OPINII IN
compania lui ...

luni 18 Iun 2018

Poate fi acad. Ioan-Aurel Pop
viitorul preşedinte al României ?

Petru Romoşan

România a pierdut în ultimii ani câţiva dintre puţinii ei istorici majori. Mai întâi l-am pierdut pe Florin Constantiniu, considerat de confraţi cel mai pur, cel mai dotat talent moral şi ştiinţific al generaţiei sale. Foarte recent i-am pierdut, unul după altul, la scurt timp, aşa cum se şi născuseră, pe Dinu C. Giurescu şi pe Mircea Maliţa. Cei doi chiar au semnat împreună o splendidă carte de istorie despre anii ’60 (Zid de pace, turnuri de frăţie. Deceniul deschiderii :1962-1972). Ce se ştie mai puţin e că Mircea Maliţa, din înaltele sale funcţiuni administrative şi politice, l-a protejat constant pe Dinu C. Giurescu, fiul istoricului Constantin C. Giurescu şi nepotul istoricului C. Giurescu. Mai înainte îl pierdusem pe scriitorul Mihai Pelin, devenit la maturitate un important istoric militar, atent deopotrivă la amarnica soartă a artiştilor români (Deceniul prăbuşirilor 1940-1950), şi un luptător fără egal pentru cauza românească şi adevărul arhivelor nemistificat. Să nu-l uităm în această cernită enumerare nici pe importantul istoric ieşean Gheorghe Buzatu.
Marii seniori ai disciplinei dispar unul după altul şi, în locul lor, ocupă scena publică aşa-zişi cercetători mici şi veninoşi, care-şi trag seva otrăvită aproape exclusiv din documentele toxice lăsate de fosta Securitate instituţiei rău compromise CNSAS. CNSAS are de mulţi ani un vădit conţinut antiromânesc, pro-globalist, filo-maghiar, internaţionalist amintind de Comintern, şi e servit de propagandişti amatori, care se intitulează adesea insolent „istorici”. CNSAS pare azi o unitate de Securitate acoperită, care caută frenetic luminile rampei, finanţată din bani româneşti, şi care, în numele unei pretinse cercetări a trecutului recent, se ocupă aproape exclusiv de denigrare, înjosire, discreditare a multor decenii de istorie naţională. Aruncă odată cu apa murdară din covată şi copilul, adică România. Cei care gravitează în jurul sinistrei instituţii contemporane sunt doar agitatori ai diverselor oficine străine, pe cât de violenţi, pe atât de diletanţi. Mădălin Hodor şi Gabriel Andreescu, două astfel de triste figuri, foarte probabil inventate iresponsabil de aceeaşi Securitate şi înşurubate bine în câmpul inamicilor noştri tradiţionali, şi-au găsit recent un nou cal de bătaie. Este vorba de academicianul clujean Ioan-Aurel Pop, noul preşedinte al Academiei Române, Academie care e ea însăşi o ţintă constantă a propagandei interne antiromâneşti. Propagandă finanţată – reamintim, insistăm – din banii ţării, şi care a fost inventată de serviciile româneşti, dar care, aparent, au scăpat-o din mână.
Totuşi, atacurile repetate, susţinute la acad. Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, membru titular din 2010 şi preşedinte din 2018 al Academiei Române, au un efect paradoxal. Îl profilează pe acesta ca pe un posibil, foarte credibil candidat la preşedinţia României. Cu şanse reale. Să lucreze Mădălin Hodor, Gabriel Andreescu şi alţii, deplin conspiraţi, adică fără s-o ştie nici ei, tot pentru Securitate, cea veche şi cea nouă, aceeaşi, care ar vrea să aducă la Cotroceni, după sasul Klaus Iohannis, un român din Ardeal ? Ioan-Aurel Pop este născut la 1 ianuarie 1955, la Sântioana de Cluj, în Transilvania. Alte voci insidioase sugerează că şi Ioan-Aurel Pop ar fi susţinut, ca şi Klaus Iohannis, Emil Boc, Ioan Rus, Ilie Sârbu, Vasile Dâncu, George Cristian Maior etc., tot de faimosul şi enigmaticul Grup de la Cluj.
În orice caz, istoricul Ioan-Aurel Pop este – după dispariţia marilor noştri istorici, care au reuşit, atât cât s-a putut, să-şi facă meseria de patrioţi români şi în comunism, şi în infecta tranziţie – unul dintre rarii reprezentanţi mai tineri ai respectabilei discipline care s-a putut afirma. A devenit chiar preşedintele Academiei, dându-i acesteia un chip mai proaspăt şi mai ofensiv. În biografia sa oficială de pe Wikipedia, Ioan-Aurel Pop apare ca important cercetător al „istoriei medievale a românilor şi a Europei Centrale şi de Sud-Est (instituţiile medievale româneşti, formaţiuni politice româno-slave din Transilvania, raporturile românilor din Transilvania cu spaţiul românesc extracarpatic, influenţa bizantină asupra românilor, raporturile Transilvaniei cu Europa Centrală şi Occidentală, structura etnică şi confesională a Transilvaniei. Este adept al curentului naţionalist)”. Este autor a zeci de volume şi sute de articole şi studii. Este şi autorul unei cărţi-replică la o carte a lui Lucian Boia, campion al „deconstrucţiei” istoriei românilor.
Poate fi deci acad. Ioan-Aurel Pop, actualul preşedinte al Academiei Române, un preşedinte al României mai bun decât modestul profesor de fizică Klaus Iohannis şi decât vaporeanul Traian Băsescu ?

 


luni 11 Iun 2018

Partid contra Securitate (sekurici globalişti contra băştinaşi tribali)

Petru Romoşan       

Sâmbătă 9 iunie 2018, după consacrarea, în sfârşit, a Simonei Halep la Paris, la Roland Garros, am avut spre seară marele spectacol tragicomic oferit de Partid (PSD+ALDE) contra Securităţii „monstruoase” (Klaus Iohannis, Binomul SRI-DNA, Traian Băsescu, Laura Codruţa Kövesi, Florian Coldea, protocoalele SRI-Parchete, SRI-Curţi de justiţie etc.). Urmaşii direcţi ai PCR şi autointitulaţii discutabili urmaşi ai dinastiei Brătienilor au ţinut discursuri de tip Europa liberă de dinainte de 1989 împotriva Securităţii criminale într-o regie care părea asigurată în întregime de Antena 3, de Mircea Badea, Mihai Gâdea şi producătorii lor. Peste 100 000 de activişti veniţi din toată ţara cu triburile lor au ocupat Piaţa Victoriei, dându-ne impresia că nimic nu s-a schimbat după 1989 şi că Partidul Comunist e veşnic. După ani de spaimă provocată de DNA, de Laura Codruţa Kövesi, de SRI-Maior-Coldea, pesediştii s-au răcorit pentru o seară.
În martie 1953, Lavrenti Beria, şeful NKVD, l-ar fi asasinat cu perna pe dictatorul I.V. Stalin şi Securitatea sovietică a preluat temporar controlul asupra Partidului şi statului sovietic. (Lavrenti Beria însuşi a murit violent în luna decembrie a aceluiaşi an.) Lucrurile s-au repetat cu venirea la putere a lui Iuri Andropov, Mihail Gorbaciov şi Vladimir Putin însuşi. În România, după fuga în SUA a securistului sovietic acoperit Ion Mihai Pacepa, Nicolae Ceauşescu, care era deopotrivă şeful Partidului şi al Securităţii, a trecut Securitatea (prea infestată de sovietici) pe planul doi şi a dat mai multă putere PCR-ului. Ceea ce i-a cauzat. În 1989, Securitatea (prin agenţii sovietici) l-a asasinat de Crăciun. Pe el şi pe infernala sa Elenă. Şi i-a făcut ulterior praf familia. Aşa merg lucrurile din noaptea timpurilor. Şi nu numai în regimurile comuniste, ci în toate dictaturile şi imperiile.
Bătălia dintre Partid şi Securitate se poartă azi cam peste tot. Inclusiv în America, unde preşedintele ales Donald Trump, susţinut de militari, a pornit un război fără precedent cu statul subteran globalist. În Europa de Est, tot Polonia şi Ungaria, ţările care au condus lupta împotriva comunismului, sunt şi azi în avangardă pentru recâştigarea suveranităţii, independenţei, demnităţii, drepturilor şi libertăţilor propriilor cetăţeni.
PSD şi ALDE pretind azi cu un imens tupeu că ei sunt Democraţia, Constituţia, Libertatea şi Prosperitatea. Iar inamicii lor de moarte sunt Klaus Iohannis, Laura Codruţa Kövesi, SRI şi DNA, securişti, procurori şi judecători acoperiţi sau aserviţi. Cum România de azi, ca şi România de ieri, este o ţară specializată în formele fără fond (onoare lui Titu Maiorescu !), la fel şi votul acordat lui Liviu Dragnea şi Călin Popescu Tăriceanu a fost deturnat de a doua zi după ce alegătorul a aplicat ştampila. Doar gargara, pretenţiile goale, jongleriile propagandistice cu cifre, minciunile cele mai sfruntate sunt practicate „cu sufletul curat”, nonşalant. Călin Popescu Tăriceanu şi Liviu Dragnea au ţinut discursuri de preşedinte şi, respectiv, de prim-ministru, ca şi cum s-ar fi născut politic ieri în Piaţa Victoriei şi nu ar avea în spate 20-30 de ani de activitate politică foarte contestabilă. Împreună cu aceeaşi Securitate pe care ieri o blamau atât de violent. Nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase. A uitat cineva colaborarea lor cu Traian Băsescu şi cu Sistemul ? Au contestat ei victoria dubioasă a lui Klaus Iohannis în alegeri ? Au fost cumva absenţi din comedia „democratică” a ultimelor trei decenii ?
Cu cine să mergi, pe cine să crezi ? Pe Tudorel Toader, un profesor de drept remarcabil dar cu un profil dintr-un timp comunist revolut, sau GDS-ul şi revista 22, înfiinţate în 1990 de Silviu Brucan, cu oameni înregimentaţi globalist, antinaţionali feroce, fără să cunoască o limbă străină ca lumea, doar o modestă limbă română ? Ce probe de competenţă şi performanţă au oferit până acum aceşti obraznici „analişti” de gazetă ? Pe cine să alegi între Viorica Dăncilă, nevotată de poporul atât de des invocat, şi Laura Codruţa Kövesi, care pare să servească, aşa se spune, cu convingere, interese străine ? Şi-a depăşit până acum vreodată Ludovic Orban (PNL) mărunta-i mediocritate ? Ce garanţii mai poate oferi o viitoare preşedinţie Iohannis, Tăriceanu, Dragnea sau Cioloş ?
În vreme ce noi ne continuăm războiul româno-român, în lumea foarte mare se întâmplă lucruri cu adevărat importante. În Canada a avut loc un G7 (SUA, Franţa, Marea Britanie, Germania, Italia, Japonia, Canada), încheiat cu un eşec grav. În China, Organizaţia de la Shanghai (China, Rusia, India, Pakistan, Kazahstan şi alte câteva ţări din fosta URSS) a pus în discuţie integrarea Iranului în sânul său. Cele două fronturi economice, politice şi militare ale viitorului se precizează ameninţător. România nu e decât un membru marginal al unei Europe din ce în ce mai dezbinate, în pragul unor schimbări foarte periculoase. Evoluţiile politice din Italia şi Spania anunţă un posibil fiasco al monedei euro. Lupta dintre Partid şi Securitate e singurul răspuns pe care-l pot da politicienii şi securiştii noştri la marile provocări de azi ?

 


marți 29 Mai 2018

Preţul chinezesc

Petru Romoşan       

Chinezii sunt peste tot. Şi vor fi din ce în ce mai mulţi. Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea se spunea că lumea albă, Europa, e expusă pericolului galben. În fapt, sugestia venea de la o interpretare tardivă a unui catren al lui Nostradamus, care şi-a scris centuriile pe la jumătatea secolului al XVI-lea. Însuşi împăratul german Wilhelm al II-lea folosea în 1895 sintagma „pericol galben” pentru a desemna Extremul Orient, care i se părea că ar ameninţa civilizaţia occidentală. În secolul XX, mai toate marile oraşe din Vestul Europei şi din America de Nord aveau deja în compoziţia lor un cartier chinezesc, un Chinatown. Bucătăria chinezească, diversă, rafinată, completă, e singura care concurează cu succes peste tot în lume gastronomia franceză. De vreo 10-15 ani însă, expansiunea chineză a luat proporţii. Pe marele aeroport parizian „Charles de Gaulle”, difuzoarele nu mai „vorbesc” de ceva vreme numai în franceză şi engleză, ci zborurile către şi din nordul şi sudul Chinei sunt anunţate şi în chineză.
Dar cel mai interesant fenomen chinez e cel de pe piaţa de artă. Artiştii chinezi, mai ales pictorii din ultimii 50 de ani, se vând la foarte multe milioane de dolari sau euro. Cifra de afaceri a pieţei de artă din China şi Hong Kong depăşeşte deja cifra pieţei americane. În 2017, spune site-ul Artprice.com, s-au vândut în China 89 400 de loturi pentru suma totală de 5,1 miliarde de dolari. În acelaşi an, în SUA, au fost vândute 82 000 de loturi pentru 5 miliarde de dolari, dar cifra americană e umflată de vânzarea unui singur tablou, o pictură a lui Leonardo da Vinci, Salvator Mundi, la 450 de milioane de dolari (9 % din cifra totală a pieţei din SUA). Chinezii îşi repatriază masiv de câţiva ani buni patrimoniul ajuns în ultimii 200 de ani în posesia marilor puteri coloniale din Europa, mai ales în Franţa. La Drouot, complexul caselor de licitaţii din Paris, un fel de Bursă cotidiană a artei, la orice licitaţie în care apar obiecte chinezeşti – ceramică, diverse arte decorative, sculptură, grafică, pictură – vezi în sală instalaţi cel puţin 40-50 de chinezi care cumpără tot la preţuri adesea neverosimile, stupefiante. Casele de licitaţie franceze îşi îngraşă semnificativ cifra de afaceri mai ales cu câte o mare vânzare, uneori de 5-10 milioane de euro, de pictori chinezi deveniţi de puţină vreme celebri. Zao Wou Ki şi Chu Teh-Chun sunt sistematic vedetele unor mari licitaţii la Paris, Londra sau Hong Kong. Iată unde au ajuns preţurile pentru cei mai importanţi pictori chinezi : Qi Baishi (1864-1957) 50 000 000 euro, Fanzhi Zeng (n. 1964) 28 000 000 euro, Zao Wou Ki (1921-2013) 18 000 000 euro, Zhang Xiaogang (n. 1958) 9 800 000 euro, Xu Bei-Hong (1895-1953) 7 300 000 euro, Liu Xiaodong (n. 1963) 8 000 000 euro, Fang Lijun (n. 1963) 6 700 000 euro, Zhou Khunya (n. 1955) 3 000 000 euro etc., etc.
Destul de recent, negustorii de artă chinezi au început să cumpere din plin şi artă occidentală. Americanii, britanicii şi francezii vând în cantităţi mari, la preţuri destul de mici, artă europeană din secolul al XIX-lea, care pentru ei ar fi ieşit din modă. Iar arta mai veche, cu excepţia capodoperelor, e, la rândul ei, complet „demodată”, dar nu şi pentru chinezi. Chinezii cumpără aproape tot. Thierry Ehrmann, pitorescul fondator şi director al Artprice, declara într-un interviu pentru Vanity Fair (ediţia franceză) : „Recitiţi-l pe Machiavelli ! Un război nu se încheie până când una dintre părţi nu se înstăpâneşte pe arta celeilalte.”
Chestiunea prezenţei economice a Chinei actuale nu e doar o problemă de număr. E una de foarte mare număr. (Cum glumea un prieten : „It’s never about money, it’s always about more money.”) Numărul miliardarilor şi al milionarilor din China le provoacă ameţeală occidentalilor. Şi fiecare dintre aceşti potentaţi chinezi e un centru de putere – mai mic (milionarii) sau foarte mare (miliardarii). China e de multă vreme „uzina lumii”, mai ales a SUA. La preţuri de producţie extrem de mici. Dar încet-încet banii s-au adunat în China. Şi bogaţii chinezi pot să cumpere azi aproape orice : podgorii de mare tradiţie din Franţa, uzine de top în Germania, castele şi alte proprietăţi în Italia, clădiri şi întreprinderi emblematice în America. După ce au achiziţionat foarte mult pământ şi zăcăminte în Africa. Dar azi chinezii cumpără mai ales artă. Artă chineză, dar, iată, de curând, şi artă europeană. Pe care încearcă şi reuşesc să o obţină au prix chinois („la preţ chinezesc”). Pentru că înţeleg tot atât de puţin cultura şi civilizaţia europeană pe cât o înţeleg europenii pe cea chineză. Mai deloc, cum ar veni. Oferă, în general, 50 % din preţul afişat. Sau chiar mai puţin. Ca să nu se înşele. Şi le şi merge. Pentru că în Europa Occidentală lichidităţile s-au rarefiat dramatic. Nu e oare o răzbunare pentru costurile infime la care marile industrii de lux şi-au fabricat în China mărfurile şi le-au revândut occidentalilor la preţuri exorbitante ?
Ar fi, poate, potrivită azi o parafrază la celebra melodie a lui Jacques Dutronc din 1966 : „700 millions de Chinois / Et moi, et moi, et moi” („700 de milioane de chinezi / Şi eu, şi eu, şi eu”). Azi există 1 miliard şi 379 de milioane de chinezi şi, pentru occidentali, e valabil în continuare „Et moi, et moi, et moi”… În faţa fluviilor umane chinezeşti copleşitoare, eul individualist din Vest continuă să gândească lumea cu filosofia eurocentrică. Chiar dacă Vechiul Continent şi America lui Trump refuză s-o admită, Asia, mai ales China şi India, se pregătesc să devină noul centru.

 


luni 14 Mai 2018

Scriitorul de politică

Petru Romoşan

Să mai scrii articole cu bătaie politică ? Să nu mai scrii ? Totuşi, nu poţi să nu te întrebi, măcar din când în când, dacă mai are vreun rost să înnegreşti hârtia cu speculaţii politice pentru o societate atât de posedată de ură, de resentiment, fragmentată, divizată, fracturată şi cu sechele atât de grave nevindecate – poate vindecabile doar în timp. Oricum, mizele mari au fost de mult jucate, la începutul anilor ’90, până prin 2000. Sunt cunoscuţi şi câştigătorii, şi perdanţii. Câştigătorii au luat totul, perdanţii, doar praful de pe tobă. Numai vreo doi-trei autori de opinii politice s-au îmbogăţit peste măsură, ceilalţi se mulţumesc cu salarii modeste prin redacţii mereu ameninţate sau scriu, ca subsemnatul, de amorul artei. Nu-i avem aici în vedere pe soldăţeii din televiziuni, încolonaţi pentru o cauză sau alta, care sunt plătiţi regeşte tocmai pentru încolonarea lor totală.
Comparaţia între ultimii ani, vreo cincisprezece, cu anii ’50, ani ai instalării violente a ocupaţiei sovietice (ruseşti), se face frecvent, are întemeieri serioase, dar e, în acelaşi timp, parţială şi înşelătoare. Într-adevăr, în politică, în afaceri, dar şi în presă, în justiţie, în poliţie, servicii secrete, în învăţământ, mulţi nechemaţi sunt perfect comparabili cu servitorii odioşi ai sovieticilor din anii ’50. Simplişti, vulgari, inculţi, bădărani, apucători, criminali până la urmă. Prototipul ideal e marinarul obraznic şi băgăreţ Traian Băsescu. Dar lumea deschisă de azi, cu paşapoarte la purtător, cu circulaţia persoanelor în UE doar cu cartea de identitate, cu Internetul şi noile tehnologii care-ţi permit accesul la informaţie de pe toată planeta, nu seamănă deloc cu puşcăria generală în care au intrat practic toţi românii după 1945 până în 1965 sau cu închiderea de după 1980, dictată de o putere intrată în decrepitudine.
Din multe puncte de vedere, partenerii sau „protectorii” de astăzi ai României (preferăm aici să nu le spunem „ocupanţi” sau „colonialişti”) sunt totuşi net preferabili ocupaţilor sovietici din anii ’50. În plus, nu avem azi puşcăriile pline de deţinuţi poltici ca în anii ’50, deşi se spune, probabil pe drept, că şi în ultimii ani am avut deţinuţi politici (Adrian Năstase, Sorin Roşca Stănescu, Adrian Severin, familia Popovici, Dan Radu Ruşanu, Decebal Traian Remeş şi destui alţii).
Şi totuşi, în ultimii 28 de ani, 4 sau 5 milioane de români au plecat spre toate orizonturile, cei mai mulţi în Spania şi în Italia. De ce au plecat aceşti oameni ? De ce ? Mai nou, iată, pleacă şi politicieni şi miliardari recenţi, miniştri, primari, oameni de afaceri, chiar şefa DIICOT (crimă organizată) spre Costa Rica, Madagascar, Londra etc. Pleacă nu numai românii în căutare de studii, muncă, trai decent, dar şi destui dintre cei care au produs falimentul de azi al ţării. A crezut cineva în România că Elena Udrea era la locul ei la cancelaria prezidenţială, în Parlament sau în fotoliul de ministru, chiar superministru (Ministerul Dezvoltării) ? Poate doar gaşca ajunsă la putere după 2004, pentru că nu era deloc diferită de Elena Udrea. E aproape sigur că şi actuala guvernare, discreţionară, PSD-ALDE, cu Liviu Dragnea, Călin Popescu Tăriceanu, Gabriela Vrânceanu Firea, Viorica Dăncilă, Olguţa Vasilescu, Niculae Bădălău etc., va da exilaţii săi foarte bogaţi, dacă nu cumva şi câţiva deţinuţi politici.
Desigur, România e foarte bogată, numai românii sunt foarte săraci, de aceea putem trăi încă iluzia supravieţuirii statului naţional unitar român. Dar, când ne aducem aminte cine ne conduce, ne apucă brusc ameţeala şi obligatoriu ne întrebăm cât mai poate dura iluzia că suntem totuşi o naţiune, că mai avem un guvern, un preşedinte, o reprezentare diplomatică, instituţii de forţă care să ne apere şi pe noi, „populiştii”, şi nu numai pe „ei” (tot „ei” erau numiţi şi în vremea lui Dej şi a lui Ceauşescu).
Mai are azi cu adevărat România un preşedinte ? Mai avem pe bune un prim-ministru ? Nu a devenit votul o rutină fără nici un conţinut, o escrocherie ieftină ? Nu e invocarea atât de insistentă a votului popular sau a celui din Parlament doar un penibil cinism ? Deci, ce facem noi aici, noi, cei care înnegrim hârtia despre o politică pe care nu o mai vede nimeni ? Să mai scrii politică ? Să nu mai scrii ? Poate că totuşi da, dar mai rar, niciodată pentru unii sau pentru alţii, mai de departe, când ai de spus ceva cu adevărat nou.

 


luni 16 Apr 2018

Prăbuşirea morală a Occidentului

Petru Romoşan

Ca şi dacii, strămoşii noştri contestaţi de experţii inepţi ai băsismului mecanic prooccidental, gen Iulian Fota, am ajuns apropiaţii Imperiului Occidental abia după ce acesta o luase la vale. Asta e, probabil, soarta ţărilor şi neamurilor de margine, cum suntem noi. Am fost marginea tardivă a Imperiului Roman, am fost marginea furnizoare (berbecuţi, miere, sare, soldaţi…) a Imperiului Bizantin şi apoi a Imperiului Otoman, marginea Imperiului Ţarist, marginea Imperiului Habsburgic şi apoi a celui de-al Treilea Reich, şi din nou marginea Imperiului Sovietic. Când acestor imperii a început să le meargă rău, au venit şi pe la noi, „de-au cerut pământ şi apă”, aur, grâu şi petrol, iar pentru că s-au întins prea mult, până la urmă au crăpat.
Noi nu am fost mai niciodată capabili să le facem faţă, nu am avut decât din când în când bărbaţi de stat ca Burebista şi Decebal, Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ştefan, Vlad, Mihai, Ion Ghica, Kogălniceanu, Titulescu, câţiva Brătieni (adevărata dinastie a României moderne) şi alţi Horea, Tudor Vladimirescu, Bălcescu, Avram Iancu. Azi, ca şi altădată, avem în fruntea bucatelor nişte gunoaie din mai toate punctele de vedere. Iar de-acum, răul care bântuie din ce în ce mai devastator Imperiul Occidental, a cărui margine suntem de-o bună bucată de vreme, a ajuns şi la noi şi face ravagii.
Recenta coaliţie a celor trei mari „democraţii” (în fapt, oligarhii agravate) occidentale împotriva nefericitei Sirii, tocmai ieşită pe brânci, cu ajutorul Rusiei şi al Iranului, dintr-un război nimicitor provocat de Occident, care a bombardat nişte clădiri goale mult mai ieftine decât rachetele azvârlite asupra lor (tomahawk-urile americane de alaltăieri ar fi costat 165 de milioane de dolari), ne dă măsura eşecului moral al marelui Occident. Războiul din Siria a fost câştigat pe toată linia în principal de Rusia, iar bombardamentul ordonat de Donald Trump, exaltat grotesc în media mainstream, nu va putea ascunde palma încasată de Occident. În Siria, occidentalii s-au asociat cu partea cea mai reacţionară a ţării, iar Rusia a susţinut partea mai modernistă, cu standarde de civilizaţie mai evoluate (vezi drepturile femeii), din care face parte şi tribul alawit al lui Bashar al-Assad. România e singurul stat din UE cu ambasadă deschisă la Damasc, fapt profund definitoriu pentru noi, pentru felul în care ne raportăm prin tradiţie la toate naţiunile.

continuare »


marți 10 Apr 2018

Protocoalele cu « intelectualii lui Băsescu »

Petru Romoşan       

Mourons pour des idées, d’accord, mais de mort lente („Să murim pentru idei, de acord, dar de o moarte lentă”)
Georges Brassens

În sfârşit, ziariştii de toate obedienţele, sociologii, intelectualii publici, toate televiziunile au de lucru foarte serios. Protocoalele dintre SRI (Serviciul Român de Informaţii) şi justiţia presupus independentă (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul General, Consiliul Superior al Magistraturii, Inspecţia Judiciară, Departamentul Naţional Anticorupţie) vor fi analizate, pe drept cuvânt, pe toate feţele. Dar încă n-am auzit mai nimic despre sutele de ofiţeri acoperiţi din justiţie, procurori dar şi judecători, despre care se tot şopteşte pe la colţuri, prin birouri ferite că ar constitui o unitate secretă. Aceşti acoperiţi au asigurat, de fapt, funcţionarea protocoalelor, ei există dinainte de protocoale şi continuă să lucreze şi azi. Mai ales la DNA, dar şi la ÎCCJ, şi la DNA Ploieşti, la DNA Oradea sau DNA Braşov, şi, mai mult sau mai puţin, peste tot, în toată ţara. Cine va mai reuşi să ne convingă că aceste zvonuri sunt doar intoxicări ale justiţiabililor sau ale „corupţilor” ?
Dar pe lângă protocoalele SRI cu justiţia mai sunt şi altele. SRI ar fi impus şi semnat 64 de astfel de protocoale. Adică, parafrazând, Securitatea e în toate cele ce sunt şi în cele ce mâine vor râde la soare. Un astfel de protocol a fost semnat şi cu Ministerul Culturii şi odiosul protocol e încă activ. Pentru ce ? Pentru că turnătorii noştri sunt mai buni decât turnătorii lor ? Sau ca să sprijinim financiar proiectele turnătorilor noştri, legal acoperiţi, pentru că de ei avem noi nevoie ? Sau să crape, să moară proiectele celor care se cred independenţi de noi ?
În contextul vindicativ în care ne găsim, n-ar fi rău să ne întrebăm dacă „intelectualii lui Băsescu” au prestat pe bază de protocoale, cu finanţări grase şi diverse la cheie, sau au prestat pentru că au văzut în Traian Băsescu marele salvator de dreapta, prooccidental al nefericitei noastre naţiuni. „Intelectualii lui Băsescu” (de fapt, „fripturiştii lui Băsescu”, care şi-au arogat cu nesimţire titlul de „boieri ai minţii” – „boierii minţii” au fost Nicolae Bălcescu, Costache Negri, Vasile Alecsandri, Ion Ghica, paşoptiştii) au servit pe „protocoale” individuale sau colective, pe unităţi de producţie ? Sunt, au fost protocoalele băsiste foarte diferite de „protocoalele” din vremea lui Ceauşescu ? Au semnat, de exemplu, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu vreun protocol ca să fie atât de patetici, de disciplinaţi şi amorali, atât de propagandişti ? Au putut ei pleca la burse în Germania, sprijiniţi de Constantin Noica, fără nici un protocol ? Aurel I. Rogojan, în volumul „Fereastra serviciilor secrete”, spune că lucrurile au stat altfel. Oare cei care au plecat spre Vest, pe jos spre Ungaria sau înot peste Dunăre în Iugoslavia, nu ar fi semnat şi ei orice fel de protocoale ca să scape din raiul comunist ? N-ar trebui inventat şi un CNSAS pentru epoca de tablă (nu de aur) Băsescu ?
România pare pornită, în sfârşit, pe drumul recâştigării demnităţii ei, a unei foarte parţiale independenţe şi suveranităţi. Dar ne vor permite principalii noştri parteneri strategici, SUA (prin NATO) şi Germania (prin UE), să pornim pe drumul unei minime şi autentice democraţii ? Vor înţelege ei că vremea dictaturilor de felul celei a lui Pinochet în Chile e revolută ? Şi că vaporeanul Traian Băsescu, mizerabil camionagiu de mare, un fidel executant, pe post de Pinochet în Europa de Est, a fost un dezastru până şi pentru partenerii noştri ? Instalarea la Casa Albă a noului şi neobişnuitului preşedinte Donald Trump a dat speranţe românilor. Vor fi aceste speranţe confirmate ?
Deocamdataă, Traian Băsescu nu a fost arestat şi nici măcar chemat la Parchet sau Poliţie. Şi nici George Cristian Maior, semnatar, alături de Florian Coldea şi Laura Codruţa Kövesi, al protocoalelor neconstituţionale care impun dictatura noii Securităţi, nu a fost rechemat de la post, din Washington. La fel cum ambasadorul american nu a fost încă înlocuit cu unul care să aducă suflul nou al unei altfel de politici americane la Bucureşti, cea a administraţiei Trump.
Deşi prin Klaus Iohannis şi falsul tehnocrat Dacian Cioloş s-a continuat epoca securistică şi nedemocratică Băsescu, adevărata societate civilă din România (iar nu cea în soldă), după ce a fost marginalizată, injuriată, discreditată un deceniu şi jumătate, pare că s-a trezit. E greu de crezut că mai poate fi readormită. Şi asta e o veste superbă pentru România ! Ca o lumânare de Paşti. Ca o Înviere.


luni 2 Apr 2018

Russiagate, Brexit şi basmul cu cocoşul roşu

Petru Romoşan       

Cine are azi interes să transforme Rusia într-o nouă Germanie ultranaţionalistă, războinică şi, într-un final, foarte periculoasă pentru lumea occidentală, aşa-zisa altădată lume liberă ? Nu sunt cumva urmaşii direcţi ai Finanţei şi ai patronatului industrial occidental care l-au trimis pe Vladimir Ilici Lenin, într-un tren blindat, din Elveţia în Rusia în 1917 ? Nu sunt urmaşii, cel puţin în gândire, în spirit, ai celor care l-au lăsat, ba chiar sprijinit pe Hitler să devină ce a devenit ? Azi, sponsorii lui Hitler sunt binecunoscuţi : Henry Ford, patronatul cărbunelui şi al oţelului, Thyssen, Krupp etc., etc. Iar fără capitalul venit de pe Wall Street, nu ar fi existat nici IG Farben, nici Adolf Hitler şi nici al doilea război mondial.
Povestea spusă recent de Theresa May despre otrăvirea spionului rus-britanic Skripal şi a fiicei sale, poveste reluată imediat în SUA de Rex Tillerson, încă şef al Departamentului de Stat la acel moment, dar şi de preşedintele Donald Trump, cu expulzările de diplomaţi ruşi care au urmat, inclusiv din România şi Moldova, seamănă prea de tot cu basmul cu cocoşul roşu. Adică pare a fi o invenţie prea de tot ridicolă. I-a mai văzut cineva pe Skripal şi pe fiica sa, vii, bolnavi sau morţi ? Ruşii pretind că, dacă într-adevăr au fost otrăviţi cei doi, fapta le este imputabilă britanicilor. Cine are dreptate ? Ce probe avem într-un sens sau în altul ? Nici una. Poţi declanşa un nou război rece numai pe o poveste cu cocoşul roşu ? După cum se vede, poţi. Îşi mai închipuie lumea occidentală că e crezută pe cuvânt, orice ar povesti politicienii ei ? Elita complice, poate. Poporul, nu. După povestea cu armele de distrugere în masă spusă de Colin Powell şi de Tony Blair, compromişi pentru totdeauna, şi atâtea alte fabulaţii „din raţiuni de stat”, politicienii occidentali încă mai cer să fie crezuţi fără probe ?
O publicaţie franceză readuce în actualitate o opinie a celebrului George Kennan, fost ambasador american la Moscova (1944-1946), fost şef al Departamentului de Stat (1947-1948), inventatorul politicii americane de „îndiguire” a puterii sovietice. Opinia aceasta datând din 1998 (publicată în New York Times de Thomas Friedman la 2 mai 1998), când marele diplomat american avea 94 de ani, conţine o analiză foarte severă a noii politici americane, de după căderea URSS, de extindere a NATO cât mai aproape de frontierele noii Rusii : „Da, povestiţi copiilor şi nepoţilor că aţi trăit în epoca lui Bill Clinton şi William Cohen, în epoca lui Madeleine Albright şi Sandy Berger, în epoca lui Trent Lott şi Joe Lieberman, şi că aţi fost prezenţi la crearea noii ordini de după războiul rece, când aceşti giganţi ai politicii externe şi-au pus creierii laolaltă pentru a naşte… un şoricel. Noi suntem în era piticilor. […] Eu cred că este începutul unui nou război rece. Cred că ruşii vor reacţiona treptat de-o manieră adversă şi că aceasta va avea un efect asupra politicilor lor. Cred că e o eroare tragică. Nu există nici o raţiune de a face aşa ceva. Nimeni nu era ameninţat. Această extindere va face să se răsucească în mormânt Părinţii Fondatori ai acestei ţări. Noi ne-am angajat să protejăm un mare număr de ţări, deşi nu avem nici resursele şi nici intenţia de-a o face în chip serios. […] M-au iritat în mod special trimiterile la Rusia ca la o ţară care moare de dorinţa de a ataca Europa de Vest. Oamenii oare nu înţeleg ? Diferendumurile noastre erau cu fostul regim sovietic. Şi acum noi le întoarcem spatele acestor oameni care au organizat cea mai mare revoluţie din Istorie ca să pună capăt regimului sovietic, şi asta fără vărsare de sânge.”
Cum se poate explica această ofensivă împotriva Rusiei, bazată doar pe cazul (probabil, inventat) Skripal ? Simplu : operaţiunea psihologică Russiagate în SUA a eşuat lamentabil, iar Brexitul se dovedeşte a fi o teribilă gaură neagră, economică şi politică, pentru Marea Britanie şi, mai ales, pentru guvernul conservator al lui David Cameron (care a organizat referendumul) şi al Theresei May (care trebuie să gestioneze Brexit-ul). Criza generală în care a intrat Occidentul nu poate fi totuşi explicată populaţiilor nemulţumite doar prin diabolizarea Rusiei în general şi a lui Vladimir Putin în particular.

 


luni 26 Mar 2018

România kaputt !

Petru Romoşan       

Cu perfect anonima Viorica Dăncilă, prim-ministru, am atins culmi nebănuite ale democraţiei securiste la Bucureşti. O democraţie de mămăligă, cu whisky american şi bere nemţească.
Pe de o parte, Viorica Dăncilă, prim-ministru, din Videle, Liviu Dragnea, preşedinte PSD, preşedinte al Camerei Deputaţilor, din Alexandria, din acelaşi judeţ ca şi Videle, Teleorman, Călin Popescu Tăriceanu, preşedinte ALDE, preşedinte al Senatului, etern şi fascinant ; pe de altă parte, Klaus Iohannis, preşedintele României, Ludovic Orban, preşedinte PNL, lângă ei SRI, cu Geroge Cristian Maior, Florian Coldea, Eduard Hellvig şi toată banda, DNA, cu Laura Codruţa Kövesi, susţinută de comisari români şi de comisari străini, se zice ; dar şi CNSAS, ANI, alte unităţi care succesiv au făcut tot răul de care au fost în stare, pe banii românilor, împotriva românilor, în aplauzele românilor, până s-au stins lent instituţiile, dar nişte impostori continuă să fie plătiţi gras. Li se adaugă Traian Băsescu, care n-a fugit încă în Costa Rica şi nici nu a fost arestat, la fel şi trupele lui de politicieni penali, încă nici condamnaţi definitiv şi nici fugiţi în lumea largă, pentru că au cu ce, au făcut sume peste sume. Plus televiziuni, ziarişti acoperiţi (George Maior dixit), interlopi şi prostituţie. Actorii unei piese de teatru absurd, un teatru antinaţional, penibil democratic. Cum au ajuns toţi aceşti „actori” pe locurile în care se mai găsesc încă ? Pentru că toţi sunt falşi şi impostori. Nimic nu-i destina unor atari demnităţi, răspunderi sau măriri. Să ne spună Securitatea, cea veche şi cea nouă, aceeaşi. Pentru că ea l-a fabricat pe Băsescu, recunoscându-l ca pe cel mai rău dintre ai săi şi meritând deci avansare maximă. Şi nu tot Binomul îl joacă azi pe Dragnea în foi de viţă ? Este Liviu Dragnea un dictator sau doar marioneta jalnică a Binomului ?
Se mai poate face bine România ? Nu, nu se mai poate face bine. Nu pentru generaţiile prezente. Când ţi-ai dat destinul pe mâna unor infractori, impostori, bagabonţi, cu repetiţie, Băsescu, Ponta, Dragnea etc., nu ai dreptul să te mai aştepţi la ceva sănătos, normal. Ţi-ai compromis prezentul şi viitorul. Nici un om sănătos la cap şi capabil nu-şi va mai propune să îndrepte ce a fost stricat de mai multe ori. Lucrurile se vor rostogoli, când mai rău, când mediocru, dar bine n-are cum să mai fie. Pentru o foarte lunga perioadă. E ceea ce au înţeles milioanele care au plecat deja. Patru sau cinci milioane ?

continuare »


luni 19 Mar 2018

Fotografie cu proşti
sau Ineptocraţia română

Petru Romoşan

În 2012, când Traian Băsescu a fost demis nu numai de Parlamentul României (adică de politicieni pretins corupţi şi incompetenţi în masă), ci şi de toţi românii prin vot liber exprimat şi a fost repus în funcţie de un anume Philip Gordon, emisarul lui Hillary Clinton, şefa Departamentul de Stat al SUA în acel moment, şi de Angela Merkel, cancelarul Germaniei, România a pierdut enorm. A pierdut cel puţin trei instituţii esenţiale pentru suveranitatea şi independenţa ei. Nici partenerii americani, nici partenerii germani (în numele UE) nu l-au salvat pe nevolnicul preşedinte român din filantropie, ci numai din interes. Interesul lor contra interesului nostru.
Se poate estima astăzi că în acel moment preşedinţia României a fost cedată Germaniei (şi UE), iar SRI, principalul serviciu de informaţii, şi DNA, parchetul care se ocupă de politicieni corupţi şi de oameni de afaceri români (nu şi străini) corupători, au fost cedate SUA, mai exact, CIA şi ambasadei americane de la Bucureşti, precum şi lui George Soros, care nu este niciodată departe de asemenea oportunităţi. Cine este şi ce reprezintă Soros e o altă poveste, care merită dezvoltată separat. Acesta a fost preţul menţinerii la Cotroceni a mizerabilei marionete Băsescu. Traian Băsescu, Klaus Iohannis, Florian Coldea, Laura Codruţa Kövesi au devenit corpuri străine foarte toxice în chiar inima statului român. Poate chiar atunci s-a născut mult evocatul azi Stat Paralel. Cu susţinerea unei armate media impresionante, compusă în principal din „acoperiţi”, în numele unui fals stat de drept şi a luptei împotriva corupţiei, prin DNA, o unitate cu o jurisdicţie de excepţie specifică dictaturilor despre care mai multe voci (vezi şi Sebastian Ghiţă) susţin că e complet controlată de SRI.
Dar Statul Paralel nu e o invenţie locală. Prin Barack Obama şi Hillary Clinton, oameni altfel cu aparenţe onorabile, Deep State-ul a preluat puterea în SUA. Apariţia spectaculoasă a lui Donald Trump, cu o puternică susţinere a complexului militaro-industrial, cu un an de campanie electorală atipică şi cu un an de guvernare nemaivăzută, în condiţii de adversitate extremă, a schimbat multe în America (şi, culmea, în bine, economic şi în sensul democraţiei), iar aceste schimbări americane încep să-şi facă simţite efectul (pozitiv, deocamdată în plan moral) şi în protectoratul România. Deşi ambasadorul a rămas acelaşi, cu aceleaşi maniere coloniale. Hans Klemm şi-a trăit ora lui de glorie : s-a imaginat satrapul României. O ţară cu 20 de milioane de locuitori şi cu peste 2000 de ani de istorie.
Primele semne vizibile ale schimbării se pot înregistra în dispariţia abruptă a unor echipe de presă care au slujit din 2012 încoace, dar unele deja dinainte, cu acoperiţi dar cunoscuţi de toată lumea : România liberă şi Hotnews. Se anunţă închiderea unor oficine asemănătoare, iar căţeii de pază ai democraţiei, ca revista 22 a mult controversatului Grup pentru Dialog Social, prin eterna şi fascinanta Andreea Pora, de exemplu, au devenit isterici, au turbat. De fapt, strigă ca din gură de şarpe, căci isterici au fost întotdeauna.
În acelaşi timp, după ce Florian Coldea a fost înlăturat de la conducerea operativă a SRI de către partea română a „combinei” puterii din serviciile secrete, nici Laura Codruţa Kövesi şi nici chiar preşedintele Klaus Iohannis nu se simt prea bine. Klaus Iohannis a dat un comunicat halucinant în legătură cu neamestecul CSAT în protocoalele ilegale de colaborare ale binomului SRI-DNA, cu care speră naiv să se spele pe mâini. Se încearcă astfel scoaterea instituţiei prezidenţiale din ochiul ciclonului.
Războiul româno-român de azi, o telenovelă teribilă, urmărită seară de seară cu sufletul la gură de milioane de români, îşi are originea în cele două mandate, foarte probabil amândouă ilegitime, ale lui Traian Băsescu şi în trădările acestui personaj profund nefast pentru România. Noile majorităţi din 2012 încoace, USL şi apoi PSD-ALDE, sunt diabolizate de falanga trădătoare, care se străduieşte, disperat şi zgomotos, să mute responsabilitatea dezastrului, inclusiv prin fuziunea ratată PNL-PDL, asupra adversarilor săi, care, de altfel, nu reprezintă nici ei vreo soluţie pentru România.
Dar ce este azi România ? E o dictatură sub acoperire (adică nu militară, ci securistoidă), o satrapie, o colonie jalnică sau chiar o democraţie europeană, aşa cum se pretinde oficial ? Orice democraţie – înainte de a fi înlocuită de oligarhie, aşa cum am învăţat de la Xenofon şi Aristotel – poate cădea în demagogie. Majoritatea democraţiilor de azi sunt atacate din interior tocmai de boala gravă a demagogiei. Democraţii sunt, de fapt, demagogi şi astfel obţin voturile chiar şi în cele mai vechi şi stimate democraţii. După Charles Gave, un remarcabil filosof politic amator dar venerabil finanţist şi investitor profesionist (poate fi citit pe site-ul său, www.institutdeslibertes.org, în afară de cărţile reeditate de curând), democraţiile de azi s-au transformat aproape toate în „ineptocraţii”. Charles Gave îşi explică teoria exemplificând cu „ineptul” François Hollande în Franţa. Adică e vorba de prostirea proştilor care se vor prostiţi de nişte proşti la fel ca ei. Prostocraţie sau tembelocraţie, cum ar veni. Să fie România de azi mai brează decât Franţa ?

 


luni 12 Mar 2018

Reprezentanţii noştri între dadaism, suprarealism şi absurd

Petru Romoşan

România s-a făcut cunoscută ca un contributor de primă mărime la toate avangardele europene din secolul XX. Un român, Tristan Tzara (Samuel Rosenstock, născut la Moineşti), e inventator si papă al dadaismului. La Zürich, la Cabaret Voltaire, i-a fost aproape şi Marcel Iancu, arhitect şi pictor major. Victor Brauner e unul dintre cei mai importanţi pictori suprarealişti, poate chiar cel mai interesant din generaţia a doua, împreună cu Oscar Dominguez, cel care i-a scos un ochi. Eugen Ionescu, pe urmele lui Caragiale, Urmuz şi Cugler, e un imens autor al absurdului în teatru. Dar pe lângă aceste mari nume mai sunt sute de artişti români de avangardă, dadaişti, suprarealişti, revoluţionari de toate orientările până la „lettristul” tardiv Isidor Isou de la Paris. Să-i amintim în devălmăşie pe câţiva : Jacques Hérold, Sandu Darie (în Cuba), Hans Mattis-Teutsch la Der Sturm (în Germania), unde a expus alături de floarea cea vestită a artei înnoitoare germane ; la fel, H.M. Maxy, cu studii la Berlin, în atelierul unui alt mare pictor român, Arthur Segal, a expus şi el la Der Sturm în 1924, Corneliu Michăilescu, cu experienţa avangardei italiene însuşite, Samuel Flexor (născut în Basarabia, afirmat la Paris şi, mai ales, în Brazilia, unde azi e pictor de muzeu), Benjamin Fondane (Fundoianu), Ilarie Voronca, Ion Vinea, Ionathan X. Uranus (Marcel Avramescu), Saşa Pană, Ştefan Roll, Hedda Sterne (la New York), ca şi soţul ei, celebrul grafician de la New Yorker, Saul Steinberg, şi el de origine română, cu studii în Italia.
Mulţi dintre ei erau evrei. România a avut, până la al doilea război mondial, una dintre cele mai întinse minorităţi evreieşti din Europa. Prin avangarde, prin mişcările politice şi culturale de stânga, acei artişti şi scriitori răspundeau defensiv sau ofensiv fascismului, legionarismului românesc (Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima), naţionalismelor exacerbate, dezlănţuite în toată Europa la acea vreme. Cei mai mulţi s-au manifestat spre maturitate altundeva decât în ţara lor de origine, România.
Am făcut acest tablou sumar al avangardelor româneşti din secolul XX pentru a ajunge la situaţia „dadaistă”, „suprarealistă”, „absurdă” la care ne uităm destul de neputincioşi astăzi la noi. La sfârşitul acestei săptămâni are loc un congres al celui mai mare partid din România, partid de guvernământ, PSD, partid pretins social democrat, de stânga, dar care bate „dadaist” la porţile grupului conservator din „suprarealista” Uniune Europeană. Grupul conservator de la Bruxelles e condus de marele Partid Conservator britanic, care tocmai se pregăteşte să părăsească Parlamentul European şi UE. A mai făcut-o şi Traian Băsescu, când a virat PD-ul peste noapte de la stânga la dreapta, de ce nu ar vira şi PSD-ul de la stânga la foarte dreapta de azi pe mâine ? De altfel, toate etichetele grupărilor din Parlamentul European sunt destul de absurdiste.

continuare »


compania
DE LECTURA

Fascinaţia ineditului : Ultima boemă
bucureşteană, de Mihai Neagu Basarab

Delia Marc

Copil fiind (nu cutreieram păduri ☺), eram cu ochii larg deschişi şi cu urechile ciulite în sala de aşteptare şi în cabinetul de dentist al tatălui meu, din Piaţa Victoriei – Ilie Pintilie – fost Bonaparte – actual Iancu de Hunedoara ☺.
Şi nu numai acolo, ci şi în curte, la “găzăria” care aparţinuse Garajului şi Depozitului de produse petroliere ale bunicului meu.
Şi nu numai acolo, ci şi la renumita cârciumă a lui Jerca, de pe Clopotarii Vechi colţ cu Povernei (demolată şi ridicat de curând un Boutique Hotel-Restaurant Vogue), unde mă aciuiam uneori lângă bunicul meu.
În aceste trei locuri veneau personaje interesante ale timpului trecut şi prezent în acei ani ai deceniilor şase şi şapte ai secolului trecut.
Veneau pictori şi poeţi care îşi plăteau uneori tratamentele şi consumaţia cu rodul talentului lor (pereţii de la Jerca erau renumiţi pentru lucrările şi semnăturile iluştrilor pictori şi graficieni care îi călcau pragul).
Veneau armeni, ruşi albi de viţă nobilă şi polonezi de asemenea, veneau greci de-ai lui Manolis Glezos, evrei foşti combatanţi în Spania – într-un cuvânt, refugiaţi din varii motive din ţările lor de baştină.
Se discuta în şoaptă, deşi se mai ridica uneori vocea şi fiecare avea educaţia conversaţiei – se ascultau cu respect unul pe celălalt.
Nu ştiam pe atunci cât de norocoasă şi nenorocoasă eram deopotrivă.
Nu ştiam pe atunci că mulţi dintre cei întâlniţi şi ascultaţi făceau parte din boema bucureşteană. Dar mi-am amintit mereu momente, fragmente, nume, figuri…
Iată de ce m-am grăbit să citesc acest volum subţirel la prima vedere, dar dens în conţinut, semnat de Mihai Neagu Basarab.
De profesie medic, cu specializare in psihiatrie (doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar în psihiatrie în 1990) şi cu specializare şi în homeopatie şi acupunctură, Mihai Neagu Basarab s-a aplecat încă din anii tinereţii asupra scrisului, debutând în proza SF, apoi dramaturgie, traduceri, cronici, rubrici permanente în reviste serioase, publicând volume de literatură şi de medicină. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1972. Din anul 1990 s-a stabilit la Freiburg, în Germania, concentrându-se asupra carierei medicale, dar şi asupra scrierilor sale de literatură, eseuri şi memorialistică.

continuare »


Stimate vizitator,

Cum ştiţi, probabil, la 25 mai 2018 intră în vigoare Regulamentul European 2016/679
privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal
şi libera circulaţie a acestor date (GDPR).

Editura Compania doreşte să vă poată informa despre noutăţile sale editoriale (prin newsletter trimis pe e-mail) şi să vă poată expedia cărţile pe care le comandaţi.

Pe lângă e-mail, comanda implică pentru noi prelucrarea şi conservarea şi a altor date
ale dumneavoastră cu caracter personal (nume, prenume, domiciliu, număr de telefon), respectând măsurile de securitate impuse de normele europene.

Dacă doriţi şi dumneavoastră să primiţi înştiinţări despre noutăţile noastre editoriale(newsletter), vă rugăm să vă manifestaţi explicit opţiunea :

DAŢI CLICK AICI şi astfel veţi rămâne abonaţi la newsletter-ul nostru.

În cazul în care nu vom primi din partea dumneavoastră acest acord clar exprimat, nu vă vom putea expedia cărţile pe care ni le comandaţi şi nici comunica titlurile recent apărute la noi.

Vă stăm la dispoziţie pentru orice informaţii suplimentare pe această temă.

Cu cele mai bune gânduri,
Editura Compania

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153 Bucuresti
Tel. editura : 021 223 23 28  Fax : 021 223 23 24
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37    021 223 23 25
E-mail : editura.compania@gmail.com  compania@rdslink.ro
www.compania.ro
Blog : www.compania.ro/blog


Despre o carte „cu titlu provizoriu”

Dr. Vlad Stroescu

Toamna trecută am primit, pe adresa redacției, o carte. Pseudonimul autoarei, deşi foarte sonor – Maia Levantini – nu suna cunoscut, aveam să aflu că e vorba de un debut. Iar titlul mi s-a părut prea lung şi redundant: Cu titlu provizoriu: Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România. Serios, cuvântul „titlu” chiar în titlu? Şi două subtitluri? Doar citindu-l, am crezut, de altfel, că am aflat tot ce trebuia să ştiu: că e vorba despre plecat din ţară, de întors în ţară, că personajul e melancolic şi, mai rău, psihiatru. Cum stau toată ziua în compania unui psihiatru de care nu am cum să scap – arta de a scăpa de tine însuţi este extrem de complexă şi rafinată şi eu nu sunt măcar un ucenic talentat –, am pus cartea pe raftul de la serviciu, amânând-o pentru o dată neprecizată. Mi-era şi cam teamă să o deschid, poate din acelaşi motiv pentru care, de la Moartea domnului Lăzărescu încoace mi-e teamă să văd filme româneşti: nu cumva să mă duc la cinema şi să constat că în loc de ecran e o imensă oglindă panoramică.
Întâlnirile mele cu cărţile sunt rareori întâmplătoare şi orice carte bună îţi schimbă viața, aşa încât oricât aş încerca eu să întârzii întâlnirile astea, din lene sau inerţie, până la urmă ele tot au loc. Într-o zi însorită de ianuarie, ajutat de mai multe circumstanţe, m-am trezit că deschid volumul şi încep să citesc. Şi ce mai surpriză am avut. Am absorbit pe nerăsuflate odiseea acestei colege, între vechi şi nou, între matrice şi străinătate, între disperare şi exaltare (deşi nici exaltarea nu e tocmai fericită). Îmi măsor cuvintele: şi Odiseu s-a întors şi apoi a plecat iar, nici el nu-şi găsea liniștea. Ajuns la sfârşit, am avut impresia de neterminat sau de abia început.
Nu ştiu cât de reală e Maia Levantini/Mona Dumitrescu (numele personajului principal care, totuşi, e mereu la persoana întâi) şi cât e un compozit de realităţi paralele, un amalgam de persoane autentice, căci o bucăţică din ea eram cu siguranţă şi eu. Copil antedecembrist, psihiatru postdecembrist care descoperă că, odată deschise porţile închisorii regimului comunist, deasupra sunt un şir lung de închisori, precum balenele concentrice ale lui Marin Sorescu sau lanţul coliviilor lui Dan Verona. Şi tot precum Iona, eroina nu încetează să caute ieşiri, fie pe dinăuntru, fie pe dinafară. Înăuntru e „marea cultură”, Kant şi Dostoievski, cu care figuri binevoitoare de profesori au „mobilat-o” ca să facă faţă orizontului cenuşiu comunist. Înăuntru mai e şi moartea. În afară sunt Bucureştii, Spitalul de Psihiatrie Obregia, policlinica de la Apaca şi, mult mai departe, pe alte planete, Franţa şi America. La capăt, absurdul şi aleatoriul universal.
E greu să pun punctul pe „i” şi să încadrez cartea asta. Or fi memorii? Ficţiune simplă nu e, pentru că e prea multă autenticitate: m-am speriat de-a dreptul recunoscând scenele şi obiceiurile de la Spitalul Obregia. E şi o curiozitate antropologică aici: în fiecare călătorie, articularea dintre străin şi familiar e minuţios construită. Dar nu e nici neoreportaj, e prea subiectivă pentru aşa ceva.
De fapt, dincolo de încadrări stilistice, ce şochează în carte e deschiderea absolută. Înţeleg de ce autoarea (sau autorul) se protejează (nu cunoaştem identitatea lui reală): eu unul nu aş fi avut curajul să vorbesc despre mine în felul ăsta, fără rezerve. Nici despre alţii – reflex de psihiatru, poate. Dar şi mai uimitor e felul elaborat în care deschiderea e construită: e ca şi cum omul din spatele discursului ar încerca permanent să se ascundă după limbaj şi ar eşua, calculat, de fiecare dată. Avem aici un discurs adesea ultracult, încărcat de referinţe livreşti, dar în acelaşi timp detaşat şi autozeflemitor, chiar balcanic pe alocuri. Avem simţ al umorului simultan cu cel al tragicului, adesea, de ce nu, în aceeaşi frază. Avem artificii stilistice ce includ tabele de contingenţă şi parodii după balada Mioriţa. Şi deşi e meşteşug în toată afacerea, iubeşti imperfecţiunile, pentru că ele arată că nu e doar făcătură scriitoricească. E foarte greu să fii sincer fără să cazi în patetism şi în fals. Limbajul de azi e atât de amăgitor încât adesea e suficient să deschizi gura şi ai şi eşuat, te-ai şi alienat. Dar Maia Levantini reuşeşte atât de bine, încât o vom pune în acea rară categorie de medici-scriitori unitari, fără sindrom de personalităţi multiple, care vorbesc pentru că noi, ceilalţi medici, nescriitori, nu putem să o facem.

Text preluat din Viaţa medicală, 31 ianuarie 2018


Lucifer şi Lucia Ferescu
sub steaua dimineţii

Vladimir Bulat

Într-un recent interviu acordat canalului Radio România Cultural, pictorul și scriitorul Petru Vintilă jr. afirma că pseudoromanul Lucia Ferescu sau Steaua dimineții, 2016, a fost inițial un soi de eseu, topit ulterior în capitolul al treilea al acestei scrieri. A mai spus că acelei narațiuni îi lipseau dialogurile, vocile unor personaje care să facă mai perceptibilă și mai vie cavalcada ideilor, informațiilor și acțiunilor din cuprinsul acestei scrieri care debutează într-o toridă zi a lui 1835 și se încheie tot într-o zi de iulie a anului 2060.
Să recitim pasajele din acest pseudoroman : „Ziua aceea de iulie a anului 1835 pogorâse asupra Bucureștilor o căldură cumplită. Soarele parcă se topise pe cer, aerul ardea ca o văpaie de cuptor și întreaga fire încremenise, lipsită de cel mai slab firicel de vânt. Vipia alungase de pe ulițe deopotrivă oameni și animale, toţi și toate căutând o umbră anemică de iluzorie răcoare. Marele târg se pustiise, vlăguit, și amorţise sub lava ce se revărsa necontenit din soarele nemilos” (pag. 17) ;
Ziua aceea de iulie a anului 2060 pogorâse asupra Cetății Eterne o căldură cumplită. Încă de la primele ore ale dimineții, soarele parcă se topise pe cerul de un albastru spălăcit, înfierbântând nefiresc pământul. Aerul frigea ca o văpaie de cuptor încins la roșu, indicând iluzia unor torente invizibile de lavă ce se revărsau peste Cetatea Eternă” (pag. 314).
Între aceste două zile de iulie se întinde o fantasmagorică urzeală narativă, care te face să o parcurgi cu sufletul la gură, uitând de secole, biblioteci, geografii, școli, apartenențe religioase etc. Petru Vintilă jr. și-a scris, am putea spune, romanul vieții ; a spus în el cam tot ce crede, știe, cunoaște, cam cum vede el șarpanta întregului univers, din care pământul e doar o fărâmă zguduită de controverse, neliniști, războaie, convulsii, cataclisme, molime, secretomanie și fanatism, din care, în esență, înțelegem că „mântuirea nu este ce pare a fi” (pag. 68).

continuare »


Cuvântul lui Dumitru Constantin Dulcan la lansarea volumului Lucia Ferescu
sau Steaua dimineţii
de Petru Vintilă jr. –
5 aprilie 2017

Această carte este o adevărată enciclopedie a culturii umane, scrisă cu o înaltă luciditate intelectuală şi născută după un lung travaliu de documentare, de facere şi de informare. După cum precizează autorul, cartea este un semiroman cu personaje luate din realitatea actuală şi din cea a secolelor trecute, pe care le înfăţişează trăind concomitent atât în lumile arhaice specifice istoriei secolelor XVIII şi XIX româneşti, cât şi în cele moderne.
Acţiunea romanului se petrece pe locul numit înainte Dealul Spirii, demolat pentru a se construi actuala Casă a Poporului. L-am prins şi eu înainte în forma sa rustică şi pitorească, cu case, multe neetajate, înconjurate de grădini cu dalii, crizanteme şi trandafiri, cu o viaţă semipatriarhală între vecinii care se cunoşteau din copilărie. Ca medic, i-am tratat pe mulţi dintre cei care au fost dezrădăcinaţi din casele lor şi nu s-au mai putut împăca cu noul statut impus cu forţa.
Riguros, aproape până la obsesie, întocmai ca un cercetător de nivel academic, Petru Vintilă jr. se foloseşte de personajele sale pentru a face o lungă incursiune în istoria religiilor, a sistemelor filosofice, a tradiţiilor spirituale şi, la modul general, a întregii gândiri şi culturi umane înscrise sub semnul marilor înfăptuiri dar şi al dramelor, al nefericirii, ca şi al rarelor clipe de linişte. Cartea lui Petru Vintilă jr. este un memento mori care îndeamnă la meditaţie asupra măreţiei şi limitelor omeneşti, un adevărat fluviu balzacian de întrebări şi răspunsuri.
Cartea este în acelaşi timp un compendiu al culturii umane, văzută cu un ochi ager, meticulos şi lucid. Spre deosebire de tendinţa actuală de a trata orice subiect căutând să-i reliefeze doar umbrele – reale sau imaginare –, Petru Vintilă jr. se înscrie într-un realism pe care l-aş numi onest, corect şi responsabil.
Dincolo de istoria contradictorie a lumii, Petru Vintilă jr. ne oferă în acelaşi timp măsura talentului său prin imagini care se lipesc de retina sufletului. Iată doar două exemple : « … câteva icoane vechi, zgrăvite naiv, în tonuri pastelate le insuflau oaspeţilor osteniţi de drum un calm patriarhal şi o linişte de început de lume. » Sau : « … căldura sobelor aromea a mere și gutui păstrate pentru iarnă. » Mie îmi amintește de lectura « Cronicilor optimistului și pesimistului » ale lui G. Călinescu, în care doar câteva linii de condei te transportau instantaneu într-o lume a visării.
Rigoarea și participarea afectivă cu care descrie relicvele vechilor civilizații găsite pe meleagurile noastre (Cucuteni, Gumelnița, Hamangia – datate la 6-10 000 de ani) mie personal îmi spun foarte mult despre educația primită în familie și despre rădăcinile străbunicilor săi înfipte solid în acest sol, chiar dacă, probabil, unele semințe ar fi putut avea și alte obârșii.
Cartea se încheie într-o notă apocaliptică. Personal, vreau să cred nu în dispariția lumii, ci în sfârșitul unei mentalități, al unui mod de gândire absolut periculos. Dacă nu ne schimbăm modul de gândire, care este tributar unui realism naiv, vechi de când lumea, nu avem șanse de supraviețuire în condițiile în care este suficientă o singură apăsare pe buton pentru ca întreaga omenire să se transforme în scrum. Tocmai pentru a evita acest catastrofal final este nevoie de o nouă paradigmă, o Nouă Spiritualitate, în acord cu psihologia umană, cu biologia noastră și cu, dați-mi voie s-o spun, cu voința Universului. Universul ne vrea ființe vii prin care se experimentează pe sine, și nu tăcerea cenușii spulberată-n vânt.
Iată deci ce misiune are această carte : este o excelentă chemare la trezirea spirituală. Vă invit s-o citiţi cu răbdarea şi bucuria cu care Petru Vintilă jr. ne-a dăruit-o scriind.



O carte pe zi

Cronica lui Valentin Protopopescu la Radio România Cultural despre volumul lui Petru Vintilă jr., Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii

Uneori, aşchia nu sare departe de trunchi. Acest adagiu se confirmă 100 % în cazul lui Petru Vintilă jr., demn fiu al tatălui său, scriitorul şi plasticianul Petru Vintilă. Ca şi părintele lui, « juniorul » s-a consacrat drept un excelent grafician, pictor şi fotograf, iar acum, iată, la vârsta de 62 de ani, debutează cu roman, călcând şi în acest plan pe urmele înaintaşului. Cartea sa, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, subintitulată programatic « pseudoroman », apare la Editura Compania din Bucureşti.
Nu voi stărui asupra remarcabilei stilistici, uneori purtând patina străvechimii retorice pentru a reconfigura o atmosferă, una vai, pierdută azi, a bătrânului Bucureşti boieresc. De asemenea, nu voi sublinia agerimea şi acuitatea dialogului, detalii evidente cititorului avizat.
Acestea sunt instrumente pe care autorul nostru le stăpâneşte la perfecţie, semn că le-a exersat cu asupra de măsură decenii la rând, romanul său fiind de fapt un exerciţiu de stil şi de construcţie ce s-a consumat într-o mare unitate de timp, una care a presupus reluări şi reveniri, cizelări şi perfecţionări. Observaţia mea cronologistă este, de altfel, atestată şi de sumara bibliografie de la final, una de-a dreptul impresionantă, la rigoare doar faţa vizibilă a aisbergului, detaliu care reflectă fără doar şi poate complexanta erudiţie a scriitorului. Iar dacă voi spune că Petru Vintilă jr. este nepotul comparatistului şi mitanalistului Victor Kernbach, atunci orientarea şi miza demersului său devin încă şi mai transparente.
Deşi carte de ficţiune, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii serveşte ilustrării unei teorii cosmogonice şi civilizatorii, fără a cădea însă într-un tezism supărător, căci retorica şi vioiciunea auctorială salvează aceste rânduri de balastul unor teoretizări greoaie. Însă exact din acest motiv subtitlul de „pseudoroman” este unul integral justificat, căci istoria fabuloasă a personajului Lucia Ferescu stă ca pretext pentru ilustrarea viziunii OZN-iste dezvoltate de autor cu privire la originile şi ţelurile umanităţii. Da, despre civilizaţii extraterestre este vorba în romanul lui Petru Vintilă jr. şi despre interacţiunea istorică a acestora cu diferitele seminţii, culturi, epoci şi religii, pe care toți prezumaţii ET le-au inspirat.
Însă, atenţie, abordarea auctorială, deşi clar de tip speculativ-ipotetic, nu este una de almanah Anticipaţia, ci se bucură de greutatea intelectuală şi de substanţa unui distins comparatist şi metafizician. Pentru romancier, miza este deosebită, el face filosofie în sens ontologic, căutând o explicaţie plauzibilă pentru complexitatea derutantă a culturii şi civilizaţiei omeneşti de la începuturi şi până astăzi. Literatura de ficţiune devine, în acest context precis, doar un instrument, o cale pentru a elabora şi rafina o construcţie cosmogonico-ontologică la fel de pertinentă ca oricare alt edificiu ce explică naşterea şi evoluţia lumii pe căi cognitiv-speculative.
Aşa cum afirmă personajul central, Lucia Ferescu, « … civilizaţiile nonterestre… folosesc corpurile spirituale umane anume pregătite pentru a-şi perpetua şi perfecţiona speciile, ele fiind de multă vreme în imposibilitatea de a se reproduce pe cale naturală. Extratereştrii sunt cei care le-au indus oamenilor primitivi din preistoria noastră ideea existenţei unei lumi supranaturale, populată cu fiinţe misterioase, imateriale. Acesta este motivul pentru care religiile s-au impus ca sisteme logice. Asemănările între religii se datorează faptului că informaţiile transmise oamenilor prin revelaţie aparţin unui program unic, iar deosebirile sunt rezultatul firesc al diversităţii celor peste 70 de civilizaţii extraterestre care conlucrează la acel program. »
Nu am de unde să ştiu dacă autorul are sau nu dreptate, dar un lucru e sigur : romanul său, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, ţine de specia nobilă a thrillerului intelectual, cu nuanţe SF şi fantasy de cea mai bună calitate. În plus, pentru cititorii care iubesc Bucureştiul, aceștia au a descoperi în paginile semnate de Petru Vintilă jr. locuri, aspecte şi momente astăzi dispărute dar care au făcut cândva gloria şi farmecul unui oraş străvechi şi misterios.


Despre deschidere şi înţelepciune în politica externă

Doi înţelepţi şi cărturari români trec în aceste zile pragul vârstei de 90 de ani : istoricul Dinu C. Giurescu, la 15 februarie, şi diplomatul Mircea Maliţa, la 20 februarie. Ambii, membri ai Academiei Române, autori ai unor scrieri de referinţă “atingătoare”, cum ziceau istoricii mai vechi, la istoria modernă şi contemporană a ţării, dar şi cu deschideri de folos vital pentru viitorime. Nonagenarii de astăzi sunt prieteni de demult, cu toate că au avut căi diferite în viaţă ; cum observa, ca editor al lor, prozatoarea Adina Kenereş : “unul stătea pe creasta României, frecventa elitele conducătoare, organismele internaţionale şi o scenă globală”, iar celălalt, “ţintuit la baza muntelui, se străduia să supravieţuiască în rândurile elitei intelectuale de care tocmai se lepăda regimul în acei ani”. Dar fiecare pe frontul său de luptă, fie acesta în spatele uşilor capitonate ale cabinetelor secrete ale puterii şi pe culoarele (la propriu) politico-diplomatice sau în liniştea, aparentă sau nu, a mesei de scris ori a bibliotecilor şi arhivelor, au înţeles să-şi facă neîntrerupt misiunea faţă de ţară, chiar în împrejurări neprielnice sau ostile, până ce a venit, în sfârşit, libertatea, dar, odată cu ea, şi alte sfidări, primejdii şi perfidii.
Cu câţiva ani în urmă, la o vârstă încărcată de erudiţie şi experienţă personală fără egal, numele celor doi prestigioşi autori  s-au regăsit pe coperta unei cărţi care reconstituie, cu informaţie în mare parte inedită, dar mai ales cu învăţăminte pentru factorii de putere de la Bucureşti, o clipă astrală din istoria încă fierbinte a României. Dar câţi dintre noi au cunoştinţă de cartea “Zid de pace, turnuri de frăţie” (două versuri din Dosoftei), alcătuită de aceşti autori iluştri şi apărută în 2011 la Editura Compania ? Cartea rememorează, în esenţa ei, “etapa cea mai rodnică a diplomaţiei române post-1945” – cum o defineşte istoricul, un segment istoric caracterizat printr-un proiect şi o strategie politico-diplomatică menite să asigure, în ultimă instanţă, supravieţuirea  ca stat independent a României. Acest proiect nu se va regăsi însă niciodata ca atare, explicit şi în toată complexitatea sa, nici în arhivele, fie ele şi cele mai secrete, ale României sau ale vreunui alt stat ori serviciu de informaţii, fie el oricât de redutabil. De ce ? Pentru simplul motiv că acest proiect a fost gândit, elaborat, detaliat şi aplicat de câţiva lideri de vârf ai vremii (în primul rând Maurer, afirmă autorii cărţii), dar acest proiect de ţară a existat şi poate fi reconstituit, pentru a-l şti şi cei de azi, şi viitorimea. Este ceea ce au facut, de altfel, în cartea lor, cei doi academicieni.  “Respectând cerinţele şi limitele balanţei de forţe între Est şi Vest, diplomaţia română şi-a constituit un spaţiu de acţiune cu notabile rezultate, recunoscute de partenerii de dialog din URSS, China, Vietnam, India, din Europa de Vest, Canada şi Statele Unite ale Americii” – sintetizează istoricul.
Un trecut ce obligă a fi nu doar evaluat cu responsabilitate şi discernământ, fără bufeuri şi isterii politicianiste, ci şi folosit în buna şi vechea – totuşi – tradiţie a diplomaţiei româneşti. Complexa, cumplita, dramatica şi – încă – deconcertanta perioadă abia încheiată (la scara istoriei) dintre 1945 şi 1989, numită impropriu “perioada comunistă” sau a “regimului comunist” (care comunism, cât comunism ?), îşi asteaptă în continuare dreapta ei judecată, în toată bezna dar şi cu toate fascicolele sale de lumină, o evaluare pe cât de necruţătoare, pe atât de credincioasă adevărului (căci aşa-zisul “proces al comunismului” rămâne un simulacru penibil, cu tot girul prezidenţial obţinut).
La capătul evocării “deceniului deschiderii”, cu momentele sale dramatice (la care a participat direct pe partea politico-diplomatică), precum criza rachetelor din Cuba sau intervenţia din Cehoslovacia, diplomatul aşază o seamă de învăţăminte pentru cei ce fac şi vor face politica externă a României : convingeri ferm exprimate şi susţinute într-un dialog internaţional (din păcate) asimetric, dar evitarea tonului confruntaţional ; apărarea atributelor esenţiale ale statului ; dar şi transparenţa faţă de propriul popor atunci când se impun mari decizii de politică externă a ţării. După intrarea în NATO şi UE, apreciază diplomatul, Bucureştiul n-a mai performat corespunzător în politica externă şi “dacă lucrurile vor continua pe aceeaşi direcţie, în curând, în 10-15 ani, statul român şi societatea românească vor exista doar ca denumire, nu ca o realitate efectivă”.
O asemenea carte îşi cere reeditarea şi pentru celebrarea, şi în acest fel, a iluştrilor sărbătoriţi din acest moment, dar şi pentru că mesajul cărţii tinde să devină şi mai imperativ.

Sursa : Magna News,
19 februarie 2017


Foto atelier L. Waisman, circa 1910


BEYOND TRUMPOPHOBIA

On November 17, when the Prime Minister of Japan Abe Shinzo, will meet Donald Trump, the inevitable “normalization” of the new President will start in earnest. Trump has declared that Japan should spend more on defense to share the burden of containing China more evenly, but there will be no rude demands. At the very most, at the next summit , or the one after that Trump might suggest that a greater Japanese effort would be welcome. Because Abe has actually done much to strengthen Japan and do more for the alliance, the two leaders will find an understanding easily enough.
As for China and its maritime expansionism, Trump’s other policies matter more than his China policy in itself: he wants to disengage from Afghanistan and Iraq and to reach agreements with Putin over Syria and the Ukraine. That would release US military resources for the containment of China, providing the means for a more muscular response. Obama’s White House staff kept refusing US Pacific Command suggestions for „Freedom of Navigation” patrols in the hope that verbal persuasion would do it –National Security Advisor Susan Rice was quoted as saying that China was “shapeable” a.k.a malleable, as it were a very small country with not much of a history. Trump is unlikely to share such illusions, and he would not stop US Pacific Command from doing its job of keeping the sea lanes open.
If Trump’s Russia policy is successful, it will reduce tensions, and the need to reinforce the forces of the NATO alliance. But subject to that, Trump has said many times that he will press for more fairness in burden-sharing by NATO’s richest members. Some in Europe have already said that any such attempt by Trump would instead prompt the establishment of Europe’s own united armed forces, finally overcoming objections from all side. That would indeed be a curious response, because it would mean spending very much more than Trump would ask for. The more likely outcome is that Trump will get his increases.
No distinctive Europe policy is likely to come from Trump. His vocal support for Brexit clearly showed his Euro-skepticism. Like an increasing number of Europeans he must view the European Union as a failed experiment, and the Euro monetary system as destructive of economic growth. On the other hand no American president can say much on the subject once he is in office, and he can do even less. Yet even a silent Trump will encourage Euro-skeptic politicians everywhere,  perhaps tipping the balance in some countries.

continuare »