, iar priorităţile politicii externe şi de securitate în relaţiile cu vecinii au rămas să fie identificate după consumarea evenimentelor viitoare.”
9. SUA, UE şi NATO “au exclus România din toate formatele dezbaterilor, negocierilor şi deciziilor care priveau românitatea din arealul ex-sovietic”.
10. “Neştiuta disponibilitate a Kremlinului şi a Washingtonului de a purta negocieri secrete. Diplomaţia secretă a Moscovei este activă atât la Washington, cât şi în cancelariile vest-europene.”

Din aceste “informaţii analitice”, cum aflăm că le spun specialiştii în materie, prinde contururi un tablou deloc liniştitor.

Text preluat de pe site-ul curentul.ro, 11 septembrie 2016


The Panama Papers

În numărul din august 2016 al lui Times Literary Supplement, Edward N. Luttwak a publicat o recenzie substanţială, cuprinzând şi propria sa analiză a fenomenului, la volumul The Panama Papers. Breaking the story of how the rich and powerful hide their money, publicat recent de Bastian Obermayer şi Frederik Obermaier la Oneworld. O puteţi citi şi aici :

Artful dodgers
How money is kept in offshore accounts
by unscrupulous tax evaders and avoiders

The Panama Papers opens with an engaging first-person account by Bastian Obermayer, a well-known investigative journalist for the Süddeutsche Zeitung, of how the whole story started: an unsolicited email from a John Doe offering “data”. As soon as Obermayer accepted the twin conditions of total anonymity and encrypted communications, he received “a big bunch of documents”.
These mostly concerned the alleged smuggling of $65 million out of Argentina on behalf of its President, Fernández de Cristina Kirchner – hardly startling news if true, given the country and the person but the documents also included what really mattered: full corporate information on the 123 name-plate-only (“shell”) companies that were used to zig-zag the money surreptitiously around the world, all of them formed by a Panamanian law firm called Mossack Fonseca.
If anyone tried to work back from company number 123 to the original money-sending company by way of the 122 companies in between, a lifetime of investigations might not do it, especially because those 122 companies could be registered anywhere in the world, not restricted to the places where the Mossack Fonseca had and still have offices, to wit: Anguilla, the Bahamas, Belize, the British Virgin Islands, Costa Rica, Cyprus, Hong Kong, Malta, the Netherlands, Panama, Samoa, the Seychelles, the United Kingdom and two US states: Nevada and Wyoming. Those companies, moreover, could be legally incorporated yet have no identifiable owners at all, because their equity might all be vested in nameless “bearer” shares. Not even the ultra-formidable billionaire Paul Singer, who had bought up heavily discounted Argentine debt, had refused “haircut” payouts and was employing lawyers and investigators everywhere to track down anything of value that he could impound (he did succeed with an Argentine naval vessel), could do anything about the $65 million sitting tantalizingly close to him in Nevada – but now all the data was revealed (too late for Singer because Argentina’s new President, Mauricio Macri, also a Mossack Fonseca client as it happens, had already decided to settle and pay him off, along with all the other hold-out claimants).

continuare »


Despre Bucureştiul în locuinţe şi locuitori

Despre istoria recentă, fără propagandă şi fără patimă

„Oh! lucrurile cum vorbesc” – exclama, într-un rondel, Alexandru Macedonski. Dar nu numai lucrurile, ci şi pietrele, zidurile, casele şi străzile, ba chiar şi ruinele. Iar poveştile lor le ştiu cel mai bine specialiştii. Geograful şi profesionistul în administraţie publică Bogdan Suditu, cu studii şi specializări în Bucureşti şi în Franţa, recompune şi narează o fascinanată istorie a principalei “locuiri” – cum frumos spun arheologii şi istoricii – a românilor, în cartea “Bucureştiul în locuinţe şi locuitori de la începuturi până mai ieri (1459-1989)”. Dar ce poate fi atât de fascinant la locuinţe şi locuitori (mai potrivit ar fi, poate, locatari) ? Multe, dacă ştii ce şi cum să comunici şi să lămureşti.
Să luăm, bunăoară, doar vremurile mai aproape de noi, istoria fierbinte din timpul regimului comunist “de până mai ieri”, vorba titlului (chiar dacă astfel nedreptăţim alte vârste, mai vechi, ale aşezării, nu mai puţin pasionante şi la fel de magistral tratate în carte). Autorul scrie această istorie întemeindu-se pe acte şi documente, de la “spaţiul locativ”, dar şi pe amintiri ale trăitorilor de atunci, proprietari (mai ales foşti), chiriaşi, edili, simpli contribuabili. Aflăm ce n-am ştiut sau doar am aproximat despre marile mişcări care au antrenat şi “lumea caselor”, ca parte a marilor răscoliri din societatea românească de după 1944, 1947 etc. – rechiziţionarea, confiscarea şi naţionalizarea caselor, alungarea proprietarilor, samavolnicia şi umilinţele îndurate de “burghezo-moşierimea” alungată din propria casă care nu era făcută neapărat din “exploatarea omului de către om”, noii rezidenţi aduşi în capitală de industrializare şi alţi fericiţi beneficiari de “buletin de Bucureşti” (visul suprem al atâtora), instalarea impusă a noilor “chiriaşi”- grangurii sau slugile noului regim, mutarea din loc în loc, în sus şi în jos, a oamenilor partidului, în funcţie de locul mereu mişcător şi nesigur al respectivilor în ierarhia politică a zilei.
În 1948, Gheorghiu-Dej a decis să-i mute pe cei mai mari din zona Caşin în Herăstrău, iar vârfurile lor în Bd. Aviatorilor. Familia Ceauşescu (ceva mai jos ca rang) a stat mai întâi la un fel de “comun”, cu alte câteva “tovarăşe”, prin Cotroceni, pe dr. Lister, apoi în Primăverii, pe str. Herăstrău, iar după 1963 a dat ordin să i se facă altă casă, pe Primăverii 50. Pentru amatorii de detalii cotidiene din viaţa nomenclaturii comuniste, cartea este, de altfel, bogată în anecdotică – unde au stat “cu casa” mahării vremii, mereu vânturaţi de colo-colo (pandant parcă la rotaţia cadrelor).
Strada, cartierul sau zona în care stăteai, vila în care te “repartizase” partidul, numărul de metri pătraţi sau de camera, veranda şi grădina, erau atribute obligatorii ale rangului şi panaş al prestigiului, aşa cum pentru urmaşii lor în arivism şi parvenitism contemporani ai noştri, doctoratele şi masteratele, titlurile de cărţi sau onorifice, gradele militare sau universitare ţin, la fel de penibil, loc de argumente ale valorii. Într-o a doua fază a “comunismului” (între ghilimele, pentru că, e de repetat, comunism real n-a existat vreodată), dominantele au fost noile blocuri, tragedia – şi uneori crima – demolărilor, sistematizarea urbană, “rurbanizarea” împrejurimilor metropolei şi încă multe altele, şi bune, şi rele.
Această secţiune a cărţii, scriere a unui singur om, nu a vreunei comisii prezidenţiale sau institut cu lume multă şi bine plătită, ar putea figura drept cel mai temeinic şi mai convingător capitol din ceea ce ar fi trebuit/ar trebui să fie adevărata istorie a “comunismului” în România, una mai necruţătoare şi mai dreaptă, dar prin nimic propagandistică, în comparaţie cu pletora de maculatură produsă, adesea cu gir prezidenţial şi pe banii noştri, de măsluitorii din cea mai nouă generaţie de istorici ai neadevărului.
Iar dacă această carte se constituie în model, în exemplu, despre cum trebuie scrisă istoria noastră abia încheiată, Editura Compania, care a publicat-o, îşi confirmă iarăşi o pronunţată vocaţie enciclopedică, inexistentă sau prea puţin vizibilă la aşezăminte similare fie ele bugetare sau masiv pompate cu bani din ţară sau de-afară. Din producţia Editurii Compania se ridică parcă, treptat, contururile unui arhipelag care s-ar putea asemui la un moment dat cu Enciclopedia canonică a lui Dimitrie Gusti din 1938-1943, corpusul volumelor editate aici ar putea deveni pandantul românesc al Enciclopediei Britanice.

Text preluat de pe siteul curentul.ro