OPINII IN
compania lui ...

luni 18 Noi 2019

Jocurile sunt făcute : votaţi !

Petru Romoşan

Până la urmă trebuia să se întâmple şi asta : să vedem cu ochiul liber cum scamatorii din umbră scot din mânecă, hocus-pocus !, un preşedinte dovedit fără calităţi. Totuşi, ca niciodată, la aceste alegeri am avut parte de cel puţin doi candidaţi cât de cât acceptabili, deşi nici ei nu erau ideali, şi pe dreapta, şi pe stânga – e vorba de Dan Barna şi de Mircea Diaconu –, poate au mai fost şi alţii. Ne-am trezit în finală cu tusea şi cu junghiul. Faites vos jeux ! Rien ne va plus ! Sau Enjoy !, că tot mergem după lozinci americane.

Se poate spune că atât Mircea Diaconu – care a apărut în competiţia electorală tot la modul scamator, cu doi posibili candidaţi mai puternici decât el, Victor Ponta şi Călin Popescu Tăriceanu, retraşi de o mână nevăzută în rândul doi, discreţi şi disciplinaţi, cum nu le prea stă în fire –, cât şi Dan Barna – care l-a înlocuit din mers pe Dacian Cioloş, un candidat evident mai puternic decât Barna şi decât Klaus Iohannis însuşi, retras la rândul său şi înlocuit de Barna tot prin prestidigitaţie, tot prin campanie de presă otravită – ar fi făcut un tur doi mult mai soft, mai decent, mai „european”.

Ca şi în urmă cu cinci ani, parcursul lui Klaus Iohannis a fost încadrat cu grijă de puternice interese nevăzute, începând cu alegerea contracandidatului din finală. La alegerile anterioare fusese „găsit” Victor Ponta, cu un dosar la îndemână, dezvăluit parţial de cine altul decât de Traian Băsescu, preşedinte în funcţie ?!, un Ponta mult prea tânăr pentru funcţia de preşedinte în ochii alegătorului român foarte conservator, mult prea „neprezidenţiabil”, şi lucrurile au mers ca unse. În ultimele şase luni, modesta marionetă a lui Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă, a făcut o carieră fulminantă, la fel de bine încadrată. După scorul dezastruos atribuit PSD-ului la europarlamentare, după arestarea de a doua zi a lui Liviu Dragnea, ca să nu se mai facă numărătoarea paralelă a voturilor, Viorica Dăncilă a devenit preşedinta PSD, candidata PSD la prezidenţiale şi iat-o azi în turul doi cu un scor mulţumitor, ca în basmele cu zmei şi Feţi-Frumoşi. Tocmai bună să fie bătută măr de Klaus Iohannis, care-şi va adjudeca natural voturile lui Dan Barna şi ale USR-ului. Neinstrumentat, PSD ar fi avut vreo zece candidaţi mai competitivi decât diva din Videle.

Dar pentru cine sunt aranjate atât de bine jocurile ? Că doar n-or fi numai pentru vacanţele, călătoriile şi tăcerile lui Klaus Iohannis ! Să fie pentru Germania Angelei Merkel sau pentru Uniunea Europeană a Ursulei von der Leyen ? Nişte ipoteze uşor de instilat amatorilor de complotism. Dar dacă adevărul e sub nasul nostru, cunoscut de multă lume, dar foarte puţin evocat de marii noştri analişti TV, cu excepţia notabilă a doi ziarişti, Ion Cristoiu şi Cornel Nistorescu, care au numit clar primul mandat Iohannis „al treilea mandat Băsescu” ? Fiind noi mai la est, mai aproape de Rusia, Traian Băsescu ar fi preluat modelul Vladimir Putin-Dmitri Medvedev, care, de altfel, îl repeta pe cel cu Boris Elţîn-Vladimir Putin, şi şi-ar fi ales „Medvedev”-ul său. Înainte organizase un congres fake al rupturii în PDL, partidul său de suflet, în care a câştigat Vasile Blaga contra Elenei Udrea – Vasile Blaga, omul de totală încredere al lui Traian Băsescu şi care a reuşit imposibilul : a fuzionat PDL cu PNL, pohta ce pohtise Băsescu, PNL-ul pus în sarsanaua proprie. Din PNL au mai rămas azi sigla şi câţiva activişti de mâna a doua sau a treia, ca Ludovic Orban. Într-un târziu a fost adus în PNL şi Klaus Iohannis, care avea un mic partid la Sibiu, Forumul Democrat al Germanilor din România. Dacă „Medvedev”-ul lui Băsescu mai stă cinci ani la Cotroceni, toate afacerile, multe şi răsunătoare, toate vânzările şi trădările guvernării Băsescu vor fi prescrise şi uitate. Deja Băsescu joacă insolent la Bruxelles şi interminabil pe sticla televizoarelor noastre comedia „patriotului naţionale”…

Se mai poate întâmpla, în ultima săptămână de campanie, ceva care să răstoarne toate previziunile ? Vreun dosar al lui Klaus Iohannis ţinut la rece, în cămară, special pentru această ocazie ? Foarte puţin probabil. Dar realegerea teleghidată, ca şi alegerea de acum cinci ani, va avea totuşi meritul de a ne arăta de partea cui sunt serviciile noastre secrete, de partea poporului sau a unei grupări de tip mafiot, şi cât de mult se amestecă ele în viaţa politică. Cineva care a avut acces la dosare şi pare să-şi fi întocmit o arhivă-beton întrebuinţează informaţii clasificate la punct fix pentru a-şi fragiliza sau a-şi înlătura de-a dreptul adversarii politici. Aşa s-a întâmplat acum câteva luni cu Dacian Cioloş şi la fel s-a procedat cu ancheta „jurnalistică” a lui Rise Project în cazul lui Dan Barna.

Traian Băsescu, adevăratul jucător şi în aceste alegeri, împreună cu camarila, cu clica sa, se va fi salvat. Totuşi, acest lot va lăsa puţinilor profesionişti care mai există în Sistem o grea moştenire. Pentru că deja nu mai crede nimeni că STS, SRI şi SPP n-ar juca nici un rol în alegeri. Cu toate consecinţele inevitabile ale acestei neîncrederi devenită deja populară.


luni 11 Noi 2019

Noiembrie 2019 : alegeri în colonie

Petru Romoşan 

În vreme ce noi ne agităm (mai mult, mai puţin sau deloc) cu alegerile noastre prezidenţiale, pământul continuă totuşi să se învârtă (e pur si muove), iar politica mondială să ne aducă ştiri după ştiri, una mai şocantă decât alta.

Procedurile de impeachment pentru neobişnuitul preşedinte american Donald Trump au fost demarate prin vot, fără şanse reale de succes (nu a votat nici un ales republican) dar cu rezultate evidente în diminuarea rolului de jandarm planetar al americanilor, republicani şi democraţi deopotrivă. Celălalt mare lider politic populist mondial, conservatorul britanic Boris Johnson, a reuşit să declanşeze alegerile anticipate în Regatul Unit la 12 decembrie curent. În sfârşit, preşedintele francez Emmanuel Macron a făcut senzaţie recent cu interviul său din The Economist.

Preşedintele Macron afirmă că NATO se găseşte în moarte cerebrală – „ce qu’on est en train de vivre, c’est la mort cérébrale de l’Otan” (OTAN/NATO – Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord). Macron a pledat din nou pentru o puternică Europă a Apărării : „[…] l’Europe qui doit se doter d’une autonomie stratégique et capacitaire sur le plan militaire. Et, d’autre part, rouvrir un dialogue stratégique, sans naïveté aucune et qui prendra du temps, avec la Russie” („Europa care trebuie să-şi obţină autonomia strategică şi capacităţile militare necesare. Şi, pe de altă parte, să redeschidă un dialog strategic, fără vreo naivitate şi care va fi de durată, cu Rusia”). După ce Marea Britanie va fi părăsit UE, singura armată majoră, completă şi fiabilă din UE va rămâne armata franceză. Ce a făcut fostul preşedinte Klaus Iohannis ? S-a dus fuga-fuguţa la Washington şi a acceptat toate cererile americane, deşi, nu-i aşa, mai ales după retragerea americanilor din Siria şi disidenţa Turciei (al doilea membru major al Alianţei), NATO se află în „moarte cerebrală”.

În acelaşi interviu deconcertant, Emmanuel Macron a atacat frontal sacrosanctul 3 % deficit admis, impus de Germania ca urmare a experienţelor ei nefericite din secolul XX, mai ales după primul război mondial, cu inflaţia distrugătoare din timpul Republicii de la Weimar. E vorba de menţinerea forţată a deficitului public al ţărilor din Zona Euro sub 3 % din PIB şi sub 1 % din bugetul european, care ar ţine de o dezbatere din secolul XX, „débat d’un autre siècle”. Asemenea limitări ţin pe loc dezvoltarea, împiedică investiţiile necesare viitorului, menţin lumea în dependenţă şi subordonare faţă de economia germană, într-o sărăcie cronică. Austeritatea (Austarität sau, mai des, Sparsamkeit) merkeliană nu a folosit decât exporturilor germane în interiorul UE. Prin plecarea Marii Britanii din Uniune şi prin formidabila ridicare a Chinei, Europa se marginalizează şi riscă să devină irelevantă (după Macron). Mulţi mari jucători globali sunt americani (Google, Amazon, Apple, Facebook…), iar ei, împreună cu creşterea economică ameţitoare, an de an, a Chinei, o trimit pe bătrâna Europă pe locul al treilea şi, probabil, pe termen lung, după ridicarea Indiei, chiar mai jos.

Dar noi, românii ? Suntem mici, domnule ! Iar cu politicienii noştri pigmei am devenit doar o colonie (Ilie Şerbănescu). Culmea e că primii noştri trei candidaţi la funcţia de preşedinte – Klaus Iohannis, Viorica Dăncilă, Dan Barna – chiar doresc să ne perenizăm statutul de colonie. Acesta ar fi chipurile visul nostru ! Să fim o piaţă de desfacere, un furnizor de mână de lucru ieftină şi calificată pentru Europa, să ne aliniem fără crâcnire la dorinţele, la exigenţele partenerilor noştri, toţi mai mari decât noi. Care au devenit şi stăpânii noştri.

Mai contează pe cine votăm ? Singurul care mai crede în România, cel puţin liric declarativ, dintre principalii candidaţi e actorul şi scriitorul Mircea Diaconu, confratele de meserie al noului preşedinte al Ucrainei, Volodimir Zelenski. Dar iată că la sfârşitul campaniei electorale a rămas şi fără sprijinul iniţial al celor două mici partide, ALDE şi Pro România, care par să fi intrat în disoluţie. Singurul candidat româno-român credibil pare a fi prea mic pentru un război atât de mare. Va câştiga Klaus Iohannis din primul tur ? Dacă vor, SRI, SPP şi STS pot să rezolve problema, cu sau fără votul nostru.


luni 4 Noi 2019

Preşedinţia ca o pradă

Petru Romoşan 

De ce ar trebui reales Klaus Iohannis ? Cu ce realizări vine în faţa românilor după cinci ani prea lungi la Cotroceni şi le cere să pună din nou ştampila pe numele său ? Să vedem. Nu este Klaus Iohannis autorul frazei sinistre „a trebuit să moară oameni” pentru a fi înlăturat guvernul pesedist al lui Victor Ponta ? Pentru ce ? Pentru „guvernul meu” al lui Klaus Iohannis. Sintagma regală, un cvasiplagiat după Carol I, „guvernul meu” e o altă realizare a primului mandat al lui Klaus Iohannis. Iar „guvernul său” a fost foarte controversatul guvern fals tehnocrat Dacian Cioloş. În rest, ca şi Emil Constantinescu, Iohannis a fost ţinut de cei care l-au plasat la Cotroceni cât mai departe de decizia politică. Weekenduri, vacanţe, călătorii, vizite, Bruxelles etc.

Şi a mai realizat ceva Klaus Iohannis : a respins legi, a refuzat să numească miniştri pesedişti, a făcut obstrucţie în toate direcţiile, a stuchit otrăvit în direcţia pesediştilor care, numai întâmplător, sunt o bună parte a românilor. Şi, cu o haină roşie, s-a dus în piaţă să manifesteze împotriva guvernului legitim. Dar cea mai mare realizare a preşedinţiei Iohannis rămâne imunitatea asigurată lui Traian Băsescu şi PDL-iştilor, care s-au travestit, s-au deghizat impostor în PNL. Traian Băsescu a obţinut şi o „garsonieră” politică numai pentru el, partiduleţul PMP. Despre Bechtel, Microsoft, EADS, ANRP, despre flotă, despre afacerile lui Adriean Videanu, Radu Berceanu, Vasile Blaga (implicat până în gât în EADS) şi ale altor câteva zeci din camarila, garda apropiată a lui Traian Băsescu nu s-a mai aflat mai nimic. Zgomotul mediatic în jurul Elenei Udrea şi al Alinei Bica, amândouă libere azi, a acoperit totul. În următorii cinci ani, dacă va fi reales, Klaus Iohannis ştie ce are de făcut : imunitate în continuare pentru Traian Băsescu, pentru băsişti şi pentru el însuşi. Garagara cu justiţia, cu Laura Codruţa Kövesi, cu statul de drept va fi folosită în continuare.

De ce ar trebui aleasă Viorica Dăncilă, prim-ministru PSD recent demis prin moţiune de cenzură ? Singurul argument mai consistent cu care a reuşit să vină în faţa alegătorilor ar fi acela că este femeie, femeie pesedistă. Şi, probabil, pentru că reprezintă aparatul şi baronii PSD. Nu procedurile interne, aparatul şi baronii PSD au ales-o preşedinte al partidului după arestarea abruptă a patronului şi binefăcătorului ei, Liviu Dragnea ? Nu tot baronii PSD au avansat-o şi candidată la prezidenţiale ? Alegerea eventuală a Vioricăi Dăncilă interesează cu adevărat doar nucleul de conducere, activiştii din teritoriu şi posibilii fanatici, câţi or mai fi, PSD. Dar alegerea preşedintelui României nu e doar o afacere internă de partid. Oricât de mare ar fi partidul.

Aceeaşi întrebare, de ce ar trebui ales Dan Barna, preşedintele USR ? Cine îl va vota ? Îl vor vota iluzionaţii unui globalism fericit despre care vorbea în clar săptămâna trecută George Soros într-un interviu din New York Times. Îl vor vota destui corporatişti tineri care se recunosc în el şi, în general, oameni tineri care visează cu ochii deschişi „o ţară ca afară”. Dan Barna şi USR au fost şi vor fi susţinuţi de o parte a serviciilor şi a birocraţiei de top, aşa cum s-a tot scris. Iar mulţi dintre membrii de frunte ai USR sunt copiii şi nepoţii fostului aparat comunist şi sunt descrişi ca „neomarxişti”. Dar ei se cred ultraliberali şi globalişti când se cred, totuşi, ceva.

Cel mai recent sondaj IMAS (între fondatori, Alin Teodorescu) vine însă cu o mare răsturnare. În turul doi, alături de Klaus Iohannis va fi actorul şi scriitorul Mircea Diaconu, fost europarlamentar. Surpriza e cu atât mai mare cu cât Mircea Diaconu ar fi primul candidat din ultimii 30 de ani în care aproape toţi românii se pot recunoaşte. Cu bunele şi cu mai puţin bunele lor, cu susuri şi cu josuri. În plus, omul are un evident talent de comunicator. Ceea ce, într-o ţară ca a noastră, în care deciziile le iau alţii, în altă parte, e tot ce i-ar mai rămâne de făcut cu adevărat unui preşedinte. Să comunice. După mai mulţi observatori avizaţi, singurul care îl poate depăşi pe Klaus Iohannis e outsider-ul Mircea Diaconu. Asta dacă IMAS are încă o dată dreptate şi Diaconu ajunge în turul doi. (În 1978, Mircea Diaconu a primit, pentru volumul Şugubina, apărut în 1977, premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din RSR. În acelaşi an, eu însumi obţineam acelaşi premiu pentru debut în poezie. Marele nostru confrate Marin Preda primea premiul de publicistică pentru volumul Viaţa ca o pradă. Masa sărbătorească pentru câţiva premianţi şi redactorii lor a oferit-o la Capşa Marin Preda, care era şi directorul Editurii Cartea Românească.)

Cei din urmă vor fi cei dintâi ? Vor avea românii un preşedinte după chipul şi asemănarea lor ?


luni 28 Oct 2019

În plin sfârşit de regim

Petru Romoşan 

Criză mare, monşer ! Alegerile prezidenţiale de anul acesta vor avea loc fără o adevărată campanie electorală prealabilă. Asta arată cât de discreditată e clasa politică şi, chiar mai rău, cât de lipsit de valoare e votul popular. Fostul preşedinte Klaus Iohannis şi-a consolidat o reputaţie de amator de vacanţe, călătorii în străinătate şi consumator înrăit de weekenduri la Sibiu, de foarte modest vorbitor de română şi de încă mai modest, dacă nu nul, om politic, un perfect robot al Sistemului Paralel.

Klaus Iohannis a călcat în picioare Constituţia republicană, a ignorat şi ignoră chiar şi în această perioadă de campanie electorală Curtea Constituţională a României (CCR), dar nu a reuşit să stimuleze PSD, partid cu o largă reprezentare în Parlament (aproape 50 %), să-l suspende şi să-l trimită la un referendum de demitere, aşa cum i s-a întâmplat anterior de două ori lui Traian Băsescu. Cu toate acestea, se pronostichează că îi vor fi date, ca lui Nicolae Ceauşescu pe vremuri, 80 % din voturi (Ion Cristoiu, un mare iniţiat al Sistemului din ultimii 30 de ani, între alţii).

De peste 40 de zile, guvernul Viorica Dăncilă e fără mai mulţi miniştri titulari, iar mai recent e lipsit şi de miniştrii interimari care ar fi trebuit să fie confirmaţi de preşedinte. Dar Ana Birchall, numită la Ministerul Justiţiei de Liviu Dragnea din motive obscure, continuă să dea lecţii Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) şi tuturor profesioniştilor din justiţie cu un tupeu şi o obrăznicie ieşite din norme. Spre deplina satisfacţie a preşedintelui Iohannis. Guvernul Vioricăi Dăncilă, demis prin moţiune de cenzură dar aflat încă la Palatul Victoria, e lipsit şi de un ministru de Interne legitim, care să asigure buna organizare a alegerilor prezidenţiale. Ţara în marasm, în haos politic pare să „beneficieze” doar de „expertiza” a trei persoane : Klaus Iohannis, Rareş Bogdan şi Eduard Hellvig. Reputatul avocat Gheorghe Piperea a atras serios atenţia că viitorul preşedinte riscă să nu fie confirmat de CCR din cauza semnăturilor contestabile şi neverificate de pe listele tuturor candidaţilor.

Oricâte voturi le vor fi atribuite lui Klaus Iohannis şi Vioricăi Dăncilă, ele vor fi contestate în mai multe feluri, fie măcar şi în tăcere, de către cei care ştiu ce au votat. De o vreme, românii nu mai pot fi prostiţi şi nici nu mai pot fi îmbătaţi propagandistic, cu apă chioară şi rece, „democratică”, prin media prostituată. După trei mandate, două ale lui Traian Băsescu şi unul al lui Klaus Iohannis, instituţia prezidenţială, cu al sau CSAT neosovietic, e, probabil, compromisă iremediabil. Actuala organizare a funcţionării puterilor în stat, împreună cu Constituţia republicană care o reglementează, s-a dovedit deficitară şi producătoare doar de interminabile crize şi scandaluri.

Asistăm la sfârşitul unui regim republican de tranziţie, cu certe reminiscenţe din comunism – instituţia prezidenţială, de exemplu, a debutat în România abia cu Nicolae Ceauşescu –, şi oare sunt românii destul de maturi ca să-şi recupereze monarhia pierdută sub ocupaţie în 1947 ? Mai multe semnale publice ne indică această posibilă ipoteză. Cel mai important semnal l-a dat Principesa Margareta, cea care ar putea să devină viitoarea regină a României, prin discursul de un înalt patriotism ţinut recent la Haga. Discursul principesei a distonat total cu luările de poziţie ale preşedintelui român şi ale primului-ministru, obediente, laşe, pline de cedări ruşinoase.

Modul straniu, inexplicabil în care Călin Popescu Tăriceanu a renunţat la coaliţia cu PSD, la funcţia de preşedinte al Senatului şi, mai ales, faptul că a renunţat să candideze la preşedinţie, după ce vreo doi ani se arătase foarte interesat, ca şi lipsa de interes pentru aceeaşi candidatură a lui Victor Ponta, preşedinte de partid şi el şi fost candidat de turul doi la prezidenţiale, ne arată nişte oameni care par să ştie mai multe decât vor sau pot să spună despre funcţia de preşedinte din următorul mandat. Lipsa lor de apetit competiţional se adaugă discreditării deja pomenite. Sau doar au fost şantajaţi şi au renunţat ?

Dar ipoteza optimistă a reinstaurării monarhiei e doar una dintre cele posibile. Trebuie luată serios în considerare şi ipoteza unei dictaturi pe faţă a Sistemului Paralel (cu serviciile sale secrete, mână în mână cu justiţia de tip Ana Birchall şi interlopii numiţi „oameni de afaceri”), susţinută tot la vedere de o UE decrepită, aflată ea însăşi în stare critică. O dictatură măruntă, meschină şi întunecată, acreditată sub numele lui Klaus Iohannis pentru următorii cinci ani ? Există însă şi alte ipoteze, una mai rea decât alta din moment ce actuala Constituţie e abandonată şi chiar batjocorită, cu resursele sale normative epuizate…


luni 21 Oct 2019

Criză guvernamentală în loc de campanie prezidenţială

Petru Romoşan 

Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti. Deşi PSD l-ar fi putut demite pe Klaus Iohannis de mai multe ori pentru încălcarea grosolană a Constituţiei României şi pentru alte destule nefăcute, până la urmă, Klaus Iohannis, împreună cu partidul şi orbanul său, e cel care a demis prin moţiune de cenzură guvernul PSD Viorica Dăncilă chiar în buza campaniei electorale, cu doar o lună înainte de primul tur al alegerilor prezidenţiale. Klaus Iohannis a manevrat pentru demiterea principalului său contracandidat, Viorica Dăncilă, candidata PSD.

Klaus Iohannis candidează voios şi mândru, fără guvern legitim (pe care l-a făcut praf el însuşi „pas cu pas”), cu toate resursele statului paralel la îndemână, cu SRI, cu SPP şi, mai ales, cu STS (cu softul său imbatabil – vezi rezultatele la europarlamentare !). Cât de brav e preşedintele nostru ultraminoritar ! La fel de minoritar e şi PNL, cu ai săi doar 95 de parlamentari (din 465). Adică mai puţin de un sfert din totalul parlamentarilor cu care vrea să încropească un guvern minoritar, cu susţinerea a nu mai puţin de cinci partide, plus independenţi şi minoritari.

De ce a încredinţat Klaus Iohannis formarea unui nou guvern unui liberal de-al său fără să se asigure că acesta ar putea reuni o majoritate în Parlament ? Pentru că îl doare în cot de Parlament, la fel cum l-a durut în cot de-a lungul timpului de Constituţie şi de Curtea Constituţională. Totuşi, până la urmă, acest preşedinte terminal sau viitorul preşedinte ales în noiembrie, care se poate chema şi Mircea Diaconu sau Dan Barna, va fi obligat să se supună realităţii şi să încredinţeze PSD formarea unui nou guvern. Doar PSD – altcineva decât Viorica Dăncilă, se înţelege – poate reuşi să strângă o majoritate. Cu oricare dintre partidele mici, cu UDMR, cu Pro România, cu ALDE sau chiar cu PMP. Cu unul singur dintre aceste partide, PSD poate strânge 233 de voturi. Iar dacă se forţează anticipatele în ultimul an al unui mandat parlamentar, nu e deloc exclus ca PSD să câştige din nou şi USR să trebuiască să mai „reziste” (#rezist + Mihai Şora) încă patru ani.

Dacă PSD va vota un guvern liberal, Ludovic Orban sau altul, candidata sa la prezidenţiale şi întreg partidul se sinucid politic. Lucrul e valabil şi pentru Victor Ponta, şi pentru al său, tot socialist, partid Pro România. De altfel, PSD, împreună cu Pro România şi, eventual, cu ALDE, fără Viorica Dăncilă, fără Victor Ponta şi fără Călin Popescu Tăriceanu şi susţinătorii lor cunoscuţi şi apropiaţi, poate face o majoritate confortabilă până în decembrie 2020.

În mai puţin de 10 zile, guvernul Ludovic Orban va fi trântit, foarte probabil, în Parlament. Sau, mai rău, liberalii nu vor reuşi nici măcar să întrunească un cvorum. Pentru că, dacă se ţin de cuvânt, cei peste 200 de parlamentari PSD vor fi absenţi. Şi starea de spirit a alegătorilor la prezidenţiale se poate schimba brutal în defavoarea deja fostului preşedinte Klaus Iohannis. Şi dacă Klaus Iohannis nu mai intră în turul doi ? Dacă vom avea un tur doi Mircea Diaconu-Dan Barna ? Sau, şi mai tare, Mircea Diaconu-Viorica Dăncilă ?

De mai bine de 100 de ani, în democraţiile europene sau nord-americane câştigă prezidenţialele candidaţii majoritari, care şi reprezintă, de regulă, religia cea mai răspândită, care au o familie frumoasă, cu copii, şi ai căror părinţi locuiesc, bineînţeles, în ţara candidatului. Dar România e specială (sau colonie ?). Părinţii lui Klaus Iohannis locuiesc, se pare, de multă vreme în Germania, familia Iohannis a preferat să investească în case („Noi nu avem copii, deci alţii au investit în copii, în educaţia copiilor, noi am investit în imobile”) dar a negociat sau a ajutat la negocieri în adopţii. În plus, Iohannis e sas (o minoritate foarte împuţinată în România) şi luteran într-o ţară ultramajoritar ortodoxă (81 % în 2011). Dar asemenea „chestiuni”, care sunt discutate de toată populaţia, nici nu trebuiesc amintite – incorectitudine politică !

Nimeni nu ştie cum se va ieşi din criza guvernamentală în care ne-au băgat Klaus Iohannis şi PNL. În orice caz, nimeni nu a înţeles ce drac sau ce draci l-au împins pe Klaus Iohannis să mai facă o nefăcută şi să dărâme guvernul Viorica Dăncilă cu doar o lună înaintea primului tur al alegerilor prezidenţiale. Nu e exclusă ipoteza că a vrut şi el guvernul său liberal pentru o lună sau măcar o săptămână, după cinci ani de frustrări pesediste sau tehnocrate (un an de Dacian Cioloş !). Avea şi el nevoie să le probeze liberalilor săi din teritoriu că merită să-l mai susţină pentru un al doilea mandat. Iar patronii săi din umbră şi consilierii proptiţi în jurul său l-au scăpat, probabil, din mână.

De-acum, orice variantă este posibilă. Mai puţin cea cu alegeri anticipate sau înainte de termen. Poate un guvern de mare coaliţie, pe modelul german, liberali-pesedişti, ar fi cel mai uşor de realizat. Un nou USL, cu alte cuvinte. Pentru că, în orice caz, partidele mici (USR, UDMR, Pro România, ALDE, PMP, plus independenţi şi alte minorităţi decât UDMR) nu vor reuşi să se înţeleagă ca să-l voteze toate pe Ludovic Orban şi PNL-ul preşedintelui Iohannis. Şi totuşi, un guvern stabil va trebui să organizeze alegerile locale din iunie şi alegerile parlamentare din noiembrie-decembrie 2020. Cele prezidenţiale din 2019 vor fi, probabil, organizate doar de servicii, mai ales de STS. Şi se mai anunţă şi o mare criză economică.

De câteva luni, toată media se ocupă de afacerea Caracal şi de Gheorghe Dincă, un candidat neobişnuit la prezidenţiale. A fost cea mai bună metodă pentru a împiedica dezbaterea pe tema obligatorie a „realizărilor” din ultimul mandat prezidenţial de cinci ani, mandat complet ratat. În ultima lună de campanie electorală nu se va discuta decât despre cum nu se poate încropi un guvern liberal minoritar – alt ecran negru. Despre viitor, despre angajamente ale candidaţilor, programe, promisiuni nici nu mai poate fi vorba. Este singurul mod în care Klaus Iohannis poate fi „ales” cu 80 %, la fel ca pe vremea lui Ceauşescu. Şi totuşi, ce-ar fi să asistăm la o spectaculoasă răsturnare de situaţie şi Klaus Iohannis nici măcar să nu intre în turul doi ? La o judecată sumară, mandatul său poate fi considerat cel mai slab din ultimii 30 de ani, binişor în urma mandatului lui Emil Constantinescu.


luni 14 Oct 2019

Câte parale mai fac voturile noastre ?

Petru Romoşan 

În România europeană şi pretins democratică se joacă o comedie „paralelă” (de la „Statul Paralel”, „Deep State”) de proporţii. Guvernul pesedist, condus de marioneta nereuşită Viorica Dăncilă (a lui Liviu Dragnea, arestat, dar nu în dosarul Tel Drum), a căzut şi e foarte bine că a căzut. Deşi condiţiile în care a căzut guvernul PSD sunt dintre cele mai dubioase. Încă o dată, eşecul Vioricăi Dăncilă era şi foarte previzibil, şi pe deplin meritat. Lucru valabil şi pentru lamentabilele cadre recente ale PSD, care au executat toate capriciile de mărire ale marionetei.

Dar de ce să avem neapărat un guvern liberal minoritar ? Sau un guvern liberal minoritar asezonat cu câteva partiduleţe, toate „paralele” ? De unde şi până unde ? După care aritmetică parlamentară ? În fond, PSD şi Pro România (compus din foste cadre PSD, printre care doi foşti prim-miniştri PSD) adună o majoritate calificată. Să facem nişte socoteli de şcoală primară, tovarăşi ! Socoteli pe care modestul profesor de liceu de la Sibiu nu pare capabil să le facă singur. Să-l ajutăm deci. Şi să-i aducem aminte că în spatele acestor cifre seci sunt milioane de oameni care au votat.

PNL, „partidul meu” şi al submediocrului dar bravului co-moţionist Ludovic Orban, are următoarea reprezentare parlamentară : 25 de senatori (din 136) şi 69 de deputaţi (din 329), adică un total de 94 de parlamentari. Acelaşi PNL are totuşi 1081 de primari dintr-un total de 3186. În oglindă, să vedem cum stă PSD, al cărui guvern tocmai a căzut prin votul a şase partide şi al unor independenţi şi minoritari, aproape toţi controlaţi de acelaşi Stat Paralel. PSD are 69 de senatori (din aceiaşi 136), adică are majoritate în Senat, şi 139 de deputaţi (din aceiaşi 329), deci un total de 208 parlamentari. PSD este de două ori şi ceva mai bine reprezentat în Parlament decât PNL, „partidul meu”, care totuşi va forma „guvernul meu” minoritar. În plus, PSD are 1708 primari din 3186, adică are şi aici o majoritate confortabilă.

În numele cărei Constituţii, al cărui spirit democratic şi al cărui stat de drept, al cărei morale publice, al cărei aritmetici electorale încredinţează cetăţeanul-preşedinte formarea noului guvern mai întâi unui liberal ? Să mai socotim o dată. PNL are 94 de parlamentari din totalul de 465, adică mai puţin de un sfert din totalul parlamentarilor. Şi cu şanse zero, cunoscute de toată lumea, de a întruni o majoritate. De altfel, mai multe partide mici au anunţat sau au dat de înţeles că nu vor vota un guvern Ludovic Orban, şeful de campanie al lui Klaus Iohannis (conflict de interese cumva ?). Ludovic Orban pare a fi nominalizarea la postura de candidat pentru postul de prim-ministru. Pentru a reuni o majoritate solidă, candidatul PNL la postul de prim-ministru ar trebui să obţină aproape toate voturile celorlalte partide sau grupuri de independenţi şi de minoritari altele decât PSD. Sau să obţină chiar voturile PSD tocmai debarcat – o absurditate ! O absurditate vândută ca rezonabilă de analiştii bătrâni ai Statului Paralel. În numele stabilităţii şi al interesului naţional. De ce a părăsit Călin Popescu Tăriceanu „măcelăria”, „ciolanul” ? Ce a primit sau va primi la schimb, cu ce a fost şantajat ? Mister total !

Pe de altă parte, ideea cu anticipatele e o şmecherie aparent fină, democratică, dar, în fapt, ordinară, a USR, partidul neomarxist al Statului Paralel, chiar o escrocherie, în orice caz, o minciună electorală gogonată. Pentru că aceste anticipate nu se pot face pur şi simplu. Decât dacă Parlamentul actual vrea să se sinucidă în grup, cu doar un an sau cu doar şase luni înaintea alegerilor la termen. Cu pierderea pensiilor speciale cu tot. Pe ce se bazează USR când vorbeşte atât de insistent de anticipate ? Să vedem. USR are 13 senatori (din 136) şi 27 de deputaţi (din 329). Adică 40 de parlamentari. Mai puţin de o zecime din totalul de membri ai Parlamentului actual. Şi nici un primar ! Poate USR declanşa alegerile anticipate, asta dacă le-ar dori într-adevăr ? Panglici electorale colorate pentru fraieri !

Dar fiindcă veni vorba de ponderea USR în Parlament şi de ultraeticele sale alegeri anticipate, să vedem şi cum stau Victor Ponta şi al său Pro România. Ponta anunţă aproape zilnic că a mai recrutat vreo 2-3 parlamentari, ca a mai reuşit un transfer de la PSD, cumva pe modelul transferurilor aproape cotidiene ale lui Gigi Becali din Gazeta Sporturilor. Pro România lui Victor Ponta are 3 senatori (din 136) şi 24 de deputaţi (din 329). Asta dacă nu a mai făcut vreun transfer noaptea trecută. Şi, la fel ca USR, nu are încă nici un primar. Nu face Victor Ponta un tărăboi disproporţionat faţă de „diviziile” aflate la dispoziţia sa în Parlament şi în teritoriu ? Cât de prostituată, de coruptă şi de acoperită este media mainstream de la noi ?

Cum e posibil să faci un guvern cu doar 94 de parlamentari (din 465) ? Nu ar trebui să renunţăm definitiv la Parlament şi să căutăm o soluţie originală, bineînţeles, „paralelă” ? Desigur, preşedintele „paralel” Klaus Iohannis şi „partidul său” sunt susţinuţi, dublaţi de partenerii noştri strategici (nu a fost recent Klaus Iohannis la Washington chiar de două ori ?), de politicienii traseişti, liberschimbişti, cu cheiţă, de presa şi media mainstream prostituate, de obezele noastre servicii speciale, cele mai numeroase pe cap de locuitor din lume, cu pensiile lor speciale cu tot, de procuraturile instrumentalizate, de elitele universitare şi culturale închiriate, lobotomizate.

Meciul Partid-Securitate din ultimii ani ai lui Ceauşescu a părut definitiv tranşat în favoarea celei din urmă. Prin decizii succesive din 12 ianuarie 1990 şi din 18 ianuarie 1990, Partidul Comunist a fost dizolvat şi scos în afara legii. CPUN, noul Parlament, a fost înţesat de ofiţeri acoperiţi, agenţi, informatori, colaboratori. O pleiadă de partide „democratice” a apărut ca după o revoluţie autentică, şi nu după o lovitură de stat, toate controlate, infestate de aceiaşi colaboratori ai invincibilei Instituţii. Totuşi, fostul bolşevic Ion Iliescu a pus pe picioare FSN-ul şi apoi PDSR-ul, iar fostul Partid a reînviat. Sub presiuni externe, Virgil Măgureanu, directorul SRI, a ales, la prezidenţialele din 1996, „schimbarea”. Patru ani mai târziu, din 2001, puternicul lider al PSD Adrian Năstase a preluat din nou controlul pentru Partid. Dar, din 2005 şi până azi, prin marinarul securist Traian Băsescu şi prin „paltonarul” (ginerele unui blănar) Klaus Iohannis, Noua Securitate „reformată” şi controlorii ei globali nu au mai cedat controlul. Încercarea PSD, a Partidului, prin Victor Ponta şi apoi prin Liviu Dragnea, de a deveni din nou forţa conducătoare a societăţii, a fost şi va fi aspru pedepsită. Nişte naţionalişti, nişte populişti, nişte corupţi ! Nu s-au învăţat minte după rezultatele de la recentele alegeri europarlamentare, când UDMR a căpătat voturi masive în judeţele fără maghiari şi Liviu Dragnea a fost arestat chiar a doua zi după alegeri. Între 2 şi 3 milioane de voturi li s-au părut dubioase multor observatori – un asemenea număr de voturi poate „alege” pe oricine preşedinte. Klaus Iohannis, omul Sistemului, „paralelul”, va mai primi un mandat de cinci ani, călcând în picioare (repetat) nu doar Constituţia, ci şi aritmetica.


luni 7 Oct 2019

Mihai Şora, Mircea Cărtărescu, troţkismul, Cominternul şi « lovitura de stat permanentă »

Petru Romoşan 

Într-un clip publicitar produs de Papaya pentru emag (foarte probabil, înşelat asupra „calităţii mărfii”, situaţie prevăzută într-un articol de lege), tragedia deţinuţilor politici din anii ’40-’50 şi până în 1964 cel puţin, anii cei mai cumpliţi ai ocupaţiei comunisto-sovietice, e exemplificată cu figura „luminoasă” a stalinistului Mihai Şora. De fapt, mai probabil, a troţkistului Mihai Şora (vom reveni).

Bătaie de joc sau doar incultura abisală a unui tânăr publicitar ? Provocare, deci propagandă ? Comunistul francez Mihai Şora s-a întors de la Paris la Bucureşti în 1948 şi a ajuns direct în Piaţa Victoriei (ce coincidenţă !, ce reveniri la locul faptei !), în cabinetul tovarăşei Ana Pauker, ministru de Externe, foarte cunoscut agent sovietic. Era chiar şeful de cabinet al tovarăşei Ana şi vara se prezenta la serviciu în pantaloni scurţi şi în sandale, după propriile mărturisiri făcute prietenilor săi tineri în anii ’80. A fost şi Mihai Şora un agent al Cominternului în forma lui de atunci, transferat de la comuniştii francezi la comuniştii români în lipsă de cadre calificate ? Nu ştim încă, dar, foarte probabil, vom afla până la urmă (cum s-a întâmplat şi cu „deconspirarea” lui Petrov-Băsescu).

Ce e foarte sigur e că în anii ’50 şi până târziu, înspre 1970, a fost şi directorul unei mari edituri – propagandă deci –, aşa că Mihai Şora nu a fost printre victimele comunismului, ci, dimpotrivă, era înfrăţit cu călăii. „Aveam treizeci de ani – ne spune Mihai Şora în clip – când viaţa s-a oprit, când s-a lăsat cortina şi ziduri au început să fie înălţate. Aveam treizeci de ani când ne-au condamnat pe toţi la frică.” Cât de gogonată poate fi o asemenea zicere ? Mihai Şora e abuzat, manipulat de cei din imediata lui apropiere sau e vorba doar de o nefericită chestiune de vârstă ? Deocamdată, pretinsul „tomist” (de la Toma d’Aquino) nu s-a explicat public, deşi valul de indignare justificată a foştilor deţinuţi politici, a familiilor lor şi a unei bune părţi a opiniei publice care are respect pentru adevăr şi istorie e deja enorm. A fost Mihai Şora vreodată un autentic „tomist”, un fel de copie de doctor angelic ? Prestaţiile sale recente din Piaţa Victoriei şi nu numai ne obligă să-l percepem mai degrabă ca pe un banal troţkist.

La fel de banal ca şi banalul menşevic (un imitator !) şi troţkist pentru eternitate de la Washington Vladimir Tismăneanu. De unde şi până unde o asemenea drăcească (deloc angelică) perseverenţă în inversarea rolurilor ? Ne vine în minte imediat sinistra comedie a condamnării comunismului ca regim ilegitim şi criminal de către Traian Băsescu-Petrov şi Vladimir Tismăneanu-Tismeniţki, fiul Ciungului – un odios agent sovietic plantat de Moscova la Braşov (Oraşul Stalin) –, Vladimir Tismăneanu, el însuşi propagandist entuziast în anii ’70, cu sute de articole despre Marx, Lenin, PCR, Ceauşescu (şi poate şi despre Troţki pentru sertar). Până unde poate merge impostura criminală ? Criminalii de ieri şi urmaşii lor, în acelaşi timp hoţii proprietăţilor, spoliatorii (vezi ANRP-anii Băsescu), devin hocus-pocus „condamnatorii” propriilor crime şi ai propriilor jafuri, spolieri.

„M-a întristat mult inumana maculare a gânditorului Mihai Şora în zilele acestea. Totul are o limită. Dacă nu te impresionează cărţile sale, dacă nu dai doi bani pe atitudinea lui civică din ultimii ani, măcar de părul său cărunt ar trebui să te ruşinezi. Niciunul dintre noi n-o să ajungem nici la vârsta, nici la înţelepciunea sa vreodată” – Mircea Cărtărescu, pe contul său de Facebook, 4 octombrie 2019. Reacţia „sensibilă” a lui Mircea Cărtărescu e reprezentativă pentru „intelectualii lui Băsescu” de ieri şi de azi. Şi ne aminteşte articolele partizane, mercenare, vituperante, „băseşti” din Cotidianul şi din Evenimentul zilei de acum câţiva ani, articole de licean corigent, marcate de un verbiaj hiperbolic găunos, care l-au compromis grav pe scriitorul în vogă atunci.

În broşura intitulată „Programul păcii”, apărută înainte de Revoluţia din 1917, autorii „leninişti” spun că „tovarăşul Troţki critică teoria leninistă a revoluţiei proletariatului şi a victoriei socialismului într-o singură ţară şi spune că victoria socialismului este imposibilă într-o singură ţară, că victoria socialismului nu este posibilă decât ca o victorie în mai multe state principale (Anglia, Rusia, Germania, grupate în Statele Unite ale Europei), dacă nu, această victorie este cu totul imposibilă. El spune clar că : „O revoluţie victorioasă în Rusia sau în Anglia este de neconceput fără o revoluţie în Germania, şi invers ” (Trotski et le trotskisme – textes et documents, 1937, Paris, Bureau d’éditions). Uniunea Europeană de azi, cu Brexit-ul şi celelalte „populisme” în curs, nu face decât să-l confirme pe „profetul” Troţki. Revoluţia globalistă, progresistă de azi nu aminteşte violent de revoluţia permanentă a lui Lev Troţki ?

„Revoluţia permanentă” a tovarăşului Troţki este o versiune a menşevismului” (op. cit.). Revoluţie socialistă mondială, revoluţie progresistă globală, guvern mondial… – acelaşi drac. În România, din 2005 încoace, Traian Băsescu şi Klaus Iohannis, impuşi preşedinţi, aplică în literă şi în spirit revoluţia permanentă troţkistă în varianta ei recentă, aceea de lovitură de stat permanentă. Klaus Iohannis, spre exemplu, ignoră cu nonşalanţă hotărârile CCR sau îşi pune haină roşie şi se amestecă printre #rezist. Cei doi au beneficiat de sprijinul teoretic al lui Vladimir Tismăneanu, al „intelectualilor lui Băsescu”, al lui Mihai Şora mai recent, al unei cohorte de politicieni de paie, al procurorilor corupţi de „protocoale” şi al mediei prostituate, închiriate.

A existat într-adevăr un testament secret al lui Lev Troţki ? Într-o adăugire din 3 martie 1940 la prezumtivul său testament secret, inspiratorul revoluţiei din zilele noastre ar fi scris : „Oricare ar fi circumstanţele morţii mele, voi muri cu credinţa nestrămutată în viitorul comunist. Această încredere în om şi în viitorul lui îmi dă chiar şi acum o forţă de a rezista pe care nu ţi-o poate da nici o religie.”


luni 30 Sep 2019

Votăm din nou schimbarea ?

Petru Romoşan 

Oferta pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie este excesiv de modestă. Asta ca să evităm cuvintele care rănesc inutil. Dar, să ne înţelegem, nimeni nu mai aşteaptă ca salvarea naţională – care, totuşi, e o chestiune din ce în ce mai presantă – să vină de la nişte alegeri prezidenţiale. Cu excepţia celor direct interesaţi de ciolan, alegerile din noiembrie nu mai reţin atenţia, nu mai produc nici o emoţie. O personalitate puternică, un om cu destin, cu viziune istorică, cu reale înzestrări pentru politică, diplomaţie şi economie nu are cum să se ivească din actualele partide din România. Iar eventualii independenţi excepţionali sunt blocaţi oportun încă din start cu cele 200 000 de semnături cerute. „Independenţii” deja înscrişi în cursă numai independenţi nu sunt. Şi nici cu adevărat oameni liberi nu prea par a fi. Vezi cazul Alexandru Cumpănaşu, omul sistemului, care se luptă voiniceşte şi hilar cu sistemul.

Candidaţii prezumaţi azi ca principali favoriţi, aproape fostul preşedinte Klaus Iohannis şi încă prim-ministrul Viorica Dăncilă, nu sunt doar nişte candidaţi mediocri, sunt nişte candidaţi de-a dreptul lamentabili. Sute de mii de români ar putea fi cu uşurinţă mai buni pentru jobul de preşedinte decât aceştia. Şi e un lucru pe care multe milioane de români îl ştiu. De unde deci să mai scoţi vreun entuziasm, vreo pasiune cu asemenea candidaţi ? O variantă poate mai puţin jenantă de tur doi ar fi doi outsideri : Dan Barna şi Mircea Diaconu. Cu ei ne-am mai putea iluziona puţin pentru că încă nu ştim prea bine de ce ar fi în stare. Teoretic şi ipotetic, după discursurile lor de până acum, Dan Barna ar reprezenta o dreaptă ultraliberală şi internaţionalistă, globalistă, iar Mircea Diaconu ar putea fi o opţiune pentru alegătorii de stânga, cu aspiraţii suveraniste şi protecţionist naţionale.

Cei doi, Mircea Diaconu şi Dan Barna, nu sunt încă atât de compromişi, de uzaţi, de cunoscuţi în micimea lor (în aproximaţia lor, în superficialitate, în puţinătate şi chiar în semidoctismul lor) aşa cum sunt definitiv cunoscuţi de toată lumea Klaus Iohannis şi Viorica Dăncilă. De toată lumea, cu excepţia activiştilor politici, a mediei prostituate şi a întregului aparat care se hrăneşte din efortul celorlalţi (mai ales al sectorului privat), grupuri care sunt direct interesate de reuşita unuia sau a altuia. Chiar şi aşa, cu Dan Barna şi Mircea Diaconu, şi deci cu unul dintre ei devenit noul preşedinte, marja de manevră a unui preşedinte al României azi e foarte îngustă, dacă nu cumva de tot lipsă. Deocamdată, campania electorală se învârteşte dirijat în jurul altui nume, Gheorghe Dincă din Caracal. S-a folosit deja sloganul „Gheorghe Dincă preşedinte !”. E limpede că noul caz Elodia ţine loc de analiza mandatului falimentar al lui Klaus Iohannis.

În România nu mai există cu adevărat nici o elită politică, nici una intelectuală („intelectualii lui Băsescu” sunt compromişi in corpore iremediabil), iar o elită economică (capitalul românesc) e încă prinsă într-o naştere grea, dureroasă. „Statul subteran” a preluat întregul control al societăţii fără să întâmpine vreo opoziţie semnificativă. Deciziile importante pentru România se iau la Bruxelles, la Washington (candidaţii principali sunt deja acolo în căutare de sprijin), în şedinţele FMI şi ale altor organizaţii necunoscute alegătorilor români. De aceea, până la urmă, oricine poate fi preşedinte azi la noi, cu condiţia să nu i se năzare că ar trebui să reprezinte majoritatea românilor.


luni 23 Sep 2019

Fundătura română 2019

Petru Romoşan 

Se confirmă – a câta oară ? – că făcătura CNSAS a fost una odioasă. O unitate a fostei şi actualei Securităţi care i-a folosit numai ei, Securităţii, vechi şi noi, aceeaşi. Mizeriile acumulate aproape 50 de ani în arhivele ei, compuse în cea mai mare parte de agramaţi, de arivişti şi infractori transformaţi în miliţieni-securişti, au fost reciclate tot în beneficiul membrilor instituţiei, al membrilor mafiei. Acum, în ventilatorul cu rahat a ajuns chiar un şef, oricum temporar, al lor, al securiştilor, Traian Băsescu, nume de cod Petrov. Câte ţidule de necolaborare a primit de la perversul CNSAS Băsescu Traian ? Parcă vreo şase.

Am pierdut şi eu prin tribunale vreo doi ani şi bani pentru a-mi „dovedi necolaborarea” cu Securitatea. Atât Curtea de Apel Bucureşti, cât şi Înalta Curte au statuat limpede că nu am colaborat cu sinistra instituţie, cea născută din NKVD-ul sovietic. Am fost împins prin CNSAS în faţa opiniei publice în chip mârşav, ca un vinovat ce nu eram, în timpul lui Traian Băsescu, preşedinte, şi Andrei Pleşu, Mircea Dinescu şi H.-R. Patapievici, membri ai Colegiului CNSAS cu rang şi beneficii de secretari de stat. Pentru că-i deranjasem personal. Pe fiecare, individual, şi pe toţi deodată probabil. Prin editarea cărţilor altora şi prin intervenţiile mele publice personale. În afară de a-i detesta pe toţi împreună şi pe fiecare în parte, desigur, cu nuanţe, ce-aş putea să le mai fac acestor contemporani ai mei nealeşi de mine ? Cum aş putea să-mi recuperez timpul pierdut cu procesele, banii, stresul suferit de familie şi calomnierea care, oricum, lucrează ?

În alte ţări foste comuniste, în RDG, în Ungaria vecină, trecutul comunist a fost soldat cu maturitate politică şi în interesul naţional printr-o reconciliere paşnică, deşi nu fără incidente, a întregii societăţi. Dar la noi, pentru că agresiunea mersese prea departe şi prea mult timp, reconcilierea putea veni numai după judecarea şi pedepsirea bestiilor, criminalilor sau doar a colaboraţioniştilor nemernici. În ţara noastră Securitatea a continuat însă să stăpânească şi, de altfel, continuă în bună măsură şi astăzi. Au fost pedepsiţi încă o dată tot deţinuţii politici şi urmaşii lor. Au fost furaţi de moştenirile lor (vezi ANRP din vremea aceluiaşi Băsescu preşedinte) tot vechii proprietari. Pedepsiţi şi furaţi tot de securişti, de comunişti şi de urmaşii lor. Şi e principalul motiv, cu toate implicaţiile sale, pentru care au plecat din ţară, în ultimii 30 de ani, aproape 5 milioane de oameni. Iar tratatele, înţelegerile cu occidentalii le-au negociat tot reprezentanţii fostului regim şi urmaşii lor. Numai în interesul lor, cedând ţara şi activele ei pe mai nimic. Dar s-au îmbogăţit şi s-au pus definitiv la adăpost.

Cine l-a abandonat deodată pe fostul preşedinte Traian Băsescu ? „Marele licurici”, ultimul său protector (au mai fost şi alţii), sau Securitatea, a doua sa mamă aproape dintotdeauna ? Să nu uităm că şi tatăl său (fost coleg de şcoală militară cu viitorii generali Victor Stănculescu şi Vasile Milea) a fost un brav stâlp al statului comunist, protector şi prieten al faimosului Ion Dincă, protector la rândul său al lui Băsescu Traian, zis Petrov. Documentele noi furnizate de CNSAS ar fi venit nu demult de la SRI. E greu de spus câtă marjă de manevră mai are azi SRI faţă de „marele licurici”, partenerul zis strategic. Pentru deciziile majore, iar hotărârea de a-l abandona pe Băsescu oprobriului public este o asemenea hotărâre, probabil că SRI este doar un executant disciplinat. Şi este puţin plauzibil ca ordinul să fi venit de la preşedintele României, Klaus Iohannis, deşi acesta trebuie să fi fost informat întocmai şi la timp. Nimeni nu ar mai trebui să fie atât de naiv încât să creadă că evenimentele la un asemenea nivel se produc în mod natural, „democratic”.

Cristian Tudor Popescu a recidivat. În direct pe Digi 24, l-a calificat pe Călin Popescu Tăriceanu, fost prim-ministru, fost preşedinte al Senatului până acum o lună, drept „porc mistreţ solemn al politicii româneşti”. Tăriceanu se exprimase despre recenta reuşită a Laurei Codruţa Kövesi : „Dacă sunt mândru că un român a ajuns în această funcţie ? Sunt mândru. Sunt, dacă vreţi, la fel de mândru pe cât am fost de Ceauşescu atunci când l-a plimbat Regina Angliei cu trăsura.” C.T. Popescu a recidivat după ce, în 19 ianuarie 2018, o etichetase pe Viorica Dăncilă, prim-ministru, „pavian cu mantie”, adică o maimuţă. După câte se poate vedea, „Crucişătorul presei româneşti” e un om foarte curajos. La fel de curajos ca fostul marinar Traian Băsescu atunci când, în calitate de preşedinte (postură totuşi greu de imaginat !), i-a tras o palmă avocatului Dan Chitic în faţa restaurantului Cireşica din Neptun, cu gărzile de corp în spatele său. Sau C.T. Popescu a fost la fel de curajos ca acelaşi marinar dubios (azi Petrov „pentru eternitate”, vorba fripturistului-beton Tismăneanu) când i-a tras o altă palmă unui copil în campania electorală.

Poate că trebuie totuşi în sfârşit spus că atât C.T. Popescu, cât şi Traian Băsescu sunt atât de curajoşi pentru că au în spate de ani buni nu numai Securitatea băştinaşă, ci şi, foarte probabil, bunăvoinţa extinsă a partenerului strategic, cu toate anexele sale. „Crucişătorul”, ca şi Traian Băsescu, are o lungă carieră de om curajos cu spate asigurat. Ba chiar a crezut că are şi talent literar, că e expert în tenis şi în film. S-a crezut chiar un fel de Adrian Păunescu de tranziţie. Dosarul lui Adrian Păunescu e încă la secret (secretul lui Polichinelle !). Nici el nu a fost ce a părut a fi.

Posibilitatea ca Laura Codruţa Kövesi, „Slujirea” (Gabriel Liiceanu dixit !), „Papa Ioan Paul al II-lea” (Vladimir Tismăneanu a comparat-o), să devină procuror-şef european a produs o mare emoţie în ţara ei de la marginea Europei şi de la marginea NATO. Evident că Laura Codruţa Kövesi va ajunge acolo nu cu sprijinul României sau ca s-o reprezinte. După experimentul foarte reuşit al „luptei cu corupţia” din sărmana noastră ţară-laborator, patronii distinsei, aceiaşi cu patronii lui Traian Băsescu şi C.T. Popescu, s-au hotărât s-o transfere în Europa, la clubul UE. Pentru unii, nu chiar aşa de mulţi, Kövesi ar fi un fel de Neymar sau de Mbappe al luptei împotriva corupţiei. Contribuţia preşedintelui francez, Emmanuel Macron, la continuarea carierei mediocrei procuroare din România la scară internaţională pare să fi fost decisivă, chiar împotriva unui procuror francez respectabil. Dacă, într-adevăr, Kövesi va deveni procuror-şef european, se va ocupa de miniştri, parlamentari, oameni de afaceri din întreaga UE, iar România aproape va scăpa de vastele ei competenţe.

Surpriza amară cu L.C. Kövesi nu va fi singura de anul acesta. Ne vom potcovi şi cu un nou preşedinte. Care poate fi tot cel vechi. Încă vreo cinci ani cu excesiv de simplistul sibian ne pot fi fatali. Dar nici cu ceilalţi propuşi – Viorica Dăncilă, Dan Barna, Mircea Diaconu… – nu avem cum să fim prea fericiţi. Avem deja totuşi un mare avantaj faţă de alegerile precedente. După fraudele la europarlamentare, foarte comentate în media şi pe reţelele sociale, ştim cu certitudine că, oricum, preşedintele nu-l vom alege noi. Cu 2-3 milioane de voturi la dispoziţie, îl va alege softul STS. Care nici măcar nu e controlat de STS. (Vezi şi Aurel I. Rogojan – Factorul intern, Editura Compania, Bucureşti, 2016, „Miza controlului STS în războiul dintre Palate”, text datat 6 februarie 2014 : „[…] Poate că a venit momentul să ne amintim de o declaraţie de presă (şi să o reevaluăm), pe care liderul Grupului ASESOFT a făcut-o în anii din urmă, în contextul unor suspiciuni de fraudare electronică a alegerilor prezidenţiale : el spunea că grupul a renunţat să mai frunizeze suportul IT şi nu ar mai avea nici o legătură cu compania străină de la care s-a achiziţionat pachetul serviciilor informatice pentru Biroul Electoral Central. Luând cunoştinţă, ca simpli cetăţeni, de asemenea declaraţii ale actorilor de pe scena politică, nu putem să nu ne gândim la tot ce e mai rău. Votăm noi sau alege un soft pus la dispoziţie „nu ştim de unde” prin intermediul unei companii IT agreate să-i acopere pe cei ce controlează informatic procesele electorale din România ?”) Să ne mai întrebăm de ce se duc cu atâta nerăbdare la Washington Klaus Iohannis, Viorica Dăncilă şi Dan Barna ?

Putem dormi deci liniştiţi, softul va alege pentru noi. Măcar azi avem o vedere clară asupra felului în care am fost vârâţi în această fundătură.


luni 16 Sep 2019

Femeia politică română

Petru Romoşan 

Când o ţară din lumea a treia ajunge la fundul sacului, când nu se mai întrevede nici o soluţie, îşi caută şi neapărat îşi găseşte un preşedinte, un prim-ministru femeie. S-a văzut asta în America Centrală şi în America de Sud, în Africa şi în Asia. Dar recent s-a văzut şi în SUA, cu candidata la preşedinţie Hillary Clinton, sau în Marea Britanie, cu prim-ministrul Theresa May. Şi Uniunea Europeană şi-a ales de curând un preşedinte al Comisiei femeie, în persoana fostului ministru al Apărării din Germania, Ursula von der Leyen. Ceea ce, foarte probabil, înseamnă că lucrurile merg foarte prost mai peste tot, inclusiv în SUA, aflată în declin, care îşi pune speranţele în contracandidata din 2020 a lui Donald Trump, democrata Elizabeth Warren, dar şi în Regatul Unit, cu interminabilul său Brexit, cât şi în UE, care-i nefericeşte pe mulţi dintre membrii ei, însă nu şi România, preocupată să lase impresia oficială că e încă euro-euforică (etnobotanice ? iarbă ?).
„Şi dacă propunerea României pt Comisia europeană a fost făcută tocmai să fie respinsă, prelungind astfel alcătuirea noii Comisii şi permiţând persoanei care vizează cu adevărat această funcţie s-o… prindă ?” (Ioan Mircea Paşcu, Facebook, 13 septembrie 2019). Cum ar veni, Ioan Mircea Paşcu ar vrea să insinueze că Viorica Dăncilă nu se mulţumeşte doar cu postul de prim-ministru, cu cel de preşedinte al PSD şi cu postura de candidată la preşedinţia României, ar vrea să ocupe simultan şi postul de comisar european la Transporturi ? Hazul, oricum, e deplin. Ce-ar putea aduce un comisar român la Transporturile europene ? Cum nu ştim, nu putem să facem autostrăzi ? Cum dispar vapoarele, vagoanele, trenurile, şinele de cale ferată şi se vând la fier vechi ? Sau experienţa circulaţiei infernale din Bucureşti ? Şi a unor linii de metrou care nu se termină niciodată ?
Nu avem noi multe, dar femei politice avem peste media europeană : Corina Creţu, Alina Gorghiu, Raluca Turcan, Lia Olguţa Vasilescu, Gabriela Vrânceanu Firea, Ecaterina Andronescu, Norica Nicolai, Renate Weber, Monica Macovei, cometa politică Elena Băsescu (zisă Eba), Cosette Chichirău, Clotilde Armand, Hildegard Brandl, Ramona Mănescu, Graţiela Gavrilescu şi încă multe altele, pe lângă cele două posibile comisare europene (doar un post !), Rovana Plumb sau Viorica Dăncilă. Dar asta s-ar putea să însemne ceva chiar mai rău pentru noi. Că nu numai bărbaţii sunt corupţi, incompetenţi şi impostori, ci şi femeile (care multe sunt şi mame) şi-au însuşit toate apucăturile proaste ale bărbaţilor. Că adică nu mai avem nici o scăpare.
Puţină lume pare să fi remarcat că presarii încă activi (nu mai sunt mulţi !) nu se mai ocupă aproape deloc de Elena Udrea, deşi aceasta s-a întors din Costa Rica. Un zvon neconfirmat spune că şi prietena Elenei Udrea, Alina Bica, s-ar fi întors în ţară şi se pregăteşte să-i boteze copilul prietenei sale „costaricane”. Cele două ar fi fost debriefate separat şi simultan în Costa Rica. În orice caz, ultima ştire cât de cât confirmată în legătură cu Alina Bica e că ar fi plecat din Costa Rica în Spania, deci în UE. Din Spania se poate călători în România cu cartea de identitate.
Chiar într-atât a scăzut interesul pentru cea mai publicitată femeie, Elena Udrea, din ultimii 15 ani ? Sau s-a dat ordin pe unitate ? Până mai ieri, voiai-nu voiai, îţi plăcea-nu-ţi plăcea, te loveai de distinsa în toată media. Acoperiţii din presă, cei mai mici în grad, o lăudau sau măcar erau relativ neutri. Cam de la „maior” (acoperit) în sus, „coloneii”, „generalii” de presă o atacau pe favorita lui Băsescu la baionetă. Dar cu toţii scriau. Se vorbeşte de bine, se vorbeşte de rău, important e să se facă vorbire neîntrerupt. Dar, fiindcă veni vorba de „gradele” din presă, cei mai importanţi ziarişti de azi sunt tot uteciştii bătrâni, cei care scriau acum 40-50 de ani în Viaţa studenţească, în Scînteia tineretului sau în Flacăra de pe vremuri a lui Adrian Păunescu.
Elena Udrea a fost văzută foarte recent la tribunal. Procesul redeschis, sub autoritatea unui nou judecător, are în vedere fapte de corupţie legate de campania electorală a lui Traian Băsescu din 2009. Sunt implicaţi mai mulţi înalţi funcţionari din Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, condus în 2009 de Elena Udrea, pe lângă alte persoane publice. Procesul finanţării ilegale a campaniei prezidenţiale a lui Traian Băsescu ar putea fi chiar procesul odiosului regim Băsescu. Deşi sumele mari au fost extrase din multe alte părţi, printre altele, prin „jaful secolului” de la ANRP, în care au strălucit – şi acolo ! – câteva femei.
Deşi viitorul femeilor române în politică, susţinut de noile tendinţe feministe ale globalismului, e presimţit ca strălucit, în media politizată şi total instrumentalizată, femeile sunt destul de puţin reprezentate sau ocupă ranguri doi ori decorative pe ecrane. Femeile cu şcoală, cu ştiinţa scrisului şi a compunerii par a fi mai puţin performante la minţit decât bărbaţii. Măcar atât ! Le compensează cu vârf şi îndesat suratele lor din politică, jucând de la egal la egal cu bărbaţii, pe care de multe ori îi depăşesc. Ca Viorica Dăncilă.

 


compania
DE LECTURA

Mihai Neagu Basarab – recenzie la

volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor de Aurel I. Rogojan 

Se știe că moții sunt oameni aprigi, care au atât de mult caracter, încât practic n-au nevoie să piardă vremea stând pe gânduri, așa cum ne-a rămas din istorie modelul reprezentat de Avram Iancu. Ei bine, autorul acestei monografii are una dintre cele mai strălucite minți românești din ultima sută de ani. Am parcurs mai multe texte elaborate de generalul Rogojan, care are o anumită obiectivitate, în sensul că nu se jenează să relateze despre o serie de greșeli ale unor importanți demnitari comuniști, întocmai ca și fostul său șef, generalul Iulian Vlad. Ei doi exprimă în scrierile lor sâmburele, miezul tare al doctrinei comuniste, care s-a retras din oficialitate pentru că rămăsese neînțeleasă pentru prea mulți din puținii șefi ai lui Aurel Rogojan, într-o vreme în care progresul tehnic, mai ales, făcea din ce în ce mai cuprinzătoare mintea cetățeanului-standard. Artizanii tranziției au înțeles perfect situația și au distrus învățământul și medicina românească între multe – toate celelalte – compartimente ale vieții civilizate, bazându-se pe faptul că, dacă 28 de ani plătești lefuri de batjocură, este nevoie de 50 de ani după ce reglementezi salarizarea conform cu respectul față de muncă până când slujbașii ajung să-și merite noile salarii deja învechite.
Generalul Rogojan a fost șef de promoție și continuă să fie un mare pedagog atâta timp cât nu este împiedicat să vorbească și să scrie, pentru că aici este adevărata lui vocație : organizator de oameni care știu, au învățat ce anume au de făcut. Salariile și pensiile de la SRI măsoară, de fapt, felul în care generalul Rogojan și-a făcut și continuă să-și facă datoria, meseriașii din informații fiind, în fond, cam singurii români din țară, maturi și conștienți, de care guvernanților reali le este frică. Desigur, și în Cuvântul înainte al acestei cărți autorul este obiectiv, dar cu ochelari roșcovani : el vede o opoziție între kaizerul Germaniei și țarul Rusiei, când, de fapt, ei erau aproape cumnați, țarina fiind nemțoaică și tensiunea generată de aceasta lângă țarul Nicolae al II-lea, cam papă-lapte, nemulțumea în primul rând familia țarului, care a deschis seria conspirațiilor rusești încheiate cu triumful lui Lenin, după ce tot poporul rus era încredințat că Dumnezeu va modifica religia creștină într-un mod convenabil Rusiei, de-mi vine să zic : unde dai și unde crapă. Multe conspirații rămân în mâna lui Dumnezeu, să mă ierte domnul general Rogojan, dar eu așa văd problema. Câți români ar fi ieșit să demonstreze pe străzi în decembrie 1989 dacă ar fi știut că în România de azi, așa cum a ajuns să arate, vor părea a fi în frunte Dragnea și cu Viorica lui ? Autorul vede însă foarte corect că « Toți și toate sunt în spirala nesfârșitelor conspirații împotriva legii, bugetului, statului și drepturilor cetățeanului. Internaționalele criminalității organizate au luat locul internaționalelor proletariatului ». Partea proastă e că internaționalele proletariatului erau pe hârtie în ordine, iar în realitate erau așa cum internaționalele criminalității organizate încă n-au ajuns să se-mplinească, urmând ca, atunci când se vor desăvârși, să ne întoarcem la un comunism perfecționat, cu perestroika și fără glasnost. Asta, desigur, și cu condiția ca domnul general Rogojan și alți câțiva ca noi, din toată lumea, să ne continuăm activitatea. Finalul prefeței este romantico-patetic : « O stafie bântuie prin România. Stafia antipatriotismului deșănțat și a trădării naționale… Dacă vorbești de dragostea de neam și de credința datorată patriei ești un retard comunist. » Dragostea de neam se află în opoziție cu Proletari din toate țările, uniți-vă !. Ca să-i lichidăm pe cei care și-au făcut o situație, indiferent prin ce mijloace, în fiecare țară, compatrioții ! Toți comuniștii care au cochetat cu dragostea de neam au fost lichidați sau, în orice caz, detestați de comunitatea comuniștilor din toate țările. Se lupta ca șefii partidelor comuniste să fie de alte naționalități. La noi, unguri, bulgari etc. Cine cânta Hora unirii sub comuniști, inițial, primea o condamnare, și mulți au mai rămas câțiva ani în închisoare și după ce, în urma unei destinderi, a unei relaxări, a adormirii vigilenței comuniste internaționaliste, Hora unirii a început să se cânte la radio, oficial.

continuare »


Introducerea autorului

Noi mărturii despre
România penală (2013-2017) 

Politică, justiţie şi servicii secrete în ofsaid

A spune adevărul, chiar dacă e trist

Cu aproape patru ani în urmă, Editura Compania mi-a publicat cartea România penală văzută de un senator fost procuror, care cuprinde declaraţii politice şi interpelări pe care le-am făcut în Senatul României în perioada 2010-2013. Cele mai multe dintre ele îi priveau pe protagoniştii guvernării portocalii (preşedintele Traian Băsescu, premierii Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu, ministresa Elena Udrea) şi pe şefii principalelor unităţi de parchet (Parchetul General, DNA, DIICOT), serviciilor secrete (SRI, SIE, SPP, STS) şi ai altor instituţii de forţă (MAI, ANAF, ANI, CCR). Concluzia cărţii era că în timpul regimului Băsescu a fost constituit un grup infracţional organizat la cel mai înalt nivel statal şi că în fruntea principalelor instituţii din ţara noastră au fost promovaţi, în baza principiului nulităţilor controlabile, oameni relativ tineri, cu pregătire precară, mediocră şi experienţă redusă, care erau, de regulă, şantajabili şi au manifestat obedienţă faţă de tutorii şi protectorii lor politici. Cartea se încheie cu declaraţii şi interpelări din 2013 în care i-am avut în cătare pe liderii principali ai PSD, respectiv pe Victor Ponta, în calitate de preşedinte al PSD şi prim-ministru al guvernului României, şi pe Liviu Dragnea, în calitate de secretar general al PSD, vicepremier şi ministru al Dezvoltării Regionale.
Majoritatea afirmaţiilor mele au fost confirmate de evoluţiile ulterioare, inclusiv de dezvăluirile mai recente ale fostului deputat Sebastian Ghiţă, ale fostului colonel SRI Daniel Dragomir şi ale jurnalistului Dan Andronic, directorul ziarului Evenimentul zilei. România a devenit un stat aproape eşuat după cele două mandate prezidenţiale ale lui Traian Băsescu. Chiar şi acesta a recunoscut anul trecut că România a devenit un stat mafiot şi un stat poliţienesc. De la statul clientelar din timpul guvernării Năstase s-a ajuns la statul mafiot sub preşedinţia lui Băsescu, iar în ultimii ani tendinţa este evoluţia spre un stat disciplinar, poliţienesc. Statul de drept a intrat sub controlul binomului SRI-DNA, care a dominat Parlamentul, guvernul, justiţia, administraţia publică şi presa. Şefi de servicii secrete în tandem cu şefi de unităţi de parchete au ajuns să destructureze partide politice şi să constituie partide noi, de tip balama, ca UNPR, pentru a configura noi majorităţi politice, şi chiar să impună liderii unor partide, ca în cazul fostului preşedinte al PSD, Victor Ponta. Lupta anticorupţie a derapat spre răfuieli politice şi a intrat într-o fundătură după denunţarea protocoalelor care au instituţionalizat binomul SRI-DNA. Justiţia scârţâie din toate încheieturile şi trebuie resetată, după cum a spus-o însuşi actualul ministru de Justiţie, Tudorel Toader. Încrederea românilor în justiţie şi în instituţiile de forţă a scăzut considerabil.
Instituţionalizarea şi eficienţa binomului SRI-DNA au fost confirmate de rapoartele de activitate ale SRI pe anii 2009 şi 2013, în care au fost menţionate echipele operative mixte pro­curori-ofiţeri SRI şi s-a consemnat că juriştii SRI i-au ajutat pe procurorii DNA să instrumenteze 462 de dosare în 2013, inclusiv sub aspectul încadrării juridice. Conform unei analize realizate de profesorul universitar şi avocatul Radu Chiriţă, între 2010 şi 2015 în România au fost adresate instanţelor de judecată 109 946 de solicitări pentru mandate de interceptare telefonică, din care au fost aprobate 102 729 (93 %), ceea ce înseamnă că au fost interceptate minimum 300 000 de persoane (luând în calcul o medie de trei persoane interceptate pe un mandat). Potrivit rapoartelor anuale de activitate ale SRI, în perioada 2005-2015 Serviciul a pus în executare peste 250 000 de autorizări pentru interceptarea comunicaţiilor, numărul acestora cres­când de la un an la altul şi ajungând în 2014 să fie de 11 ori mai mare decât în 2005. SRI a devenit campion mondial la ascultat, dacă avem în vedere analiza statistică a Fundaţiei Friedrich Ebert Stiftung România, potrivit căreia SRI a solicitat şi a obţinut de 16 ori mai multe mandate de siguranţă naţională decât FBI, raportat la populaţia României, care este de circa 16 ori mai mică decât cea a Statelor Unite ale Americii, în condiţiile în care prima putere a lumii se confruntă cu ameninţări la siguranţa naţională mult mai numeroase şi mai grave.

continuare »


Fascinaţia ineditului : Ultima boemă
bucureşteană, de Mihai Neagu Basarab

Delia Marc

Copil fiind (nu cutreieram păduri ☺), eram cu ochii larg deschişi şi cu urechile ciulite în sala de aşteptare şi în cabinetul de dentist al tatălui meu, din Piaţa Victoriei – Ilie Pintilie – fost Bonaparte – actual Iancu de Hunedoara ☺.
Şi nu numai acolo, ci şi în curte, la “găzăria” care aparţinuse Garajului şi Depozitului de produse petroliere ale bunicului meu.
Şi nu numai acolo, ci şi la renumita cârciumă a lui Jerca, de pe Clopotarii Vechi colţ cu Povernei (demolată şi ridicat de curând un Boutique Hotel-Restaurant Vogue), unde mă aciuiam uneori lângă bunicul meu.
În aceste trei locuri veneau personaje interesante ale timpului trecut şi prezent în acei ani ai deceniilor şase şi şapte ai secolului trecut.
Veneau pictori şi poeţi care îşi plăteau uneori tratamentele şi consumaţia cu rodul talentului lor (pereţii de la Jerca erau renumiţi pentru lucrările şi semnăturile iluştrilor pictori şi graficieni care îi călcau pragul).
Veneau armeni, ruşi albi de viţă nobilă şi polonezi de asemenea, veneau greci de-ai lui Manolis Glezos, evrei foşti combatanţi în Spania – într-un cuvânt, refugiaţi din varii motive din ţările lor de baştină.
Se discuta în şoaptă, deşi se mai ridica uneori vocea şi fiecare avea educaţia conversaţiei – se ascultau cu respect unul pe celălalt.
Nu ştiam pe atunci cât de norocoasă şi nenorocoasă eram deopotrivă.
Nu ştiam pe atunci că mulţi dintre cei întâlniţi şi ascultaţi făceau parte din boema bucureşteană. Dar mi-am amintit mereu momente, fragmente, nume, figuri…
Iată de ce m-am grăbit să citesc acest volum subţirel la prima vedere, dar dens în conţinut, semnat de Mihai Neagu Basarab.
De profesie medic, cu specializare in psihiatrie (doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar în psihiatrie în 1990) şi cu specializare şi în homeopatie şi acupunctură, Mihai Neagu Basarab s-a aplecat încă din anii tinereţii asupra scrisului, debutând în proza SF, apoi dramaturgie, traduceri, cronici, rubrici permanente în reviste serioase, publicând volume de literatură şi de medicină. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1972. Din anul 1990 s-a stabilit la Freiburg, în Germania, concentrându-se asupra carierei medicale, dar şi asupra scrierilor sale de literatură, eseuri şi memorialistică.

continuare »


Stimate vizitator,

Cum ştiţi, probabil, la 25 mai 2018 intră în vigoare Regulamentul European 2016/679
privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal
şi libera circulaţie a acestor date (GDPR).

Editura Compania doreşte să vă poată informa despre noutăţile sale editoriale (prin newsletter trimis pe e-mail) şi să vă poată expedia cărţile pe care le comandaţi.

Pe lângă e-mail, comanda implică pentru noi prelucrarea şi conservarea şi a altor date
ale dumneavoastră cu caracter personal (nume, prenume, domiciliu, număr de telefon), respectând măsurile de securitate impuse de normele europene.

Dacă doriţi şi dumneavoastră să primiţi înştiinţări despre noutăţile noastre editoriale(newsletter), vă rugăm să vă manifestaţi explicit opţiunea :

DAŢI CLICK AICI şi astfel veţi rămâne abonaţi la newsletter-ul nostru.

În cazul în care nu vom primi din partea dumneavoastră acest acord clar exprimat, nu vă vom putea expedia cărţile pe care ni le comandaţi şi nici comunica titlurile recent apărute la noi.

Vă stăm la dispoziţie pentru orice informaţii suplimentare pe această temă.

Cu cele mai bune gânduri,
Editura Compania

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153 Bucuresti
Tel. editura : 021 223 23 28  Fax : 021 223 23 24
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37    021 223 23 25
E-mail : editura.compania@gmail.com  compania@rdslink.ro
www.compania.ro
Blog : www.compania.ro/blog


Despre o carte „cu titlu provizoriu”

Dr. Vlad Stroescu

Toamna trecută am primit, pe adresa redacției, o carte. Pseudonimul autoarei, deşi foarte sonor – Maia Levantini – nu suna cunoscut, aveam să aflu că e vorba de un debut. Iar titlul mi s-a părut prea lung şi redundant: Cu titlu provizoriu: Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România. Serios, cuvântul „titlu” chiar în titlu? Şi două subtitluri? Doar citindu-l, am crezut, de altfel, că am aflat tot ce trebuia să ştiu: că e vorba despre plecat din ţară, de întors în ţară, că personajul e melancolic şi, mai rău, psihiatru. Cum stau toată ziua în compania unui psihiatru de care nu am cum să scap – arta de a scăpa de tine însuţi este extrem de complexă şi rafinată şi eu nu sunt măcar un ucenic talentat –, am pus cartea pe raftul de la serviciu, amânând-o pentru o dată neprecizată. Mi-era şi cam teamă să o deschid, poate din acelaşi motiv pentru care, de la Moartea domnului Lăzărescu încoace mi-e teamă să văd filme româneşti: nu cumva să mă duc la cinema şi să constat că în loc de ecran e o imensă oglindă panoramică.
Întâlnirile mele cu cărţile sunt rareori întâmplătoare şi orice carte bună îţi schimbă viața, aşa încât oricât aş încerca eu să întârzii întâlnirile astea, din lene sau inerţie, până la urmă ele tot au loc. Într-o zi însorită de ianuarie, ajutat de mai multe circumstanţe, m-am trezit că deschid volumul şi încep să citesc. Şi ce mai surpriză am avut. Am absorbit pe nerăsuflate odiseea acestei colege, între vechi şi nou, între matrice şi străinătate, între disperare şi exaltare (deşi nici exaltarea nu e tocmai fericită). Îmi măsor cuvintele: şi Odiseu s-a întors şi apoi a plecat iar, nici el nu-şi găsea liniștea. Ajuns la sfârşit, am avut impresia de neterminat sau de abia început.
Nu ştiu cât de reală e Maia Levantini/Mona Dumitrescu (numele personajului principal care, totuşi, e mereu la persoana întâi) şi cât e un compozit de realităţi paralele, un amalgam de persoane autentice, căci o bucăţică din ea eram cu siguranţă şi eu. Copil antedecembrist, psihiatru postdecembrist care descoperă că, odată deschise porţile închisorii regimului comunist, deasupra sunt un şir lung de închisori, precum balenele concentrice ale lui Marin Sorescu sau lanţul coliviilor lui Dan Verona. Şi tot precum Iona, eroina nu încetează să caute ieşiri, fie pe dinăuntru, fie pe dinafară. Înăuntru e „marea cultură”, Kant şi Dostoievski, cu care figuri binevoitoare de profesori au „mobilat-o” ca să facă faţă orizontului cenuşiu comunist. Înăuntru mai e şi moartea. În afară sunt Bucureştii, Spitalul de Psihiatrie Obregia, policlinica de la Apaca şi, mult mai departe, pe alte planete, Franţa şi America. La capăt, absurdul şi aleatoriul universal.
E greu să pun punctul pe „i” şi să încadrez cartea asta. Or fi memorii? Ficţiune simplă nu e, pentru că e prea multă autenticitate: m-am speriat de-a dreptul recunoscând scenele şi obiceiurile de la Spitalul Obregia. E şi o curiozitate antropologică aici: în fiecare călătorie, articularea dintre străin şi familiar e minuţios construită. Dar nu e nici neoreportaj, e prea subiectivă pentru aşa ceva.
De fapt, dincolo de încadrări stilistice, ce şochează în carte e deschiderea absolută. Înţeleg de ce autoarea (sau autorul) se protejează (nu cunoaştem identitatea lui reală): eu unul nu aş fi avut curajul să vorbesc despre mine în felul ăsta, fără rezerve. Nici despre alţii – reflex de psihiatru, poate. Dar şi mai uimitor e felul elaborat în care deschiderea e construită: e ca şi cum omul din spatele discursului ar încerca permanent să se ascundă după limbaj şi ar eşua, calculat, de fiecare dată. Avem aici un discurs adesea ultracult, încărcat de referinţe livreşti, dar în acelaşi timp detaşat şi autozeflemitor, chiar balcanic pe alocuri. Avem simţ al umorului simultan cu cel al tragicului, adesea, de ce nu, în aceeaşi frază. Avem artificii stilistice ce includ tabele de contingenţă şi parodii după balada Mioriţa. Şi deşi e meşteşug în toată afacerea, iubeşti imperfecţiunile, pentru că ele arată că nu e doar făcătură scriitoricească. E foarte greu să fii sincer fără să cazi în patetism şi în fals. Limbajul de azi e atât de amăgitor încât adesea e suficient să deschizi gura şi ai şi eşuat, te-ai şi alienat. Dar Maia Levantini reuşeşte atât de bine, încât o vom pune în acea rară categorie de medici-scriitori unitari, fără sindrom de personalităţi multiple, care vorbesc pentru că noi, ceilalţi medici, nescriitori, nu putem să o facem.

Text preluat din Viaţa medicală, 31 ianuarie 2018


Lucifer şi Lucia Ferescu
sub steaua dimineţii

Vladimir Bulat

Într-un recent interviu acordat canalului Radio România Cultural, pictorul și scriitorul Petru Vintilă jr. afirma că pseudoromanul Lucia Ferescu sau Steaua dimineții, 2016, a fost inițial un soi de eseu, topit ulterior în capitolul al treilea al acestei scrieri. A mai spus că acelei narațiuni îi lipseau dialogurile, vocile unor personaje care să facă mai perceptibilă și mai vie cavalcada ideilor, informațiilor și acțiunilor din cuprinsul acestei scrieri care debutează într-o toridă zi a lui 1835 și se încheie tot într-o zi de iulie a anului 2060.
Să recitim pasajele din acest pseudoroman : „Ziua aceea de iulie a anului 1835 pogorâse asupra Bucureștilor o căldură cumplită. Soarele parcă se topise pe cer, aerul ardea ca o văpaie de cuptor și întreaga fire încremenise, lipsită de cel mai slab firicel de vânt. Vipia alungase de pe ulițe deopotrivă oameni și animale, toţi și toate căutând o umbră anemică de iluzorie răcoare. Marele târg se pustiise, vlăguit, și amorţise sub lava ce se revărsa necontenit din soarele nemilos” (pag. 17) ;
Ziua aceea de iulie a anului 2060 pogorâse asupra Cetății Eterne o căldură cumplită. Încă de la primele ore ale dimineții, soarele parcă se topise pe cerul de un albastru spălăcit, înfierbântând nefiresc pământul. Aerul frigea ca o văpaie de cuptor încins la roșu, indicând iluzia unor torente invizibile de lavă ce se revărsau peste Cetatea Eternă” (pag. 314).
Între aceste două zile de iulie se întinde o fantasmagorică urzeală narativă, care te face să o parcurgi cu sufletul la gură, uitând de secole, biblioteci, geografii, școli, apartenențe religioase etc. Petru Vintilă jr. și-a scris, am putea spune, romanul vieții ; a spus în el cam tot ce crede, știe, cunoaște, cam cum vede el șarpanta întregului univers, din care pământul e doar o fărâmă zguduită de controverse, neliniști, războaie, convulsii, cataclisme, molime, secretomanie și fanatism, din care, în esență, înțelegem că „mântuirea nu este ce pare a fi” (pag. 68).

continuare »


Cuvântul lui Dumitru Constantin Dulcan la lansarea volumului Lucia Ferescu
sau Steaua dimineţii
de Petru Vintilă jr. –
5 aprilie 2017

Această carte este o adevărată enciclopedie a culturii umane, scrisă cu o înaltă luciditate intelectuală şi născută după un lung travaliu de documentare, de facere şi de informare. După cum precizează autorul, cartea este un semiroman cu personaje luate din realitatea actuală şi din cea a secolelor trecute, pe care le înfăţişează trăind concomitent atât în lumile arhaice specifice istoriei secolelor XVIII şi XIX româneşti, cât şi în cele moderne.
Acţiunea romanului se petrece pe locul numit înainte Dealul Spirii, demolat pentru a se construi actuala Casă a Poporului. L-am prins şi eu înainte în forma sa rustică şi pitorească, cu case, multe neetajate, înconjurate de grădini cu dalii, crizanteme şi trandafiri, cu o viaţă semipatriarhală între vecinii care se cunoşteau din copilărie. Ca medic, i-am tratat pe mulţi dintre cei care au fost dezrădăcinaţi din casele lor şi nu s-au mai putut împăca cu noul statut impus cu forţa.
Riguros, aproape până la obsesie, întocmai ca un cercetător de nivel academic, Petru Vintilă jr. se foloseşte de personajele sale pentru a face o lungă incursiune în istoria religiilor, a sistemelor filosofice, a tradiţiilor spirituale şi, la modul general, a întregii gândiri şi culturi umane înscrise sub semnul marilor înfăptuiri dar şi al dramelor, al nefericirii, ca şi al rarelor clipe de linişte. Cartea lui Petru Vintilă jr. este un memento mori care îndeamnă la meditaţie asupra măreţiei şi limitelor omeneşti, un adevărat fluviu balzacian de întrebări şi răspunsuri.
Cartea este în acelaşi timp un compendiu al culturii umane, văzută cu un ochi ager, meticulos şi lucid. Spre deosebire de tendinţa actuală de a trata orice subiect căutând să-i reliefeze doar umbrele – reale sau imaginare –, Petru Vintilă jr. se înscrie într-un realism pe care l-aş numi onest, corect şi responsabil.
Dincolo de istoria contradictorie a lumii, Petru Vintilă jr. ne oferă în acelaşi timp măsura talentului său prin imagini care se lipesc de retina sufletului. Iată doar două exemple : « … câteva icoane vechi, zgrăvite naiv, în tonuri pastelate le insuflau oaspeţilor osteniţi de drum un calm patriarhal şi o linişte de început de lume. » Sau : « … căldura sobelor aromea a mere și gutui păstrate pentru iarnă. » Mie îmi amintește de lectura « Cronicilor optimistului și pesimistului » ale lui G. Călinescu, în care doar câteva linii de condei te transportau instantaneu într-o lume a visării.
Rigoarea și participarea afectivă cu care descrie relicvele vechilor civilizații găsite pe meleagurile noastre (Cucuteni, Gumelnița, Hamangia – datate la 6-10 000 de ani) mie personal îmi spun foarte mult despre educația primită în familie și despre rădăcinile străbunicilor săi înfipte solid în acest sol, chiar dacă, probabil, unele semințe ar fi putut avea și alte obârșii.
Cartea se încheie într-o notă apocaliptică. Personal, vreau să cred nu în dispariția lumii, ci în sfârșitul unei mentalități, al unui mod de gândire absolut periculos. Dacă nu ne schimbăm modul de gândire, care este tributar unui realism naiv, vechi de când lumea, nu avem șanse de supraviețuire în condițiile în care este suficientă o singură apăsare pe buton pentru ca întreaga omenire să se transforme în scrum. Tocmai pentru a evita acest catastrofal final este nevoie de o nouă paradigmă, o Nouă Spiritualitate, în acord cu psihologia umană, cu biologia noastră și cu, dați-mi voie s-o spun, cu voința Universului. Universul ne vrea ființe vii prin care se experimentează pe sine, și nu tăcerea cenușii spulberată-n vânt.
Iată deci ce misiune are această carte : este o excelentă chemare la trezirea spirituală. Vă invit s-o citiţi cu răbdarea şi bucuria cu care Petru Vintilă jr. ne-a dăruit-o scriind.



O carte pe zi

Cronica lui Valentin Protopopescu la Radio România Cultural despre volumul lui Petru Vintilă jr., Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii

Uneori, aşchia nu sare departe de trunchi. Acest adagiu se confirmă 100 % în cazul lui Petru Vintilă jr., demn fiu al tatălui său, scriitorul şi plasticianul Petru Vintilă. Ca şi părintele lui, « juniorul » s-a consacrat drept un excelent grafician, pictor şi fotograf, iar acum, iată, la vârsta de 62 de ani, debutează cu roman, călcând şi în acest plan pe urmele înaintaşului. Cartea sa, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, subintitulată programatic « pseudoroman », apare la Editura Compania din Bucureşti.
Nu voi stărui asupra remarcabilei stilistici, uneori purtând patina străvechimii retorice pentru a reconfigura o atmosferă, una vai, pierdută azi, a bătrânului Bucureşti boieresc. De asemenea, nu voi sublinia agerimea şi acuitatea dialogului, detalii evidente cititorului avizat.
Acestea sunt instrumente pe care autorul nostru le stăpâneşte la perfecţie, semn că le-a exersat cu asupra de măsură decenii la rând, romanul său fiind de fapt un exerciţiu de stil şi de construcţie ce s-a consumat într-o mare unitate de timp, una care a presupus reluări şi reveniri, cizelări şi perfecţionări. Observaţia mea cronologistă este, de altfel, atestată şi de sumara bibliografie de la final, una de-a dreptul impresionantă, la rigoare doar faţa vizibilă a aisbergului, detaliu care reflectă fără doar şi poate complexanta erudiţie a scriitorului. Iar dacă voi spune că Petru Vintilă jr. este nepotul comparatistului şi mitanalistului Victor Kernbach, atunci orientarea şi miza demersului său devin încă şi mai transparente.
Deşi carte de ficţiune, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii serveşte ilustrării unei teorii cosmogonice şi civilizatorii, fără a cădea însă într-un tezism supărător, căci retorica şi vioiciunea auctorială salvează aceste rânduri de balastul unor teoretizări greoaie. Însă exact din acest motiv subtitlul de „pseudoroman” este unul integral justificat, căci istoria fabuloasă a personajului Lucia Ferescu stă ca pretext pentru ilustrarea viziunii OZN-iste dezvoltate de autor cu privire la originile şi ţelurile umanităţii. Da, despre civilizaţii extraterestre este vorba în romanul lui Petru Vintilă jr. şi despre interacţiunea istorică a acestora cu diferitele seminţii, culturi, epoci şi religii, pe care toți prezumaţii ET le-au inspirat.
Însă, atenţie, abordarea auctorială, deşi clar de tip speculativ-ipotetic, nu este una de almanah Anticipaţia, ci se bucură de greutatea intelectuală şi de substanţa unui distins comparatist şi metafizician. Pentru romancier, miza este deosebită, el face filosofie în sens ontologic, căutând o explicaţie plauzibilă pentru complexitatea derutantă a culturii şi civilizaţiei omeneşti de la începuturi şi până astăzi. Literatura de ficţiune devine, în acest context precis, doar un instrument, o cale pentru a elabora şi rafina o construcţie cosmogonico-ontologică la fel de pertinentă ca oricare alt edificiu ce explică naşterea şi evoluţia lumii pe căi cognitiv-speculative.
Aşa cum afirmă personajul central, Lucia Ferescu, « … civilizaţiile nonterestre… folosesc corpurile spirituale umane anume pregătite pentru a-şi perpetua şi perfecţiona speciile, ele fiind de multă vreme în imposibilitatea de a se reproduce pe cale naturală. Extratereştrii sunt cei care le-au indus oamenilor primitivi din preistoria noastră ideea existenţei unei lumi supranaturale, populată cu fiinţe misterioase, imateriale. Acesta este motivul pentru care religiile s-au impus ca sisteme logice. Asemănările între religii se datorează faptului că informaţiile transmise oamenilor prin revelaţie aparţin unui program unic, iar deosebirile sunt rezultatul firesc al diversităţii celor peste 70 de civilizaţii extraterestre care conlucrează la acel program. »
Nu am de unde să ştiu dacă autorul are sau nu dreptate, dar un lucru e sigur : romanul său, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, ţine de specia nobilă a thrillerului intelectual, cu nuanţe SF şi fantasy de cea mai bună calitate. În plus, pentru cititorii care iubesc Bucureştiul, aceștia au a descoperi în paginile semnate de Petru Vintilă jr. locuri, aspecte şi momente astăzi dispărute dar care au făcut cândva gloria şi farmecul unui oraş străvechi şi misterios.


Despre deschidere şi înţelepciune în politica externă

Doi înţelepţi şi cărturari români trec în aceste zile pragul vârstei de 90 de ani : istoricul Dinu C. Giurescu, la 15 februarie, şi diplomatul Mircea Maliţa, la 20 februarie. Ambii, membri ai Academiei Române, autori ai unor scrieri de referinţă “atingătoare”, cum ziceau istoricii mai vechi, la istoria modernă şi contemporană a ţării, dar şi cu deschideri de folos vital pentru viitorime. Nonagenarii de astăzi sunt prieteni de demult, cu toate că au avut căi diferite în viaţă ; cum observa, ca editor al lor, prozatoarea Adina Kenereş : “unul stătea pe creasta României, frecventa elitele conducătoare, organismele internaţionale şi o scenă globală”, iar celălalt, “ţintuit la baza muntelui, se străduia să supravieţuiască în rândurile elitei intelectuale de care tocmai se lepăda regimul în acei ani”. Dar fiecare pe frontul său de luptă, fie acesta în spatele uşilor capitonate ale cabinetelor secrete ale puterii şi pe culoarele (la propriu) politico-diplomatice sau în liniştea, aparentă sau nu, a mesei de scris ori a bibliotecilor şi arhivelor, au înţeles să-şi facă neîntrerupt misiunea faţă de ţară, chiar în împrejurări neprielnice sau ostile, până ce a venit, în sfârşit, libertatea, dar, odată cu ea, şi alte sfidări, primejdii şi perfidii.
Cu câţiva ani în urmă, la o vârstă încărcată de erudiţie şi experienţă personală fără egal, numele celor doi prestigioşi autori  s-au regăsit pe coperta unei cărţi care reconstituie, cu informaţie în mare parte inedită, dar mai ales cu învăţăminte pentru factorii de putere de la Bucureşti, o clipă astrală din istoria încă fierbinte a României. Dar câţi dintre noi au cunoştinţă de cartea “Zid de pace, turnuri de frăţie” (două versuri din Dosoftei), alcătuită de aceşti autori iluştri şi apărută în 2011 la Editura Compania ? Cartea rememorează, în esenţa ei, “etapa cea mai rodnică a diplomaţiei române post-1945” – cum o defineşte istoricul, un segment istoric caracterizat printr-un proiect şi o strategie politico-diplomatică menite să asigure, în ultimă instanţă, supravieţuirea  ca stat independent a României. Acest proiect nu se va regăsi însă niciodata ca atare, explicit şi în toată complexitatea sa, nici în arhivele, fie ele şi cele mai secrete, ale României sau ale vreunui alt stat ori serviciu de informaţii, fie el oricât de redutabil. De ce ? Pentru simplul motiv că acest proiect a fost gândit, elaborat, detaliat şi aplicat de câţiva lideri de vârf ai vremii (în primul rând Maurer, afirmă autorii cărţii), dar acest proiect de ţară a existat şi poate fi reconstituit, pentru a-l şti şi cei de azi, şi viitorimea. Este ceea ce au facut, de altfel, în cartea lor, cei doi academicieni.  “Respectând cerinţele şi limitele balanţei de forţe între Est şi Vest, diplomaţia română şi-a constituit un spaţiu de acţiune cu notabile rezultate, recunoscute de partenerii de dialog din URSS, China, Vietnam, India, din Europa de Vest, Canada şi Statele Unite ale Americii” – sintetizează istoricul.
Un trecut ce obligă a fi nu doar evaluat cu responsabilitate şi discernământ, fără bufeuri şi isterii politicianiste, ci şi folosit în buna şi vechea – totuşi – tradiţie a diplomaţiei româneşti. Complexa, cumplita, dramatica şi – încă – deconcertanta perioadă abia încheiată (la scara istoriei) dintre 1945 şi 1989, numită impropriu “perioada comunistă” sau a “regimului comunist” (care comunism, cât comunism ?), îşi asteaptă în continuare dreapta ei judecată, în toată bezna dar şi cu toate fascicolele sale de lumină, o evaluare pe cât de necruţătoare, pe atât de credincioasă adevărului (căci aşa-zisul “proces al comunismului” rămâne un simulacru penibil, cu tot girul prezidenţial obţinut).
La capătul evocării “deceniului deschiderii”, cu momentele sale dramatice (la care a participat direct pe partea politico-diplomatică), precum criza rachetelor din Cuba sau intervenţia din Cehoslovacia, diplomatul aşază o seamă de învăţăminte pentru cei ce fac şi vor face politica externă a României : convingeri ferm exprimate şi susţinute într-un dialog internaţional (din păcate) asimetric, dar evitarea tonului confruntaţional ; apărarea atributelor esenţiale ale statului ; dar şi transparenţa faţă de propriul popor atunci când se impun mari decizii de politică externă a ţării. După intrarea în NATO şi UE, apreciază diplomatul, Bucureştiul n-a mai performat corespunzător în politica externă şi “dacă lucrurile vor continua pe aceeaşi direcţie, în curând, în 10-15 ani, statul român şi societatea românească vor exista doar ca denumire, nu ca o realitate efectivă”.
O asemenea carte îşi cere reeditarea şi pentru celebrarea, şi în acest fel, a iluştrilor sărbătoriţi din acest moment, dar şi pentru că mesajul cărţii tinde să devină şi mai imperativ.

Sursa : Magna News,
19 februarie 2017


//