OPINII IN
compania lui ...

luni 23 Mai 2016

România – ţara fără guvern şi fără preşedinte

Petru Romoşan

Deşi nu o spun de-a dreptul, pentru că nu se face, comentatorii, câţi au supravieţuit ultimei crize, dau târcoale unei idei abisale : România nu mai are nici guvern şi nici preşedinte. Şi, bineînţeles, nici partide politice. Aici avem de-a face cu singura realizare a guvernului tehnocrat : punerea în evidenţă, în ramă, a unei realităţi, de altfel, mai vechi. Fabricate la origine şi controlate apoi strict de serviciile secrete, partidele politice din România nu sunt, de fapt, partide politice. Doar interfeţe şi marionete.
PNL şi PDL, care, ca focul şi apa, nu reuşesc să fuzioneze, cu o conducere bicefală comică (Blaga + Gorghiu, doi care fac mai puţin decât unul), cu rateurile penibile în alegerea candidaţilor pentru Bucureşti, PNL şi PDL nu sunt un partid conservator şi liberal, popular, cum se pretind, ci doar o adunătură patetică, încă protejată inexplicabil de DNA.
Nici PSD-ul, condus de controversaţii (juridic, dar nu numai) Liviu Dragnea, Victor Ponta şi până de curând şi de Valeriu Zgonea, preşedinte executiv, eliminat urgent ca o măsea stricată, deci nici PSD-ul nu încropeşte „marele partid” al României, cum îl proclamă propagandiştii de casă travestiţi în ziarişti sau sociologii-sondori bine plătiţi (e adevărat că un sondaj „cu adresă” costă între 10 şi 15 000 de euro ?).
Guvernul de tehnocraţi amatori al domnului Dacian Cioloş nu a reuşit deci până acum decât să ne convingă că putem să ne lipsim, fără mari pierderi, de partide politice. Era şi acesta un punct pe agenda unui guvern tehnocrat care are tentaţia naturală de a se eterniza la putere. De Parlament ne lipsim, deşi îl plătim la supranumeric, supraponderal de câteva mandate. De asemenea, acest guvern tehnocrat amator a mai reuşit să ne convingă că fiii şi nepoţii fostelor cadre ale partidului comunist şi ai ofiţerilor de diverse obedienţe (Securitate, Miliţie, Armată, diplomaţie, „tehnocraţi” comunişti din marile întreprinderi şi din birocraţia centrală sau locală) sunt încă mai neisprăviţi, cu toate şcolile lor scump plătite, decât părinţii, unchii, mătuşile şi naşii lor. Adică să confirme că nepotismul tehnocrat nu e o soluţie pentru ţara noastră, aflată într-o criză gravă, profundă.
În ce-l priveşte pe domnul Klaus Iohannis, fost primar (deja „exotic”, ca minoritar) al Sibiului, dacă i s-ar compune o uniformă cu destule zorzoane, medalii şi grade, ar fi un foarte bun „mareşal de hotel” la poarta Cotrocenilor. Fizicul îl serveşte. Asta mai ales după imnul închinat SRI-ului (o fi având omul obligaţii ?) în neclarificata catastrofă a dezinfectanţilor şi după fraza care va fi doar una din marile sale contribuţii la gândirea socio-politico-economică a României secolului XXI : „În momentul în care primim informări [de la SRI – n.n.], le citim şi ne considerăm informaţi.”
De altfel, România dovedeşte cu asupra de măsură că şi-a făcut temele („treaba”, cum obişnuiesc să spună sistematic factorii răspunzători) după ce a aderat la NATO şi la UE. Cele două organizaţii sau organizări au scopul nemărturisit de a face să dispară guvernele şi conducerile naţionale, care încurcă inutil puterea centrală de la Washington, cu filiala sa Bruxelles. Performanţele de autoaneantizare atinse de guvernul şi preşedintele de la Bucureşti sunt fără egal în UE şi poate chiar pe planetă (probabil, cu excepţia preşedintei lituaniene Dalia Grybauskaite, laureata Premiului Carol cel Mare în 2013).
Nu avem încă o explicaţie acceptată de toată lumea în legătură cu „primul mileniu tăcut” din existenţa noastră ca popor. Istoricii maghiari pretind, interesaţi şi aberant, că am fi plecat cu toţii la sud de Dunăre. Actuala clasă suspusă din România dovedeşte zilnic că ne aşteaptă cel puţin un nou „secol tăcut”. Partide compuse din repetenţi şi penali, guverne după guverne ratate, preşedinţi nuli (Emil Constantinescu, Klaus Iohannis), din alte vremi (Ion Iliescu) sau chiar catastrofali (Traian Băsescu), presă vândută sau dispărută pur şi simplu, servicii secrete care se servesc şi nu servesc pe nimeni (vezi şi cazul recent Hexi Pharma) – la ce te poţi aştepta dacă nu la disoluţia, „diluarea” finală ?
Vom rămâne până la urmă de tot fără partide politice, fără guverne, fără preşedinţi, fără servicii secrete şi fără armată, doar cu şefi de obşti sau bresle, cu oligarhi şi interese comunitare, cu „juzi” aleşi direct şi natural, adică un nou mileniu medieval tăcut sau măcar un secol-două ? Riscul e, desigur, foarte mare, acela al dispariţiei statului naţional, al ştergerii ţării de pe harta lumii, al pierderii definitive a limbii şi culturii române. Dacă te joci iresponsabil prea multă vreme cu lucruri importante, pierderile sunt pe măsură. De prea multă vreme în România numai cine nu a vrut nu a fost ministru, deputat, consilier, primar, general, desigur, cu excepţia oamenilor serioşi, consistenţi şi competenţi, care chiar ar fi trebuit să îndeplinească aceste funcţii.
Revenim. Guvernul tehnocrat al domnului Cioloş are deci totuşi un merit, pe care-l împarte cu DNA. Atât tehnocraţii, cât şi procurorii au ştampilat falimentul total al clasei politice de tranziţie. Ca să-şi salveze regeşte pielea, vechea oligarhie comunistă şi urmaşii ei direcţi par dispuşi să sacrifice o ţară. Doar pentru atât ?


marți 3 Mai 2016

Secvenţe din războiul româno-român

Petru Romoşan

Iată cum sub ochii noştri neatenţi, indiferenţi, 4 000 de locuri de muncă la SC Romvag SA Caracal au fost transformate în cam tot atâtea postări de bloggeri pe site-ul Adevărul.ro (vezi comunicatul DIICOT). Blogurile s-au înmulţit pe Adevărul fără limită, ca urzicile şi ciupercile după ploaie. Numai cine nu a vrut nu a devenit blogger Adevărul. Diversiune şi intox : spoliatorul Cristian Burci încerca să se apere de justiţie cu mult zgomot de presă. Lua banii economiei reale şi livra palavre. De altfel, prietenul tuturor ziariştilor şi bloggerilor era binişor cunoscut încă de la începuturile tranziţiei, din primii ani ’90, ca traficant de copii. Dar ce are a face estetica scriitorilor la ziar cu etica populară ? Vagoanele şi părţile componente ale vagoanelor de marfă se vor fi transformat de asemenea în Dileme vechi ? În contrapartidă, bloggerul-şef, „imaginea”, „icoana” Adevărului lui Burci, Andrei Pleşu, şi-a împrăştiat papal, urbi et orbi, învăţăturile, micile moralităţi, mustrările, recomandările generoase, stând comod pe strada Paris, lângă guvern, acolo unde şomerii din ce în ce mai numeroşi din Caracal nu au cum să-l ajungă. Îl interesează în vreun fel pe palavragiul estet şi marele sforar Andrei Pleşu ce înseamnă pentru Caracal şi pentru zonă 4 000 de locuri de muncă pierdute ?
Ni se spune că atât ancheta deschisă împotriva lui Burci, cât şi dislocarea fanului lui Pleşu de la Ministerul Culturii, inegalabilul ministru Vlad Alexandrescu, ar fi etape ale războiului în curs dintre Binom (SRI-DNA) şi SIE. Păi, dacă SIE mai are mulţi protejaţi asemenea lui Cristian Burci (protejatul nu ştiu cărui general SIE Şerbănescu – „Burci Cristian a fost protejat de generalul (r) SIE Gheorghe Şerbănescu şi ajutat de generalul (r) Ioan Talpeş, fost şef al SIE şi apoi deputat”, dixit Radu Timofte, director SRI), n-ar cam trebui culeşi toţi şi, poate, în final, închisă mustăria ? Dacă SIE a angajat firma de investigaţii israeliană Black Cube s-o cerceteze pe Laura Codruţa Kövesi şi, probabil, şi pe alţi procurori şi ofiţeri SRI care au sprijinit anchetele şi arestările din ultimii doi ani, înseamnă pur şi simplu că SIE nu trăieşte în România. Şi, evident, nu lucrează pentru România. Şi că o asemenea aventură iresponsabilă va fi plătită foarte scump. Încă nu a demisionat nimeni ? Oricum, restructurarea serviciilor – pletorice, costisitoare, ineficiente, producătoare de corupţie – e la ordinea zilei. Viitoarele bugete vor fi, vrând-nevrând, mai restrânse. Restrânse în paguba cui ? Deocamdată, să ne întrebăm, odată cu DNA, probabil, câte alte întreprinderi cu multe locuri de muncă s-au mai închis ca să se umple conturile unor infractori sau să se facă presă şi televiziune în exces.
Ce poate face prim-ministrul oarecum interimar, cu mandat limitat, Dacian Cioloş în mijocul unor asemenea furtuni ? Lista cu miniştri ar fi primit-o în plic de la preşedintele Iohannis, care la rândul său ar fi primit-o de la… ?! Zvonuri şi răutăţi. Aşa se explică oare ezitările lui Cioloş şi intervenţia brutală, total neobişnuită, a preşedintelui Iohannis, care a cerut demiterea ministrului Culturii ? Dacă el l-a pus, tot el îl dă jos, nu ?
Dar să revenim la războiul româno-român. Oare arestarea confratelui său de la Adevărul, Cristian Burci, să-i fi sporit lui Andrei Pleşu verva polemică în apărarea demisionarului de la Ministerul Culturii ? În ultima postare a lui Pleşu de pe Adevărul, preşedintele Klaus Iohannis e făcut muci de partenerul inculpatului Burci. Şi, apropo, n-ar fi un bun prilej să ne explice „polemistul” Pleşu cum a reuşit (cu ajutorul lui Burci ?) să finanţeze gaura neagră economică numită Dilema veche şi celelalte dileme ?
Sistemul pare să se mai ţină doar într-un fir de aţă. Alegerile locale ar putea fi şocul care va rupe firul de aţă. Listele de candidaţi anunţate ne dau deja o idee destul de clară despre anvergura câştigătorilor. Oricare ar fi ei. Se poate mai jos ? Dar, imediat după minivacanţa de Paşti şi de 1 Mai, Curtea Constituţională se va exprima în privinţa alegerii într-unul sau în două tururi. Povestea cu două tururi poate duce şi la amânarea acestor amărâte de alegeri. Dar, astfel, confuzia şi debandada vor lua proporţii şi nimeni nu va mai putea anticipa nimic. Vizibilitate zero.


luni 25 Apr 2016

Despre condamnaţi şi suspecţi (nu doar despre Liviu Dragnea şi Traian Băsescu)

Petru Romoşan

Unii lideri PSD îl prezintă pe condamnatul definitiv Liviu Dragnea ca pe un martir al partidului. Nu zic, aşa o fi. Dacă infracţiunea e legea în acest partid postcomunist care se pretinde de stânga fără prea multe probe, atunci într-adevăr Liviu Dragnea e un haiduc (de Teleorman) al democraţiei de tranziţie, coruptă şi infracţională. El a luptat cu mijloacele din dotare pentru binele infractorilor PSD. E un erou împotriva statului de drept. În această logică, Adrian Năstase ar trebui adus de urgenţă înapoi la conducerea PSD. El a făcut şi puşcărie ! Procesul lui a avut ca subiect tot o campanie electorală, finanţarea ei. Justiţia noastră ne aplică numai lecţii magistrale !
Şi în aceeaşi logică strâmbă, halucinantă, şi Traian Băsescu a fost descris ca un martir al celor două mandate ale sale la preşedinţia României. Dacă nu ar fi beneficiat de imunitatea totală în timpul celor două mandate, multele infracţiuni, printre care şi aceea de spălare de bani, cu Căşuneanu, cu şmecheriile imobiliare, ar fi fost deja prescrise. Ca şi nenumăratele infracţiuni, încălcări ale legii comise într-o mare veselie în timpul mandatelor sale de primar general al Bucureştilor. Care şi ele ar fi beneficiat deja de sublima prescripţie. La fel cum s-au prescris toate nenorocirile săvârşite în timpul multelor sale mandate de ministru al Transporturilor (Flota şi câte şi mai câte „Aici sunt banii dumneavostră !”). Şi, desigur, odată prescrise toate fărădelegile, Infractorul naţional ar fi putut candida, virgin, la un nou mandat al aceluiaşi abuzat Bucureşti. Pentru că noi, bucureştenii, suntem în majoritate nişte tâmpiţi fără memorie şi l-am fi votat încă o dată fără să clipim pe constănţeanul impostor. Pentru că aşa spun sociologii manipulatori (de şcoală comunistă), cu sondajele lor „suspendate” (să nu-l uităm pe ex-primarul penal Sorin Oprescu).
Trebuie să constatăm că noua, mândra lume democratică şi capitalistă nu mai are nici o ruşine şi că singurul ei criteriu activ a rămas reuşita indiferent de preţ şi consecinţe. Suntem conduşi şi controlaţi din nişte birouri finanţate netransparent, ocult, cu miliarde de euro de la bugetul statului. Cică ar trebui să fim fericiţi că trăim în democraţie, în UE şi NATO. Băieţii şi fetele din birourile climatizate, foarte scumpe, ultimul răcnet fac revoluţii pe Facebook, ne aleg preşedinţi, prim-miniştri şi primari de mari oraşe.
DNA-ul doamnei Kövesi şi minunaţii ei protectori (pe ce bază legală o protejează ?) nu au auzit încă nimic de afacerile multiple ale lui Liviu Dragnea (Tel Drum etc.) ? Toate jafurile, tunurile, ţepele de la Microsoft, EADS, Alro, ANRP, ministerul Dezvoltării, primării şi companii de stat nu s-au derulat în timpul mandatelor prooccidentalului de comedie Traian Băsescu şi al prim-miniştrilor săi preferaţi Emil Boc (PDL), numit de vreo trei ori, şi Victor Ponta (PSD), numit de două ori, al ministeriatului de Interne al lui Vasile Blaga, amândoi, şi Traian Băsescu, şi Vasile Blaga, şefi de partide „de dreapta”, democratice ?! Şefi de partide pentru care merite, pentru care fărădelegi ?
Ăştia chiar ne cred pe toţi proşti ? Până când ? Iar dacă te uiţi ceva mai atent la noii candidaţi pentru Bucureşti, oameni în jur de 40 de ani – Gabriela Vrânceanu-Firea-Pandele, Cătălin Predoiu, Nicuşor Dan, Robert Turcescu -, progresul faţă de generaţiile lui Ion Iliescu sau Năstase-Băsescu e foarte relativ, discutabil, dacă n-o fi chiar un grav regres. Timpurile care vin se anunţă parcă şi mai prost. Mai trebuie să le şi votăm ?

luni 18 Apr 2016

Marian Munteanu, a treia ţeapă a PNL

Petru Romoşan

În timp ce în România apar în câteva zile sute de articole pro şi mai ales contra Marian Munteanu, multe isterice într-o direcţie sau în cealaltă, pentru Europa, mai ales cea occidentală, votul pentru Brexit se apropie implacabil. De fapt, a început campania. Indiferent de rezultat, luxul pe care şi l-au permis britanicii prin primul lor ministru, David Cameron, va fi un şoc, un cutremur pentru şandramaua UE deja atât de încercată (valul de refugiaţi, criza economică, lipsa de proiect coerent, lipsa unei armate proprii, a unei diplomaţii unice etc.), în primul rând pentru moneda euro. Ceea ce, evident, nu-i preocupă pe responsabilii de la Bucureşti, pentru că aici se aşteaptă disciplinat, docil ordinele de gândire şi de acţiune de la Bruxelles, care întârzie îngrijorător să sosească.
Germania, marea beneficiară a monedei euro – de fapt, o marcă germană impusă paşnic întregii Europe –, cea care a dictat dezastruoasa Austerität partenerilor europeni, suferă azi mortal de pe urma deciziilor Băncii Centrale Europene, care a trecut la dobânzi negative. Fondurile de pensii, ca şi asigurările germane sunt în pericol.
La Bucureşti se discută cu foc dacă Marian Munteanu e neolegionar, antisemit sau ultranaţionalist etc. Marian Munteanu nu e nimic din toate acestea, nu e nici măcar negustor de arme împreună cu Virgil Măgureanu, fostul şef tenebros al SRI, Marian Munteanu nu a administrat nici măcar o tutungerie în viaţa lui („eu în viaţa mea nu am făcut comerţ cu nimic” – Marian Munteanu dixit). E doar un farsor gălăgios, un om politic-concept, o „imagine”, folosită de încă nu se ştie cine. Dar nu tot un om politic-concept, o „idee” au fost şi Klaus Iohannis („minoritarul”), şi Dacian Coloş („bruxellezul”, „tehnocratul”) ? Marian Munteanu nu e decât un modest profesor la Filologia bucureşteană, care vântură în spaţiul public teorii nedigerate în amintirea unei false revoluţii dar autentice lovituri de stat, în care a fost un fel de erou, născut sau făcut.
Ce-ar fi mai rău pentru PNL ? Să câştige sau să piardă Marian Munteanu în bătălia electorală pentru primăria Bucureştilor ? Dacă Marian Munteanu câştigă împotriva maşinii de vot a PSD (Liviu Dragnea va fi condamnat oportun ?), PNL-ul va deveni în scurtă vreme o „mişcare de renaştere naţională” (o nouă clasă politică, nu ?), poate chiar cu nişte uniforme drăguţe gen Mao sau Zelea Codreanu (depinde cine le alege, Virgil Măgureanu sau Marian Munteanu…), iar Klaus Iohannis, „feisbucistul”, „diasporeanul”, „liberalul”, ar avea chiar începând de anul acesta un contracandidat care-l va bate măr la prezidenţialele viitoare. Dacă le mai apucă, bineînţeles. Fiindcă s-ar putea ca timpul să nu mai aibă răbdare, nu-i aşa ? Până atunci, pe modelul deja consacrat de Carol al II-lea, Klaus Iohannis va trebui să-şi manifeste, zgomotos şi pe larg, entuziasta adeziune la noua orientare.
Nu e deloc clar de unde a apărut Marian Munteanu în centrul chestiunii. Putea fi Cătălin Tolontan în locul lui ? E doar mutarea disperată şi hazardată a Alinei Gorghiu în încercarea foarte feminină de a scăpa de concurenţa Adrianei Săftoiu ? Dacă ar fi adevărat, Alina Gorghiu a scăpat temporar de Adriana Săftoiu dar i-a inventat lui Klaus Iohannis un concurent imbatabil. Deocamdată, mai e o mică speranţă pentru Klaus Iohannis şi pentru actualul establishment, de stânga sau de dreapta sau de stânga-dreapta. Aceea că şi Marian Munteanu va fi înlocuit, într-o a patra „tragere”, de Cătălin Predoiu, Adriana Săftoiu sau alt personaj mai previzibil din panoplia PNL-ului, poate vreun „tehnocrat” din echipa lui Cioloş.
După Cristian Buşoi şi Ludovic Orban, dar şi într-un sens mai larg, după Klaus Iohannis şi Dacian Cioloş, Marian Munteanu e a treia ţeapă pe care PNL le-o aplică românilor, dar care poate fi foarte bine şi o ţeapă pentru PNL-ul însuşi.


luni 22 Feb 2016

Război public cu mize private

Petru Romoşan

Miza enormului scandal care zguduie azi România ar trebui să fie cunoscută de toată lumea : închiderea postului de ştiri Antena 3. Simplu ca bună ziua. Numai că „organele” noastre, subtile şi competente cum le ştim din ultimii vreo 70 de ani, nu-şi nimeresc nicicum ţinta. Şi Antena 3 continuă să emită – mai eroică, mai credibilă şi mai victimizată ca niciodată. Rateurile „organelor” bat toate recordurile.
Dar de ce să fie închisă Antena 3 ? Asta dincolo de atentatul evident la libertatea presei şi de pierderea multor locuri de muncă. Pentru că se apropie din nou blestematele de alegeri. Şi, în ultimele vreo două-trei runde, Antenele lui Dan Voiculescu (sau ale fiicelor lui) s-au transformat brusc în partid politic, ba „purist” (de la PUR), ba „conservator” (de la Partidul Conservator, dar fără nici o legătură cu Titu Maiorescu sau P.P. Carp, adică o impostură) şi au trimis în Parlamentul României mai mulţi gorobeţi „democratici” în scaune de senatori sau deputaţi. În dispreţul total al alegerilor libere şi democratice. Sau al egalităţii în faţa legii, de exemplu (abuz de poziţie dominantă).
Dan Voiculescu, cu banii de la Crescent şi Dunărea, şi-a construit şi un imperiu de presă pe lângă cel de afaceri şi cu de la sine putere trimite în Parlament oameni care să-i apere interesele economice. În asociere constantă cu PSD, care se foloseşte masiv de Antene, mai ales de Antena 3, pentru a-şi face campanie electorală patru ani neîntrerupt. E corect ? Nu, nu e corect. Desigur, din când în când, pentru interese şi din obligaţii sau strategii de moment, anteniştii pot fi şi liberali, antonescieni (de la Crin) sau iohannişti. Între timp, the Godfather Dan Voiculescu şi-ar mai fi construit în interiorul trustului şi un serviciu de informaţii, condus de „preşedintele” unei organizaţii-fantomă, domnul Mugur Ciuvică. O fi adevărat ? N-o fi adevărat ? În asemenea chestiuni de „servicii secrete” e greu de răspuns. Că doar de aceea sunt secrete !
Condamnarea lui Dan Voiculescu la zece ani de puşcărie, cu confiscarea unei importante părţi din avere, s-ar fi făcut printr-un proces foarte discutabil, controversat. Ca şi în cazul procesului fostului prim-ministru Adrian Năstase. Amândoi ar fi fost pedepsiţi pentru alte fapte decât cele despre care a fost vorba în procesele propriu-zise. Toţi cunoscătorii şi oamenii informaţi sunt convinşi de asta. O fi aşa ? N-o fi aşa ? Şi dacă este într-adevăr aşa, cine hotărăşte să se facă asemenea procese măsluite ? Care instanţă şi după care Constituţie ? Ambele procese, al lui Năsatse şi al lui Voiculescu, s-au desfăşurat sub preşedinţia lui Traian Băsescu. Toată lumea informată arată cu degetul spre acesta. Şi dacă e adevărat, pe ce bază legală a luat Traian Băsescu asemenea decizii ?
Între timp, Antena 3, mai ales datorită informaţiilor culese de Mugur Ciuvică şi Grupul său de investigaţii politice, a reuşit să-l înfunde pe fratele lui Traian Băsescu, Mircea Băsescu, condamnat în primă instanţă la patru ani de închisoare cu executare. Carierele sau imaginea publică a unor importante figuri din camarila lui Traian Băsescu au fost făcute ţăndări în primul rând datorită investigaţiilor Antenei 3. Pot fi enumeraţi în grabă Elena Udrea, Gheorghe Ştefan, Dorin Cocoş, Adriean Videanu, Roberta Anastase, Ioan Oltean, Elena Băsescu, Crinuţa Dumitrean, Marcel Hoară, Alina Bica, asfaltatori, diverşi oameni de afaceri de partid, dar mai sunt şi mulţi alţii.
Războiul e în curs. Mai mult, Traian Băsescu se pregăteşte, cu micul său partid, o ridicolă oaste de strânsură, să participe la alegeri. Cu gurile de foc ale Antenelor îndreptate împotriva sa, are el vreo şansă să-şi facă aleşi primari, consilieri, şi să trimită în Parlament senatori şi deputaţi ? Greu de crezut. Cu atât mai mult cu cât fostul preşedinte Băsescu, la mai bine de un an de la alegerea lui Klaus Iohannis şi la câteva luni de la ieşirea din joc a lui Victor Ponta, e încă ţinta principală a Antenelor, mai ales a Antenei 3.
Desigur, prea puţini vorbesc pe şleau despre asemenea „chestiuni” şi „aspecte”. În schimb, se analizează pe larg şi profund confiscările, executările, evacuările, legile, principiile, ce dracu’ ! Cu toate cifrele macroeconomice strălucite, multe mari companii româneşti gâfâie în insolvenţă sau intră în faliment, micile şi mediile întreprinderi gem şi se închid în ritm alert. Majoritatea românilor – care nu sunt nici „antenişti”, nici „băsişti”, nici „organe” – aşteaptă disperaţi să iasă urzicile, măcrişul şi ştevia, şi nu mai au nici o preocupare pentru nici un fel de alegeri. Prea s-au fript de fiecare dată deşi au încercat cu tot spectrul. Nu mai cred nici in Iehova şi nici în Antene (şi cu atât mai puţin în Traian Băsescu).


luni 4 Ian 2016

Sistemul sau Cine conduce prost România

Petru Romoşan

Sistemul, Binomul, Trinomul, Securitatea nouă, „serviciile”… Există toate aceste fantasme conspiraţioniste ? Iniţiaţii, cei informaţi din surse-beton ştiu că există, şi încă cum ! Dar Sistemul e bine organizat, premeditat, sau e doar statul în forma sa cea mai rudimentară, care ţine locul unui stat viabil, democratic ? La această întrebare nu a dat încă nimeni un răspuns pertinent. Oricum, foarte mulţi cunoscători sunt de acord că nu conduc preşedintele, primul-ministru, şefii celor două Camere, miniştrii, şefii vizibili ai SRI şi SIE – adevărata putere îi aparţine Sistemului.
Sistemul s-a născut în focul loviturii de stat din 1989-1990, lovitură de stat dată chiar de Sistemul actual împotriva dictatorului Ceauşescu şi a soţiei sale, şi împotriva vechiului regim aflat numai în slujba lui Ceauşescu, cu sprijin logistic de la Est, de la sovietici, dar şi de la Vest, sprijin politic şi de intelligence. Plus amestecul vecinilor direct interesaţi, în primul rând Ungaria, care în acel moment o virase binişor spre Vest. Lovitura de stat împotriva lui Ceauşescu şi a regimului său nu a fost reuşită, cum îşi imaginează greşit încă mulţi, de străini, de ruşi, de americani, de Mossad sau de BND-ul german, de francezi sau de britanici, ci a fost de-a dreptul însuşită de noul Sistem intern, având în centru aceeaşi Securitate care s-a tot metamorfozat până azi. O Securitate care s-a debarasat de Partidul Comunist Român, devenit obsolet şi complet inutil, şi, deşi a fost trecută imediat după începutul loviturii de stat în subordinea Armatei, a preluat, din interior, şi controlul acesteia.
Adevăratul inamic al noului Sistem nu a fost nici Ceauşescu, cu Elena sa şi decrepitul său clan, nici Partidul Comunist, nici Armata, ci populaţia României. Populaţie care a ieşit în stradă de la începutul loviturii de stat, înfruntând, din păcate inutil, toate riscurile, cea care a făcut Piaţa Universităţii şi cea care a fost maltratată de minerii noului Sistem (metodă sovietică reutilizată de nişte şcoliţi la Moscova !). Da, pentru că minerii aduşi în Bucureşti au fost ai noului Sistem, nu doar ai lui Ion Iliescu, Petre Roman, Virgil Măgureanu, Gelu Voican-Voiculescu, Cico Dumitrescu etc., care sunt folosiţi azi ca ţapi ispăşitori. Raţiune de Sistem, şi nu raţiune de stat.
Aberantul, matusalemicul Ceauşescu (25 de ani conducătorul ţării !) şi vechiul regim abuzaseră, maltrataseră, batjocoriseră populaţia României dincolo de orice limită tolerabilă. La fel procedaseră în ţările lor Saddam Hussein, colonelul Gaddafi sau Hafez el-Assad. Şi ce s-a întâmplat atâţia ani în România după lichidarea Ceauşeştilor, haosul şi jaful, a fost foarte asemănător cu ce se întâmplă azi în Irak, Libia şi Siria. Toţi cei patru lideri au fost, de altfel, buni prieteni. Iar dacă în România nu am avut război civil, cum şi-ar fi dorit câteva puteri străine, e meritul Sistemului, care s-a organizat militar şi nu a permis destrămarea ţării.

continuare »


marți 22 Dec 2015


luni 7 Dec 2015

România din nou în calea tuturor răutăţilor

Petru Romoşan

Ce fel de ţară mai este România cu un Klaus Iohannis preşedinte, Luca Niculescu, Emil Hurezeanu, George Cristian Maior ambasadori, Sandra Marilyn Pralong (cea care l-a înfundat deja pe Emil Constantinescu) consilier străin la Cotroceni, cu Dan Mihalache, şeful cancelariei prezidenţiale dormind de prea mult traseism prin ideologii şi partide, consilier la prea mulţi şefi, care mai de care mai neisprăvit ? Cine îi împinge în faţă pe aceşti ciudaţi, inconsistenţi şi inexistenţi, vântură-lume ? E doar aceeaşi Securitate omniprezentă, care nu a reuşit niciodată să devină complet românească şi lucrează tot pentru Maica Rusie (şi pentru Germania mai nou) sub acoperire americană ? Sau acea Securitate a fost de mult preluată de forţe externe obscure, necunoscute ?
Se aşteaptă cineva cu mintea în cap la ceva serios de la actuala echipă conducătoare ? Crede cineva că Vasile Dâncu, Dacian Cioloş şi guvernul lor încropit pe colţul mesei vor întoarce din drum o căruţă care a luat-o de mult la vale ? Şi comentatorii sau analiştii politici s-au rărit semnificativ, nu prea mai e mare lucru de comentat sau de analizat, aceleaşi feţe plictisite şi plictisitoare, utecişti îmbătrâniţi în rele, macină aceleaşi vorbe care nu-i mai ascultă.
Ion Iliescu s-a întors în 2001 la Cotroceni şi l-a adus în bagajele lui pe coruptul Adrian Năstase (ministrul Informaţiilor, al Propagandei era mereu actualul Vasile Dâncu) pentru că Emil Constantinescu şi CDR eşuaseră, rataseră, sabotaţi cu succes de „partidul străinătăţii” PD, al lui Traian Băsescu, Petre Roman, al „independentului” Andrei Pleşu etc. În decembrie 2004, Traian Băsescu a câştigat împotriva unui Adrian Năstase care o luase de tot razna şi se credea împăratul veşnic – Napoleon reîncarnat în Carpaţi – al tuturor românilor. În 2009 (realegere dubioasă) şi 2012 (referendum de destituire deturnat), Traian Băsescu a fost menţinut în geam de puterile „protectoare” (exploatatoare), care ţineau să-şi ia mai departe pensia, renta, dijma, tainul. Victor Viorel Ponta a fost împins în faţă de PSD, partid ce mai avea inerţial o urmă de instinct naţional, pentru că Victor Viorel era singurul destul de golănit, la umbra lui Adrian Năstase, capabil să-l facă din vorbe pentru public (şi atât) pe golemul violent de la Cotroceni al Securităţii şi al combinaţiilor ei periculoase cu diverse „organizaţii”. Klaus Iohannis a fost „providenţial” găsit, la propunerea lui Vasile Dâncu, mare profesor la SRI, pentru că, neamţ cum era, trebuia să fie mai reţinut, mai civilizat decât vaporeanul antinaţional, vulgar şi atoatedistrugător (de fapt, distrugerea flotei româneşti e fapta de vitejie care l-a lansat la apa politicii mari, globaliste). Astfel, un rău a fost mereu reparat cu un alt rău, până la dezastrul final, de care suntem foarte aproape.
Securitatea (compusă azi din toate serviciile şi supranumerică, o adevărată „dictatură originală”), după năravul ei, dar şi la sfatul consultanţilor străini, de care ascultă orbeşte, a furat planul cu guvernul tehnocrat şi şi-a pus în rolurile principale propriii oameni. Mai încercase şi în 2012, cu marii tehnocraţi, „securiştii” George Maior şi Mihai Răzvan Ungureanu, amândoi şefi de servicii atunci, care îi ascultaseră cel mai bine, cu tehnică („tehnocratică”) operativă, pe nişte tehnocraţi autentici care se pregăteau la lumina zilei să propună un guvern naţional şi un proiect de ţară salvator.
Contextul internaţional s-a înrăutăţit într-o măsură pe care generaţiile active azi nu au mai cunoscut-o. La graniţele noastre, la Marea Neagră, Rusia ameninţă Turcia foarte convingător. Unii prezic războiul. Ca şi altădată, aproape nimeni nu e capabil să vadă marile schimbări care pot începe chiar mâine. Oricum, ordinea internaţională de ieri e deja vraişte. România, controlată de o dictatură invizibilă, în civil, băştinaşă şi străină, pare complet nepregătită să facă faţă marilor agresiuni la care e supusă. Agresiuni economice europene, mai ales din partea Germaniei şi Austriei (defrişarea sălbatică, controlul discreţionar al băncilor, furtul mâinii de lucru calificate etc.), şi poate chiar militare, prin Moldova, din partea unei Rusii din ce în ce mai ofensive.
România poate plăti foarte scump, printr-o cădere istorică, pentru politicienii ei mărunţi, convenţionali, politic corecţi pentru alţii, şi nu pentru noi. O ţară, ca şi o familie, se merită printr-un efort constant, cotidian, nu este un cadou pentru vecie. Ce mari fapte se mai pot trece în contul României după pacea de la Paris din 1918, care ne-a dat Transilvania şi Basarabia, merit al unei extraordinare generaţii politice, care îi număra pe Ionel şi Vintilă Brătianu, pe Nicolae Titulescu, pe marele şi pe nedrept uitatul diplomat Vasile Stoica (cel care a făcut cunoscută cauza românească în SUA) şi pe atâţia alţii ? Până vor învăţa Klaus Iohannis, Dan Mihalache, Sandra Pralong, Dacian Cioloş, Vasile Dâncu, Eduard Hellvig ce este România, care este istoria ei reală (nu aceea fantazată de Lucian Boia), care ar merita să fie viitorul ei şi care sunt oamenii ei de valoare cu care ţara îl poate clădi, s-ar putea ca România să nu mai existe. Comedia cu preşedintele neamţ Klaus Iohannis şi echipa lui de marionete manevrate de capitalul străin şi de puterile „protectoare” ne poate fi fatală.


vineri 20 Noi 2015

Guvern de birocraţi şi securişti
(bonus : un preşedinte imobiliar)

Petru Romoşan

A pretinde că guvernul lui Dacian Julien Cioloş e un guvern tehnocrat e o gravă mistificare. Tot ceardaşul recent cu tehnocraţia ne arată doar cât de primitivă e analiza politică băştinaşă. Şi mai ales cât de uşor se fură orice în România, până şi ideile inutile, ba chiar periculoase. Nici comparaţiile cu „tehnocraţii” anteriori – Stolojan şi Isărescu – nu ne duc prea departe. De altfel, dacă le-am cere „profesorilor”, „sociologilor”, „analiştilor” care şi dorm pe sticla televizoarelor câteva referinţe despre tehnocraţie, n-ar fi capabili să ne dea măcar două-trei titluri majore. Fonfăială multă, conţinut zero.
Pentru cei care cunosc cât de cât CV-urile reale ale noilor miniştri, e limpede – crystal clear ! – că avem de-a face cu un guvern de birocraţi şi securişti. E bine ? E rău ? Pentru prima dată după 25 de ani, contextul poate fi mai degrabă favorabil unui guvern de securişti decât unui guvern de politicieni amatori şi corupţi. Prioritară începe să devină oficial securitatea populaţiei României în epoca sumbră în care am intrat, cea a marilor migraţii, a atentatelor de toate felurile, a insecurităţii economice cronice. Asta e, democraţia îşi cam dă duhul peste tot în Europa, suntem şi noi în trend… Atât birocraţii, cât şi securiştii din guvernul „tehnocrat” Cioloş sunt binecunoscuţi. Se poate greşi doar în sensul că s-ar putea să avem mai mulţi securişti decât au fost deja număraţi, dar numai cu jumătate de gură, cu sfială.
Despre premierul Dacian Cioloş nu ştim prea multe, cu excepţia unor informaţii/zvonuri-bombă (nepotul Vulpii – generalul Virgil Ardelean –, contactele prea apropiate cu Monsanto şi Pioneer, participarea la MISA, un tată maior de Miliţie etc.). La prima vedere, fără argumente concrete, doar poate reacţiile prompte la criticile care i-au fost aduse în zilele formării guvernului, Dacian Cioloş, graţie şi experienţei sale de comisar european, nu are cum să fie mai rău decât „tehnocraţii” – de fapt, funcţionarii – de provenienţă comunistă Stolojan şi Isărescu. Singura mare problemă e că timpurile sunt mult mai grele şi că România e secătuită de guvernări succesive incompetente şi chiar banditeşti, inclusiv cei zece ani de băsism devastator. Desigur, aceste nenorociri nu-i pot fi imputate lui Dacian Cioloş, dar guvernul său va trebui să facă faţă la consecinţele lor.
Dar adevărata, marea slăbiciune a guvernului Cioloş, pe lângă propagandistul pretenţios şi găunos Vasile Dâncu, un fel de Elena Udrea masculină la Dezvoltare, e chiar Klaus Iohannis, preşedintele care l-a numit pe Cioloş. Deşi probabil vom afla cândva că acest guvern e mai degrabă al lui Traian Băsescu, Mihai Răzvan Ungureanu şi SIE. Ca şi Klaus Iohannis, de altfel. Dar conspiratorii vizaţi aici vor sări ca arşi şi vor spune că asta ţine de teoria conspiraţiei. Cu câteva excepţii notabile, în primul rând cea a lui Ion Cristoiu, jurnaliştii noştri se întrec în analize obediente la inadecvatul, lamentabilul nostru preşedinte, un speculator imobiliar amator prins deja definitiv şi irevocabil cu mâţa în sac. Cum a observat pe tăcute toată presa noastră, Klaus Iohannis şi-a ţinut cuvântul dat lui Cătălin Predoiu – de fapt, PDL-ului şi alegătorilor lui – şi l-a numit prim-ministru. La fel cum i-a fost loial lui Crin Antonescu, care l-a adus din minusculul şi regionalul Forum Democrat German de la Sibiu în PNL şi i-a deschis calea spre Cotroceni. De asemenea, Klaus Iohannis şi-a ţinut cuvântul şi faţă de noul PNL (PDL + PNL : Alina Gorghiu, Vasile Blaga, Teodor Atanasiu, Andreea Paul Vass, Marian Petrache, Ludovic Orban etc.) şi s-a înţeles cu Liviu Dragnea să dea PSD-ului un viceprim-ministru, secretari de stat, şefi de agenţii şi toate cele. Aviz tuturor amatorilor de viitor partid prezidenţial…
„Gândirea” politică a lui Klaus Iohannis seamană ca două picături de apă cu gândirea politică a lui Traian Băsescu. Asta numai dacă nu cumva aceste hotărâri cinice sunt luate personal de Traian Băsescu şi de echipa pe care şi-a construit-o în instituţiile de forţă timp de zece ani. Parcursul de tip „raţiune de stat” implacabilă a lui Klaus Iohannis pare clocit mai degrabă de un implacabil aparat de stat milităros decât de fostul primar al Sibiului, modestul nostru preşedinte „broker” de real estate. Şi nici caraghiosul traseist Dan Mihalache, un soi de aparatcic gogolian, nu pare să fie urmaşul lui Richelieu.
Ne-am întors în 1990, la vremea când Securitatea inventa cu greutate o nouă adunătura politică democratică, trimiţându-şi agenţii şi informatorii în CPUN supranumerar. În România, partidele şi Parlamentul au fost puse în paranteză pentru o vreme. Se aşteaptă figuri politice noi şi chiar un nou partid, probabil prezidenţial. Asemenea lui Papademos în Grecia şi lui Monti în Italia, Dacian Cioloş, ca un ardelean serios, va încerca să facă totul. Sarcina lui pare însă o misiune imposibilă.


luni 9 Noi 2015

Tehnocraţia salvează România ?

Petru Romoşan

În sfîrşit, este adusă de peste tot în discuţie, în mod serios, soluţia unui guvern tehnocrat. Susţin în scris de ani buni venirea la guvernare a tehnocraţilor. Partitocraţia a falimentat România. De altfel, şi partidele, şi Parlamentul ar fi trebuit să fie populate de tehnocraţi şi experţi, iar nu de cioflingari, de indivizi fără profesie sau rataţi în meseriile lor, ultrapenali, prepuşi ai securiştilor mai bătrîni sau mai tineri.
În Ungaria vecină a ajuns la putere un politician cu mare experienţă, un maghiar patriot, ofensiv şi care va veni cu programe surprinzătoare pentru Transilvania, unde avem o mare minoritate maghiară. Clujeanul Boc sau turistul de Harghita&Covasna, Traian Băsescu, nu vor avea răspunsuri pregătite la politica lui Viktor Orban. Sau, oricum, vor fi în defensivă. La est, Republica Moldova se mişcă în direcţia UE, susţinută de Polonia, de SUA, dar şi de Rusia. În ultimii şase ani, politica românească faţă de Moldova a fost inconsistentă, confuză, neproductivă. Ca să nu mai vorbim de enormitatea susţinerii lui Vladimir Voronin. Cu actuala politică externă practicată la TV – reciclare interminabilă a cîtorva idei din tranziţie -, România se apropie sau este deja undeva lîngă Grecia, sora ei ortodoxă, sau lîngă o Serbie marginalizată, adică în plină dezarticulare, în drum spre o pierdere severă din suveranitate. Vechile idealuri, NATO şi UE, au rămas mult în urmă şi nu mai ţin deloc de cald, şi nici de foame.
Se mai poate face ceva ? Partidele politice par readuse la nivelul anilor ’90. Loviturile succesive aplicate de preşedintele jucător au reuşit. Criza economică a desăvîrşit lucrarea. Serviciile secrete, foarte active în supravegherea populaţiei civile, zac în păpuşoi, dar consumă fonduri colosale. Armata, prin pensionarii ei, e umilită grav. Boc, Oprea, consultări, TV, gargară, şomaj, mizerie, disperare. Cei şase ani de preşedinţie ai lui Băsescu pot fi descrişi simplu : un coşmar vulgar, antinaţional şi antipopular. Cimitirul vesel de la Săpînţa poate deveni un brand de ţară pertinent. Tehnocraţii mai pot întoarce din drum o căruţă care a luat-o haotic pe tobogan ? Nimeni nu ştie. Şi foarte puţini mai speră.

27 Apr 2010


compania
DE LECTURA

Fotografie din perioada interbelică, autor necunoscut


Carte poştală – Orăştie, 1914


Ce ascunde Dacian Cioloş ?

Prestaţia prim-ministrului tehnocrat Dacian Cioloş la Antena 3, într-o conversaţie destinsă cu Mihai Gâdea, a fost una decentă şi aşezată. Experienţa bruxeleză a lui Cioloş, plus stăpânirea limbii franceze şi experienţa occidentală reală, poate şi sprijinul soţiei sale franţuzoaice, toate la un loc îl deosebesc fundamental pe tânărul prim-ministru din Zalău de mitocănia groasă şi amatorismul catastrofal al atâtor politicieni români din tranziţie. Şi totuşi, pe mine Dacian Cioloş nu m-a convins aproape deloc.
Pe lângă calităţile evidente de bună-creştere, de pregătire profesională, Dacian Cioloş ascunde cu greu o ambiţie carieristică probabil egală cu cea a modestului profesor de fizică din Sibiu fabricat peste noapte preşedintele României. Pe cei doi pare să-i lege o foame comună de reuşită personală, vecină cu ebrietatea puterii, care e invers proporţională cu consistenţa necesară a unui om public, om politic sau om de stat.
Dacian Cioloş insistă că nu va candida în 2016 şi că nu se va înscrie în PNL. Nu văd de ce nu l-am crede. Ce nu spune însă Dacian Cioloş e că, în înţelegere discretă cu preşedintele Iohannis, el poate rămâne premier tehnocrat pentru încă 3-4 ani. În planul oricărei guvernări tehnocrate se găseşte şi acest punct, poate cel mai important, de altfel, acela al perpetuării sine die la putere. De ce să candidezi pentru un partid în care fuziunea PNL-PDL nu s-a realizat încă şi nici măcar nu pare realizabilă, când poţi fi susţinut şi de PNL, şi de un PSD aflat în cădere liberă sub presiunea constantă a DNA-ului ? Mihai Gâdea, după ce l-a susţinut fără rezerve în ultimii 3-4 ani pe Victor Ponta, nu părea deloc grăbit să afle de la Cioloş care ar fi proiectele sale după alegeri. Nici celelate partide – PMP, UNPR, UDMR – nu par capabile să mobilizeze masele largi populare. În plus, păpuşarii inconturnabili pot aduce pe scenă câteva partide pe modelul Syriza din Grecia sau Podemos din Spania. O nouă majoritate va fi deci greu de găsit.
Cei care vor invoca experienţa de comisar european a lui Dacian Cioloş ar face bine să-şi aducă aminte că şi o altă ambiţioasă feroce, de fapt o arivistă destul de găunoasă, Corina Creţu, a ajuns comisar european. Dar mai ales să-şi aducă aminte că UE e de o bună bucată de vreme în degringoladă şi că nici comisarii şi nici europarlamentarii nu mai reprezintă aproape nimic pentru o populaţie europeană debusolată şi profund nemulţumită, care numără vreo 500 de milioane de suflete. De altfel, ultimele alegeri din UE, ca şi cele care se văd la orizont, indică fărâmiţarea fostelor majorităţi, dispariţia bipartismului sau, mai rău, ca în Grecia sau în Franţa, partidele care au fost votate pe un program, odată ajunse la guvernare, aplică exact contrariul.
Dacian Cioloş e foarte ambiţios, concentrat pe misiunea ce i-a fost încredinţată, şi îşi maschează bine jocul. Este o prezenţă civilizată, dar pare a fi cam puţin, adică fără proiecte şi fără viziune, pentru rolul de salvator pe care şi l-a asumat într-un moment de entuziasm. Klaus Iohannis, depăşit total de jocul politic din Bucureşti, care e totuşi altceva decât patriarhalul Sibiu, va avea tot interesul să continue cu prim-ministrul său, Dacian Cioloş, într-un nou guvern „tehnocrat” împănat cu câţiva politicieni de genul „sociologului” Vasile Dâncu. De ce nu Valeriu Zgonea ? Sau Alina Gorghiu ? Sau, şi mai bine, Cristian Buşoi ? Şi astfel valsul tehnocratic poate merge mai departe…


Putin’s Great Crime: He Defends His Allies and Attacks His Enemies

In these grim times, I am afforded light relief by CNN—the only news channel offered by the treadmill of my Tokyo apartment house—as its presenters and pundits gravely debate the motives behind Putin’s investment in Syria. His own version is that he is fighting “extremism,” which oddly enough is the same dark threat that President Barack Obama also recognizes while rigorously avoiding the qualifiers Islamic, Islamist, or Muslim—although he will refer to Isol, prompting the thought that it is impossible to defeat an enemy one is afraid to name. There is no Isol or even Isis anymore, because the good old ad-Dawlah al-Islamiyah fi’l-Iraq wa-sh-Sham—the Islamic State of Iraq and Syria—has long since become the Islamic State of everywhere from Nigeria to Afghanistan, no doubt also including the British Isles and Michigan. Ignoring earnest declarations of its un-Islamic character solemnly issued by non-Muslim presidents, premiers, and prelates, volunteers who recognize the authenticity of the Islamic State keep pouring into its still-expanding borders, easily offsetting the casualties inflicted by the very expensive U.S. bombing campaign, now joined by the British, French, … and Putin, whose air force already claims dozens of air strikes against the common foe.

Putin’s enthusiasm for the great cause might be expected to earn him some gratitude. Instead, the Russian leader is criticized by wise CNN pundits—and by the Obama Administration—for seeking to defend his client Assad by bombing his other enemies as well, i.e., the dozens of quarreling Islamist bands that grandly call themselves Jaysh al-Fatah, “the army of conquest,” the several quarreling factions of Syrian Army defectors that call themselves al-Jaysh as-Suri al-Ḥurr, “the free Syrian army,” the unabashedly extremist al-Qaida affiliate Jabhat an-Nuṣrah, which is much stronger than both, and, above all, the brave “pro-democracy” warriors armed and trained by the United States itself, under a $500 million program.

In reality Putin’s young bombing campaign has hit very few Islamic State targets. Yes, aircraft have flown and bombs have been dropped, but the Russians have no ground intelligence in place to identify targets any more than the United States has, except in those rare occasions when black-flagged vehicles are actually seen driving around in broad daylight—which is why the Islamic State has expanded ever since the U.S. bombing started. But Putin must certainly be innocent of the accusation that his air force has bombed the U.S.-trained “pro-democracy” freedom fighters, because the trainers themselves have admitted that the first lot on which one-tenth of the budget has been spent, i.e., $50 million, are exactly five in number, the rest having deserted after receiving their big family-support signing bonus and first paycheck, or after they were first issued with weapons (which they sold), or after first entering Syria in groups, when they promptly joined the anti-American Jabhat an-Nuṣrah,whose Sunni Islam they understand, unlike talk of democracy. That guarantees Putin’s innocence: All five extant U.S.-made freedom fighters are reportedly alive and well, though one may have defected since the last count. (It would really be much cheaper to hire Salvadoran contract gunmen and fit them out in Arab head-dresses.)

On the other hand Putin is certainly guilty of defending Assad’s regime and indeed of wanting to preserve it in the capital-city area of Damascus if possible, or at least in the natural redoubt of the coastal strip from Lebanon to Turkey where Assad’s fellow Alawites outnumber the Sunni Muslims ranged against him, and which also has room for Syria’s Christians, Ismaili, Twelver Shia, and urban Druze who suffer persecution and sometimes outright massacre wherever Sunni insurgents of any kind advance (the only difference is that the Islamic State documents its killings in vivid color), and that happens to include the city of Tartus, home of a Russian ex-Soviet naval base since 1971, which happens to be the one and only overseas base of the Russian Federation anywhere in the world, and which greatly adds to the naval value of Putin’s conquest of Crimea, where his Sevastopol naval base is on the wrong side of the Dardanelles. With refueling and light repairs in Tartus, the Russian navy can operate continuously in the Mediterranean, and prevail in the eastern Mediterranean, especially now that the historic U.S. Sixth Fleet is down to a ship or two, the rest of the shrinking U.S. Navy having long since gone to the Indian Ocean or the Pacific.

continuare »


© Gabriela Cernuşcă
Fereastră în biserica Bogdana (Rădăuţi)


Stimate Doamne, Stimaţi Domni,


Vă anunţăm că adresa noastră de e-mail
va deveni :
editura.compania@gmail.com
începând cu 23 august 2015.

Vă rugăm să vă notaţi noua noastră adresă
de e-mail (cea de mai sus), având în vedere că Telekom România nu asigură o perioadă de redirecţionare a mail-urilor.

Vă mulţumim pentru bunăvoinţă.


Cu cele mai bune gânduri,

Editura Compania
Str. Tuberozelor Nr. 9, Sector 1, 011411 Bucureşti
Tel. editură : 021 223 23 28 Fax : 021 223 23 25
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37
Fax : 021 223 23 24
E-mail : editura.compania@gmail.com
www.compania.ro
Blog : www.compania.ro/blog


© Vlad Predescu
Eldorado la Chibrit


România ca rană

„Uite, e seară
Sufletul satului fâlfâie
pe lângă noi,
ca un miros sfios de
iarbă tăiată”
Lucian Blaga

Pentru cartea sa ca un ou încondeiat de Paşte, Adina Kenereş recurge la un artificiu inteligent: cum se vede România în ochii unei frânce, venită să-i cunoască şi să-i iubească baştina lui „Mihai al ei, românul”. România nu se vede înfiorător, dimpotrivă. Gene, de la Geneviève, constată la faţa locului că românii nu-s nici hoţi, nici nătărăi/murdari/lacomi/mârlani/xenofobi/misogini, că n-au obiceiuri barbare, că nu-s aplecaţi spre beţie, că nu-s delăsători şi leneşi den hire, cum a vrut să demonstreze Firea românilor, volumul coordonat de Daniel Barbu, convins că, adunând numai impresii negative ale trecătorilor prin ţări româneşti, ne vindecă de „complexul europeneităţii” (sic). „RO e-n Europa”, strigă din Trelleborg-Suedia, într-un tulburător poem, Aurel Şorobetea.
„Estul ăsta e o mare necunoscută pentru o occidentală ca tine”, îi spune lui Gene naratoarea, ea însăşi revenită în Bucureşti după doi ani de absenţă din viaţa gri a capitalei. Şi pentru că „de la o vreme nu ni se mai îngăduie să vorbim adevărat despre noi. Ni s-a confecţionat şi înăuntru, şi în afară, o imagine de cretini, barbari, violenţi, retardaţi”, vrea să contracareze imaginea stereotipă urâtă, să-i opună alta firească, şi cu bune, şi cu rele. Cu ochii ei „bombaţi, negri, sfredelitori”, franţuzoaica îi percepe pe orăşeni amabili şi trişti, aforistici şi secreţi. Va vedea şi va pricepe că în spaţiul sacru al familiei rurale autentice domnesc cuviinţa, cuminţenia şi masura, că „e mult mai corect la ţară”.
Ţăranii Adinei Kenereş n-au „complexul europeneităţii”. Deţin şi ei calm şi răbdare ca englezii (satele sunt „învăţate cu greul de secole”), sunt şi ei eficienţi ca nemţii („românii se pricep la orice”, ştie Gene), sunt buni bucătari, mai buni decât francezii, nu beau mai mult decât irlandezii şi decât polonezii. N-au numai defecte la cub: sunt altruişti, ospitalitatea lor e, da, proverbială. Nu sunt refractari la învăţătură, de vreme ce crema intelectualităţii interbelice a avut origine rurală. Numai că, post-socialist, li s-a tot indus un complex de inferioritate. De ce oare? Ca să se renunţe la CV-ul etnic, ca să se pregătească dispariţia identităţii în numele globalizării, sinonim pentru neocolonializare?

continuare »


Discursul lui Zoe Konstantopulo în Parlamentul Greciei la 11 iulie 2015

Ladies and gentlemen,

At times like these we must act and speak with binding sincerity and political boldness. We must assume the responsibility that falls to each and every one of us.

We must defend, according to the dictates of our consciences, those things that are sacred, timeless, and non-negotiable, the laws and rights of the people and of society. We must guard the legacy of those who gave their lives and their freedom so that we may live as free people today. We must preserve the inheritance of the young and of future generations, of human civilization. [We must preserve], furthermore, the inalienable values that define and animate our personal and our collective existences. How each person chooses and decides to act may differ, and no one has the right to trivialize decisions that arise from an existential process and trial, to berate them, or to exploit them for for political consumption.

Each and every one of us are are judged and shall be judged by our positions and our decisions, by our Yes and by our No, by our actions and omissions, by our commitments and our responses, by our dedication and selflessness.
For five months the Government, with the Left as its mainstream and with anti-memorandum forces at its core, has been waging an unequal battle within a regime of suffocation and blackmail: Inside a Europe that has betrayed its founding principles, the welfare of its peoples and societies. Inside a Europe that uses the common currency, the euro, not as a means of achieving social welfare, but as a lever and tool for the coercion and humiliation of unruly peoples and leaders. Inside a Europe that is transforming into a nightmarish prison for its peoples, although it was built to be their common and hospitable home.

The Greek people entrusted this Government with the great cause of releasing them from the shackles of the Memorandum, from the vise of surveillance and supervision imposed on society under the pretext of debt.
This debt furthermore is illegal, unfair, odious and unsustainable, as demonstrated in the preliminary findings of the Truth Commission on Public Debt, and as the creditors already knew in 2010. This debt was not incurred as a cyclical phenomenon. It was created by the previous governments through corruption in procurement, bribes, misleading terms, corporate stipulations, and astronomical interest rates, all to the benefit of foreign banks and companies.

The Troika, together with the previous Greek governments, converted this fraudulent debt from private to public, saving the French and German and also the Greek private banks, and in the process condemned the Greek people to conditions of humanitarian crisis and employed the commercial organs of media misinformation to terrorize and deceive the citizenry.

This debt was neither created nor increased by the people or by the current Government. For five years it has been used as a tool to enslave the people, by forces operating within Europe under the rules of economic totalitarianism, in the absence of moral stature or historic right.

To this day Germany has not yet paid its debts to the small Greece of the wartime resistance, which history has identified for its heroism. These debts exceed the value of the present Greek public debt. According to the committee of the General Accounting Office set up by the previous government, these past debts would today reach a level of 340 billion euros, with conservative calculations. The alleged current debt of Greece is estimated at 325 billion euros.

continuare »


Stafidele şi cozonacul