OPINII IN
compania lui ...

luni 20 Mar 2017

Aşteptând alegerile din Franţa

Petru Romoşan       

Jamais deux sans trois ! „Ce s-a întâmplat de două ori se va întâmpla şi a treia oară !” Uimitoarele schimbări de direcţie pe care le-au realizat deja două dintre cele trei mari democraţii istorice, Marea Britanie şi SUA, opţiunea lor pentru protecţionism în dauna liberului-schimb, pentru întărirea naţiunii împotriva globalismului („America first !”, spune Donald Trump) nu puteau fi în nici un caz anticipate acum două decenii. Prognozele tipărite ale CIA erau pentru diferitele variante ale globalizării, de la pax americana la globalismul total, şi în nici un caz pentru protecţionism şi naţionalism.
După Marea Britanie şi SUA va veni Franţa cu ruptura ei. E greu de anticipat ce formă va lua ruptura Franţei cu globalismul şi cu Uniunea Europeană, dar e sigur că, până la urmă, probabil într-o piesă cu mai multe acte, Franţa, ea însăşi centru al unui imperiu încă viabil, se va duce lângă Marea Britanie, redevenita centrul Commonwealth-ului, şi lângă SUA, în continuare cea mai mare putere a lumii, revitalitază, a lui Donald Trump, şi nu va mai sta în penibila poziţie de subordonare de azi faţă de Germania expansionistă economic şi politic.
Deja un lucru cu totul ieşit din comun se poate observa cu ochiul liber în Franţa : atacul concertat şi de o extremă violenţă la favoritul de acum două-trei luni al alegerilor prezidenţiale, François Fillon, câştigătorul detaşat al „primarelor” dreptei şi centrului. François Fillon a fost cinci ani prim-ministrul Franţei, după ce fusese consilier, deputat vreo 30 de ani, de mai multe ori ministru, şi nimeni nu-i găsise nimic care să-l opună legii. Dimpotrivă, angajarea absolut legală a soţiei sale, Penelope, britanică de origine, ca secretară parlamentară a fost pentru el o formă inteligentă de a se feri de corupţie şi de asaltul lobby-ştilor. Deodată, i se inventează şi i se inventariază toate relele posibile. Populaţia ar putea reacţiona printr-un vot masiv în favoarea sa. Se va întâmpla asta ? Sau atacul la François Fillon îi deschide larg drumul la preşedinţia Franţei reprezentantei dreptei extreme, ultranaţionalistei Marine Le Pen ? Ca şi în România, să nu ignorăm realităţile din teren, mulţi actori ai lui deep state sunt naţionalişti. Ceilalţi candidaţi nu par să aibă vreo şansă, cu tot tărăboiul enorm făcut de mainstream-ul mediei hexagonale în avantajul lui Emmanuel Macron. Încă foarte tânărul Macron (39 de ani), fost consilier şi ministru al Economiei al actualului preşedinte socialist, François Hollande, fost angajat al Băncii Rothschild, pare să se bucure de o puternică susţinere din partea corporaţiilor şi a băncilor, şi este privit cu multă simpatie la Bruxelles şi la Berlin. Dar e foarte puţin probabil ca populaţia din provinciile foarte diverse ale Franţei, pauperizate dar ataşate de identitatea lor, să-l voteze pe programul său neoliberal şi universalist, de fapt, un „de toate pentru toţi”.
Oricare dintre concurenţii importanţi ai lui François Fillon – Marine Le Pen pentru Frontul Naţional (extrema dreaptă), Bernard Hamon (câştigătorul alegerilor primare la Partidul Socialist), Jean-Luc Mélenchon (extrema stângă şi Partidul Comunist Francez), Emmanuel Macron (independent, neoliberal, reprezentantul globaliştilor şi al unei bune părţi a „sistemului”) – ar câştiga alegerile ar fi în imposibilitatea de a încropi o majoritate stabilă în Parlament. Partidul Les Républicains al lui François Fillon este favorit net pentru câştigarea alegerilor parlamentare, care vor urma la o lună după cele prezidenţiale. Deci singurul care va putea alcătui o majoritate parlamentară şi va fi capabil să-şi impună programul e reprezentantul dreptei conservatoare, François Fillon. Bernard Hamon, reprezentând Partidul Socialist, vine după cinci ani de guvernare dezastruoasă a lui François Hollande, Manuel Valls şi a majorităţii socialiste.
În timpul celui de-al doilea război mondial, Franţa a avut doi lideri : mareşalul Philippe Pétain, la Vichy, care mergea cu Germania lui Hitler, şi generalul Charles de Gaulle, la Londra, care mergea cu britanicii şi americanii. Istoria lungă i-a dat dreptate lui de Gaulle. Din unghiul geopolitic, Franţa e un caz aparte. E şi o putere de uscat, ca Germania, dar prin lungile ei coaste – la Mediterana, la Atlantic şi la Marea Mânecii – e şi o putere de apă, maritimă, ca Marea Britanie, SUA şi Japonia. Ca şi în trecut, după ce a flirtrat îndelung cu teoria cuplului franco-german, considerată de altfel irelevantă în Germania, Franţa va alege, foarte probabil, din nou compania marilor democraţii occidentale.
E de anticipat că după cele două rânduri de alegeri, prezidenţiale în aprilie-mai şi parlamentare la foarte scurt timp, şi Franţa va schimba fundamental macazul. Dar cel mai probabil o va face în mai multe etape, punând astfel, cum numai ea ştie să o facă, la grea încercare nervii birocraţilor din diverse cancelarii.


luni 13 Mar 2017

România cu două sau cu mai multe viteze ?

Petru Romoşan       

Cum se poate explica fierberea în care a intrat UE în apropierea declanşării efective a Brexit-ului ? Evident, cea mai mare noutate e dispariţia aproape completă a SUA de pe scena politico-economică europeană. Mai ales după alegerea lui Donald Trump la preşedinţia americană. Deja începând din al doilea mandat Obama SUA se retrăseseră sensibil din afacerile europene. Iar Germania, singura mare beneficiară a construcţiei europene şi mai ales a introducerii monedei euro (de fapt, vechea marcă germană !), nu era încă pregătită să preia la vedere conducerea imperiului european şi să lanseze etapa următoare, aceea a statului federal european. Franţa pare incapabilă să-şi mai afirme o politică proprie, preşedintele francez – mai întâi Sarkozy şi acum Hollande – pare să accepte rolul de vicecancelar şi să ia lumina şi ordinele de la Berlin.
De ce apropiata ieşire a Marii Britanii din UE este resimţită în establishment-ul din Germania, Franţa, Olanda, Luxemburg ca un mare şoc ? Marea Britanie nu făcea parte din Zona Euro, avea în continuare lira sterlină şi nu se găsea în Spaţiul Schengen, deci încă avea controlul frontierelor proprii, al circulaţiei persoanelor, al capitalurilor şi al mărfurilor în general. Plecarea Marii Britanii, cu o contribuţie anuală de 9 miliarde de euro la bugetul comunitar, e descrisă ca un cataclism pentru UE. De fapt, Germania reuşise, la câţiva ani de la lansarea monedei euro, să-i transforme în subalterni pe principalii săi concurenţi din Europa, Franţa şi Marea Britanie. Atât Franţa, cât şi Regatul Unit au armate complete, foarte puternice. Germania nu are o armată care să conteze, deşi este un mare producător şi exportator de arme. În plus, prin Regatul Unit, releul cu marea economie americană era mult mai funcţional pentru Germania. Marile investiţii în UE se făceau cel mai adesea prin City-ul londonez. Fără Marea Britanie, enorma piaţă unică europeană devine mult mai provincială, mai izolată, mult mai la îndemâna Rusiei, ea însăşi o mare putere militară şi principala posesoare de resurse prime pentru economia germană. Fără Marea Britanie, care reprezenta cureaua de transmisie principală, influenţa americană asupra UE scade semnificativ.
Cele două mari succese ale clasei politice româneşti de tranziţie, integrarea în NATO şi în UE, se transformă sub ochii noştri în două posibile catastrofe cu urmări imprevizibile, unele foarte periculoase. „Europa apărării”, pusă recent pe tapet de Germania şi Franţa, în special în avantajul economic al Franţei, care e o mare putere nucleară şi are o armată capabilă să suplinească NATO-ul american pentru Europa, ne anunţă sfârşitul NATO aşa cum îl cunoaştem azi. De exemplu, România nu va putea cotiza simultan la „Europa apărării” şi la NATO. Donald Trump şi administraţia sa nu se vor mai opune proiectului de apărare franco-german. Pentru că pur şi simplu SUA nu mai au mijloace să se opună. Germania şi Franţa au înţeles că Regatul Unit şi SUA au abandonat deja Europa continentală. Pentru a o ţine aproape, ca să nu urmeze exemplul Regatului Unit, Germania îi va ceda Franţei, pentru o lungă perioadă, rolul de protector militar al Noii Europe.
Noua Europă ? Cea cu două viteze, cu bogaţii din Nord şi cu săracii periferici din Sud şi din Est ? Germania a trecut recent, prin vocea lui Jean-Claude Juncker, în viteza a cincea la construcţia imperiului său european. Instrumentul prin care a reuşit să îngenuncheze de câţiva ani buni Franţa şi Italia, ţări fondatoare ale Comunitaţii Europene, e chiar moneda euro, euro-marca. O monedă pentru un întreg continent, fără stat, fără Constituţie, fără armată proprie (sub umbrela protectoare NATO), fără politică fiscală comună şi unic ministru de Finanţe, fără o politică externă unică şi fără puternice servicii secrete proprii. Dar toate aceste ingrediente care dau viaţă unui stat, unui imperiu, şi deci şi monedei emise, le are Germania. Mai puţin armata. Dar armată solidă, serioasă are azi Franţa. Iar Germania a adăugat la construcţia proprie Franţa pentru a avea o populaţie suficient de numeroasă, o economie suficient de întinsă şi consistentă în competiţia cu celelalte puteri cu impact global (SUA, China, Japonia, India, Rusia, Coreea de Sud, Brazilia, Turcia, Republica Sud-Africană). Cuplului franco-german i s-au adăugat Olanda şi ducatul-bancă Luxemburg, şi nucleul viitorului imperiu a fost gata !
Uniunea Europeană nu a fost gândită ca o casă de binefacere sau ca un pension pentru ţări fără o minimă tradiţie democratică, lipsite de politicieni patrioţi, competenţi, luptători, ci exact pe dos, în interesul Centrului. Uniunea Europeană a fost concepută ca un imperiu colonial, dar nu în Africa sau în Oceania, ci la doi paşi, în Europa de Sud şi în Europa de Est. „Europa este China Germaniei”, spune demograful francez Emmanuel Todd. Cu alte cuvinte, ce a fost China pentru SUA în ultimii 20 de ani e astăzi Europa pentru Germania. La a treia ei încercare de a-şi face imperiu, Germania pare să reuşească.
Ce se va alege de România ? Multe Casandre discrete din cancelariile europene avansează varianta cea mai rea : Europa se va opri la Braşov, la Munţii Carpaţi. Dincoace de Carpaţi se va trece la viteza a doua de integrare sau poate chiar mai rău. În Muntenia, la Deveselu şi la Mihail Kogălniceanu, lângă Constanţa, avem baze americane. Americanii nu vor renunţa prea uşor la aceste avantaje câştigate. Nu imediat în orice caz. În ceea ce priveşte Moldova, Vladimir Putin i-a arătat preşedintelui Basarabiei, Igor Dodon, harta Moldovei Mari. Există nişte înţelegeri care nu ne sunt cunoscute între Germania, SUA şi Rusia ? Sau se va negocia curând ?
Rămânem cu multe întrebări fără răspuns. De pildă, cine ne-a împiedicat în ultimii 27 de ani să facem şosele adevărate care să lege Transilvania de Muntenia şi Moldova ? Sau chiar Muntenia de Moldova ? Dacă Europa se desface concentric, cum rămâne cu activele majore pe care am fost obligaţi să le cedăm unuia sau altuia pentru a fi acceptaţi în UE ? De exemplu, pentru că după Brexit e şi ironic, am cedat Marii Britanii combinatul de la Galaţi. Regina Elisabeta l-a protejat pe lângă guvernele României pe tristul său văr, regele Mihai. Acum că Marea Britanie părăseşte UE, cum rămâne cu cadourile „de nuntă” deja concedate ? Şi dacă Germania Federală va reuşi până la urmă să pună pe picioare o Europă Federală, cum se face că noi, românii, avem cea mai tembelă clasă politică din toată istoria noastră de la 1848 până azi ? E o întâmplare sau forţe obscure, externe şi interne, ne-au adus în această dramatică situaţie ? Singurul lucru sigur e că România are deja un preşedinte german ales la fix.


luni 6 Mar 2017

O Europă Federală sau nimic

Petru Romoşan       

Ce i-a apucat zilele trecute pe şefii Uniunii Europene, pe Jean-Claude Juncker în primul rând, dar şi pe liderii Germaniei şi Franţei, să lanseze propunerea unei Europe cu două viteze, cu mai multe viteze, à la carte, cu geometrie variabilă ? Periferiile sudice şi estice ale noului Sfânt Imperiu Romano-German (cel „vechi” a supravieţuit o mie de ani, până când Napoleon i-a dat lovitura fatală, cu campaniile din Prusia şi Polonia din 1806-1807) au luat foc. În discuţii, evident. Se spun prostii care de care mai gogonate, unele involuntare, altele manipulatoare. Mai ales la Bucureşti. Pentru că factorii răspunzători de chestiunea UE sunt prea puţin vorbitori de limbi europene, habar n-au de istoria Uniunii şi cu atât mai puţin de cea a Europei Occidentale, dar trag din postura lor foloase colosale şi cu totul nemeritate. Avem experţi şi „spioni” la Bruxelles, Strasbourg şi în principalele capitale vest-europene care au ajuns acolo numai prin pile, prin şmecherii, prin corupţie. Cei mai „descurcaţi” sunt europarlamentarii, cu pensii mari la cheie. Competenţele lor sunt destul de puţin cunoscute.
În fapt, Jean-Claude Juncker a lansat o vastă operaţiune de propagndă înaintea summit-ului din 25 martie de la Roma pentru aniversarea a 60 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma. Scopurile mari ale vastei operaţiuni de propagandă în care presa europeană s-a lăsat prinsă naiv sau coordonat par a fi două. Primul e acela de a încurca opinia publică din Marea Britanie după decizia ţării de a părăsi Uniunea. UE încearcă încă să ţină legat Regatul Unit fie şi numai prin contracte minimale de tip a doua viteză. Aşa cum îşi dorea David Cameron înainte de votul pentru Brexit. Cele cinci variante propuse de Jean-Claude Juncker sunt doar părţi ale aceluiaşi program care vizează un scop măreţ : Europa Federală. Acest al doilea obiectiv al operaţiunii propagandistice este cel cu adevărat urmărit de nucleul dur al UE. Într-o eventuală viitoare Europă Federală, toate cele aşa-zise cinci variante pentru Europa vor fi puse simultan în practică. Ce va fi valabil pentru Berlin şi Paris va fi ceva mai puţin valabil pentru Giurgiu şi Tulcea.
De ce proiectul Europei Federale ? Pentru că e singurul care mai poate salva moneda euro, atacată din toate părţile. În special de cei mai serioşi economişti. O monedă care nu are în spate o organizare statală, o Constituţie, o armată proprie, o diplomaţie independentă şi servicii secrete puternice nu poate rezista la infinit. Dar liderii europeni nu pot pune direct pe masă această unică „variantă”. Au început prin a-i jigni grav pe periferici cu multiplele viteze, cu cercul al doilea de integrare, pentru ca aceştia să se ceară singuri în noua construcţie federală condusă de un centru puternic, cum e azi cel constituit din Germania, Franţa, Olanda şi Luxemburg. Acest nou Imperiu, foarte asemănător cu cel Bizantin, mai ales dacă e comparat cu cel american, care are toate trăsăturile Imperiului Roman de Apus, a luat recent viteză sub ameninţarea propriei descompuneri, legată de ficţiunea numită „euro”. Fără schimbări structurale majore, moneda euro va fi abandonată de mai multe ţări şi întreaga construcţie începută acum 60 de ani se va prăbuşi în marasm.
Adevărata discuţie pe care trebuie să o poarte decidenţii momentului de la Bucureşti este dacă ne cedăm integral sau nu suveranitatea în favoarea Berlinului şi Parisului. Sau, mă rog, a Strasbourg-ului sau, de ce nu, a Bruxelles-ului. Singura organizare trainică pentru moneda euro e cea federală, pe modelul statului federal american sau al Federaţiei Ruse. Liderii români care vor să aleagă proiectul Europei Federale trebuie să-şi amintească psihodrama greacă din 2015, când premierul Alexis Tsipras, nou ales pe un program de mândrie naţională, de suveranitate, a fost adus în câteva luni, împotriva unui vot la referendum, în situaţia de a accepta diktatul Troicii. Sau să înţeleagă atacurile la care sunt supuşi acum în Franţa principalii candidaţi la preşedinţie, François Fillon şi Marine Le Pen, precum şi felul în care este susţinut tânărul globalist (39 de ani) Emmanuel Macron, toate legate de o evidentă pierdere a suveranităţii Franţei. A fi la periferia imperiului european, noul Sfânt Imperiu Romano-German, poate fi însă pentru România şi un avantaj. Dacă vom şti să-l valorificăm. Sau poate mai bine ne vom îndrepta spre opţiunea Vişegrad sau chiar spre un proiect ideal de Elveţie a Estului. Dar suntem noi azi capabili să ne luăm soarta în mâini ?


luni 27 Feb 2017

Spre un Euro-exit general ?

Petru Romoşan       

O „Europă cu două viteze”, o „Europe à la carte” (ca la restaurant) sau o „Europă cu geometrie variabilă” ? Ce refuzau zgomotos ieri liderii importanţi ai Europei Occidentale, adică numai în urmă cu 5-6 ani, acceptă şi promovează azi cu o comică, falsă înţelepciune. Europa avea şi ieri, are şi astăzi cel puţin două viteze. Avem Zona Euro şi Spaţiul Schengen, şi avem ţări care au încă monede naţionale şi ţări care sunt în afara Spaţiului Schengen. Despre ce vorbeşte azi Jean-Claude Juncker, acelaşi care respingea violent acum câţiva ani orice discuţie despre o Europă cu două viteze ? Capul UE vorbeşte, aparent fără să-şi dea seama, despre destrămarea organizaţiei, ba chiar o provoacă involuntar, iresponsabil. Şocul Brexit-ului va produce în cele din urmă un Euro-exit general ?
Ţara care poate pune cu o singură viteză cruce Uniunii Europene este Franţa, liderul secund al Uniunii. Iar Marine Le Pen, aflată azi în fruntea sondajelor pentru primul tur al prezidenţialelor franceze din aprilie, a promis un referendum pentru ieşirea ţării sale din UE. Nu e exclus nici ca, înaintea Franţei, să abandoneze UE ţările cu cele mai mari probleme economice şi financiare, ca Grecia şi Italia, probleme cauzate chiar de UE şi mai ales de moneda ei. Dar şi noua preşedinţie americană a lui Donald Trump a început să dea o substanţială mână de ajutor la destrămarea UE. Noua echipă de la Casa Albă are un exemplu viu pentru a arăta ce înseamnă globalismul, liber-schimbul fără limite, iar Bruxelles-ul pare a fi capitala unui nou „imperiu al răului”. Uniunea Europeană a luat locul Uniunii Sovietice în imaginarul colectiv al celor ce încă mai cred în naţiune şi susţin protecţionismul raţional. Un al Treilea sau al Patrulea Reich, pentru că UE începe să fie identificată de toată lumea drept Noul Imperiu German de Apus, de Răsărit, de Centru şi de Sud, adică un imperiu de vreo 450 de milioane de suflete după ieşirea Marii Britanii.
Europa cu mai multe viteze e o ameninţare clară la adresa ţărilor membre din estul Europei. După ce au fost spoliate de activele majore, de mâna de lucru tânără şi calificată, şi transformate în pieţe de desfacere de mâna a doua, ţările din Est vor primi şi statutul de colonie a Germaniei, Franţei şi Beneluxului, iar votul lor va fi doar unul consultativ, adică apă de ploaie. Ce-i drept, se va oficializa astfel situaţia de fapt de ieri şi de azi. Aroganţa imperială a Germaniei, Franţei, Olandei şi a micului ducat Luxemburg, aroganţă care a forţat Marea Britanie să părăsească Uniunea, ni se afişează acum în toată splendoarea ei. Liderii germani şi francezi, împreună cu Jean-Claude Juncker, contează pe frica ţărilor din estul Europei de Rusia şi neîncrederea în preşedinţia lui Donald Trump pentru a rămâne în UE chiar şi cu noile aranjamente umilitoare pe care le vor propune încă de anul acesta, anul aniversării a 60 de ani de la înfiinţarea organizaţiei.
Deşi lipsită de o clasă politică responsabilă şi matură, România e totuşi norocoasă pentru că are încă o monedă naţională şi pentru că are încă frontiere controlate (adică nu este în Spaţiul Schengen). Toate umilinţele de ieri ne pot asigura independenţa şi suveranitatea de mâine. Dar se preocupă cineva în ţara noastră de un plan post-UE, căci realitatea începe să semene din ce în ce mai mult cu un proiect post-UE ? Cum scăpăm de actualii decidenţi de la Bucureşti, slugarnici, mărunţi şi fixaţi într-un trecut dispărut de mult ?


luni 20 Feb 2017

Membri UE şi NATO, dar foarte nefericiţi

Petru Romoşan       

Nu există om public român – politician, ziarist, intelectual – care să nu fi declarat măcar o dată că România are în ultimii 27 de ani, „democratici”, după decembrie 1989, două mari realizări : acceptarea ei în NATO şi în UE. Aşa să fie ?
Mai întâi merită să subliniem : cele două decizii istorice nu îi aparţin poporului român. Nu îmi amintesc să fi avut vreun referendum pe cele două teme (nu-i nimic, Traian Băsescu şi Klaus Iohannis au organizat şi vor organiza referendumuri fără nici un rost, din capriţ). Cele două hotărâri istorice îi aparţin Sistemului şi au fost implementate cu ajutorul unor campanii de propagandă fără egal. Propaganda a fost organizată de la Washington, Berlin şi Bruxelles, cu acordul deplin al Sistemului intern, devenit mieluşel din câine turbat. Mai e nevoie să descriem Sistemul („statul”, „Securitatea”, „binomul”, „Republica procurorilor”, „instituţiile de forţă”, ministerele fundamentale, plus politicienii corupţi, interfeţe palide ale adevăratului Sistem) ? Cele două hotărâri „istorice” au fost luate numai în interesul Sistemului. Ca să se apere de populaţia pe care o fură şi o terorizează de 70 de ani. Să aibă aliaţi puternici şi credibili, să aibă unde să se ascundă, ei şi banii lor. Să aibă unde să facă odraslele lor şcoli bune, şcoli care nu mai există în România. De fapt, Sistemul a recunoscut la lumina zilei că nu se descurcă singur. Ca elveţienii, de exemplu. Pentru că Sistemul e majoritar compus încă din 1945 din incapabili, rebuturi, corupţi, retardaţi, ticăloşi irecuperabili, criminali etc.
Odată cu venirea lui Donald Trump la Casa Albă, NATO nu mai e ce-a fost. Şi nu din vina lui. În 8 ani de preşedinţie, Barack Obama nu a reuşit să scadă datoria faraonică a SUA. Dimpotrivă, aproape a dublat-o („President Obama has almost doubled our national debt to more than $19 trillion, and growing„, a zis Trump – adică a preluat SUA, în 2009, la o datorie de 10,6 mii de miliarde de dolari şi a adus-o, în iulie 2016, la una de 19,4 mii de miliarde). E doar un motiv printre altele pentru care Barack Obama poate fi considerat unul dintre cei mai slabi preşedinţi din istoria ţării sale. Şi el venea după două mandate nefericite ale lui George W. Bush… Să revenim. NATO e azi o organizaţie pusă serios sub semnul întrebării. Singura ştire bună e că guvernul PSD a alocat în bugetul pe 2017 2 % pentru cheltuielile militare. Dar România nu va putea salva NATO (!). O organizaţie depăşită, “obsoletă”, cum a spus cu sinceritate şi bazându-se pe informaţii verificate Donald Trump în recenta campanie electorală. Iar zilele trecute, la întâlnirea de la München a NATO, John McCain, fost candidat republican la preşedinţia SUA şi şeful “războinicilor”, al “uliilor” de la Washington, a făcut câteva declaraţii brutale : “Make no mistake, my friends : These are dangerous times…” – “Nu vă lăsaţi înşelaţi, prieteni : trăim vremuri periculoase…”. Sau : “Even now, when the temptation to despair is greatest, I refuse to accept the end of the West.” – “Chiar şi acum, când tentaţia de a dispera e pe culmi, eu refuz să accept sfârşitul Vestului.” Între timp, Regatul Unit va pleca din UE, iar Marea Britanie este, alături de Franţa, statul european care are o armată adevărată. Prin plecarea Marii Britanii, implicarea NATO în protejarea UE va fi diferită. Adio UE ! Adio NATO !
Mediocritatea catastrofală a elitei politice şi birocratice româneşti se poate observa cu ochiul liber când vine vorba de Euro. Foarte contestată în Franţa şi Italia, ca şi în toată Europa de Sud, moneda Euro continuă să fie un mit intact pentru decidenţii români, între alţii şi pentru guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, o relicvă a epocii Ceauşescu, educat la ASE-ul epocii dar preluat de instituţiile globaliste (Clubul de la Roma, Trilaterala, Bilderberg, FMI, Banca Mondială etc.). Fără îndoială, cele mai afectate în acest moment de moneda prea abstractă Euro sunt Franţa, Italia şi ţările europene sudice. Dar şi ţările care se tot pregătesc să adere la Euro, ca România, care menţin un curs mult prea ridicat, asfixiant, monedei naţionale. Euro a fost un costum anume croit pentru exporturile industriale germane în Europa. Fără nici o legătură cu tradiţia din sudul Europei, dar nici cu cea a Franţei, de a-şi devalua, deprecia oportun moneda atunci când economia reală, crizele, şomajul o cer. Chingile severe ale euro-mărcii, împreună cu politica dură şi iresponsabilă de austeritate dusă de liderul european Germania, s-au dovedit fatale pentru ţările din sudul Europei şi în egală măsură pentru ţările periferice ale Europei. Germania şi-a consumat cu mare plăcere toate beneficiile construcţiei europene dar pare complet incapabilă să-şi asume şi responsabilităţile care îi revin liderului UE.
În 2017 şi 2018, UE şi mai ales Euro vor fi puse la grea încercare. Diluarea NATO şi abandonarea Europei Occidentale vor fi, în sfârşit, vizibile pentru toată lumea. Dar clasa conducătoare din România nu citeşte nici măcar presa străină relevantă. Habar n-are că în ultimul deceniu lumea s-a schimbat în jurul ei. Şi-a găsit oportunist un preşedinte neamţ tocmai acum când Germania e contestată de peste tot. În Europa, dar şi în America de Nord. Sistemul din România e foarte îmbătrânit, depăşit, dar respectă cu sfinţenie opţiunile făcute în urmă cu 10-20 de ani : România merge disciplinat aliniată pe Germania.
Care sunt beneficiile pe care le-a adus ţării noastre aderarea la UE, în afara protecţiei-beton obţinută de oamenii Sistemului ? Peste 4 milioane de români pe drumuri, dintre care mulţi doctori, ingineri, matematicieni, oameni supracalificaţi, dar şi oameni tineri şi oameni harnici. Defrişarea sălbatică a pădurilor româneşti, distrugerea biosistemului care a ţinut în viaţă, în orice condiţii, geniul naţiunii noastre. Fără pădurile bătrâne, cu biotopul lor bogat (care se reface în multe sute de ani, nu printr-o simplă reîmpădurire), nu vom mai avea nici olimpici la matematică-fizică, informatică, economie, chimie, nici mari sportivi şi nici o populaţie sănătoasă. Sistemul a cedat pe nimic, în afară de interesul său de protecţie şi lamentabile avantaje de corupţie, majoritatea activelor importante ale solului şi ale subsolului. A dat liber la vânzarea pământului. Nu avem infrastructură, sănătatea şi educaţia au decăzut dramatic, cultura şi presa practic au dispărut. Marea problemă a zilei pentru toată ţara a devenit cea a noilor puşcării şi a amenzilor pe care urmează să le încasăm de la UE. Ce am primit în schimb ? Fonduri structurale europene pe măsură ? Nein ! Am primit DNA, SRI şi cele mai extinse arestări din Europa. Am căpătat şi cele mai înflăcărate discursuri găunoase despre democraţie, stat de drept, justiţie. Ca pe vremea lui Lenin !
Ce face Sistemul acum ? Disperat, dezorientat, pe marginea prăpastiei, Sistemul face ce ştie dintotdeauna : îşi trimite trâmbiţele şi toboşarii atitraţi şi bine plătiţi pe televiziuni şi în presă să-i preseze pe intelectuali, pe specialişti să furnizeze proiecte şi liste de oameni de valoare care să salveze încă o dată coşmelia. Ca de obicei, vrea să scoată la suprafaţă ideile utile dar mai ales pe cele periculoase pentru el însuşi şi să identifice oamenii care-l pot pune în dificultate. Ca să-şi lichideze încă o dată oponenţii şi să se eternizeze fericit. Deocamdată nu se întrevede nimic bun pentru ţara noastră. Decât falimentul general al Sistemului, vetust şi amatoristic, care se autogenerează în forme mereu adaptate contextului de la începutul ocupaţiei sovietice şi până azi, în perfectă simbioză cu alte puteri străine de ocupaţie, numite elegant şi respectuos UE şi NATO.

 


luni 13 Feb 2017

Neocomuniştii sau neolegionarii ?

Petru Romoşan       

Imediat după ce s-au încheiat alegerile parlamentare din decembrie 2016 s-a declanşat campania prezidenţială pentru 2019. Ostilităţile au fost deschise de preşedintele în funcţie, Klaus Iohannis, care s-a opus prin toate mijloacele numirii unui nou guvern. Deşi PSD-ul, condus de Liviu Dragnea, câştigase alegerile fără drept de apel şi, împreună cu micul partid ALDE, zis liberal, al lui Călin Popescu Tăriceanu, avea o majoritate confortabilă în Parlament. După ce s-a încropit, cu îmbrânceli şi înjurături, noul guvern, a început cu adevărat războiul politic. Klaus Iohannis, preşedinte, deci primul chemat să respecte legile ţării, a participat la o manifestaţie neautorizată în Piaţa Universităţii, anti-PSD şi Dragnea, şi i-a încurajat pe tinerii manifestanţi să încalce mai departe legea. Cu televiziunile după el.
A fost apoi rândul lui Dragnea. Şi-a pus la treabă prim-ministrul marionetă şi guvernul său de paie să fabrice o ordonanţă de urgenţă care sa-l spele direct şi personal de condamnarea anterioară şi de condamnările viitoare. Pe el, dar şi pe numeroşii lui acoliţi, din toate partidele, din puşcării sau în curs de a ajunge acolo. Oricât încearcă propaganda PSD să spună că negrul e alb şi albul e negru, în această privinţă, manifestanţii din ultimele două săptămâni, uneori până la suta de mii, au toată dreptatea.
Klaus Iohannis a revenit şi a ţinut în Parlamentul aproape gol un discurs violent, nedemocratic, instituindu-se ca proprietarul unic al dreptăţii, justiţiei, adevărului, democraţiei şi poporului, „dragilor”, care amintea de conferinţele legionare. De fapt, Klaus Iohannis provine din Forumul Democrat German din România (FDGR), care este moştenitorul moral dar, după informaţii recente (Radu Golban), şi succesorul imobiliar al Grupului Etnic German (Nationalsozialistische Arbeiterpartei der Deutschen Volksgruppe in Rumänien). Taberele, una foarte la stânga, neocomunistă, deci totalitară, şi una foarte la dreapta, postlegionară, deci tot totalitară (singura moştenire reală lăsată de partidele interbelice vine de la Legiune – chiar PCR a folosit masiv sub Ceauşescu această resursă).
Se impune aici o paranteză mai lungă. La sfârşitul anilor ’60, Securitatea comunistă a început recrutarea pe scară largă a foştilor legionari stabiliţi în Spania, Statele Unite şi Italia. Cei mai mulţi se găseau în Spania şi-i aveau ca lideri pe Horia Sima (capul istoric al partidului) şi pe celebrul scriitor Vintilă Horia ca intelectual remarcabil de dreapta. Adrian Păunescu a fost trimis să-l „recruteze” pe Mircea Eliade la Chicago. Rezultatul a fost pe dos : Adrian Păunescu s-a întors fără Mircea Eliade dar proamerican. În anii ’70, Edgar Papu devenea, cu voie de la partid, apostolul protocronismului. Foştii legionari, mult mai experimentaţi în politică şi oameni cu carte, îi recrutaseră ei pe tinerii securişti : „Căpitane, nu fi trist, Garda merge înainte cu Partidul Comunist !” Tinerii securişti de ieri sunt maeştrii securiştilor mai tineri de azi. Mai e de amintit şi ruptura produsă chiar în familia lui Ceauşescu. El devenise un comunist ultranaţionalist sub influenţa legionarilor (aşa a devenit Ceauşescu naţionalist !), iar ea, Elena, Cabinetul 2, rămăsese stalinist-leninistă şi moscovită sub puternica influenţă a prietenei sale Gizela Vass.
PSD, moştenitorul FSN alături de PD, moştenitorul PCR, nu reuşeşte nicicum să iasă de sub umbra comunistă care-l urmăreşte până azi. Dar iată că şi dreapta românească, după peripeţiile şi eşecurile patente ale urmaşilor partidelor istorice, ţărăniştii şi liberalii (despre PNL, după fuziunea cu partidul neosecurist PDL, se poate vorbi tot la timpul trecut), prin manifestaţiile maximaliste din Piaţa Victoriei, cu marşuri ameninţătoare la sediul PSD, la CNA, la Ministerul Justiţiei, la Avocatul Poporului, începe să amintească periculos de anii ’30 şi de mândrul Căpitan. Noul Şef se cheamă azi Klaus Iohannis, a trecut, după procese câştigate, în proprietatea Forumului Democrat German din România activele fostului Grup Etnic German şi, împreună cu adunătura vociferantă PNL (PNL+PDL) şi noul ciudat partid creat de forţe obscure USR, a mutat politica în stradă, iar Parlamentul României e folosit ca dormitor de nişte zurbagii (parlamentari totuşi).

continuare »


luni 6 Feb 2017

Războiul Partid-Securitate

Petru Romoşan       

Războiul dintre Partid (azi PSD-Liviu Dragnea) şi Stat, de fapt Aparatul Represiv, Securitatea Nouă (preşedinte, partide prezidenţiale de opoziţie bătute măr în alegeri – cu Raluca Turcan, după Alina Gorghiu, şi Nicuşor Dan pe post de lideri providenţiali –, SRI, SIE, celelalte servicii, DNA, Parchetul general, ÎCCJ, CSM etc.), războiul deci continuă, va continua pentru câteva zile, dar forţele sunt, evident, inegale. Deşi PSD-ul a câştigat categoric alegerile. Dar alegerile au relevanţă doar în democraţie. Este România o democraţie sau un stat de drepţi, militarizat, în civil ? O mare porcărie pe capul Securităţii noastre patriotice : e obligată de relaţiile strânse cu partenerii occidentali, loviţi de damblaua democraţiei, să fabrice câteva partide aşa-zis democratice. O belea fără sfârşit ! E limpede deja : victoria Securităţii asupra Partidului şi alegătorilor săi va fi totală, se poate lăsa chiar cu miniştri arestaţi, nu numai demişi, printre care chiar tânărul şi neexperimentatul prim-ministru.
Securitatea Veche a desfiinţat Partidul Comunist Român şi, sprijinită de sovietici, i-a împuşcat pe Ceauşeşti. Nicolae Ceauşescu era liderul Partidului. Securitatea Veche a inventat, „din cuţite şi pahară”, într-o şedinţă, Partidul Democratic Nou – CPUN. Din oameni de încredere ai Securităţii, ofiţeri, acoperiţi, colaboratori, informatori. CPUN-ul a fost alcătuit sub atenta supraveghere a Securităţii. Securitatea a inventat de fiecare dată un singur partid, pentru că două ar fi creat, nu-i aşa, dezordine. Din când în când, Partidului i se urcă la cap şi începe să creadă că el conduce ţara, iar Securitatea ar trebui, conform Constituţiei şi legilor (vorbe de dânşii inventate…), să i se subordoneze şi, nu-i aşa, doar să informeze Partidul. Total greşit ! Iar dacă Partidului îi mai dă prin capul prost să şi taie din fondurile mereu în creştere ale Securităţii, se sinucide, îşi semnează condamnarea la moarte. Ceea ce se întâmplă chiar acum.
Cine a urmărit atent manifestaţiile din Piaţa Victoriei, impresionante într-adevăr, va fi observat că o bună parte dintre participanţi sunt oameni relativ tineri, cu şcoală şi bine îmbrăcaţi. O adevărată clasă medie europeană. Cine a avut acces la şcoli bune şi la un trai relaxat în ultimii 20 de ani ? E uşor de presupus că majoritatea acestor oameni tineri nu sunt decât urmaşii fostei Nomenclaturi Comuniste, ai Aparatului Represiv şi ai Propagandei. Au făcut studii bune, în ţară şi în străinătate, au locuinţe decente şi lucrează fie în Aparat, fie la multinaţionale. Unde au fost aceşti manifestanţi în timpul guvernării autoritare a lui Adrian Năstase ? Nu e manifestaţia lor întârziată cu vreo 15 ani ? Erau la studii înalte, părinţii îşi puneau la adăpost bunurile şi câştigurile, alţii îşi căutau slujbe bine plătite, la stat sau în privat. Pe vremea guvernării discreţionare a lui Adrian Năstase nu erau ei interesaţi de manifestaţii revoluţionar-burgheze. Acum această încă subţire clasă medie vrea să-şi cumpere ieftin şi o conştiinţă curată. Tinerii vor să uite pentru totdeauna experienţele comuniste sau securiste vechi (taxate sau netaxate de CNSAS) ale părinţilor şi bunicilor lor. Ei sunt deja europeni şi prooccidentali. Pe ei îi interesează doar viitorul (fără clarificarea trecutului). Şi nu au dreptate ?
O altă ruptură gravă a societăţii româneşti e cea dintre globalişti (născuţi în regimul Băsescu, cel cu Licuriciul) şi naţionalişti, de origine mult mai recentă, sub influenţa Brexit-ului, a decăderii UE şi a alegerii lui Donald Trump în America. Sunt, probabil, două ficţiuni care se ciocnesc violent. Cele două opţiuni sunt pe cât de exclusiviste, pe atât de inconsistente. Pentru că România devastată de azi, de la furtul de creiere şi mână de lucru calificată şi necalificată din partea ţărilor potente ale UE la distrugerea pădurilor româneşi de către aceiaşi occidentali compact egoişti, România pe care ar trebui s-o apere naţionaliştii e pe cale de dispariţie. Pe de altă parte, noii fanatici globalişti, internaţionalişti, nu prea vor să audă că euro şi UE sunt, la rândul lor, pe cale de dispariţie. Cum nu vor să audă că în SUA a fost ales un preşedinte cu aură de antisistem pe care şi ei l-ar vrea debarcat urgent.
Şi poate trebuie să ne întrebăm şi unde au fost aceşti încă tineri manifestanţi în monstruoasa epocă Băsescu ? Epoca Băsescu ? Da, atunci când au plecat din România milioane de tineri şi mai puţini tineri fără părinţi nomenclaturişi sau securişti, chiar la îndemnul iresponsabilului preşedinte securist. Oameni cinstiţi, harnici, fără pedigree totalitar şi-au abandonat ţara ocupată de conaţionalii lor capabili de orice mizerie. Noua boierime fabricată de 45 de ani comunişti. Sau erau deja acolo şi formau nucleul de manifestanţi cu papion care susţineau veseli regimul Băsescu ?
Victoria Statului asupra Partidului, de fapt a Securităţii Noi împotriva Partidului Nou (PSD-Dragnea), va fi încă o dată totală. Iar Securitatea Nouă va inventa un Nou Partid, unul singur şi foarte sigur. Pentru că două sunt prea multe, două produc întotdeauna dezordine, dezordine pe care unii o numesc democraţie.

 


luni 30 Ian 2017

Răsturnări şi rupturi în anul Cocoşului de Foc

Petru Romoşan       

Prin vizita în SUA a primului-ministru britanic, Theresa May, cu speech-ul istoric ţinut republicanilor la Philadelphia, cu primirea extrem de amicală la Casa Albă, cu punerea în lucru a unui acord comercial vast între SUA şi Marea Britanie, relaţiile internaţionale amorsează o schimbare de proporţii, o revoluţie conservatoare (deloc neoconservatoare). Germania şi Franţa au reacţionat imediat. Angela Merkel a cerut Bruxelles-ului să deschidă urgent negocieri pentru tratate de liber schimb cu 12 ţări printre care Japonia, China, Australia, Noua Zeelandă. Daily Mail scrie că Angela Merkel, cancelarul Germaniei, a fost foarte frustrată de reuşita Theresei May, primul lider străin care-l vizitează pe Donald Trump la Casa Albă.
Brexit-ul şi instalarea lui Donald Trump doar de o săptămână la Washington au demarat deja revoluţia de care se temea atât de mult vechiul establishment global. România e membră deopotrivă în NATO şi în UE. Până mai ieri, NATO şi UE mergeau împreună în aceeaşi direcţie. După ultimele ştiri, cele două organizaţii riscă din 2017 să meargă fiecare în altă direcţie. Marea Britanie, al doilea membru important al NATO, a votat pentru ieşirea din UE deoarece nu mai putea suporta tutela economică şi politică prea apăsătoare a Germaniei. Franţa acceptă încă docilă această tutelă şi pare să se asfixieze economic şi să se apropie de o mare confuzie politică. Principala cauză avansată de experţi este chiar moneda euro. În Franţa au loc, începând din aprilie, două rânduri de alegeri capitale, prezidenţiale şi parlamentare. François Fillon, candidatul dreptei şi al centrului, până săptămâna trecută cu cele mai mari şanse de victorie, e atacat virulent şi destabilizat serios din cele două direcţii, dinspre naţionaliştii extremişti (Frontul Naţional, Marine Le Pen) şi stânga globalistă, puternic susţinută mediatic (Emmanuel Macron, fost consilier şi ministru al Economiei al lui François Hollande). François Fillon e atacat aproape pe aceeaşi temă ca Liviu Dragnea în România, aceea a slujbelor fictive, ale soţiei sale în cazul lui François Fillon. O victorie care nu mai poate fi exclusă în acest moment a extremei drepte, a lui Marine Le Pen, la prezidenţiale va duce la un referendum pentru Frexit. Aceeaşi situaţie se regăseşte în Olanda, unde extrema dreaptă are toate şansele să câştige în martie parlamentarele. Să ne reamintim că atât Franţa, cât şi Olanda au votat în 2005 prin referendum împotriva tratatului constituţional european. Ţările din sudul Europei – Spania, Portugalia, Italia, Grecia – suferă şi ele de mai mulţi ani de pe urma politicii de austeritate impusă de Germania şi cel puţin două dintre ele, Grecia şi Italia, nu mai exclud abandonarea UE. O majoritate începe să se degajeze în acest sens.
În ceea ce priveşte NATO, preşedintele american Donald Trump l-a definit deja în campania electorală ca „obsolet”, depăşit, şi anunţă pentru organizaţie schimbări majore. America nu mai vrea să asigure protecţia militară a Europei pe banii ei atâta vreme cât nu-şi mai găseşte, ca altădată, avantajele economice din colaborarea cu Europa, în special cu fostul ei protectorat, Germania. Germania se află acum pe locul trei al problemelor comerciale externe pe care Donald Trump le vrea rezolvate, după China şi Mexic. Unii analişti propun teoria după care Germania va trece pe primul loc al adversităţilor lui Trump. În plus, Angela Merkel a susţinut-o prea vocal şi prea nediplomatic în campanie pe Hillary Clinton, ca de la globalist la globalist. Orientarea pro-Rusia a lui Donald Trump va lăsa să se vadă la lumina zilei interesele acaparatoare ale Germaniei faţă de Europa de Est, Ucraina şi chiar faţă de Rusia însăşi.
Cum se va situa România, cu al său război româno-român în plină desfăşurare, faţă de această mare falie euroatlantică azi abia întrevăzută ? Liviu Dragnea şi Sorin Grindeanu, din partea majorităţii PSD, l-au vizitat pe Donald Trump înainte de învestitură. Angela Merkel îi dă telefoane de încurajare lui Klaus Iohannis în lupta lui neabătută cu corupţia. E aceeaşi Angela Merkel care a intervenit în favoarea lui Traian Băsescu la referendumul de demitere din 2012, o intervenţie întărită de cea a lui Philip Gordon, trimisul lui Hillary Clinton şi al neoconservatorilor americani. În România, unii trag hăis ! şi ceilalţi trag cea !. Şi căruţa cam stă pe loc… Dacă falia dintre SUA+Marea Britanie şi Europa (de fapt, Germania) se va adânci, cu cine va merge România, cu NATO sau cu UE ?
Istoria ne învaţă că puterile care au avut o înrâurire benefică asupra României au fost Franţa şi Marea Britanie. Germania a fost de mai multe ori o năpastă pentru noi, să ne amintim şi de primul război mondial, nu numai de al doilea. Dar azi Franţa şi Marea Britanie par să se situeze, pentru desenarea viitorului Europei, în tabere diferite. Donald Trump a spus de mai multe ori că Brexit-ul o să fie un lucru minunat (a wonderful thing). Simpatia preşedintelui american pare să meargă integral spre Theresa May, François Hollande şi Angela Merkel trebuie să se declare mulţumiţi cu câte o conversaţie în cel mai bun caz convenţională. Dacă nu cumva preşedintele Trump i-a dat deja veşti cancelarului german despre nişte taxe pentru importurile industriale din Germania. În schimb, aşa cum era de aşteptat, dialogul telefonic de 45 de minute dintre Donald Trump şi Vladimir Putin anunţă noile bune relaţii dintre cele două mari puteri. Prim-ministrul maltez Joseph Muscat, a cărui ţară a preluat preşedinţia UE, anunţă spre primăvară un val „fără precedent” de refugiaţi în Europa.
E posibil ca războiul româno-român în curs să fie o nefericită reflectare a rupturii care se prefigurează între marile puteri occidentale ? Adică între Germania şi SUA mai pe scurt ? Serviciile noastre de informaţii, care par să ţină locul armatei tradiţionale, obeze cum sunt, supranumerice, cu bugete mai mari de la un an la altul de două decenii încoace, cu nepotism şi corupţie expuse recent, ne vor fi de vreun folos în timpurile tulburi care se anunţă ? Cât de departe va merge deal-ul dintre Donald Trump şi Vladimir Putin ? Ce avantaje va obţine Viktor Orbán din vizitele succesive anunţate ale celor doi lideri la Budapesta ? Anul 2017, anul Cocoşului (the rooster) de Foc în zodiacul chinezesc, va fi, cu siguranţă, un an foarte greu pentru ţara noastră.

 


miercuri 25 Ian 2017

Prăbuşirile României : etapa « justiţie »

Petru Romoşan        

Războiul româno-român îşi urmează neabătut cursul devastator. Ne găsim în faza „graţiere şi modificarea codurilor penale”, cu participarea „eroică”, puţintel comică, a preşedintelui Iohannis la o şedinţă de guvern. Urmează „amnistia” şi „legea răspunderii magistraţilor”. Şi, cum ne-am obişnuit deja, nici unii şi nici alţii nu au dreptate sau, poate mai degrabă, rabinic, şi unii, şi alţii au dreptatea lor. De-o parte e PSD+ALDE+UDMR, plus câteva televiziuni, vreo două, folosite ca megafoane ; de cealaltă parte, ONG-urile cu finanţare netransparentă, preşedinţia, care pare să navigheze ca o corabie beată, şefii de parchete şi procurorii, multă poliţie invizibilă, adică servicii. Partidele de opoziţie nu se pun. Ele îşi duc încă propriile războaie interne de după alegeri.
PSD+ALDE+UDMR nu au dreptate să se grăbească atât de direct interesat, să dea ordonanţe pe picior, să-şi dea legi cu o dedicaţie atât de străvezie. Dar au dreptate în punctul fundamental, şi anume acela că România are nevoie de un nou moment t zero. Cu atât mai mult cu cât regimurile opresive şi abuzive Băsescu şi iată că şi Iohannis, sub control străin, mai ales american şi german, cu binoame, câmpuri tactice, jurisdicţii de excepţie, şi-au arestat mai ales concurenţii politici şi/sau economici din PSD şi din jurul PSD-ului, dar nu numai. Aceleaşi echipe de propagandişti care l-au slujit zelos zece ani contra cost şi imoral pe Băsescu îi vor în puşcărie pe inamicii lor, decretaţi în masă corupţi. Cei care sunt închişi să putrezească acolo şi să fie arestaţi şi cei încă liberi, ca Liviu Dragnea, Călin Popescu Tăriceanu, Victor Ponta, Sebastian Ghiţă i tutti quanti.
Putem avea nişte legi mai solide, care să ducă la o administrare mai echilibrată, mai dreaptă a justiţiei ? Foarte puţin probabil. Pentru că establishment-ul politico-mediatic e rupt în două. De-o parte, partidul care a câştigat categoric alegerile parlamentare şi câteva guri de tun ale propagandei, dintre cele mai eficace, Antena 3 şi România TV, şi, desigur, o bună parte a populaţiei, dar care nu se pune, pentru că în afară de vot e lipsită de orice instrument de putere. De cealaltă parte, binomul (SRI+DNA), băgat până în gât în politică prin încălcarea grosolană, pe faţă a tuturor legilor democratice, începând cu Constituţia şi terminând cu cutumele, cu acoperiţii lor câtă frunză şi iarbă din media, plus preşedintele Iohannis, care la doi ani de la preluarea funcţiei nu şi-a găsit încă tonul just, corect, echidistanţa, imparţialitatea, capacitatea de a arbitra, ritmul de croazieră. Preşedinţia României seamănă şi ea cu o televiziune controlată tot de serviciile secrete. PSD pare să-şi amintească, cu mult prea mare plăcere, de mandatele lui Ion Iliescu şi Adrian Năstase şi parcă încearcă încă o dată, spre exasperarea adversarilor, să se desfăşoare ca un partid totalitar, stăpân pe toate pârghiile de putere care dau acces la corupţie. PNL-ul (cu PDL-ul mai puternic decât el în interior), PMP şi USR sunt nişte adunături care ori şi-au pierdut busola (PNL), ori n-au avut-o şi nici n-o vor avea vreodată (PMP, USR).
O a treia cale, cea a normalităţii, prin care să se acorde o a doua şansă celor care au greşit şi au ajuns în puşcărie sau sunt pe cale să ajungă, nu pare să fie posibilă. O opoziţie viguroasă vine şi din partea sistemului judiciar, care, în numele unui orgoliu chiar narcisist şi prost înţeles, îşi depăşeşte competenţele de decizie. Pentru că decizia, cel puţin conform teoriei, trebuie să se găsească în Parlament. Soluţia neutră a tehnocraţilor tocmai a fost compromisă în beneficiul net al PSD şi spre dezastrul evident al aşa-zisei drepte. Când te joci ipocrit cu focul (Iohannis, PNL), te poţi arde foarte rău. Şi n-avem în minte nici Colectiv, nici Bamboo.
Totuşi, românii au votat şi s-a degajat o majoritate clară. Îi revine deci Parlamentului obligaţia de a produce câteva legi care să restaureze echilibrul în întreaga societate – de dreapta, de stânga, forţe oculte sau secrete, media cumpărată şi înregimentată. Rămâne de văzut dacă Parlamentul actual va reuşi să oprească războiul româno-român sau va pune încă gaz pe foc, iar războiul se va înteţi.


luni 16 Ian 2017

Vremea noii Securităţi : Băsescu, Udrea,
Ghiţă, Coldea, Kövesi

Petru Romoşan       

Mai există vreo formă de viaţă în România în afara noii Securităţi ? Cultură, cercetare, artă, ceva ? Meserii, idealuri, viitorul copiilor ? De bine ce am făcut o „revoluţie” violentă (sau ne-a fost făcută de sovietici şi de alţii), ne trezim astăzi într-o republică militarizată, poliţienească, o republică a procurorilor. Am desfiinţat serviciul militar obligatoriu, avem o armată micuţă, pusă cu totul la dispoziţia partenerului strategic, dar avem cele mai numeroase servicii secrete din Europa pe cap de locuitor. Cine este duşmanul real al militarilor-miliţieni de azi : Rusia sau populaţia României ? Noii securişti români au făcut ce ştiau de la predecesorii lor din vremea Uniunii Sovietice, s-au aliat total, s-au predat, de fapt, partenerului american de frica populaţiei băştinaşe pe care o terorizează, o fură şi o pun pe fugă : vreo 4 milioane de români „s-au salvat” peste graniţă.
Apropo de cultură în vremea noii Securităţi, Securitatea „democratică”. Din vreo 900 de librarii câte existau în 1998 în România mai avem astăzi vreo 150, după ultimele ştiri. Instituţiile de cultură, de artă s-au închis cu sutele (poate chiar cu miile) sau au fost golite de conţinut. S-au închis atâtea teatre, galerii de artă, cinematografe, reviste culturale, s-au retrocedat în fals colecţii după colecţii de artă (până şi Cuminţenia pământului a lui Brâncuşi are o istorie de retrocedare controversată), sportul e ca niciodată la pământ, s-a văzut la ultima olimpiadă. Dar firmele de pază (bodiguarzii) sunt peste tot, sex-shop-urile, farmaciile şi agenţiile bancare, casele de pariuri şi sălile de jocuri s-au înmulţit ca ciupercile, supermarket-urile s-au plantat, ca nicăieri altundeva în Europa, în inima cartierelor rezidenţiale, distrugând aproape cu totul comerţul de proximitate.
Cum a fost posibil ca o hahaleră, un camionagiu de mare, o gâlmă violentă, un paranoic de mahala, un ciumete al serviciilor de tot felul să fie pus cu mâna, pentru două mandate, preşedinte ? Simplu : Securitatea, veche şi nouă, de fapt, aceeaşi, dar cea nouă parcă mai nocivă. Tot aşa cum Sebastian Ghiţă, eroul serialului de mucava al acestor zile, e o prelungire a generalului Dumitru Zamfir, stăpânul „fonotecii de aur”. Elena Ceauşescu, cu care Băsescu Traian ar trebui comparat mai des pentru primitivism, pentru vulgaritate, pentru absoluta impostură, îşi alegea suratele politice din anturajul la vârf după datele fizice şi după nulitatea morală şi profesională. Academiciana de carton trebuia să iasă prin comparaţie o zână. Mai puţin grasă, mai puţin diformă, mai inteligentă chiar. La fel şi-a ales noul Dracula colaboratorii. Cât rău au produs mediocrităţile jenante Florian Coldea, Laura Codruţa Kövesi, Augustin Zegrean, Livia Stanciu în exerciţiul înaltelor şi nepotrivitelor pentru ei funcţiuni ? Şi cât rău a făcut ţaţa Nuţi, mahalagioaica vulgară, foarte vorbăreaţă, indecent de bogată, copiilor în creştere prin prezenţa ei neîntreruptă pe sticla televizoarelor ? Cu colaborarea generală a angajaţilor tuturor posturilor TV, site-urilor şi ziarelor câte mai există, amatori, inculţi, profitori şi foarte mulţi recrutaţi ca informatori, agenţi sau ofiţeri acoperiţi ai aceleiaşi Securităţi noi. Şi care e, de fapt, azi, averea lui Băsescu ? Ştie cineva ?
Să conduci un vapor, sprijinit de Securitate, sub protecţia lui Ion Dincă, personaj de grotă dar care ar fi lăsat o avere de miliarde, de Gheorghe Oprea şi alţii ca ei în epoca sinistră a Ceauşescului târziu nu-i acelaşi lucru cu a conduce, şi încă zece ani !, o ţară după ce ai fost de mai multe ori ministru şi primar al Bucureştilor, cu acelaşi sprijin, o ţară pornită spre integrare în civilizaţia europeană modernă. Şi copia penibilă dar la fel de infernală a lui Dracula continuă să fie folosită de patronii săi tainici şi să vrea să ne ciocănească mai departe la cap seară de seară, dincolo de greaţă şi de spitalul de nebuni, pe posturile TV ale aceleiaşi Securităţi noi.
România are aproape un secol de când e condusă prost, groaznic, catastrofal. După înlăturarea (încă enigmatică) a fraţilor patrioţi Brătianu, Ionel şi Vintilă, a bunului rege Ferdinand, toate conducerile ţării, începând cu deraiatul Carol al II-lea (cu a sa Lupească cu tot), au fost într-o rână, pe jumătate sau pe sfert, când nu mizerabile de-a dreptul. Chiar ministeriul interbelic al martirului de mai târziu Iuliu Maniu poate fi serios chestionat, mai ales pentru încă neclara complicitate cu capitalul străin şi cu serviciile secrete britanice. După toate câte s-au întâmplat politic în România după 1929, cu marea criză, cu războiul, legionarii, Ion Antonescu, ocupaţia sovietică, Dej şi Ceauşescu, e mare minune că ţara mai există, chiar aşa cum mai există. Criza globală uşor de prevăzut din anii viitori, doar anunţată de Brexit şi de alegerea încă inclasabilului Donald Trump în SUA, criză care poate duce la prăbuşirea UE, la dispariţia monedei euro, la o alianţă imprevizibilă Trump-Putin, poate fi fatală pentru unitatea prea fragilului stat român de azi.
Orice român de bună-credinţă aşteaptă să vadă luarea câtorva măsuri de urgenţă, de criză : restructurarea obezelor servicii secrete şi eliminarea drastică a personalului inutil, neprofesionist, adus de nepotismul fără limite din tranziţie ; dirijarea fondurilor către armată (cei 2 % ceruţi de NATO), către educaţie, sănătate şi cultură ; punerea imediată a acestor militari (noii securişti) sub control civil, parlamentar ; încadrarea cu pedepse maximale a recrutării politicienior, judecătorilor, preoţilor etc.
Defectarea multimilionarului fabricat şi recrutat de servicii Sebastian Ghiţă, punerea la dispoziţie a generalului-locotenent Florian Coldea, foarte probabila scoatere din joc a mult prea disputatei Laura Codruţa Kövesi, după arestările de prim-miniştri, deputaţi, senatori, miliardari, judecători, procurori se constituie într-un moment de mare cumpănă pentru întreaga suflare românească. De atâta Securitate care ne controlează pe toţi, ne conduce spre neant, s-ar putea să ne găsim în cea mai gravă criză de securitate a României moderne.

 


compania
DE LECTURA

O carte pe zi

Cronica lui Valentin Protopopescu la Radio România Cultural despre volumul lui Petru Vintilă jr., Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii

Uneori, aşchia nu sare departe de trunchi. Acest adagiu se confirmă 100 % în cazul lui Petru Vintilă jr., demn fiu al tatălui său, scriitorul şi plasticianul Petru Vintilă. Ca şi părintele lui, « juniorul » s-a consacrat drept un excelent grafician, pictor şi fotograf, iar acum, iată, la vârsta de 62 de ani, debutează cu roman, călcând şi în acest plan pe urmele înaintaşului. Cartea sa, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, subintitulată programatic « pseudoroman », apare la Editura Compania din Bucureşti.
Nu voi stărui asupra remarcabilei stilistici, uneori purtând patina străvechimii retorice pentru a reconfigura o atmosferă, una vai, pierdută azi, a bătrânului Bucureşti boieresc. De asemenea, nu voi sublinia agerimea şi acuitatea dialogului, detalii evidente cititorului avizat.
Acestea sunt instrumente pe care autorul nostru le stăpâneşte la perfecţie, semn că le-a exersat cu asupra de măsură decenii la rând, romanul său fiind de fapt un exerciţiu de stil şi de construcţie ce s-a consumat într-o mare unitate de timp, una care a presupus reluări şi reveniri, cizelări şi perfecţionări. Observaţia mea cronologistă este, de altfel, atestată şi de sumara bibliografie de la final, una de-a dreptul impresionantă, la rigoare doar faţa vizibilă a aisbergului, detaliu care reflectă fără doar şi poate complexanta erudiţie a scriitorului. Iar dacă voi spune că Petru Vintilă jr. este nepotul comparatistului şi mitanalistului Victor Kernbach, atunci orientarea şi miza demersului său devin încă şi mai transparente.
Deşi carte de ficţiune, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii serveşte ilustrării unei teorii cosmogonice şi civilizatorii, fără a cădea însă într-un tezism supărător, căci retorica şi vioiciunea auctorială salvează aceste rânduri de balastul unor teoretizări greoaie. Însă exact din acest motiv subtitlul de „pseudoroman” este unul integral justificat, căci istoria fabuloasă a personajului Lucia Ferescu stă ca pretext pentru ilustrarea viziunii OZN-iste dezvoltate de autor cu privire la originile şi ţelurile umanităţii. Da, despre civilizaţii extraterestre este vorba în romanul lui Petru Vintilă jr. şi despre interacţiunea istorică a acestora cu diferitele seminţii, culturi, epoci şi religii, pe care toți prezumaţii ET le-au inspirat.
Însă, atenţie, abordarea auctorială, deşi clar de tip speculativ-ipotetic, nu este una de almanah Anticipaţia, ci se bucură de greutatea intelectuală şi de substanţa unui distins comparatist şi metafizician. Pentru romancier, miza este deosebită, el face filosofie în sens ontologic, căutând o explicaţie plauzibilă pentru complexitatea derutantă a culturii şi civilizaţiei omeneşti de la începuturi şi până astăzi. Literatura de ficţiune devine, în acest context precis, doar un instrument, o cale pentru a elabora şi rafina o construcţie cosmogonico-ontologică la fel de pertinentă ca oricare alt edificiu ce explică naşterea şi evoluţia lumii pe căi cognitiv-speculative.
Aşa cum afirmă personajul central, Lucia Ferescu, « … civilizaţiile nonterestre… folosesc corpurile spirituale umane anume pregătite pentru a-şi perpetua şi perfecţiona speciile, ele fiind de multă vreme în imposibilitatea de a se reproduce pe cale naturală. Extratereştrii sunt cei care le-au indus oamenilor primitivi din preistoria noastră ideea existenţei unei lumi supranaturale, populată cu fiinţe misterioase, imateriale. Acesta este motivul pentru care religiile s-au impus ca sisteme logice. Asemănările între religii se datorează faptului că informaţiile transmise oamenilor prin revelaţie aparţin unui program unic, iar deosebirile sunt rezultatul firesc al diversităţii celor peste 70 de civilizaţii extraterestre care conlucrează la acel program. »
Nu am de unde să ştiu dacă autorul are sau nu dreptate, dar un lucru e sigur : romanul său, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, ţine de specia nobilă a thrillerului intelectual, cu nuanţe SF şi fantasy de cea mai bună calitate. În plus, pentru cititorii care iubesc Bucureştiul, aceștia au a descoperi în paginile semnate de Petru Vintilă jr. locuri, aspecte şi momente astăzi dispărute dar care au făcut cândva gloria şi farmecul unui oraş străvechi şi misterios.


Despre deschidere şi înţelepciune în politica externă

Doi înţelepţi şi cărturari români trec în aceste zile pragul vârstei de 90 de ani : istoricul Dinu C. Giurescu, la 15 februarie, şi diplomatul Mircea Maliţa, la 20 februarie. Ambii, membri ai Academiei Române, autori ai unor scrieri de referinţă “atingătoare”, cum ziceau istoricii mai vechi, la istoria modernă şi contemporană a ţării, dar şi cu deschideri de folos vital pentru viitorime. Nonagenarii de astăzi sunt prieteni de demult, cu toate că au avut căi diferite în viaţă ; cum observa, ca editor al lor, prozatoarea Adina Kenereş : “unul stătea pe creasta României, frecventa elitele conducătoare, organismele internaţionale şi o scenă globală”, iar celălalt, “ţintuit la baza muntelui, se străduia să supravieţuiască în rândurile elitei intelectuale de care tocmai se lepăda regimul în acei ani”. Dar fiecare pe frontul său de luptă, fie acesta în spatele uşilor capitonate ale cabinetelor secrete ale puterii şi pe culoarele (la propriu) politico-diplomatice sau în liniştea, aparentă sau nu, a mesei de scris ori a bibliotecilor şi arhivelor, au înţeles să-şi facă neîntrerupt misiunea faţă de ţară, chiar în împrejurări neprielnice sau ostile, până ce a venit, în sfârşit, libertatea, dar, odată cu ea, şi alte sfidări, primejdii şi perfidii.
Cu câţiva ani în urmă, la o vârstă încărcată de erudiţie şi experienţă personală fără egal, numele celor doi prestigioşi autori  s-au regăsit pe coperta unei cărţi care reconstituie, cu informaţie în mare parte inedită, dar mai ales cu învăţăminte pentru factorii de putere de la Bucureşti, o clipă astrală din istoria încă fierbinte a României. Dar câţi dintre noi au cunoştinţă de cartea “Zid de pace, turnuri de frăţie” (două versuri din Dosoftei), alcătuită de aceşti autori iluştri şi apărută în 2011 la Editura Compania ? Cartea rememorează, în esenţa ei, “etapa cea mai rodnică a diplomaţiei române post-1945” – cum o defineşte istoricul, un segment istoric caracterizat printr-un proiect şi o strategie politico-diplomatică menite să asigure, în ultimă instanţă, supravieţuirea  ca stat independent a României. Acest proiect nu se va regăsi însă niciodata ca atare, explicit şi în toată complexitatea sa, nici în arhivele, fie ele şi cele mai secrete, ale României sau ale vreunui alt stat ori serviciu de informaţii, fie el oricât de redutabil. De ce ? Pentru simplul motiv că acest proiect a fost gândit, elaborat, detaliat şi aplicat de câţiva lideri de vârf ai vremii (în primul rând Maurer, afirmă autorii cărţii), dar acest proiect de ţară a existat şi poate fi reconstituit, pentru a-l şti şi cei de azi, şi viitorimea. Este ceea ce au facut, de altfel, în cartea lor, cei doi academicieni.  “Respectând cerinţele şi limitele balanţei de forţe între Est şi Vest, diplomaţia română şi-a constituit un spaţiu de acţiune cu notabile rezultate, recunoscute de partenerii de dialog din URSS, China, Vietnam, India, din Europa de Vest, Canada şi Statele Unite ale Americii” – sintetizează istoricul.
Un trecut ce obligă a fi nu doar evaluat cu responsabilitate şi discernământ, fără bufeuri şi isterii politicianiste, ci şi folosit în buna şi vechea – totuşi – tradiţie a diplomaţiei româneşti. Complexa, cumplita, dramatica şi – încă – deconcertanta perioadă abia încheiată (la scara istoriei) dintre 1945 şi 1989, numită impropriu “perioada comunistă” sau a “regimului comunist” (care comunism, cât comunism ?), îşi asteaptă în continuare dreapta ei judecată, în toată bezna dar şi cu toate fascicolele sale de lumină, o evaluare pe cât de necruţătoare, pe atât de credincioasă adevărului (căci aşa-zisul “proces al comunismului” rămâne un simulacru penibil, cu tot girul prezidenţial obţinut).
La capătul evocării “deceniului deschiderii”, cu momentele sale dramatice (la care a participat direct pe partea politico-diplomatică), precum criza rachetelor din Cuba sau intervenţia din Cehoslovacia, diplomatul aşază o seamă de învăţăminte pentru cei ce fac şi vor face politica externă a României : convingeri ferm exprimate şi susţinute într-un dialog internaţional (din păcate) asimetric, dar evitarea tonului confruntaţional ; apărarea atributelor esenţiale ale statului ; dar şi transparenţa faţă de propriul popor atunci când se impun mari decizii de politică externă a ţării. După intrarea în NATO şi UE, apreciază diplomatul, Bucureştiul n-a mai performat corespunzător în politica externă şi “dacă lucrurile vor continua pe aceeaşi direcţie, în curând, în 10-15 ani, statul român şi societatea românească vor exista doar ca denumire, nu ca o realitate efectivă”.
O asemenea carte îşi cere reeditarea şi pentru celebrarea, şi în acest fel, a iluştrilor sărbătoriţi din acest moment, dar şi pentru că mesajul cărţii tinde să devină şi mai imperativ.

Sursa : Magna News,
19 februarie 2017


Foto atelier L. Waisman, circa 1910


BEYOND TRUMPOPHOBIA

On November 17, when the Prime Minister of Japan Abe Shinzo, will meet Donald Trump, the inevitable “normalization” of the new President will start in earnest. Trump has declared that Japan should spend more on defense to share the burden of containing China more evenly, but there will be no rude demands. At the very most, at the next summit , or the one after that Trump might suggest that a greater Japanese effort would be welcome. Because Abe has actually done much to strengthen Japan and do more for the alliance, the two leaders will find an understanding easily enough.
As for China and its maritime expansionism, Trump’s other policies matter more than his China policy in itself: he wants to disengage from Afghanistan and Iraq and to reach agreements with Putin over Syria and the Ukraine. That would release US military resources for the containment of China, providing the means for a more muscular response. Obama’s White House staff kept refusing US Pacific Command suggestions for „Freedom of Navigation” patrols in the hope that verbal persuasion would do it –National Security Advisor Susan Rice was quoted as saying that China was “shapeable” a.k.a malleable, as it were a very small country with not much of a history. Trump is unlikely to share such illusions, and he would not stop US Pacific Command from doing its job of keeping the sea lanes open.
If Trump’s Russia policy is successful, it will reduce tensions, and the need to reinforce the forces of the NATO alliance. But subject to that, Trump has said many times that he will press for more fairness in burden-sharing by NATO’s richest members. Some in Europe have already said that any such attempt by Trump would instead prompt the establishment of Europe’s own united armed forces, finally overcoming objections from all side. That would indeed be a curious response, because it would mean spending very much more than Trump would ask for. The more likely outcome is that Trump will get his increases.
No distinctive Europe policy is likely to come from Trump. His vocal support for Brexit clearly showed his Euro-skepticism. Like an increasing number of Europeans he must view the European Union as a failed experiment, and the Euro monetary system as destructive of economic growth. On the other hand no American president can say much on the subject once he is in office, and he can do even less. Yet even a silent Trump will encourage Euro-skeptic politicians everywhere,  perhaps tipping the balance in some countries.

continuare »


Fragment din volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor, de Aurel I. Rogojan

Capitolul
Sus cortina, domnilor « … escu » !
Foştii preşedinţi ai României, discipoli şi mentori ai poliţiei politice

Peste epoca lui Traian Băsescu – de cinci ori ministru, de două ori primar general al Capitalei, de două ori preşedinte al României şi tot de atâtea ori suspendat – nu a căzut cortina. Şi asta pentru că, vreme de patru decenii, personajul – cu o irepresibilă apetenţă pentru expunere media­tică – a jucat numai cu cortina lăsată. Ceea ce este, în măsuri diferite, vala­bil şi pentru predecesorii săi, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu. Acum însă, pentru a înţelege unde ne-au dus şi ce perspective au deschis cei trei « … escu » postdecembrişti ţării şi oamenilor ei, trebuie ridicată cortina ca să poată pătrunde lumina.

Traian Băsescu – un dosar ordinar sau extraordinar ?

Despre Traian Băsescu se poate spune că este creaţia cea mai toxică ima­ginată de un sistem de poliţie secretă care a mai impus în prim-planul vieţii politice şi nu numai o galerie de « exemplare de succes » dintr-o inepui­zabilă « rezervă de cadre în conservare ». În cazul lui Traian Băsescu, toate încercările de a demonstra colaborarea cu Securitatea au eşuat, acesta alegându-se cu un pomelnic de adeverinţe şi sentinţe care au îngropat şi mai adânc adevărul. Cauza ? Aşa a fost construită legea, parcă anume pentru a-i exonera pe marii discipoli ai vechii şi mentori ai noii poliţii politice.
Interesul pentru Traian Băsescu şi colaborarea sa cu structuri ale Securităţii a cunoscut mai multe planuri, în funcţie de etapele activităţii sale. Dosarele sale « de Securitate » – căci sunt mai multe – formal nu ar trebui să existe. Faptul că punctul de pornire al investigaţiilor jurnalistice l-a constituit o evidenţă a membrilor de partid pentru care primul se­cretar al Comitetului judeţean Constanţa al PCR a dat aprobările prevăzute de o hotărâre specială a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, în ve­derea sprijinirii organelor de Securitate, închide teoretic probabilitatea existenţei sau a găsirii dosarului de colaborator/informator/ rezident. [Notă : Hotărârea Comitetului Executiv al CC al PCR cu privire la întărirea controlului de partid asupra activităţii organelor de Securitate şi Miliţie nr. 119 din 16.03.1968, modificată de hotărârile din  februarie 1971 şi 30 ianuarie 1979. Hotărârea din 30 ianurie 1979, paragraful 15, prevedea : « Pentru a sprijini munca organelor de securitate şi de miliţie, prim secretarii comitetelor judeţene, municipale şi orăşeneşti de partid vor stabili, la cererea verbală a şefilor acestor organe, în situaţii deosebite şi când nu sunt alte posibilităţi, membrii de partid care să furnizeze nemijlocit date cu privire la activitatea unor elemente suspecte, să ajute în calitate de rezidenţi şi de gazde ale caselor de întâlniri. Membrilor de partid care primesc asemenea sarcini nu li se vor întocmi dosare, ei vor sprijini activitatea organelor de securitate şi de miliţie numai în perioada absolut necesară pentru finalizarea acţiunii respective. Organele de securitate şi de miliţie nu vor ţine evidenţa membrilor de partid care au primit sarcina de a sprijini munca informativă. Evidenţa nominală a membrilor de partid respectivi va fi ţinută numai de către primul secretar care a dat aprobarea. Membrii de partid care primesc sarcina de a ajuta organele de securitate şi de miliţie vor trebui să considere îndeplinirea acesteia ca o îndatorire de partid şi să dovedească conştiinciozitate şi simţ de răspundere, având obligaţia de a păstra cea mai strictă conspirativitate asupra acţiunilor la care participă şi a metodelor folosite de organele de securitate şi de miliţie. »]
Din facsimilele reproduse rezultă că Traian Băsescu a fost cola­borator al Serviciului 1 din UM 02150 Mangalia în perioada 9.11.1973-27.09.1976. Indicativul UM 02150 Mangalia era atribuit Serviciului Direc­ţiei a IV-a Contrainformaţii Militare din Securitatea Statului care realiza asigurarea contrainformativă (siguranţă militară şi contraspionaj) pentru Marina Militară. Colaborarea cu contrainformaţiile militare a acoperit perioa­da studiilor în cadrul Institutului de Marină. Etapa următoare a colaborării a început – conform Registrului de evidenţă a membrilor de par­tid pentru care primul secretar al Comitetului judeţean Constanţa a aprobat să sprijine organele de Securitate – la data de 9 septembrie 1978, când Traian Băsescu era încadrat ca ofiţer II la Întreprinderea de Exploatare a Flotei Maritime.
Apariţia unor capete de dovezi ale colaborării lui Traian Băsescu cu Securitatea, furnizate de Direcţia Generală de Informaţii a Apărării în vara anului 2004, premergător campaniei prezidenţiale, a fost calificată de către cel vizat ca fiind « un document contrafăcut de serviciile secrete pentru şantajarea mea » (Naţional, nr. 2 335, joi 30 septembrie 2004). Ziarul Cotidianul, nr. 233 (4007), vineri 1 octombrie 2004, titrează însă : « Un material strict secret ce sugerează o colaborare dintre Traian Băsescu şi Direcţia de Contrainformaţii Militare s-a scurs în presă ».
La unison, « intelectualii lui Băsescu » – Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu, membri ai Colegiului Consiliului Naţio­nal pentru Studierea Arhivelor Securităţii – au afirmat că documentul pus la dispoziţie de DGIA este « o surpriză şi o încălcare a legii » (Horia-Roman Patapievici). La rândul său, Mircea Dinescu a spus : « Documen­tul MApN a fost scos peste noapte pentru a fi folosit de actuala putere împotriva lui Traian Băsescu. […] aceste dosare devin instrumente şi arme cu care actuala putere poate şantaja sau distruge anumite persoane. » Majoritatea membrilor CNSAS au reacţionat la faptul că MApN, respectiv DGIA, a trimis Judecătoriei Sectorului 2 un document clasificat în care s-a precizat că Traian Băsescu a fost colaborator al contrainformaţiilor militare. Mircea Dinescu, Andrei Pleşu şi Horia-Roman Patapievici s-ar fi declarat stupefiaţi şi au sancţionat răspunsul DGIA în termeni precum « nişte jigodii », « este inadmisibil », « este o dezinformare neruşinată » (Ziua, vineri 1 octombrie 2004, nr. 3 134).
« Este inadmisibil acest tip de răspuns », a mai comentat Andrei Pleşu, menţionând că deţinătorul de arhivă a infirmat, la o dată anterioa­ră, o eventuală colaborare a lui Traian Băsescu cu Securitatea. Prof. univ. dr. Corneliu Turianu, vicepreşedinte al Partidului Democrat, a ţinut să sublinieze : « […] Ministerul Apărării Naţionale nu avea voie să dea nici un fel de informaţii instanţei în acest caz. Singura instituţie abilitată în acest sens era Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Cu atât mai grav este că acest act, care a fost trimis de MApN în instanţă, lipsea din dosarul de la CNSAS. Aceasta înseamnă că ministerul are dosare secrete, pe care nu le pune la dispoziţia CNSAS, invocând Legea Siguranţei Naţionale, lege care funcţionează şi în cazul procesului dintre Traian Băsescu şi Mugur Ciuvică » (« Juriştii condamnă MapN », în Ziua, nr. 3 134, vineri 1 octombrie 2004). Încercarea purtătorului de cu­vânt al Acţiunii Populare, Mugur Ciuvică, de a dovedi colaborarea lui Traian Băsescu cu Securitatea s-a finalizat cu o condamnare civilă a acestuia la plata de despăgubiri pentru daune morale în valoare de 50 000 de lei (13 600 de euro). Acest final era previzibil, deoarece Mugur Ciuvică nu s-a rezumat strict la ceea ce atestau informaţiile şi documentele ce le deţinea, respectiv o indubitabilă şi îndelungată relaţie de colaborare, ci a trecut la un atac la persoană, cu acuze foarte grave, pe care nu le-a putut susţine. Astfel, într-o conferinţă de presă din 15 februarie 2004, Mugur Ciuvică, în calitate de purtător de cuvânt al Acţiunii Populare şi candidat al acestei formaţiuni la funcţia de primar al Capitalei, a opinat că Traian Băsescu a fost « un informator ordinar, unul ce îşi turna colegii la Secu­ritate, primind pentru aceasta o sumă de bani, dar şi sprijinul pentru a promova profesional » şi că « informaţiile unor turnători ca Traian Băsescu, ajunse pe mâna Securităţii, au distrus vieţi, cariere şi au trimis oameni în puşcăriile comuniste ».[Notă : România liberă (RL online), 9 februarie 2013, « Ciuvică, bun de plată după ce a pierdut şi la CEDO procesul „Băsescu securist“ ».]
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că « termenii folo­siţi de Mugur Ciuvică nu erau indispensabili pentru comunicarea mesajului său, termenii relevând intenţia reclamantului Mugur Ciuvică de a-l ofensa pe Traian Băsescu, adversarul său politic ». [Notă : Vezi nota de mai sus.]
Mai mult, Mugur Ciu­vică nu a putut face proba verităţii judecăţilor sale de valoare şi a impu­tă­rilor factuale privindu-l pe Traian Băsescu. Mugur Ciuvică a deţinut indicii temeinice privind relaţiile lui Traian Băsescu cu Securitatea, dar şi-a decredibilizat dovezile prin aplicarea subiectivă de etichete. Astfel, Mugur Ciuvică a indicat instanţei dovezi despre : existenţa şi traseul dosa­rului personal privind colaborarea din perioada 1977-1979, altul decât dosarul de colaborator din anii 1973-1976 ; existenţa unui proces-verbal de distrugere a dosarului personal ; existenţa a două dosare de urmărire informativă – (DUI), « Cârma », referitor la eşuarea navei Dacia, şi (DUI) privind eşuarea petrolierului Independenţa. [Notă : Documentul DGIA nr. DGZ-S/92 din 18 iulie 2004.]

continuare »


Comentarii pe marginea volumului
Factorul intern de Aurel I. Rogojan

Chestiunea moldovenească, presantă şi îngrijorătoare

Moscova s-a dezis fără prea multe explicaţii de delirul căpeteniei secesioniste tiraspolene care ameninţa cu “alichirea” Transnistriei la Rusia. Era de aşteptat, căci liderul de la Kremlin nu prea obişnuieşte să facă gesturi aventuriste şi fără miză mare, ci îşi stabileşte riguros acţiunile, etapele, rigorile prin proiecte de perspectivă. Oricum, “cică nişte cronicari” de la Bucureşti, care au făcut zarvă mare în public că ne vom învecina prin graniţă pe Nistru cu Rusia, au tăcut mâlc când cu precizarea de la Moscova. În groapa politică de pe Dâmboviţa, varul se stinge repede. Câteva zile de bolboroseală şi istericale, după care se trece la altele, dar în urmă rămâne încă o grămadă de tencuială răsuflată bună doar să încurce lumea. S-au dat de ceasul morţii Ioneştii, Popeştii şi Popa Prichicii de pe la televiziuni şi felurite instituţii specializate, inclusiv trei foşti consilieri prezidenţiali convocaţi de urgenţă să ne lămurească, încurcaţi, ceea ce nici ei nu prea ştiau : de ce a spus ce a spus ambasadorul american de la Chişinău, apoi ce ne facem cu o Rusie cu harta pân’ la Nistru, de parcă nu s-ar şti că pentru un tango sau o întregire/anexare/alipire etc. trebuie doi. Or, Moscova nu zisese încă nimic, iar apoi a zis ce-a zis. Mult-vorbitorii de pe la tv-uri par a şti mai bine situaţia internă din Groenlanda sau Islanda decât ce e peste Prut, peste Nistru. Iar bufeurile isteroide ale tălmăcitorilor politici de la Bucureşti, mereu mai mulţi şi mai grupaţi în institute, centre de studii, asociaţii, fundaţii, doctorate şi masterate, dau senzaţia că trudesc mai degrabă să înceţoşeze şi să deformeze realitatea decât să o desluşească. Voce aparte în această cacofonie civică este generalul (r) de servicii secrete Aurel I. Rogojan, care, dacă te iei după sumarul volumului, pare că nu s-ar prea ocupa de situaţia din R. Moldova în recenta sa carte Factorul intern. Dar din lectura cărţii a ieşit un fel de decalog util pentru a înţelege ce se întamplă peste Prut. Drept care :

1. Pentru Rusia lui Putin, “joaca s-a sfârşit”, cum chiar el a spus-o. “Rusia pare a se comporta ca un stat cu capacitate şi intenţii de a aduce corecţii seismului prin care a trecut începând cu 1991. (…) Rusia se arată preocupată de extinderea spaţiului de siguranţă de la graniţele sale, iar consecinţa este o frontieră militarizată extinsă înspre Vest, ceea ce pentru România înseamnă un potenţial de agresiune explicit manifest.”
2. După ce că nu are politici (sau are unele falimentare) pentru Estul Europei, Occidentul mai e şi divizat, a fost multă vreme nepăsător (SUA) ori e tot mai defetist (UE). Creşte sentimentul că “în Estul Europei ordinea euroatlantică ar bate în retragere” şi doar de câtva timp Washingtonul, prin NATO, “a decis oprirea reculului prin desfăşurarea de forţe militare de avertizare a Rusiei”.
3. La est de Prut, “populaţiile au fost instrumentalizate de forţe politice care au speriat cetăţenii fie cu spectrul fascismului românesc, fie cu ameninţarea unei intervenţii militare ruseşti, astfel că a început un proces de destrămare teritorială”.
4. La Chişinău, “devalizatorii unei bănci au mai destabilizat o dată ceea ce nu a fost nici un moment stabil ori serios în R. Moldova, permanent expusă loialităţii divizate a mercenarilor politici”.
5. “Perpetua basculă politică a oportuniştilor de la Chişinău între Moscova şi Washington, via Bruxelles, stă la originea instabilităţii şi derivei geopolitice a celui de-al doilea stat românesc.”
6. “Chestiunea moldovenească, în contextul evenimentelor din Ucraina, devine din zi în zi mai presantă şi tot mai îngrijorătoare pentru integritatea frontierelor României.”
7. “Într-un astfel de moment hotărâtor, România, din cauza propriilor vulnerabilităţi politice interne, se manifestă indecis, fără a avea un concept solid al interesului naţional, susţinut de o diplomaţie inteligentă şi activă, cu ţinte strategice de securitate corect identificate.”
8. “În toţi aceşti ani, la Bucureşti nu au existat semne că potenţialul conflictual major din Est ar fi luat în serios, iar priorităţile politicii externe şi de securitate în relaţiile cu vecinii au rămas să fie identificate după consumarea evenimentelor viitoare.”
9. SUA, UE şi NATO “au exclus România din toate formatele dezbaterilor, negocierilor şi deciziilor care priveau românitatea din arealul ex-sovietic”.
10. “Neştiuta disponibilitate a Kremlinului şi a Washingtonului de a purta negocieri secrete. Diplomaţia secretă a Moscovei este activă atât la Washington, cât şi în cancelariile vest-europene.”

Din aceste “informaţii analitice”, cum aflăm că le spun specialiştii în materie, prinde contururi un tablou deloc liniştitor.

Text preluat de pe site-ul curentul.ro, 11 septembrie 2016


The Panama Papers

În numărul din august 2016 al lui Times Literary Supplement, Edward N. Luttwak a publicat o recenzie substanţială, cuprinzând şi propria sa analiză a fenomenului, la volumul The Panama Papers. Breaking the story of how the rich and powerful hide their money, publicat recent de Bastian Obermayer şi Frederik Obermaier la Oneworld. O puteţi citi şi aici :

Artful dodgers
How money is kept in offshore accounts
by unscrupulous tax evaders and avoiders

The Panama Papers opens with an engaging first-person account by Bastian Obermayer, a well-known investigative journalist for the Süddeutsche Zeitung, of how the whole story started: an unsolicited email from a John Doe offering “data”. As soon as Obermayer accepted the twin conditions of total anonymity and encrypted communications, he received “a big bunch of documents”.
These mostly concerned the alleged smuggling of $65 million out of Argentina on behalf of its President, Fernández de Cristina Kirchner – hardly startling news if true, given the country and the person but the documents also included what really mattered: full corporate information on the 123 name-plate-only (“shell”) companies that were used to zig-zag the money surreptitiously around the world, all of them formed by a Panamanian law firm called Mossack Fonseca.
If anyone tried to work back from company number 123 to the original money-sending company by way of the 122 companies in between, a lifetime of investigations might not do it, especially because those 122 companies could be registered anywhere in the world, not restricted to the places where the Mossack Fonseca had and still have offices, to wit: Anguilla, the Bahamas, Belize, the British Virgin Islands, Costa Rica, Cyprus, Hong Kong, Malta, the Netherlands, Panama, Samoa, the Seychelles, the United Kingdom and two US states: Nevada and Wyoming. Those companies, moreover, could be legally incorporated yet have no identifiable owners at all, because their equity might all be vested in nameless “bearer” shares. Not even the ultra-formidable billionaire Paul Singer, who had bought up heavily discounted Argentine debt, had refused “haircut” payouts and was employing lawyers and investigators everywhere to track down anything of value that he could impound (he did succeed with an Argentine naval vessel), could do anything about the $65 million sitting tantalizingly close to him in Nevada – but now all the data was revealed (too late for Singer because Argentina’s new President, Mauricio Macri, also a Mossack Fonseca client as it happens, had already decided to settle and pay him off, along with all the other hold-out claimants).

continuare »


Despre Bucureştiul în locuinţe şi locuitori

Despre istoria recentă, fără propagandă şi fără patimă

„Oh! lucrurile cum vorbesc” – exclama, într-un rondel, Alexandru Macedonski. Dar nu numai lucrurile, ci şi pietrele, zidurile, casele şi străzile, ba chiar şi ruinele. Iar poveştile lor le ştiu cel mai bine specialiştii. Geograful şi profesionistul în administraţie publică Bogdan Suditu, cu studii şi specializări în Bucureşti şi în Franţa, recompune şi narează o fascinanată istorie a principalei “locuiri” – cum frumos spun arheologii şi istoricii – a românilor, în cartea “Bucureştiul în locuinţe şi locuitori de la începuturi până mai ieri (1459-1989)”. Dar ce poate fi atât de fascinant la locuinţe şi locuitori (mai potrivit ar fi, poate, locatari) ? Multe, dacă ştii ce şi cum să comunici şi să lămureşti.
Să luăm, bunăoară, doar vremurile mai aproape de noi, istoria fierbinte din timpul regimului comunist “de până mai ieri”, vorba titlului (chiar dacă astfel nedreptăţim alte vârste, mai vechi, ale aşezării, nu mai puţin pasionante şi la fel de magistral tratate în carte). Autorul scrie această istorie întemeindu-se pe acte şi documente, de la “spaţiul locativ”, dar şi pe amintiri ale trăitorilor de atunci, proprietari (mai ales foşti), chiriaşi, edili, simpli contribuabili. Aflăm ce n-am ştiut sau doar am aproximat despre marile mişcări care au antrenat şi “lumea caselor”, ca parte a marilor răscoliri din societatea românească de după 1944, 1947 etc. – rechiziţionarea, confiscarea şi naţionalizarea caselor, alungarea proprietarilor, samavolnicia şi umilinţele îndurate de “burghezo-moşierimea” alungată din propria casă care nu era făcută neapărat din “exploatarea omului de către om”, noii rezidenţi aduşi în capitală de industrializare şi alţi fericiţi beneficiari de “buletin de Bucureşti” (visul suprem al atâtora), instalarea impusă a noilor “chiriaşi”- grangurii sau slugile noului regim, mutarea din loc în loc, în sus şi în jos, a oamenilor partidului, în funcţie de locul mereu mişcător şi nesigur al respectivilor în ierarhia politică a zilei.
În 1948, Gheorghiu-Dej a decis să-i mute pe cei mai mari din zona Caşin în Herăstrău, iar vârfurile lor în Bd. Aviatorilor. Familia Ceauşescu (ceva mai jos ca rang) a stat mai întâi la un fel de “comun”, cu alte câteva “tovarăşe”, prin Cotroceni, pe dr. Lister, apoi în Primăverii, pe str. Herăstrău, iar după 1963 a dat ordin să i se facă altă casă, pe Primăverii 50. Pentru amatorii de detalii cotidiene din viaţa nomenclaturii comuniste, cartea este, de altfel, bogată în anecdotică – unde au stat “cu casa” mahării vremii, mereu vânturaţi de colo-colo (pandant parcă la rotaţia cadrelor).
Strada, cartierul sau zona în care stăteai, vila în care te “repartizase” partidul, numărul de metri pătraţi sau de camera, veranda şi grădina, erau atribute obligatorii ale rangului şi panaş al prestigiului, aşa cum pentru urmaşii lor în arivism şi parvenitism contemporani ai noştri, doctoratele şi masteratele, titlurile de cărţi sau onorifice, gradele militare sau universitare ţin, la fel de penibil, loc de argumente ale valorii. Într-o a doua fază a “comunismului” (între ghilimele, pentru că, e de repetat, comunism real n-a existat vreodată), dominantele au fost noile blocuri, tragedia – şi uneori crima – demolărilor, sistematizarea urbană, “rurbanizarea” împrejurimilor metropolei şi încă multe altele, şi bune, şi rele.
Această secţiune a cărţii, scriere a unui singur om, nu a vreunei comisii prezidenţiale sau institut cu lume multă şi bine plătită, ar putea figura drept cel mai temeinic şi mai convingător capitol din ceea ce ar fi trebuit/ar trebui să fie adevărata istorie a “comunismului” în România, una mai necruţătoare şi mai dreaptă, dar prin nimic propagandistică, în comparaţie cu pletora de maculatură produsă, adesea cu gir prezidenţial şi pe banii noştri, de măsluitorii din cea mai nouă generaţie de istorici ai neadevărului.
Iar dacă această carte se constituie în model, în exemplu, despre cum trebuie scrisă istoria noastră abia încheiată, Editura Compania, care a publicat-o, îşi confirmă iarăşi o pronunţată vocaţie enciclopedică, inexistentă sau prea puţin vizibilă la aşezăminte similare fie ele bugetare sau masiv pompate cu bani din ţară sau de-afară. Din producţia Editurii Compania se ridică parcă, treptat, contururile unui arhipelag care s-ar putea asemui la un moment dat cu Enciclopedia canonică a lui Dimitrie Gusti din 1938-1943, corpusul volumelor editate aici ar putea deveni pandantul românesc al Enciclopediei Britanice.

Text preluat de pe siteul curentul.ro


Despre Factorul intern

Notă de lectură

La peste un sfert de veac de la evenimentele din 1989, avem o ţară care se surpă pe încetul, o ţară dezbinată, un popor în cea mai mare parte sărăcit, disperat, amorţit şi lipsit de orice speranţă, căruia i s-a luat şi mândria identităţii naţionale.

Cum a fost cu putinţă aşa ceva? Grea întrebare!…

Putem constata, privind în jur, cum România şi-a distrus în cea mai mare parte economia, şi-a înstrăinat pământurile şi resursele, îşi nimiceşte fără milă tezaurul cultural şi istoric.

Ce se va alege de noi?

Şcoala românească trece printr-o nesfârşită criză, tot ce ţine de istoria, cultura şi civilizaţia naţională este trecut pe linie de garaj. Scoatem generaţii în şir fără sentimentul de patrie.

Să-ţi iubeşti ţara a devenit o infracţiune!

Volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor, datorat generalului de brigadă (r) Aurel I. Rogojan, apărut la Editura Compania, seria ClarObscur, coordonată de Petru Romoşan, aduce o sumă de date, cât şi evaluări, dintr-o perspectivă aparte, aceea a ofiţerului de informaţii, specialist în analiza fenomenelor politice, economice şi sociale.

Autorul ne oferă posibile răspunsuri la cele ce se petrec în România de azi.

Cartea este necesară în hăţişul evoluţiilor contradictorii. Un ghid de mare trebuinţă care ne poate oferi răspunsuri la numeroasele nedumeriri ale unui public mai larg (nu doar specialiştilor) care înţelege din ce în ce mai puţin de ce se petrec astfel de „fenomene“ cu ţara noastră.

Materialele alcătuitoare ale volumului, extrem de dens, sunt grupate în 9 capitole (fiecare cu un număr de subcapitole) după cum urmează: Politica sinonimă cu „frauda“, Războiul politicii cu serviciile secrete, România insurecţiilor electorale, Sus cortina, domnilor „…escu“!, Justiţie în ţara suspecţilor, Fapte şi acte recente în dosarul chestiunii maghiare, Nesfârşitele războaie geopolitice, Războaie vechi cu variaţiuni noi…, Adevărul generalului Vlad în lupta cu falsul.

Pe măsură ce parcurgi paginile cărţii, încep să ţi se clarifice lucruri ce păreau de necrezut şi de neimaginat în urmă cu nişte ani.

Autorul mânuieşte cu abilitate condeiul, făcând o analiză nemiloasă, aproape de vivisecţie, a celor petrecute de-a lungul timpului din urmă.

Ultimul capitol ne pune în faţa mărturiei generalului Iulian Vlad. Personalitate discretă care a jucat un rol important în istoria contemporană a României, Iulian Vlad clarifică o parte a evenimentelor din decembrie ’89, învăluite în păienjenişul varilor interpretări, lămurind în felul acesta care este realitatea acelor vremi.

Cele întâmplate la sfârşitul anului 1989 şi începutul anilor ’90 şi-au pus pecetea pe evoluţiile ulterioare ale României.

Cele 9 capitole ale volumului atacă de fapt problemele esenţiale ale ţării, ale societăţii noastre.

Orice cercetător preocupat de contemporaneitate nu poate ocoli lectura acestui volum. Până la această dată, puţini autori au reuşit să decifreze cu atâta acuitate meandrele politicii interne în conexiune cu influenţele, uneori deciziile, venite din cele patru zări.

Text preluat de pe siteul cotidianul.ro


Cronică la Factorul intern
de Aurel I. Rogojan

Lumii noastre nu-i e bine…

„Trebile merg la vale şi lumea pătimeşte“, constata, într-o fabulă, poetul Grigore Alexandrescu, la jumătatea secolului al XIX-lea. Generalul în rezervă Aurel I. Rogojan, profesionist de vârf în câmpul informaţiilor de securitate, convertit în temeinic analist politic, vede şi el mai degrabă sumbră lumea de azi şi mersul ei mai departe. „Nu sunt semne bune“, spune el de-a dreptul. Din motive personale sau profesionale, sau din ambele, identifică şi reţine pentru reflecţie parcă înadins ce-i mai rău pe lume, cea mai prăpăstioasă evoluţie, cea mai alarmistă variantă. Acestui tip de abordare, românul îi zice însă „a pune răul în faţă“ şi este cea mai înţeleaptă, mai prudentă şi mai responsabilă cale de urmat în clipe grele. Căci şi lumea, şi România, trec prin clipe grele. Ne-o reaminteşte, cu argumente proprii, generalul Rogojan în cartea sa „Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor“ (Editura Compania, 2016).
Secţiunea consacrată situaţiei din lume nu are un număr prea mare de pagini, dar destule pentru a compune un tablou mondial întunecat şi preocupant. Nimic din ce-i bun pe lumea de azi nu intră în atenţia diagnosticianului. La ce bun, căci şi medicul îşi bate capul cu ce nu merge în organism. Şi e de reţinut şi de judecat ce-i mai rău. Pentru Ucraina, bunăoară, din droaia de presupuneri reţine două, pe cele extrem-opuse : Statele Unite vor de fapt să răstoarne regimul Putin iar prin aceasta să dezmembreze şi ce-a mai rămas din Rusia, iar Moscova vrea să înghită toată Europa într-o construcţie integrată eurasiatică (în care România s-ar regăsi – vorba vine – în grupul de state foste „inamice“, alături de Marea Britanie, Suedia, Polonia, balticii, Georgia). Oricum, însă, până una-alta, Rusia s-ar pregăti să ciopârţească Ucraina, anexându-i tot ţărmul la Marea Neagră până la Gurile Dunării pentru a se învecina cu România sau, poate, cu un alt stat, nou creat între timp, Republica Federativă Moldova. La vest de România, alt viespar, în Balcanii de vest, unde războiul regional este iminent, după ce teritoriile au fost învălmăşite şi popoarele învrăjbite mai aprig ca oricând iar americanii au instalat în Kosovo cea mai mare bază militară în străinătate după Vietnam. Dar nicăieri, în lume, nu-i pace sub măslini – nici în lumea islamică, după „primăvara arabă“, nici în Asia-Pacific, nici în zona tot mai întinsă în care acţionează terorismul, nici în dezorientata şi tot mai dezbinata Europă Unită, nici în relaţiile ruso-americane sau americano-chineze.
Autorul stăruie pe „revirimentul economic, politic şi militar“ al Rusiei, care se află în plin iureş de recuperare a imensei zone de interes special pe care a pierdut-o în fosta Europă răsăriteană (şi nu numai) în anii 1989-1991. Autorul trage un semnal de mare gravitate asupra a ceea ce el numeşte „reculul istoriei“. Adică fenomenul declanşat prin spargerea URSS, după care Rusia „a fost sistematic provocată, izolată şi vulnerabilizata“ şi pusă „sub presiuni fără precedent“ . E cât se poate de logic ca, într-o asemenea situaţie să iei in calcul un efect de recul. Pentru că, ni se atrage atenţia, atunci „când nu eşti corect poziţionat, pentru a atenua forţa de recul a istoriei, poţi fi lovit din plin“. Cu atât mai mult cu cât „potrivit evaluărilor occidentale, în toate direcţiile din vecinătatea României ordinea euroatlantică este în retragere“. Partea de lume în care se află România este astăzi sub presiunea unui complex de riscuri politico-militare şi economice, astfel enunţate în carte : „militarizarea Mării Negre, incertitudinea economică regională, resuscitarea naţionalismului regional şi ameninţarea cooptării Estului Europei de către Rusia prin exploatarea breşelor de securitate create de corupţia sistemului politic“. E drept că, mai ales după summitul NATO de la Varşovia, SUA, prin Alianţa nord-atlantică s-a reorientat către „oprirea reculului prin desfăşurarea de forţe militare de avertizare a Rusiei“. Dar atmosfera e, oricum, tot mai încărcată şi la nivel global. Un război mondial, afirmă repetat autorul cărţii, nu este deloc exclus, dimpotrivă, „se lucrează la trezirea unei noi mari conflagraţii“.
Despre ce (nu) face România în faţa acestor pericole existenţiale cartea spune, cu menajamente, câte ceva, despre ce s-ar cuveni să facă cei de la cârma ţării pentru supravieţuirea noastră ca stat şi ca naţiune, autorul – aşa cred – are probabil mutarea în plic. Deocamdată ne sfătuieşte înţelepţeşte „să ne păstrăm rezerve de răbdare pentru când va fi şi mai rău“. Cartea generalului Aurel I. Rogojan, oricât de mult ne-ar pune pe gânduri, spune lucruri adevărate, fiecare pagină confirmă convingerea că orice afirmaţie are în spatele ei informaţie şi analiză. Altfel spus, ce trebuie.

Text preluat de pe siteul curentul.ro