OPINII IN
compania lui ...

luni 24 Iul 2017

Vremuri interesante

Petru Romoşan       

Trăim vremuri interesante. Asta e sigur. Cu ce să începem ? Presa noastră scandaloasă („de scandal” e prea puţin şi inexact) anunţă că episcopul homosexual al Huşilor ar fi fugit din ţară. A fost văzut pe aeroportul din Iaşi. Biserica Ortodoxă Română, păstorită de Preafericitul părinte Daniel, trăieşte vremuri prea interesante, vremuri LGBT. Deocamdată, capii Bisericii nu ştiu ce hotărâri să ia. O fi atât de întinsă „boala” din Biserica română ? Vom avea şi marşuri ale preoţilor cu orientări sexuale alternative ? Pentru că presa de scandal s-a pus să caute şi a început să găsească şi alte cazuri. Tot deocamdată, preotul Pomohaci, acuzat de pedofilie, continuă să dea concerte de muzică populară foarte apreciate.
Acum că am devenit şi noi proamericani respectaţi, americanii par că şi-au ales un preşedinte susţinut de… Rusia, de Vladimir Putin în persoană. Ăsta e norocul nostru ! Când să fim şi noi cu America, America îşi alege un preşedinte care-i convine Rusiei. Cel puţin aşa susţin Partidul Democrat, fost de guvernământ în ultimii opt ani, CNN, care se spune că este o goarnă a CIA, CIA însăşi, prin George Soros, care ar finanţa-o din partea unei confrerii de miliardari, New York Times, Washington Post, reviste feminine şi alte o mie de instituţii americane mari şi mici. Noi, românii, ce să credem ?! N-ar fi fost mai bine să mergem direct cu Putin decât cu protejatul lui Putin de la Washington ? Pentru că Washington e atât de departe şi Moscova e atât de aproape !
De ceva vreme, după revenirea la putere a lui Jarosłav Kaczynski şi a partidului său ultraconservator PiS, Polonia a preluat conducerea războiului împotriva ocultelor, nereprezentativelor şi antinaţionalelor instituţii europene, cu armatele lor de funcţionari foarte scump plătiţi. De altfel, Uniunea Europeană începe să fie un „stat” care se defineşte prin subminarea statelor-naţiuni. Nu poate fi altfel. Polonia şi-a regăsit locul pe care l-a avut pe vremea Solidarităţii, a luptelor de la Gdansk. În Polonia se dă bătălia pentru îndepărtarea judecătorilor comunişti şi a urmaşilor lor, oameni de 30-40 de ani care, împreună cu ceilalţi comunişti, au vândut Polonia pe nimic Occidentului. Numai ca să-şi salveze pielea şi să ajungă la banii Vestului. Lucrurile nu stau diferit la noi. Pentru a înţelege mai bine confuzia pe care o avem azi în justiţia din România, cu binomul şi cu controversatul parchet cu jurisdicţie de excepţie, de tip totalitar, DNA, am face bine să urmărim mai atent lupta pentru naţionalizarea aparatului de justiţie din Polonia. În acelaşi timp, liderul maghiar Viktor Orbán a intervenit de la Tuşnad în sprijinul guvernului polonez. După presa americană, Viktor Orbán ar fi lansat cel mai dur atac de până acum la instituţiile europene şi la miliardarul George Soros, care vor o „Europă nouă, mixtă, musulmanizată”. Orbán a mai spus : „Pentru ca Europa să poată trăi, trebuie să-şi recâştige suveranitatea de la Imperiul Soros… După ce a făcut asta, migranţii trebuie trimişi înapoi, în afara UE.” Polonia şi Ungaria sunt din nou în avangarda civilizaţiei europene, aşa cum au fost şi în ultimii ani ai deceniului opt în lupta împotriva comunismului şi imperiului sovietic. De la defunctul imperiu din Est noul imperiu din Vest, UE, a împrumutat deja prea multe elemente catastrofale.
România a fost întotdeauna o ţară „interesantă”. Atât de interesantă că te apucă disperarea. După stalinistul postrevoluţionar Iliescu preşedinte, după Pinochet-ul, proamerican bineînţeles, Băsescu, azi îl avem pe penalul de câmpie Liviu Dragnea, dictator mediocru şi demon meschin. Am atins o nouă culme a absurdului. Azi ne uităm în gura Gabrielei Vrânceanu Firea Pandele, primarul Bucureştiului (incredibil, după Halaicu, Lis, Băsescu, Videanu, Oprescu, o avem şi pe Firea !), ne cutremurăm zilnic de gândirea economică a farsorului-impostorului de Teleorman, cu al său confuz şi inaplicabil „program de guvernare”, şi aşteptăm cuminţi sfârşitul lumii. Ce altceva am putea aştepta decât sfârşitul lumii ?! Să ne spună Codrin Ştefănescu, acest Mihail Sadoveanu de televizor al PSD !
Pentru încheiere, să-l cităm (după filosoful sloven Slavoj Žižek, din studiul „Tentaţia populistă”, care ne reaminteşte această „vorbă de duh”) pe nemuritorul Mao : „E o mare dezordine sub cer, situaţia e deci excelentă.”

 


luni 17 Iul 2017

Ce sa va alege de România ?

Petru Romoşan       

Un prieten foarte apropiat mă întreabă cu toată seriozitatea, cu maximă gravitate : „Tu ce crezi că se va alege de România ?” Întrebarea e atât de mare, colosală, de necuprins, că mai întâi îţi vine să râzi. Nervos, fără îndoială. Cum ce se va alege de România ? Ea e bine mersi la locul ei pe hartă. Munţii Carpaţi, Dunărea, Câmpia Română, Marea Neagră, Transilvania sunt tot acolo. Şi Basarabia e tot în afara graniţelor noastre, cu un Igor Dodon pe care ni l-a aplicat Vladimir Putin de curând. Vladimir Putin, cel despre care se spune că ar avea origini româneşti. Că un înaintaş al său, militar, ar fi plecat împreună cu Dimitrie Cantemir la Moscova sau Sankt-Petersburg.
De fapt, am evitat să răspund la o întrebare dintre cele mai îndreptăţite. Pentru că răspunsul e sumbru : România de după Traian Băsescu, de după marea criză financiară şi economică nu prea mai există. E doar un fragment, dintre cele mai puţin importante, al Uniunii Europene : am devenit europeni înaintea tuturor. Şi cel mai fidel partener al SUA în Europa de Est şi, de fapt, în toată Europa. Un membru foarte disciplinat al NATO. Cel mai disciplinat. Dincolo de această „identitate” exterioară, pe dinăuntru nu mai e mare lucru. Şi chiar de aceea ne putem permite să avem un preşedinte sas şi luteran. Căci ce mai înseamnă să fii azi român şi ortodox ? De aceea avem guverne care mai de care mai neglijabile, cu nenăscutul politic Victor Ponta prim-ministru, cu guverne care de care mai „tehnocrate”, adică 100 % nedemocratice, care mai de care mai Dragnea, Grindeanu, Tudose. Adică guvernele minus nimeni, guralive, agitate, jalnice. Cu miniştri ca Olguţa, Carmen, Sevil, Adrian Ţuţuianu, Ionuţ Mişa de la Finanţe şi Ilan Laufer, care-i şi întrece. Cu Codruţa Kövesi, Augustin Lazăr şi Tudorel Toader, care ne asigură calitatea de eterni penali, oscilând nervoşi între puşcărie şi spitalul de nebuni.
De multe ori m-am întrebat ce rost au avut suferinţa şi idealurile lui Bălcescu, Avram Iancu, Eminescu, Octavian Goga, Dimitrie Gusti, Liviu Rebreanu, Corneliu Medrea, Iuliu Hossu şi atâţia alţi părinţi fondatori de neam şi ţară dacă tot am ajuns aici, unde ne găsim azi. Ce înseamnă aici azi ? Înseamnă o emigraţie în masă care nu se mai opreşte. Au plecat patru sau cinci milioane de români ? Câte milioane ar mai trebui să plece ca să ne trezim ? Şi cine să se mai trezească dacă au plecat deja cei mai buni ? Aici azi înseamnă o populaţie a României între 18 şi 16 milioane. Nimeni nu-ţi mai poate da o estimare credibilă. Căci despre recensăminte corecte, cinstite şi luate în serios de politicieni sau de „factorii răspunzători” nu mai poate fi vorba.
Ce se va alege de copiii de la ţară care nu mai ajung la şcoală la oraş ? De ce a scăzut atât de dramatic speranţa de viaţă în România ? De ce nu avem nici o universitate bine clasată printre universităţile lumii ? De ce avem atâţia profesori universitari şi savanţi răspândiţi prin celelalte universităţi ale lumii, în străinătate ? Câţi doctori au plecat în Germania şi Franţa sau unde au văzut cu ochii ? Ne va despăgubi cineva pentru furtul de creiere şi competenţe sau vom continua să primim lecţii magistrale de onestitate, democraţie şi civilizaţie ? Mai are rost să te întrebi cine e răspunzător de toate acestea ? Ştim cu toţii, dar la ce ne foloseşte ?
România e un teritoriu porto-franco pentru toţi aventurierii şi veleitarii europeni şi mondiali. Iar cei mai drăguţi sunt ambasadorii străini care ne urechează ritmic, ca pe timpul lui Vodă Mavrogheni, înaintaşul marinar al lui Traian Băsescu. Ţara a mai trecut prin situaţia asta câteva bune zeci de ani înainte de Războiul de Independenţă, fără să mai vorbim încă o dată de tot secolul fanariot. Statul s-a subţiat până a ajuns practic invizibil. Se mai vorbeşte despre stat doar la televizor, mai ales atunci când este criticată justiţia decadentă, în viaţa reală el nu prea mai există. Dar avem oligarhii noştri, unii în puşcării (mai ales proprietarii de televiziuni…), avem investitori, avem George Soros (de fapt, George Soros nu e nimeni sau el reprezintă interese adânci, mult mai extinse, despre care nu se vorbeşte), avem Liviu Dragnea şi PSD, care se luptă comic cu George Soros. Nu mai avem deloc opoziţie, pentru că nu mai avem deloc democraţie, presa aproape s-a închis, justiţia se apropie de credibilitate zero, Palamentul e o instituţie inutilă, doar televizoarele continuă să macine vorbe.
Ce se mai poate alege de România aşa devastată cum e ? Dacă salvarea colectivă e, evident, compromisă, câţiva fericiţi se vor salva totuşi individual.

 


luni 10 Iul 2017

Decesul democraţiei – triumful capitalului

Petru Romoşan       

Recenta reuniune a liderilor din 20 cele mai bogate ţări ale lumii, din deja devastatul Hamburg, făcută parcă doar ca să aducă în lumina reflectoarelor întâlnirea dintre Trump şi Putin, scoate, de fapt, în relief degradarea clasei politice din lumea întreagă. În vreme ce politicienii conversau, se amuzau într-o vastă sală izolată, protejată, afară Hamburgul era făcut praf de manifestanţii antiglobalizare, anticapital, anti-orice, anarhişti de toate obedienţele. În interior, într-o sală cu aspect futurist, o adunare de indivizi care, în cea mai mare parte, nu-şi mai reprezintă de mult popoarele din care provin (paradoxal, cei care nu se pot împăuna cu votul democratic şi sunt adesea taxaţi de dictatori îşi reprezintă mai convingător naţiunile), pentru că nu popoarele i-au pus acolo unde sunt, ci marele capital, cu structurile sale de scamatori gen Bilderberg, Trilaterala, francmasoneria şi altele asemenea.
Prin cele două alegeri prezidenţiale importante, a lui Donald Trump în SUA şi a lui Emmanuel Macron în Franţa, ar fi trebuit să se vadă pregnant o schimbare majoră în ordinea democraţiilor occidentale. Media mainstream din Europa de Vest şi din America ar fi trebuit să anunţe, simplu şi sec, decesul democraţiei în Occident : Fie-i ţărâna uşoară ! Nu s-a întâmplat asta decât în afara mediei mainstream, pentru că marile trusturi de presă, şi ele proprietatea marelui capital, au continuat să se dinamiteze reciproc. În SUA, lupta CNN, New York Times, Washington Post şi a altora continuă şi azi cu noul preşedinte şi cu anturajul său câştigător. În Franţa, aproape toată media de renume s-a aliniat disciplinat, încă din campania electorală, în spatele câştigătorului sigur. S-a inventat marele culoar pe centru, care a zdrobit toată ordinea anterioară pentru un singur om, un necunoscut până în urmă cu doar 2-3 ani. Şi pentru partidul său, inventat acum mai puţin de un an dar care a obţinut o zdrobitoare majoritate, şi care avea un singur punct în programul politic, acela al alegerii lui Emmanuel Macron. Acum că au realizat programul politic, „macronienii” se plictisesc de moarte, comentează directorul Jurnalului de Duminică în ediţia din 9 iulie 2017, Hervé Gattegno, şi tot el subliniază că partidul lui Macron are doar simpatizanţi, adică nu are membri, deci nu adună cotizaţii, fiind astfel singurul partid cunoscut finanţat integral din bani publici…
În SUA, Donald Trump e un amator absolut în ale politicii şi ale funcţionării statului, iar singura şi marea legătură cu statul pe care i-au atribuit-o adversaii în campania electorală a fost aceea că a reuşit să achite cât mai puţine impozite posibil. În loc să fie întrebat de fisc cum de a izbutit să iasă aşa de ieftin şi să-şi crească averea, a fost făcut preşedinte. Deci, Donald Trump era cel mai potrivit să fie promovat de pieţe, de Finanţă, de multinaţionale ca preşedinte a încă celei mai importante puteri mondiale. Cu toate defectele ei, bine puse în lumină în campania electorală, bubuită din toate părţile, Hillary Clinton a servit totuşi câţiva ani buni statul american, fusese aproape de un preşedinte care avusese două mandate, deci venea măcar formal dintr-o tradiţie a serviciului public, chiar dacă şi ea era, evident, tot candidata marelui capital. Donald Trump venea din emisiunile pentru marele public ale televiziunilor, din mari scandaluri repercutate de toată media de-a lungul deceniilor, din trei căsătorii şi multe şi mediatizate scandaluri sexuale. Va putea fi el identificat de americani cu serviciul pentru statul lor ? E greu de crezut. Prin simpla sa prezenţă la Casa Albă, Donald Trump reprezintă zilnic, cu ajutorul mediei, prin televiziuni, prin Internet, prin radiouri, apusul statului, decesul democraţiei, dar mai ales triumful comerţului şi al speculaţiilor imobiliare, financiare etc.

continuare »


luni 3 Iul 2017

Consumaţi româneşte !

Petru Romoşan       

Nici un guvern de pe lume nu şi-ar putea desfăşura normal activitatea într-o atmosferă atât de ostilă precum cea în care e întâmpinat azi noul guvern PSD Mihai Tudose. Vechi propagandişti PSD, azi în parte reciclaţi, ca Bogdan Chiriac sau Antena 3, se întrec să dea cifre de opinii defavorabile de până la 70 %, uneori mai mult. Dar lui Liviu Dragnea nu-i pasă. El e cel mai important dictator recent, după Ceauşescu, Năstase şi Băsescu, şi nu-i tremură mustaţa teleormăneană.
Speculaţiile cum că noul guvern PSD ar fi fost pus „de afară” curg. De la Washington, de la Berlin, de la Tel Aviv, dar poate chiar de la Moscova. Şeful actual al opoziţiei, măruntul activist de tranziţie Ludovic Orban, a dat cu bâta în baltă declarând că mai mulţi miniştri din noul guvern ar avea relaţii strânse, mai vechi, cu Rusia. Fostul şef al Comisiei parlamentare de control a activităţii SRI, Adrian Ţuţuianu, numit săptămâna trecută ministru al Apărării, a fost chiar avocatul lui Mechel, o firmă din Rusia care a pus pe butuci câteva întreprinderi strategice româneşti, printre care şi Combinatul de Oţeluri Speciale Târgovişte. Să fi contribuit prestaţia de avocat la fulminanta sa carieră în zona serviciilor şi a apărării ?
Cum cea mai importantă măsură din noul program de guvernare – impozitarea firmelor pe cifra de afaceri – are toate şansele să pună pe fugă multinaţionalele care aparent nu prea plătesc impozite în România, nu poţi să nu te gândeşti că liderul PNL, Ludovic Orban, ar fi bine informat în legătură cu „rusificarea” guvernului de la Bucureşti… Tradiţiile sovietice şi neosovietice ale PSD de la Ion Iliescu la Victor Ponta au tot fost evocate. Deşi în anii ’90, mai ales vizându-i pe Dinu Patriciu şi pe Călin Popoescu Tăriceanu, protejaţi ai unor generali SIE cu simpatii răsăritene, PNL-ul era cel calificat drept „partid rusesc”.
În acest gen de afaceri însă, nu ştii niciodata „cine e cine”. Coşul cu raci, vii şi mişcători, „sub steag străin”, dubli spioni, ofiţeri de legătură – numai profesioniştii domeniului încearcă să se descurce cum pot şi ei. Cei care par că lucrează pentru unii sunt, de fapt, ai altora, ca să se mascheze, chiar şi „ai noştri”, naţionalii, se dau drept ruşi, nemţi, britanici, americani sau israelieni. De altfel, un foarte important serviciu vestic a avansat în spaţiul comunist în timpul dominaţiei URSS sub steag sovietic. Cu rezultate excepţionale.
În confuzia generală, informaţia că noul program de guvernare al PSD ar fi fost revăzut de Florin Georgescu şi de eternul şi fascinantul Gheorghe Gherghina este de departe cea mai interesantă, fie că e adevărată sau nu. Cei doi sunt asimilaţi ca reprezentanţi ai noştri (ai partidei naţionale) la BNR, spre deosebire de „cămătarul-şef”, care reprezintă, însoţit de eternul şi fascinantul său purtător de cuvânt, Adrian Vasilescu, finanţa internaţională. Cam toate băncile româneşti din lunga „eră de aur” Isărescu par a fi doar nişte mizerabile instituţii de camătă pe spinarea populaţiei băştinaşe. Care antreprenor şi chiar simplu cetăţean nu s-a lovit de cinismul hrăpăreţ al prea multor bănci străine instalate la noi ? Dacă, într-adevăr, supercontabilul Florin Georgescu are vreo contribuţie la noul program de guvernare al PSD, înseamnă că orientarea guvernului Tudose e totuşi românească. Maniera românească are inevitabil şi o patină neosovietică, la fel ca toată societatea noastră, care încă nu s-a debarasat de trecutul său de ocupaţie estică.
Guvernul Mihai Tudose pare a fi tot atât de românesc ca şi naţionala de fotbal care tocmai a ratat calificarea. Tot aşa cum Klaus Iohannis seamănă cu antrenorul Christoph Daum sau, mă rog, invers. Nu vi se pare posibilă comparaţia între clasa politică românească de azi şi lumea fotbalului autohton ? Nu e Parlamentul României un fel de ligă a lui Mitică (Dragomir) ? Politicienii şi ziariştii care le fac imagine sunt contemporani cu oamenii din fotbal şi cu fotbaliştii români. Şi nimic din catastrofa românească actuală, nimic din marea debandadă nu le este străin nici unora, nici altora. Cam ăsta e nivelul general – toată lumea e de acord.
Naţionalismul şi protecţionismul câştigă teren în toată Europa. România nu a rămas în afara acestui trend. După ce am încercat toate cosmopolitismele, globalismele, liberalismele şi toate propagandele de împrumut, ne întoarcem şi noi la un sănătos „consumaţi româneşte !”. Roşiile şi oaia ministrului Petre Daea, dar nu numai. Iată şi guvernul corespunzător. Atâta putem. Dar, vrem-nu vrem, suntem participanţi cu toţii.

 


luni 26 Iun 2017

Lovitura de criză permanentă

Petru Romoşan       

S-a încheiat criza politică în România ? Nici vorbă. PSD+ALDE+UDMR continuă să deţină o solidă majoritate în Parlament. Oricând, Liviu Dragnea şi Kelemen Hunor (fost ministru al Culturii în vremea pălitorului de stat permanent, Băsescu) pot hotărî la o cafea că Transilvania românească poate fi dată Ungariei (punctul 12 al Programului revoluţiei maghiare din 15 martie 1848) şi că avem neapărată nevoie de plăcuţe bilingve la Cluj, Braşov, Satu Mare, Oradea, Arad, Timişoara şi chiar la Bucureşti şi, de ce nu, la Vaslui sau la Huşi. C-aşa vrea muşchii lor de aleşi ai poporului din încă România ! Liviu Dragnea a fost consiliat în afacerea maghiară, fără doar şi poate, de Călin Popescu Tăriceanu, asociat în afaceri cu fostul şef al rezidenţei maghiare Rudas Ernö (vezi Aurel I. Rogojan, Fereastra serviciilor secrete) şi autor principal, în calitate de prim-ministru, al monstruoasei „afaceri” Gojdu. Trebuie că sunt mulţi cei care se întreabă cum se face că Tăriceanu reuşeşte să se menţină, cu asemenea „succesuri” în plutonul decident al statului român. Cei doi mari lideri care au tunat „democratic” împotriva lui Sorin Grindeanu, cel cu „cheiţă”, sunt cunoscuţi luptători în munţi : Liviu Dragnea e fiu de miliţian comunist, iar Călin Popescu Tăriceanu e „puiuţul” lui Dan Amedeo Lăzărescu, turnător-şef liberal la Securitate. Cei doi au excelat în discursuri vituperante la adresa statului „paralel” – situaţiunea a fost şi rămâne de un umor negru greu de egalat.
Opoziţia e anemică, pestriţă, rău mediocră, cum e şi noul lider PNL, Ludovic Orban, şi el copil de căpitan sau maior de Securitate, patronat moral de marele turnător Mircea Ionescu-Quintus, amândoi lipsiţi până azi de idei politice sau economice notabile. Prin Ludovic Orban se împlineşte, probabil, un vis al Securităţii şi Miliţiei : copiii lor sunt peste tot. La stânga şi la dreapta, la putere şi în opoziţie. Spre totalul dezastru al ţării ! Numai că în locul Combinatului Siderurgic de la Hunedoara din vremea comunismului avem azi fabrica de arestări în masă DNA. În loc de fabrici şi uzine, vom avea peste tot puşcării nou-nouţe, aşa cum ne cere azi UE. Iar ANAF ne-a anunţat în săptămâna care s-a încheiat că de-acum „poate să pună proprire pe conturi prin sistemul electronic”. Progresul binomico-trinomic nu mai poate fi oprit. Toate înnoirile societale, descoperirile ştiinţifice şi gadgeturile tehnologice le aplicăm numai după mintea noastră de miliţieni. Spre o fericire definitivă şi irevocabilă !
Dar să revenim la actualitate. Programul de tip Moş Crăciun cu care PSD a câştigat alegerile (doar vreo 3 milioane de voturi !) se loveşte brutal de interesele multinaţionalelor, ale băncilor, dar şi ale tuturor privaţilor, străini şi băştinaşi deopotrivă. A negociat PSD şi cu patronatul mărirea pe scară largă a salariilor sau doar forţează iresponsabil migraţia forţei de muncă dinspre privat spre serviciul public ? Vor aduce Liviu Dragnea şi Lia Olguţa Vasilescu, ca şi doamna Firea Pandele, extrem de vocală în ultimele zile, bani de acasă ca să susţină Minunatul lor Program de Guvernare ? Oare eşecul patent al lui Sorin Grindeanu şi al întregului guvern, compus şi condus de Dragnea însuşi, nu e legat direct de fantezia irealizabilă a acestui program ? Comentatorii actualităţii critice de la Bucureşti nu se mai hazardează în speculaţii în legătură cu o posibilă intervenţie în forţă a preşedintelui Klaus Iohannis. Devenit de curând lider planetar, american după vizita la Donald Trump, dar şi european după vizitele la Angela Merkel şi Emmanuel Macron, Iohannis nu se mai poate coborî în mizeria politicii curente. Va constata, va numi, va contrasemna. Interesele superioare pentru obţinerea unui nou mandat îl obligă să se ţină departe de „troaca” internă. Klaus Iohannis, pe urmele lui Emil Constantinescu, a devenit, în sfârşit, un lider regional. Îl va învinge şi pe el Sistemul ?
Trăim de multă vreme într-o lovitură de stat permanentă. E limpede că aceste crize repetate sunt provocate chiar de Sistem. Desigur, aşa cum au fost învăţaţi de părinţii şi de bunicii lor, de provenienţă sau de obedienţă sovietică, „sistemicii” ne doresc numai binele. Nu vor să ne lase să adormim în bocanci. Ne vor treji până la moarte. Dar cît vom mai rezista ?

 


luni 19 Iun 2017

PSD – mortul din sufrageria României

Petru Romoşan       

Un vânt de nebunie de o rară violenţă s-a abătut asupra ţării noastre. La nici şase luni după ce şi-a pus prim-ministrul, PSD anunţă că va vota săptămâna viitoare o moţiune de cenzură împotriva propriului guvern. Încă un record mondial românesc ! Evenimente de domeniul demenţei colective se succed cu mare viteză de la oră la oră, nimeni nu le mai poate ţine socoteala. La capătul delirului general stă Dictatorul de operetă cu mustăcioară de haiduc de Codrii Vlăsiei, mă rog, ai Teleormanului, Liviu Dragnea, preşedintele absolut şi unic al PSD – cel mai mare partid din România, de fapt, „singurul”, se zice, continuatorul partidului unic inventat de sovietici, Partidul Comunist. Circulă şi informaţia că Liviu Dragnea va fi condamnat săptămâna viitoare într-un nou dosar. Fondatorul acestui partid post-1989, bătrânul comunist Ion Iliescu, e trimis în judecată pentru crime împotriva umanităţii şi, foarte probabil, va fi condamnat, împreună cu câţiva dintre ciracii săi din vremea mineriadelor.
Liviu Dragnea, împreună cu comisia aparent compusă dintr-un singur om, Darius Vâlcov, fost ministru de Finanţe în guvernul Victor Ponta, şi-a analizat propriul guvern, alcătuit de el însuşi, Dictatorul Suprem, din tineret-rezerve, oameni de casă şi foste secretare, şi a decretat ceea ce ştia toată lumea, că respectivul guvern e de o totală incompetenţă, poate cel mai slab de după 1989, că nu a făcut aproape nimic din ce a promis, ba chiar a batjocorit Sfântul Program de Guvernare. Deci, Dictatorul cel Viteaz îi va aplica guvernului său, lui Sorin Grindeanu, o Sfântă Moţiune de Cenzură.
Cu adevărat straniu e faptul că în fruntea acestui partid oarecum de stânga – în fapt, o adunătură oligarhică, exact ca şi celelalte –, succesor al partidului unic, Partidul Comunist (oligarhia violentă a proştilor şi a săracilor revanşarzi), se găsesc numai activişti proveniţi de la alte partide. Liviu Dragnea şi Darius Vâlcov provin din partidul lui Băsescu (şi Petre Roman), PD. Lia Olguţa Vasilescu, o divă de tip nou, de tranziţie, şi Codrin Ştefănescu, omul de imagine şi propagandistul-şef al PSD-ului actual, prezent seară de seară pe sticla tuturor televizoarelor, provin de la PRM-ul nu demult decedatului Vadim Tudor. Gabriela Vrânceanu Firea Pandele provine de la partidul-televizor al lui Dan Voiculescu şi al lui Mihai Gâdea, cunoscutul pastor de televiziune nouă. Carmen Dan, ministru de Interne, şi Sevil Shhaideh, ministrul Dezvoltării, „mama banilor”, au doar recomandarea ayatolahului PSD Liviu Dragnea, dar asta e mai mult decât suficient ca să ocupe nişte posturi atât de importante înaintea unor Ioan Rus, Mircea Geoană, Vasile Dâncu, Nicolae Bănicioiu, Victor Ponta şi atâţia alţi lideri PSD.
Liviu Dragnea şi Sorin Grindeanu nu sunt primii care fac carieră mare în scopul paradoxal de a distruge, de a sparge PSD-ul. Pentru că până la urmă despre asta e vorba. Măreţul Dictator Liviu Dragnea e ţinut în lesă cu dosare penale şi cu o condamnare definitivă, iar despre Sorin Grindeanu se tot spune că ar fi coleg şi ucenic al lui Ilie Sârbu, socrul lui Victor Ponta, în nişte structuri paralele, adânci. Înaintea lor au făcut carieră cu aceeaşi ţintă a spargerii PSD-ului Teodor Meleşcanu, Cozmin Guşă (şeful Laviniei Şandru într-un partid-fantomă, PIN, fosta soţie a pedelistului Darius Vâlcov, devenit guru al PSD, cu aventuri prin cimitire şi tablouri pitite prin pereţi), Mircea Geoană, Victor Ponta şi chiar marinarul Traian Băsescu prin cei 10 ani de dictatură personală, suprarealistă şi antiromânească şi ea. Încercările repetate de a sparge din interior PSD – un partid mult prea mare şi dificil de controlat de scamatorii globali – au eşuat una după alta. Vor reuşi Liviu Dragnea şi Sorin Grindeanu să înmormânteze, în sfârşit, marele cadavru care se descompune în sufrageria României de mai bine de 25 de ani ?
Au venit călduri neobişnuite pentru luna iunie. Cadavrul PSD-ului, împărţit echitabil – o mână aici, un picior dincolo, capul în altă parte – între Kiseleff, la sediul central, Palatul Victoria, sediul guvernului, şi Parlament, unde activează majoritatea PSD-ALDE (C.P. Tăriceanu, şeful ALDE, e un vechi pesedist, de prin 1990 ?, sub acoperire…), a început să miroasă groaznic. Îţi mută nasul. Mai poate vreun român, votant dar mai ales nevotant al PSD, să se simtă în siguranţă într-o Românie condusă de mortul din sufragerie ? Aceeaşi întrebare morbidă şi-o pot pune şi locuitorii Bucureştiului, administraţi de o recentă pesedistă, primarul general Gabriela Pandele. Pe lângă multele sale nume – nici nu mai ştii cum s-o numeşti –, doamnei Vrânceanu Firea Pandele i se mai spune pe reţelele de socializare şi „the black widow”. Să fie această poreclă, poate nedreaptă şi excesivă, de rău augur pentru capitala României ? Pentru moment, domnul Pandele, primarul comunei Voluntari, ultimul soţ al primăriţei Bucureştiului, pare încă destul de viu. Ne-am amintit aici de doamna Firea Pandele pentru că aceasta pare să aibă cele mai bune şanse de a deveni noul prim-ministru al României în descompunere totală.
Nimeni nu e încă în stare să prezică urmarea farsei de la Bucureşti. E sigur însă că, prin contribuţiile istorice nemuritoare ale lui Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu, Ion Iliescu, Adrian Năstase, Traian Băsescu, Elena Udrea, Victor Ponta, Liviu Dragnea şi un pic şi ale lui Sorin Grindeanu, Dracula al lui Bram Stoker a devenit un personaj cotidian, uşor de recunoscut în România, ca un bucureştean oarecare, din când în când însoţit şi de asistenta lui blondă. Celelalte partide, mai prăpădite, desigur, dar nu cadaverice încă, îşi închipuie că bieţii români, atâţi câţi or mai fi, nu aşteaptă decât prohodul şi pomana PSD ca să se mute ele (PNL, USR, UDMR, PMP) la Palatul Victoria şi dansul macabru să meargă mai departe. Ceea ce sporeşte confuzia : cine mai ştie dacă suntem într-un pamflet sau chiar în viaţa cât mai poate fi ea de adevărată ?

 


luni 12 Iun 2017

Cu UE sau cu SUA ? (2)

Petru Romoşan       

Deocamdată, România nu este forţată să aleagă, şi deci nici nu trebuie să-şi manifeste clar vreo preferinţă. Avem pe teritoriu trupe americane, deci militar suntem cu SUA, iar economia românească, atâta câtă mai este, e legată prin mii de fire de economiile ţărilor din Uniunea Europeană. Totuşi, un război economic cu consecinţe încă necunoscute stă să izbucnească între Germania şi SUA, deci între Uniunea Europeană şi SUA. Un asemenea război economic a fost evocat, temut încă de acum vreo 30 de ani. Două dintre cele mai mari economii, cea europeană şi cea americană, nu au cum să aibă interese identice şi integral paşnice.
Împotriva avantajelor evidente de care s-au bucurat americanii după ce au câştigat cel de-al doilea război mondial contra Germaniei, Italiei şi Japoniei, astăzi economia europeană e capabilă să înfrunte cu succes economia americană. Deşi unele ţări periferice ale UE – cum e Grecia, de exemplu – au mari probleme legate de datorii nesustenabile, iar mari dificultăţi întâmpină şi Italia, Spania, Portugalia, ţările din Europa de Est, datoriile şi încurcăturile pe care SUA le are nu suferă comparaţie. În acelaşi timp, atât Rusia, cât şi, mai ales, China se poziţionează natural împotriva SUA şi par să colaboreze fără mari rivalităţi cu Europa. În primul rând, relaţiile germano-ruse, bazate pe gaze, petrol şi alte resurse naturale, sunt foarte solide. Investiţiile chineze în Europa de Vest mai ales au căpătat o amploare nemaivăzută.
Din punct de vedere militar, în Europa, după plecarea Marii Britanii, singura armată care mai contează e cea franceză. E binecunoscut faptul că Germania s-a dezvoltat şi pentru că nu a avut cheltuieli militare importante în ultimii vreo 70 de ani. O armată integrată europeană, bazată pe motorul economic şi politic franco-german, e foarte probabil doar o fata morgana care nu se va materializa prea curând, poate niciodată. România nu se poate sprijini deci decât pe americani, deşi Rusia nu e nici pe departe marele duşman descris de establishment-ul nord-american şi de presa mainstream din Europa Occidentală şi din America. Vladimir Putin a eşuat pentru Rusia în Ucraina şi şi-a creat o ostilitate care va dura în vecinătatea apropiată. Ostilitatea unui mare popor, un popor mândru şi foarte capabil, cu mari resurse de dezvoltare, ucrainenii. Sau, de fapt, planul americano-german, a reuşit în Ucraina ? Pe lângă ocuparea Crimeii, ruşii au fost atraşi în Ucraina de Est, unde s-au împotmolit şi şi-au atras un blam diplomatic general, fără să câştige nimic. S-au oprit la mijloc de drum, nici nu au pus în aplicare celebrul plan „Novorossiya” şi au şi redeşteptat violent naţionalismul ucrainean. Poate Turcia, dacă Erdogan îşi continuă ascensiunea spre dictatură, să devină mai periculoasă în regiune. Mai ales dacă va reuşi să iasă de sub „protecţia” şi tutela americane.
Pentru încă o vreme, ţara noastră are două avantaje paradoxale pe care ar trebui să le păstreze cât mai mult : nu are multcontroversata monedă unică, euro, şi nu a fost admisă în Spaţiul Schengen – o prostie crasă a îngâmfaţilor vest-europeni. Cam asta era şi situaţia Marii Britanii înainte de Brexit. Pe lângă că ar trebui să ne păstrăm moneda naţională până vedem ce se întâmplă cu euro, dacă rezistă sau dacă va fi abandonat, pe lângă parteneriatul strategic cu SUA, România îşi poate întări relaţiile pe mai multe planuri cu Marea Britanie şi cu Israelul, parteneri tradiţionali ai ţării noastre. De altfel, după unele informaţii, Klaus Iohannis şi-ar datora vizita la Washington lui Nicolae Ceauşescu, care nu a rupt relaţiile cu Israelul după Războiul de şase zile din 1967 şi a fost un factor decisiv în negocierile ulterioare. Tot Comitetului Evreiesc American i s-ar datora, pe lângă diploma acordată la a 50a aniversare a Războiului de şase zile, şi introducerea lui Klaus Iohannis la Casa Albă. Relaţiile alternative cu Marea Britanie şi Israelul ne pot ajuta să scădem presiunea tot mai mare pe care Germania, împreună cu Austria, o Germanie mai mică, o exercită asupra periferiilor. Austria, printr-o firmă privată, ne devastează pădurile. E de necrezut cât de mult poate să amâne guvernul de la Bucureşti o decizie care să blocheze această catastrofă de o gravitate intolerabilă.
Dacă nu am fi ieşit atât de slăbiţi din ultimii ani de dictatură iresponsabilă a lui Ceauşescu, modelul ideal pentru România ar fi fost acela de Elveţie a Europei de Est. Un vis pe care l-a visat şi Ceauşescu. Mai ales în relaţiile cu economiile şi banii ţărilor din lumea a treia. România are azi angajamente deopotrivă cu UE şi cu SUA, iar rivalităţile economice, militare sau financiare dintre cele două mari blocuri nu pot fi rezolvate de noi. Şi nici nu e prudent să luăm partea unora sau altora. În starea actuală de lucruri, nici America nu pare capabilă de un plan Marshall pentru Europa de Est, în primul rând pentru Polonia şi România, şi nici UE nu va avea o armată credibilă mâine sau poimâine.

 


marți 6 Iun 2017

Cu UE sau cu SUA ?

Petru Romoşan       

Oricât de răi ar fi germanii (Trump dixit), americanii ar trebui să afle cumva că nu pot domina imperial un popor, poporul german, 100 de ani numai pentru că au câştigat în 1944 un război mondial. Şi că acordurile avantajoase pentru economia şi pentru dolarul lor nu au cum să fie eterne. Totul are o limită. Încercarea preşedintelui Donald Trump de a le băga nemţilor mâna în buzunar în numele NATO are şi ceva comic. Poate el rezolva astfel faraonicele datorii acumulate în ultimii 16 ani (mandatele lui George W. Bush şi Barack Obama) ? După 70 de ani, Germania a reuşit să-şi recucerească suveranitatea şi independenţa faţă de puterile de ocupaţie – SUA, Marea Britanie, Franţa, pe de o parte, şi Rusia în fostul RDG, pe de altă parte. Şansa Germaniei a fost construcţia europeană.
Fiecare dintre marile ţări europene a văzut în UE altceva. Franţa, de pildă, a crezut că va redeveni marea putere imperială care a fost şi că Parisul va deveni noua capitală a Europei, iar prin euro va ţine în frâu, va controla Germania. Perfidul Albion a crezut că poate să păcălească pe toată lumea, inclusiv pe nepoţii săi cam simpluţi de peste Ocean. Singură Germania a avut un obiectiv cu adevărat măreţ. Liderii săi, începând cu Konrad Adenauer şi, mai ales, cu legendarul Reinhard Gehlen, un genial maestru al informaţiilor, au înţeles că sub „umbrela” europeană îşi pot redobândi libertatea economică şi politică, suveranitatea şi independenţa. Încă o dată germanii au făcut lucrurile atât de bine, de „nemţeşte”, încât au obţinut mult mai mult. Ei conduc astăzi Europa, iar capitala Europei este la Berlin, şi nu la Londra sau la Paris. Cum arată în realitatea ei profundă această Europă germană e o altă problemă. E problema celorlalţi, mai ales a periferiilor, iar nu a Germaniei, care trăieşte un moment fast.
România se găseşte azi în faţa unei dileme hamletiene. Să meargă cu America ? Să meargă cu Germania ? Pentru că începe să fie clar, îndeosebi după alegerea impetuosului Donald Trump în SUA, că nu peste multi timp va trebui să optăm. Şi obligaţia de a opta devine sigură dacă franco-germanii îşi fac un NATO al lor, o armată europeană care să nu mai fie controlată de americani. Şi, de asemenea, un puternic serviciu de informaţii european. Oricât de „inteligenţi” (citeşte „şmecheri”…) şi de oportunişti ar fi românii, nu vor putea fi parte în acelaşi timp din două organizaţii de apărare şi securitate diferite. Chiar dacă cele două organizaţii se vor pretinde partenere sau chiar prietene. De altfel, aşa ceva în istorie nu s-a văzut.
Dar cine să anticipeze la Bucureşti ? Klaus Iohannis, preşedinte, sau Sorin Grindeanu, prim-ministru, două non-personalităţi plasate pe scaune de mâini nevăzute din spatele cortinei ? Eternul şi fascinantul Teodor Meleşcanu ? Un Minister de Externe îmbătrânit în mediocritate, inclusiv în alegerea tinerilor născuţi deja bătrâni ? Desigur, bătrânii sunt întotdeauna necesari (dacă nu ai bătrâni…), dar ei nu îi pot înlocui la infinit şi complet pe cei încă tineri, mult mai activi, imaginativi şi responsabili de destinul lor şi al copiilor lor. Un serviciu de informaţii externe care preferă să manevreze propaganda şi să facă business în interiorul frontierelor româneşti, călcând în picioare libera concurenţă capitalistă, pentru că în afara graniţelor ar fi mult mai periculos şi pentru că, de fapt, spionii noştri habar nu au de economie ?
Mai e timp să schimbăm ceva ? România se macină în lupte interne cu mize mici. Arestările pe bandă rulantă par să fie singura prioritate. În interesul cui ? Laura Codruţa Kövesi, DNA, răposata SIPA, Sebastian Ghiţă, Dan Andronic şi serialul său, spectacolele de seară de la Antena 3 şi România TV nu ţin loc de economie şi de viaţă politică reală. Gerontocraţii de la Bucureşti şi oligarhii lor interpuşi, mulţi azi ajunşi în puşcării, se apropie de un final previzibil şi foarte trist. Din păcate, îi duc cu ei în dezastru şi pe românii care nu au reuşit încă să plece în patru zări. România se apropie de un fiasco, de un faliment în zona deciziei. Ce ai întârziat să faci zeci de ani nu se mai poate repara pe buza prăpastiei. Iar prăpastia actuală nu e doar una românească, ci, după cum se vede cu ochiul liber, una planetară.

 


luni 29 Mai 2017

Efectul Adrian Ghenie asupra copiilor români

Petru Romoşan       

Între atâtea mizerii securistice sau securistoide, fraudarea alegerilor de către Traian Băsescu, folosirea în dispreţul legii a arhivei SIPA împotriva magistraţilor, o lume politică şi o elită intelectuală de toată jena amândouă, greu să mai găseşti o speranţă, vreo lumină, vreun sens. Zilele acestea se dau probele de aptitudini la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din Bucureşti şi, foarte probabil, şi la alte licee de artă din oraşe mari. S-a creat destul de repede o nouă modă : copiii vor să se facă pictori ca Adrian Ghenie. După ce au vrut să se facă atleţi ca Lia Manoliu, gimnaşti ca Nadia Comăneci, tenismeni ca Ilie Năstase sau Simona Halep, fotbalişti ca Gică Hagi, ziarişti ca generaţia de după 1990 care părea că aduce democraţia pe plaiurile noastre, azi copiii vor să se facă şi pictori ca Adrian Ghenie, cel mai scump pictor român din toate timpurile.
Adrian Ghenie s-a născut la Baia Mare în 1977, şi-a făcut studiile la Cluj, trăieşte şi lucrează astăzi la Berlin. Izbânzile sale comerciale aiuritoare – milioane de euro la marile case de licitaţii anglo-saxone – au fost primite mai întâi cu specifica reticenţă cârcotaşă românească, pe modelul că, „dacă suntem români, suntem sau escroci, sau proşti”. Sau încercăm prin diferite metode neortodoxe să ne fentăm destinul advers sau ostil. Dar „loviturile” comerciale ale tânărului artist clujean s-au repetat, Adrian Ghenie a confirmat de mai multe ori. Conaţionalii noştri s-au uitat mai serios, mai atent la picturile acestuia. Şi au descoperit că sunt totuşi ieşite din comun, cu totul neobişnuite. Cel puţin. Dacă nu cumva, poate, geniale.
Adrian Ghenie n-a apărut din neant. Se pare că l-a avut profesor pe Cornel Brudaşcu, un artist, un pictor născut în Sălaj dar trăitor la Cluj dintotdeauna, el însuşi în afara normelor cunoscute ale mediocrităţii. Un vizionar. Care recent a expus la Tate Gallery, la Londra, într-o întreagă sală, în indiferenţa totală a presei româneşti, preocupată de politică până dincolo de saţietate. Sunt câteva locuri în care contează cu adevărat să expui, vreo trei-patru în lume, iar Tate Gallery e unul dintre ele. Nu e încă destul de clar dacă Cornel Brudaşcu i-a fost profesor lui Adrian Ghenie la Institutul de Artă sau doar prin prezenţa sa greu de ignorat în Clujul artistic. Un merit esenţial în succesul fără egal pentru un artist din România i se atribuie criticului, curatorului şi negustorului de artă Maria Rus Bojan. Vom afla detalii în anii următori, pentru că reuşitele artistice şi comerciale ale lui Adrian Ghenie nu se vor opri mâine. Şi, de altfel, el nu e chiar singur. Tot doamna Maria Bojan e cea care a reuşit să-l readucă în atenţie pe maestrul Cornel Brudaşcu (un „babist” din Cluj) la cei aproape 80 de ani ai săi. Cota lui Brudaşcu a explodat şi ea. Pe lângă tânărul artist Adrian Ghenie, Maria Bojan i-a mai pus în circulaţie şi pe Victor Man sau Ciprian Mureşan. Iar recent l-a preluat în „ecuria” sa şi pe tânărul Alin Bozbiciu (27 de ani).
Începând din 1990, preţurile pentru arta modernă şi contemporană au luat-o razna. Cei mai scumpi pictori şi sculptori – Pablo Picasso, Vincent Van Gogh, Henri Matisse, Gustav Klimt, Paul Gauguin, Claude Monet, Mary Cassatt, Berthe Morisot, Edgar Degas, Constantin Brâncuşi, Amedeo Modigliani, Alberto Giacometti… –, artişti americani de după război – Mark Rothko, Jasper Johns, Jackson Pollock, Willem de Kooning – sau artişti foarte recenţi – Andy Warhol, Jean-Michel Basquiat, Yoshitomo Nara, Keith Haring, Zeng Fanzhi, Peter Doig etc. se vând la zeci şi sute de milioane de dolari. Recent, piaţa s-a mutat în Asia, China a depăşit SUA la vânzări, India creşte constant. De altfel, se pare că unul dintre colecţionarii fideli ai lui Ghenie e chinez.
Succesul lui Adrian Ghenie pe piaţa de artă mondială nu e unul izolat. În ultimii 30-40 de ani, fenomene precum cele ale lui Georg Baselitz, Anselm Kiefer, Miquel Barceló, Damien Hirst (n. 1965) au tot apărut. Lucrările acestor artişti în viaţă se vând la sute de mii şi milioane de euro. Şi mai sunt încă mulţi alţii. În ultimii ani, cei mai mulţi scump plătiţi sunt artişti chinezi. Tinerii absolvenţi ai liceelor sau ai institutelor de artă ar trebui să-şi orienteze studiile şi pregătirea practică şi spre China sau India, nu numai spre aproape „depăşitul” Occident. Marile realizări în domeniul artei, în pictură, sculptură, arte decorative, nu pot apărea fără o şcoală foarte temeinică. Iar de preferinţă şcoala ar trebui făcută pe acolo pe unde trece istoria, viitorul.


vineri 26 Mai 2017

Actualităţi sau disoluţia statului ?

Petru Romoşan       

Cine ar mai conduce azi România ? Klaus Iohannis, chiriaşul cam prea scump şi de tot inutil de la Cotroceni ? Tânărul prim-ministru Sorin Grindeanu ? Amândoi par să joace într-un film mut tragi-comic. Nu-i mai bagă nimeni în seamă, cu excepţia celor anume plătiţi să-i bage în seamă. De ceva vreme, cam de când a fost chemat des pe la DNA, prim-ministru pare să fi devenit Dan Andronic, actualul director al Evenimentului zilei. Are şi un prim-consilier, tot un jurnalist, bătrâna vulpe Ion Cristoiu. Dan Andronic propune agenda zilnică a României printr-o reîncălzire cu surprize a tuturor subiectelor tulburi sau nerezolvate (juridic, politic, economic…) din cei zece ani de băsism agravat. Deci adevăratul prim-ministru – vă place sau nu vă place – se arată a fi ziaristul (fostul consultant politic) Dan Andronic. Deşi a fost numit de şase luni la Palatul Victoria, Sorin Grindeanu e şi astăzi uimit de ce i s-a întâmplat.
Dar cine ar fi preşedintele ? Cumva Klaus Iohannis ? Nici pomeneală ! El seamănă cel mult cu un grefier anodin, nesărat al adevăratului preşedinte. O vreme, rolul de preşedinte, cu triluri de dictator, l-a jucat şeful PSD, el lider maximo Liviu Dragnea. A recitat până la intoxicare, până la durerea de cap (a publicului !) „sfântul” program de guvernare al PSD. Românii s-au plictisit mortal şi s-au prins că sublimul program e încă o mare păcăleală din care se vor trezi ca dintr-o beţie cu alcool contrafăcut, cu datorii, mai săraci şi mai trişti. A obosit şi Codrin Ştefănescu să mai facă turul televiziunilor, iar Olguţa Vasilescu nu mai e deloc credibilă în rolul de mamă salvatoare a naţiunii. Preşedinţia României a fost preluată, fără discuţie, de „interesantul” şi „importantul” Mihai Gâdea, care, susţinut de un mic comitet, un fel de cor în care străluceşte tandemul de aur Mugur Ciuvică-Bogdan Chirieac, îi răspunde seară de seară, în oglindă, noului prim-ministru de dimineaţă, Dan Andronic. Milioane de oameni, mai ales de prin satele noastre, îl ascultă cu sufletul la gură şi îl asimilează unui predicator providenţial. Pentru ei, Mihai Gâdea e deja de câţiva ani preşedintele ţării. O fi bine ? O fi rău ? E, oricum, unic.
Care e deci programul de guvernare pe care-l propune bizarul prim-ministru de dimineaţă, Dan Andronic, de la Evenimentul zilei ? Mai întâi a fost adunarea nelegitimă din seara alegerilor din 2009 din casa „mareşalului” Gabriel Oprea. Subiectul se apropie de sfârşit din punct de vedere prim-ministerial-jurnalistic, dar tocşoul s-a mutat în Parlament – parlamentarii sunt doar şi ei nişte ziarişti. La ordinea zilei nu mai e totuşi fraudarea alegerilor din 2009 de către Traian Băsescu şi ceata lui improvizată. Azi avem în program fraudarea arhivei SIPA. Pentru următoarea lună, agenda e gata : ne vom tot ocupa de arhiva SIPA, cea în care a dat iama Monica Macovei, sub bagheta mereu nevăzută a lui Traian Băsescu, dar în care nu e exclus să se fi amestecat şi fel de fel de servicii. Asta de prin 2005 şi/sau 2006. Care va să zică ne afundăm în istorie cu încă vreo patru ani ! Va răspunde cineva pentru folosirea abuzivă a dosarelor din arhiva operativă SIPA ? Vor fi arestaţi Monica Macovei şi Traian Băsescu pentru că au făcut dispărută acea teribilă (pentru lumea de drept mai ales) arhivă ?
Întrebări prea grele. Nu se pot exprima decât prim-ministrul de dimineaţă, Dan Andronic, şi preşedintele de seară, Mihai Gâdea. V-aţi gândit, poate, la instituţiile care trebuie să răspundă. Care instituţii ?!

 


compania
DE LECTURA

Cuvântul lui Dumitru Constantin Dulcan la lansarea volumului Lucia Ferescu
sau Steaua dimineţii
de Petru Vintilă jr. –
5 aprilie 2017

Această carte este o adevărată enciclopedie a culturii umane, scrisă cu o înaltă luciditate intelectuală şi născută după un lung travaliu de documentare, de facere şi de informare. După cum precizează autorul, cartea este un semiroman cu personaje luate din realitatea actuală şi din cea a secolelor trecute, pe care le înfăţişează trăind concomitent atât în lumile arhaice specifice istoriei secolelor XVIII şi XIX româneşti, cât şi în cele moderne.
Acţiunea romanului se petrece pe locul numit înainte Dealul Spirii, demolat pentru a se construi actuala Casă a Poporului. L-am prins şi eu înainte în forma sa rustică şi pitorească, cu case, multe neetajate, înconjurate de grădini cu dalii, crizanteme şi trandafiri, cu o viaţă semipatriarhală între vecinii care se cunoşteau din copilărie. Ca medic, i-am tratat pe mulţi dintre cei care au fost dezrădăcinaţi din casele lor şi nu s-au mai putut împăca cu noul statut impus cu forţa.
Riguros, aproape până la obsesie, întocmai ca un cercetător de nivel academic, Petru Vintilă jr. se foloseşte de personajele sale pentru a face o lungă incursiune în istoria religiilor, a sistemelor filosofice, a tradiţiilor spirituale şi, la modul general, a întregii gândiri şi culturi umane înscrise sub semnul marilor înfăptuiri dar şi al dramelor, al nefericirii, ca şi al rarelor clipe de linişte. Cartea lui Petru Vintilă jr. este un memento mori care îndeamnă la meditaţie asupra măreţiei şi limitelor omeneşti, un adevărat fluviu balzacian de întrebări şi răspunsuri.
Cartea este în acelaşi timp un compendiu al culturii umane, văzută cu un ochi ager, meticulos şi lucid. Spre deosebire de tendinţa actuală de a trata orice subiect căutând să-i reliefeze doar umbrele – reale sau imaginare –, Petru Vintilă jr. se înscrie într-un realism pe care l-aş numi onest, corect şi responsabil.
Dincolo de istoria contradictorie a lumii, Petru Vintilă jr. ne oferă în acelaşi timp măsura talentului său prin imagini care se lipesc de retina sufletului. Iată doar două exemple : « … câteva icoane vechi, zgrăvite naiv, în tonuri pastelate le insuflau oaspeţilor osteniţi de drum un calm patriarhal şi o linişte de început de lume. » Sau : « … căldura sobelor aromea a mere și gutui păstrate pentru iarnă. » Mie îmi amintește de lectura « Cronicilor optimistului și pesimistului » ale lui G. Călinescu, în care doar câteva linii de condei te transportau instantaneu într-o lume a visării.
Rigoarea și participarea afectivă cu care descrie relicvele vechilor civilizații găsite pe meleagurile noastre (Cucuteni, Gumelnița, Hamangia – datate la 6-10 000 de ani) mie personal îmi spun foarte mult despre educația primită în familie și despre rădăcinile străbunicilor săi înfipte solid în acest sol, chiar dacă, probabil, unele semințe ar fi putut avea și alte obârșii.
Cartea se încheie într-o notă apocaliptică. Personal, vreau să cred nu în dispariția lumii, ci în sfârșitul unei mentalități, al unui mod de gândire absolut periculos. Dacă nu ne schimbăm modul de gândire, care este tributar unui realism naiv, vechi de când lumea, nu avem șanse de supraviețuire în condițiile în care este suficientă o singură apăsare pe buton pentru ca întreaga omenire să se transforme în scrum. Tocmai pentru a evita acest catastrofal final este nevoie de o nouă paradigmă, o Nouă Spiritualitate, în acord cu psihologia umană, cu biologia noastră și cu, dați-mi voie s-o spun, cu voința Universului. Universul ne vrea ființe vii prin care se experimentează pe sine, și nu tăcerea cenușii spulberată-n vânt.
Iată deci ce misiune are această carte : este o excelentă chemare la trezirea spirituală. Vă invit s-o citiţi cu răbdarea şi bucuria cu care Petru Vintilă jr. ne-a dăruit-o scriind.



O carte pe zi

Cronica lui Valentin Protopopescu la Radio România Cultural despre volumul lui Petru Vintilă jr., Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii

Uneori, aşchia nu sare departe de trunchi. Acest adagiu se confirmă 100 % în cazul lui Petru Vintilă jr., demn fiu al tatălui său, scriitorul şi plasticianul Petru Vintilă. Ca şi părintele lui, « juniorul » s-a consacrat drept un excelent grafician, pictor şi fotograf, iar acum, iată, la vârsta de 62 de ani, debutează cu roman, călcând şi în acest plan pe urmele înaintaşului. Cartea sa, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, subintitulată programatic « pseudoroman », apare la Editura Compania din Bucureşti.
Nu voi stărui asupra remarcabilei stilistici, uneori purtând patina străvechimii retorice pentru a reconfigura o atmosferă, una vai, pierdută azi, a bătrânului Bucureşti boieresc. De asemenea, nu voi sublinia agerimea şi acuitatea dialogului, detalii evidente cititorului avizat.
Acestea sunt instrumente pe care autorul nostru le stăpâneşte la perfecţie, semn că le-a exersat cu asupra de măsură decenii la rând, romanul său fiind de fapt un exerciţiu de stil şi de construcţie ce s-a consumat într-o mare unitate de timp, una care a presupus reluări şi reveniri, cizelări şi perfecţionări. Observaţia mea cronologistă este, de altfel, atestată şi de sumara bibliografie de la final, una de-a dreptul impresionantă, la rigoare doar faţa vizibilă a aisbergului, detaliu care reflectă fără doar şi poate complexanta erudiţie a scriitorului. Iar dacă voi spune că Petru Vintilă jr. este nepotul comparatistului şi mitanalistului Victor Kernbach, atunci orientarea şi miza demersului său devin încă şi mai transparente.
Deşi carte de ficţiune, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii serveşte ilustrării unei teorii cosmogonice şi civilizatorii, fără a cădea însă într-un tezism supărător, căci retorica şi vioiciunea auctorială salvează aceste rânduri de balastul unor teoretizări greoaie. Însă exact din acest motiv subtitlul de „pseudoroman” este unul integral justificat, căci istoria fabuloasă a personajului Lucia Ferescu stă ca pretext pentru ilustrarea viziunii OZN-iste dezvoltate de autor cu privire la originile şi ţelurile umanităţii. Da, despre civilizaţii extraterestre este vorba în romanul lui Petru Vintilă jr. şi despre interacţiunea istorică a acestora cu diferitele seminţii, culturi, epoci şi religii, pe care toți prezumaţii ET le-au inspirat.
Însă, atenţie, abordarea auctorială, deşi clar de tip speculativ-ipotetic, nu este una de almanah Anticipaţia, ci se bucură de greutatea intelectuală şi de substanţa unui distins comparatist şi metafizician. Pentru romancier, miza este deosebită, el face filosofie în sens ontologic, căutând o explicaţie plauzibilă pentru complexitatea derutantă a culturii şi civilizaţiei omeneşti de la începuturi şi până astăzi. Literatura de ficţiune devine, în acest context precis, doar un instrument, o cale pentru a elabora şi rafina o construcţie cosmogonico-ontologică la fel de pertinentă ca oricare alt edificiu ce explică naşterea şi evoluţia lumii pe căi cognitiv-speculative.
Aşa cum afirmă personajul central, Lucia Ferescu, « … civilizaţiile nonterestre… folosesc corpurile spirituale umane anume pregătite pentru a-şi perpetua şi perfecţiona speciile, ele fiind de multă vreme în imposibilitatea de a se reproduce pe cale naturală. Extratereştrii sunt cei care le-au indus oamenilor primitivi din preistoria noastră ideea existenţei unei lumi supranaturale, populată cu fiinţe misterioase, imateriale. Acesta este motivul pentru care religiile s-au impus ca sisteme logice. Asemănările între religii se datorează faptului că informaţiile transmise oamenilor prin revelaţie aparţin unui program unic, iar deosebirile sunt rezultatul firesc al diversităţii celor peste 70 de civilizaţii extraterestre care conlucrează la acel program. »
Nu am de unde să ştiu dacă autorul are sau nu dreptate, dar un lucru e sigur : romanul său, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, ţine de specia nobilă a thrillerului intelectual, cu nuanţe SF şi fantasy de cea mai bună calitate. În plus, pentru cititorii care iubesc Bucureştiul, aceștia au a descoperi în paginile semnate de Petru Vintilă jr. locuri, aspecte şi momente astăzi dispărute dar care au făcut cândva gloria şi farmecul unui oraş străvechi şi misterios.


Despre deschidere şi înţelepciune în politica externă

Doi înţelepţi şi cărturari români trec în aceste zile pragul vârstei de 90 de ani : istoricul Dinu C. Giurescu, la 15 februarie, şi diplomatul Mircea Maliţa, la 20 februarie. Ambii, membri ai Academiei Române, autori ai unor scrieri de referinţă “atingătoare”, cum ziceau istoricii mai vechi, la istoria modernă şi contemporană a ţării, dar şi cu deschideri de folos vital pentru viitorime. Nonagenarii de astăzi sunt prieteni de demult, cu toate că au avut căi diferite în viaţă ; cum observa, ca editor al lor, prozatoarea Adina Kenereş : “unul stătea pe creasta României, frecventa elitele conducătoare, organismele internaţionale şi o scenă globală”, iar celălalt, “ţintuit la baza muntelui, se străduia să supravieţuiască în rândurile elitei intelectuale de care tocmai se lepăda regimul în acei ani”. Dar fiecare pe frontul său de luptă, fie acesta în spatele uşilor capitonate ale cabinetelor secrete ale puterii şi pe culoarele (la propriu) politico-diplomatice sau în liniştea, aparentă sau nu, a mesei de scris ori a bibliotecilor şi arhivelor, au înţeles să-şi facă neîntrerupt misiunea faţă de ţară, chiar în împrejurări neprielnice sau ostile, până ce a venit, în sfârşit, libertatea, dar, odată cu ea, şi alte sfidări, primejdii şi perfidii.
Cu câţiva ani în urmă, la o vârstă încărcată de erudiţie şi experienţă personală fără egal, numele celor doi prestigioşi autori  s-au regăsit pe coperta unei cărţi care reconstituie, cu informaţie în mare parte inedită, dar mai ales cu învăţăminte pentru factorii de putere de la Bucureşti, o clipă astrală din istoria încă fierbinte a României. Dar câţi dintre noi au cunoştinţă de cartea “Zid de pace, turnuri de frăţie” (două versuri din Dosoftei), alcătuită de aceşti autori iluştri şi apărută în 2011 la Editura Compania ? Cartea rememorează, în esenţa ei, “etapa cea mai rodnică a diplomaţiei române post-1945” – cum o defineşte istoricul, un segment istoric caracterizat printr-un proiect şi o strategie politico-diplomatică menite să asigure, în ultimă instanţă, supravieţuirea  ca stat independent a României. Acest proiect nu se va regăsi însă niciodata ca atare, explicit şi în toată complexitatea sa, nici în arhivele, fie ele şi cele mai secrete, ale României sau ale vreunui alt stat ori serviciu de informaţii, fie el oricât de redutabil. De ce ? Pentru simplul motiv că acest proiect a fost gândit, elaborat, detaliat şi aplicat de câţiva lideri de vârf ai vremii (în primul rând Maurer, afirmă autorii cărţii), dar acest proiect de ţară a existat şi poate fi reconstituit, pentru a-l şti şi cei de azi, şi viitorimea. Este ceea ce au facut, de altfel, în cartea lor, cei doi academicieni.  “Respectând cerinţele şi limitele balanţei de forţe între Est şi Vest, diplomaţia română şi-a constituit un spaţiu de acţiune cu notabile rezultate, recunoscute de partenerii de dialog din URSS, China, Vietnam, India, din Europa de Vest, Canada şi Statele Unite ale Americii” – sintetizează istoricul.
Un trecut ce obligă a fi nu doar evaluat cu responsabilitate şi discernământ, fără bufeuri şi isterii politicianiste, ci şi folosit în buna şi vechea – totuşi – tradiţie a diplomaţiei româneşti. Complexa, cumplita, dramatica şi – încă – deconcertanta perioadă abia încheiată (la scara istoriei) dintre 1945 şi 1989, numită impropriu “perioada comunistă” sau a “regimului comunist” (care comunism, cât comunism ?), îşi asteaptă în continuare dreapta ei judecată, în toată bezna dar şi cu toate fascicolele sale de lumină, o evaluare pe cât de necruţătoare, pe atât de credincioasă adevărului (căci aşa-zisul “proces al comunismului” rămâne un simulacru penibil, cu tot girul prezidenţial obţinut).
La capătul evocării “deceniului deschiderii”, cu momentele sale dramatice (la care a participat direct pe partea politico-diplomatică), precum criza rachetelor din Cuba sau intervenţia din Cehoslovacia, diplomatul aşază o seamă de învăţăminte pentru cei ce fac şi vor face politica externă a României : convingeri ferm exprimate şi susţinute într-un dialog internaţional (din păcate) asimetric, dar evitarea tonului confruntaţional ; apărarea atributelor esenţiale ale statului ; dar şi transparenţa faţă de propriul popor atunci când se impun mari decizii de politică externă a ţării. După intrarea în NATO şi UE, apreciază diplomatul, Bucureştiul n-a mai performat corespunzător în politica externă şi “dacă lucrurile vor continua pe aceeaşi direcţie, în curând, în 10-15 ani, statul român şi societatea românească vor exista doar ca denumire, nu ca o realitate efectivă”.
O asemenea carte îşi cere reeditarea şi pentru celebrarea, şi în acest fel, a iluştrilor sărbătoriţi din acest moment, dar şi pentru că mesajul cărţii tinde să devină şi mai imperativ.

Sursa : Magna News,
19 februarie 2017


Foto atelier L. Waisman, circa 1910


BEYOND TRUMPOPHOBIA

On November 17, when the Prime Minister of Japan Abe Shinzo, will meet Donald Trump, the inevitable “normalization” of the new President will start in earnest. Trump has declared that Japan should spend more on defense to share the burden of containing China more evenly, but there will be no rude demands. At the very most, at the next summit , or the one after that Trump might suggest that a greater Japanese effort would be welcome. Because Abe has actually done much to strengthen Japan and do more for the alliance, the two leaders will find an understanding easily enough.
As for China and its maritime expansionism, Trump’s other policies matter more than his China policy in itself: he wants to disengage from Afghanistan and Iraq and to reach agreements with Putin over Syria and the Ukraine. That would release US military resources for the containment of China, providing the means for a more muscular response. Obama’s White House staff kept refusing US Pacific Command suggestions for „Freedom of Navigation” patrols in the hope that verbal persuasion would do it –National Security Advisor Susan Rice was quoted as saying that China was “shapeable” a.k.a malleable, as it were a very small country with not much of a history. Trump is unlikely to share such illusions, and he would not stop US Pacific Command from doing its job of keeping the sea lanes open.
If Trump’s Russia policy is successful, it will reduce tensions, and the need to reinforce the forces of the NATO alliance. But subject to that, Trump has said many times that he will press for more fairness in burden-sharing by NATO’s richest members. Some in Europe have already said that any such attempt by Trump would instead prompt the establishment of Europe’s own united armed forces, finally overcoming objections from all side. That would indeed be a curious response, because it would mean spending very much more than Trump would ask for. The more likely outcome is that Trump will get his increases.
No distinctive Europe policy is likely to come from Trump. His vocal support for Brexit clearly showed his Euro-skepticism. Like an increasing number of Europeans he must view the European Union as a failed experiment, and the Euro monetary system as destructive of economic growth. On the other hand no American president can say much on the subject once he is in office, and he can do even less. Yet even a silent Trump will encourage Euro-skeptic politicians everywhere,  perhaps tipping the balance in some countries.

continuare »


Fragment din volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor, de Aurel I. Rogojan

Capitolul
Sus cortina, domnilor « … escu » !
Foştii preşedinţi ai României, discipoli şi mentori ai poliţiei politice

Peste epoca lui Traian Băsescu – de cinci ori ministru, de două ori primar general al Capitalei, de două ori preşedinte al României şi tot de atâtea ori suspendat – nu a căzut cortina. Şi asta pentru că, vreme de patru decenii, personajul – cu o irepresibilă apetenţă pentru expunere media­tică – a jucat numai cu cortina lăsată. Ceea ce este, în măsuri diferite, vala­bil şi pentru predecesorii săi, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu. Acum însă, pentru a înţelege unde ne-au dus şi ce perspective au deschis cei trei « … escu » postdecembrişti ţării şi oamenilor ei, trebuie ridicată cortina ca să poată pătrunde lumina.

Traian Băsescu – un dosar ordinar sau extraordinar ?

Despre Traian Băsescu se poate spune că este creaţia cea mai toxică ima­ginată de un sistem de poliţie secretă care a mai impus în prim-planul vieţii politice şi nu numai o galerie de « exemplare de succes » dintr-o inepui­zabilă « rezervă de cadre în conservare ». În cazul lui Traian Băsescu, toate încercările de a demonstra colaborarea cu Securitatea au eşuat, acesta alegându-se cu un pomelnic de adeverinţe şi sentinţe care au îngropat şi mai adânc adevărul. Cauza ? Aşa a fost construită legea, parcă anume pentru a-i exonera pe marii discipoli ai vechii şi mentori ai noii poliţii politice.
Interesul pentru Traian Băsescu şi colaborarea sa cu structuri ale Securităţii a cunoscut mai multe planuri, în funcţie de etapele activităţii sale. Dosarele sale « de Securitate » – căci sunt mai multe – formal nu ar trebui să existe. Faptul că punctul de pornire al investigaţiilor jurnalistice l-a constituit o evidenţă a membrilor de partid pentru care primul se­cretar al Comitetului judeţean Constanţa al PCR a dat aprobările prevăzute de o hotărâre specială a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, în ve­derea sprijinirii organelor de Securitate, închide teoretic probabilitatea existenţei sau a găsirii dosarului de colaborator/informator/ rezident. [Notă : Hotărârea Comitetului Executiv al CC al PCR cu privire la întărirea controlului de partid asupra activităţii organelor de Securitate şi Miliţie nr. 119 din 16.03.1968, modificată de hotărârile din  februarie 1971 şi 30 ianuarie 1979. Hotărârea din 30 ianurie 1979, paragraful 15, prevedea : « Pentru a sprijini munca organelor de securitate şi de miliţie, prim secretarii comitetelor judeţene, municipale şi orăşeneşti de partid vor stabili, la cererea verbală a şefilor acestor organe, în situaţii deosebite şi când nu sunt alte posibilităţi, membrii de partid care să furnizeze nemijlocit date cu privire la activitatea unor elemente suspecte, să ajute în calitate de rezidenţi şi de gazde ale caselor de întâlniri. Membrilor de partid care primesc asemenea sarcini nu li se vor întocmi dosare, ei vor sprijini activitatea organelor de securitate şi de miliţie numai în perioada absolut necesară pentru finalizarea acţiunii respective. Organele de securitate şi de miliţie nu vor ţine evidenţa membrilor de partid care au primit sarcina de a sprijini munca informativă. Evidenţa nominală a membrilor de partid respectivi va fi ţinută numai de către primul secretar care a dat aprobarea. Membrii de partid care primesc sarcina de a ajuta organele de securitate şi de miliţie vor trebui să considere îndeplinirea acesteia ca o îndatorire de partid şi să dovedească conştiinciozitate şi simţ de răspundere, având obligaţia de a păstra cea mai strictă conspirativitate asupra acţiunilor la care participă şi a metodelor folosite de organele de securitate şi de miliţie. »]
Din facsimilele reproduse rezultă că Traian Băsescu a fost cola­borator al Serviciului 1 din UM 02150 Mangalia în perioada 9.11.1973-27.09.1976. Indicativul UM 02150 Mangalia era atribuit Serviciului Direc­ţiei a IV-a Contrainformaţii Militare din Securitatea Statului care realiza asigurarea contrainformativă (siguranţă militară şi contraspionaj) pentru Marina Militară. Colaborarea cu contrainformaţiile militare a acoperit perioa­da studiilor în cadrul Institutului de Marină. Etapa următoare a colaborării a început – conform Registrului de evidenţă a membrilor de par­tid pentru care primul secretar al Comitetului judeţean Constanţa a aprobat să sprijine organele de Securitate – la data de 9 septembrie 1978, când Traian Băsescu era încadrat ca ofiţer II la Întreprinderea de Exploatare a Flotei Maritime.
Apariţia unor capete de dovezi ale colaborării lui Traian Băsescu cu Securitatea, furnizate de Direcţia Generală de Informaţii a Apărării în vara anului 2004, premergător campaniei prezidenţiale, a fost calificată de către cel vizat ca fiind « un document contrafăcut de serviciile secrete pentru şantajarea mea » (Naţional, nr. 2 335, joi 30 septembrie 2004). Ziarul Cotidianul, nr. 233 (4007), vineri 1 octombrie 2004, titrează însă : « Un material strict secret ce sugerează o colaborare dintre Traian Băsescu şi Direcţia de Contrainformaţii Militare s-a scurs în presă ».
La unison, « intelectualii lui Băsescu » – Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu, membri ai Colegiului Consiliului Naţio­nal pentru Studierea Arhivelor Securităţii – au afirmat că documentul pus la dispoziţie de DGIA este « o surpriză şi o încălcare a legii » (Horia-Roman Patapievici). La rândul său, Mircea Dinescu a spus : « Documen­tul MApN a fost scos peste noapte pentru a fi folosit de actuala putere împotriva lui Traian Băsescu. […] aceste dosare devin instrumente şi arme cu care actuala putere poate şantaja sau distruge anumite persoane. » Majoritatea membrilor CNSAS au reacţionat la faptul că MApN, respectiv DGIA, a trimis Judecătoriei Sectorului 2 un document clasificat în care s-a precizat că Traian Băsescu a fost colaborator al contrainformaţiilor militare. Mircea Dinescu, Andrei Pleşu şi Horia-Roman Patapievici s-ar fi declarat stupefiaţi şi au sancţionat răspunsul DGIA în termeni precum « nişte jigodii », « este inadmisibil », « este o dezinformare neruşinată » (Ziua, vineri 1 octombrie 2004, nr. 3 134).
« Este inadmisibil acest tip de răspuns », a mai comentat Andrei Pleşu, menţionând că deţinătorul de arhivă a infirmat, la o dată anterioa­ră, o eventuală colaborare a lui Traian Băsescu cu Securitatea. Prof. univ. dr. Corneliu Turianu, vicepreşedinte al Partidului Democrat, a ţinut să sublinieze : « […] Ministerul Apărării Naţionale nu avea voie să dea nici un fel de informaţii instanţei în acest caz. Singura instituţie abilitată în acest sens era Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Cu atât mai grav este că acest act, care a fost trimis de MApN în instanţă, lipsea din dosarul de la CNSAS. Aceasta înseamnă că ministerul are dosare secrete, pe care nu le pune la dispoziţia CNSAS, invocând Legea Siguranţei Naţionale, lege care funcţionează şi în cazul procesului dintre Traian Băsescu şi Mugur Ciuvică » (« Juriştii condamnă MapN », în Ziua, nr. 3 134, vineri 1 octombrie 2004). Încercarea purtătorului de cu­vânt al Acţiunii Populare, Mugur Ciuvică, de a dovedi colaborarea lui Traian Băsescu cu Securitatea s-a finalizat cu o condamnare civilă a acestuia la plata de despăgubiri pentru daune morale în valoare de 50 000 de lei (13 600 de euro). Acest final era previzibil, deoarece Mugur Ciuvică nu s-a rezumat strict la ceea ce atestau informaţiile şi documentele ce le deţinea, respectiv o indubitabilă şi îndelungată relaţie de colaborare, ci a trecut la un atac la persoană, cu acuze foarte grave, pe care nu le-a putut susţine. Astfel, într-o conferinţă de presă din 15 februarie 2004, Mugur Ciuvică, în calitate de purtător de cuvânt al Acţiunii Populare şi candidat al acestei formaţiuni la funcţia de primar al Capitalei, a opinat că Traian Băsescu a fost « un informator ordinar, unul ce îşi turna colegii la Secu­ritate, primind pentru aceasta o sumă de bani, dar şi sprijinul pentru a promova profesional » şi că « informaţiile unor turnători ca Traian Băsescu, ajunse pe mâna Securităţii, au distrus vieţi, cariere şi au trimis oameni în puşcăriile comuniste ».[Notă : România liberă (RL online), 9 februarie 2013, « Ciuvică, bun de plată după ce a pierdut şi la CEDO procesul „Băsescu securist“ ».]
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că « termenii folo­siţi de Mugur Ciuvică nu erau indispensabili pentru comunicarea mesajului său, termenii relevând intenţia reclamantului Mugur Ciuvică de a-l ofensa pe Traian Băsescu, adversarul său politic ». [Notă : Vezi nota de mai sus.]
Mai mult, Mugur Ciu­vică nu a putut face proba verităţii judecăţilor sale de valoare şi a impu­tă­rilor factuale privindu-l pe Traian Băsescu. Mugur Ciuvică a deţinut indicii temeinice privind relaţiile lui Traian Băsescu cu Securitatea, dar şi-a decredibilizat dovezile prin aplicarea subiectivă de etichete. Astfel, Mugur Ciuvică a indicat instanţei dovezi despre : existenţa şi traseul dosa­rului personal privind colaborarea din perioada 1977-1979, altul decât dosarul de colaborator din anii 1973-1976 ; existenţa unui proces-verbal de distrugere a dosarului personal ; existenţa a două dosare de urmărire informativă – (DUI), « Cârma », referitor la eşuarea navei Dacia, şi (DUI) privind eşuarea petrolierului Independenţa. [Notă : Documentul DGIA nr. DGZ-S/92 din 18 iulie 2004.]

continuare »


Comentarii pe marginea volumului
Factorul intern de Aurel I. Rogojan

Chestiunea moldovenească, presantă şi îngrijorătoare

Moscova s-a dezis fără prea multe explicaţii de delirul căpeteniei secesioniste tiraspolene care ameninţa cu “alichirea” Transnistriei la Rusia. Era de aşteptat, căci liderul de la Kremlin nu prea obişnuieşte să facă gesturi aventuriste şi fără miză mare, ci îşi stabileşte riguros acţiunile, etapele, rigorile prin proiecte de perspectivă. Oricum, “cică nişte cronicari” de la Bucureşti, care au făcut zarvă mare în public că ne vom învecina prin graniţă pe Nistru cu Rusia, au tăcut mâlc când cu precizarea de la Moscova. În groapa politică de pe Dâmboviţa, varul se stinge repede. Câteva zile de bolboroseală şi istericale, după care se trece la altele, dar în urmă rămâne încă o grămadă de tencuială răsuflată bună doar să încurce lumea. S-au dat de ceasul morţii Ioneştii, Popeştii şi Popa Prichicii de pe la televiziuni şi felurite instituţii specializate, inclusiv trei foşti consilieri prezidenţiali convocaţi de urgenţă să ne lămurească, încurcaţi, ceea ce nici ei nu prea ştiau : de ce a spus ce a spus ambasadorul american de la Chişinău, apoi ce ne facem cu o Rusie cu harta pân’ la Nistru, de parcă nu s-ar şti că pentru un tango sau o întregire/anexare/alipire etc. trebuie doi. Or, Moscova nu zisese încă nimic, iar apoi a zis ce-a zis. Mult-vorbitorii de pe la tv-uri par a şti mai bine situaţia internă din Groenlanda sau Islanda decât ce e peste Prut, peste Nistru. Iar bufeurile isteroide ale tălmăcitorilor politici de la Bucureşti, mereu mai mulţi şi mai grupaţi în institute, centre de studii, asociaţii, fundaţii, doctorate şi masterate, dau senzaţia că trudesc mai degrabă să înceţoşeze şi să deformeze realitatea decât să o desluşească. Voce aparte în această cacofonie civică este generalul (r) de servicii secrete Aurel I. Rogojan, care, dacă te iei după sumarul volumului, pare că nu s-ar prea ocupa de situaţia din R. Moldova în recenta sa carte Factorul intern. Dar din lectura cărţii a ieşit un fel de decalog util pentru a înţelege ce se întamplă peste Prut. Drept care :

1. Pentru Rusia lui Putin, “joaca s-a sfârşit”, cum chiar el a spus-o. “Rusia pare a se comporta ca un stat cu capacitate şi intenţii de a aduce corecţii seismului prin care a trecut începând cu 1991. (…) Rusia se arată preocupată de extinderea spaţiului de siguranţă de la graniţele sale, iar consecinţa este o frontieră militarizată extinsă înspre Vest, ceea ce pentru România înseamnă un potenţial de agresiune explicit manifest.”
2. După ce că nu are politici (sau are unele falimentare) pentru Estul Europei, Occidentul mai e şi divizat, a fost multă vreme nepăsător (SUA) ori e tot mai defetist (UE). Creşte sentimentul că “în Estul Europei ordinea euroatlantică ar bate în retragere” şi doar de câtva timp Washingtonul, prin NATO, “a decis oprirea reculului prin desfăşurarea de forţe militare de avertizare a Rusiei”.
3. La est de Prut, “populaţiile au fost instrumentalizate de forţe politice care au speriat cetăţenii fie cu spectrul fascismului românesc, fie cu ameninţarea unei intervenţii militare ruseşti, astfel că a început un proces de destrămare teritorială”.
4. La Chişinău, “devalizatorii unei bănci au mai destabilizat o dată ceea ce nu a fost nici un moment stabil ori serios în R. Moldova, permanent expusă loialităţii divizate a mercenarilor politici”.
5. “Perpetua basculă politică a oportuniştilor de la Chişinău între Moscova şi Washington, via Bruxelles, stă la originea instabilităţii şi derivei geopolitice a celui de-al doilea stat românesc.”
6. “Chestiunea moldovenească, în contextul evenimentelor din Ucraina, devine din zi în zi mai presantă şi tot mai îngrijorătoare pentru integritatea frontierelor României.”
7. “Într-un astfel de moment hotărâtor, România, din cauza propriilor vulnerabilităţi politice interne, se manifestă indecis, fără a avea un concept solid al interesului naţional, susţinut de o diplomaţie inteligentă şi activă, cu ţinte strategice de securitate corect identificate.”
8. “În toţi aceşti ani, la Bucureşti nu au existat semne că potenţialul conflictual major din Est ar fi luat în serios, iar priorităţile politicii externe şi de securitate în relaţiile cu vecinii au rămas să fie identificate după consumarea evenimentelor viitoare.”
9. SUA, UE şi NATO “au exclus România din toate formatele dezbaterilor, negocierilor şi deciziilor care priveau românitatea din arealul ex-sovietic”.
10. “Neştiuta disponibilitate a Kremlinului şi a Washingtonului de a purta negocieri secrete. Diplomaţia secretă a Moscovei este activă atât la Washington, cât şi în cancelariile vest-europene.”

Din aceste “informaţii analitice”, cum aflăm că le spun specialiştii în materie, prinde contururi un tablou deloc liniştitor.

Text preluat de pe site-ul curentul.ro, 11 septembrie 2016


The Panama Papers

În numărul din august 2016 al lui Times Literary Supplement, Edward N. Luttwak a publicat o recenzie substanţială, cuprinzând şi propria sa analiză a fenomenului, la volumul The Panama Papers. Breaking the story of how the rich and powerful hide their money, publicat recent de Bastian Obermayer şi Frederik Obermaier la Oneworld. O puteţi citi şi aici :

Artful dodgers
How money is kept in offshore accounts
by unscrupulous tax evaders and avoiders

The Panama Papers opens with an engaging first-person account by Bastian Obermayer, a well-known investigative journalist for the Süddeutsche Zeitung, of how the whole story started: an unsolicited email from a John Doe offering “data”. As soon as Obermayer accepted the twin conditions of total anonymity and encrypted communications, he received “a big bunch of documents”.
These mostly concerned the alleged smuggling of $65 million out of Argentina on behalf of its President, Fernández de Cristina Kirchner – hardly startling news if true, given the country and the person but the documents also included what really mattered: full corporate information on the 123 name-plate-only (“shell”) companies that were used to zig-zag the money surreptitiously around the world, all of them formed by a Panamanian law firm called Mossack Fonseca.
If anyone tried to work back from company number 123 to the original money-sending company by way of the 122 companies in between, a lifetime of investigations might not do it, especially because those 122 companies could be registered anywhere in the world, not restricted to the places where the Mossack Fonseca had and still have offices, to wit: Anguilla, the Bahamas, Belize, the British Virgin Islands, Costa Rica, Cyprus, Hong Kong, Malta, the Netherlands, Panama, Samoa, the Seychelles, the United Kingdom and two US states: Nevada and Wyoming. Those companies, moreover, could be legally incorporated yet have no identifiable owners at all, because their equity might all be vested in nameless “bearer” shares. Not even the ultra-formidable billionaire Paul Singer, who had bought up heavily discounted Argentine debt, had refused “haircut” payouts and was employing lawyers and investigators everywhere to track down anything of value that he could impound (he did succeed with an Argentine naval vessel), could do anything about the $65 million sitting tantalizingly close to him in Nevada – but now all the data was revealed (too late for Singer because Argentina’s new President, Mauricio Macri, also a Mossack Fonseca client as it happens, had already decided to settle and pay him off, along with all the other hold-out claimants).

continuare »


Despre Bucureştiul în locuinţe şi locuitori

Despre istoria recentă, fără propagandă şi fără patimă

„Oh! lucrurile cum vorbesc” – exclama, într-un rondel, Alexandru Macedonski. Dar nu numai lucrurile, ci şi pietrele, zidurile, casele şi străzile, ba chiar şi ruinele. Iar poveştile lor le ştiu cel mai bine specialiştii. Geograful şi profesionistul în administraţie publică Bogdan Suditu, cu studii şi specializări în Bucureşti şi în Franţa, recompune şi narează o fascinanată istorie a principalei “locuiri” – cum frumos spun arheologii şi istoricii – a românilor, în cartea “Bucureştiul în locuinţe şi locuitori de la începuturi până mai ieri (1459-1989)”. Dar ce poate fi atât de fascinant la locuinţe şi locuitori (mai potrivit ar fi, poate, locatari) ? Multe, dacă ştii ce şi cum să comunici şi să lămureşti.
Să luăm, bunăoară, doar vremurile mai aproape de noi, istoria fierbinte din timpul regimului comunist “de până mai ieri”, vorba titlului (chiar dacă astfel nedreptăţim alte vârste, mai vechi, ale aşezării, nu mai puţin pasionante şi la fel de magistral tratate în carte). Autorul scrie această istorie întemeindu-se pe acte şi documente, de la “spaţiul locativ”, dar şi pe amintiri ale trăitorilor de atunci, proprietari (mai ales foşti), chiriaşi, edili, simpli contribuabili. Aflăm ce n-am ştiut sau doar am aproximat despre marile mişcări care au antrenat şi “lumea caselor”, ca parte a marilor răscoliri din societatea românească de după 1944, 1947 etc. – rechiziţionarea, confiscarea şi naţionalizarea caselor, alungarea proprietarilor, samavolnicia şi umilinţele îndurate de “burghezo-moşierimea” alungată din propria casă care nu era făcută neapărat din “exploatarea omului de către om”, noii rezidenţi aduşi în capitală de industrializare şi alţi fericiţi beneficiari de “buletin de Bucureşti” (visul suprem al atâtora), instalarea impusă a noilor “chiriaşi”- grangurii sau slugile noului regim, mutarea din loc în loc, în sus şi în jos, a oamenilor partidului, în funcţie de locul mereu mişcător şi nesigur al respectivilor în ierarhia politică a zilei.
În 1948, Gheorghiu-Dej a decis să-i mute pe cei mai mari din zona Caşin în Herăstrău, iar vârfurile lor în Bd. Aviatorilor. Familia Ceauşescu (ceva mai jos ca rang) a stat mai întâi la un fel de “comun”, cu alte câteva “tovarăşe”, prin Cotroceni, pe dr. Lister, apoi în Primăverii, pe str. Herăstrău, iar după 1963 a dat ordin să i se facă altă casă, pe Primăverii 50. Pentru amatorii de detalii cotidiene din viaţa nomenclaturii comuniste, cartea este, de altfel, bogată în anecdotică – unde au stat “cu casa” mahării vremii, mereu vânturaţi de colo-colo (pandant parcă la rotaţia cadrelor).
Strada, cartierul sau zona în care stăteai, vila în care te “repartizase” partidul, numărul de metri pătraţi sau de camera, veranda şi grădina, erau atribute obligatorii ale rangului şi panaş al prestigiului, aşa cum pentru urmaşii lor în arivism şi parvenitism contemporani ai noştri, doctoratele şi masteratele, titlurile de cărţi sau onorifice, gradele militare sau universitare ţin, la fel de penibil, loc de argumente ale valorii. Într-o a doua fază a “comunismului” (între ghilimele, pentru că, e de repetat, comunism real n-a existat vreodată), dominantele au fost noile blocuri, tragedia – şi uneori crima – demolărilor, sistematizarea urbană, “rurbanizarea” împrejurimilor metropolei şi încă multe altele, şi bune, şi rele.
Această secţiune a cărţii, scriere a unui singur om, nu a vreunei comisii prezidenţiale sau institut cu lume multă şi bine plătită, ar putea figura drept cel mai temeinic şi mai convingător capitol din ceea ce ar fi trebuit/ar trebui să fie adevărata istorie a “comunismului” în România, una mai necruţătoare şi mai dreaptă, dar prin nimic propagandistică, în comparaţie cu pletora de maculatură produsă, adesea cu gir prezidenţial şi pe banii noştri, de măsluitorii din cea mai nouă generaţie de istorici ai neadevărului.
Iar dacă această carte se constituie în model, în exemplu, despre cum trebuie scrisă istoria noastră abia încheiată, Editura Compania, care a publicat-o, îşi confirmă iarăşi o pronunţată vocaţie enciclopedică, inexistentă sau prea puţin vizibilă la aşezăminte similare fie ele bugetare sau masiv pompate cu bani din ţară sau de-afară. Din producţia Editurii Compania se ridică parcă, treptat, contururile unui arhipelag care s-ar putea asemui la un moment dat cu Enciclopedia canonică a lui Dimitrie Gusti din 1938-1943, corpusul volumelor editate aici ar putea deveni pandantul românesc al Enciclopediei Britanice.

Text preluat de pe siteul curentul.ro