OPINII IN
compania lui ...

luni 22 Iul 2019

Câteva nulităţi expirate şi un outsider periculos

Petru Romoşan       

Democratura română îşi ia din nou avânt. Ciolanul cel mare al preşedinţiei înfierbântă minţile multora. Dar ce este o democratură ? E un amestec destul de grosolan de dictatură şi democraţie în proporţii greu de măsurat. Cum STS-ul va fi cel care va „număra” şi voturile la prezidenţialele din noiembrie-decembrie şi cum, pe lângă cele trei partide mari (PSD, PNL, USR), vor interveni şi alte „partide” mai acoperite (SRI, SIE, SPP, STS…), nimeni nu poate spune dacă avem mai multă democraţie sau mai multă dictatură, mai multă militărie. Şi nici dacă alegătorii şi votul lor contează în vreun fel. În afară, evident, de nevoia establishment-ului de a arăta că toată populaţia a fost implicată. Dacă alegerile europarlamentare au fost fraudate, de ce n-ar fi fraudate şi alegerile prezidenţiale ? După cum suntem obişnuiţi, anchetele asupra fraudelor de la europarlamentare au rămas şi vor rămâne pe veci ca-n gară.
Cel mai atacat politician al zilei e candidatul USR, Dan Barna. Şi nu întâmplător. Pe modelul Emmanuel Macron şi LREM (La République En Marche), Dan Barna şi USR au de departe cele mai mari şanse să câştige şi prezidenţialele, şi parlamentarele de anul viitor. Şi de ce nu şi alegerile locale, cel puţin în marile oraşe. Dacian Cioloş a fost marginalizat, şi pe drept cuvânt. La fel cum Gabriela Firea, la PSD, dincolo de sondajele comandate şi manipulate, nu mai interesează pe nimeni. Nu va mai fi votată în primul rând în Bucureşti, unde prima şansă o are tot un userist de origine, Nicuşor Dan.
Dacă, în Franţa, scamatorii globali, împreună cu curelele lor de transmisie, oligarhii locali (câţiva miliardari), au reuşit să facă praf şi pulbere cele două mari partide istorice într-o democraţie cum a fost cea franceză şi să scoată din pălărie un cvasinecunoscut, oferindu-i şi un partid ultramajoritar în Parlament, compus din amatori uşor manevrabili, în România, comedia alegerilor va fi aproape o joacă de copii. Pentru că, să ne amintim, noi nu suntem decât o democratură. Partea cu dictatura din democratura română e mult mai puternică decât societatea civilă (care nici ea nu e prea civilă), iar partea cu democraţia, deşi există, stă acasă, nu se prea manifestă, face ciocul mic. Şi foarte detestatul „stat paralel” (dictatura) ascultă şi execută foarte disciplinat ordinele globale. Nu suntem noi cea mai europeistă şi cea mai globalistă ţară din Europa Centrală şi de Est ?
Problema cu PSD-ul pare deja rezolvată. Viorica Dăncilă, cel mai improbabil prim-ministru şi preşedinte PSD, se vrea şi candidat la prezidenţiale. Pentru că Viorica Dăncilă e la fel de fudulă ca şi expiratul preşedinte Iohannis. Călin Popescu Tăriceanu ar mai avea o şansă teoretică să fie şi candidatul PSD dacă partidul său, ALDE, ar fuziona cu PSD şi ar candida direct în numele PSD-ului. În mod straniu, această ipoteză nu a fost luată în calcul deşi tot politicianul român pare să se fi născut traseist. Nu a fost Tăriceanu primul-ministru al unui guvern minoritar susţinut de PSD ? Iar azi nu e preşedintele Senatului tot cu votul PSD ? Dacă o asemenea fuziune s-ar materializa, PSD ar putea guverna până la sfârşitul anului viitor, la alegerile parlamentare, iar Viorica Dăncilă ar putea fi înlocuită cu un prim-ministru care nu a fost numit de Liviu Dragnea.
Pe lângă o probabilă lebădă neagră pentru Klaus Iohannis, venită din trecutul său prea puţin răscolit, în această toamnă ar mai putea veni un stol de lebede negre ale unei mari crize economice planetare, care ar schimba multe din percepţiile de azi. Dar, oricum, toate schimbările nu-i pot fi decât favorabile lui Dan Barna şi, anul viitor, USR-ului. De ce ţi-e frică nu scapi ! Atât PSD, cât şi PNL pot să se dezintegreze la fel ca Partidul Socialist şi partidul gaullist conservator Les Républicains în Franţa. Ce vor face Dan Barna şi USR odată ajunşi la manete ? Simplu : ce au făcut Emmanuel Macron şi LREM în Franţa. Au scos lumea sărăcită, modestă în stradă, Vestele galbene, au subminat drepturi şi libertăţi populare, au privatizat active publice strategice în favoarea investitorilor globali şi l-au adus pe Bernard Arnault, cel mai important sponsor cunoscut al lui Emmanuel Macron, în poziţia a doua în topul celor mai bogaţi oameni din lume, în locul lui Bill Gates.
Să recapitulăm. Deocamdată, singurii candidaţi care par să conteze sunt Klaus Iohannis, Viorica Dăncilă şi Dan Barna. Jocurile politice sunt şi în România astfel făcute încât nici un candidat independent, necontrolat şi care chiar ar putea reprezenta masa (demos) nu poate fi ales. Singura excepţie recentă din lume e alegerea lui Donald Trump, miliardar el însuşi, şi vedem la ce harababură a dus întâmplarea. Bătălia electorală se dă în România doar între clanuri şi servicii care slujesc diferite puteri străine. De numărarea voturilor, am văzut, se ocupă STS, sub controlul aşa-zisului „stat paralel”. Experimentul Klaus Iohannis – minoritarul, luteranul, neamţul propulsat foarte probabil de Traian Băsescu şi oamenii săi din servicii pentru a le asigura pavăza în faţa legii, impunitatea (obiectiv îndeplinit pe deplin !) – e un groaznic eşec. Viorica Dăncilă nu reprezintă pe nimeni, nici măcar clanurile şi baronii din PSD, pe care probabil nici nu-i cunoaşte, din cauza incompetenţei sale evidente. Rămâne de ales doar Dan Barna, care nu e încă nici „încercat” cu adevărat în vreo guvernare, deşi a făcut parte din guvernul Cioloş, dar nu e nici compromis. Şi are o puternică susţinere oengistă, globalistă şi o largă simpatie necritică din partea populaţiei tinere, în special întreprinzătoare, din România.
Cei care ne conduc de atâta vreme o fac în numele democraţiei, al votului popular liber consimţit. Asta înseamnă că e vai şi amar de capul nostru ! Noi i-am ales pe Viorica Dăncilă şi pe Klaus Iohannis ? Să nu ne fie de deochi ! Alţii mai buni n-am găsit ?! Tot aşa i-au ales părinţii şi bunicii noştri pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, pe Gheorghe Gheorghiu-Dej sau pe Carol al II-lea ? Nu, părinţii şi bunicii noştri nu au pretins niciodată că trăiesc în democraţie şi că votul lor contează în vreun fel, că au parteneri euroatlantici. Ei au fost obligaţi să accepte că trăiesc în dictatură, sub ocupaţie străină sau în aşa-zisa democraţie populară. Cine-şi bate joc de România şi de români ? Nu prea ştim să o spunem, dar e sigur că şi românii acceptă, se adaptează, îşi îndoaie spinarea. Când nu fug în masă din ţară. Capul plecat sabia nu-l taie, fără îndoială, românii o ştiu de secole. Dar nici sclavia, şerbia, rumînia nu se pot confunda cu libertatea, cu demnitatea.
„Popoarele au guvernarea pe care o merită” („Les peuples ont le guvernement qu’ils méritent”) – zicerea îi aparţine lui Montesquieu (1689-1755). Montesquieu este, între altele, autorul Spiritului legilor (1748) şi al Scrisorilor persane (1721, prima ediţie). Dar tot el a spus : „Nu există deloc libertate dacă puterea de a judeca nu este separată de puterea legislativă şi de cea executivă” („Il n’y a point encore de liberté si la puissance de juger n’est pas séparée de la puissance législative et de l’exécutrice”).

 


luni 15 Iul 2019

Cum a fost vândută ţara (II)

Petru Romoşan       

În 1997 a fost semnat infamul Tratat cu Ucraina. Înainte de aderarea la UE sau, în cazul de faţă, de acceptare în NATO, ţara trebuia să-şi clarifice, să-şi soldeze diferendele şi contencioasele cu toţi vecinii. Trei oameni politici – Emil Constantinescu, preşedinte, Petre Roman, preşedintele Senatului, şi Adrian Severin, ministru de Externe – au renunţat fără să-i oblige nimeni la teritorii româneşti (Cetatea Albă, Hotin, Ţinutul Herţa), ocupate cu forţa de fosta Uniune Sovietică. Prim-ministru era ţărănistul Victor Ciorbea, iar sfătuitorul primilor trei era, foarte probabil, Silviu Brucan, cunoscut agent sovietic cel puţin din 1944 (vezi Tiberiu Tudor – Istoria unei trădări naţionale  Tratatul cu Ucraina, Editura Blasco, prima ediţie 2000).
În prefaţa volumului menţionat, regretatul Florin Constantiniu scria : „În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părţi ale teritoriului naţional fără a fi ameninţat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 şi 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului.” Tratatul nu a fost denunţat nici sub preşedinţia (2001-2004) a lui Ion Iliescu, nici în cele două mandate ale lui Traian Băsescu, deşi acesta, fariseu şi impostor cum îl ştim, a făcut multă gargară pe această temă şi, bineînţeles, nici sub preşedinţia absentului Klaus Iohannis. Trădare naţională în formă continuată.
La începutul anilor ’90, după lovitura de stat din decembrie 1989, Ion Iliescu şi guvernele sale succesive nu au valorificat oportunitatea imensă – URSS era în descompunere – a recuperării Basarabiei, străvechi teritoriu românesc, aşa-zisa Republica Moldova de azi. Nu e excesiv să spunem că guvernările multiple ale lui Ion Iliescu au lucrat pentru prezervarea intereselor Rusiei în Basarabia, în nici un caz pentru interesul naţional românesc. Tupeul cu care ni s-a tot explicat că nu e momentul, că interese geostrategice superioare ne sunt potrivnice nu face decât să definească mizeria şi micimea profitorilor falsei revoluţii dar adevăratei lovituri de stat. Până în 1996, clasa politică românească s-a adaptat la ideea că guvernează o gubernie sub ochiul fix al Moscovei.
Între 2001 şi 2004, guvernul PSD condus de Adrian Năstase a negociat abil aderarea la NATO şi UE, în limitele interesului naţional, cedând independenţă şi suveranitate într-o măsură convenită de toţi europenii. Deşi preşedinte din nou, Ion Iliescu a fost trecut în plan secund. Era şi depăşit de vârstă, dar, după destule semne şi informaţii, trădase din nou : trecuse cu arme şi bagaje în tabăra occidentală. Cine trădează o dată, trădează mereu.
Situaţie pe care o cunoaşte poate chiar mai bine Traian Băsescu. Măruntul dar pitorescul marinar şi-a început halucinanta guvernare prin două mari acte de bravură, ambele puse în scenă de alţii, de „meseriaşi” şi de experţi străini : răpirea ziariştilor din Irak şi fuga lui Hayssam. Ca în 1001 de nopţi, poveşti simple, cu impact garantat. Anterior, după câteva surse, îl primise la primăria Capitalei, în 2003, pe generalul de informaţii american William Odom, fost şef NSA, reprezentând Hudson Institute, o organizaţie conservatoare (sau neoconservatoare ?), şi vizitase Washingtonul şi New York-ul, unde îi ceruse ghidului său să-l ducă în primul rând la câteva puternice organizaţii din sfera privată cu interese globale şi, evident, cu interese economice în România.
Prin Traian Băsescu, care se pusese la dispoziţia partenerului extern, au fost regizate spectaculos cele două mari lovituri de teatru şi de film mut pomenite mai sus. Probabil, atât răpirea ziariştilor, cât şi fuga foarte controlată (de Băsescu însuşi ?) a lui Hayssam au prilejuit demisia celor trei şefi de servicii secrete – SRI, SIE şi Interne (vezi şi Aurel I. Rogojan – Factorul intern, Editura Compania, Bucureşti, 2016). Aşa s-a reuşit o nouă lovitură de stat, cu largul concurs al presei senzaţionaliste, amatoristice şi total cumpărate. Cu ajutorul presei instrumentalizate, pe bani, fie prin ditirambi, fie prin atacuri mergând până la injurii suburbane, Elena Udrea a fost transformată într-o icoană coruptă a României recente. Li s-a făcut din nou o moară în cap românilor în timp ce se instala o nouă putere la Bucureşti. În false haine democratice, şi nu în interesul românilor.
Cine a participat la noua trădare naţională ? Toţi au fost la vedere de-a valma : la Cotroceni, la Palatul Victoria, în toată presa mainstream şi pe televiziunile principale, cu noile servicii secrete „reformate”, miliardarii de carton, baronii locali, partidele politice compuse din marionete corupte şi manipulate, adminsitraţia centrală obeză. Dar poporul român era în altă parte. Iar consecinţele le trăiesc şi astăzi, într-un crescendo natural, toţi cetăţenii români, „cumpăraţi” şi batjocoriţi. Românii din ţară şi din străinătate. Şi pentru încă multă vreme.

 


luni 8 Iul 2019

Cum a fost vândută ţara (I)

Petru Romoşan

Majoritatea românilor descoperă cu stupoare, cu groază că nu mai sunt reprezentaţi de nici un partid. Asta după ce marea presă a dispărut, iar televiziunile şi site-urile de ştiri care au înlocuit-o nu sunt decât oficine de propagandă pentru o gaşcă sau alta. Şefii serviciilor secrete sunt numiţi public de-a dreptul „trădători”, deşi mai ocupă încă posturi foarte importante, cum ar fi cel de ambasador la Washington. Cum s-a ajuns aici ? se întreabă, perplecşi, mulţi români care încă n-au emigrat. Pas cu pas, ar putea răspunde un „clasic”.
Discuţiile din ultimii ani, aprinse, pătimaşe chiar, în marginea cărţilor gen. (r) Aurel I. Rogojan, mai ales cele vizându-l pe fostul general Iulian Vlad, ultimul şef al Securităţii, au fost de multe ori groteşti sau, în orice caz, de un comic enorm. Iulian Vlad a înţeles cu mult înaintea altora – era un om informat ! – că Nicolae Ceauşescu nu era decât un naţionalist de faţadă, de carton, în interesul său, al familiei sale, al camarilei sale, al partidului comunist unic şi al instituţiilor de forţă, care îl apărau de popor (şi mai puţin de ruşi !). Să-l acuzi pe generalul Iulian Vlad că l-a trădat pe Nicolae Ceauşescu, că a trădat România e atât de hazos, atât de flagrant naiv, încât ţine de grupa foarte mică a înţelegerii istoriei. Dar, după decembrie 1989, toţi frustraţii, toţi mediocrii, toţi analfabeţii au înţeles că în sfârşit a venit vremea lor (libertate şi democraţie, deh !), că în sfârşit se pot manifesta „plenar”. Incultura, agresivitatea cea mai vulgară, afirmarea „talentului” au produs monştri publici greu de descris.
Dar cei care l-au atacat pe Iulian Vlad, de la Gabriel Liiceanu la Cristian Troncotă şi alţii, mulţi dar mărunţi, au făcut-o numai după ce generalul a închis ochii. Ceea ce-i face foarte suspecţi. Ştia generalul Vlad despre ei lucruri care nu au fost înregistrate în nici o arhivă ? Unii dintre aceştia îi erau agenţi sau informatori direcţi, fără dosar, fără angajament scris, şi de aceea i-a apucat bravura abia după dispariţia sa fizică ? România a început să fie vândută, cedată străinilor imediat după 22 decembrie 1989. Dar nu Iulian Vlad a fost cel care a trădat şi a vândut. Trădătorii au fost, dimpotrivă, autoproclamaţii luptători împotriva comunismului deja defunct. Foşii comunişti de ieri. În primul rând, un bun lot de ziarişti dintre cei mai vizibili, propagandiştii de ieri de la Scânteia, Scânteia tineretului, România liberă, Flacăra, Viaţa studenţească etc., care au fost recrutaţi, „prostiţi”, închiriaţi de puteri străine. Direct sau prin interpuşi, înţelegând sau nu ce li se întâmplă. Şi au făcut, ca să-l citez pe unul dintre ei, „o moară în capul românilor” până i-a apucat ameţeala. Desigur, vorbim despre presa „liberă”, nu despre cea oficială sau inerţial comunistă.
Foştii activişti din presa comunistă au fost invitaţi generos în capitalele occidentale şi au fost asimilaţi intereselor altora. Prima ocupaţie a ţării s-a făcut cu ajutorul ziariştilor. Aşa s-au creat aşteptări imense sau chiar nevoi de democraţie, de capitalism, de consumerism, de libertăţi care azi răsfaţă toate minorităţile şi vând iluzii pentru cetăţenii lumii fără frontiere. Politicienii, veniţi şi ei cu toţii din trecutul comunist acum detestabil, în frunte cu Ion Iliescu, au fost mai inerţiali, mai greu de momit la început pentru marile democraţii. Drept care au fost declaraţi în masă neocomunişti, criptocomunişti, oamenii Moscovei etc. Asta cel puţin până în 1996. De fapt însă, confuzia a persistat până în 2007, anul aderării Româneiei la UE.
Deja cu câţiva ani înainte de 1996, o mână de politicieni, în frunte cu Emil Constantinescu, au început să fie poftiţi în Vest, să primească burse de studii politice, strategice, de economie de piaţă. Presa deja înregimentată pe direcţia Vest le explica românilor că, dacă nu vor reuşi să se facă acceptaţi de marile democraţii, puteau să se sinucidă în masă. Ziarele se vindeau în zeci şi sute de mii de exemplare, iar foşii ziarişti pecerişti şi, mai ales, utecişti, deveniţi patroni de presă, directori de conştiinţă, jurnalişti de investigaţie (cu dosare servite pe sub uşă) se îmbogăţeau mai ceva ca în America. Aproape toţi tinerii voiau să se facă ziarişti, după ce în 1990 se preoţiseră şi se călugăriseră pe capete. Câtă candoare ! Şi cât cinism din partea uteciştilor azi bătrâni ! Toată mişcarea spre Vest s-a făcut sub atenta supraveghere a Securităţii, care între timp şi-a căutat şi ales şi propriii săi oameni de afaceri, miliardarii ei, oligarhii de mai târziu, de azi. Oameni care să poată negocia cedarea activelor ţării în nume propriu şi „independent”. Ce-i drept, aproape toţi cei selectaţi avuseseră şi încă mai aveau un talent bine marcat de bişniţari. Unii proveneau chiar din lumea interlopă.
Drumul a fost lung până la dezastrul de azi, dar a fost bine anticipat de strategii Securităţii şi de partenerii lor externi. Acestea au fost doar începuturile. Cum toată lumea a putut observa de-a lungul ultimilor 30 de ani, „securiştii”, oamenii din serviciile secrete, declară sus şi tare ori de câte ori au ocazia că ei nu fac decât să-i informeze pe cei în drept (guvern, Parlament, preşedinţie). La fel, ziariştii susţin că ei relatează şi informează. Şi unii, şi alţii se feresc să-şi asume vreo răspundere. Nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase. Aşa stau lucrurile în realitate ? Dar oare nu serviciile secrete şi jurnaliştii fabrică politicienii de paie în care nu se mai recunoaşte nimeni azi ? Totul sub ochiul rece şi sever al aşa-zişilor parteneri externi.

 


luni 1 Iul 2019

Viaţa după PSD

Petru Romoşan

Ştim că presa s-a prăbuşit în ultimii 10 ani cu largul concurs al patronilor ziarişti amatori. Şi al patronilor de presă improvizaţi după lovitura de stat din 1989-1990. Politicienii „democraţi”, fabricaţi în pripă de Securitate după căderea regimului comunist, şi-au continuat carierele supradimensionate (în raport cu puţinătatea personalităţilor politice păpuşate). Cele câteva televiziuni de ştiri, Internetul, reţelele sociale s-au străduit să ţină locul ziarelor dispărute misterios, reducând totul la lozinci şi propagandă. Şi au mai supravieţuit şi sociologii mincinoşi, cu sondajele lor zburătoare.
Totul până ieri, când PSD-ul şi-a făcut harakiri în lamentabilul şi inutilul său congres. Cine a votat-o expres în 2016 pe Viorica Dăncilă ? Probabil, absolut nimeni. Cam la fel se întâmpla şi pe vremuri cu tovarăşa Elena Ceauşescu, pe care nu a votat-o niciodată nimeni. Tot aşa, nici Teodorovici şi nici Fifor nu au fost votaţi în 2016. La alegerile parlamentare din 2016 s-a votat împotriva lui Băsescu, Iohannis (continuatorul lui Băsescu) şi a „nepotului” Cioloş. Iar Liviu Dragnea a devenit peste noapte salvatorul naţional. A numit discreţionar, de capul lui, trei prim-miniştri. Ultimul, care i-a şi supravieţuit politic, e, după congresul de sâmbătă, şi noul preşedinte ales al PSD. Nimeni nu credea că PSD va învăţa să moară vreodată. Iată că acum icoana extincţiei inexorabile a PSD e Viorica Dăncilă, preşedinta aleasă de pesedişti, dar nu şi de popor. PSD se întoarce de unde a plecat în 1989, redevine PCR şi va dispărea lent dar sigur din viaţa românilor. Îl vor regreta din ce în ce mai puţini.
PSD avea la vedere şi un politician de stânga cu experienţă, cu un bun parcurs profesional şi care putea da partidului o faţă nouă : Şerban Nicolae. Pesediştii au preferat două gogoriţe, două ficţiuni : pe Viorica Dăncilă, marioneta şi caricatura lui Liviu Dragnea, şi pe Liviu Pleşoianu, un politician de televizor, inodor şi incolor, alcătuit din vorbe goale, pentru unii sunătoare. Şerban Nicolae a fost scos, probabil, la acest congres şi din cursa internă pentru prezidenţiale. În loc să vireze spre un partid conservator, naţional şi social, cum Liviu Dragnea lăsa să se înţeleagă, PSD-Dăncilă se declară europeist frenetic. Cel mai europeist, la fel ca USR sau PNL. PSD-Dăncilă îl va vota sigur pe Frans Timmermans la şefia Comisiei Europene. Rămâne de văzut cine va mai vota PSD la alegerile care urmează din şase în şase luni : prezidenţiale, locale, parlamentare. Pentru că PSD nu a fost nici pe timpul lui Liviu Dragnea nici conservator, nici naţional şi nici social. PSD a fost şi este doar un partid oportunist (vezi definiţia lui Dimitrie Gusti), la fel cum a fost şi PD-ul lui Petre Roman, devenit PDL sub Băsescu şi astăzi PNL fără ADN-ul Brătienilor, doar cu cel al serviciilor secrete supranumerar.
Partidele politice par să dispară aşa cum au dispărut şi ziarele după 2005. Românii îşi vor întoarce faţa de la găunosul show politic. Ceea ce poate fi chiar o veste bună. Poate se hotărăsc în sfârşit să facă politică în interesul lor. Naţional, conservator, social, iar nu trădător, slugarnic, şi nu doar de ochii lumii. Pentru că va exista viaţă şi ţară şi după PSD.

 


luni 24 Iun 2019

Ce fel de regim politic avem ?

Petru Romoşan       

Au fost sau nu au fost fraudate alegerile europarlamentare în România ? Dar referendumul controversat al lui Klaus Iohannis ? Au ieşit destule probe care acuză malversaţiunea, aranjamentele, frauda, începând cu votul masiv pentru UDMR în judeţe nelocuite de maghiari şi până la constatările confirmate şi răsconfirmate că listele electorale conţin mult mai mulţi alegători decât locuitori reali. În sens contrar, avem deja prea mulţi „filosofi”, gânditori la ceas de seară care se exprimă grobian împotriva drepturilor celor din diaspora de a vota în ţara lor de origine ai cărei cetăţeni mai sunt încă pentru o vreme. Ar trebui ca acestor nesimţiţi partinici, propagandişti tocmiţi, să li se reamintească miliardele de euro trimise acasă de diasporeni, sume mai mari decât investiţiile străine, de acest nou şi tragic exil românesc, un catastrofal exil economic.
De ce nu s-ar putea folosi votul electronic, votul prin corespondenţă din moment ce STS-ul îi numără cum vrea şi pe băştinaşii nepervertiţi care au rămas pe loc ? Să se fure alegerile ? De acord, dar măcar să poată vota toţi românii cu drept de vot. Problema nu e de unde şi cum se votează, ci cine şi cum numără ! O ştim de la „marii clasici”. La noi a început cu alegerile din 1946 şi nu s-a mai oprit până azi. A fost ales vreun preşedinte pe bune, verificat, după 1989 ? Se spune că au câştigat de fiecare dată cei care, de fapt, au pierdut.
În orice caz, marele câştigător al europarlamentarelor din 2019 e Traian Băsescu, iar marele perdant e Călin Popescu Tăriceanu. Sunt aceiaşi care se joacă împreună cu biluţele încă din 2005, de pe vremea când făceau tandem în aşa-zisa alianţă DA. Călin Popescu Tăriceanu era prim-ministru şi se spunea că ar fi avut un mult mai mare acces la afaceri, la bani, iar Traian Băsescu turba de neputinţă la Cotroceni. Până la urmă, Traian Băsescu (cu Elena Udrea, Laura Codruţa Kövesi, Alina Bica, Lucian Pahonţu, cu ANRP, Ioan Oltean şi Crinuţa Dumitrean, cu Dorin Cocoş, Gheorghe Ştefan zis Pinalti, Gabriel Sandu, Daniel Moldoveanu, cu George Maior etc.), ar fi restabilit cu brio balanţa „business”-ului.
Ce nevoie a avut Traian Băsescu, după două mandate prezidenţiale, de un partid-fantomă (PMP), de un loc de senator, şi apoi ce nevoie are azi să o tulească la Bruxelles ca europarlamentar ? Desigur, Bruxelles nu e departe de Anvers (Viktor Bout, Silvian Ionescu etc.), dar câţi foşti preşedinţi europeni s-au mai făcut aleşi europarlamentari ?! E limpede că Traian Băsescu a căutat şi încă mai caută o imunitate parlamentară. Pe lângă imunitatea pe care oricum i-o acordă Sistemul şi executantul său mecanic, Klaus Iohannis, cel atât de bine ales (de Traian Băsescu ?).
Klaus Iohannis pare să fie un fel de Dmitri Medvedev al lui Traian Băsescu, care el însuşi s-a instalat în rolul lui Vladimir Putin. Dar în România nu poţi să candidezi şi a treia oară. A putut doar Ion Iliescu, într-o altă epocă, nu eram în UE şi în NATO, şi l-a ajutat mult lunga lui experienţă personală. Traian Băsescu însă trebuie să joace comedia democraţiei. Asta e piesa !
Deci au fost sau nu au fost furate alegerile europarlamentare ? Răspunsul poate veni simplu printr-o altă întrebare : ce fel de democraţie avem sau, mai bine zis, ce fel de regim politic ? Suntem cumva o oligarhie a militarilor în uniformă şi în civil ? STS-ul militarizat, care numără voturile, nu face decât să confirme oligarhia.

 


marți 18 Iun 2019

Negocieri de ţări şi popoare. La Basarabia

Petru Romoşan

„Suporterii Partidului Democrat din Moldova, împreună cu liderul lor, oligarhul Vladimir Plahotniuc [nume aparent ucrainean – n.n.], tocmai au fugit din ţară, după demisia guvernului lui Pavel Filip. Media din Moldova a scris despre aceasta, observând că oamenii de afaceri şi politicienii şi-au luat zborul în jeturi private. Conform unor relatări, Ilan Shor, care e suspectat că ar fi amestecat în scandalul fraudării miliardului de euro din bănci, a părăsit şi el ţara, împreună cu familia […]. Aceste evenimente din Moldova reprezintă încă o tentativă ratată de revoluţie colorată făcută de interese sprijinite de SUA în lunile din urmă” (Joaquin Flores, www.fort-russ.com, 15 iunie 2019).
În 2016, în mai, Vladimir Plahotniuc, de profesie oligarh, a fost primit cu onoruri la Atlantic Council, la Washington, unde organizaţia, un fel de birou politic al NATO, îşi are the headquarters (sediul central), de David Koranyi şi Andrea Montanino. Era vorba de o Distinguished Leadership Awards – o sărbătorire a aliaţilor. Cu această ocazie, Vladimir Plahotniuc a fost primit şi la Departamentul de Stat al SUA de Victoria Nuland, asistent al secretarului de stat pentru Europa şi Eurasia. (De notat, în plus, că bunicii Victoriei Nuland au emigrat în America din Basarabia la începutul secolului XX.) Victoria Nuland a apreciat rezultatele obţinute de guvernul de coaliţie (care cuprindea şi partidul lui Plahotniuc) în primele sale luni de activitate (vezi Cristi Vlas, www.moldova.org, 3 mai 2016).
După alte relatări, familia marelui Ilan Shor (născut în 1987 la Tel Aviv), primar al oraşului Orhei din iulie 2015, preşedinte al Consiliului de administraţie al Băncii de Economii din Moldova, membru în Consiliul de administraţie al Aeroportului Internaţional din Chişinău şi, mai ales, suspect în povestea cu miliardul devalizat, ar fi plecat la Moscova, dar Ilan Shor se pare că ar fi rămas în republică. Vladimir Plahotniuc ar fi fugit, de fapt, de pe aeroportul din Odesa cu o aeronavă turcească, având ca primă destinaţie Istanbul, după ce s-ar fi oprit mai întâi în Transnistria. Dar Plahotniuc nu a ajuns în nici un caz în Rusia, pentru că acolo îl aşteaptă câteva mandate de arestare.
Vladimir Plahotniuc pare să fie fabricaţia unor interese americane (neoconservatoare ?) şi, secundar, un protejat al SIE român. După Alina Mungiu Pippidi („Un elicopter pentru Plahotniuc !”, www.romaniacurata.ro), „Teodor Meleşcanu și Victor Ponta s-au poziţionat pentru Plahotniuc” într-o primă etapă. Dar în această lume “de crabi” (de spioni, de servicii secrete) nu poţi fi sigur de nimic. Nimic nu e ce pare a fi. Foarte probabil, Vladimir Plahotniuc a fost recrutat în 1991-1993 ca “specialist” la Centrul pentru prevenirea şi reabilitarea victimelor minore “MINOR”, afiliat primăriei Chişinău, o tipică acoperire umanitară pentru serviciile secrete. Din întâmplare, Plahotniuc a fondat Grupul Financiar Moldo-American “ANGELS”, pe care l-a condus până în 2001. Între 2001 şi 2010, a fost director comercial şi apoi director general al “Petrom Moldova S.A.”, ocupându-se de importul şi distribuţia petrolului. Între 2006 şi 2011, a fost şi preşedinte al Victoriabank, una dintre cele mai importante bănci din Republica Moldova. Să ne amintim că în 2001 la Bucureşti era prim-ministru Adrian Năstase şi că în 2005 Traian Băsescu-Petrov a devenit preşedinte. În noiembrie 2016, numele lui Vladimir Plahotniuc a fost evocat în jaful secolului, împreună cu o listă de înalţi demnitari.
În 2010, averea lui Plahotniuc era estimată la 300 de milioane de dolari. Acesta deţine hoteluri (în care îşi filmează clienţii, inclusiv pe cei veniţi de la Bucureşti), cluburi de noapte, companii de pază, televiziuni, posturi de radio, un partid şi politicieni din celelalte partide, pe care le finanţează etc. Dar în cazul miliardarilor de carton, fabricaţi de serviciile secrete, de crima organizată, de mafia, adevăraţii proprietari sunt şi în altă parte. Şi asta e valabil în Rusia, în România, în Republica Moldova, dar şi în SUA, Franţa sau Germania.
La 24 iunie va avea loc o întâlnire inedită la Ierusalim, noua capitală a Israelului, între şefii securităţii naţionale din SUA, Israel şi Rusia. Oficial, întâlnirea e consacrată doar discutării situaţiei din Siria. Rusia va cere, probabil, ajutor financiar pentru reconstrucţia Siriei sau cel puţin o uşurare a sancţiunilor aplicate regimului lui Assad, prietenul Rusiei. Washingtonul şi Ierusalimul se aşteaptă, probabil, ca guvernul rus să intervină pentru o relocare a forţelor iraniene din Siria şi a miliţiilor de acolo susţinute de Iran (vezi www.mosaicmagazine.com, 14 iunie 2019).
Să fie noua cedare a Basarabiei înfăptuită de SUA către axa Rusia-Germania (Igor Dodon/Zinaida Greceanîi-ACUM) un gest de bunăvoinţă, o deschidere dintr-o negociere mult mai largă, în care pot fi cuprinse Siria, Iranul, Venezuela, Ucraina ? România se poate teme că-i va veni şi ei rândul în scurt timp. Marile puteri cred dintotdeauna că totul se vinde şi se cumpără, şi se simt proprietarii a tot ce mişcă – un hybris bazat pe armate actuale şi pe cuceriri anterioare. Mai rămâne totuşi faptul că România face parte din UE, iar nucleul dur al acesteia, în primul rând Germania şi Franţa, se îndepărtează vizibil de fostul lor protector şi aliat, SUA. Războiul intern Donald Trump-Democraţi le ajută din plin.
A fost sau nu Vladimir Plahotniuc doar un proiect american ? E limpede că Rusia a câştigat din nou în Republica Moldova. Şi SUA pare să fi cedat ceva ce nu trebuia să-i aparţină niciodată. E vorba oare de SUA sau doar de interese americane izolate ? Basarabia, românească, e imaginea în oglindă a decăderii României în drumul ei presupus triumfal spre integrare euroatlantică. Dar cine să se ocupe azi serios de destinul României din care Basarabia ar trebui să facă parte ? Puşcăriaşul Liviu Dragnea ? Viorica Dăncilă, care, scăpată de binefăcătorul ei, începe să se creadă chiar… Viorica Dăncilă, un nou I.C. Brătianu, fondator al României ? Marian Oprişan de Vrancea ? Victor Ponta ? Teodor Meleşcanu sau Călin Popescu Tăriceanu ? Traian Băsescu-Petrov sau Klaus Iohannis ?
“Românie, mamă dulce, / Eu te las cu Dumnezeu, / Căci duşmanul iar mă duce, / Iar mă ia din braţul tău !”

(Iosif Vulcan, “Despărţirea Basarbiei de România”, în Lira mea, Oradea Mare, 1882)

 

 


luni 10 Iun 2019

Daciada electorală a globaliştilor

Petru Romoşan       

După alegerile europarlamentare, încheiate cu rezultate cu totul neaşteptate, după succesul preşedintelui pe final de mandat, Klaus Iohannis, cu referendumul său pe justiţie, peisajul politic românesc apare profund schimbat, bulversat. Două sunt subiectele care domină şi care vor domina până la sfârşitul anului, când vor avea loc alegerile prezidenţiale : prăbuşirea, probabil ireversibilă, a PSD şi alegerea noului preşedinte.
În ceea ce priveşte prăbuşirea PSD, nu s-a remarcat mai deloc că fostul preşedinte al partidului, Liviu Dragnea, a fost întemniţat aflat fiind în funcţie. Nu a apucat şi nici nu s-a gândit să-şi depună demisia înainte. Ceea ce înseamnă o lovitură uriaşă pentru întreg partidul. Adică nu numai Liviu Dragnea e „corupt” şi „penal”, ci şi liderii partidului, aproape toţi numiţi în funcţie de „dictatorul” Dragnea. Consecinţele nu pot fi decât catastrofale. Întreaga conducere a PSD s-a lovit brutal de zidul justiţiei a doua zi după alegerile europene, asezonate cu referendumul lui Iohannis. Pierderea de procente (vreo 20 %) la alegerile europene nu ar obliga PSD să renunţe la guvernare – alegerile europene nu vizează Parlamentul României –, dar arestarea lui Liviu Dragnea, da, căci pune în imposibilitate guvernul numit în întregime de fostul „lider maximo” să-şi continue activitatea. Sau PSD-iştii pot continua să guverneze dacă doresc să se sinucidă politic în grup, ca unele secte din America şi de aiurea. Oricum, demisia de onoare în România e o instituţie ca şi inexistentă („câinele nu pleacă de la măcelărie”).
Ideea salvatoare cu un candidat independent al PSD pentru prezidenţiale nu pare nici ea funcţională. Singurul candidat plauzibil, acad. Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii din Cluj şi preşedintele în exerciţiu al Academiei Române, nu-şi va mai pune, probabil, la bătaie cariera şi munca de o viaţă pentru salvarea politică a noului lider PSD, Marian Oprişan, sau a Vioricăi Dăncilă, premierul discreditat al lui Liviu Dragnea. Ar fi o decizie absurdă din partea unui intelectual care s-a dovedit până azi foarte echilibrat. Nici măcar Mihai Gâdea, Mircea Badea sau Mugur Ciuvică nu mai pot salva PSD candidând teatral pentru prezidenţiale. Nici Antena 3 nu mai e ce-a fost !
Rămân în cursă Klaus Iohannis pentru PNL şi candidatul USR-Plus, care nu mai pare să fie Dacian Cioloş. Dacian Cioloş apare pentru moment, după puţinele informaţii care circulă, mai interesat de o carieră la Bruxelles, în aşteptarea unor vremuri mai bune. Va fi deci Ilie Dan Barna (n. 1975), tot din Sibiu, noul preşedinte al României în decembrie 2019 ? Acesta e coşmarul celuilalt sibian, Klaus Iohannis. Mari surprize nu mai prea au când şi de unde să apară. Singura certitudine pe care o putem avea e aceea că viitorul preşedinte al României nu va fi un „suveranist”, un „naţionalist” sau un „populist”, ci va fi un europeist şi un globalist frenetic. Klaus Iohannis şi chiar mai mult Dan Barna se înscriu în această categorie. Nu şi acad. Ioan Aurel Pop, care e mai degrabă un „suveranist” şi un patriot român. Deci nu corespunde.
Agonia şi destrămarea PSD vor fi lungi şi epice, dând materie cotidiană celor câţiva ziarişti ai actualităţii – „istorici ai clipei”, cum îi numeşte „maestrul” Ion Cristoiu – pe care-i mai avem. Deja PSD e împărţit în două tabere care se sfâşie şi se detestă, asta după ce tot din cadavrul politic al caşalotului neocomunist s-a născut şi partidul lui Victor Ponta, autointitulat în fals PRO România. Noroc pentru noi că preşedinţia românească la UE se va încheia curând ! Fiecare zi în plus cu un guvern Dăncilă la Palatul Victoria (chiar fără Darius Vâlcov şi ceilalţi „experţi” dragnişti) stimulează creşterea procentelor USR-Plus şi înfundă PSD. USR-Plus domină copios piaţa politică în Bucureşti, în marile oraşe şi în diaspora. De altfel, foarte probabil, în cazul în care USR-Plus va reuşi să rezolve de o manieră extinsă problema votului din diaspora, va câştiga atât prezidenţialele, cât şi parlamentarele de anul viitor. În Franţa, cvasinecunoscutul Emmanuel Macron şi partidul său recent inventat, LREM, nu doar că au câştigat uluitor şi categoric alegerile în 2016, dar marile partide istorice, Partidul Socialist şi Partidul Republican (conservator), au făcut implozie şi nu şi-au revenit până azi. Deci totul e posibil şi pentru USR în dulcea Românie !
Cum alegerea preşedintelui României nu e numai afacerea cetăţenilor români, partidul cu cele mai mari şanse de a da noul preşedinte pare a fi de departe USR. O fi bine ? O fi rău ? Va fi reales totuşi Klaus Iohannis ? Va învinge Germania ? Va câştiga capitalul global ? „Ce e scris şi pentru noi”, daco-romanii…

 


luni 3 Iun 2019

PSD e istorie, USR-Plus e « în marş »

Petru Romoşan

Alegerile europarlamentare şi referendumul particular al lui Klaus Iohannis s-au soldat cu nişte rezultate neverosimile. Atât de neverosimile, încât par chiar foarte dubioase. Toţi sociologii, altfel oamenii cei mai disciplinaţi şi supuşi Sistemului, s-au înşelat pe toată linia. Asta dovedeşte ce ? Că şefii lor i-au depăşit în înşelătorie, în mistificare, şi i-au înşelat şi pe ei, pe sociologi. Votul pentru UDMR în câteva judeţe din Moldova (Vaslui, Botoşani) şi din sudul ţării (Ialomiţa, Giurgiu, Olt, Călăraşi), în care nu există alegători maghiari ai UDMR (UDMR e doar o organizaţie etnică !), a pus sub lumina reflectoarelor softul cu care s-a lucrat puţin cam tembel.
Dar să luăm rezultatele aşa cum ne-au fost livrate de cei care ne guvernează de fapt. Care evident că nu sunt guvernul Vioricăi Dăncilă, cu al său ministru de Interne, Carmen Dan, tot din Teleorman, ca şi Viorica Dăncilă şi mai ales Liviu Dragnea. E limpede, PSD a pierdut foarte multe procente faţă de alegerile din 2016 pentru Parlamentul României, ALDE, asociatul său, nu a trecut pragul, iar marele câştigător e partidul urmaşilor securiştilor şi comuniştilor, copii şi nepoţi cu diplome, USR-Plus. Dar mari câştigători sunt şi PRO România lui Ponta, Tudose, Corina Creţu şi ceilalţi transfugi din PSD, UDMR şi PMP-ul lui Băsescu (europarlamentar, vă rog !), care puteau foarte bine să nu treacă pragul de 5 %. Asta dacă îl vor fi trecut într-adevăr. Dar marea mistificare vine din confuzia pe care Sistemul, prin presa sa mainstream, prin televiziuni, dar şi prin pseudo-altermedia, a instilat-o mincinos, cum că, după aceste scoruri la europarlamentare şi pentru referendum, trebuie neapărat să i se dea lui Iohannis un nou guvern al său. Să guverneze şi el cât de cât, nu numai să doarmă, să vorbească împiedicat şi să se plimbe prin lume şi la Sibiu. Pentru că va trebui reales. E şi el o opţiune. Şi doar cu rezultatele prea de tot surprinzătoare, mai ales cu prezenţa la vot, nu există încă o bază convingătoare.
Dincolo de mistificările din interpretarea rezultatelor, s-au produs totuşi multe mutări importante. Europarlamentarele nu sunt alegeri interne, Parlamentul European e încă perceput ca un congres al babelor (precum cel de la Viena din 1815), unde nu se decide nimic. Cu toate acestea, europarlamentarele se constituie într-un mare sondaj, unul în mărime naturală, care poate schimba major percepţia asupra eşichierului politic intern. Astfel, Liviu Dragnea (a şi fost întemniţat a doua zi), Călin Popescu Tăriceanu sau Gabriela Vrânceanu Firea (17 % pentru PSD în Bucureşti contra 41 % USR-Plus) nu vor mai candida la alegerile prezidenţiale de la sfârşitul acestui an. Sau vor candida degeaba. Desigur, Liviu Dragnea e out. Laura Codruţa Kövesi a pierdut şi ea, probabil definitiv, trenul prezidenţialelor pentru că nu s-a implicat deloc în această campanie electorală. Candidatul USR-Plus va fi Dacian Cioloş, un alt lider USR sau un independent.
Tot un independent a propus fostul preşedinte PSD Adrian Năstase pentru partidul său. Pentru că ar fi dezastruos să se prezinte cu actualul prim-ministru PSD, Viorica Dăncilă, care, pentru câteva zile sau, poate, câteva săptămâni, va fi principalul beneficiar al morţii politice subite a patronului ei, Liviu Dragnea. Acesta a pierdut într-un timp record totul şi, probabil, pentru totdeauna. În iunie, după decizia CCR pe completurile de trei judecători, poate fi şi eliberat. Pentru fostul preşedinte PSD vine din urmă şi dosarul Tel Drum, muşamalizat sau moşmondit de DNA atâta vreme.
PSD e în groapă, iar Klaus Iohannis e pe culmi. Totuşi, lucrurile se pot schimba până la alegerile prezidenţiale. Candidatul cel mai puternic pentru prezidenţiale se prefigurează a fi, de fapt, Dacian Cioloş, pe modelul lui Emmanuel Macron în Franţa. La fel cum USR-Plus are toate şansele să repete performanţa LREM (La République En Marche !), partidul lui Macron. Dar pentru asta USR-Plus are nevoie de anticipate, are nevoie să apropie cât mai mult alegerile parlamentare de cele prezidenţiale. De aceea insistă USR-Plus pentru anticipate, strategia e destul de transparentă.
Pe scurt, după aceste spectaculoase alegeri europarlamentare (cu referendumul iohannist cu tot), reale sau manipulate, PSD pare a fi deja istorie, iar partidul viitorului este USR-Plus. Că ne place sau nu. Strategia scamatorilor globali care conduc azi România, împreună cu servanţii lor locali, „factorul intern”, se vede din avion. Dacă au reuşit deja în Franţa, e greu de crezut că nu vor reuşi şi în România. Cine să li se opună ? PSD, cu Viorica Dăncilă, şi Antena 3 ?!

 


luni 27 Mai 2019

Cine a mai colaborat cu Securitatea ?

Petru Romoşan

Să faci parte din serviciile de informaţii ale ţării tale sau să colaborezi cu aceste servicii ar trebui să fie o onoare şi o datorie. Aşa se întâmplă dintotdeauna în Regatul Unit, unde vechile familii înţeleg ca o obligaţie absolută să-şi apere ţara, în Israel, în SUA, în Franţa, mari democraţii până mai ieri. Aşa se întâmplă azi şi în România, dar într-o formă degradată. Multe mame românce visează cu ochii deschişi să-şi facă odraslele „securişti” pentru salarii grase şi sigure, pentru multiple avantaje, pentru pensii speciale, pentru intrarea în „casta” tribală care domină discreţionar de atâta amar de ani România. De prin 1950 toamna. De pe vremea NKVD-ului, care a fabricat Securitatea folosindu-se de trunchiul decapitat al vechiului SSI din Vechiul Regat al României devenit Republică Populară ocupată de sovietici.
După turnătorul multirol Traian Băsescu, fost preşedinte, candidat de capul lui la europarlamentare, în ultimele zile de campanie electorală a fost livrat oprobriului public şi distinsul liberal Dinu Zamfirescu. Fără breaking news, fără prime-time sau pagina întâi a ziarelor, care nici nu mai prea există în România integrată în UE şi în NATO. După o viaţă consacrată de Dinu Zamfirescu interesului public românesc, un pitic ascuns într-un birou umbros sau un „comitet” autoîmputernicit a decis că robespierrienii de la CNSAS îl pot lichida moral pe venerabilul liberal (Dinu Zamfirescu are 90 de ani). Sunt, probabil, aceiaşi care au hotărât că Mircea Ionescu-Quintus e modelul moral al liberalilor… Pentru cine lucrează, de fapt, serviciile de informaţii româneşti, pe banii românilor aflaţi sub ocupaţie ? Când vor fi şi aceşti „colaboratori” de la CNSAS, „descoperiţi” deja, livraţi şi ei oprobriului public ?
Să continuăm aici lectura cu public a celor două volume intitulate Serviciul de Informaţii al Justiţiei dezvăluit din interior. Corupţia la nivel înalt. Masa de manevră a Rusiei şi Ungariei ale generalului (r) Marian V. Ureche (Editura Mara, Bucureşti, 2019). Cartea fostului şef al SIPA, Marian V. Ureche (care s-a ocupat înainte de 1989 succesiv de domeniul universitar şi de sănătate), este un melanj exploziv de istorie, memorii, dezvăluiri, informaţii şocante, polemici care merită toată atenţia. Mai ales pentru că SIPA a fost şi este încă în centrul războiului româno-român pe justiţie care nu se mai termină. În subcapitolul „Câte ceva despre culisele disidenţei şi despre prietenul meu Mihai Botez”, fostul important ofiţer de informaţii scrie negru pe alb : „Vorbim aici despre competenţele şi atribuţiile stricte ale Direcţiei I şi acea parte semnificativă a disidenţei care s-a aflat în atenţia sa. Mai exact, despre disidenţii Andrei Pleşu, Mircea Dinescu şi Mihai Botez, care s-au aflat în contactul unora dintre ofiţerii ei. Astfel, Andrei Pleşu era în contactul colonelului Vasile Mălureanu, iar poetul Mircea Dinescu în cel al colonelului Victor Achim. Ambii ofiţeri sunt foarte bine cunoscuţi în mediile de care au răspuns” (vol. 1, p. 53).
Nu am citit până azi nici o confesiune a lui Andrei Pleşu sau a lui Mircea Dinescu despre „contactul” lor cu ofiţerii de caz, Vasile Mălureanu şi Victor Achim. Contactul a fost plăcut ? A fost profitabil ? Reciproc avantajos ? Au servit ţara sau s-au servit numai pe ei ? Au turnat la greu ? Desigur, şi Mircea Dinescu, şi Andrei Pleşu au adeverinţe de necolaborare cu Securitatea ca poliţie politică. Direcţia I era totuşi direcţia politică a Securităţii. Poate trebuie să le aşteptăm încă memoriile, cu mărturisiri complete. Dar nu numai că au încălcat grav legea în vigoare atunci când au fost numiţi în Colegiul CNSAS (erau foşti membri PCR, cu funcţii politice chiar – M. Dinescu a fost secretar UTC la Uniunea Scriitorilor, iar A. Pleşu, secretar PCR la Institutul de Istoria Artei), ci s-au instalat foarte agresiv în rolul de „acuzatori publici” ai colaboratorilor cu Securitatea. Şi au fost şi foarte bine răsplătiţi pentru asta, la nivel de secretar de stat, ca membri ai colegiului CNSAS. Ca să nu mai vorbim de prodigioasa carieră postdecembristă a lui Andrei Pleşu.
„Cât despre relaţia mea cu regretatul matematician Mihai Botez, în presa postdecembristă au apărut mai multe referiri corecte, că s-ar fi aflat în contactul meu. Şi că aş fi urmărit să-l compromit prin lansarea în străinătate a versiunii că mi-ar fi fost informator. Motivul acestui act de „binefacere” lansat după „revoluţie” urmărea două scopuri. De discreditare a sa de către „binevoitorii” respectivi şi de corodare a statutului său de disident şi, bineînţeles, de blamare a subsemnatului şi a Securităţii pentru această „ticăloşie” (vol. 1, p. 54). Cele vreo 10 pagini vibrante, calde, prieteneşti despre matematicianul şi disidentul Mihai Botez sunt pe muchie de cuţit şi, deci, foarte riscante. Fiecare le va citi cum va vrea şi, mai ales, cum va putea. O lectură interesantă va fi, din străinătate, cea a lui Dorin Tudoran, care l-a descoperit pe Mihai Botez în dosarul său de urmărire.
Colonelul Victor Achim a fondat după 1989 şi coordonează până azi Editura PACO, o editură consacrată în principal scrierilor foştilor ofiţeri de informaţii. Generalul Vasile Mălureanu, care s-a ocupat ani buni de cultură, presă, uniuni de creaţie şi a avut şi alte însărcinări importante, e autorul unei cărţi sobre pornind de la un domeniu pe care l-a vegheat, Apărarea ordinii constituţionale : perspectiva unui ofiţer de informaţii (Editura PACO, Bucureşti 2016). „Ambii [Vasile Mălureanu şi Victor Achim – n.n.] sunt nişte blajini. N-au avut – ca foarte mulţi alţi colegi – nici un fel de reproşuri înainte sau după evenimentele din 1989. Se subînţelege că nici din partea lui Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu, care au fost în contactul lor” (vol. 1, p. 54).
Călin Popescu Tăriceanu se pregăteşte să candideze la preşedinţia României.

continuare »


luni 20 Mai 2019

Cu cine votăm ? Votăm cu Securitatea

Petru Romoşan       

CNSAS a descoperit foarte recent că numitul Traian Băsescu ar fi colaborat cu Securitatea şi că ar fi făcut chiar poliţie politică, că ar fi făcut mult rău cu turnătoriile sale. E vorba de acelaşi Traian Băsescu pe care, hă, hă, hă, Mircea Dinescu (nepotul tovarăşului prim-secretar Gheorghe Tănase – vezi Aurel I. Rogojan, Factorul intern, Editura Compania, Bucureşti, 2016), Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici îl primeau în vizită de lucru la CNSAS, în calitatea lor de secretari de stat în guvernarea securistă Băsescu, un fel de Augusto Pinochet de carton la Gurile Dunării, de fabricaţie sovieto-americană. În 2006, cu cei trei corifei (Dinescu, Pleşu, Patapievici) în Colegiu, CNSAS a emis una dintre numeroasele ţidule de necolaborare a marinarului cu Securitatea. Vizita la CNSAS a necolaboratorului Băsescu – „Să vreţi lege şi democraţie !” Băsescu preşedinte dixit ; „Jos comuniştii !” a strigat mulţimea prezentă (vezi Adriana Săftoiu – Cronică de Cotroceni, Editura Polirom, Iaşi, 2015) – s-a lăsat, bineînţeles, cu indicaţii preţioase şi cu, hă, hă, hă, aprecieri tovărăşeşti reciproce. Merită să ne amintim că raportul unei subcomisii parlamentare arăta : „fiecare membru al Colegiului are cabinet foarte bine şi modern dotat şi utilat, încadrat cu secretar şi şofer, autoturism modern la dispoziţie, 300 de litri de benzină lunar, trei telefoane mobile şi salarizare cu indemnizaţia de secretar de Stat, iar pentru preşedinte – de ministru.“
Traian Băsescu a fost descoperit, în sfârşit, ca turnător agravat (nu încă şi ca ofiţer acoperit) pentru că s-a hotărât să conducă lista PMP la europarlamentare. Şi e singurul care pare să fi colaborat cu Securitatea ca poliţie politică, cum se exprimă bizantin legislatorii „democratici” recenţi. Toţi ceilalţi candidaţi, cu sutele, ai celorlalte partide sunt albi ca zăpada şi cei care vor câştiga îşi vor binemerita miile de euro şi restaurantele agreabile de la Bruxelles. Aşa să fie ? Chiar atât de proşti să fim până azi ? Dacian Cioloş, Cristian Ghinea, Ioan Dragoş Tudorache, Iulian Lorincz, Victor Ponta (ofiţer acoperit sau descoperit ?), Corina Creţu, Mihai Tudose, Siegfried Mureşan, Vasile Blaga, Mircea Hava, Adina Vălean, Cristian Buşoi, Renate Weber, Ovidiu Silaghi şi ceilalţi care vor ajunge în Parlamentul European nu au avut şi nu mai au, direct, prin familie, la prima sau la a doua generaţie, în timpul stagiului militar (Dacian Cioloş), prin cumetrii, prin încuscriri, prin nepotism multilateral dezvoltat, ceva legături cu Securitatea ca poliţie dar mai ales ca putere politică ? De fapt, cine ne ia de proşti ? Descoperirea colaborării lui Traian Băsescu cu Securitatea, prilejuită comic de candidatura sa la europarlamentare, la patru ani după ce şi-a încheiat cele două mandate de preşedinte, după ce a fost de mai multe ori ministru şi primar al Bucureştiului, ar trebui să compromită definitiv CNSAS, ar trebui să închidă mustăria. Toate ţidulele eliberate pentru ceilalţi candidaţi la europarlamentare pot fi declarate nule şi ridicole.
Iată cum caracterizează CNSAS-ul generalul de Securitate în rezervă Marian V. Ureche, fost şef SIPA, într-un titlu de capitol : „Înfiinţarea CNSAS, ca parte şi interfaţă a scenariului şi instrument de discreditare şi compromitere a celor incomozi” (e vorba de un capitol din cartea sa Serviciul de Informaţii al Justiţiei dezvăluit din interior. Corupţia la nivel înalt : masa de manevră a Rusiei şi Ungariei, 2 vol., Editura Mara, Bucureşti, 2019). Înfiinţarea CNSAS în favoarea cui ? A Securităţii care a preluat puterea după 1989, de provenienţă sovietică, rusească adică, şi care continuă până astăzi, de la Ion Iliescu la Traian Băsescu şi Klaus Iohannis. „După cum era firesc, punctul de vârf, terminal, la care ajungeau aceste informaţii era generalul Logofătu [Gheorghe Logofătu, primul şef al Noii Securităţi în 1990 – n.n.], cel care, alături de generalii Militaru, Şerb, Nicolae Pancea, Vasile Ionel etc., fusese documentat şi el ca agent al spionajului militar sovietic (G.R.U.)” (Marian V. Ureche, vol. 1, p. 81). Gen. Marian V. Ureche îşi întinde analiza şi diatriba la CNSAS pe vreo 50 de pagini (iată câteva subtitluri) : „CNSAS. Instituţie abuzivă şi discreţionară”, „CNSAS. Între abuz, ilegalitate, disoluţie şi manipulare”, „Plasat în afara Constituţiei, CNSAS îşi continuă rolul său de instituţie politică”, „Rolul CNSAS de complice al infractorilor”, „Statul în stat”. Şi autorul exemplifică creionând cazurile Marius Oprea şi Mădălin Hodor.
Jurnalistul Sorin Roşca Stănescu a descoperit de curând că principalul negociator pentru armonizarea intereselor partidelor de opoziţie aşa-zise de dreapta (de fapt, „progresiste”, „globaliste”, „securiste”) este fiul fostului şef al Securităţii Cluj înainte de 1989 (Alexandru A. Pereş, membru activ al Securităţii din 1951), Alexandru Pereş, cu şase mandate de parlamentar la activ (FSN, PD, PDL, PNL). Tatăl lui Alexandru Pereş, fostul şef al Securităţii Cluj, era coleg şi prieten cu Virgil Ardelean, şef al Miliţiei Cluj, protectorul şi mentorul foarte europeanului de azi Dacian Cioloş. Dar nici provenienţa lui Ludovic Orban, preşedintele PNL azi, nu e diferită de cea a lui Cioloş, la Braşov, şi cu siguranţă foarte mulţi alţii ca ei, ascunşi după căsătorii, schimbări de nume, nepotism şi alte forme de tribalism.
Dacă vreo 10 pagini pamfletare din cartea gen. Marian V. Ureche despre ziaristul Sorin Roşca Stănescu seamănă mai degrabă cu o răfuială personală şi par a fi culese din presa ultimilor 30 de ani, cu atacurile la persoană, polemicile, loviturile sub centură pe care nu le-a verificat până la capăt nimeni, alte informaţii pot surprinde, pot şoca. De pildă, scriitorul şi ziaristul Stelian Tănase apare ca agent maghiar, alături de Alin Teodorescu, despre care s-a scris mult în acest sens : „Revenind la iscusitul spion maghiar, Rudas Ernö, se cuvine a fi subliniat faptul ca activitatea sa de racolare a fost mult mai amplă şi a vizat mai mulţi cunoscuţi intelectuali români. Unul dintre ei a fost şi Alin Teodorescu – devenit agent de influenţă în favoarea Ungariei, cu numele de cod „Sociologul”. Acesta a fost şeful campaniei electorale a lui Adrian Năstase şi şeful său de cabinet în perioada în care a fost premier. Un alt caz a fost şi acela al lui Stelian Tănase, fost director al TVR. Astfel, în legătură cu primul dintre cei doi, fostul şef al UM 0110, contraspionaj ţări socialiste, generalul (r.) Victor Nicolcioiu, menţionează prezenţa la vârful structurilor guvernamentale a unui agent maghiar care lucra şi cu ruşii (subl. a.). Respectivul, nume de cod „Sociologul”, fusese recrutat din 1988 de către spionajul maghiar. Mai exact, în legătură cu sociologul Alin Teodorescu, Nicolcioiu preciza că, în anul 2002, după o vizită efectuată la Budapesta de Adrian Năstase, s-a insistat ca acesta să fie numit într-o funcţie înaltă în executiv. Aşa a devenit Alin Teodorescu şeful de cabinet al premierului” (vol. 2, pp. 274-275). O fi ceva adevărat ? Alte ipoteze spectaculoase despre părinţii (mai ales despre mamă) lui Stelian Tănase nu s-au confirmat până azi.
Tot foarte apropiat de serviciile maghiare apare pe larg prezentat în Serviciul de Informaţii al Justiţiei… al gen. Marian V. Ureche şi Călin Popescu Tăriceanu, fost prim-ministru şi actual preşedinte al Senatului : „Intrând în afaceri în România, R. Ernö şi-a îndreptat atenţia spre amicii Patriciu şi, mai ales, Tăriceanu. De ce Tăriceanu ? Pentru că spionajul maghiar cunoştea bine opţiunile politice ale tatălui său vitreg Amedeo Lăzărescu, fost colaborator al Securităţii, mason de anvergură internaţională şi, mai ales, intervenţiile sale publice. Astfel, de pildă, în ziarul „Liberalul”, acesta scria, în 1990, că „federalismul (n.n. temă de substanţă a iredentismului maghiar) este unicul drum pe care România ar trebui să meargă” (vol. 2, p. 271). Întrebarea raţională care se impune este : dacă e adevărat ce se ştie despre Tăriceanu, de ce e lăsat acesta să exercite funcţii atât de importante în statul român ? Sau, şi în cazul lui, şi în cazul altora, asistăm la o intoxicare cu scop de „legendare”, făcută tot în folosul Securităţii ? Fostul şef al SIPA, gen. Marian V. Ureche, întocmeşte un cuprinzător dosar al fostului ministru al Justiţiei Monica Macovei, fără să facă vreo observaţie despre colaborarea sau apartenenţa Monicăi Macovei la Securitate înainte de 1989. Subiectul principal al celor două volume publicate de fostul şef SIPA este chiar cel anunţat în titlu, ingerinţa la nivel înalt a Rusiei şi a Ungariei în România post-1989.
După lectura volumelor generalului în rezervă Marian V. Ureche în plină campanie electorală pentru europarlamentare, sentimentul că nu poţi greşi în votul tău pentru PE e foarte puternic. Cu oricine ai vota, votezi bine pentru că votezi cu Securitatea. Doar, poate, PSD, partid populist, puţintel naţionalist, vag asemănător cu partide din Italia, Polonia şi Ungaria, partidul pensionarilor, al funcţionarilor la stat şi, mai ales, al activiştilor săi foarte numeroşi şi foarte hrăpăreţi, ca să nu spunem „corupţi”, pare a fi mai puţin un partid al Securităţii celei noi (poate doar al celei vechi ?). Dar cu „tovarăşa” Rovana Plumb, care se pregăteşte, sub îndrumarea clarvăzătoare a „tovarăşului” Liviu Dragnea, să-i ia locul de comisar european „globalistei” traseiste de la partidul securistoid PRO România, suntem la fel de bine serviţi. Cei vreo 300 000 de tribalişti care constituie nucleul dur securist, statul paralel (cu România), vor vota cu toţii fericiţi. La fel ca Puiul fericit de la supermarket.
Cu cine votăm până la urmă ? Votăm cu Securitatea, veche şi nouă, democratică, dar mai ales nemuritoare şi rece. Democraţie, te halesc !


compania
DE LECTURA

Mihai Neagu Basarab – recenzie la

volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor de Aurel I. Rogojan 

Se știe că moții sunt oameni aprigi, care au atât de mult caracter, încât practic n-au nevoie să piardă vremea stând pe gânduri, așa cum ne-a rămas din istorie modelul reprezentat de Avram Iancu. Ei bine, autorul acestei monografii are una dintre cele mai strălucite minți românești din ultima sută de ani. Am parcurs mai multe texte elaborate de generalul Rogojan, care are o anumită obiectivitate, în sensul că nu se jenează să relateze despre o serie de greșeli ale unor importanți demnitari comuniști, întocmai ca și fostul său șef, generalul Iulian Vlad. Ei doi exprimă în scrierile lor sâmburele, miezul tare al doctrinei comuniste, care s-a retras din oficialitate pentru că rămăsese neînțeleasă pentru prea mulți din puținii șefi ai lui Aurel Rogojan, într-o vreme în care progresul tehnic, mai ales, făcea din ce în ce mai cuprinzătoare mintea cetățeanului-standard. Artizanii tranziției au înțeles perfect situația și au distrus învățământul și medicina românească între multe – toate celelalte – compartimente ale vieții civilizate, bazându-se pe faptul că, dacă 28 de ani plătești lefuri de batjocură, este nevoie de 50 de ani după ce reglementezi salarizarea conform cu respectul față de muncă până când slujbașii ajung să-și merite noile salarii deja învechite.
Generalul Rogojan a fost șef de promoție și continuă să fie un mare pedagog atâta timp cât nu este împiedicat să vorbească și să scrie, pentru că aici este adevărata lui vocație : organizator de oameni care știu, au învățat ce anume au de făcut. Salariile și pensiile de la SRI măsoară, de fapt, felul în care generalul Rogojan și-a făcut și continuă să-și facă datoria, meseriașii din informații fiind, în fond, cam singurii români din țară, maturi și conștienți, de care guvernanților reali le este frică. Desigur, și în Cuvântul înainte al acestei cărți autorul este obiectiv, dar cu ochelari roșcovani : el vede o opoziție între kaizerul Germaniei și țarul Rusiei, când, de fapt, ei erau aproape cumnați, țarina fiind nemțoaică și tensiunea generată de aceasta lângă țarul Nicolae al II-lea, cam papă-lapte, nemulțumea în primul rând familia țarului, care a deschis seria conspirațiilor rusești încheiate cu triumful lui Lenin, după ce tot poporul rus era încredințat că Dumnezeu va modifica religia creștină într-un mod convenabil Rusiei, de-mi vine să zic : unde dai și unde crapă. Multe conspirații rămân în mâna lui Dumnezeu, să mă ierte domnul general Rogojan, dar eu așa văd problema. Câți români ar fi ieșit să demonstreze pe străzi în decembrie 1989 dacă ar fi știut că în România de azi, așa cum a ajuns să arate, vor părea a fi în frunte Dragnea și cu Viorica lui ? Autorul vede însă foarte corect că « Toți și toate sunt în spirala nesfârșitelor conspirații împotriva legii, bugetului, statului și drepturilor cetățeanului. Internaționalele criminalității organizate au luat locul internaționalelor proletariatului ». Partea proastă e că internaționalele proletariatului erau pe hârtie în ordine, iar în realitate erau așa cum internaționalele criminalității organizate încă n-au ajuns să se-mplinească, urmând ca, atunci când se vor desăvârși, să ne întoarcem la un comunism perfecționat, cu perestroika și fără glasnost. Asta, desigur, și cu condiția ca domnul general Rogojan și alți câțiva ca noi, din toată lumea, să ne continuăm activitatea. Finalul prefeței este romantico-patetic : « O stafie bântuie prin România. Stafia antipatriotismului deșănțat și a trădării naționale… Dacă vorbești de dragostea de neam și de credința datorată patriei ești un retard comunist. » Dragostea de neam se află în opoziție cu Proletari din toate țările, uniți-vă !. Ca să-i lichidăm pe cei care și-au făcut o situație, indiferent prin ce mijloace, în fiecare țară, compatrioții ! Toți comuniștii care au cochetat cu dragostea de neam au fost lichidați sau, în orice caz, detestați de comunitatea comuniștilor din toate țările. Se lupta ca șefii partidelor comuniste să fie de alte naționalități. La noi, unguri, bulgari etc. Cine cânta Hora unirii sub comuniști, inițial, primea o condamnare, și mulți au mai rămas câțiva ani în închisoare și după ce, în urma unei destinderi, a unei relaxări, a adormirii vigilenței comuniste internaționaliste, Hora unirii a început să se cânte la radio, oficial.

continuare »


Introducerea autorului

Noi mărturii despre
România penală (2013-2017) 

Politică, justiţie şi servicii secrete în ofsaid

A spune adevărul, chiar dacă e trist

Cu aproape patru ani în urmă, Editura Compania mi-a publicat cartea România penală văzută de un senator fost procuror, care cuprinde declaraţii politice şi interpelări pe care le-am făcut în Senatul României în perioada 2010-2013. Cele mai multe dintre ele îi priveau pe protagoniştii guvernării portocalii (preşedintele Traian Băsescu, premierii Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu, ministresa Elena Udrea) şi pe şefii principalelor unităţi de parchet (Parchetul General, DNA, DIICOT), serviciilor secrete (SRI, SIE, SPP, STS) şi ai altor instituţii de forţă (MAI, ANAF, ANI, CCR). Concluzia cărţii era că în timpul regimului Băsescu a fost constituit un grup infracţional organizat la cel mai înalt nivel statal şi că în fruntea principalelor instituţii din ţara noastră au fost promovaţi, în baza principiului nulităţilor controlabile, oameni relativ tineri, cu pregătire precară, mediocră şi experienţă redusă, care erau, de regulă, şantajabili şi au manifestat obedienţă faţă de tutorii şi protectorii lor politici. Cartea se încheie cu declaraţii şi interpelări din 2013 în care i-am avut în cătare pe liderii principali ai PSD, respectiv pe Victor Ponta, în calitate de preşedinte al PSD şi prim-ministru al guvernului României, şi pe Liviu Dragnea, în calitate de secretar general al PSD, vicepremier şi ministru al Dezvoltării Regionale.
Majoritatea afirmaţiilor mele au fost confirmate de evoluţiile ulterioare, inclusiv de dezvăluirile mai recente ale fostului deputat Sebastian Ghiţă, ale fostului colonel SRI Daniel Dragomir şi ale jurnalistului Dan Andronic, directorul ziarului Evenimentul zilei. România a devenit un stat aproape eşuat după cele două mandate prezidenţiale ale lui Traian Băsescu. Chiar şi acesta a recunoscut anul trecut că România a devenit un stat mafiot şi un stat poliţienesc. De la statul clientelar din timpul guvernării Năstase s-a ajuns la statul mafiot sub preşedinţia lui Băsescu, iar în ultimii ani tendinţa este evoluţia spre un stat disciplinar, poliţienesc. Statul de drept a intrat sub controlul binomului SRI-DNA, care a dominat Parlamentul, guvernul, justiţia, administraţia publică şi presa. Şefi de servicii secrete în tandem cu şefi de unităţi de parchete au ajuns să destructureze partide politice şi să constituie partide noi, de tip balama, ca UNPR, pentru a configura noi majorităţi politice, şi chiar să impună liderii unor partide, ca în cazul fostului preşedinte al PSD, Victor Ponta. Lupta anticorupţie a derapat spre răfuieli politice şi a intrat într-o fundătură după denunţarea protocoalelor care au instituţionalizat binomul SRI-DNA. Justiţia scârţâie din toate încheieturile şi trebuie resetată, după cum a spus-o însuşi actualul ministru de Justiţie, Tudorel Toader. Încrederea românilor în justiţie şi în instituţiile de forţă a scăzut considerabil.
Instituţionalizarea şi eficienţa binomului SRI-DNA au fost confirmate de rapoartele de activitate ale SRI pe anii 2009 şi 2013, în care au fost menţionate echipele operative mixte pro­curori-ofiţeri SRI şi s-a consemnat că juriştii SRI i-au ajutat pe procurorii DNA să instrumenteze 462 de dosare în 2013, inclusiv sub aspectul încadrării juridice. Conform unei analize realizate de profesorul universitar şi avocatul Radu Chiriţă, între 2010 şi 2015 în România au fost adresate instanţelor de judecată 109 946 de solicitări pentru mandate de interceptare telefonică, din care au fost aprobate 102 729 (93 %), ceea ce înseamnă că au fost interceptate minimum 300 000 de persoane (luând în calcul o medie de trei persoane interceptate pe un mandat). Potrivit rapoartelor anuale de activitate ale SRI, în perioada 2005-2015 Serviciul a pus în executare peste 250 000 de autorizări pentru interceptarea comunicaţiilor, numărul acestora cres­când de la un an la altul şi ajungând în 2014 să fie de 11 ori mai mare decât în 2005. SRI a devenit campion mondial la ascultat, dacă avem în vedere analiza statistică a Fundaţiei Friedrich Ebert Stiftung România, potrivit căreia SRI a solicitat şi a obţinut de 16 ori mai multe mandate de siguranţă naţională decât FBI, raportat la populaţia României, care este de circa 16 ori mai mică decât cea a Statelor Unite ale Americii, în condiţiile în care prima putere a lumii se confruntă cu ameninţări la siguranţa naţională mult mai numeroase şi mai grave.

continuare »


Fascinaţia ineditului : Ultima boemă
bucureşteană, de Mihai Neagu Basarab

Delia Marc

Copil fiind (nu cutreieram păduri ☺), eram cu ochii larg deschişi şi cu urechile ciulite în sala de aşteptare şi în cabinetul de dentist al tatălui meu, din Piaţa Victoriei – Ilie Pintilie – fost Bonaparte – actual Iancu de Hunedoara ☺.
Şi nu numai acolo, ci şi în curte, la “găzăria” care aparţinuse Garajului şi Depozitului de produse petroliere ale bunicului meu.
Şi nu numai acolo, ci şi la renumita cârciumă a lui Jerca, de pe Clopotarii Vechi colţ cu Povernei (demolată şi ridicat de curând un Boutique Hotel-Restaurant Vogue), unde mă aciuiam uneori lângă bunicul meu.
În aceste trei locuri veneau personaje interesante ale timpului trecut şi prezent în acei ani ai deceniilor şase şi şapte ai secolului trecut.
Veneau pictori şi poeţi care îşi plăteau uneori tratamentele şi consumaţia cu rodul talentului lor (pereţii de la Jerca erau renumiţi pentru lucrările şi semnăturile iluştrilor pictori şi graficieni care îi călcau pragul).
Veneau armeni, ruşi albi de viţă nobilă şi polonezi de asemenea, veneau greci de-ai lui Manolis Glezos, evrei foşti combatanţi în Spania – într-un cuvânt, refugiaţi din varii motive din ţările lor de baştină.
Se discuta în şoaptă, deşi se mai ridica uneori vocea şi fiecare avea educaţia conversaţiei – se ascultau cu respect unul pe celălalt.
Nu ştiam pe atunci cât de norocoasă şi nenorocoasă eram deopotrivă.
Nu ştiam pe atunci că mulţi dintre cei întâlniţi şi ascultaţi făceau parte din boema bucureşteană. Dar mi-am amintit mereu momente, fragmente, nume, figuri…
Iată de ce m-am grăbit să citesc acest volum subţirel la prima vedere, dar dens în conţinut, semnat de Mihai Neagu Basarab.
De profesie medic, cu specializare in psihiatrie (doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar în psihiatrie în 1990) şi cu specializare şi în homeopatie şi acupunctură, Mihai Neagu Basarab s-a aplecat încă din anii tinereţii asupra scrisului, debutând în proza SF, apoi dramaturgie, traduceri, cronici, rubrici permanente în reviste serioase, publicând volume de literatură şi de medicină. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1972. Din anul 1990 s-a stabilit la Freiburg, în Germania, concentrându-se asupra carierei medicale, dar şi asupra scrierilor sale de literatură, eseuri şi memorialistică.

continuare »


Stimate vizitator,

Cum ştiţi, probabil, la 25 mai 2018 intră în vigoare Regulamentul European 2016/679
privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal
şi libera circulaţie a acestor date (GDPR).

Editura Compania doreşte să vă poată informa despre noutăţile sale editoriale (prin newsletter trimis pe e-mail) şi să vă poată expedia cărţile pe care le comandaţi.

Pe lângă e-mail, comanda implică pentru noi prelucrarea şi conservarea şi a altor date
ale dumneavoastră cu caracter personal (nume, prenume, domiciliu, număr de telefon), respectând măsurile de securitate impuse de normele europene.

Dacă doriţi şi dumneavoastră să primiţi înştiinţări despre noutăţile noastre editoriale(newsletter), vă rugăm să vă manifestaţi explicit opţiunea :

DAŢI CLICK AICI şi astfel veţi rămâne abonaţi la newsletter-ul nostru.

În cazul în care nu vom primi din partea dumneavoastră acest acord clar exprimat, nu vă vom putea expedia cărţile pe care ni le comandaţi şi nici comunica titlurile recent apărute la noi.

Vă stăm la dispoziţie pentru orice informaţii suplimentare pe această temă.

Cu cele mai bune gânduri,
Editura Compania

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153 Bucuresti
Tel. editura : 021 223 23 28  Fax : 021 223 23 24
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37    021 223 23 25
E-mail : editura.compania@gmail.com  compania@rdslink.ro
www.compania.ro
Blog : www.compania.ro/blog


Despre o carte „cu titlu provizoriu”

Dr. Vlad Stroescu

Toamna trecută am primit, pe adresa redacției, o carte. Pseudonimul autoarei, deşi foarte sonor – Maia Levantini – nu suna cunoscut, aveam să aflu că e vorba de un debut. Iar titlul mi s-a părut prea lung şi redundant: Cu titlu provizoriu: Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România. Serios, cuvântul „titlu” chiar în titlu? Şi două subtitluri? Doar citindu-l, am crezut, de altfel, că am aflat tot ce trebuia să ştiu: că e vorba despre plecat din ţară, de întors în ţară, că personajul e melancolic şi, mai rău, psihiatru. Cum stau toată ziua în compania unui psihiatru de care nu am cum să scap – arta de a scăpa de tine însuţi este extrem de complexă şi rafinată şi eu nu sunt măcar un ucenic talentat –, am pus cartea pe raftul de la serviciu, amânând-o pentru o dată neprecizată. Mi-era şi cam teamă să o deschid, poate din acelaşi motiv pentru care, de la Moartea domnului Lăzărescu încoace mi-e teamă să văd filme româneşti: nu cumva să mă duc la cinema şi să constat că în loc de ecran e o imensă oglindă panoramică.
Întâlnirile mele cu cărţile sunt rareori întâmplătoare şi orice carte bună îţi schimbă viața, aşa încât oricât aş încerca eu să întârzii întâlnirile astea, din lene sau inerţie, până la urmă ele tot au loc. Într-o zi însorită de ianuarie, ajutat de mai multe circumstanţe, m-am trezit că deschid volumul şi încep să citesc. Şi ce mai surpriză am avut. Am absorbit pe nerăsuflate odiseea acestei colege, între vechi şi nou, între matrice şi străinătate, între disperare şi exaltare (deşi nici exaltarea nu e tocmai fericită). Îmi măsor cuvintele: şi Odiseu s-a întors şi apoi a plecat iar, nici el nu-şi găsea liniștea. Ajuns la sfârşit, am avut impresia de neterminat sau de abia început.
Nu ştiu cât de reală e Maia Levantini/Mona Dumitrescu (numele personajului principal care, totuşi, e mereu la persoana întâi) şi cât e un compozit de realităţi paralele, un amalgam de persoane autentice, căci o bucăţică din ea eram cu siguranţă şi eu. Copil antedecembrist, psihiatru postdecembrist care descoperă că, odată deschise porţile închisorii regimului comunist, deasupra sunt un şir lung de închisori, precum balenele concentrice ale lui Marin Sorescu sau lanţul coliviilor lui Dan Verona. Şi tot precum Iona, eroina nu încetează să caute ieşiri, fie pe dinăuntru, fie pe dinafară. Înăuntru e „marea cultură”, Kant şi Dostoievski, cu care figuri binevoitoare de profesori au „mobilat-o” ca să facă faţă orizontului cenuşiu comunist. Înăuntru mai e şi moartea. În afară sunt Bucureştii, Spitalul de Psihiatrie Obregia, policlinica de la Apaca şi, mult mai departe, pe alte planete, Franţa şi America. La capăt, absurdul şi aleatoriul universal.
E greu să pun punctul pe „i” şi să încadrez cartea asta. Or fi memorii? Ficţiune simplă nu e, pentru că e prea multă autenticitate: m-am speriat de-a dreptul recunoscând scenele şi obiceiurile de la Spitalul Obregia. E şi o curiozitate antropologică aici: în fiecare călătorie, articularea dintre străin şi familiar e minuţios construită. Dar nu e nici neoreportaj, e prea subiectivă pentru aşa ceva.
De fapt, dincolo de încadrări stilistice, ce şochează în carte e deschiderea absolută. Înţeleg de ce autoarea (sau autorul) se protejează (nu cunoaştem identitatea lui reală): eu unul nu aş fi avut curajul să vorbesc despre mine în felul ăsta, fără rezerve. Nici despre alţii – reflex de psihiatru, poate. Dar şi mai uimitor e felul elaborat în care deschiderea e construită: e ca şi cum omul din spatele discursului ar încerca permanent să se ascundă după limbaj şi ar eşua, calculat, de fiecare dată. Avem aici un discurs adesea ultracult, încărcat de referinţe livreşti, dar în acelaşi timp detaşat şi autozeflemitor, chiar balcanic pe alocuri. Avem simţ al umorului simultan cu cel al tragicului, adesea, de ce nu, în aceeaşi frază. Avem artificii stilistice ce includ tabele de contingenţă şi parodii după balada Mioriţa. Şi deşi e meşteşug în toată afacerea, iubeşti imperfecţiunile, pentru că ele arată că nu e doar făcătură scriitoricească. E foarte greu să fii sincer fără să cazi în patetism şi în fals. Limbajul de azi e atât de amăgitor încât adesea e suficient să deschizi gura şi ai şi eşuat, te-ai şi alienat. Dar Maia Levantini reuşeşte atât de bine, încât o vom pune în acea rară categorie de medici-scriitori unitari, fără sindrom de personalităţi multiple, care vorbesc pentru că noi, ceilalţi medici, nescriitori, nu putem să o facem.

Text preluat din Viaţa medicală, 31 ianuarie 2018


Lucifer şi Lucia Ferescu
sub steaua dimineţii

Vladimir Bulat

Într-un recent interviu acordat canalului Radio România Cultural, pictorul și scriitorul Petru Vintilă jr. afirma că pseudoromanul Lucia Ferescu sau Steaua dimineții, 2016, a fost inițial un soi de eseu, topit ulterior în capitolul al treilea al acestei scrieri. A mai spus că acelei narațiuni îi lipseau dialogurile, vocile unor personaje care să facă mai perceptibilă și mai vie cavalcada ideilor, informațiilor și acțiunilor din cuprinsul acestei scrieri care debutează într-o toridă zi a lui 1835 și se încheie tot într-o zi de iulie a anului 2060.
Să recitim pasajele din acest pseudoroman : „Ziua aceea de iulie a anului 1835 pogorâse asupra Bucureștilor o căldură cumplită. Soarele parcă se topise pe cer, aerul ardea ca o văpaie de cuptor și întreaga fire încremenise, lipsită de cel mai slab firicel de vânt. Vipia alungase de pe ulițe deopotrivă oameni și animale, toţi și toate căutând o umbră anemică de iluzorie răcoare. Marele târg se pustiise, vlăguit, și amorţise sub lava ce se revărsa necontenit din soarele nemilos” (pag. 17) ;
Ziua aceea de iulie a anului 2060 pogorâse asupra Cetății Eterne o căldură cumplită. Încă de la primele ore ale dimineții, soarele parcă se topise pe cerul de un albastru spălăcit, înfierbântând nefiresc pământul. Aerul frigea ca o văpaie de cuptor încins la roșu, indicând iluzia unor torente invizibile de lavă ce se revărsau peste Cetatea Eternă” (pag. 314).
Între aceste două zile de iulie se întinde o fantasmagorică urzeală narativă, care te face să o parcurgi cu sufletul la gură, uitând de secole, biblioteci, geografii, școli, apartenențe religioase etc. Petru Vintilă jr. și-a scris, am putea spune, romanul vieții ; a spus în el cam tot ce crede, știe, cunoaște, cam cum vede el șarpanta întregului univers, din care pământul e doar o fărâmă zguduită de controverse, neliniști, războaie, convulsii, cataclisme, molime, secretomanie și fanatism, din care, în esență, înțelegem că „mântuirea nu este ce pare a fi” (pag. 68).

continuare »


Cuvântul lui Dumitru Constantin Dulcan la lansarea volumului Lucia Ferescu
sau Steaua dimineţii
de Petru Vintilă jr. –
5 aprilie 2017

Această carte este o adevărată enciclopedie a culturii umane, scrisă cu o înaltă luciditate intelectuală şi născută după un lung travaliu de documentare, de facere şi de informare. După cum precizează autorul, cartea este un semiroman cu personaje luate din realitatea actuală şi din cea a secolelor trecute, pe care le înfăţişează trăind concomitent atât în lumile arhaice specifice istoriei secolelor XVIII şi XIX româneşti, cât şi în cele moderne.
Acţiunea romanului se petrece pe locul numit înainte Dealul Spirii, demolat pentru a se construi actuala Casă a Poporului. L-am prins şi eu înainte în forma sa rustică şi pitorească, cu case, multe neetajate, înconjurate de grădini cu dalii, crizanteme şi trandafiri, cu o viaţă semipatriarhală între vecinii care se cunoşteau din copilărie. Ca medic, i-am tratat pe mulţi dintre cei care au fost dezrădăcinaţi din casele lor şi nu s-au mai putut împăca cu noul statut impus cu forţa.
Riguros, aproape până la obsesie, întocmai ca un cercetător de nivel academic, Petru Vintilă jr. se foloseşte de personajele sale pentru a face o lungă incursiune în istoria religiilor, a sistemelor filosofice, a tradiţiilor spirituale şi, la modul general, a întregii gândiri şi culturi umane înscrise sub semnul marilor înfăptuiri dar şi al dramelor, al nefericirii, ca şi al rarelor clipe de linişte. Cartea lui Petru Vintilă jr. este un memento mori care îndeamnă la meditaţie asupra măreţiei şi limitelor omeneşti, un adevărat fluviu balzacian de întrebări şi răspunsuri.
Cartea este în acelaşi timp un compendiu al culturii umane, văzută cu un ochi ager, meticulos şi lucid. Spre deosebire de tendinţa actuală de a trata orice subiect căutând să-i reliefeze doar umbrele – reale sau imaginare –, Petru Vintilă jr. se înscrie într-un realism pe care l-aş numi onest, corect şi responsabil.
Dincolo de istoria contradictorie a lumii, Petru Vintilă jr. ne oferă în acelaşi timp măsura talentului său prin imagini care se lipesc de retina sufletului. Iată doar două exemple : « … câteva icoane vechi, zgrăvite naiv, în tonuri pastelate le insuflau oaspeţilor osteniţi de drum un calm patriarhal şi o linişte de început de lume. » Sau : « … căldura sobelor aromea a mere și gutui păstrate pentru iarnă. » Mie îmi amintește de lectura « Cronicilor optimistului și pesimistului » ale lui G. Călinescu, în care doar câteva linii de condei te transportau instantaneu într-o lume a visării.
Rigoarea și participarea afectivă cu care descrie relicvele vechilor civilizații găsite pe meleagurile noastre (Cucuteni, Gumelnița, Hamangia – datate la 6-10 000 de ani) mie personal îmi spun foarte mult despre educația primită în familie și despre rădăcinile străbunicilor săi înfipte solid în acest sol, chiar dacă, probabil, unele semințe ar fi putut avea și alte obârșii.
Cartea se încheie într-o notă apocaliptică. Personal, vreau să cred nu în dispariția lumii, ci în sfârșitul unei mentalități, al unui mod de gândire absolut periculos. Dacă nu ne schimbăm modul de gândire, care este tributar unui realism naiv, vechi de când lumea, nu avem șanse de supraviețuire în condițiile în care este suficientă o singură apăsare pe buton pentru ca întreaga omenire să se transforme în scrum. Tocmai pentru a evita acest catastrofal final este nevoie de o nouă paradigmă, o Nouă Spiritualitate, în acord cu psihologia umană, cu biologia noastră și cu, dați-mi voie s-o spun, cu voința Universului. Universul ne vrea ființe vii prin care se experimentează pe sine, și nu tăcerea cenușii spulberată-n vânt.
Iată deci ce misiune are această carte : este o excelentă chemare la trezirea spirituală. Vă invit s-o citiţi cu răbdarea şi bucuria cu care Petru Vintilă jr. ne-a dăruit-o scriind.



O carte pe zi

Cronica lui Valentin Protopopescu la Radio România Cultural despre volumul lui Petru Vintilă jr., Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii

Uneori, aşchia nu sare departe de trunchi. Acest adagiu se confirmă 100 % în cazul lui Petru Vintilă jr., demn fiu al tatălui său, scriitorul şi plasticianul Petru Vintilă. Ca şi părintele lui, « juniorul » s-a consacrat drept un excelent grafician, pictor şi fotograf, iar acum, iată, la vârsta de 62 de ani, debutează cu roman, călcând şi în acest plan pe urmele înaintaşului. Cartea sa, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, subintitulată programatic « pseudoroman », apare la Editura Compania din Bucureşti.
Nu voi stărui asupra remarcabilei stilistici, uneori purtând patina străvechimii retorice pentru a reconfigura o atmosferă, una vai, pierdută azi, a bătrânului Bucureşti boieresc. De asemenea, nu voi sublinia agerimea şi acuitatea dialogului, detalii evidente cititorului avizat.
Acestea sunt instrumente pe care autorul nostru le stăpâneşte la perfecţie, semn că le-a exersat cu asupra de măsură decenii la rând, romanul său fiind de fapt un exerciţiu de stil şi de construcţie ce s-a consumat într-o mare unitate de timp, una care a presupus reluări şi reveniri, cizelări şi perfecţionări. Observaţia mea cronologistă este, de altfel, atestată şi de sumara bibliografie de la final, una de-a dreptul impresionantă, la rigoare doar faţa vizibilă a aisbergului, detaliu care reflectă fără doar şi poate complexanta erudiţie a scriitorului. Iar dacă voi spune că Petru Vintilă jr. este nepotul comparatistului şi mitanalistului Victor Kernbach, atunci orientarea şi miza demersului său devin încă şi mai transparente.
Deşi carte de ficţiune, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii serveşte ilustrării unei teorii cosmogonice şi civilizatorii, fără a cădea însă într-un tezism supărător, căci retorica şi vioiciunea auctorială salvează aceste rânduri de balastul unor teoretizări greoaie. Însă exact din acest motiv subtitlul de „pseudoroman” este unul integral justificat, căci istoria fabuloasă a personajului Lucia Ferescu stă ca pretext pentru ilustrarea viziunii OZN-iste dezvoltate de autor cu privire la originile şi ţelurile umanităţii. Da, despre civilizaţii extraterestre este vorba în romanul lui Petru Vintilă jr. şi despre interacţiunea istorică a acestora cu diferitele seminţii, culturi, epoci şi religii, pe care toți prezumaţii ET le-au inspirat.
Însă, atenţie, abordarea auctorială, deşi clar de tip speculativ-ipotetic, nu este una de almanah Anticipaţia, ci se bucură de greutatea intelectuală şi de substanţa unui distins comparatist şi metafizician. Pentru romancier, miza este deosebită, el face filosofie în sens ontologic, căutând o explicaţie plauzibilă pentru complexitatea derutantă a culturii şi civilizaţiei omeneşti de la începuturi şi până astăzi. Literatura de ficţiune devine, în acest context precis, doar un instrument, o cale pentru a elabora şi rafina o construcţie cosmogonico-ontologică la fel de pertinentă ca oricare alt edificiu ce explică naşterea şi evoluţia lumii pe căi cognitiv-speculative.
Aşa cum afirmă personajul central, Lucia Ferescu, « … civilizaţiile nonterestre… folosesc corpurile spirituale umane anume pregătite pentru a-şi perpetua şi perfecţiona speciile, ele fiind de multă vreme în imposibilitatea de a se reproduce pe cale naturală. Extratereştrii sunt cei care le-au indus oamenilor primitivi din preistoria noastră ideea existenţei unei lumi supranaturale, populată cu fiinţe misterioase, imateriale. Acesta este motivul pentru care religiile s-au impus ca sisteme logice. Asemănările între religii se datorează faptului că informaţiile transmise oamenilor prin revelaţie aparţin unui program unic, iar deosebirile sunt rezultatul firesc al diversităţii celor peste 70 de civilizaţii extraterestre care conlucrează la acel program. »
Nu am de unde să ştiu dacă autorul are sau nu dreptate, dar un lucru e sigur : romanul său, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, ţine de specia nobilă a thrillerului intelectual, cu nuanţe SF şi fantasy de cea mai bună calitate. În plus, pentru cititorii care iubesc Bucureştiul, aceștia au a descoperi în paginile semnate de Petru Vintilă jr. locuri, aspecte şi momente astăzi dispărute dar care au făcut cândva gloria şi farmecul unui oraş străvechi şi misterios.


Despre deschidere şi înţelepciune în politica externă

Doi înţelepţi şi cărturari români trec în aceste zile pragul vârstei de 90 de ani : istoricul Dinu C. Giurescu, la 15 februarie, şi diplomatul Mircea Maliţa, la 20 februarie. Ambii, membri ai Academiei Române, autori ai unor scrieri de referinţă “atingătoare”, cum ziceau istoricii mai vechi, la istoria modernă şi contemporană a ţării, dar şi cu deschideri de folos vital pentru viitorime. Nonagenarii de astăzi sunt prieteni de demult, cu toate că au avut căi diferite în viaţă ; cum observa, ca editor al lor, prozatoarea Adina Kenereş : “unul stătea pe creasta României, frecventa elitele conducătoare, organismele internaţionale şi o scenă globală”, iar celălalt, “ţintuit la baza muntelui, se străduia să supravieţuiască în rândurile elitei intelectuale de care tocmai se lepăda regimul în acei ani”. Dar fiecare pe frontul său de luptă, fie acesta în spatele uşilor capitonate ale cabinetelor secrete ale puterii şi pe culoarele (la propriu) politico-diplomatice sau în liniştea, aparentă sau nu, a mesei de scris ori a bibliotecilor şi arhivelor, au înţeles să-şi facă neîntrerupt misiunea faţă de ţară, chiar în împrejurări neprielnice sau ostile, până ce a venit, în sfârşit, libertatea, dar, odată cu ea, şi alte sfidări, primejdii şi perfidii.
Cu câţiva ani în urmă, la o vârstă încărcată de erudiţie şi experienţă personală fără egal, numele celor doi prestigioşi autori  s-au regăsit pe coperta unei cărţi care reconstituie, cu informaţie în mare parte inedită, dar mai ales cu învăţăminte pentru factorii de putere de la Bucureşti, o clipă astrală din istoria încă fierbinte a României. Dar câţi dintre noi au cunoştinţă de cartea “Zid de pace, turnuri de frăţie” (două versuri din Dosoftei), alcătuită de aceşti autori iluştri şi apărută în 2011 la Editura Compania ? Cartea rememorează, în esenţa ei, “etapa cea mai rodnică a diplomaţiei române post-1945” – cum o defineşte istoricul, un segment istoric caracterizat printr-un proiect şi o strategie politico-diplomatică menite să asigure, în ultimă instanţă, supravieţuirea  ca stat independent a României. Acest proiect nu se va regăsi însă niciodata ca atare, explicit şi în toată complexitatea sa, nici în arhivele, fie ele şi cele mai secrete, ale României sau ale vreunui alt stat ori serviciu de informaţii, fie el oricât de redutabil. De ce ? Pentru simplul motiv că acest proiect a fost gândit, elaborat, detaliat şi aplicat de câţiva lideri de vârf ai vremii (în primul rând Maurer, afirmă autorii cărţii), dar acest proiect de ţară a existat şi poate fi reconstituit, pentru a-l şti şi cei de azi, şi viitorimea. Este ceea ce au facut, de altfel, în cartea lor, cei doi academicieni.  “Respectând cerinţele şi limitele balanţei de forţe între Est şi Vest, diplomaţia română şi-a constituit un spaţiu de acţiune cu notabile rezultate, recunoscute de partenerii de dialog din URSS, China, Vietnam, India, din Europa de Vest, Canada şi Statele Unite ale Americii” – sintetizează istoricul.
Un trecut ce obligă a fi nu doar evaluat cu responsabilitate şi discernământ, fără bufeuri şi isterii politicianiste, ci şi folosit în buna şi vechea – totuşi – tradiţie a diplomaţiei româneşti. Complexa, cumplita, dramatica şi – încă – deconcertanta perioadă abia încheiată (la scara istoriei) dintre 1945 şi 1989, numită impropriu “perioada comunistă” sau a “regimului comunist” (care comunism, cât comunism ?), îşi asteaptă în continuare dreapta ei judecată, în toată bezna dar şi cu toate fascicolele sale de lumină, o evaluare pe cât de necruţătoare, pe atât de credincioasă adevărului (căci aşa-zisul “proces al comunismului” rămâne un simulacru penibil, cu tot girul prezidenţial obţinut).
La capătul evocării “deceniului deschiderii”, cu momentele sale dramatice (la care a participat direct pe partea politico-diplomatică), precum criza rachetelor din Cuba sau intervenţia din Cehoslovacia, diplomatul aşază o seamă de învăţăminte pentru cei ce fac şi vor face politica externă a României : convingeri ferm exprimate şi susţinute într-un dialog internaţional (din păcate) asimetric, dar evitarea tonului confruntaţional ; apărarea atributelor esenţiale ale statului ; dar şi transparenţa faţă de propriul popor atunci când se impun mari decizii de politică externă a ţării. După intrarea în NATO şi UE, apreciază diplomatul, Bucureştiul n-a mai performat corespunzător în politica externă şi “dacă lucrurile vor continua pe aceeaşi direcţie, în curând, în 10-15 ani, statul român şi societatea românească vor exista doar ca denumire, nu ca o realitate efectivă”.
O asemenea carte îşi cere reeditarea şi pentru celebrarea, şi în acest fel, a iluştrilor sărbătoriţi din acest moment, dar şi pentru că mesajul cărţii tinde să devină şi mai imperativ.

Sursa : Magna News,
19 februarie 2017


//