OPINII IN
compania lui ...

joi 21 Iul 2016

Erdogan’s Coup

The failure of the uprising against him will allow
him to make the country more Islamic and more
repressive.

Edward N. Luttwak

The coup against Turkish President Recep Tayyip Erdogan failed because it was a coup. The previous military takeover, of Sept. 12, 1980, was immediately and totally successful because it was executed by the armed forces as whole, under the chain of command headed by the Chief of the General Staff Gen. Kenan Evren. The technical term for that sort of takeover is pronunciamento, Spanish for declaration. With all the armed forces acting as one, it is enough to declare that power has been seized to actually have it.
But what happened in Turkey was a real coup d’etat—“a strike at the state” in which a band of plotters in or out of uniform enrolls the commanders of some fast-moving combat units to seize key places and key people—the palace, main army headquarters, airports, television news studios—to then issue their announcement (“we did it to save the country,” etc.), counting on the rest of the armed forces to join in with them. For that to happen, it is essential that the leader to be overthrown is captured or killed right at the start, for otherwise, he can rally his supporters, who most likely greatly outnumber the initial coup forces.
That is how the July 20, 1944, plot to overthrow the Nazi regime failed: The highly competent military planner Claus von Stauffenberg did it right by starting with a bomb that was to blow up Adolf Hitler in his field headquarters, but Hitler was sufficiently shielded by a heavy table top to survive, and his prompt broadcast called out the loyal S.S. who crushed the plot.
It was the same with Turkey’s increasingly dictatorial President Erdogan: On Friday night he was in a hotel in the resort town of Marmaris. A platoon of determined soldiers might have seized him, but instead he was left free to fly off in his aircraft, eventually landing at Istanbul airport after the local military commander made it safe for him.
From there he started broadcasting live to call out his supporters—the net majority of the least-educated, most Islamic Turks. They care nothing for the legal and democratic principles that Erdogan keeps violating, because they hero-worship him for his step-by-step imposition of Islamic law and customs—the “Arabization” of Turkey. Just last week, the Muslim call to prayer was broadcast from Istanbul’s great Church of the Holy Wisdom Aghia Sofia for the first time in 85 years—it had been converted into a mosque by conquest in 1453, but then restored as a museum in 1935, allowing its golden mosaics depicting Christian saints and other figures to be seen. Erdogan’s followers now want them covered up once more to make the building into a mosque again. The rest of the world—including the heads of government who still say they want Turkey in the European Union—pay absolutely no attention to such things, but in Turkey they decide elections.
It was the chiefs of Turkey’s armed forces who long served as the stalwart defenders of the secular state that was established by Mustafa Kemal Ataturk, founder of the Turkish republic, and a believer in the equality of women, among other un-Islamic values. But for years now the chiefs have been paralyzed by relentless outside pressure from European and U.S. military allies who simply refuse to accept the very plain fact that without military-imposed limits, majority rule in Turkey means the triumph of Islam, and the progressive loss of personal freedoms. That is why they did not order the forces they command to reinforce the coup plotters, whose scattered small units were soon overwhelmed by civilian mobs.
It is supremely ironic that the likes of President Obama and Chancellor Merkel have been supporting Erdogan in the name of democracy—and spoke up for him during the coup—in spite of his increasing violations of democratic freedoms, from the mass dismissals of policemen and prosecutors investigating his corrupt sons (born poor, Erdogan now has unexplained billions), to the arrest of journalists and editors who criticize him, and the outright seizure and closure of the country’s largest-circulation newspaper Zaman.
One wonders now if the U.S. and European governments who have supported Erdogan so far will remain unmoved by the mass arrests of military officers and public officials who had no role in the coup, but who are accused of being “Gulenist terrorists.” That refers to the religious movement headed by Fethullah Gulen, a Pennsylvania-based Turkish and Muslim leader whose many followers in Turkey and around the world have never been linked to any form of violence.
But for Erdogan’s regime the accusation is quite enough, without need of evidence: On July 16, the very morning when the coup failed, more than 2,500 judges and prosecutors deemed insufficiently loyal were abruptly dismissed as “Gulenists,” ensuring that there will be no nonsense about fair trials for the officers and officials arrested since the coup. The numbers are stunning: As of this writing, 8,777 policemen and Jandarma (military police on civil duty) have been suspended; more than 6,000 uniformed military members have been arrested, including 103 of general or admiral rank; and 30 of 81 provincial prefects have been removed from their positions, along with some 50 top civil servants.
That these arrests and suspensions have come so quickly hints that they were most likely prepared beforehand, and may well have triggered the coup when word leaked out. Those lists—and the demand for Gulen’s extradition, which will never happen—are indications of Erdogan’s true quest.
Gulen and Erodgan were close allies for years. Their quarrel dates back to 2009-2010, and those dates provide a clue: It was then that Erdogan’s policies became sharply Islamist, with a flurry of declarations against “Western values” and Israel, and the under-the-table funding of Hamas terrorists. It was also then that the corruption of Erdogan’s inner circle became evident to all, because one of them was caught smuggling gold on a huge scale. That collided with Gulen’s strenuous opposition to corruption in any form, while the Islamist extremism was diametrically opposed to Gulen’s conviction that Christians and Jews are the natural allies of peaceful Muslims in resisting secularism.
To predict what will happen next is all too easy. First, the failure of the coup and the arbitrary arrests now underway will induce many of the more talented Turks to try to emigrate, instead of remaining around in a country that is becoming increasingly Islamic and increasingly repressive. Much capital will leave with them, slowing down the country’s economy.
Second, Erdogan will pursue the war against the country’s Kurds that he very deliberately restarted last year in order to win nationalist support in that year’s second election. (His party had failed to win a majority in the first.) Because Kurds dominate Turkey’s eastern provinces that border on Kurdish-ruled territory in both Iraq and Syria, separatism and the fracturing of Turkey’s territory is the likely outcome.
Third, if there is another coup attempt, it will start with an attack on Erdogan himself instead of pointless road-blocks on bridges. All this means that he is being very successful in a way: His highest aim after all is to Arabize Turkey, which is indeed becoming more like Iraq and Syria every day.

(Articol publicat pe www.slate.com la 18 iulie 2016 – preluat cu permisiunea autorului)


marți 28 Iun 2016

Factorul intern

Ioan Buduca

Foto Adrian Pârvu

Editura Compania a publicat în 2016 un volum al generalului Aurel I. Rogojan cu titlul Factorul intern şi subtitlul România în spirala conspiraţiilor.
Trei sunt chestiunile importante :

  1. Cine este generalul Aurel I. Rogojan ?
  2. Ce este factorul intern ?
  3. Despre ce spirală a conspiraţiilor este vorba în cartea aceasta ?

1. Generalul Aurel I. Rogojan este azi, în opinia experţilor, cel mai bun profesionist al serviciilor secrete româneşti în materia reglementării juridice a acestor servicii şi un comparatist fără egal al reglementării juridice a serviciilor din alte ţări. În consecinţă, în 2005, el a fost delegat să reprezinte SRI în grupul de lucru însărcinat să elaboreze fundamentele legale ale Comunităţii Naţionale de Informaţii. Relatarea sa, în Factorul intern, despre lucrările acestui grup sunt de importanţă cu adevărat istorică.
De regulă, asemenea dezvăluiri sunt rezervate volumelor de memorii. Dar asta şi scrie generalul Aurel I. Rogojan, retras în rezervă în 2006, cărţi în care îmbină memorialistica şi analiza.
2. Factorul intern este o expresie care la noi n-a avut circulaţie publică până acum. Expresia codifică, în limbajul specializat al serviciilor secrete, o structură neinstituţionalizată a conştiinţelor patriotice dintr-o anume naţiune care veghează, în numele naţiunii, pentru ca identitatea naţională să nu fie periclitată de factorul politic sau de factorii externi ostili naţiunii. În România – să fie clar ! –, azi, identitatea naţională este periclitată. Anume de ce ?
3. Pericolul cel mai bine structurat sub care ne aflăm este conspiraţia internaţională nonstatală cunoscută ideologic sub numele neoliberalismului.
Neoliberalismul este eticheta ideologică a tendinţelor care azi lucrează pentru a decupla liberalismul clasic de naţionalismul clasic. În ce scop ? Nu este un scop al unor state, ci al unor puteri suprastatale (şi nonstatale), reprezentând megatendinţele globalizatoare şi globalitare.
Are acest scop o necesitate obiectivă ? Nebunia lumii în care trăim stă în faptul că răspunsul este afirmativ. Da, necesitatea megatendinţelor globalizatoare derivă din logica libertăţilor economice înţelese, principial, a fi mai importante decât continuitatea culturală a identităţilor naţionale.
Totul stă în picioare sau cade în cap în funcţie de adevărul (sau utopia mincinoasă cu chip de adevăr) din cuprinsul acestui principiu : sunt libertăţile economice cu adevărat mai importante decât dimensiunile economice clasice ale naţiunilor ?
Azi, chiar acum, acestor megatendinţe le răspunde o tendinţă nouă, nestructurată global, dar prezentă global : este actuală fortificare a forţelor politice antiglobalitare, antineoliberale. Tendinţa aceasta e prezentă în campania electorală a lui Donald Trump. Este activă în opţiunile lui Vladimir Putin. Este în creştere în electoratul care susţine partide eurosceptice.
Apariţia cărţii generalului Aurel I. Rogojan ţine de factorul intern românesc, desigur, dar este, iată, contemporană cu renaşterea factorilor interni într-un plan mai general al lumii contemporane. Ce are a însemna această renaştere, vom vedea. Vom muri şi vom vedea.


luni 27 Iun 2016

O Europă din ce în ce mai germană

Petru Romoşan

Cele şase ţări fondatoare ale construcţiei europene – Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg – şi-au dat întâlnire, prin miniştrii lor de Externe, sâmbătă 25 iunie, la Berlin. Au fost chemate la ordine, cum ar veni. Ordnung und Disziplin. „Sunt sigur că aceste state vor transmite mesajul că nu vom lăsa pe nimeni să ne ia Europa noastră.” S-a exprimat involuntar expresiv ministrul de Externe german, Frank-Walter Steinmeier. Europa noastră ? Europa noastră germană, de fapt. Cine să le ia Europa, lor, ţărilor fondatoare ? Marea Britanie ? Dar Marea Britanie tocmai le-a părăsit. Statele Unite ale Americii ? Dar SUA şi NATO tocmai îşi pierd o parte substanţială de influenţă în Europa după Brexit. În favoarea cui ? În favoarea Germaniei, bineînţeles.
Reacţiile la cald după anunţarea Brexit-ului ale conducătorilor UE – Jean-Claude Juncker, Martin Schulz, Donald Tusk – au fost violente şi destul de penibile. Toţi trei şi-au manifestat în forţă şi neglijent parti-pris-ul german. Cine i-a pus pe toţi trei în acele funcţii ? Din nou deci, Ordnung und Disziplin. Nu altfel s-a manifestat şi prim-ministrul nostru fals tehnocrat dar autentic funcţionar bruxellez, Dacian Cioloş. Putea el să procedeze altfel după ce i-a ţinut trena, în calitate de consilier special, lui Jean-Claude Juncker la Bruxelles ? Cei trei n-ar fi trebuit să se gândească la o demisie dacă ieşirea Marii Britanii din UE ar fi considerată sincer un eşec al organizaţiei, cum şi este, de altfel, cu toată evidenţa ? Iar guvernul tehnocrat de la Bucureşti, ivit din spuma toxică a Comisiei bruxelleze, n-ar trebui înlocuit urgent cu un guvern tehnocrat naţional sau cu un guvern politic de largă reprezentare naţională ?
Cea mai importantă întrebare la care au trebuit să răspundă locuitorii Regatului Unit, deşi ea nu se găsea pe buletinele de la referendum, a fost : „Vreţi să vă conducă în următoarea sută de ani Germania, cu sprijin francez necondiţionat ?” Să ne amintim că bravul popor britanic a avut enorm de pătimit în două războaie mondiale de pe urma nebuniei nemţilor. Pe care i-au şi bătut până la urmă. Ar fi putut britanicii să răspundă „da” ?!
Desigur, se pune întrebarea de ce David Cameron i-a pus pe conaţionalii săi în faţa unei asemenea dileme. David Cameron pare să-şi fi jucat o carte personală, egoistă, ca şi Jacques Chirac în Franţa în 1997, când acesta a dizolvat Parlamentul, condus de o majoritate de dreapta, ca şi el, dar care nu era „a lui”. Cameron a anticipat că, după şase ani de guvernare, ar avea nevoie de o mare lovitură ca să se poată menţine la putere. Oricum, autoritatea lui, mai ales în sânul partidului conservator, era pe ducă. A pierdut şi el şi va pleca puţin mai repede decât era prevăzut.
Istoria Europei a prins viteză, schimbările sunt incalculabile şi greu de descris în puţine cuvinte, dar ele erau uşor de prevăzut şi chiar au fost prevăzute : „Deşi au fost puşi la colţ destul de brutal de Putin cu anexarea Crimeii, americanii au totuşi o altă spaimă, mai profundă, aceea că ar putea vedea Germania eliberându-se complet din sfera lor de influenţă. Citind Marele eşichier, cartea lui Brzezinski, operă majoră pentru a pricepe diplomaţia actuală, veţi înţelege că puterea americană de după război se bazează pe controlul asupra celor doi mari poli industriali ai Eurasiei : Japonia şi Germania. Criza economică ne-a arătat Casa Albă neputincioasă în a convinge Berlinul să abandoneze politicile de austeritate, să schimbe politica monetară a euro şi, în general, să ia parte la dispozitivele de relansare economică mondială. Adevărul de nespus este că astăzi Statele Unite au pierdut controlul Germaniei şi că americanii urmează Germania în Ucraina pentru ca asta să nu se vadă… Reculul puterii americane devine cu adevărat îngrijorător. Washingtonul e în stare de şoc după ce Mosulul (Irak) a fost cucerit de jihadişti. Stabilitatea lumii n-ar mai depinde deci doar de puterea americană. O să formulez o ipoteză surprinzătoare. Europa devine instabilă, în acelaşi timp rigidă şi aventuristă.” Marele intelectual european Emmanuel Todd spunea toate acestea deja în 2014 (interviu acordat site-ului atlantico.fr la 16 iunie 2014). Ce ar mai fi de adăugat ?
Următoarea mutare importantă care va schimba definitiv şi major cursul istoriei ar fi ieşirea Franţei din UE. Care poate să fie mult mai aproape decât o văd propagandiştii de toate culorile. Pentru că Franţa e de multe luni în stradă, se găseşte deja într-o stare revoluţionară, foarte probabil fără întoarcere. În plus, împotriva tuturor panglicilor despre prietenia franco-germană, Franţa, prin uriaşa sa civilizaţie maritimă, e mult mai apropiată de Marea Britanie şi de SUA, puteri maritime, decât de eterna sa rivală continentală, Germania.
Geopolitica ar fi o ştiinţă inventată de anglo-americani din spaima unirii în Eurasia a celor două mari puteri de uscat, Germania şi Rusia. De ce ţi-e frică nu scapi. Pentru împlinirea coşmarului anglo-american, naşterea marelui imperiu eurasiatic (german, de fapt), mai lipseşte doar ieşirea (sau scoaterea) Franţei din UE. Marine Le Pen, prietena lui Vladimir Putin, nu e nici pe departe cea mai importantă piesă din puzzle-ul intern francez care doreşte părăsirea UE. Actualul faliment neoliberal al stângii franceze netezeşte calea unor suveranişti de stânga şi de dreapta. La întrebarea pusă de Cameron britanicilor (ieşim sau rămânem ?), francezii ar răspunde la un eventual Frexit cu mult mai multe procente pentru ieşire. În felul lor, au făcut-o deja în 2005 refuzând Constituţia europeană. Moneda euro – de fapt, vechea marcă germană – nu le-a adus francezilor decât pagube.
Ce va face România dacă se va regăsi, într-un viitor nu prea îndepărtat, în sandvişul germano-rus ? Nimeni nu e astăzi în stare să avanseze nici cea mai vagă ipoteză, deşi avem experienţa referendumului din 2012, când cele 7,4 milioane de voturi împotriva lui Traian Băsescu au fost cu totul ignorate la Berlin şi a rămas cum au vrut ei, iar petrolul şi alte bogăţii ale subsolului au fost trecute germanilor mai mici, austriecii, care, după ce ne-au luat şi cea mai mare bancă, ne şi măcelăresc neobosit pădurile, cu complicitatea unei clase politice băştinaşe incompetentă şi trădătoare. O Europă germană ruptă de Marea Britanie şi de SUA, dar asociată cu Rusia cea înarmată până în dinţi şi cu resurse naturale inepuizabile (petrol, gaze, apă, pământ) ne poate fi nouă, românilor, fatală, mergând până la împărţirea teritoriului între cele două mari puteri euroasiatice.

marți 21 Iun 2016

Mediocritatea ucide (nu numai corupţia)

Petru Romoşan

Cum a ajuns să fie condusă România de doi mediocri patenţi, Klaus Iohannis şi Dacian Cioloş ? Şi când spun „mediocru” sunt încă generos sau elegant. Mai ales în ce-l priveşte pe Klaus Iohannis – numit de populaţie, cu precădere în Transilvania, Ciolanis –, care are dificultăţi să citească hârtiile pe care i le pun dinainte „câmpul tactic”, Binomul, Trinomul, Sistemul sau nu-se-ştie-prea-bine-cine. Ori Masoneria, pentru că există şi această ipoteză. Dacian Cioloş, împreună cu echipa care i s-a dat, a apărut şi el din neantul bruxellez, ocupând, funcţionăreşte şi impostor, un post, acela de premier tehnocrat, pe care-l pregătise prin conferinţe, cărţi, programe, echipe Călin Georgescu, membru în acei ani (2010-2012) al Clubului de la Roma.
Atâta poate România azi ? Klaus Iohannis a devenit recent şi amiralul unei flote-fantomă şi binişor comică la Marea Neagră. Asta deşi nu reuşeşte să-l demită pe Mihai Răzvan Ungureanu dintr-un post în care el însuşi l-a numit – presa e din ce în ce mai plină de informaţii şi zvonuri în acest sens. În acelaşi timp, arestăm cu mult zgomot nişte tineri cetăţeni ai unui stat considerat prieten important, Israel, pe motive dintre cele mai caraghioase. La ce mai folosesc MAE şi SIE dacă nu sunt capabile să regleze discret nişte prostioare ?
URSS şi-a retras trupele din România încă din 1958. S-au retras vreodată cu adevărat ruşii din România sau nu au făcut decât să se instaleze din ce în ce mai adânc şi invizibil în măruntaiele statului român ? A fost sau nu Nicolae Ceauşescu colonel GRU sub acoperire încă înainte de 1947, că tot e la modă povestea cu coloneii „turceşti” şi acoperiţi ? Cât de independente de influenţa rusă au fost şi sunt serviciile româneşti, mai ales cel al armatei şi cel extern ? Sunt „chestiuni” despre care se şoptesc destule, dar nu se vorbeşte deschis mai niciodată.
A început Vladimir Putin, după prea multa carantină la care a fost supus, după sancţiuni aberante sau prea puţin explicate, să se irite şi să tragă de sforile, odgoanele pe care le are încă în România ? În România şi în celelalte ţări care au stat 50 de ani sub ocupaţie sovietică, precum Bulgaria lui Boiko Borisov (să fie artele marţiale canalul de comunicare privilegiat cu Vladimir Putin ?). Ca să nu mai vorbim şi noi de Ungaria lui Viktor Orbán… Cât de proamerican este în realitate fostul marinar Băsescu se poate vedea şi din ciudata lui raliere „independentă” la politica pseudoprotestatară a tandemului Tăriceanu-Ponta, cei doi fiind cunoscuţi ca având simpatii estice.
Oamenii politici români, mai ales cei de vârf, sunt de multă vreme mediocri, corupţi, mizerabili. După prăbuşirea Uniunii Sovietice, a puterii imperiale a Rusiei deci, România şi-a căutat cu disperare alţi stăpâni la Vest. NATO, Uniunea Europeană, multinaţionale, bănci, Sörös, Marc Rich… Elveţia şi-a retras de curând cererea de aderare la UE. Numai prim-ministrul român „tehnocrat”, Dacian Cioloş, fără evoluţie şi mişcare, inert, umblă încă patetic cu cererea de aderare la Schengen în proţap. Chiar acum, când mai puţină integrare în UE (nu suntem în euro şi am fost refuzaţi, brutal şi jignitor, în mai multe rânduri în spaţiul Schengen) poate fi un mare noroc pentru noi. În perspectiva din ce în ce mai evidentă a dezintegrarării vechiului proiect european. Cu sau fără Brexit. Suntem deocamdată integraţi doar atât cât să nu moară de tot ideea naţională. Dar politicienii noştri mediocri, atât de mărunţi, vor mereu mai mult. Cine-i mână în această direcţie, în afara prostiei şi incompetenţei proprii ?
Dacă votul pentru alegerile locale mai avea vreun sens, pentru că oraşele şi satele trebuie administrate în orice condiţii, pentru votul la generale din toamnă dezamăgirea populaţiei poate „depăşi în jos” cele 30 de procente ale bucureştenilor. Ce să votezi ?! „Câmpul tactic” ? Binomul ? Mediocritatea letală a lui Iohannis şi Cioloş ? Palavrele televizate ale profesorului SRI Dâncu sau „gândirile clujene” ale lui Cozmin Guşă, fostul ucenic al enigmaticului guru Mircea Popa ? Siglele găunoase ale unor hoţi numiţi corupţi, gen USL, PSD, PNL ?
Mediocritatea ucide, tovarăşi !


marți 7 Iun 2016

« Factorul intern.
România în spirala conspiraţiilor »

de Aurel I. Rogojan

Puteţi citi aici textul care deschide volumul

Cuvânt înainte sau Spirala conspiraţiilor

Prinsă în spirala perpetuă a conspiraţiilor, România alternează perioadele faste, dar efemere la scara istoriei, cu perioadele de involuţie, care pun sub semnul întrebării înseşi atributele existenţei naţionale. Românii au câştigat şi au pierdut deopotrivă de pe urma marilor conspiraţii internaţionale cunoscute ca Revoluţia franceză, revoluţiile de la 1848, Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, Pactul Ribbentrop-Molotov, înţelegerile de la Moscova şi Teheran, parafate la Ialta şi, mai nou, de la Malta.
Ne place sau nu, credem sau nu credem, o cercetare obiectivă a istoriei, bazată doar pe fapte atestate, se loveşte de numeroase dificultăţi atunci când vrea să pună în evidenţă, corect şi complet, cauzele evenimentelor care, în numele unor idealuri aşa-zis nobile, au generat efecte distructive în fibra existenţială a popoarelor. Secolul XX, al atomului, al cuceririi Cosmosului, al computerului şi al revoluţiilor tehnologice, este şi secolul ideologiilor, cel mai violent din istoria cunoscută a umanităţii. Această din urmă dimensiune a marcat profund şi transecular destinele multor popoare cu pecetea judecăţilor extreme, a intoleraţei şi a autodistrugerii. Popoarele traumatizate de totalitarismele secolului trecut, legate de numele lui Stalin şi Hitler, Mussolini, Franco sau Horthy, nu sunt, deşi ar avea toate motivele să fie, în aceeaşi măsură prudente în privinţa viitorului pe care şi-l pregătesc ori pe care pur şi simplu îl acceptă ca pe un dat (de la Dumnezeu, de la cei mai puternici sau din urzeala perpetuelor conspiraţii).
La jumătatea secolului al XIX-lea s-a conspirat împotriva unei ordini economice şi politico-sociale care devenise o stavilă în calea afirmării în istorie a noilor clase – burghezia şi proletariatul –, apărute în urma primei revoluţii industriale. În secolul următor, în numele proletariatului şi al doctrinei rezumate de Karl Marx şi Friedrich Engels în Manifestul Partidului Comunist, publicat la Londra în 21 februarie 1848, se va urzi cea mai răsunătoare conspiraţie politică internaţională. Iniţial şi aparent, era o acţiune a kaizerului (Imperiului German) împotriva ţarului (Imperiului Rus), dar, până la urmă, a ieşit cu totul altceva : Puterea Sovietelor şi întreg evantaiul consecinţelor apariţiei şi afirmării Uniunii Sovietice ca mare putere mondială, consecinţe sintetizate în realitatea « dictaturii proletare în lagărul socialist, leagăn al păcii şi înfrăţirii popoarelor ». Mă rog, cine nu a apucat să trăiască vremurile în care « lagărul » era şi « leagăn » are tot dreptul să fie nedumirit, chiar să ne bănuiască şi să ne denunţe ca suspect de conspiraţie în forma agravată a diversiunii calificate.
Manifestul Partidului Comunist, considerat piatră de temelie a « comunismului ştiinţific », este unul dintre textele care au schimbat lumea. Începutul şi finalul său sunt memorabile. Celebrul preambul (« O stafie umblă prin Europa – stafia comunismului. Toate puterile bătrânei Europe s-au unit într-o sfântă hăituială împotriva acestei stafii : Papa şi Ţarul, Metternich şi Guizot, radicali francezi şi poliţişti germani ») sună ca o premoniţie a realităţilor europene de azi. Doar că stafia este alta. Iar continuarea sa (« Există oare vreun partid de opoziţie care să nu fi fost defăimat ca fiind comunist de către adversarii săi de la putere ? Există oare vreun partid de opoziţie care să nu fi răspuns la rândul său atât elementelor mai înaintate ale opoziţiei, cât şi adversarilor săi reacţionari zvârlindu-le în faţă imputarea stigmatizantă de comunist ? ») parcă ar fi unul dintre clişeele folosite azi pentru spălarea creierelor şi formarea omului nou, a « cetăţeanului european », adică a nimănui. Mă rog, stigmatele sunt mai multe, dar în esenţă contează repetarea la infinit a temei, până când şi manipulatorul confundă minciuna cu adevărul.
Conspiraţia împotriva ordinii politice aflate sub hegemonia Moscovei a dobândit toate atributele organizării statale moderne, ca parte nevăzută a politicii, dar fiind asumată de ceea ce s-a numit « lumea liberă » sau « democraţiile occidentale » de dincolo de Cortina de Fier. Conspiraţia a izbândit, cortina a căzut, dar conspiraţiile continuă.


luni 30 Mai 2016

O realitate infectă şi « dezinfectanţii » ei

Petru Romoşan

Eroul momentului este, indiscutabil, jurnalistul sportiv Cătălin Tolontan. Dar nu pentru articolele sale pe teme sportive. Dacă te bagă „Tolo” în anchetă, te-ai ars ! Într-o lună-două, îţi închizi firma până mai ieri foarte rentabilă şi intri mortal cu maşina într-un copac de pe marginea şoselei în drum spre Corbeanca.
Colegii din media ai lui Tolontan – presă scrisă, televiziune, radio, Internet – ar trebui să moară şi ei de invidie. Cei mai mulţi dintre ei sunt îmbârligaţi în relaţii inavuabile cu lumea politicienilor corupţi, cu cea a afaceriştilor penali, dacă nu sunt cumva totdeodată şi agenţi sau acoperiţi. Oare câţi acoperiţi avem în presă ? Doi-trei pe redacţiile mici şi medii, şi cu zecile în marile firme media ? Majoritatea cu acordul patronilor, care ei înşişi… ? Aproape toţi lucrează pe dosare care le parvin „pe sub uşă” de la aşa-zişi necunoscuţi, în cutia poştală, în pungi de plastic înmânate în parcări.
Marea bătălie a ultimei săptămâni – adică după ce Dan Alexandru Condrea, tânărul patron al Hexi Pharma, ar fi intrat într-un copac de pe marginea unei şosele de la periferia Bucureştilor – se dă pentru a şti cine va prelua noul serial gen Elodia. Se ştie, celebrul Dan Diaconescu e în puşcărie, scos deci din competiţie, sărmanul. Deocamdată, Mihai Gâdea şi Antena 3 îi înlocuiesc cu succes deplin pe fostul jurnalist şi al său închis OTV. Dar până când ? Pentru că şi România TV a lui Sebastian Ghiţă (sau a cui o fi), Realitatea TV condusă de „filosoful” guraliv Cozmin Guşă şi B1 TV a lui Sorin Oancea şi a familiei Păunescu sunt interesate de acest nesperat biftec publicitar. Altfel, trebuie să se întoarcă la ştiri şi propagandă politică, pe care nu le mai cumpără nimeni.
Scandalul dezinfectanţilor, deocamdată limitat la Hexi Pharma, Dan Condrea, Flori Dinu, a ocupat total scena media chiar în luna campaniei electorale pentru alegerile locale. În loc să asistăm la dispute între ofertele PSD, PNL şi celelalte partide mai mici, seară de seară, alegătorii români sunt invitaţi să decidă între accident, crimă sau sinucidere. Asta în loc de Gabriela Vrânceanu Firea, Cătălin Predoiu sau Nicuşor Dan pentru Bucureşti, de exemplu, şi tot aşa pentru Iaşi, Cluj (tot Emil Boc ?), Timişoara, Constanţa, Braşov etc.
Aşa s-a întâmplat până acum câteva seri, până când Mihai Gâdea, pe Antena 3, a intervievat-o pe fosta soţie a presupusului decedat Dan Condrea, Laura Georgescu (copil şi victimă a Sistemului), şi când a apărut şi informaţia de la fetiţa lui Condrea cum că acesta nu mai fusese văzut din miercurea de dinaintea accidentului petrecut duminică seara. Ipoteza cu mistificarea, cu Dan Condrea în Venezuela, Cuba sau Baleare a prins din ce în ce mai mult contur. Cum ar veni, Dan Condrea îşi bea cafeaua cu Dinu Patriciu şi Codruţ Marta, sub privirile materne ale Elenei Ceauşescu, care tocmai a împlinit 100 de ani, undeva pe o insulă exotică. Fantezia, bat-o vina, nu poate fi oprită. Oricum, Dan Condrea, patronul Hexi Pharma, o firmă care se ocupa cu distribuţia de dezinfectanţi pentru spitale şi instituţii publice, a fost declarat definitiv mort civil în România.
Hexi Pharma deţinea până mai ieri spre 20 % din piaţa de dezinfectanţi. Dacă Dan Condrea era o altă reîncarnare a lui Dracula (în afară de Traian Băsescu), cât de corecţi, de profesionişti şi respectuoşi cu legea sunt ceilalţi distribuitori, concurenţa lui Hexi Pharma ? Această întrebare nu a preocupat excesiv nici televiziunile supraexcitate şi chiar deloc pe factorii responsabili. E deja adjudecat faptul că Hexi Pharma şi patronul său, Dan Alexandru Condrea, lucrau mână în mână cu unul sau mai multe servicii de informaţii româneşti (poate chiar şi cu unul sau două servicii străine, de la Est sau de la Vest…), dar nu e deloc la fel de clar faptul că şi ceilalţi jucători din Pharma, ca şi cei din energie şi din alte domenii strategice (armament, hrană, educaţie…), lucrează cel puţin cu unul dintre serviciile din ţările lor, din SUA, Franţa, Germania, Rusia etc.
Ancheta lui Cătălin Tolontan a scos de pe piaţa distribuţiei de produse medicale, brusc şi violent, o firmă românească şi l-a aneantizat pe patronul acesteia. Foarte probabil, locul lăsat liber de firma românească va fi ocupat urgent de o firmă străină sau de o multinaţională. Autorităţile române, în frunte cu preşedintele şi premierul, au fost total absente. Cel mult, poate, s-au uitat seară de seară pe toate televiziunile, ca foarte mulţi români.
La mai bine de o lună de la declanşarea imensului scandal a avut loc o şedinţă CSAT, în care s-a discutat şi despre catastrofa din Sănătate. Decizia, cu puternic damf ceauşist, te lasă cu gura căscată. Ce a citit de pe o hârtie Klaus Iohannis, care joacă rolul de preşedinte al României ? Iată : „Trimestrial, aşa s-a stabilit, Guvernul României va prezenta Consiliului Suprem de Apărare a Ţării informări cu privire la sistemul de sănătate publică şi starea de sănătate a cetăţenilor.” Coşmar curat ! Să descifrăm. CSAT e o adunare nedemocratică, destui dintre cei prezenţi nu sunt aleşi, ci numiţi, „organizaţiunea” e una recesiv sovietică, comunistă, care concurează şi chiar surclasează, cu totul nedemocratic, guvernul şi Parlamentul care a votat guvernul. Cum a ajuns CSAT să dubleze guvernul şi Parlamentul ? De ce trebuie să le raporteze Poporul conducătorilor, şi nu invers ?!
Dezastrul din Sănătate e, de fapt, unul mult mai întins. El a cuprins toată societatea românească, mai ales partea ei de sus – peştele de la cap se-mpute. Cătălin Tolontan, oricât de genial dotat ar fi, nu poate înlocui procuratura, Ministerul de Interne, guvernul şi Preşedinţia, serviciile secrete, care de-acum se găsesc grav puse în cauză.
Tulburarea prin care trece în aceste săptămâni şi luni populaţia României e de-o amploare rar întâlnită, cu consecinţe imprevizibile. La Paris, de unde ne-au venit destule revoluţii, manifestanţii împotriva noii legi a muncii au dat buzna în uşile şi geamurile studioului de televiziune în care se găsea ministreasa Muncii, autoarea contestatei legi, care a trebuit să fie exfiltrată pe loc. Îi vom vedea şi pe concetăţenii noştri dând buzna în studioruile de televiziune de unde sunt manipulaţi zi după zi sau în sălile de şedinţe unde se decide, teatral, gomos dar iresponsabil, soarta lor ?


luni 23 Mai 2016

România – ţara fără guvern şi fără preşedinte

Petru Romoşan

Deşi nu o spun de-a dreptul, pentru că nu se face, comentatorii, câţi au supravieţuit ultimei crize, dau târcoale unei idei abisale : România nu mai are nici guvern şi nici preşedinte. Şi, bineînţeles, nici partide politice. Aici avem de-a face cu singura realizare a guvernului tehnocrat : punerea în evidenţă, în ramă, a unei realităţi, de altfel, mai vechi. Fabricate la origine şi controlate apoi strict de serviciile secrete, partidele politice din România nu sunt, de fapt, partide politice. Doar interfeţe şi marionete.
PNL şi PDL, care, ca focul şi apa, nu reuşesc să fuzioneze, cu o conducere bicefală comică (Blaga + Gorghiu, doi care fac mai puţin decât unul), cu rateurile penibile în alegerea candidaţilor pentru Bucureşti, PNL şi PDL nu sunt un partid conservator şi liberal, popular, cum se pretind, ci doar o adunătură patetică, încă protejată inexplicabil de DNA.
Nici PSD-ul, condus de controversaţii (juridic, dar nu numai) Liviu Dragnea, Victor Ponta şi până de curând şi de Valeriu Zgonea, preşedinte executiv, eliminat urgent ca o măsea stricată, deci nici PSD-ul nu încropeşte „marele partid” al României, cum îl proclamă propagandiştii de casă travestiţi în ziarişti sau sociologii-sondori bine plătiţi (e adevărat că un sondaj „cu adresă” costă între 10 şi 15 000 de euro ?).
Guvernul de tehnocraţi amatori al domnului Dacian Cioloş nu a reuşit deci până acum decât să ne convingă că putem să ne lipsim, fără mari pierderi, de partide politice. Era şi acesta un punct pe agenda unui guvern tehnocrat care are tentaţia naturală de a se eterniza la putere. De Parlament ne lipsim, deşi îl plătim la supranumeric, supraponderal de câteva mandate. De asemenea, acest guvern tehnocrat amator a mai reuşit să ne convingă că fiii şi nepoţii fostelor cadre ale partidului comunist şi ai ofiţerilor de diverse obedienţe (Securitate, Miliţie, Armată, diplomaţie, „tehnocraţi” comunişti din marile întreprinderi şi din birocraţia centrală sau locală) sunt încă mai neisprăviţi, cu toate şcolile lor scump plătite, decât părinţii, unchii, mătuşile şi naşii lor. Adică să confirme că nepotismul tehnocrat nu e o soluţie pentru ţara noastră, aflată într-o criză gravă, profundă.
În ce-l priveşte pe domnul Klaus Iohannis, fost primar (deja „exotic”, ca minoritar) al Sibiului, dacă i s-ar compune o uniformă cu destule zorzoane, medalii şi grade, ar fi un foarte bun „mareşal de hotel” la poarta Cotrocenilor. Fizicul îl serveşte. Asta mai ales după imnul închinat SRI-ului (o fi având omul obligaţii ?) în neclarificata catastrofă a dezinfectanţilor şi după fraza care va fi doar una din marile sale contribuţii la gândirea socio-politico-economică a României secolului XXI : „În momentul în care primim informări [de la SRI – n.n.], le citim şi ne considerăm informaţi.”
De altfel, România dovedeşte cu asupra de măsură că şi-a făcut temele („treaba”, cum obişnuiesc să spună sistematic factorii răspunzători) după ce a aderat la NATO şi la UE. Cele două organizaţii sau organizări au scopul nemărturisit de a face să dispară guvernele şi conducerile naţionale, care încurcă inutil puterea centrală de la Washington, cu filiala sa Bruxelles. Performanţele de autoaneantizare atinse de guvernul şi preşedintele de la Bucureşti sunt fără egal în UE şi poate chiar pe planetă (probabil, cu excepţia preşedintei lituaniene Dalia Grybauskaite, laureata Premiului Carol cel Mare în 2013).
Nu avem încă o explicaţie acceptată de toată lumea în legătură cu „primul mileniu tăcut” din existenţa noastră ca popor. Istoricii maghiari pretind, interesaţi şi aberant, că am fi plecat cu toţii la sud de Dunăre. Actuala clasă suspusă din România dovedeşte zilnic că ne aşteaptă cel puţin un nou „secol tăcut”. Partide compuse din repetenţi şi penali, guverne după guverne ratate, preşedinţi nuli (Emil Constantinescu, Klaus Iohannis), din alte vremi (Ion Iliescu) sau chiar catastrofali (Traian Băsescu), presă vândută sau dispărută pur şi simplu, servicii secrete care se servesc şi nu servesc pe nimeni (vezi şi cazul recent Hexi Pharma) – la ce te poţi aştepta dacă nu la disoluţia, „diluarea” finală ?
Vom rămâne până la urmă de tot fără partide politice, fără guverne, fără preşedinţi, fără servicii secrete şi fără armată, doar cu şefi de obşti sau bresle, cu oligarhi şi interese comunitare, cu „juzi” aleşi direct şi natural, adică un nou mileniu medieval tăcut sau măcar un secol-două ? Riscul e, desigur, foarte mare, acela al dispariţiei statului naţional, al ştergerii ţării de pe harta lumii, al pierderii definitive a limbii şi culturii române. Dacă te joci iresponsabil prea multă vreme cu lucruri importante, pierderile sunt pe măsură. De prea multă vreme în România numai cine nu a vrut nu a fost ministru, deputat, consilier, primar, general, desigur, cu excepţia oamenilor serioşi, consistenţi şi competenţi, care chiar ar fi trebuit să îndeplinească aceste funcţii.
Revenim. Guvernul tehnocrat al domnului Cioloş are deci totuşi un merit, pe care-l împarte cu DNA. Atât tehnocraţii, cât şi procurorii au ştampilat falimentul total al clasei politice de tranziţie. Ca să-şi salveze regeşte pielea, vechea oligarhie comunistă şi urmaşii ei direcţi par dispuşi să sacrifice o ţară. Doar pentru atât ?


marți 3 Mai 2016

Secvenţe din războiul româno-român

Petru Romoşan

Iată cum sub ochii noştri neatenţi, indiferenţi, 4 000 de locuri de muncă la SC Romvag SA Caracal au fost transformate în cam tot atâtea postări de bloggeri pe site-ul Adevărul.ro (vezi comunicatul DIICOT). Blogurile s-au înmulţit pe Adevărul fără limită, ca urzicile şi ciupercile după ploaie. Numai cine nu a vrut nu a devenit blogger Adevărul. Diversiune şi intox : spoliatorul Cristian Burci încerca să se apere de justiţie cu mult zgomot de presă. Lua banii economiei reale şi livra palavre. De altfel, prietenul tuturor ziariştilor şi bloggerilor era binişor cunoscut încă de la începuturile tranziţiei, din primii ani ’90, ca traficant de copii. Dar ce are a face estetica scriitorilor la ziar cu etica populară ? Vagoanele şi părţile componente ale vagoanelor de marfă se vor fi transformat de asemenea în Dileme vechi ? În contrapartidă, bloggerul-şef, „imaginea”, „icoana” Adevărului lui Burci, Andrei Pleşu, şi-a împrăştiat papal, urbi et orbi, învăţăturile, micile moralităţi, mustrările, recomandările generoase, stând comod pe strada Paris, lângă guvern, acolo unde şomerii din ce în ce mai numeroşi din Caracal nu au cum să-l ajungă. Îl interesează în vreun fel pe palavragiul estet şi marele sforar Andrei Pleşu ce înseamnă pentru Caracal şi pentru zonă 4 000 de locuri de muncă pierdute ?
Ni se spune că atât ancheta deschisă împotriva lui Burci, cât şi dislocarea fanului lui Pleşu de la Ministerul Culturii, inegalabilul ministru Vlad Alexandrescu, ar fi etape ale războiului în curs dintre Binom (SRI-DNA) şi SIE. Păi, dacă SIE mai are mulţi protejaţi asemenea lui Cristian Burci (protejatul nu ştiu cărui general SIE Şerbănescu – „Burci Cristian a fost protejat de generalul (r) SIE Gheorghe Şerbănescu şi ajutat de generalul (r) Ioan Talpeş, fost şef al SIE şi apoi deputat”, dixit Radu Timofte, director SRI), n-ar cam trebui culeşi toţi şi, poate, în final, închisă mustăria ? Dacă SIE a angajat firma de investigaţii israeliană Black Cube s-o cerceteze pe Laura Codruţa Kövesi şi, probabil, şi pe alţi procurori şi ofiţeri SRI care au sprijinit anchetele şi arestările din ultimii doi ani, înseamnă pur şi simplu că SIE nu trăieşte în România. Şi, evident, nu lucrează pentru România. Şi că o asemenea aventură iresponsabilă va fi plătită foarte scump. Încă nu a demisionat nimeni ? Oricum, restructurarea serviciilor – pletorice, costisitoare, ineficiente, producătoare de corupţie – e la ordinea zilei. Viitoarele bugete vor fi, vrând-nevrând, mai restrânse. Restrânse în paguba cui ? Deocamdată, să ne întrebăm, odată cu DNA, probabil, câte alte întreprinderi cu multe locuri de muncă s-au mai închis ca să se umple conturile unor infractori sau să se facă presă şi televiziune în exces.
Ce poate face prim-ministrul oarecum interimar, cu mandat limitat, Dacian Cioloş în mijocul unor asemenea furtuni ? Lista cu miniştri ar fi primit-o în plic de la preşedintele Iohannis, care la rândul său ar fi primit-o de la… ?! Zvonuri şi răutăţi. Aşa se explică oare ezitările lui Cioloş şi intervenţia brutală, total neobişnuită, a preşedintelui Iohannis, care a cerut demiterea ministrului Culturii ? Dacă el l-a pus, tot el îl dă jos, nu ?
Dar să revenim la războiul româno-român. Oare arestarea confratelui său de la Adevărul, Cristian Burci, să-i fi sporit lui Andrei Pleşu verva polemică în apărarea demisionarului de la Ministerul Culturii ? În ultima postare a lui Pleşu de pe Adevărul, preşedintele Klaus Iohannis e făcut muci de partenerul inculpatului Burci. Şi, apropo, n-ar fi un bun prilej să ne explice „polemistul” Pleşu cum a reuşit (cu ajutorul lui Burci ?) să finanţeze gaura neagră economică numită Dilema veche şi celelalte dileme ?
Sistemul pare să se mai ţină doar într-un fir de aţă. Alegerile locale ar putea fi şocul care va rupe firul de aţă. Listele de candidaţi anunţate ne dau deja o idee destul de clară despre anvergura câştigătorilor. Oricare ar fi ei. Se poate mai jos ? Dar, imediat după minivacanţa de Paşti şi de 1 Mai, Curtea Constituţională se va exprima în privinţa alegerii într-unul sau în două tururi. Povestea cu două tururi poate duce şi la amânarea acestor amărâte de alegeri. Dar, astfel, confuzia şi debandada vor lua proporţii şi nimeni nu va mai putea anticipa nimic. Vizibilitate zero.


luni 25 Apr 2016

Despre condamnaţi şi suspecţi (nu doar despre Liviu Dragnea şi Traian Băsescu)

Petru Romoşan

Unii lideri PSD îl prezintă pe condamnatul definitiv Liviu Dragnea ca pe un martir al partidului. Nu zic, aşa o fi. Dacă infracţiunea e legea în acest partid postcomunist care se pretinde de stânga fără prea multe probe, atunci într-adevăr Liviu Dragnea e un haiduc (de Teleorman) al democraţiei de tranziţie, coruptă şi infracţională. El a luptat cu mijloacele din dotare pentru binele infractorilor PSD. E un erou împotriva statului de drept. În această logică, Adrian Năstase ar trebui adus de urgenţă înapoi la conducerea PSD. El a făcut şi puşcărie ! Procesul lui a avut ca subiect tot o campanie electorală, finanţarea ei. Justiţia noastră ne aplică numai lecţii magistrale !
Şi în aceeaşi logică strâmbă, halucinantă, şi Traian Băsescu a fost descris ca un martir al celor două mandate ale sale la preşedinţia României. Dacă nu ar fi beneficiat de imunitatea totală în timpul celor două mandate, multele infracţiuni, printre care şi aceea de spălare de bani, cu Căşuneanu, cu şmecheriile imobiliare, ar fi fost deja prescrise. Ca şi nenumăratele infracţiuni, încălcări ale legii comise într-o mare veselie în timpul mandatelor sale de primar general al Bucureştilor. Care şi ele ar fi beneficiat deja de sublima prescripţie. La fel cum s-au prescris toate nenorocirile săvârşite în timpul multelor sale mandate de ministru al Transporturilor (Flota şi câte şi mai câte „Aici sunt banii dumneavostră !”). Şi, desigur, odată prescrise toate fărădelegile, Infractorul naţional ar fi putut candida, virgin, la un nou mandat al aceluiaşi abuzat Bucureşti. Pentru că noi, bucureştenii, suntem în majoritate nişte tâmpiţi fără memorie şi l-am fi votat încă o dată fără să clipim pe constănţeanul impostor. Pentru că aşa spun sociologii manipulatori (de şcoală comunistă), cu sondajele lor „suspendate” (să nu-l uităm pe ex-primarul penal Sorin Oprescu).
Trebuie să constatăm că noua, mândra lume democratică şi capitalistă nu mai are nici o ruşine şi că singurul ei criteriu activ a rămas reuşita indiferent de preţ şi consecinţe. Suntem conduşi şi controlaţi din nişte birouri finanţate netransparent, ocult, cu miliarde de euro de la bugetul statului. Cică ar trebui să fim fericiţi că trăim în democraţie, în UE şi NATO. Băieţii şi fetele din birourile climatizate, foarte scumpe, ultimul răcnet fac revoluţii pe Facebook, ne aleg preşedinţi, prim-miniştri şi primari de mari oraşe.
DNA-ul doamnei Kövesi şi minunaţii ei protectori (pe ce bază legală o protejează ?) nu au auzit încă nimic de afacerile multiple ale lui Liviu Dragnea (Tel Drum etc.) ? Toate jafurile, tunurile, ţepele de la Microsoft, EADS, Alro, ANRP, ministerul Dezvoltării, primării şi companii de stat nu s-au derulat în timpul mandatelor prooccidentalului de comedie Traian Băsescu şi al prim-miniştrilor săi preferaţi Emil Boc (PDL), numit de vreo trei ori, şi Victor Ponta (PSD), numit de două ori, al ministeriatului de Interne al lui Vasile Blaga, amândoi, şi Traian Băsescu, şi Vasile Blaga, şefi de partide „de dreapta”, democratice ?! Şefi de partide pentru care merite, pentru care fărădelegi ?
Ăştia chiar ne cred pe toţi proşti ? Până când ? Iar dacă te uiţi ceva mai atent la noii candidaţi pentru Bucureşti, oameni în jur de 40 de ani – Gabriela Vrânceanu-Firea-Pandele, Cătălin Predoiu, Nicuşor Dan, Robert Turcescu -, progresul faţă de generaţiile lui Ion Iliescu sau Năstase-Băsescu e foarte relativ, discutabil, dacă n-o fi chiar un grav regres. Timpurile care vin se anunţă parcă şi mai prost. Mai trebuie să le şi votăm ?

luni 18 Apr 2016

Marian Munteanu, a treia ţeapă a PNL

Petru Romoşan

În timp ce în România apar în câteva zile sute de articole pro şi mai ales contra Marian Munteanu, multe isterice într-o direcţie sau în cealaltă, pentru Europa, mai ales cea occidentală, votul pentru Brexit se apropie implacabil. De fapt, a început campania. Indiferent de rezultat, luxul pe care şi l-au permis britanicii prin primul lor ministru, David Cameron, va fi un şoc, un cutremur pentru şandramaua UE deja atât de încercată (valul de refugiaţi, criza economică, lipsa de proiect coerent, lipsa unei armate proprii, a unei diplomaţii unice etc.), în primul rând pentru moneda euro. Ceea ce, evident, nu-i preocupă pe responsabilii de la Bucureşti, pentru că aici se aşteaptă disciplinat, docil ordinele de gândire şi de acţiune de la Bruxelles, care întârzie îngrijorător să sosească.
Germania, marea beneficiară a monedei euro – de fapt, o marcă germană impusă paşnic întregii Europe –, cea care a dictat dezastruoasa Austerität partenerilor europeni, suferă azi mortal de pe urma deciziilor Băncii Centrale Europene, care a trecut la dobânzi negative. Fondurile de pensii, ca şi asigurările germane sunt în pericol.
La Bucureşti se discută cu foc dacă Marian Munteanu e neolegionar, antisemit sau ultranaţionalist etc. Marian Munteanu nu e nimic din toate acestea, nu e nici măcar negustor de arme împreună cu Virgil Măgureanu, fostul şef tenebros al SRI, Marian Munteanu nu a administrat nici măcar o tutungerie în viaţa lui („eu în viaţa mea nu am făcut comerţ cu nimic” – Marian Munteanu dixit). E doar un farsor gălăgios, un om politic-concept, o „imagine”, folosită de încă nu se ştie cine. Dar nu tot un om politic-concept, o „idee” au fost şi Klaus Iohannis („minoritarul”), şi Dacian Coloş („bruxellezul”, „tehnocratul”) ? Marian Munteanu nu e decât un modest profesor la Filologia bucureşteană, care vântură în spaţiul public teorii nedigerate în amintirea unei false revoluţii dar autentice lovituri de stat, în care a fost un fel de erou, născut sau făcut.
Ce-ar fi mai rău pentru PNL ? Să câştige sau să piardă Marian Munteanu în bătălia electorală pentru primăria Bucureştilor ? Dacă Marian Munteanu câştigă împotriva maşinii de vot a PSD (Liviu Dragnea va fi condamnat oportun ?), PNL-ul va deveni în scurtă vreme o „mişcare de renaştere naţională” (o nouă clasă politică, nu ?), poate chiar cu nişte uniforme drăguţe gen Mao sau Zelea Codreanu (depinde cine le alege, Virgil Măgureanu sau Marian Munteanu…), iar Klaus Iohannis, „feisbucistul”, „diasporeanul”, „liberalul”, ar avea chiar începând de anul acesta un contracandidat care-l va bate măr la prezidenţialele viitoare. Dacă le mai apucă, bineînţeles. Fiindcă s-ar putea ca timpul să nu mai aibă răbdare, nu-i aşa ? Până atunci, pe modelul deja consacrat de Carol al II-lea, Klaus Iohannis va trebui să-şi manifeste, zgomotos şi pe larg, entuziasta adeziune la noua orientare.
Nu e deloc clar de unde a apărut Marian Munteanu în centrul chestiunii. Putea fi Cătălin Tolontan în locul lui ? E doar mutarea disperată şi hazardată a Alinei Gorghiu în încercarea foarte feminină de a scăpa de concurenţa Adrianei Săftoiu ? Dacă ar fi adevărat, Alina Gorghiu a scăpat temporar de Adriana Săftoiu dar i-a inventat lui Klaus Iohannis un concurent imbatabil. Deocamdată, mai e o mică speranţă pentru Klaus Iohannis şi pentru actualul establishment, de stânga sau de dreapta sau de stânga-dreapta. Aceea că şi Marian Munteanu va fi înlocuit, într-o a patra „tragere”, de Cătălin Predoiu, Adriana Săftoiu sau alt personaj mai previzibil din panoplia PNL-ului, poate vreun „tehnocrat” din echipa lui Cioloş.
După Cristian Buşoi şi Ludovic Orban, dar şi într-un sens mai larg, după Klaus Iohannis şi Dacian Cioloş, Marian Munteanu e a treia ţeapă pe care PNL le-o aplică românilor, dar care poate fi foarte bine şi o ţeapă pentru PNL-ul însuşi.


compania
DE LECTURA

Atelier foto anonim, datat decembrie 1900


Fotografie din perioada interbelică, autor necunoscut


Carte poştală – Orăştie, 1914


Ce ascunde Dacian Cioloş ?

Prestaţia prim-ministrului tehnocrat Dacian Cioloş la Antena 3, într-o conversaţie destinsă cu Mihai Gâdea, a fost una decentă şi aşezată. Experienţa bruxeleză a lui Cioloş, plus stăpânirea limbii franceze şi experienţa occidentală reală, poate şi sprijinul soţiei sale franţuzoaice, toate la un loc îl deosebesc fundamental pe tânărul prim-ministru din Zalău de mitocănia groasă şi amatorismul catastrofal al atâtor politicieni români din tranziţie. Şi totuşi, pe mine Dacian Cioloş nu m-a convins aproape deloc.
Pe lângă calităţile evidente de bună-creştere, de pregătire profesională, Dacian Cioloş ascunde cu greu o ambiţie carieristică probabil egală cu cea a modestului profesor de fizică din Sibiu fabricat peste noapte preşedintele României. Pe cei doi pare să-i lege o foame comună de reuşită personală, vecină cu ebrietatea puterii, care e invers proporţională cu consistenţa necesară a unui om public, om politic sau om de stat.
Dacian Cioloş insistă că nu va candida în 2016 şi că nu se va înscrie în PNL. Nu văd de ce nu l-am crede. Ce nu spune însă Dacian Cioloş e că, în înţelegere discretă cu preşedintele Iohannis, el poate rămâne premier tehnocrat pentru încă 3-4 ani. În planul oricărei guvernări tehnocrate se găseşte şi acest punct, poate cel mai important, de altfel, acela al perpetuării sine die la putere. De ce să candidezi pentru un partid în care fuziunea PNL-PDL nu s-a realizat încă şi nici măcar nu pare realizabilă, când poţi fi susţinut şi de PNL, şi de un PSD aflat în cădere liberă sub presiunea constantă a DNA-ului ? Mihai Gâdea, după ce l-a susţinut fără rezerve în ultimii 3-4 ani pe Victor Ponta, nu părea deloc grăbit să afle de la Cioloş care ar fi proiectele sale după alegeri. Nici celelate partide – PMP, UNPR, UDMR – nu par capabile să mobilizeze masele largi populare. În plus, păpuşarii inconturnabili pot aduce pe scenă câteva partide pe modelul Syriza din Grecia sau Podemos din Spania. O nouă majoritate va fi deci greu de găsit.
Cei care vor invoca experienţa de comisar european a lui Dacian Cioloş ar face bine să-şi aducă aminte că şi o altă ambiţioasă feroce, de fapt o arivistă destul de găunoasă, Corina Creţu, a ajuns comisar european. Dar mai ales să-şi aducă aminte că UE e de o bună bucată de vreme în degringoladă şi că nici comisarii şi nici europarlamentarii nu mai reprezintă aproape nimic pentru o populaţie europeană debusolată şi profund nemulţumită, care numără vreo 500 de milioane de suflete. De altfel, ultimele alegeri din UE, ca şi cele care se văd la orizont, indică fărâmiţarea fostelor majorităţi, dispariţia bipartismului sau, mai rău, ca în Grecia sau în Franţa, partidele care au fost votate pe un program, odată ajunse la guvernare, aplică exact contrariul.
Dacian Cioloş e foarte ambiţios, concentrat pe misiunea ce i-a fost încredinţată, şi îşi maschează bine jocul. Este o prezenţă civilizată, dar pare a fi cam puţin, adică fără proiecte şi fără viziune, pentru rolul de salvator pe care şi l-a asumat într-un moment de entuziasm. Klaus Iohannis, depăşit total de jocul politic din Bucureşti, care e totuşi altceva decât patriarhalul Sibiu, va avea tot interesul să continue cu prim-ministrul său, Dacian Cioloş, într-un nou guvern „tehnocrat” împănat cu câţiva politicieni de genul „sociologului” Vasile Dâncu. De ce nu Valeriu Zgonea ? Sau Alina Gorghiu ? Sau, şi mai bine, Cristian Buşoi ? Şi astfel valsul tehnocratic poate merge mai departe…


Putin’s Great Crime: He Defends His Allies and Attacks His Enemies

In these grim times, I am afforded light relief by CNN—the only news channel offered by the treadmill of my Tokyo apartment house—as its presenters and pundits gravely debate the motives behind Putin’s investment in Syria. His own version is that he is fighting “extremism,” which oddly enough is the same dark threat that President Barack Obama also recognizes while rigorously avoiding the qualifiers Islamic, Islamist, or Muslim—although he will refer to Isol, prompting the thought that it is impossible to defeat an enemy one is afraid to name. There is no Isol or even Isis anymore, because the good old ad-Dawlah al-Islamiyah fi’l-Iraq wa-sh-Sham—the Islamic State of Iraq and Syria—has long since become the Islamic State of everywhere from Nigeria to Afghanistan, no doubt also including the British Isles and Michigan. Ignoring earnest declarations of its un-Islamic character solemnly issued by non-Muslim presidents, premiers, and prelates, volunteers who recognize the authenticity of the Islamic State keep pouring into its still-expanding borders, easily offsetting the casualties inflicted by the very expensive U.S. bombing campaign, now joined by the British, French, … and Putin, whose air force already claims dozens of air strikes against the common foe.

Putin’s enthusiasm for the great cause might be expected to earn him some gratitude. Instead, the Russian leader is criticized by wise CNN pundits—and by the Obama Administration—for seeking to defend his client Assad by bombing his other enemies as well, i.e., the dozens of quarreling Islamist bands that grandly call themselves Jaysh al-Fatah, “the army of conquest,” the several quarreling factions of Syrian Army defectors that call themselves al-Jaysh as-Suri al-Ḥurr, “the free Syrian army,” the unabashedly extremist al-Qaida affiliate Jabhat an-Nuṣrah, which is much stronger than both, and, above all, the brave “pro-democracy” warriors armed and trained by the United States itself, under a $500 million program.

In reality Putin’s young bombing campaign has hit very few Islamic State targets. Yes, aircraft have flown and bombs have been dropped, but the Russians have no ground intelligence in place to identify targets any more than the United States has, except in those rare occasions when black-flagged vehicles are actually seen driving around in broad daylight—which is why the Islamic State has expanded ever since the U.S. bombing started. But Putin must certainly be innocent of the accusation that his air force has bombed the U.S.-trained “pro-democracy” freedom fighters, because the trainers themselves have admitted that the first lot on which one-tenth of the budget has been spent, i.e., $50 million, are exactly five in number, the rest having deserted after receiving their big family-support signing bonus and first paycheck, or after they were first issued with weapons (which they sold), or after first entering Syria in groups, when they promptly joined the anti-American Jabhat an-Nuṣrah,whose Sunni Islam they understand, unlike talk of democracy. That guarantees Putin’s innocence: All five extant U.S.-made freedom fighters are reportedly alive and well, though one may have defected since the last count. (It would really be much cheaper to hire Salvadoran contract gunmen and fit them out in Arab head-dresses.)

On the other hand Putin is certainly guilty of defending Assad’s regime and indeed of wanting to preserve it in the capital-city area of Damascus if possible, or at least in the natural redoubt of the coastal strip from Lebanon to Turkey where Assad’s fellow Alawites outnumber the Sunni Muslims ranged against him, and which also has room for Syria’s Christians, Ismaili, Twelver Shia, and urban Druze who suffer persecution and sometimes outright massacre wherever Sunni insurgents of any kind advance (the only difference is that the Islamic State documents its killings in vivid color), and that happens to include the city of Tartus, home of a Russian ex-Soviet naval base since 1971, which happens to be the one and only overseas base of the Russian Federation anywhere in the world, and which greatly adds to the naval value of Putin’s conquest of Crimea, where his Sevastopol naval base is on the wrong side of the Dardanelles. With refueling and light repairs in Tartus, the Russian navy can operate continuously in the Mediterranean, and prevail in the eastern Mediterranean, especially now that the historic U.S. Sixth Fleet is down to a ship or two, the rest of the shrinking U.S. Navy having long since gone to the Indian Ocean or the Pacific.

continuare »


© Gabriela Cernuşcă
Fereastră în biserica Bogdana (Rădăuţi)


Stimate Doamne, Stimaţi Domni,


Vă anunţăm că adresa noastră de e-mail
va deveni :
editura.compania@gmail.com
începând cu 23 august 2015.

Vă rugăm să vă notaţi noua noastră adresă
de e-mail (cea de mai sus), având în vedere că Telekom România nu asigură o perioadă de redirecţionare a mail-urilor.

Vă mulţumim pentru bunăvoinţă.


Cu cele mai bune gânduri,

Editura Compania
Str. Tuberozelor Nr. 9, Sector 1, 011411 Bucureşti
Tel. editură : 021 223 23 28 Fax : 021 223 23 25
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37
Fax : 021 223 23 24
E-mail : editura.compania@gmail.com
www.compania.ro
Blog : www.compania.ro/blog


© Vlad Predescu
Eldorado la Chibrit


România ca rană

„Uite, e seară
Sufletul satului fâlfâie
pe lângă noi,
ca un miros sfios de
iarbă tăiată”
Lucian Blaga

Pentru cartea sa ca un ou încondeiat de Paşte, Adina Kenereş recurge la un artificiu inteligent: cum se vede România în ochii unei frânce, venită să-i cunoască şi să-i iubească baştina lui „Mihai al ei, românul”. România nu se vede înfiorător, dimpotrivă. Gene, de la Geneviève, constată la faţa locului că românii nu-s nici hoţi, nici nătărăi/murdari/lacomi/mârlani/xenofobi/misogini, că n-au obiceiuri barbare, că nu-s aplecaţi spre beţie, că nu-s delăsători şi leneşi den hire, cum a vrut să demonstreze Firea românilor, volumul coordonat de Daniel Barbu, convins că, adunând numai impresii negative ale trecătorilor prin ţări româneşti, ne vindecă de „complexul europeneităţii” (sic). „RO e-n Europa”, strigă din Trelleborg-Suedia, într-un tulburător poem, Aurel Şorobetea.
„Estul ăsta e o mare necunoscută pentru o occidentală ca tine”, îi spune lui Gene naratoarea, ea însăşi revenită în Bucureşti după doi ani de absenţă din viaţa gri a capitalei. Şi pentru că „de la o vreme nu ni se mai îngăduie să vorbim adevărat despre noi. Ni s-a confecţionat şi înăuntru, şi în afară, o imagine de cretini, barbari, violenţi, retardaţi”, vrea să contracareze imaginea stereotipă urâtă, să-i opună alta firească, şi cu bune, şi cu rele. Cu ochii ei „bombaţi, negri, sfredelitori”, franţuzoaica îi percepe pe orăşeni amabili şi trişti, aforistici şi secreţi. Va vedea şi va pricepe că în spaţiul sacru al familiei rurale autentice domnesc cuviinţa, cuminţenia şi masura, că „e mult mai corect la ţară”.
Ţăranii Adinei Kenereş n-au „complexul europeneităţii”. Deţin şi ei calm şi răbdare ca englezii (satele sunt „învăţate cu greul de secole”), sunt şi ei eficienţi ca nemţii („românii se pricep la orice”, ştie Gene), sunt buni bucătari, mai buni decât francezii, nu beau mai mult decât irlandezii şi decât polonezii. N-au numai defecte la cub: sunt altruişti, ospitalitatea lor e, da, proverbială. Nu sunt refractari la învăţătură, de vreme ce crema intelectualităţii interbelice a avut origine rurală. Numai că, post-socialist, li s-a tot indus un complex de inferioritate. De ce oare? Ca să se renunţe la CV-ul etnic, ca să se pregătească dispariţia identităţii în numele globalizării, sinonim pentru neocolonializare?

continuare »


Discursul lui Zoe Konstantopulo în Parlamentul Greciei la 11 iulie 2015

Ladies and gentlemen,

At times like these we must act and speak with binding sincerity and political boldness. We must assume the responsibility that falls to each and every one of us.

We must defend, according to the dictates of our consciences, those things that are sacred, timeless, and non-negotiable, the laws and rights of the people and of society. We must guard the legacy of those who gave their lives and their freedom so that we may live as free people today. We must preserve the inheritance of the young and of future generations, of human civilization. [We must preserve], furthermore, the inalienable values that define and animate our personal and our collective existences. How each person chooses and decides to act may differ, and no one has the right to trivialize decisions that arise from an existential process and trial, to berate them, or to exploit them for for political consumption.

Each and every one of us are are judged and shall be judged by our positions and our decisions, by our Yes and by our No, by our actions and omissions, by our commitments and our responses, by our dedication and selflessness.
For five months the Government, with the Left as its mainstream and with anti-memorandum forces at its core, has been waging an unequal battle within a regime of suffocation and blackmail: Inside a Europe that has betrayed its founding principles, the welfare of its peoples and societies. Inside a Europe that uses the common currency, the euro, not as a means of achieving social welfare, but as a lever and tool for the coercion and humiliation of unruly peoples and leaders. Inside a Europe that is transforming into a nightmarish prison for its peoples, although it was built to be their common and hospitable home.

The Greek people entrusted this Government with the great cause of releasing them from the shackles of the Memorandum, from the vise of surveillance and supervision imposed on society under the pretext of debt.
This debt furthermore is illegal, unfair, odious and unsustainable, as demonstrated in the preliminary findings of the Truth Commission on Public Debt, and as the creditors already knew in 2010. This debt was not incurred as a cyclical phenomenon. It was created by the previous governments through corruption in procurement, bribes, misleading terms, corporate stipulations, and astronomical interest rates, all to the benefit of foreign banks and companies.

The Troika, together with the previous Greek governments, converted this fraudulent debt from private to public, saving the French and German and also the Greek private banks, and in the process condemned the Greek people to conditions of humanitarian crisis and employed the commercial organs of media misinformation to terrorize and deceive the citizenry.

This debt was neither created nor increased by the people or by the current Government. For five years it has been used as a tool to enslave the people, by forces operating within Europe under the rules of economic totalitarianism, in the absence of moral stature or historic right.

To this day Germany has not yet paid its debts to the small Greece of the wartime resistance, which history has identified for its heroism. These debts exceed the value of the present Greek public debt. According to the committee of the General Accounting Office set up by the previous government, these past debts would today reach a level of 340 billion euros, with conservative calculations. The alleged current debt of Greece is estimated at 325 billion euros.

continuare »