M-a sunat, zice, ca să-l învăţ « ce se poate face » acum, cînd răul i-a otrăvit viaţa. Nu se poate face nimic, nimeni nu are ce să-l înveţe. S-a pus pe Facebook, după ce-şi trăise 42 de ani de viaţă ca un demn anonim ce era, şi să vezi drăcie : s-au răspîndit aiureli în toată reţeaua, ba chiar au apărut despre el o sumedenie de minciuni şi pe bloguri, şi pe site-uri. Luptă frenetic cu ele, iar ele nu fac decît să se înmulţească. Aşa că se gîndeşte să dea cîteva zeci de persoane în judecată, să scrie o carte, să propună foiletoane la ziar şi alte nerozii cît mai publice. Zic : « Mai bine pui un anunţ la mica publicitate tot anul „sînt băiat bun, nu beau, n-am violat şi n-am de gînd, nu mi-am dat mama afară din casă etc.“ » Îl irită orice glumă, înţeleg. Cine l-a pus să se prezinte pe o scenă de unde nimeni nu dădea semne că-i simte lipsa ?
Simplu : era singur după un al doilea divorţ şi a fost îndemnat să socializeze pe reţeaua de… socializare. Ei bine, din acel moment, coşmar neîntrerupt : faptul că a băut vreo două luni după primul divorţ a făcut din el un alcoolic ; zicerea lui cum că e disponibil pentru orice femeie, fie ea şi centenară, atunci cînd s-a întors din armată l-a transformat în Don Juan cu forţa ; ridicarea unui zid în casă între micul lui apartament şi micul apartament al maică-sii a devenit povestea azvîrlirii în stradă a unei doamne respectabile etc., etc.
E convins că românii s-au înrăit îngrozitor şi se întreabă de ce. Are şi vreo mie de răspunsuri şi mi le şi dă. Sînt de acord cu tot ce spune şi obosesc încetişor. Mi se pare suficient să spui, de pildă, că oamenii simt pînă la os că trăiesc în minciună şi înşelăciune de multă vreme, iar încrederea şi bunăvoinţa n-au cum înflori pe un asemenea teren. Prin urmare, se înrăiesc şi trag în tot ce mişcă, fără să mai aleagă. Dar, îndrăznesc să mormăi, s-au întîmplat orori multe în ultimii doi-trei ani şi în alte părţi din pricina circulaţiei publice necontrolate a unor informaţii private. Mai mult, au gafat şi companii mari drămuind « acoperit » ştiri despre planurile lor sub masca unor inocente persoane private care împărtăşeau secrete. Lumea şi-a luat seama zdravăn cam de un an încoace. Singurii care se expun în continuare viguros peste tot sînt tinerii, adică fiinţele cu istorie scurtă, şi naivii, adică minţile scurte. Naivii nu sînt « tîmpiţi » : ştiu şi ei, ca toată lumea, că reţelele astea au numeroase utilizări neortodoxe. Ei sînt doar taraţi de prejudecata că-şi pot stăpîni integral existenţa, comunicarea, viaţa personală şi profesională pînă la sfîrşit, canalizînd şi manevrînd atît cît trebuie ca să rămînă singuri pe lume într-o lume care are azi mai multă oroare de singurătate decît avea altădată natura de vid, căci pericolul nu mai vine de la mulţime, ci de la individ. Mulţimea naivilor, deci, aceea din care face parte şi prietenul meu, nu mai îngrijorează pe nimeni. « Aşa că », îi spun, « mai bine uiţi pur şi simplu ce se spune pe bloguri şi pe site-uri despe tine, că oricum nu va avea nici o consecinţă serioasă. Neseriozitatea asta e cunoscută şi nu e considerată periculoasă. » Se gîndeşte puţin şi zice : « Adică sînt tot un anonim ? Şi inofensiv pe deasupra ? » … ?

Şi vara se termină…
© Bogdan Constantinescu

Jean Daniel, unul dintre fondatorii lui Nouvel Obs, al cărui comitet editorial îl prezidează, semnează săptămînal şi editorialul revistei. Imediat după discursul lui Nicolas Sarkozy de la Grenoble, în care acesta « a crezut că trebuie să lege violenţa de emigrare », Jean Daniel a scris în chip de editorial acel discurs pe care ar fi vrut să-l audă venind din gura preşedintelui Franţei. Textul nu-i numeşte niciodată pe romi, dar face un istoric al Franţei ca ţară de azil, deplînge actuala atitudine generală faţă de amărîţi şi refugiaţi şi se încheie cu un apel echilibrat – aşa cum ar fi fost de aşteptat – la « respectarea legilor care fac gloria şi măreţia istoriei noastre ». E de crezut că mulţi francezi – mai mult de 52 % după ultimele sondaje – ar fi preferat discursul « prezidenţial » al lui Jean Daniel celui pe care l-au auzit la Grenoble de curînd.

« […] Noi am primit [în Franţa – n. red.] o parte din mizeria lumii. Asta era misiunea noastră, o misiune conformă lungii noastre tradiţii. Dar nu ne-am pregătit să-i primim pe aceşti nou-veniţi, să-i repartizăm în aşa fel încît să aibă aceleaşi posibilităţi de a se caza şi a munci. […]
Multă vreme am avut ştiinţa de a-i transforma pe fraţii noştri care căutau refugiu la noi în copii ai Republicii. Şcoala, scumpa noastră şcoală laică şi republicană, a fost o minunată maşină de fabricat francezi. Voi spune acelaşi lucru şi despre armată, despre sindicate, precum şi – italienii şi polonezii îşi amintesc – despre Biserică.
Am lăsat aceste mecanisme să se strice şi nu ne-a mai dat prin minte să le înlocuim. Rezultatul e că, pe lîngă un număr impresionant de reuşite ale integrării, am văzut şi cum se formează grupuri abandonate de naţiune, de ţările lor de origine, chiar de familiile lor, iar asta e foarte grav. Dar, mai întîi de toate, fără îndoială, abandonate de noi înşine. […] »

Jean Daniel, din editorialul intitulat
« La troisième France », Le Nouvel Observateur,
12-18 august 2010, p. 21

Mărturisesc că am mari rezerve faţă de istoria românilor, mai ales cea din ultimii vreo 60 de ani, scrisă de străini. Nu mă regăsesc deloc în ea eu, aflată la a treia generaţie chinuită de pretinsul comunism local şi explicînd evidenţe încă neclare către o a patra, marcată deja de minciuna şi impostura din care îşi trage seva pînă şi prezentul românesc. Poveştile străinilor despre noi sînt neverosimil de civile şi excesiv de convenabil traduse în termenii lor. Ele ies, sigur, din documente, plimbări superficiale ghidate şi sila de excesele de limbaj. Dacă aşa ar fi stat lucrurile, cum scriu ei – îţi zici –, chiar că nu e de înţeles de ce a trebuit să înghiţim atîta măgărie pînă în 1989 şi după. Ca să nu mai spun că marile puteri abia de-şi aruncă umbra fantomatică asupra celor şase decenii de oroare, pe cînd, de fapt, ele au fost şi sînt în toate cele în doze mari şi foarte mari.
A fost cu atît mai şocant să deschid la întîmplare The Balkans. Nationalism, War, and the Great Powers, 1804-1999, scrisă de jurnalistul Misha Glenny şi apărută la Penguin Books, şi să-mi cadă ochii, la p. 554, pe un paragraf despre « grupurile de rezistenţă armată care s-au refugiat în pădurile şi în munţii din nordul şi din centrul României » la finele anilor ’40 şi în anii ’50. Acei ani ’50 care, scrie Glenny, au fost « pentru majoritatea cetăţenilor români [...] anii sumbri ai unei terori de stat ». Acest limbaj profund « neoficial », precum şi interpretările juste din punctul meu de vedere ale multor fapte arareori repertoriate de alţii, şi atunci uşurel şi în goană, m-au uluit venind de la un om născut în 1958, chiar dacă el a transmis pentru BBC căderea regimurilor comuniste din Est şi apoi războiul din Iugoslavia. Nu cunosc mulţi străini care să fi priceput « zelul cu care îl flata Dej pe Stalin », şi nu oricum, ci « prin cea mai meticuloasă imitaţie cu putinţă », nici care să spună pe şleau că « sistemul de închisori şi lagăre din România n-a avut rivali în democraţiile populare », sau care să descrie pe larg grozăviile îndurate de ţăranii ce nu se voiau colectivizaţi şi sinistra apăsare de bocanc a PCR+Securitate asupra a tot ce aducea a intelectual cît de cît « rezistent ». Tonul lui Glenny e corect şi atunci cînd introduce tabloul schimbărilor din 1989-1999 : « Peste noapte, drepturile şi libertăţile democratice au înlocuit cenzura şi dictatura. Dar în toată Europa de Est birocraţiile comuniste ameninţate au inventat moduri de a se adapta la noile condiţii, păstrîndu-şi privilegiile împotriva provocării pe care o reprezenta competiţia politică şi economică. În Polonia şi în Ungaria, comuniştii au ţîşnit în faţă printre cei mai intrepizi capitalişti. În România şi în Bulgaria, partidele comuniste care şi-au schimbat doar numele s-au agăţat de puterea politică ani de-a rîndul, profitînd de faptul că oamenii se temeau de schimbarea economică bruscă. În Iugoslavia, cartea de atu a fost naţionalismul agresiv. » Etc.

continuare »

Ce vor citi următoarele generaţii despre ultimul nostru deceniu ? Cei mai bătrîiori îşi amintesc, poate, că la sfîrşitul anilor ’80 se vorbea printre scriitori despre operele „de sertar“ care aveau să apară cîndva, spunîndu-ne tot adevărul despre anii aceia odioşi. Marile opere n-au ţişnit din sertare după ’89. Puţinele jurnale ţinute în anii ’80 au arătat că : diariştii se temeau grozav de propria lor idee şi, ca precauţie în caz de percheziţie, notau sobru şi distant o realitate care devenea astfel destul de anodină ; sau diariştii se înfundau în consideraţii cît mai personale, lăsînd doar să străbată cîte o geană socio-politică, aşa, ca din greşeală, într-un univers apăsat freudian ; sau diariştii zburdau pe cîmpi esteţi şi filosofici, departe de partidul şi Securitatea dezlănţuite, chit că erau în contact permanent cu zisele instituţii sau tocmai de aceea, adică, mă-nţelegi, pentru a-şi prezerva totuşi, ce mama naibii !, o brumă de intimitate.
Una peste alta, ne-am ales cu foarte puţine mărturii la cald, puţine desene, puţine fotografii. A, am reinventat epoca după ’89, relatînd-o măiastru, în detaliu, şi dovedind astfel, accesoriu, că din multele care nu se înţelegeau atunci neînţelese au rămas destule şi azi, chiar dacă erau perfect vizibile. Căci dictatura are şi această particularitate : înalţă mituri, cu şi fără interes, dar împiedică formarea legăturilor dintre ele, astfel încît tabloul general să le poată părea idioţilor spontan, cuvenit, tricotat din noroace şi ghinioane. Faţă de dictatura de atunci, mînată sub slogane absurde şi dotată cu teroare în capul bastonului, cea de azi e lux a-ntîia ! Lăbărţată sub văluri de citate democratice, găunoase dar cu aspect aparent raţional, dictatura actuală e generoasă : te lasă să vorbeşti pînă amuţeşti (în fond, cui îi pasă ?), se lasă greu pe momentele electorale de sancţiune (ce contează, avem mijloace !), încurajează inflaţia de palavre şi imagini (tot ai noştri se ocupă, staţi liniştiţi !).
Cel puţin teoretic deci, ar trebui să nu ne doară capul patrimonial : mărturii scrise şi probe video din anii 2000 se pot aduna cu bena la un fluierat. Necazul e însă că frînturile astea nenumărate vin dintr-o preselecţie centralistă deja nu grozav de inspirată, foarte parţială şi mereu îngrijată să ţină în echilibru balanţe oficiale, ghidate de alianţe şi interese. Apoi, ele conţin un gigantic sediment de fapt divers, de la banalul incident familial la tragedia incidentală, din care n-au cum răzbate context autentic, sume reale, calcul exact de responsabilităţi, fracţiuni fatale care dau socoteală numai destinului. Lipseşte, adică, spiritul. Lipseşte şi sensul.
Prin urmare, azi ca şi ieri, în anii ’80, dictatura merită să fie notată zi după zi de fiecare dintre cei apţi de ceva mai mult decît umila « participare » la circ. Unde mai pui că riscul de a intra în puşcărie sau de a fi ucis în bătaie e totuşi mic – nu de alta, dar lucrurile cu adevărat « periculoase » sînt ascultate de organe şi citite pe mail-uri de « analize şi sinteze » toată ziua-bună ziua, iar « măsurile » se iau cu calm şi la sigur, în limite acceptate de UE şi NATO. Ar fi păcat însă să ne trezim iar peste cîţiva ani fără literatură de sertar ! Singura din care chiar s-ar putea înţelege mersul unei lumi noi, fără asemănare. E bună, nimic de zis, şi literatura de dulap (aceea care adună piesele de şantaj ale unor granguri împotriva altora), dar ea nu are cărniţă pe os, nu are decît chiar oase de spart dinţii adversarului. Or, asta nu e destul pentru o frescă, iar fresca o va căuta destulă lume.

De cînd ne afundăm accelerat în agonie, se aud şi tot mai multe voci mustrătoare. Nu oricine. Nu naivii de pe stradă care să ne mai distreze cu un « vai, cum e posibil ? », nu ei ne scutură cel mai tare, ci semnături cu pretinsă autoritate, foşti înalţi demnitari, inşi cu răspunderi şi funcţii nu în Evul Mediu, ci pînă mai ieri sau chiar azi. Cică « de ce nu se manifestă intelectualii ? », de ce nu-şi joacă « rolul » ? La început am crezut că îi irită tăcerea « intelectualilor lui Băsescu », dar, cum acesta nu e un subiect – căci, odată enunţat, e şi rezolvat –, am trecut mai departe. Pe urmă am văzut că « toată lumea cu mintea-n cap » e vizată de un tir în căutare de vinovaţi. Furioşii nu se încurcă ei cu definiţii – lucruri care obosesc biblioteci –, ci înţeleg prin « ’telectual » tot ce mişcă zicînd cu ghiers mieros, gîdilînd plăcut urechea şi lătrînd la o lună indicată precis/sever/punctual de vreun moderator cu audienţă.
În mod ideal – descifrezi printre rînduri –, un asemenea cretin de ’telectual ar trebui să-i mai înlocuiască în poartă pe politrucii epuizaţi sau să alerge în lungul tuşei încercînd din răsputeri să-i fure mingea aberaţiilor unui acolit al puterii. Dar de ce ar face-o ?! Cretinul de ’telectual e şi el secătuit, dacă e un om de calitate. Precis a vorbit şi a scris la viaţa lui pentru propăşirea naţiei, a bătut cu pumnul în masă sau/şi s-a umilit pentru domeniul lui în diverse etape, s-a întors cu entuziasm la urne după ce se lehămesise de cîteva ori, a rămas fără pix, fără taste-n deşte şi fără apă-n gură de atîtea presă/radio/tele mari şi mici frecventate… şi-acum stă posac la umbră. Pentru ce s-ar alătura el falşilor ’telectuali şi adevăratelor marionete care-şi arată mutra în cîte-o sară pe sticlă ? Oare nu ştie că ăia-s nişte granguri politici răsuflaţi, băieţi de mingi din servicii/sindicate/rizibile patronate, toţi fără viitor şi cu prezent nesigur ? Ba ştie ! De ce s-ar face de rîs lălăind în trena vreunui iluminat care brodează pe tema neamului nedreptăţit, cu gura plină de Doamne-Doamne ? Şi de ce ar trebui să-i convină să fie luat de bou circulînd prin platouri înţesate de ofiţeri tocmai el, un civil 100 %, care n-a luat, ca ei, nici un grad, nici o promovare, nici o şpagă, nici o primă, chiar nimic-nimic afară de o colecţie sănătoasă de corecţii/frustrări/
marginalizări/controale/procese/
destituiri/tăieri/amînări ?
Păi, dacă s-au descurcat ei toţi foarte bine pîn-acum, « în sistem », fără el, s-o ţină tot aşa pînă la victoria finală ! Că nu mai e mult. El o pită şi o ceapă mai găseşte. Să mai găsească şi ei nişte « resurse ». Sigur că i se suie sîngele la cap cînd vede – ca şi mine – texte sobre, scrise de alţii, care acuză neputinţa ’telectualilor din anii ’90, a celor din anii 2000 şi a celor care au mai rămas în viaţă. Da, dar chiar ’telectualii acuzatori sînt cei care stăteau şi stau pitiţi prin cancelarii şi birouri vătuite în chiar acei şi aceşti ani ! Cine i-a împiedicat să se înconjoare de « specialişti » ? Să-i asculte ? Să-i convingă pe politici că nu e în regulă ce se întîmplă ? I-a oprit cineva să-şi dea demisia, să iasă-n stradă cu pancarte, să facă greva foamei, să scrie întregii planete, să-şi rupă hainele de pe ei, să denunţe mîrşăvia de fiecare clipă, trădările şi vînzările la care erau martori şi părtaşi, dar nicidecum judecători şi procurori impliciţi, aşa cum o cere orice înaltă poziţie în stat ?
Nu zău, cu ce tupeu vin azi filfizonii aştia între 60 şi 80 de ani să ne spună că « nu existăm bine » ? Dacă vreunul dintre ei mai crede că va avea o vîrstă a patra demnă, poate că ar merita să-i spunem că e în iluzie. Cît despre posteritate, e cam clar că s-au lins pe bot toate morile de vorbe care au izbutit atîta amar de ani să se facă imune/inconturnabile/inamovibile/impenetrabile : complicitatea la agonie nu se prescrie.
De ce nu se manifestă intelectualii, dragii noştri proşti care justifică baba-oarba asta a noastră cu UE ? Pentru că nu are riguros nici un rost. Deocamdată.

Şi-acum ?
© Bogdan Constantinescu

În estul Parisului, un centru de artă dramatică organizează de cîţiva ani întîlniri ale profesioniştilor din diverse domenii cu copii de 10-16 ani. Adulţii le povestesc despre meseria lor, apoi răspund la întrebările copiilor – mult mai pertinente şi mai pătrunzătoare decît ne-am închipui. Orientarea profesională a tinerilor începe în Franţa devreme, iar şcoala şi multele înjghebări care gravitează în jurul ei îşi iau sarcina asta foarte în serios : copilul e antrenat cu migală în jungla « libertăţii », prin care zboară tot felul de păsări ce nu se pot mînca, aşa că e chemat să pipăie şi să se îndoiască, să viseze şi să cîntărească încă de mic. « Micile conferinţe » cu şi pentru copii au fost editate cu succes de Bayard în format mic dar cochet, mizînd absolut justificat pe calitatea acestor întîlniri ce merită să reziste în durată.
Pentru grand reporter (« mare reporter », o formulă pe care am împrumutat-o şi noi ici-colo, dar care le spune ceva numai iniţiaţilor – e vorba de reporteri care acoperă teritorii şi subiecte grele şi întinse, adesea zone de conflict, incidente şi accidente cu consecinţe la scara planetei), invitata a fost Florence Aubenas. Mărturia ei despre jurnalism, pentru care a sacrificat totul şi continuă s-o facă, e fascinantă – modestie, umor, autoironie, înţelepciune, victorii şi rateuri, discreţie, uşa deschisă spre o reflecţie care depăşeşte cu mult cartea de vizită. M-am gîndit să vă propun tocmai o asemenea temă de meditaţie, livrată de Florence Aubenas în două paragrafe despre « călători străini » departe de lumea occidentală.

« Odată, la un punct de control militar din Burundi, în Africa, soldaţii mi-au cerut 3 000 de dolari ca să mă lase să trec. În asemenea cazuri, e mai bine să fii fată decît băiat. Negociezi mult mai uşor pentru că raportul de forţă nu se instalează imediat, tensiunea nu creşte dintr-o dată. Mai poţi să glumeşti, să stai de vorbă. Eram atunci la sfîrşitul şederii mele, trebuie că-mi mai rămăseseră cîteva sute de dolari, nu mai mult. Le zic că 3 000 e imposibil. Ei zic 2 000. Şi-atunci îi întreb : după părerea lor, cîţi bani aş putea să am asupra mea ? Se uită unul la altul. Şi-mi răspund : un milion de dolari. Sînt convinsă că asta credeau. Soldaţii ăştia cîştigă mai puţin de 100 de dolari pe lună, iar noi afişăm un asemenea nivel de bogăţie în raport cu ei – nu numai în bancnote, dar şi prin computerele noastre, prin telefoane şi aparate de filmat –, încît sumele îşi pierd orice înţeles. Nu pot să le port pică. Acestea fiind zise, întîmplarea de la punctul de control s-a soldat cu o Coca Cola la toată lumea, am făcut eu cinste. Alt avantaj de a fi fată. »

(Florence Aubenas – Grand reporter.
Petite conférence sur le journalisme,
Bayard Éditions, 2009)

Dominique Bromberger, fostă vedetă jurnalistică la televiziunea franceză de-a lungul deceniilor, specialist în politică externă şi autor a numeroase interviuri, eseuri şi reportaje, a publicat recent la Actes Sud volumul C’est ça la Rusie (« Asta e Rusia »). Făcuse deja în 1966 un tur prin URSS cu maşina şi fără ghid. În 2009, a ales să străbată Rusia cu trenul primăvara şi vara, apoi şi-a scris cartea. În Nouvel Observateur-ul din 22-28 iulie 2010 (nr. 2385, p. 6), Bromberger declară, într-un scurt interviu :

« Am găsit o ţară care dispune de imense potenţialităţi, dar care este în mare pericol de descompunere. Cînd zic potenţialităţi, nu e vorba numai de resurse naturale, ci mai ales de formidabila creativitate a tinerilor ruşi. Din nefericire, birocraţia blochează totul. Oligarhii cheltuiesc zăcămintele în străinătate şi nu investesc în ţară. Populaţia descreşte, e insuficientă pentru a ocupa această imensitate. Siberia se sălbăticeşte din nou. Zona extrem-orientală a Rusiei se află deja sub dominaţia Chinei. Şi nici măcar apropiaţii lui Ramzan Kadîrov, tiranul Ceceniei, nu se mai obosesc să pretindă că ar avea un viitor comun cu Rusia. »

La tîrgul trist de vechituri care agonizează în week-end cînd pe Kiseleff, cînd pe Aviatori, mă uit la nişte poze de pe la 1950. Negustorul laudă o cărţulie ca o broşurică sub nasul unui domn cu aparenţe flower-power, însoţit de un băieţel plictisit. Pe copil nu-l atrage cărticica – se uită după un căţel alb minuscul, tare vesel –, dar taică-su îl ascultă politicos pe anticar şi scrutează paginile iute întoarse de acesta. E text puţin în josul paginii pe trei sferturi mereu umplută cu litografii imprimate în violet. « Uite ce treabă se făcea la Universul în nouă-sute-treizeci ! Făceau românii gravuri pentru copii. Ce drăguţă e fetiţa asta ! Uite, familia Stahl ! îi arată pe copertă. Aţi auzit de ei, nu ? » Domnul dă din cap că da. S-o fi gîndind la Henri Stahl, sociologul, sau la fiul lui, Paul, sociolog şi etnolog şi el. Sau la nimic şi n-are chef de vorbă.
Îmi văd de drum. Am şi eu tipăritura asta în colecţie. E un tiraj de duzină, pentru marele public, cel mai probabil după 1940, ieşit din rotativa ziarului Universul – menţiunea 1932 de pe coperta a IV-a se referă la înscrierea editurii omonime la Registrul Comerţului. Universul copiilor – unul din suplimentele ziarului – nu mai apărea din 1930, dar concurenţa (Dimineaţa copiilor a lui Batzaria) arătase că se vînd bine la chioşc cărţile ieftine pentru cei mici dacă le faci reclamă în ziar, aşa că ideea era exploatată şi de « universişti ». Buchinistului român nu i s-a părut ciudat că pe copertă scrie « text de P.J. Stahl », dar şi « prelucrat de Ion Alinte » şi « ilustraţiile de Froelich ». E vorba deci de o traducere – altfel, noi nu vorbim de « prelucrare », adică de « adaptare », cum am zice azi. Zisul ilustrator e, de fapt, un faimos desenator pentru copii de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, pe numele lui adevărat Lorentz Frölich (că nu ne omora scrierea corectă a numelor nici la 1940 şi nici măcar pe copertă). Dar cine e P.J. Stahl, autorul opului apărut pe româneşte sub titlul Domnişoara Sanda şi litera A, care povesteşte în imagini întîlnirea unei fetiţe cu abecedarul ?
Păi, e unul dintre cei mai celebri editori din istorie ! Doar că lumea culturală îl ştie, în general, sub numele de Pierre-Jules Hetzel şi, mai ales, ca editor al lui Jules Verne. P.-J. Hetzel (1815-1886) a editat multe nume mari – şi mult Balzac, şi Dumas, Geoge Sand, dar şi pe Baudelaire, şi tot el a scos ediţia aceea superbă a basmelor lui Perrault ilustrată de Gustave Doré –, a făcut şi un pic de carieră politică, dar a şi contribuit din plin la dezvoltarea sectorului « carte pentru copii ». Om cu viziune, a creat o colecţie intitulată « Bibliothèque d’éducation et de récréation » şi a scris el însuşi texte pentru copii de diferite vîrste, printre care şi Les Premières Armes de mademoiselle Lili et de son cousin Lucien (tipărită de Claye în 1868, cu gravurile făcute de Matthis după desenele lui Frölich), devenită la noi Domnişoara Sanda… , texte pe care le-a semnat… P.-J. Stahl.
Să uităm însă de neroziile locale şi să ne uităm la două bijuterii de imagini din volumaş. Copila Sanda « fură » cu ochiul pozele din cartea pe care i-o arată profesoara. Cu o fineţe psihologică uimitoare, Hetzel sugerează în text că micuţa abia aştepta să rămînă singură cu cartea ca să regăsească poza fetiţei din poveste şi s-o sărute, iar Frölich surprinde cu gingăşie momentul subtil, emoţionant prin adevărul lui candid.
Oricît de pauperă e versiunea românească din ’40 – şi mi-e nespus de dragă şi aşa –, ea conservă intact impactul emoţional, grafic şi verbal, al micii capodopere franceze din 1868.

Domnişoara Sanda şi litera A, text de P.J. Stahl, prelucrat de Ion Alinte, ilustraţii de Froelich, Editura Universul SA, pp. 10-11