OPINII IN
compania lui ...

luni 20 Mai 2019

Cu cine votăm ? Votăm cu Securitatea

Petru Romoşan       

CNSAS a descoperit foarte recent că numitul Traian Băsescu ar fi colaborat cu Securitatea şi că ar fi făcut chiar poliţie politică, că ar fi făcut mult rău cu turnătoriile sale. E vorba de acelaşi Traian Băsescu pe care, hă, hă, hă, Mircea Dinescu (nepotul tovarăşului prim-secretar Gheorghe Tănase – vezi Aurel I. Rogojan, Factorul intern, Editura Compania, Bucureşti, 2016), Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici îl primeau în vizită de lucru la CNSAS, în calitatea lor de secretari de stat în guvernarea securistă Băsescu, un fel de Augusto Pinochet de carton la Gurile Dunării, de fabricaţie sovieto-americană. În 2006, cu cei trei corifei (Dinescu, Pleşu, Patapievici) în Colegiu, CNSAS a emis una dintre numeroasele ţidule de necolaborare a marinarului cu Securitatea. Vizita la CNSAS a necolaboratorului Băsescu – „Să vreţi lege şi democraţie !” Băsescu preşedinte dixit ; „Jos comuniştii !” a strigat mulţimea prezentă (vezi Adriana Săftoiu – Cronică de Cotroceni, Editura Polirom, Iaşi, 2015) – s-a lăsat, bineînţeles, cu indicaţii preţioase şi cu, hă, hă, hă, aprecieri tovărăşeşti reciproce. Merită să ne amintim că raportul unei subcomisii parlamentare arăta : „fiecare membru al Colegiului are cabinet foarte bine şi modern dotat şi utilat, încadrat cu secretar şi şofer, autoturism modern la dispoziţie, 300 de litri de benzină lunar, trei telefoane mobile şi salarizare cu indemnizaţia de secretar de Stat, iar pentru preşedinte – de ministru.“
Traian Băsescu a fost descoperit, în sfârşit, ca turnător agravat (nu încă şi ca ofiţer acoperit) pentru că s-a hotărât să conducă lista PMP la europarlamentare. Şi e singurul care pare să fi colaborat cu Securitatea ca poliţie politică, cum se exprimă bizantin legislatorii „democratici” recenţi. Toţi ceilalţi candidaţi, cu sutele, ai celorlalte partide sunt albi ca zăpada şi cei care vor câştiga îşi vor binemerita miile de euro şi restaurantele agreabile de la Bruxelles. Aşa să fie ? Chiar atât de proşti să fim până azi ? Dacian Cioloş, Cristian Ghinea, Ioan Dragoş Tudorache, Iulian Lorincz, Victor Ponta (ofiţer acoperit sau descoperit ?), Corina Creţu, Mihai Tudose, Siegfried Mureşan, Vasile Blaga, Mircea Hava, Adina Vălean, Cristian Buşoi, Renate Weber, Ovidiu Silaghi şi ceilalţi care vor ajunge în Parlamentul European nu au avut şi nu mai au, direct, prin familie, la prima sau la a doua generaţie, în timpul stagiului militar (Dacian Cioloş), prin cumetrii, prin încuscriri, prin nepotism multilateral dezvoltat, ceva legături cu Securitatea ca poliţie dar mai ales ca putere politică ? De fapt, cine ne ia de proşti ? Descoperirea colaborării lui Traian Băsescu cu Securitatea, prilejuită comic de candidatura sa la europarlamentare, la patru ani după ce şi-a încheiat cele două mandate de preşedinte, după ce a fost de mai multe ori ministru şi primar al Bucureştiului, ar trebui să compromită definitiv CNSAS, ar trebui să închidă mustăria. Toate ţidulele eliberate pentru ceilalţi candidaţi la europarlamentare pot fi declarate nule şi ridicole.
Iată cum caracterizează CNSAS-ul generalul de Securitate în rezervă Marian V. Ureche, fost şef SIPA, într-un titlu de capitol : „Înfiinţarea CNSAS, ca parte şi interfaţă a scenariului şi instrument de discreditare şi compromitere a celor incomozi” (e vorba de un capitol din cartea sa Serviciul de Informaţii al Justiţiei dezvăluit din interior. Corupţia la nivel înalt : masa de manevră a Rusiei şi Ungariei, 2 vol., Editura Mara, Bucureşti, 2019). Înfiinţarea CNSAS în favoarea cui ? A Securităţii care a preluat puterea după 1989, de provenienţă sovietică, rusească adică, şi care continuă până astăzi, de la Ion Iliescu la Traian Băsescu şi Klaus Iohannis. „După cum era firesc, punctul de vârf, terminal, la care ajungeau aceste informaţii era generalul Logofătu [Gheorghe Logofătu, primul şef al Noii Securităţi în 1990 – n.n.], cel care, alături de generalii Militaru, Şerb, Nicolae Pancea, Vasile Ionel etc., fusese documentat şi el ca agent al spionajului militar sovietic (G.R.U.)” (Marian V. Ureche, vol. 1, p. 81). Gen. Marian V. Ureche îşi întinde analiza şi diatriba la CNSAS pe vreo 50 de pagini (iată câteva subtitluri) : „CNSAS. Instituţie abuzivă şi discreţionară”, „CNSAS. Între abuz, ilegalitate, disoluţie şi manipulare”, „Plasat în afara Constituţiei, CNSAS îşi continuă rolul său de instituţie politică”, „Rolul CNSAS de complice al infractorilor”, „Statul în stat”. Şi autorul exemplifică creionând cazurile Marius Oprea şi Mădălin Hodor.
Jurnalistul Sorin Roşca Stănescu a descoperit de curând că principalul negociator pentru armonizarea intereselor partidelor de opoziţie aşa-zise de dreapta (de fapt, „progresiste”, „globaliste”, „securiste”) este fiul fostului şef al Securităţii Cluj înainte de 1989 (Alexandru A. Pereş, membru activ al Securităţii din 1951), Alexandru Pereş, cu şase mandate de parlamentar la activ (FSN, PD, PDL, PNL). Tatăl lui Alexandru Pereş, fostul şef al Securităţii Cluj, era coleg şi prieten cu Virgil Ardelean, şef al Miliţiei Cluj, protectorul şi mentorul foarte europeanului de azi Dacian Cioloş. Dar nici provenienţa lui Ludovic Orban, preşedintele PNL azi, nu e diferită de cea a lui Cioloş, la Braşov, şi cu siguranţă foarte mulţi alţii ca ei, ascunşi după căsătorii, schimbări de nume, nepotism şi alte forme de tribalism.
Dacă vreo 10 pagini pamfletare din cartea gen. Marian V. Ureche despre ziaristul Sorin Roşca Stănescu seamănă mai degrabă cu o răfuială personală şi par a fi culese din presa ultimilor 30 de ani, cu atacurile la persoană, polemicile, loviturile sub centură pe care nu le-a verificat până la capăt nimeni, alte informaţii pot surprinde, pot şoca. De pildă, scriitorul şi ziaristul Stelian Tănase apare ca agent maghiar, alături de Alin Teodorescu, despre care s-a scris mult în acest sens : „Revenind la iscusitul spion maghiar, Rudas Ernö, se cuvine a fi subliniat faptul ca activitatea sa de racolare a fost mult mai amplă şi a vizat mai mulţi cunoscuţi intelectuali români. Unul dintre ei a fost şi Alin Teodorescu – devenit agent de influenţă în favoarea Ungariei, cu numele de cod „Sociologul”. Acesta a fost şeful campaniei electorale a lui Adrian Năstase şi şeful său de cabinet în perioada în care a fost premier. Un alt caz a fost şi acela al lui Stelian Tănase, fost director al TVR. Astfel, în legătură cu primul dintre cei doi, fostul şef al UM 0110, contraspionaj ţări socialiste, generalul (r.) Victor Nicolcioiu, menţionează prezenţa la vârful structurilor guvernamentale a unui agent maghiar care lucra şi cu ruşii (subl. a.). Respectivul, nume de cod „Sociologul”, fusese recrutat din 1988 de către spionajul maghiar. Mai exact, în legătură cu sociologul Alin Teodorescu, Nicolcioiu preciza că, în anul 2002, după o vizită efectuată la Budapesta de Adrian Năstase, s-a insistat ca acesta să fie numit într-o funcţie înaltă în executiv. Aşa a devenit Alin Teodorescu şeful de cabinet al premierului” (vol. 2, pp. 274-275). O fi ceva adevărat ? Alte ipoteze spectaculoase despre părinţii (mai ales despre mamă) lui Stelian Tănase nu s-au confirmat până azi.
Tot foarte apropiat de serviciile maghiare apare pe larg prezentat în Serviciul de Informaţii al Justiţiei… al gen. Marian V. Ureche şi Călin Popescu Tăriceanu, fost prim-ministru şi actual preşedinte al Senatului : „Intrând în afaceri în România, R. Ernö şi-a îndreptat atenţia spre amicii Patriciu şi, mai ales, Tăriceanu. De ce Tăriceanu ? Pentru că spionajul maghiar cunoştea bine opţiunile politice ale tatălui său vitreg Amedeo Lăzărescu, fost colaborator al Securităţii, mason de anvergură internaţională şi, mai ales, intervenţiile sale publice. Astfel, de pildă, în ziarul „Liberalul”, acesta scria, în 1990, că „federalismul (n.n. temă de substanţă a iredentismului maghiar) este unicul drum pe care România ar trebui să meargă” (vol. 2, p. 271). Întrebarea raţională care se impune este : dacă e adevărat ce se ştie despre Tăriceanu, de ce e lăsat acesta să exercite funcţii atât de importante în statul român ? Sau, şi în cazul lui, şi în cazul altora, asistăm la o intoxicare cu scop de „legendare”, făcută tot în folosul Securităţii ? Fostul şef al SIPA, gen. Marian V. Ureche, întocmeşte un cuprinzător dosar al fostului ministru al Justiţiei Monica Macovei, fără să facă vreo observaţie despre colaborarea sau apartenenţa Monicăi Macovei la Securitate înainte de 1989. Subiectul principal al celor două volume publicate de fostul şef SIPA este chiar cel anunţat în titlu, ingerinţa la nivel înalt a Rusiei şi a Ungariei în România post-1989.
După lectura volumelor generalului în rezervă Marian V. Ureche în plină campanie electorală pentru europarlamentare, sentimentul că nu poţi greşi în votul tău pentru PE e foarte puternic. Cu oricine ai vota, votezi bine pentru că votezi cu Securitatea. Doar, poate, PSD, partid populist, puţintel naţionalist, vag asemănător cu partide din Italia, Polonia şi Ungaria, partidul pensionarilor, al funcţionarilor la stat şi, mai ales, al activiştilor săi foarte numeroşi şi foarte hrăpăreţi, ca să nu spunem „corupţi”, pare a fi mai puţin un partid al Securităţii celei noi (poate doar al celei vechi ?). Dar cu „tovarăşa” Rovana Plumb, care se pregăteşte, sub îndrumarea clarvăzătoare a „tovarăşului” Liviu Dragnea, să-i ia locul de comisar european „globalistei” traseiste de la partidul securistoid PRO România, suntem la fel de bine serviţi. Cei vreo 300 000 de tribalişti care constituie nucleul dur securist, statul paralel (cu România), vor vota cu toţii fericiţi. La fel ca Puiul fericit de la supermarket.
Cu cine votăm până la urmă ? Votăm cu Securitatea, veche şi nouă, democratică, dar mai ales nemuritoare şi rece. Democraţie, te halesc !


luni 13 Mai 2019

Uniunea Europeană : De unde s-a pornit ? Unde s-a ajuns ?

Petru Romoşan       

Mai întâi, să reamintim pe scurt începuturile UE. Americanii au început construcţia UE, actualul imperiu european, imediat după cel de-al doilea război mondial. SUA şi Marea Britanie au câştigat aproape în întregime pacea, deşi războiul împotriva lui Hitler şi a aliaţilor săi a fost câştigat mai ales de URSS cu imense sacrificii umane. URSS s-a ales totuşi cu întreaga Europă de Est, în care era şi România. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a fost fondată în 1951 prin Tratatul de la Paris şi era compusă din Franţa, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda. Tratatul de la Paris a intrat în vigoare la 23 iulie 1952.
CECO era dublura economică a NATO, structură politico-militară. NATO fusese creat la 4 aprilie 1949. Scopul NATO a fost definit de primul său secretar general, lordul Hastings Ismay : „să-i ţină pe ruşi în afară, pe americani înăuntru şi pe germani sub tutelă”. Membrii Comunităţii Europene au fost mai întâi membri NATO, aşa cum s-a întâmplat şi cu fostele ţări comuniste înainte de aderare, după destrămarea Uniunii Sovietice, a Pactului de la Varşovia şi a CAER. Nu e deloc exclus ca atunci, la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50, să fi fost gândită actuala UE ca un nou Imperiu Roman de Răsărit, un nou Bizanţ, în subordinea şi sub controlul Imperiului Roman de Apus (SUA).
Prin Germania de Vest, cu noua sa capitală la Bonn începând din 1949, un stat aflat complet sub control american şi care nici azi nu a reuşit pe deplin să scape de statutul de „protectorat”, la fel ca Germania de Est (cu capitala la Berlin Est) faţă de Rusia până în 1989, SUA a reuşit să-şi subordoneze (prin ONU, NATO, UE, OCDE, GATT, prin dolar, Banca Mondială, FMI etc.) fără mari dificultăţi întreaga Europă Occidentală. Cele două imperii, cel transatlantic (SUA) şi cel de Apus (Vestul Europei), au format aşa-numitul „Occident”. Odată cu reunificarea Germaniei, negociată şi susţinută de ruşi şi de americani, iniţial nu şi de francezi şi de britanici, s-a accelerat construcţia Uniunii Europene. Germania, care era deja un gigant economic dar un pitic politic, a prevăzut, a anticipat singură evoluţia noii construcţii, care se rostogolea implacabil în favoarea ei. Graţie „pălăriei” UE, Germania a reuşit să se debaraseze treptat de tutela SUA. Iar UE arată astăzi ca un nou Sfânt Imperiu Roman de Naţiune Germană.

continuare »


luni 6 Mai 2019

Post-America ?

Petru Romoşan 

Au trecut doi ani şi aproape jumătate de când Donald Trump şi-a început mandatul, s-a epuizat deja mai mult de jumătate din mandat, dar încă nu a reuşit să devină cu adevărat preşedintele SUA. În România, de exemplu, nu a reuşit încă să-l schimbe pe ambasadorul trimis de Barack Obama după Mark Gitenstein, Hans Klemm. Dar ambasadorul democraţilor, Hans Klemm, e doar un detaliu, şi acesta minor, al dezastrului preşedinţiei Trump. Cea mai mare parte a establishment-ului SUA – nu mai vorbim de restul lumii – nu-l recunoaşte pe Donald Trump ca adevărat preşedinte.
Ancheta de un comic enorm pe care America şi-a aplicat-o sieşi, fără să o forţeze nimeni (China, Rusia, Germania, lumea arabă, ISIS…), în legătură cu un absolut fantomatic amestec al Rusiei în alegerile americane a ţinut doi ani afişul în SUA şi a produs un biet şoricel de plastic. Costurile Afacerii Russiagate depăşesc cu mult zecile de milioane de dolari plătite pe investigaţia inutilă. Felul în care imperiul american a ales să se autoflageleze având ca public întreaga Americă, dar şi toată planeta poate da ameţeli grave oricui, în orice caz o zdravănă durere de cap.
Dar Donald Trump nu e recunoscut nici azi, după încheierea anchetei procurorului special Robert Mueller, se caută noi şi noi motive şi pretexte de contestaţie. Nu e greu de anticipat că Donald Trump nu va reuşi să se facă acceptat ca preşedinte ales al SUA până la sfârşitul primului său mandat. Pierderile de autoritate, credibilitate, capacitate de negociere nu le-a evaluat încă nimeni. Dar cele mai multe pronosticuri spun că Donald Trump va câştiga şi al doilea mandat. Spre disperarea totală a establishment-ului american, în frunte cu partidul democrat, dar şi a nenumăratelor servicii de informaţii, a oligarhiei financiare şi economice, a presei mainstream, a Hollywood-ului şi chiar a unei părţi a partidului republican. În schimb, spre marea satisfacţie a poporului şi mai ales a albilor sărăciţi de revoluţia neoliberală, de desfiinţarea statului. Va fi recunoscut ca preşedinte legitim Donald Trump în al doilea mandat al său încă prezumtiv ? Nu e sigur deloc. Singurul mod în care Donald Trump şi-ar putea aşeza autoritatea ar fi un mare război. Dar, având în vedere datoriile faraonice ale statului şi actuala stare a armatei americane, SUA nu poate începe un război major. Dacă Donald Trump pare să se descurce mai uşor în război (intern, hibrid, „asimetric”) decât în timp de pace (încheierea favorabilă lui a anchetei lui Mueller), preşedintele american se întâlneşte cu un alt adversar care se poate dovedi mult mai puternic : amatorismul în politică al miliardarului imobiliar Donald Trump şi al showman-ului TV cu acelaşi nume. Deja de o bună bucată de vreme, SUA şi guvernul lui Donald Trump se fac de râs aproape zilnic în Venezuela, după ce au ratat în favoarea Rusiei în Siria. Donald Trump, Mike Pompeo şi John Bolton par a fi cei mai caraghioşi lideri politici şi militari pe care i-a avut America vreodată. În acest sens merită citită superba analiză, aproape un pamflet, a lui Pat Buchanan, care nu e vreun adversar al lor, chiar dimpotrivă („Let Venezuela Decide Its Own Destiny”, buchanan.org/blog, 3 mai 2019), şi care se încheie cu o conlcuzie de bun-simţ : „Economia Venzuelei, una din cele mai bogate ale emisferei, care posedă unele dintre cele mai mari resurse petroliere din lume, este acum făcută praf. Vreo trei milioane de oameni, unul din zece venezueleni, au fugit de dezastrul produs de Maduro şi de mentorul său, Hugo Chávez. Moneda se prăbuşeşte la niveluri cunoscute numai în vremea Republicii de la Weimar. Exporturile de petrol cad. Penuria de alimente şi de medicamente se răspândeşte. Au avut loc pene de curent. E dificil de prevăzut vreo schimbare de direcţie a guvernului Maduro care să revigoreze economia sau să împiedice exodul propriei populaţii. Cele mai multe ţări din America Latină sunt cu noi şi împotriva lui Maduro. Situaţia Venezuelei nu e sustenabilă. Să lăsăm ca soarta regimului marxist-socialist al lui Nicolas Maduro să fie hotărâtă de poporul venezuelean !”

continuare »


joi 2 Mai 2019

Lista lui Troncotă şi Lupu

Petru Romoşan       

Câţiva prieteni şi cititori pacienţi ne-au reproşat că am scurtat prea de tot lista spectaculoasă (indicele îmbogăţit cu comentarii) a fostului arhivar al Securităţii, Cristian Troncotă, general, fost decan în Academia Naţională de Informaţii, şi completată evident cu contribuţia mai „suculentă”, dar discutabilă (vezi precizările referitoare la apartenenţele etnice) a profesorului sibian Corvin Lupu, specialist în Relaţii Internaţionale şi în Studii de securitate. E drept că lista era poate prea scurtă şi de aceea ne grăbim să o lungim cu câteva fişe la fel de „colorate”.
Competenţa arhivistică a profesorului Troncotă e greu de contestat. Pentru a lăsa să treacă sub semnătura sa asemenea „caracterizări”, generalul (în rez.) Troncotă se bazează fără doar şi poate pe documente, pe probe-beton. Curios e că nu le cere nimeni, iar împricinaţii par să fie şi ei de acord. „Este evident că autorii îşi asumă toate răspunderile juridice pentru afirmaţiile făcute în textele lor, care reprezintă mai degrabă atitudini civice ca rezultat al propriilor cercetări ştiinţifice” (Autorii, p. 14). Reamintim că Prăbuşirea mitului Securităţii. Adevăruri ascunse despre generalul Iulian Vlad şi instituţia securităţii regimului comunist din România (Editura Elion, Bucureşti, 2018) a apărut în cursul anului trecut.
Iată deci lista lărgită, care însă nu cuprinde zecile de nume din indice ale unor generali sau ofiţeri de informaţii, politicieni, ziarişti şi cercetători lipsite de interes pentru publicul larg, nespecializat :

„Andreescu, Gabriel, profesor de fizică, devenit profesor universitar de Ştiinţe Politice, dizident anticomunist, soţul unei informatoare a Securităţii.”
„Anghelache, Constantin, colonel de Securitate la CIE, şef de unitate, nume conspirativ „Eftimie Gelu”.”
„Apostoiu, Dumitru, demnitar comunist în administraţia prezidenţială, conspirator anticeauşist.”
„Băcanu, Petre Mihai, jurnalist român, acuzat de legături cu serviciile secrete sovietice, a fost ocrotit de gen. Iulian Vlad.”
„Brucan, Silviu (Saul Brukner), evreu, membru al PCR de la 19 ani (1935), secretar general de redacţie al ziarului „Scânteia” (1944-1948), ambasador al României în SUA (1955-1959), ambasador al României la ONU (1959-1962), director al Radioteleviziunii Române (1962-1966), conspirator anticeauşist, membru al conducerii FSN.”
„Caramitru, Ion, conspirator anticeauşist, colaborator al Securităţii, actor, ministru al Culturii (1996-2000), director al Teatrului Naţional din Bucureşti (din 2005).”

continuare »


joi 2 Mai 2019

România – doar un cal troian ?

Petru Romoşan       

Sorin Roşca Stănescu, fostul director al ziarului Ziua, actualul coordonator al site-ului corectnews.ro, unul dintre cei mai cunoscuţi analişti politici români de azi, avansează în editorialul său de Paşti (29 aprilie 2019) o teză cu adevărat explozivă. În marginea cărţii Prăbuşirea mitului Securităţii (Editura Elion, Bucureşti, 2018), de Corvin Lupu şi Cristian Troncotă, celebrul jurnalist scrie negru pe alb : „Trădarea Securităţii la care se referă istoricii specializaţi în activitatea serviciilor secrete constă în faptul că, în frunte cu generalul Iulian Vlad, cei mai mulţi oameni aflaţi la comanda Securităţii lui Ceauşescu erau de fapt agenţi sovietici. Aceştia au acţionat în decembrie 1989 la comandă, fiind susţinuţi şi de armata din umbră a celor aproape 30 de mii de agenţi de diversiune aduşi în România sub formă de turişti, iar obiectivul a fost instaurarea din capul locului a unui regim marionetă al Moscovei. […] Nu o spun istoricii, o spun eu de această dată. Dacă cei care au preluat din mâinile oamenilor Moscovei hăţurile serviciilor secrete din România au fost tot oameni ai Moscovei, atunci ce altceva au fost regimurile politice de la Bucureşti care au fost susţinute de aceste servicii secrete impregnate de ADN-ul Moscovei ?”
Să reluăm cu cuvintele noastre. Integrarea României în structurile euroatlantice, în UE şi în NATO, ar fi o operaţiune de tip „cal troian” (România) a Rusiei în Occidentul democratic şi capitalist. Ipoteza e enormă, dar nu poate fi respinsă pur şi simplu. Prea sunt multe probele şi indiciile care pot fi aduse în sprijinul acestei ipoteze. Chiar dacă argumentaţia propusă de istoricii Corvin Lupu şi Cristian Troncotă ni se pare prea pătimaşă, prea de tot polemică faţă de generalii Aurel I. Rogojan şi Iulian Vlad, ultimul dispărut nu demult. Polemica nu face niciodată casă bună cu cercetarea istorică, iar în cazul nostru, le aduce prejudicii şi autorilor Prăbuşirii mitului Securităţii, şi nu numai generalilor Iulian Vlad, Aurel I. Rogojan, Filip Teodorescu, colonelului Radu Tinu, toţi atacaţi virulent în acest volum. Dar, chiar dacă exemplificările aduse la teza lor principală (trădarea Securităţii în favoarea Moscovei) de Corvin Lupu şi Cristian Troncotă pot fi măcar în parte eronate, teza se poate susţine atunci când e ilustrată cu alte nume, puse în evidenţă sumar şi în cartea de faţă.
În schimb, autorii, Corvin Lupu şi Cristian Troncotă (el însuşi general – lucrând cinci ani în arhivele Securităţii înainte de 1989 şi cinci ani după 1989, fost decan în Academia de Informaţii), întocmesc un indice cu informaţii extinse despre numele prezente în volum, mai „îndrăzneţe” decât cele de la CNSAS, un indice care a fost trecut cu vederea, deşi cartea a apărut în 2018. Vom încerca o scurtă selecţie care poate lăsa multă lume cu gura căscată :

„Băcanu, Petre Mihai, jurnalist român, acuzat de legături cu serviciile secrete sovietice, a fost ocrotit de gen. Iulian Vlad.”
„Caramitru, Ion, conspirator anticeauşist, colaborator al Securităţii, actor, ministru al Culturii (1996-2000), director al Teatrului Naţional din Bucureşti (din 2005).”
„Cumpănaşu, Ion, ofiţer acoperit de Securitate, şef al Cenzurii (1973-1977), director general al AGERPRES (1977-1983), redactor-şef al ziarului „Scânteia” (1983-1984) şi preşedinte al Departamentului Cultelor (1984-1989).
„Dinescu, Mircea, poet cunoscut pentru legături cu serviciile sovietice şi cu
Securitatea, disident.”
„Iliescu, Ion Ilici Marcel, activist comunist de etnie ţigan, evreu şi român, ministru al Tineretului (1967-1971), secretar al CC al PCR (1971), prim-secretar al judeţului Iaşi (1974-1979), conspirator anticeauşist, preşedinte al României (1990-1996 ; 2000-2004).”
„Isărescu, Mugur, absolvent al ASE Bucureşti, ofiţer de Securitate, guvernator al Băncii Naţionale din 1990, prim-ministru în anul 2000, deţinător de proprietăţi şi valori.”
„Kostyal, Ştefan, evreu maghiar, general MapN, absolevnt al Academiei Militare Superioare a MST al URSS „K.M. Voroşilov”, cetăţean al URSS în secret, agent al GRU, conspirator anticeauşist.”
„Liiceanu, Gabriel, filozof, colaborator al Securităţii, propagandist post-decembrist.”
„Mălureanu, Vasile, col. de Securitate şi gen. SRI (rez.), şef al Diviziunii pentru Apărarea Constituţiei.”
„Militaru, Nicolae (Lepădat), general-colonel MapN, agent al GRU, ministru al Apărării.”
„Negriţoiu, Mişu, absolvent al ASE Bucureşti şi al Facultăţii de Drept, lucrător în reţeaua comerţului exterior, director al unor societăţi controlate de Securitate, şeful agenţiei economice a României din New York şi şef al Biroului Comercial al României în Los Angeles.”
„Patriciu, Dan Costache („Dinu”), arhitect, recrutat de Securitate şi trimis să-şi desfăşoare activitatea în Emiratele Arabe Unite, în 1990 i s-a dat întreprinderea de stat „Rompetrol” şi a fost promovat în politică, unde a realizat mai multe scindări ale mişcării liberale.”
„Pleşu, Andrei Gabriel, colaborator al Securităţii, filozof, eseist, politician post-decembrist, ministru al Culturii (1989-1991), ministru de Externe (1997-1999), consilier prezidenţial (2004-2005).”
„Radu, Nicolae, comandor, agent sovietic, conspirator anticeauşist.”
„Rădulescu, Gogu, înalt demnitar comunist, de etnie ţigan şi evreu, a susţinut tacit opoziţia faţă de Ceauşescu, în noaptea de 21-22 decembrie 1989 împreună cu gen. Vlad, i-a propus gen. Vasile Milea să-l aresteze pe Ceauşescu.”
„Stoenescu, Alex Mihai, subinginer de metalurgie, doctor în istorie, informator al Securităţii, autor de cărţi.”
„Voiculescu, Dan, absolvent al ASE Bucureşti, între 1980 şi 1990 a fost director al Întreprinderii „Crescent” a Securităţii.”

Teza pe care editorialistul Sorin Roşca Stănescu o extrage din cartea Prăbuşirea mitului Securităţii, semnată de Corvin Lupu şi Cristian Troncotă, precum şi din propria sa experienţă şi cunoaştere extinsă a României recente e cu adevărat înspăimântătoare. Este România doar o gubernie, un cal troian al Rusiei în UE şi în NATO ? O întrebare care poate să dea vertij, mai ales dacă ţinem cont de armele americane prezente pe teritoriul ţării şi, eventual, de cele care ar mai putea veni. Dar nu e exclus ca adevăratul mister să se ascundă în relaţiile strategice rămase secrete dintre SUA şi Rusia. Pe afară-i vopsit gardul şi-năutru-i leopardul ! De ce ne preocupă asemenea teze şi ipoteze ? Este simplu (ca într-o reclamă recentă) : viaţa noastră depinde prea mult de asemenea mari scamatorii invizibile.

 


joi 2 Mai 2019

Atenţie, cad imperii !

Petru Romoşan       

În ultimii doi-trei ani, cele trei mari democraţii istorice (şi imperii), singurele – Marea Britanie, Franţa, SUA –, s-au lovit simultan de nişte praguri pe care par să nu le mai poată trece „indemne”, tefere. Mai întâi a fost ideea „ciucă” a fostului prim-ministru conservator David Cameron, un vot pentru rămânerea sau părăsirea UE, care a dat de pământ cu Regatul Unit. Şi nu s-a terminat. La mai bine de doi ani după ce au votat să părăsească „monstruoasa UE”, britanicii se vor duce disciplinaţi în luna mai să-şi aleagă… europarlamentarii ! Cum va ieşi democraţia dintr-o asemenea incoerenţă ? Tot ce mai lipseşte e să se mai voteze o dată pro sau contra Brexit pentru a arunca definitiv în aer exerciţiul votului democratic.
În SUA, victoria în alegeri a preşedintelui Donald Trump a fost contestată vehement până mai ieri, când s-a încheiat ancheta procurorului special Robert Mueller asupra prezumtivului amestec al Rusiei în alegerile americane. Deşi Raportul Mueller l-a albit total pe Donald Trump, cealaltă parte a establishment-ului, condusă de cei doi Clintoni, Bill şi Hillary, îşi continuă contestaţia cu „Obstructiongate”, ca şi cum ancheta lui Mueller ar trebui dusă mai departe. Au Statele Unite doi preşedinţi, Donald Trump şi familia lui lărgită (republicani, conservatori, independenţi, iliberali), şi familia Clinton (progresişti, neoliberali şi, mai ales, globalişti) ? Avem în războiul civil hibrid, ideologic devastator din America prefigurarea spargerii Statelor Unite ale Americii federalizate ? Se va rupe mai întâi California sauTexasul, New Mexico, ori Michigan din Midwest, cum putem vedea într-un serial care rulează la noi acum ? SUA, cel mai puternic imperiu de după cel de-al doilea război mondial, pare că a abandonat orice politică externă, adică pare să renunţe la puterea sa imperială. Ultimul „protectorat” pe care SUA îl pierde sub ochii noştri e chiar Germania, care e şi cel mai important. După ce practic a aproape pierdut Pakistanul, Coreea de Sud şi Turcia.
Pe 25 aprilie 2019, preşedintele francez Emmanuel Macron a ţinut un monolog de vreo oră, urmat de o lungă conferinţă de presă. După ce a ocupat toate televiziunile vreo două luni cu persoana sa tânără, cinică, descurcată, simpatică pentru unii, nu a venit decât cu nişte „mesurettes” („măsurici”) ca răspuns la foarte întinsa criză reprezentată de Vestele galbene. Franţa, marea specialistă în revoluţii a lumii, mai promite chiar în zilele noastre încă una de amploare. O ţară profund rurală, ca şi România, de altfel, nu evoluează decât prin revoluţii, se spune.
Deşi principala explicaţie a crizei morale şi economice din Franţa este legată de moneda euro (şi de UE implicit), doar 30 % dintre francezi sunt de acord cu abandonarea monedei unice. Criza nu poate deci decât să se adâncească. Dar nici Italia şi nici Spania, alte două mari economii europene, nu sunt deloc fericite în euro şi în UE. Întrebarea care se pune curent e dacă va fi Franţa sau va fi Italia cea care va cere prima ieşirea din UE. E, de altfel, straniu că nişte capete de imperiu, cum sunt Marea Britanie, Spania, Franţa, Olanda, au fost înghesuite în noul şi ciudatul imperiu european, deşi civilizaţiile şi economiile lor se prelungesc pe câteva continente (Commonwealth, America de Sud, Africa, Canada, diverse insule…).
Numai România nu pare să fie deloc conectată la istoria în curs : un preşedinte nul, rudimentar, un „lider maximo” incult, provincial, un prim-ministru de râsul curcilor, o clasă politică divizată la extrem între corupţia generalizată şi o justiţie general contestată după coluziunea ei fără rezerve cu serviciile secrete. Mai are România o voce spre exterior, un proiect integrator în interior ? Sau se apropie o nouă retragere aureliană din Dacia ? Pentru că e deja evident că UE, aşa cum arată azi, nu va supravieţui. Absenteismul de la alegerile europene şi de la aberantul referendum inventat de Klaus Iohannis nu ne va trezi totuşi, din păcate, pe noi, locuitorii vechii Dacii. Vom continua să ne războim între noi până la spargerea şi dispariţia României ? Ne ajută şi alţii. Dar, oricum, Dacia nu va dispărea niciodată.
Prin aderarea triumfală la UE şi la NATO a securiştilor şi comuniştilor români, urmaşii direcţi ai ocupaţiei sovietice (alt imperiu !), România şi-a abandonat aproape total identitatea. Probabil chiar şi numele de ţară. Dar la orizont apar alte două imperii, care nu numai că nu coboară, ci urcă implacabil : China şi Rusia. Dacă vrea să mai trăiască în următorul mileniu, vechea Dacie va trebui să se conecteze cumva la acestea. Cu Rusia va fi totuşi mai uşor pentru că avem împreună peste un mileniu de creştinătate ortodoxă, urmaşi şi unii, şi alţii ai Bizanţului. Cu China avem prietenia româno-chineză din timpul comunismului care nu a fost fructificată la timp. Conducătorii viitoarei Dacii vor trebui să imagineze punţi spre Est şi spre Asia – după China urmează India –, fără a abandona legăturile deja reuşite cu Vestul. Dincolo de propaganda de azi pe mâine, plătită în euro sau în dolari, mai există şi viaţa lungă a popoarelor, a naţiunilor.

 


luni 22 Apr 2019

După Notre-Dame

Petru Romoşan       

După protestul-maraton al Vestelor galbene din Franţa (a început pe 17 noiembrie 2018) a venit marele, teribilul incendiu de la Notre-Dame de Paris. Cum a fost posibil ? A fost un accident, cum s-au precipitat să anunţe autorităţile ? A fost o mână criminală, cum insinuează la tot pasul Internetul şi reţelele sociale din Franţa şi de pretutindeni ? Lemnul de stejar al şarpantei, pietrificat după 850 de ani, nu putea arde singur de la o scânteie aşa cum s-a vazut pe toate televiziunile. Dar nu există probe, iar ancheta e încă la început. Avem însă coincidenţe peste coincidenţe. Sunt ele posibile ? Vor fi ele digerate de o ţară în răscoală, care cere de jos în sus schimbarea Constituţiei, renaşterea democraţiei încălecate de capital, de oligarhi, de politicieni instrumentalizaţi, nu de popor, ci de o mână de miliardari de stat (capitalism de stat !), de o presă care şi-a pierdut aproape orice independenţă şi aproape orice deontologie, capabilă să execute orice ordin al stăpânului, discreditată ?
Care erau personajele publice cele mai atacate, detestate, urâte chiar de o populaţie marginalizată, sărăcită la extrem după criza financiară care a început în 2008 cu căderea băncii americane Lehman Brothers ? În afară de preşedintele Macron, comparat cu Caligula sau cu Nero de carismaticul filosof Michel Onfray înainte de incendiu, în primul rând sunt miliardarii, cu cap de listă Bernard Arnault, proprietarul lui LVMH (industrii de lux) şi a altor nenumărate active majore, un fel de Cressus, Xavier Niel, oarecum ginerele lui Bernard Arnault, Arnaud Lagardère, fiul legendarului „căpitan de industrie” Jean-Luc Lagardère, şi alţi câţiva. O carte, intitulată „profetic” Crépuscule, scrisă de un om foarte tânăr, Juan Branco (29 de ani), avocat şi doctor în drept, absolvent al unor „grandes écoles” (Sciences-Po, ENS…), dezvăluie nu fără cruzime relaţiile „incestuoase”, ticăloase dintre miliardari, presa deţinută în proporţie de 90 % de cei numiţi mai sus şi de alţii ca ei, cariera fulgurantă a lui Emmanuel Macron şi a partidului său de carton, de amatori, de strânsură LREM (un USR-Plus francez care domină confortabil Parlamentul). Juan Branco, la rândul său membru al castei privilegiate, îşi prezintă cartea în toată ţara, în conferinţe publice, pe altermedia care nu a fost încă închisă, la întâlnirile cu Vestele galbene.
Stranie coincidenţă, cei detestaţi şi foarte huliţi de ieri sunt chiar cei ridicaţi în slăvi începând de a doua zi după marele incendiu. Sumele promise ca donaţie de miliardari (spre 1 miliard de euro) depăşesc cu mult necesarul estimat pentru reconstrucţie şi restaurare. Cu atât mai mult cu cât Biserica Catolică (cca 1,2 miliarde de credincioşi – 17,7 % din populaţia globului –, dar cifra e în creştere constantă, mai ales în Asia şi în Africa) are mijloace incomensurabile. Dar „întrecerea socialistă” a donatorilor a luat proporţii suspecte. În plus, un fost ministru al Culturii, Jean-Jacques Aillagon, a venit chiar a doua zi, oportun, cu o propunere legislativă care să asimileze în cea mai mare parte donaţiile cu impozitele datorate statului. Singurul miliardar care a refuzat defiscalizarea e bretonul François Pinault, un fost apropiat al lui Jean-Marie Le Pen, proprietarul unei mari părţi din Christie’s, al grupului Pinault-Printemps-Redoute şi al altor sute de active mari, o altă avere colosală. Cu alte cuvinte, „donaţiile” vor fi plătite tot de Vestele galbene şi de toţi săracii Franţei ! À qui profite le crime ? („Cui îi foloseşte crima ?”) De altfel, întreaga criză financiară din ultimii zece ani a fost „amortizată” tot de populaţia săracă şi de clasa medie. Reproşul care li se face în aceste zile miliardarilor care l-au fabricat pe preşedintele Macron e acela că ei pot fi generoşi cu „pietrele vechi”, dar nu-şi plătesc propriile impozite şi nu trăiesc în aceeaşi ţară cu restul populaţiei.
Emmanuel Macron şi-a amânat discursul de luni, 15 aprilie 2019, ora 20 (incendiul a devenit vizibil la ora 18.50), în care era aşteptat să vină cu propuneri concrete după ce „bombardase” ţara cu Marea sa Dezbatere, o autopromovare de câteva luni prin regiuni, printre aleşi locali şi o exaltare a partidului său aflat în pragul alegerilor europarlamentare. În locul discursului prezidenţial şi al unor confruntări dure, toate televiziunile au transmis luni seara încontinuu focul de la Notre-Dame. Ce putea anunţa Emmanuel Macron şi ce măsuri ar putea lua puterea politică franceză atât de contestată în stradă dar şi în majoritatea căminelor (spre 80 %, după cum arată cercetările din teren) ? Bani pentru ameliorarea nivelului de trai al celor mai săraci şi mai fragili nu prea există. O schimbare majoră a conţinutului democraţiei franceze, cu o nouă Constituţie, care să emane de la popor şi să fie pentru popor, ar însemna sfârşitul brutal al carierei politice a preşedintelui francez în vârstă de numai 40 de ani şi al prea „oportunului” său partid. Şi un atac la averile celor care l-au făcut preşedinte. Poate accepta actualul establishment asemenea schimbări ? Evident că nu.
Deocamdată, în prima săptămână de după arderea bisericii, care e şi Săptămâna Patimilor, s-a aşternut tăcerea, doliul, marea suferinţă a creştinilor şi a tuturor francezilor de bună-credinţă. Vor înceta manifestaţiile, protestele Vestelor galbene în urma tragediei de la Notre-Dame ? Macron şi miliardarii săi vor reuşi să reia controlul asupra afacerilor din Franţa şi îşi vor continua aşa-zisa lor „reformă”, care înseamnă, de fapt, privatizarea pe nimic a unor active majore ale statului ? Greu de crezut. Problema celor vreo 8,8 milioane de francezi (14 % din populaţie) care se găsesc sub pragul sărăciei nu a fost rezolvată de minunaţii pompieri francezi care au salvat in extremis Notre-Dame (se pare că totul, adică eventuala prăbuşire a structurii monumentului, s-a jucat la mai puţin de o jumătate de oră). Alţi 2,6 milioane de francezi sunt într-o situaţie de precaritate extremă. Pragul sărăciei în Franţa, la sfârşitul lui 2018, e considerat la 1 026 de euro venit lunar (adică 60 % din venitul mediu) sau, după alte calcule, la 855 de euro lunar (50 % din venitul mediu). Peste 7 milioane de francezi beneficiază de ajutoare sociale minimale. Clasa medie s-a erodat şi continuă să se erodeze cu mare viteză sub ochii noştri.
Incendiul de la Notre-Dame nu a rezolvat nimic pentru Emmanuel Macron şi pentru primul său ministru, Édouard Philippe, care soseau surâzând (îi vedem într-o fotografie devenită virală – incredibil dar verificabil) pe platoul din faţa venerabilei catedrale în seara dezastrului. Vestele galbene au încasat încă o lovitură, una de o amploare neaşteptată. Dar protestele, răscoala sau revoluţia lor continuă. S-a văzut la cea de-a 23-a ieşire în stradă de sâmbătă, 20 aprilie. S-au împlinit cinci luni de manifestaţii, proteste, violenţe, incendii, distrugeri. Cotidianul Le Monde publica, sâmbătă 20 aprilie 2019, o fotografie cu o adunare de femei mutilate, una fără un picior, alta fără o mână, câteva fără un ochi, în urma manifestaţiilor. Observatorii au remarcat în ultimele luni şi un alt fenomen extrem : la fiecare patru zile se sinucide un poliţist, un membru al forţelor de ordine. Iar starea de spirit a efectivelor Ministerului de Interne e una cu adevărat dezastruoasă. Se poate explica prin oboseala acumulată şi prin ostilitatea pe care o resimt din partea populaţiei. La urma urmei, situaţia lor economică şi socială nu diferă prea mult de cea a Vestelor galbene.
În Statele Unite s-a scris şi s-a vorbit foarte mult, şi mult mai „verde”, despre incendiul de la Paris. S-a amintit că întotdeauna crizele fără rezolvare aduc câte un incendiu, care deschide calea spre măsuri autoritare, totalitare, antidemocratice. S-a citat deseori Reichstag-ul lui Hitler, dar au fost pomenite şi 11 septembrie 2001 şi alte focuri din istoria americană. Deocamdată, nimeni nu poate spune că la Notre-Dame a fost o mână criminală sau doar un accident, aşa cum s-a grăbit să afirme procurorul general al Parisului.

 


luni 15 Apr 2019

Arhanghelul libertăţii presei, Julian Assange

Petru Romoşan

„Orişicare înger e înspăimântător”
Rainer Maria Rilke

„Tăcerea asupra tratamentului aplicat lui Assange nu este numai o trădare în ceea ce-l priveşte, ci şi o trădare a însăşi libertăţii presei. Vom plăti scump această complicitate” (Chris Hedges). Julian Assange a fost arestat în Ambasada Ecuadorului de la Londra şi târât într-o dubă a poliţiei. Un patriarh cu păr alb şi barbă albă, cu ochi încă vii – are doar 47 de ani –, bruscat de patru sau cinci poliţişti, făcea semne ciudate şi încerca să transmită întregii lumi ceva foarte important. Va fi această imagine „ultimul articol” al editorului Julian Assange ?
Ecuadorul a fost prea mic pentru un război atât de mare. Rafael Correa, preşedintele ecuadorian care l-a adăpostit, curajos şi generos, în ambasada ţării sale de la Londra – Correa este cel care a dus un război just, total împotriva datoriei odioase ecuadoriene –, la capătul celor două mandate ale sale (2007-2017), a fost obligat el însuşi să se refugieze în ţara de origine a soţiei sale, în Belgia. Noul preşedinte al Ecuadorului, Lenin Moreno (ce prenume !), are doar o dimensiune proporţională cu puterea ţării pe care o reprezintă azi. A cedat până la urmă la presiunile prea mari ale Imperiului American. Asta după ce l-a chinuit un an pe Assange, degradându-i din ce în ce mai mult statutul şi condiţiile de azilant politic şi cetăţean ecuadorian. Rafael Correa a calificat viaţa lui Assange din ultimul an în interiorul ambasadei drept „tortură”. Fostul preşedinte ecuadorian l-a caracterizat pe succesorul său, pe care, de altfel, l-a ajutat să obţină preşedinţia, drept „cel mai mare trădător” : „Cel mai mare trădător din istoria ecuadoriană şi a Americii Latine, Lenin Moreno […]. Moreno este un om corupt, dar el a comis o crimă pe care umanitatea n-o va uita niciodată” (contul de Facebook pe care se exprima Rafael Correa a fost blocat între timp).
Chris Hedges (Premiul Pulitzer, 2002), John Pilger, Paul Craig Roberts, Noam Chomsky, Caitlin Johnstone, Glenn Greenwald şi atâtea alte nume de cronicari, de mari conştiinţe au intervenit în ultimii ani în favoarea, în apărarea lui Assange. Cei citaţi mai sus fac parte dintre puţinii care mai merită citiţi ca oameni liberi, şi nu ca detestabili mercenari. Marea presă occidentală s-a deteriorat recent într-o asemenea măsură, încât Paul Craig Roberts o numeşte sistematic „presstitute” (o contracţie între „presă” şi „prostituţie”). Odată cu căderea generală a presei, ideea democratică însăşi a suferit o lovitură gravă, probabil mortală. Cine mai e capabil să susţină că Regatul Unit al Theresei May, SUA lui Donald Trump sau Franţa lui Emmanuel Macron mai sunt democraţii care merită urmate ?
Asasinarea lui Julian Assange, lentă până mai ieri, accelerată prin arestarea sa din Ambasada Ecuadoriană, a fost pusă în operă de Marea Britanie, care l-a arestat mai întâi la domiciliu în urmă cu mai bine de opt ani, ca răspuns la cererile de extrădare ale Suediei (între timp, Suedia şi-a retras cererea) şi SUA, care l-a şi condamnat în secret (din greşeală, probele condamnării au ieşit la lumină). Ţara de origine a lui Assange, Australia, n-a mişcat nici un deget, deşi opinia publică australiană e de partea editorului. Singura soluţie care le mai rămâne Marii Britanii şi SUA pentru a ieşi cât de cât basma curată ar putea fi aceea ca „perfidul Albion” să-l expulzeze pe Assange către ţara al cărei cetăţean este, către Australia. Vor avea atâta capacitate de previziune cei care trebuie să ia o decizie, vor fi liberi să ia o asemenea hotărâre ?
„WikiLeaks şi Assange au făcut mai mult pentru a denunţa sumbrele maşinaţii şi crimele Imperiului American decât oricare altă organizaţie de presă. Assange, pe lângă denunţarea atrocităţilor şi crimelor comise de armata americană în războiaele noastre fără sfârşit şi scoaterea la lumină a mecanismelor interne ale campaniei lui Hillary Clinton, a făcut publice uneltele de piratare folosite de CIA şi de NSA, programele lor de supraveghere şi amestecul lor în alegerile din alte ţări, printre altele, şi în alegerile din Franţa […]. Ceea ce i se întâmplă lui Assange ar trebui să îngrozească presa. Şi totuşi, soarta sa se loveşte de indiferenţă şi dispreţ sarcastic. Odată expulzat din ambasadă, va fi judecat în Statele Unite pentru ceea ce a publicat. Aceasta va crea un precedent juridic nou şi periculos, pe care Administraţia Trump şi viitoarele administraţii îl vor utiliza împotriva altor editori, inclusiv împotriva celor care fac parte din mafia care încearcă acum să-l linşeze pe Assange” (Chris Hedges, pe blogul său, truthdig.com, 13 noiembrie 2018).
Răstignirea care i se pregăteşte lui Assange dacă va fi extrădat în SUA are într-adevăr nişte dimensiuni rar întâlnite în epoca noastră minoră şi mercantilă. Odată cu Assange va fi crucificat şi omul liber modern, cu democraţia sa cu tot.

 

 


luni 8 Apr 2019

Politicienii altora şi românii. Comploturi şi conspiraţii

Petru Romoşan       

Comploturile, conspiraţiile le aparţin mai degrabă celor care le pun în practică decât celor care vorbesc, în general în necunoştinţă de cauză, despre ele. Dar acuzaţi de comploturi, de conspiraţii sunt cei care vorbesc prea mult, nu cei care conspiră şi complotează, uneori cu succes, alteori fără. Iar conspiraţiile şi comploturile există la tot pasul şi de când e lumea. În politică, în servicii secrete, în justiţie, în economie. Se lucrează la fel de mult în umbră, pe ascuns, nu numai la lumina zilei.
Cea mai mare temere care-i cutreieră, care-i bântuie în aceşti ani pe români, pe cei care au rămas pe loc, pe cei care n-au emigrat încă e aceea a spargerii ţării, a ruperii teritoriale, a intrării marilor provincii istorice româneşti în asocieri politice şi economice care să ducă în cele din urmă la dispariţia României de azi. Atât apartenenţa la NATO, cât şi aderarea la UE au fost înţelese de români ca nişte garanţii internaţionale majore pentru păstrarea integrităţii teritoriale a României. De aceea românii au acceptat aproape orice, toate cererile indecente, hrăpăreţe ale occidentalilor cu care ne-am asociat. Am cedat active importante pe nimic, având în minte în primul rând menţinerea unui statu quo teritorial.
Dihonia politică a atins însă în ultimii ani nişte culmi care nu mai au nimic de-a face cu democraţia, cu lupta dintre putere şi opoziţie, cu disputele inerente ale partidelor. Acest război româno-român fără limite, fără raţiuni mărturisite are de ce să ne îngrijoreze. Să luăm numai cel mai vizibil exemplu : lupta politică (mai e doar politică ?) dintre Liviu Dragnea, preşedintele PSD, preşedintele Camerei Deputaţilor şi adevăratul prim-ministru al României din umbră, şi Klaus Iohannis, preşedintele României din ultimii patru ani.
Klaus Iohannis despre Liviu Dragnea : „Acest infractor, Dragnea, s-a cocoţat în fruntea statului şi progresează semnificativ în domeniul fake news.” Liviu Dragnea despre Klaus Iohannis : „Cineva poate să spună că el e infractorul care s-a cocoţat în cea mai înaltă funcţie a statului român.” Liviu Dragnea despre Klaus Iohannis : „Plângerea pentru înaltă trădare e aproape gata !” Klaus Iohannis despre Liviu Dragnea : „Cum se trezeşte un politician care mai este şi infractor să se ducă la televizor şi să ameninţe acolo şi magistraţii.” Liviu Dragnea : „Este un preşedinte fake, întors cu cheiţa.” Liviu Dragnea : „Iohannis a avut nu unul, ci nouă dosare penale.” Klaus Iohannis : „Unele partide de la noi – și mă refer la PSD – au îmbrăcat haina falsului patriotism, a naționalismului de fațadă și încearcă să câștige capital inducând teama și lipsa de încredere în valorile UE : e modul pesedist, cinic și iresponsabil, de a face politică.” Sunt doar câteva citate din zicerile celor doi politicieni unul despre altul, luate aproape la întâmplare dintre alte zeci care pot fi găsite pe Internetul care nu uită. Poate cineva să creadă că aceşti politicieni reprezintă aceeaşi ţară, România ? Sau e mult mai plauzibil că fiecare reprezintă o putere străină, iar aceste puteri se înfruntă nemilos la vârful statului român ? Pentru populaţia tăcută a României nu e deloc limpede dacă unul are mai multă dreptate decât celălalt.
Insultele şi injuriile lui Victor Ponta la adresa fostului său tovarăş şi adjunct Liviu Dragnea sunt atât de numeroase şi atât de “joase”, încât nimeni nu le mai ţine socoteala. Imprecaţiile lui Rareş Bogdan, prospătura liberală, şi ale invitaţilor la emisiuni, asemenea lui, la adresa partidului de guvernământ PSD au fost câtă frunză şi iarbă, iar multe nici nu pot fi citate, “hârtia” nu suportă asemenea mizerii. Violenţele, “pamfletele” care pot fi văzute şi auzite pe prea multele televiziuni de ştiri, site-uri, bloguri, conturi de Facebook nu mai au de mult nimic de-a face cu disputele politice, cu polemica. Aceiaşi indivizi, ca dintr-o unitate militară, antrenaţi, disciplinaţi, atacă, scot foc şi fum pe nări într-o singură direcţie. Ceilalţi sunt întotdeauna vinovaţi sau foarte vinovaţi. Ţintesc lichidarea definitivă, cel puţin morală, a adversarilor.
Vorbeam de comploturi şi conspiraţii. Şi dacă toată viaţa politică românească din ultimii ani, începând cu 2004, poate chiar din 1990, e regizată mai ales de comploturi, conspiraţii, de „lucrături”, de intelligence, de interese obscure ? „Lista lui Severin” din timpul mandatului prea soft de preşedinte al lui Emil Constantinescu o are în buzunarul de la piept aproape orice politician, orice ziarist – evident, vorbim de lista adusă la zi. O au şi ofiţerii de informaţii, care par că nu fac sau nu pot face mare lucru. Un ministru din guvernul României ar fi general KGB (KGB-ul nu mai există, dar succesorul său e numit popular la fel). Unii politicieni au o carieră foarte lungă, rezistentă la multiplele „intemperii” din tranziţie, care nu se poate explica doar prin talentul, cultura şi abilităţile lor. Prezenţa unor miniştri nuli, total incompetenţi în diferitele guverne s-ar explica prin conspiraţie, prin complot. Principalii lideri, cei mai cunoscuţi ziarişti şi cei mai importanţi candidaţi la preşedinţie ar reprezenta, de fapt, diverse puteri şi servicii speciale străine, şi nicidecum pe români. Aceste informaţii nu pot fi verificate aproape niciodată, dar comportamentul unor persoane publice dintre cele mai expuse confirmă ceva de speriat ipotezele complotiste. Chiar serviciile secrete româneşti ar fi împărţite în mai multe „bisericuţe”, „găşti”, facţiuni ale altora, şi nu ale românilor, care totuşi le finanţează pe aceste servicii secrete supranumerice, obeze.
Câteva teme revin obsesiv. Noi, românii, avem într-adevăr reprezentanţi la Bruxelles sau cei mai mulţi, în frunte cu Monica Macovei, dar şi comisarul Corina Creţu ar reprezenta interese străine, cele ale lui George Soros, de exemplu ? Şi, de fapt, pe cine reprezintă George Soros ? De ce se construiesc atâtea drumuri şi şosele în Transilvania şi mai deloc în Moldova, şi de ce se fac investiţii occidentale mult mai mari în aceeaşi Transilvanie decât în Oltenia, în Bucovina sau în Dobrogea ? De ce nimeni nu e capabil sau interesat să oprească măcelărirea pădurilor ? Etc., etc., etc.
Cât adevăr şi câtă fantezie se află în temerile românilor privind o viitoare spargere, chiar dispariţie a ţării lor ? Asemenea studii nu se prea fac. Şi nici nu se oferă informaţii indiscutabile. E ca şi cum ai fluiera în biserică, pentru că asemenea studii ar intra direct pe un teren minat, foarte periculos. România nu numai că şi-a pierdut o parte însemnată de populaţie, nu numai că a cedat suveranitate în favoarea NATO şi UE, ci pare să piardă, dacă nu le-a şi pierdut deja, rând pe rând, aproape toate prerogativele unui stat independent. Trebuie să fii naiv şi complet iresponsabil să-ţi închipui că, dacă toate spaimele românilor vor fi confirmate de fapte în viitorul apropiat sau mai îndepărtat, nimeni nu va răspunde de nimic.

 


luni 1 Apr 2019

E vorba de Europa, stimabile !

Petru Romoşan       

Rău cu rău, dar mai rău fără rău ! Construcţia şi funcţionarea deficitare ale Uniunii Europene sunt criticate din toate direcţiile, mai ales de către gânditorii liberi, independenţi, cinstiţi, neînrolaţi. Ar fi mai bine pentru ţările bătrânei Europe dacă UE s-ar destrăma şi statele-naţiune şi-ar recuceri deplin suveranitatea, independenţa, şi-ar reinventa armatele proprii şi ar face o politică externă, mai ales comercială, proprie ? Exemplul în desfăşurare, pe viu, al Regatului Unit, care pare să fi intrat prin Brexit-ul său într-un haos politic fără ieşire infirmă puternic toate ipotezele anti-UE. City-ul londonez, cotat până mai ieri între cele trei mari pieţe bursiere şi financiare ale lumii, alături de New York şi Hong Kong (e vorba despre China, de fapt), pare să decadă la nivelul unei pieţe financiare emergente. Şi asta tocmai pentru că emergenţii părăsesc masiv Londra pentru Frankfurt, Paris, Madrid sau Amsterdam.
După ce presa mainstream din principalele democraţii vestice s-a compromis grav prin campanii penibile şi odioase de propagandă, cum e campania anti-Trump din The New York Times, The Washington Post, de pe CNN, MSNBC, dar şi din Le Monde, The Guardian, ziare germane şi din multe alte forme de media din toată Europa, cititorii doritori de informaţii şi idei corecte s-au îndreptat natural spre altermedia. Internetul te ajută, cu atât mai mult cu cât site-urile altermedia, în cele mai multe cazuri, pot fi consultate gratuit, ceea ce nu e cazul cu majoritatea articolelor din site-urile marilor ziare tradiţionale. Care nu numai că te mint, dar te mai şi pun să plăteşti pentru prostiile şi infamiile răspândite. Dar, desigur, acolo eşti cu „lumea bună” a exploatatorilor şi a profitorilor, de la oligarhi până la oengişti. În ceea ce ne priveşte, citim şi cităm pe oricine, inclusiv articole ale autorilor ruşi, chinezi şi indieni, cu condiţia să fie contribuţii proaspete, originale, nemanipulatoare. Sau, în orice caz, nu manipulatoare pe cărările deja prea bătute. Pentru că oricine face teorii politice şi economice manipulează mai mult sau mai puţin. Fiecare are o opţiune, obiectivitatea absolută nu există.
Un autor prea puţin cunoscut, care nici nu se prezintă, Paul Leleu, de pildă, este foarte convingător printr-o analiză nuanţată care încearcă să explice că UE nu e doar „rea” şi că trebuie să reflectăm serios la existenţa ei, chiar dacă are toate defectele din lume. Autorul vorbeşte aici despre situaţia Franţei faţă de Germania şi de puterile anglo-saxone, dar multe din ideile lui sunt utile şi pentru noi : „Este puţin spus că Europa are o presă proastă în mediile patriotice, de stânga, ca şi de dreapta. Şi totuşi, fiind vorba de interesul superior al Franţei, n-ar fi rău să diversificăm reflecţia pe această temă. Antigermanismul actual nu trebuie să mascheze inamicul ereditar al continentului : Imperiul Anglo-American. Europa şi euro sunt făcute responsabile de toate relele. Desigur, demonstraţiile economiştilor sunt convingătoare. Totuşi, la urma urmei, Statele Unite, Regatul Unit sau Japonia nu sunt în Zona Euro, dar au parte de aceleaşi vicisitudini ca şi restul lumii occidentale. Ceea ce trebuie să ne ducă la o relativizare. Germania a devenit ţapul ispăşitor al tuturor relelor noastre. Din toate părţile auzi injurii la ordoliberalismul german, ca şi cum ar exista un bun liberalism anglo-american. La scara istoriei, nu trebuie uitat că Germania nu este decât un duşman relativ al Franţei. Inamicul ereditar şi structurant este Anglia (şi America). De-a lungul secolelor, „perfidul Albion” n-a încetat să tragă sfori pentru ca puterile continentale să se omoare între ele, pentru ca apoi să tragă profit din conflicte pentru el însuşi. Începând din secolul al XIX-lea, Germania devine în Europa puterea economică rivală pentru bancherii anglo-americani (de unde şi crearea Antantei cordiale între Franţa şi Anglia în 1904). Eficacitatea industrială germană este capabilă să surclaseze dominaţia anglo-americană. Oarecum în felul în care China astăzi nelinişteşte atât de mult establishment-ul american. În 1918, Franţa a învins prima dată Germania şi în 1945 Rusia (sovietică) a învins a doua oară Germania. Dar cine a profitat de fiecare dată ? Imperiul Anglo-American !”
Actuala organizare neterminată a UE se cere înlocuită fie de o Europă a naţiunilor, fie de o Europă federală. Sau, poate, o combinaţie a celor două. Dar construcţia europeană va trebui terminată într-un fel sau altul. La fel cum Germania va fi obligată să-şi asume nu numai beneficiile, ci şi pierderile, ca în orice familie compusă din parteneri normali. Şi, foarte probabil, fără o Europă a apărării, SUA vor continua să domine Vechiul Continent al strămoşilor lor şi să tragă foloase prin NATO, ONU, prin FMI, Banca Mondială, prin alte bănci-mamut şi prin multinaţionale gen GAFA. Deşi „UE a fost concepută la început ca un mijloc de a supune continentul european, un versant civil al lui NATO. Dar, în acelaşi timp, anglo-americanii se temeau că nou-născutul le va scăpa din mână. Există o veritabilă partidă de poker mincinos în legătură cu UE între continentali şi anglo-americani”.
La nivelul de azi al construcţiei europene, România nu are nici un interes să fie în avangarda euroscepticilor şi cu atât mai puţin să gândească părăsirea UE. Iar faptul că are încă o monedă proprie şi încă nu este în Spaţiul Schengen ar putea fi folosite ca nişte avantaje majore. Cu condiţia, desigur, să avem nişte reprezentanţi capabili să le fructifice. Ceea ce, după cum ştim, nu ne este încă la îndemână. Probabil şi pentru că mulţi dintre cei care ar trebui să ne reprezinte pe noi la Bruxelles îi reprezintă, de fapt, pe alţii. Cum pare să fi fost până azi în cazul Monicăi Macovei şi cum se pregăteşte să o continue Laura Codruţa Kövesi (aleasă de ministrul Justiţiei Macovei la începutul băsismului devastator). Şi cum, fără îndoială, mai sunt şi mulţi alţii.
Dar, indiferent ce se va întâmpla cu UE, continentul european nu va dispărea de pe hartă. Mii de ani de civilizaţie nu se pot evapora de azi pe mâine.

 


compania
DE LECTURA

Introducerea autorului

Noi mărturii despre
România penală (2013-2017) 

Politică, justiţie şi servicii secrete în ofsaid

A spune adevărul, chiar dacă e trist

Cu aproape patru ani în urmă, Editura Compania mi-a publicat cartea România penală văzută de un senator fost procuror, care cuprinde declaraţii politice şi interpelări pe care le-am făcut în Senatul României în perioada 2010-2013. Cele mai multe dintre ele îi priveau pe protagoniştii guvernării portocalii (preşedintele Traian Băsescu, premierii Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu, ministresa Elena Udrea) şi pe şefii principalelor unităţi de parchet (Parchetul General, DNA, DIICOT), serviciilor secrete (SRI, SIE, SPP, STS) şi ai altor instituţii de forţă (MAI, ANAF, ANI, CCR). Concluzia cărţii era că în timpul regimului Băsescu a fost constituit un grup infracţional organizat la cel mai înalt nivel statal şi că în fruntea principalelor instituţii din ţara noastră au fost promovaţi, în baza principiului nulităţilor controlabile, oameni relativ tineri, cu pregătire precară, mediocră şi experienţă redusă, care erau, de regulă, şantajabili şi au manifestat obedienţă faţă de tutorii şi protectorii lor politici. Cartea se încheie cu declaraţii şi interpelări din 2013 în care i-am avut în cătare pe liderii principali ai PSD, respectiv pe Victor Ponta, în calitate de preşedinte al PSD şi prim-ministru al guvernului României, şi pe Liviu Dragnea, în calitate de secretar general al PSD, vicepremier şi ministru al Dezvoltării Regionale.
Majoritatea afirmaţiilor mele au fost confirmate de evoluţiile ulterioare, inclusiv de dezvăluirile mai recente ale fostului deputat Sebastian Ghiţă, ale fostului colonel SRI Daniel Dragomir şi ale jurnalistului Dan Andronic, directorul ziarului Evenimentul zilei. România a devenit un stat aproape eşuat după cele două mandate prezidenţiale ale lui Traian Băsescu. Chiar şi acesta a recunoscut anul trecut că România a devenit un stat mafiot şi un stat poliţienesc. De la statul clientelar din timpul guvernării Năstase s-a ajuns la statul mafiot sub preşedinţia lui Băsescu, iar în ultimii ani tendinţa este evoluţia spre un stat disciplinar, poliţienesc. Statul de drept a intrat sub controlul binomului SRI-DNA, care a dominat Parlamentul, guvernul, justiţia, administraţia publică şi presa. Şefi de servicii secrete în tandem cu şefi de unităţi de parchete au ajuns să destructureze partide politice şi să constituie partide noi, de tip balama, ca UNPR, pentru a configura noi majorităţi politice, şi chiar să impună liderii unor partide, ca în cazul fostului preşedinte al PSD, Victor Ponta. Lupta anticorupţie a derapat spre răfuieli politice şi a intrat într-o fundătură după denunţarea protocoalelor care au instituţionalizat binomul SRI-DNA. Justiţia scârţâie din toate încheieturile şi trebuie resetată, după cum a spus-o însuşi actualul ministru de Justiţie, Tudorel Toader. Încrederea românilor în justiţie şi în instituţiile de forţă a scăzut considerabil.
Instituţionalizarea şi eficienţa binomului SRI-DNA au fost confirmate de rapoartele de activitate ale SRI pe anii 2009 şi 2013, în care au fost menţionate echipele operative mixte pro­curori-ofiţeri SRI şi s-a consemnat că juriştii SRI i-au ajutat pe procurorii DNA să instrumenteze 462 de dosare în 2013, inclusiv sub aspectul încadrării juridice. Conform unei analize realizate de profesorul universitar şi avocatul Radu Chiriţă, între 2010 şi 2015 în România au fost adresate instanţelor de judecată 109 946 de solicitări pentru mandate de interceptare telefonică, din care au fost aprobate 102 729 (93 %), ceea ce înseamnă că au fost interceptate minimum 300 000 de persoane (luând în calcul o medie de trei persoane interceptate pe un mandat). Potrivit rapoartelor anuale de activitate ale SRI, în perioada 2005-2015 Serviciul a pus în executare peste 250 000 de autorizări pentru interceptarea comunicaţiilor, numărul acestora cres­când de la un an la altul şi ajungând în 2014 să fie de 11 ori mai mare decât în 2005. SRI a devenit campion mondial la ascultat, dacă avem în vedere analiza statistică a Fundaţiei Friedrich Ebert Stiftung România, potrivit căreia SRI a solicitat şi a obţinut de 16 ori mai multe mandate de siguranţă naţională decât FBI, raportat la populaţia României, care este de circa 16 ori mai mică decât cea a Statelor Unite ale Americii, în condiţiile în care prima putere a lumii se confruntă cu ameninţări la siguranţa naţională mult mai numeroase şi mai grave.

continuare »


Fascinaţia ineditului : Ultima boemă
bucureşteană, de Mihai Neagu Basarab

Delia Marc

Copil fiind (nu cutreieram păduri ☺), eram cu ochii larg deschişi şi cu urechile ciulite în sala de aşteptare şi în cabinetul de dentist al tatălui meu, din Piaţa Victoriei – Ilie Pintilie – fost Bonaparte – actual Iancu de Hunedoara ☺.
Şi nu numai acolo, ci şi în curte, la “găzăria” care aparţinuse Garajului şi Depozitului de produse petroliere ale bunicului meu.
Şi nu numai acolo, ci şi la renumita cârciumă a lui Jerca, de pe Clopotarii Vechi colţ cu Povernei (demolată şi ridicat de curând un Boutique Hotel-Restaurant Vogue), unde mă aciuiam uneori lângă bunicul meu.
În aceste trei locuri veneau personaje interesante ale timpului trecut şi prezent în acei ani ai deceniilor şase şi şapte ai secolului trecut.
Veneau pictori şi poeţi care îşi plăteau uneori tratamentele şi consumaţia cu rodul talentului lor (pereţii de la Jerca erau renumiţi pentru lucrările şi semnăturile iluştrilor pictori şi graficieni care îi călcau pragul).
Veneau armeni, ruşi albi de viţă nobilă şi polonezi de asemenea, veneau greci de-ai lui Manolis Glezos, evrei foşti combatanţi în Spania – într-un cuvânt, refugiaţi din varii motive din ţările lor de baştină.
Se discuta în şoaptă, deşi se mai ridica uneori vocea şi fiecare avea educaţia conversaţiei – se ascultau cu respect unul pe celălalt.
Nu ştiam pe atunci cât de norocoasă şi nenorocoasă eram deopotrivă.
Nu ştiam pe atunci că mulţi dintre cei întâlniţi şi ascultaţi făceau parte din boema bucureşteană. Dar mi-am amintit mereu momente, fragmente, nume, figuri…
Iată de ce m-am grăbit să citesc acest volum subţirel la prima vedere, dar dens în conţinut, semnat de Mihai Neagu Basarab.
De profesie medic, cu specializare in psihiatrie (doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar în psihiatrie în 1990) şi cu specializare şi în homeopatie şi acupunctură, Mihai Neagu Basarab s-a aplecat încă din anii tinereţii asupra scrisului, debutând în proza SF, apoi dramaturgie, traduceri, cronici, rubrici permanente în reviste serioase, publicând volume de literatură şi de medicină. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1972. Din anul 1990 s-a stabilit la Freiburg, în Germania, concentrându-se asupra carierei medicale, dar şi asupra scrierilor sale de literatură, eseuri şi memorialistică.

continuare »


Stimate vizitator,

Cum ştiţi, probabil, la 25 mai 2018 intră în vigoare Regulamentul European 2016/679
privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal
şi libera circulaţie a acestor date (GDPR).

Editura Compania doreşte să vă poată informa despre noutăţile sale editoriale (prin newsletter trimis pe e-mail) şi să vă poată expedia cărţile pe care le comandaţi.

Pe lângă e-mail, comanda implică pentru noi prelucrarea şi conservarea şi a altor date
ale dumneavoastră cu caracter personal (nume, prenume, domiciliu, număr de telefon), respectând măsurile de securitate impuse de normele europene.

Dacă doriţi şi dumneavoastră să primiţi înştiinţări despre noutăţile noastre editoriale(newsletter), vă rugăm să vă manifestaţi explicit opţiunea :

DAŢI CLICK AICI şi astfel veţi rămâne abonaţi la newsletter-ul nostru.

În cazul în care nu vom primi din partea dumneavoastră acest acord clar exprimat, nu vă vom putea expedia cărţile pe care ni le comandaţi şi nici comunica titlurile recent apărute la noi.

Vă stăm la dispoziţie pentru orice informaţii suplimentare pe această temă.

Cu cele mai bune gânduri,
Editura Compania

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153 Bucuresti
Tel. editura : 021 223 23 28  Fax : 021 223 23 24
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37    021 223 23 25
E-mail : editura.compania@gmail.com  compania@rdslink.ro
www.compania.ro
Blog : www.compania.ro/blog


Despre o carte „cu titlu provizoriu”

Dr. Vlad Stroescu

Toamna trecută am primit, pe adresa redacției, o carte. Pseudonimul autoarei, deşi foarte sonor – Maia Levantini – nu suna cunoscut, aveam să aflu că e vorba de un debut. Iar titlul mi s-a părut prea lung şi redundant: Cu titlu provizoriu: Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România. Serios, cuvântul „titlu” chiar în titlu? Şi două subtitluri? Doar citindu-l, am crezut, de altfel, că am aflat tot ce trebuia să ştiu: că e vorba despre plecat din ţară, de întors în ţară, că personajul e melancolic şi, mai rău, psihiatru. Cum stau toată ziua în compania unui psihiatru de care nu am cum să scap – arta de a scăpa de tine însuţi este extrem de complexă şi rafinată şi eu nu sunt măcar un ucenic talentat –, am pus cartea pe raftul de la serviciu, amânând-o pentru o dată neprecizată. Mi-era şi cam teamă să o deschid, poate din acelaşi motiv pentru care, de la Moartea domnului Lăzărescu încoace mi-e teamă să văd filme româneşti: nu cumva să mă duc la cinema şi să constat că în loc de ecran e o imensă oglindă panoramică.
Întâlnirile mele cu cărţile sunt rareori întâmplătoare şi orice carte bună îţi schimbă viața, aşa încât oricât aş încerca eu să întârzii întâlnirile astea, din lene sau inerţie, până la urmă ele tot au loc. Într-o zi însorită de ianuarie, ajutat de mai multe circumstanţe, m-am trezit că deschid volumul şi încep să citesc. Şi ce mai surpriză am avut. Am absorbit pe nerăsuflate odiseea acestei colege, între vechi şi nou, între matrice şi străinătate, între disperare şi exaltare (deşi nici exaltarea nu e tocmai fericită). Îmi măsor cuvintele: şi Odiseu s-a întors şi apoi a plecat iar, nici el nu-şi găsea liniștea. Ajuns la sfârşit, am avut impresia de neterminat sau de abia început.
Nu ştiu cât de reală e Maia Levantini/Mona Dumitrescu (numele personajului principal care, totuşi, e mereu la persoana întâi) şi cât e un compozit de realităţi paralele, un amalgam de persoane autentice, căci o bucăţică din ea eram cu siguranţă şi eu. Copil antedecembrist, psihiatru postdecembrist care descoperă că, odată deschise porţile închisorii regimului comunist, deasupra sunt un şir lung de închisori, precum balenele concentrice ale lui Marin Sorescu sau lanţul coliviilor lui Dan Verona. Şi tot precum Iona, eroina nu încetează să caute ieşiri, fie pe dinăuntru, fie pe dinafară. Înăuntru e „marea cultură”, Kant şi Dostoievski, cu care figuri binevoitoare de profesori au „mobilat-o” ca să facă faţă orizontului cenuşiu comunist. Înăuntru mai e şi moartea. În afară sunt Bucureştii, Spitalul de Psihiatrie Obregia, policlinica de la Apaca şi, mult mai departe, pe alte planete, Franţa şi America. La capăt, absurdul şi aleatoriul universal.
E greu să pun punctul pe „i” şi să încadrez cartea asta. Or fi memorii? Ficţiune simplă nu e, pentru că e prea multă autenticitate: m-am speriat de-a dreptul recunoscând scenele şi obiceiurile de la Spitalul Obregia. E şi o curiozitate antropologică aici: în fiecare călătorie, articularea dintre străin şi familiar e minuţios construită. Dar nu e nici neoreportaj, e prea subiectivă pentru aşa ceva.
De fapt, dincolo de încadrări stilistice, ce şochează în carte e deschiderea absolută. Înţeleg de ce autoarea (sau autorul) se protejează (nu cunoaştem identitatea lui reală): eu unul nu aş fi avut curajul să vorbesc despre mine în felul ăsta, fără rezerve. Nici despre alţii – reflex de psihiatru, poate. Dar şi mai uimitor e felul elaborat în care deschiderea e construită: e ca şi cum omul din spatele discursului ar încerca permanent să se ascundă după limbaj şi ar eşua, calculat, de fiecare dată. Avem aici un discurs adesea ultracult, încărcat de referinţe livreşti, dar în acelaşi timp detaşat şi autozeflemitor, chiar balcanic pe alocuri. Avem simţ al umorului simultan cu cel al tragicului, adesea, de ce nu, în aceeaşi frază. Avem artificii stilistice ce includ tabele de contingenţă şi parodii după balada Mioriţa. Şi deşi e meşteşug în toată afacerea, iubeşti imperfecţiunile, pentru că ele arată că nu e doar făcătură scriitoricească. E foarte greu să fii sincer fără să cazi în patetism şi în fals. Limbajul de azi e atât de amăgitor încât adesea e suficient să deschizi gura şi ai şi eşuat, te-ai şi alienat. Dar Maia Levantini reuşeşte atât de bine, încât o vom pune în acea rară categorie de medici-scriitori unitari, fără sindrom de personalităţi multiple, care vorbesc pentru că noi, ceilalţi medici, nescriitori, nu putem să o facem.

Text preluat din Viaţa medicală, 31 ianuarie 2018


Lucifer şi Lucia Ferescu
sub steaua dimineţii

Vladimir Bulat

Într-un recent interviu acordat canalului Radio România Cultural, pictorul și scriitorul Petru Vintilă jr. afirma că pseudoromanul Lucia Ferescu sau Steaua dimineții, 2016, a fost inițial un soi de eseu, topit ulterior în capitolul al treilea al acestei scrieri. A mai spus că acelei narațiuni îi lipseau dialogurile, vocile unor personaje care să facă mai perceptibilă și mai vie cavalcada ideilor, informațiilor și acțiunilor din cuprinsul acestei scrieri care debutează într-o toridă zi a lui 1835 și se încheie tot într-o zi de iulie a anului 2060.
Să recitim pasajele din acest pseudoroman : „Ziua aceea de iulie a anului 1835 pogorâse asupra Bucureștilor o căldură cumplită. Soarele parcă se topise pe cer, aerul ardea ca o văpaie de cuptor și întreaga fire încremenise, lipsită de cel mai slab firicel de vânt. Vipia alungase de pe ulițe deopotrivă oameni și animale, toţi și toate căutând o umbră anemică de iluzorie răcoare. Marele târg se pustiise, vlăguit, și amorţise sub lava ce se revărsa necontenit din soarele nemilos” (pag. 17) ;
Ziua aceea de iulie a anului 2060 pogorâse asupra Cetății Eterne o căldură cumplită. Încă de la primele ore ale dimineții, soarele parcă se topise pe cerul de un albastru spălăcit, înfierbântând nefiresc pământul. Aerul frigea ca o văpaie de cuptor încins la roșu, indicând iluzia unor torente invizibile de lavă ce se revărsau peste Cetatea Eternă” (pag. 314).
Între aceste două zile de iulie se întinde o fantasmagorică urzeală narativă, care te face să o parcurgi cu sufletul la gură, uitând de secole, biblioteci, geografii, școli, apartenențe religioase etc. Petru Vintilă jr. și-a scris, am putea spune, romanul vieții ; a spus în el cam tot ce crede, știe, cunoaște, cam cum vede el șarpanta întregului univers, din care pământul e doar o fărâmă zguduită de controverse, neliniști, războaie, convulsii, cataclisme, molime, secretomanie și fanatism, din care, în esență, înțelegem că „mântuirea nu este ce pare a fi” (pag. 68).

continuare »


Cuvântul lui Dumitru Constantin Dulcan la lansarea volumului Lucia Ferescu
sau Steaua dimineţii
de Petru Vintilă jr. –
5 aprilie 2017

Această carte este o adevărată enciclopedie a culturii umane, scrisă cu o înaltă luciditate intelectuală şi născută după un lung travaliu de documentare, de facere şi de informare. După cum precizează autorul, cartea este un semiroman cu personaje luate din realitatea actuală şi din cea a secolelor trecute, pe care le înfăţişează trăind concomitent atât în lumile arhaice specifice istoriei secolelor XVIII şi XIX româneşti, cât şi în cele moderne.
Acţiunea romanului se petrece pe locul numit înainte Dealul Spirii, demolat pentru a se construi actuala Casă a Poporului. L-am prins şi eu înainte în forma sa rustică şi pitorească, cu case, multe neetajate, înconjurate de grădini cu dalii, crizanteme şi trandafiri, cu o viaţă semipatriarhală între vecinii care se cunoşteau din copilărie. Ca medic, i-am tratat pe mulţi dintre cei care au fost dezrădăcinaţi din casele lor şi nu s-au mai putut împăca cu noul statut impus cu forţa.
Riguros, aproape până la obsesie, întocmai ca un cercetător de nivel academic, Petru Vintilă jr. se foloseşte de personajele sale pentru a face o lungă incursiune în istoria religiilor, a sistemelor filosofice, a tradiţiilor spirituale şi, la modul general, a întregii gândiri şi culturi umane înscrise sub semnul marilor înfăptuiri dar şi al dramelor, al nefericirii, ca şi al rarelor clipe de linişte. Cartea lui Petru Vintilă jr. este un memento mori care îndeamnă la meditaţie asupra măreţiei şi limitelor omeneşti, un adevărat fluviu balzacian de întrebări şi răspunsuri.
Cartea este în acelaşi timp un compendiu al culturii umane, văzută cu un ochi ager, meticulos şi lucid. Spre deosebire de tendinţa actuală de a trata orice subiect căutând să-i reliefeze doar umbrele – reale sau imaginare –, Petru Vintilă jr. se înscrie într-un realism pe care l-aş numi onest, corect şi responsabil.
Dincolo de istoria contradictorie a lumii, Petru Vintilă jr. ne oferă în acelaşi timp măsura talentului său prin imagini care se lipesc de retina sufletului. Iată doar două exemple : « … câteva icoane vechi, zgrăvite naiv, în tonuri pastelate le insuflau oaspeţilor osteniţi de drum un calm patriarhal şi o linişte de început de lume. » Sau : « … căldura sobelor aromea a mere și gutui păstrate pentru iarnă. » Mie îmi amintește de lectura « Cronicilor optimistului și pesimistului » ale lui G. Călinescu, în care doar câteva linii de condei te transportau instantaneu într-o lume a visării.
Rigoarea și participarea afectivă cu care descrie relicvele vechilor civilizații găsite pe meleagurile noastre (Cucuteni, Gumelnița, Hamangia – datate la 6-10 000 de ani) mie personal îmi spun foarte mult despre educația primită în familie și despre rădăcinile străbunicilor săi înfipte solid în acest sol, chiar dacă, probabil, unele semințe ar fi putut avea și alte obârșii.
Cartea se încheie într-o notă apocaliptică. Personal, vreau să cred nu în dispariția lumii, ci în sfârșitul unei mentalități, al unui mod de gândire absolut periculos. Dacă nu ne schimbăm modul de gândire, care este tributar unui realism naiv, vechi de când lumea, nu avem șanse de supraviețuire în condițiile în care este suficientă o singură apăsare pe buton pentru ca întreaga omenire să se transforme în scrum. Tocmai pentru a evita acest catastrofal final este nevoie de o nouă paradigmă, o Nouă Spiritualitate, în acord cu psihologia umană, cu biologia noastră și cu, dați-mi voie s-o spun, cu voința Universului. Universul ne vrea ființe vii prin care se experimentează pe sine, și nu tăcerea cenușii spulberată-n vânt.
Iată deci ce misiune are această carte : este o excelentă chemare la trezirea spirituală. Vă invit s-o citiţi cu răbdarea şi bucuria cu care Petru Vintilă jr. ne-a dăruit-o scriind.



O carte pe zi

Cronica lui Valentin Protopopescu la Radio România Cultural despre volumul lui Petru Vintilă jr., Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii

Uneori, aşchia nu sare departe de trunchi. Acest adagiu se confirmă 100 % în cazul lui Petru Vintilă jr., demn fiu al tatălui său, scriitorul şi plasticianul Petru Vintilă. Ca şi părintele lui, « juniorul » s-a consacrat drept un excelent grafician, pictor şi fotograf, iar acum, iată, la vârsta de 62 de ani, debutează cu roman, călcând şi în acest plan pe urmele înaintaşului. Cartea sa, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, subintitulată programatic « pseudoroman », apare la Editura Compania din Bucureşti.
Nu voi stărui asupra remarcabilei stilistici, uneori purtând patina străvechimii retorice pentru a reconfigura o atmosferă, una vai, pierdută azi, a bătrânului Bucureşti boieresc. De asemenea, nu voi sublinia agerimea şi acuitatea dialogului, detalii evidente cititorului avizat.
Acestea sunt instrumente pe care autorul nostru le stăpâneşte la perfecţie, semn că le-a exersat cu asupra de măsură decenii la rând, romanul său fiind de fapt un exerciţiu de stil şi de construcţie ce s-a consumat într-o mare unitate de timp, una care a presupus reluări şi reveniri, cizelări şi perfecţionări. Observaţia mea cronologistă este, de altfel, atestată şi de sumara bibliografie de la final, una de-a dreptul impresionantă, la rigoare doar faţa vizibilă a aisbergului, detaliu care reflectă fără doar şi poate complexanta erudiţie a scriitorului. Iar dacă voi spune că Petru Vintilă jr. este nepotul comparatistului şi mitanalistului Victor Kernbach, atunci orientarea şi miza demersului său devin încă şi mai transparente.
Deşi carte de ficţiune, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii serveşte ilustrării unei teorii cosmogonice şi civilizatorii, fără a cădea însă într-un tezism supărător, căci retorica şi vioiciunea auctorială salvează aceste rânduri de balastul unor teoretizări greoaie. Însă exact din acest motiv subtitlul de „pseudoroman” este unul integral justificat, căci istoria fabuloasă a personajului Lucia Ferescu stă ca pretext pentru ilustrarea viziunii OZN-iste dezvoltate de autor cu privire la originile şi ţelurile umanităţii. Da, despre civilizaţii extraterestre este vorba în romanul lui Petru Vintilă jr. şi despre interacţiunea istorică a acestora cu diferitele seminţii, culturi, epoci şi religii, pe care toți prezumaţii ET le-au inspirat.
Însă, atenţie, abordarea auctorială, deşi clar de tip speculativ-ipotetic, nu este una de almanah Anticipaţia, ci se bucură de greutatea intelectuală şi de substanţa unui distins comparatist şi metafizician. Pentru romancier, miza este deosebită, el face filosofie în sens ontologic, căutând o explicaţie plauzibilă pentru complexitatea derutantă a culturii şi civilizaţiei omeneşti de la începuturi şi până astăzi. Literatura de ficţiune devine, în acest context precis, doar un instrument, o cale pentru a elabora şi rafina o construcţie cosmogonico-ontologică la fel de pertinentă ca oricare alt edificiu ce explică naşterea şi evoluţia lumii pe căi cognitiv-speculative.
Aşa cum afirmă personajul central, Lucia Ferescu, « … civilizaţiile nonterestre… folosesc corpurile spirituale umane anume pregătite pentru a-şi perpetua şi perfecţiona speciile, ele fiind de multă vreme în imposibilitatea de a se reproduce pe cale naturală. Extratereştrii sunt cei care le-au indus oamenilor primitivi din preistoria noastră ideea existenţei unei lumi supranaturale, populată cu fiinţe misterioase, imateriale. Acesta este motivul pentru care religiile s-au impus ca sisteme logice. Asemănările între religii se datorează faptului că informaţiile transmise oamenilor prin revelaţie aparţin unui program unic, iar deosebirile sunt rezultatul firesc al diversităţii celor peste 70 de civilizaţii extraterestre care conlucrează la acel program. »
Nu am de unde să ştiu dacă autorul are sau nu dreptate, dar un lucru e sigur : romanul său, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, ţine de specia nobilă a thrillerului intelectual, cu nuanţe SF şi fantasy de cea mai bună calitate. În plus, pentru cititorii care iubesc Bucureştiul, aceștia au a descoperi în paginile semnate de Petru Vintilă jr. locuri, aspecte şi momente astăzi dispărute dar care au făcut cândva gloria şi farmecul unui oraş străvechi şi misterios.


Despre deschidere şi înţelepciune în politica externă

Doi înţelepţi şi cărturari români trec în aceste zile pragul vârstei de 90 de ani : istoricul Dinu C. Giurescu, la 15 februarie, şi diplomatul Mircea Maliţa, la 20 februarie. Ambii, membri ai Academiei Române, autori ai unor scrieri de referinţă “atingătoare”, cum ziceau istoricii mai vechi, la istoria modernă şi contemporană a ţării, dar şi cu deschideri de folos vital pentru viitorime. Nonagenarii de astăzi sunt prieteni de demult, cu toate că au avut căi diferite în viaţă ; cum observa, ca editor al lor, prozatoarea Adina Kenereş : “unul stătea pe creasta României, frecventa elitele conducătoare, organismele internaţionale şi o scenă globală”, iar celălalt, “ţintuit la baza muntelui, se străduia să supravieţuiască în rândurile elitei intelectuale de care tocmai se lepăda regimul în acei ani”. Dar fiecare pe frontul său de luptă, fie acesta în spatele uşilor capitonate ale cabinetelor secrete ale puterii şi pe culoarele (la propriu) politico-diplomatice sau în liniştea, aparentă sau nu, a mesei de scris ori a bibliotecilor şi arhivelor, au înţeles să-şi facă neîntrerupt misiunea faţă de ţară, chiar în împrejurări neprielnice sau ostile, până ce a venit, în sfârşit, libertatea, dar, odată cu ea, şi alte sfidări, primejdii şi perfidii.
Cu câţiva ani în urmă, la o vârstă încărcată de erudiţie şi experienţă personală fără egal, numele celor doi prestigioşi autori  s-au regăsit pe coperta unei cărţi care reconstituie, cu informaţie în mare parte inedită, dar mai ales cu învăţăminte pentru factorii de putere de la Bucureşti, o clipă astrală din istoria încă fierbinte a României. Dar câţi dintre noi au cunoştinţă de cartea “Zid de pace, turnuri de frăţie” (două versuri din Dosoftei), alcătuită de aceşti autori iluştri şi apărută în 2011 la Editura Compania ? Cartea rememorează, în esenţa ei, “etapa cea mai rodnică a diplomaţiei române post-1945” – cum o defineşte istoricul, un segment istoric caracterizat printr-un proiect şi o strategie politico-diplomatică menite să asigure, în ultimă instanţă, supravieţuirea  ca stat independent a României. Acest proiect nu se va regăsi însă niciodata ca atare, explicit şi în toată complexitatea sa, nici în arhivele, fie ele şi cele mai secrete, ale României sau ale vreunui alt stat ori serviciu de informaţii, fie el oricât de redutabil. De ce ? Pentru simplul motiv că acest proiect a fost gândit, elaborat, detaliat şi aplicat de câţiva lideri de vârf ai vremii (în primul rând Maurer, afirmă autorii cărţii), dar acest proiect de ţară a existat şi poate fi reconstituit, pentru a-l şti şi cei de azi, şi viitorimea. Este ceea ce au facut, de altfel, în cartea lor, cei doi academicieni.  “Respectând cerinţele şi limitele balanţei de forţe între Est şi Vest, diplomaţia română şi-a constituit un spaţiu de acţiune cu notabile rezultate, recunoscute de partenerii de dialog din URSS, China, Vietnam, India, din Europa de Vest, Canada şi Statele Unite ale Americii” – sintetizează istoricul.
Un trecut ce obligă a fi nu doar evaluat cu responsabilitate şi discernământ, fără bufeuri şi isterii politicianiste, ci şi folosit în buna şi vechea – totuşi – tradiţie a diplomaţiei româneşti. Complexa, cumplita, dramatica şi – încă – deconcertanta perioadă abia încheiată (la scara istoriei) dintre 1945 şi 1989, numită impropriu “perioada comunistă” sau a “regimului comunist” (care comunism, cât comunism ?), îşi asteaptă în continuare dreapta ei judecată, în toată bezna dar şi cu toate fascicolele sale de lumină, o evaluare pe cât de necruţătoare, pe atât de credincioasă adevărului (căci aşa-zisul “proces al comunismului” rămâne un simulacru penibil, cu tot girul prezidenţial obţinut).
La capătul evocării “deceniului deschiderii”, cu momentele sale dramatice (la care a participat direct pe partea politico-diplomatică), precum criza rachetelor din Cuba sau intervenţia din Cehoslovacia, diplomatul aşază o seamă de învăţăminte pentru cei ce fac şi vor face politica externă a României : convingeri ferm exprimate şi susţinute într-un dialog internaţional (din păcate) asimetric, dar evitarea tonului confruntaţional ; apărarea atributelor esenţiale ale statului ; dar şi transparenţa faţă de propriul popor atunci când se impun mari decizii de politică externă a ţării. După intrarea în NATO şi UE, apreciază diplomatul, Bucureştiul n-a mai performat corespunzător în politica externă şi “dacă lucrurile vor continua pe aceeaşi direcţie, în curând, în 10-15 ani, statul român şi societatea românească vor exista doar ca denumire, nu ca o realitate efectivă”.
O asemenea carte îşi cere reeditarea şi pentru celebrarea, şi în acest fel, a iluştrilor sărbătoriţi din acest moment, dar şi pentru că mesajul cărţii tinde să devină şi mai imperativ.

Sursa : Magna News,
19 februarie 2017


Foto atelier L. Waisman, circa 1910


//