OPINII IN
compania lui ...

miercuri 18 Ian 2012

N.T. Orăşanu

Ciocîrlia

Cîntă, cîntă, ciocîrlie,
Şi te-nalţă pîn’ la nori,
Spune norilor să ştie
Că sărmana Românie
E-adîncită în plînsori.

Zboară, zboară, ciocîrlie,
Pîn’ la vîntul cel turbat,
Spune vîntului să ştie
Că a noastră veselie
S-a schimbat în greu oftat.

Cîntă, zboară, ciocîrlie,
Şi te-nalţă pîn’ la cer,
Spune cerului să ştie
Că e lungă-a lui urgie,
Că-n dureri românii pier.

Zboară, dragă ciocîrlie,
În văzduhuri şi mai sus,
Poate Domnul că nu ştie
În ce foc, în ce urgie
Cel străin ţara ne-a dus.

Şi acolo, legănată
Pe-aripioare şi pe vînt,
Cere mila cea înaltă,
Să ne-ajute ca-altădată
Pentru mîndru-ne pămînt.

1870

Din volumul  N.T. Orăşanu – Satire, dicţionar politic
ş
i alte marafeturi de Bucureşti, Editura Compania, 2007


miercuri 28 Dec 2011

O lămurire

Dinu C. Giurescu

Volumul de faţă este un dialog între un diplomat şi un istoric : Mircea Maliţa rememorează acţiunile la care a participat, de multe ori la înalt nivel ; Dinu C. Giurescu – la propunerea şi invitaţia lui Mircea Maliţa – vine cu privirea istoricului asupra unora dintre evenimente. Privirea diplomatului aduce experienţa personală, cu o sumă de detalii inedite ; cea a istoricului se reazemă pe informaţia disponibilă, plus implicarea personală. Sunt două faţete ale aceleiaşi realităţi. Ambele au nevoie în continuare de documentele din Arhiva Ministe­rului Afacerilor Externe, anevoie de consultat şi astăzi.
Din 1944, România s-a aflat în aria de dominaţie politică şi mi­li­tară a Uniunii Sovietice, ca urmare a înţelegerilor dintre cei Trei Aliaţi – U.R.S.S., Anglia şi Statele Unite ale Americii –, stabilite înce­pând cu întâlnirea la vârf de la Teheran (noiembrie-decembrie 1943) şi încheind cu aceea de la Potsdam (Berlin, iulie-august 1945).
În acest cadru, anii ’60 ai secolului XX şi o parte din următoarea decadă constituie etapa cea mai rodnică a diplomaţiei române post-1945. În conjunctura atunci existentă, diplomaţia română a iniţiat acţiuni proprii, relevante în ansamblul relaţiilor internaţionale. Respectând cerinţele şi limitele balanţei de forţe între Est şi Vest, diplomaţia română şi-a constituit un spaţiu de acţiune cu notabile rezultate, recunoscute de partenerii de dialog din U.R.S.S., Chi­na, Vietnam, India, din Europa de Vest, Canada şi Statele Unite ale Americii.
Informaţiile noi, ale diplomatului şi ale istoricului, se află în acest volum. Analiza acţiunilor diplomaţiei româneşti reclamă însă – impe­rativ – deschiderea arhivelor Ministerului Afacerilor Externe. Alt­min­teri, rămânem la imagini şi înţelesuri parţiale.
Încheierea unui regim cu 21 de ani în urmă şi perspectiva ofe­rită de trecerea timpului ne îngăduie şi ne impun să cunoaştem ce va fi fost. Anii din urmă fac cu totul necesară afirmarea pe plan diplomatic a României faţă de Uniunea Europeană, de Federaţia Rusă, de China şi de Statele Unite ale Americii. O afirmare care se lasă aş­teptată de prea multă vreme.

Din volumul : Mircea Maliţa, Dinu C. Giurescu – Zid de pace, turnuri de frăţie. Deceniul deschiderii : 1962-1972, Editura Compania, Bucureşti, 2011, pp. 157-158.


miercuri 14 Dec 2011

A apărut

« PRECUM IN CER, ASA SI PE PAMANT »
Calatorie foto prin lumea ortodoxa romaneasca

CRISTINA NICHITUS RONCEA

Cu un cuvânt înainte al acad. Florin Constantiniu

Album în ediţie bilingvă (română-engleză)
« On earth as it is in heaven ». A photo journey into the Romanian Eastern Orthodox realm

Versiunea engleză : Vlad A. Arghir




Pagina 23. Maicile întorc şi fânul – Mănăstirea Sfântul Ilie de la Albac, din Munţii Apuseni, august 2011.

Din cuvântul înainte al acad. Florin Constantiniu

[…] Ajungem astfel la altă trăsătură a monahismului românesc : dialogul permanent dintre monahi şi laici. Trei factori sunt de avut în vedere pentru a înţelege această realitate. Mai întâi, permeabilitatea socială : în imensa lor majoritate, călugării au aceeaşi origine rurală ca şi masa credincioşilor. Ţăranul se recu­noaş­te în ţăran, în graiul, reprezentările, obişnuinţele atât ale unora, cât şi ale altora. În al doilea rând, rezultat al împrejurărilor vitrege – am fost mereu « în calea răotăţilor » –, numai o elită cu totul restrânsă a clerului avea o înaltă cultură teologică ; grosul clerului călugăresc şi mirean se împărtăşea din aceeaşi cultură de sorginte populară ca şi credincioşii care îl frecventau. Dialogul devenea astfel foarte lesnicios. În sfârşit, prin stilul de viaţă, călugărul, supus ascul­tării, avea de îndeplinit diverse munci fizice care, într-o lume agrară, erau, de regulă, activităţi legate de cultura pământului şi creşterea vitelor. Ţăranul, venit la mănăstire, vedea pe « părintele » lucrând la câmp sau îngrijind de vitele sau stupii mănăstirii, în­tocmai ca şi el în gospodăria lui.
Toate acestea « au spart » zidurile mănăstirii şi au integrat organic comunităţile călugăreşti în socie­tatea româ­nească. Respectul credinciosului de rând pentru omul în rasă nu-l înstrăinează în nici un chip pe cel din urmă de cel dintâi. Cleric şi laic se află într-o desăvârşită unitate spirituală şi mentală.
Aceste trăsături ale vieţii bisericeşti s-au păstrat nealterate din Evul Mediu până astăzi. Este ceea ce explică locul eminent ocupat de Biserică în viaţa so­cietăţii, prestigiul de care ea se bucură, forţa cre­din­ţei vădită, cel mai pregnant, în marele aflux de credin­cioşi la sărbătorile Bisericii.
Imaginile doamnei Cristina Nichituş Roncea ilus­trează perfect aspectele caracteristice ale trăirii ortodoxe, cu precădere în lumea monastică, înfră­ţi­rea, atât de firească, într-o religie a iubirii, între cle­ric şi mirean. Călugărul se roagă şi munceşte – ora et la­bora ! –, iar laicul, beneficiar al ostenelilor celui dintâi, îl priveşte cu iubire şi respect. […]



Pagina 56. La slujbă în aer liber


luni 12 Dec 2011

Lansare de carte : Mărturii istorice în volumul lui Aurel I. Rogojan – « Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale »

Adela Farkaş

O carte cu o deosebită semnificaţie pentru adevărul naţional, « Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale », semnată de generalul de Brigadă I SRI (r) Aurel I. Rogojan, a fost lansată şi prezentată joi, la Zalău. Volumul, apărut în acest an la Editura Compania în seria ClarObscur, este o lucrare multidisciplinară, contemporană şi ultracontemporană, care face lumină în jurul unor conflicte şi personaje cheie din România, şi nu numai. Autorul, Aurel I. Rogojan s-a născut în 1949 la Inceşti, Ceica, în judeţul Bihor şi şi-a consacrat întreaga carieră Şcolii Naţionale de Informaţii pentru Securitate Naţională. Activitatea profesională şi-a început-o în 1970, la Securitatea Municipiului Bucureşti. Între 1977 şi 1985, a fost şeful de cabinet al generalului colonel Iulian Vlad (secretar de stat în Ministerul de Interne, din 1984 adjunct al Ministrului de Interne, iar din 1987 Ministru secretar de stat şi şef al Departamentului Securităţii Statului – D.S.S.). Evenimentele din decembrie 1989 l-au găsit pe Aurel I. Rogojan la comanda Serviciului Independent Secretariat-Juridic al D.S.S. Între 1990 şi 2006, în cadrul Serviciului Român de Informaţii, s-a ocupat de reglementarea şi planificarea activităţii de informaţii, a predat în instituţii de profil şi a asigurat, din posturi de mare răspundere, managementul resurselor informaţionale.
Aşa cum remarca prof. Ioan Ciocian, autorul – « un specialist în domeniul atât de riscant al serviciilor secrete » – a avut cutezanţa să realizeze în această carte o sinteză de istorie, politologie, strategie, relaţii interne şi internaţionale, drept internaţional.
« Cartea, scrisă într-un stil incitant, cu un limbaj elevat, pe bază de materiale documentare indubitabile, emite judecăţi de valoare şi lasă o marjă de implicare afectivă celui care citeşte. Cititorul are astfel şansa de a înţelege de unde venim, pe ce treaptă ne situăm şi încotro ne îndreptăm în marea competiţie europeană. Lucrarea lui Aurel Rogojan abordează o paletă diversă de fenomene, personaje, intervale de timp, dar cu toate acestea este unitară în concepţie, se recomandă de la sine pentru toate categoriile de cititori şi, cu certitudine, va rezista timpului. Citind cartea vom înţelege că marile puteri au mereu drepturi, iar micile ţări sunt mereu învinse », a remarcat Ioan Ciocian.
« Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale », aşa cum au apreciat joi la Zalău istoricii şi specialiştii din domeniu, este o adevărată lecţie de istorie, scrisă şi trăită, care va rămâne pentru generaţiile viitoare drept o lucrare de referinţă.
« Cartea reprezintă un capitol important din istoria naţională contemporană şi ultracontemporană văzută prin prisma serviciilor secrete care s-au desfăşurat în interesul naţiunii române. Este o carte nonconformistă pentru că dezvăluie o serie de evenimente recente, răstoarnă prejudecăţi şi aduce la lumină adevăruri, chiar cu riscul pentru autor de a deveni incomod », a afirmat Marin Pop, cercetător în cadrul Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă din Zalău.
Ideea a fost împărtăşită şi de Adelina Palade, fost director de comunicare din cadrul SRI, care a apreciat că « Aurel Rogojan face casă bună cu riscul, pe care şi-l asumă, şi este un promotor al culturii de securitate. Lucrarea face apel la biografii de camarazi demni, dar şi la cele ale trădătorilor ».
« Cartea este un manual pentru cetăţeanul de rând în a decide pe cine-i vor aduce în postura de decidenţi. Volumul cuprinde mărturii istorice pentru o perioadă trăită şi interpretată prin prisma autorului. Cititorul poate înţelege de ce niciunde şi nicicând serviciile secrete nu au fost iubite de public, pentru că menirea lor e să aducă veştile proaste », a susţinut Marius Ghilea, preşedintele Sucursalei Sălaj a Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere din SRI.
Autorul nu a dorit să vorbească despre cartea lansată la Zalău, ci s-a referit la istorie, români şi la meleagurile sălăjene.
« Să ne amintim că aici, dar şi în alte părţi din Ardeal, pământul încă mai plânge din cauza atrocităţilor suferite fără nici o vină de locuitori, iar noi suntem datori să aducem un omagiu martirilor neamului. Cred că România şi Ardealul în special, este vatra neamurilor Europei. Avem motive temeinice să fim mândri de trecutul nostru », a arătat Aurel I. Rogojan.
În finalul întâlnirii de la Zalău, Viorel Stanca, general de brigadă SRI (r), a propus ca lucrarea, semnată de « cineva care arată lumii că ofiţerii de spionaj şi contraspionaj nu sunt o paria a societăţii », să fie folosită ca manual la Academia de Informaţii.

Articol preluat de pe site-ul www.magazinsalajean.ro


joi 8 Dec 2011

Generalul Iulian Vlad, fost şef al Securităţii, le-a mulţumit la Cluj ofiţerilor şi informatorilor pentru « actele patriotice »

Bianca Felseghi

Cluj. Fostul şef al Departamentului Securităţii Statului din perioada 1987-1989, general-colonel (r) Iulian Vlad, le-a mulţumit zecilor de « camarazi » care s-au adunat miercuri la Biblioteca Centrală Universitară (BCU) din Cluj cu ocazia lansării unei cărţi scrise de fostul său şef de cabinet, generalul (r) Aurel Rogojan. În vârstă de 80 de ani, generalul Vlad a vorbit despre un « transfer al memoriei trăite, din mintea veteranilor în patrimoniul de cunoştinţe publice ».

Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale este volumul a cărui lansare a mobilizat, în sala « Ioan Muşlea » a BCU, circa două sute de clujeni, majoritatea pensionari, care au făcut parte din Securitate şi din SRI. Volumul scris de Rogojan vorbeşte, în circa 600 de pagini, despre momente-cheie ale activităţii serviciilor secrete româneşti din ultimii 40 de ani, actualizate până în iunie 2011. Cartea a fost prezentată de profesorii universitari Doru Radosav, directorul BCU, şi Vasile Puşcaş, directorul Institutului de Relaţii Internaţionale al UBB.
Prezenţa generalului Iulian Vlad a fost însă principalul motiv al participării masive de ofiţeri în rezervă şi în retragere, lucrători ai poliţiei politice din timpul regimului comunist. Numit în permanenţă « ministru », Vlad a fost aplaudat şi le-a dat autografe pe cartea generalului Rogojan foştilor săi subordonaţi, care au stat la coadă, disciplinaţi, mai bine de o oră.
« Sunt aici de faţă foşti combatanţi pe fronturile nevăzute ale apărării României, ale căror merite, ce nu pot fi specificate, au fost de importanţă hotărâtoare pentru păstrarea unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării. Privesc în sală şi nu pot să nu reconstitui din memorie şi să nu dau o înaltă apreciere pentru dăruire şi abnegaţie unor ofiţeri, camarazi de-ai mei, astăzi în rezervă sau în retragere, care vor face întotdeauna cinste tradiţiei tagmei informaţiilor şi contrainformaţiilor », a spus generalul Vlad, care a vorbit ultimul.
Într-un discurs citit de pe foi şi folosind un limbaj care a transportat auditoriul direct în anii ’80, generalul Vlad le-a mulţumit şi informatorilor. « Doresc să elogiez contribuţia la fel de preţioasă a combatanţilor indirecţi, cetăţeni demni şi mândri ai acestor locuri, fără ale căror acte patriotice benevole nici un serviciu de informaţii naţionale nu şi-ar fi putut duce la îndeplinire misiunea sa », a spus fostul şef al Securităţii ceauşiste.
La prezidiu, în afară de generalul Vlad şi de profesorii Puşcaş şi Radosav, s-au mai aflat autorul cărţii – generalul (r) Aurel Rogojan, generalul (r) Adrian Bărbulescu, vicepreşedinte al Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere (ACMRR) din SRI, şi colonelul (r) Adelina Palade, fostă şefă a Departamentului Comunicare din SRI.
Discursul generalului Vlad, considerat unul dintre personajele cheie ale Revoluţiei din 1989, poate fi vizionat mai jos. El a refuzat şi de această dată să acorde vreun interviu sau să răspundă unor întrebări, chiar dacă presa a fost reprezentată numai de trei ziarişti, unul de la Evenimentul zilei şi doi de la OradeCluj.ro.
Potrivit istoricului Alex Mihai Stoenescu, generalii Iulian Vlad, şeful Securităţii, şi Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major, ar fi împiedicat, prin ordinele date în 22-23 decembrie 1989, izbucnirea unui război civil. Vlad a fost arestat în 31 decembrie, fiind condamnat ulterior la 25 ani de închisoare, pentru implicarea sa în represiunile de la Timişoara şi Bucureşti. A stat închis la Jilava timp de 4 ani.

Articol preluat de pe site-ul http://oradecluj.oradestiri.ro.


miercuri 7 Dec 2011

Prejudecăţi răsturnate
de « Fereastra serviciilor secrete »

Alex Toth

Aurel I. Rogojan
şi Iulian Vlad

Aproximativ 150 de persoane au participat, aseară, în sala de conferinţe a Hotelului « Grand » din Târgu-Mureş, la lansarea cărţii « Fereastra serviciilor secrete – România în jocul strategiilor globale… », scrisă de generalul de brigadă SRI (rz.) Aurel I. Rogojan.

Apel la redescoperirea istoriei

Autorul volumului a făcut un apel pentru redescoperirea şi rescrierea istoriei, scoasă până şi din programa şcolară de minţi perfide care au ca scop destrămarea României. « Istoria României nici nu mai este materie de studiu. Asta poate să însemne că o non-elită politică înstrăinată, cosmopolită şi violentă care a săvârşit acest odios atentat la identitatea naţională are mandat să slujească promotorii ideologiilor care ţintesc statele naţional-unitare precum România să dispară », a declarat Aurel I. Rogojan.

Adevăruri tulburătoare scoase la lumină

Invitatul special al evenimentului a fost generalul în rezervă Iulian Vlad, care a mărturisit că se simte onorat că este martor activ la lansarea unei cărţi care « răstoarnă prejudecăţi şi aduce în lumină adevăruri tulburătoare pe care alţii le-au falsificat. » « Am fost onorat de dorinţa camarazilor mei de a fi parte şi aici la un act cu profunde semnificaţii civico-patriotice, fiindcă volumul prezentat se constituie într-o pledoarie pentru sentimentul naţional, mândria şi responsabilitatea patriotică », a subliniat Iulian Vlad.

Amicii de azi pot deveni inamicii de mâine

În prezentarea sa, prof univ. dr. Vasile Dobrescu a făcut o radiografie a legăturii dintre politic şi servicii de informaţii, arătând că cea mai sigură apărare este cea pe care ţi-o asiguri singur. « Cartea nu este numai o privire spre trecut, ci şi spre prezent şi mai ales spre viitor fiindcă amicii de azi pot să devină inamicii de mâine sau mai mult şi amicii de azi pot să fie suspecţi în anumite relaţii pe care le ai de moment şi de conjunctură. Apărarea cea mai sigură este aceea pe care ţi-o poţi face tu », a precizat prof. univ. dr. Vasile Dobrescu.

De ce a fost nevoie de baie de sânge în 1989?

În alocuţiunea sa, prof. univ. dr. Ioan Sabău Pop s-a pronunţat împotriva Tratatului cu Ucraina, despre care a afirmat că a fost realizat împotriva intereselor României. « Dacă am fi avut un serviciu (secret – n.a.) în interesul ţării, noi nu am fi avut Tratatul cu Ucraina, tratat care a abandonat România. Dacă Pactul Ribbentrop-Molotov s-a făcut în spatele nostru, Tratatul cu Ucraina a fost făcut de mâinile noastre », a spus prof. univ. dr. Ioan Sabău Pop. « Rămân în continuare cu nedumerirea ce justificări ni se dau, de ce în 1989 a fost nevoie în România de acea baie de sânge? », s-a întrebat apoi, retoric, prof. univ. dr. Ioan Sabău Pop.

Informaţii dense şi inedite

Lansarea a fost moderată de prof. Nicolae Balint, publicist, care a apreciat cantitatea şi mai ales calitatea informaţiilor prezentate în volum. « Am fost captivat de această carte prin informaţia densă şi inedită care acoperă o perioadă frământată şi mult discutată în istoria contemporană », a afirmat prof. Nicolae Balint.

Articol preluat de pe site-ul www.zi-de-zi.ro din Mureş.


luni 5 Dec 2011

Un nou tiraj !

Reluarea proceselor

Ca urmare, la 10 mai 1993, prin firma de avocaţi Poncet, Tur­re­tini, Amaudruz şi Neyroud din Elveţia, se introduce o acţiune în revendicare împotriva regelui Mihai la Tribunalul de primă instanţă din Geneva.
Prin ordonanţa din 19 iulie 1993, Tribunalul din Geneva, luînd în calcul evaluarea la suma de 500 000 000 de dolari a celor 42 de tablouri revendicate de statul român, stabileşte o taxă de timbru în valoare de 1 548 400 de franci elveţieni, su­mă pe care statul român nu o plăteşte, considerînd-o cu totul exa­gerată. La 6 august 1993, acelaşi tribunal dispune anularea acţiunii, pe motiv că nu a fost timbrată. Avocaţii noştri intro­du­c acţiune de apel concomitent la Curtea de Apel din Geneva şi la Curtea Supremă Federală a Elveţiei.
Curtea Supremă Federală a Elveţiei a anulat hotărîrea şi a trimis-o spre rejudecare la Curtea de prima instanţă din Ge­ne­va, care, prin decizia din 15 septembrie 1995, a redus taxa de înregistrare la 100 085 de franci elveţieni, de la 1 548 400, sumă pe care o stabilise la prima judecată.
La 6 septembrie 1996, Tribunalul de primă instanţă din Ge­ne­va, Elveţia, s-a pronunţat în acţiunea de recuperare intentată de guvernul României împotriva ex-regelui Mihai pentru re­tur­narea celor 42 de tablouri scoase de acesta din ţară. În totală contradicţie cu jurisprudenţa elveţiană în materie – a se vedea cazurile Marcos, Duvalier şi alţii –, instanţa s-a declarat in­com­petentă şi a obligat partea română la plata cheltuielilor de judecată.
La 7 iulie 1993, ziarul elveţian Tribune de Genève scria : « Gu­vernul României a depus la jumătatea lunii iunie o reclamaţie la Tribunalul din Geneva împotriva ex-regelui Mihai. Acest act judiciar vizează recuperarea mai multor tablouri din patrimoniul naţional român aflate în prezent în posesia fostului monarh. Acesta contestă demersul executivului român. Cele 42 de ta­blouri semnate de El Greco, Rembrandt, Rafael, Velázquez, Brueghel, Van Dyck, Correggio, Caravaggio, Giorgione, Tiţi­an şi alţii, dintre care o bună parte au fost expatriate ilegal de ex-re­gele Mihai, aparţin de drept statului român, care a iniţiat de­mer­suri în scopul recuperării lor, după cum afirmă comisia guvernamentală însărcinată cu această chestiune. La Geneva, ex-regele Mihai a anunţat că va contesta formal pretenţiile gu­ver­nului român. »

Ziarul elveţian Le Nouveau Quotidien din 8 iulie 1993 pu­bli­că, sub semnătura lui Luc Debraine, următorul articol : « Mi­nistrul român de Finanţe îi poartă pică fostului rege al ţării, Mihai de Hohenzollern, exilat la Versoix. Bucureştiul îl acuză pe monarhul abdicat de-a fi expatriat ilegal tablouri aparţinînd pa­t­rimoniului naţional, care acum se află în posesia lui. În scopul recuperării acestor opere, guvernul român a introdus luna trecută o procedură civilă la Tribunalul de primă instanţă din Geneva.
Bucureştiul reclamă 42 de tablouri semnate de pictori ilu­ştri : El Greco, Rembrandt, Rafael, Velázquez, Brueghel, Gior­gio­ne, Tiţian şi alţii. Guvernul susţine că există dovezi că o parte din tablouri au fost expatriate de Mihai de Hohenzollern, care a tre­buit să abdice în 1947 datorită presiunilor exercitate de co­mu­nişti. Într-un comunicat al său, fostul monarh contestă ener­gic pretenţiile Bucureştiului.
Povestea tablourilor este bine cunoscută în România, fiind chiar pe punctul de a deveni legendară. O primă problemă este definită de un istoric de artă român stabilit în Elveţia în felul următor : „Nu se ştie cine ce a făcut.“ Istoria a reţinut faptul că o serie de opere de artă au fost scoase din ţară, într-un va­gon sigilat, de tatăl lui Mihai, regele Carol II, în 1940, cînd a fost constrîns să ia calea exilului. Fiul său a făcut la fel şapte ani mai tîrziu. Imposibil de afirmat. Dar actualul guvern român este convins că aşa s-a întîmplat.
Conform unor surse apropiate Familiei Regale, tablourile ar fi fost vîndute cu mulţi ani în urmă, fără îndoială, la sume cu mult inferioare valorii pe care operele ar avea-o astăzi. O altă problemă rezidă în statutul juridic al tablourilor expatriate. În esenţă, vechea colecţie regală a fost creată de Carol I în anii 1839-1914. În testamentul său, Carol I precizează că „galeria mea de tablouri, aşa cum este descrisă în catalogul ilustrat al bi­bliotecarului meu Bachelin, va rămîne pentru totdeauna, in­di­vizibilă, în ţară, ca proprietate a Coroanei României“. Pentru guvernul actual, testamentul este fără echivoc, tablourile au fost lăsate moştenire de Carol I statului român [...] ».

Aproximativ în acelaşi timp, o a doua acţiune s-a deschis la New York împotriva regelui Mihai în vederea recuperării tablourilor existente în SUA, respectiv Canonicul Bossio şi San Sebastian, tablouri pe care regele Mihai le vînduse în 1975 comerciantului de artă Wildenstein din America.
Motivul memoriului introdus la instanţa americană de avocaţii noştri a fost acela că, în urma audierii de către Comisia Interdepartamentală de Experţi a unor foşti demnitari ai re­gi­mu­lui Ceauşescu – miniştrii Finanţelor, Justiţiei, Afacerilor ex­terne, Afacerilor interne, şefi ai cabinetelor preşedintelui sta­tului –, s-a constatat că decizia de oprire a acţiunilor exis­ten­te pe rolul instanţelor din Dallas şi New York, în anii ’80, a fost luată de Elena Ceauşescu în mod abuziv, căci nu avea nici dreptul, nici competenţa legală să ia o asemenea hotărîre (de­ci­zia de începere a acţiunilor de recuperare a tablourilor a fost luată în 1977 printr-o hotărîre a CPEx, şi numai o hotărîre simi­lară putea decide stoparea acţiunilor).
Prin decizia dată la 8 iunie 1995, Curtea de Apel din New York a respins moţiunea introdusă de avocaţii noştri fără a-şi jus­tifica hotărîrea.
Este de remarcat faptul că nici o instanţă de pe teritoriul ame­rican şi cel elveţian nu a judecat pe fond acţiunile introduse de statul român în anii ’80 pentru revendicarea ta­blo­urilor care se aflau la Dallas, New York, Berna, Zürich, Basel, şi acea­sta exclusiv din pricina autorităţilor române din acea pe­ri­oadă. Si­tu­aţia s-a repetat şi după 1990, cînd tot autorităţile române, la nivel de guvern, au abandonat pur şi simplu acţiunea, din ra­ţi­uni care îmi sînt străine, după ce inţial s-au depus eforturi pentru readu­cerea în patrimoniul naţional a unor valori extraordinare. [...]

Din volumul Stelian Octavian Andronic – 36 de ani în serviciile secrete ale României. Din respect pentru adevăr, Editura Compania, Bucureşti, 2008.

De la stînga la dreapta : (jos) Octavian Groza, ambasador la Viena ; Pamfil Ripoşanu, avocat ; Gheorghe Bădescu, director în Direcţia Consulară ; (sus) Octavian Andronic, consilier ; avocat vienez – Viena, 1983


marți 15 Noi 2011


joi 10 Noi 2011

Deceniul deschiderii : 1962-1972

Mircea Maliţa

« Nici unul din cele aproape trei decenii pe care le-am trăit ca di­plomat nu a imprimat în mintea mea amintiri mai vii şi mai încărcate de sens ca anii ’60 ai secolului trecut. Evenimentele care m-au avut ca martor şi deseori actor, situaţiile critice cu şanse şi obstacole, dar mai ales existenţa unui proiect gândit şi aplicat în interesele de supra­vie­ţuire ale ţării mi-au permis să înţeleg mai bine resorturile istoriei con­temporane şi să cunosc oameni dintr-o generaţie ce-şi croia un drum propriu mai propice în condiţii nefavorabile, chiar ostile.
Întâi de toate, acea perioadă nu este decât un interval relativ scurt într-un lanţ mai larg de secţiuni care o premerg sau o ur­mează, apar­ţinând toate Războiului Rece. Este vorba de anii 1962-1972, un deceniu cu un profil propriu şi pe care îl putem numi deceniul des­chi­derii. Intervalul postbelic anterior, 1944-1962, are alte trăsături : pentru România sunt aproape două decenii în regim de ocupaţie, al cărui sfârşit e anunţat de retragerea trupelor şi a consilierilor sovie­tici în 1958.
Statutul României a fost, din 1944 şi până în 1989, acela al unei ţări aparţinând zonei de influenţă (ocupaţie, urmată de control perma­nent şi imixtiune nedisimulată) ce-i revenea Uniunii Sovietice. A fost un regim impus în mod nedrept prin acordul puterilor învingătoare în cel de-al doilea război mondial. Era echivalentul unei cămăşi de forţă ce nu putea fi îndepărtată. Încercările unor ţări ca Ungaria, Polo­nia şi Cehoslovacia de a-şi schimba regimul au fost respinse de U.R.S.S. prin intervenţii militare frontale. Deşi ameninţată cu o asemenea so­luţie, România a evitat-o datorită unui proiect al deschiderii prin care şi-a construit un zid de apărare ce s-a dovedit viabil. Existenţa unui asemenea proiect ne-a făcut pe Dinu C. Giurescu şi pe mine să-l considerăm subiectul principal al cărţii noastre.
Focalizarea pe o anumită perioadă şi pe proiectul său central a determinat inevitabil limitarea câmpului de observaţie la elementele relevante pentru subiect, a provocat omisiuni sau menţiuni doar tangenţiale ale vieţii interne, politice, sociale ori economice din epocă. Rezultatul este o lucrare de politică externă şi de diplomaţie. Se ştie că asupra popoarelor apar şi stăruie uneori pete. Dictaturile, ideolo­giile nefaste, crizele sunt exemple de pete care aduc cu ele suferinţe şi jertfe. Dar o pată istorică nu este neapărat completă. În norii ei groşi se deschid şi zone de lumină, în care se încearcă imposibilul, adică crearea, fie şi temporară, a unor condiţii de uşurare a constrângerilor externe. Asupra acestora ne-am aplecat în evocarea unui deceniu precedat şi urmat de decenii mai puţin luminoase.
Aceeaşi selecţie – orientată de subiect – le-a fost aplicată şi por­tretelor mentale ale personajelor din carte, tratate ca oameni vii, cu calităţi şi lipsuri, cu judecăţi drepte şi strâmbe – cel mult ne-a interesat în ce măsură ele au fost tributare unor experienţe anterioare care le-au marcat.
Personajele sunt puţine la număr, pe măsura puterii lor de a lua decizii semnificative. Ele sunt privite în evenimentele postbelice, în special de-a lungul anilor ’60 (cu excepţia lui Groza) : Dej, Maurer, Groza, Ceauşescu (mai ales în cursul primilor săi cinci ani cu răspundere supremă), dar şi Corneliu Mănescu sau Gogu Rădulescu, cu sar­cini de aplicare a politicii elaborate de primii, precum şi toţi conducătorii Uniunii Sovietice din perioada de care ne ocupăm, Stalin, Hruşciov şi Brejnev. Stilul politic în care, la Moscova, Hruşciov îl demască pe Stalin, iar Brejnev îl condamnă pe Hruşciov e repetat de Ceau­şescu, care şterge numele lui Dej din moştenirea lui politică. O ar­mo­nie aproape totală a existat într-un singur caz : colaborarea strânsă dintre Dej şi Maurer. Maurer îl propune şi îl susţine o vreme pe Ceau­şescu, pentru ca la mijloc de drum să constate – aşa cum a spus înainte de moarte – că acesta a fost un simplu « imbecil ». […]
Despre Dej, Maurer a spus la sfârşitul vieţii : « A fost singurul meu prieten. » Important pentru noi este că această încredere reciprocă, ce dura din 1944, a dat naştere unei scheme de acţiune vizând obţinerea parţială a libertăţii României de a judeca şi acţiona pe baza criteriilor proprii. Ajungem astfel la momentul primelor manifestări ale intenţiei de a o aplica. Probabil că schema a fost schiţată între Dej şi Maurer de la începutul colaborării lor. Dar ea nu devine realizabilă decât treptat, în anii ’50 : odată cu îndepărtarea Anei Pauker (1952), apoi a celui de-al doilea grup « internaţionalist », al lui Chişinevschi (1957), şi, în fine, la plecarea trupelor sovietice (1958). Este însă întâr­ziată de revoluţia din Ungaria şi de urmările ei în plan românesc, dar izbucneşte în forţă în 1962, după criza rachetelor din Cuba. Iată de ce am început cu acest ultim eveniment. »

Din volumul : Mircea Maliţa, Dinu C. Giurescu – Zid de pace, turnuri de frăţie. Deceniul deschiderii : 1962-1972, Editura Compania, Bucureşti, 2011.


vineri 23 Sep 2011

© Vlad Predescu
O idee despre 2012


compania
DE LECTURA

Parastasele zăpezii
sau Tot răul e spre bine

Dacă te uiţi la avalanşa de prostii iscată de guvernare şi îi adaugi potopul de diversiuni cu care ne tratează serviciile şi agenţii în ultimele săptămîni, înţelegi că e groasă. Nu-ţi trebuie cine ştie ce studii ca să te lămureşti că încrederea în orice a intrat în marja de eroare şi se duce, ca pe gheaţă, spre zero. Desigur, acele sute de mii de oameni « de bine » care se încăpăţînează să nu intre în « dialog » cu nici un for de mulţi ani au priceput că « încrederea » nu e un concept util în republica militară România. Mult mai interesant e de văzut acum că sînt milioane care au apucat-o deja pe acelaşi drum.
Deşi, aparent, gerul şi zăpada joacă pentru Putere, îngăduindu-i chipurile să cîştige timp, în realitate, ele o minează sistematic fără efort. Lipsa de mişcare, blocarea a toate cele sub nămeţi, letargia impusă de deciziile grave afişate guraliv în plină criză generală a ţării îi obligă pe toţi cetăţenii să reflecteze la absurdul existenţei lor. Şi să se scîrbească definitiv pînă şi pe cei care mai credeau în urme de raţiune pierdute prin mecanismul ruginit al statului. Încep să se audă şi primele concluzii, toate din categoria « vine, vine primăvara / iese-n stradă toată ţara ».
De fapt « primăvara » e un eufemism. E vorba doar de o scurtă amînare a protestului masiv şi, poate, mai puţin blînd decît cel de acum, pînă cînd va trece frigul cel mare şi se vor topi troienele. O chestiune de zile. Pentru că oamenii se întreabă deja unii pe alţii dacă mai au pe-acasă termosuri, spirtiere, jambiere de lînă şi alte acareturi pe care n-au de gînd să le folosească la munte, ci în oraş.
Pornită ca o diversiune a coaliţiei aflată la guvernare, ecuaţia care punea semnul egal între PDL, USL şi orice se mai voia organ politic capătă pe zi ce trece o validare profundă în conştiinţe pînă de curînd prea tulburi ca să dea verdicte. Mulţi foşti meliorişti, ca şi mulţi foşti apolitici, inclusiv « bieţi ţărani », au îndurat destul ca să mai plece urechea la orice discurs ieşit din guri cunoscute, fie ele partinice, fie de media. Avantajul sensibil al dezastrului actual, trăit la vedere, e tocmai acela că el se petrece pe un corp deja prea slăbit şi prea rănit ca să devină mîine, la o simplă chemare, unul brusc solidar şi plin de solicitudine. Corpul torturat de mizeria administrată fără precauţii de multele bande de inconştienţi foarte probabil va muri în parte şi se va răzbuna în parte, dar cu siguranţă nu va mai fi niciodată ce-a fost, adică o masă de manevră.
Zeci de mii de şmecheri şi sforari continuă să-şi trimită papagalii vorbitori pe scenă şi n-ar face-o dacă n-ar crede că mai prostesc baremi 30 % din ceea ce cred ei că mai pot numi « electorat ». Trezirea din acest vis frumos al continuităţii infinite s-ar putea să fie brutală. O fostă lume bine « încadrată » s-ar putea să fi devenit taman în iarna asta albă atît de civilă încît să n-o mai poată duce de nas mai deloc. Paşnici de felul lor, românii au metode, paşnice şi ele, de a lăsa în ofsaid atacanţi înfierbîntaţi. Pînă şi lingăii şi slugoii supranumerar ai neamului au deja o problemă cosmică, nereuşind să identifice cu certitudine următoarele dosuri de pupat. Cît de sigure ar putea fi cele vehiculate de zvonuri, ele însele nesigure ?!
Şi deruta asta e un semn bun, nu ? Arată ca un salt calitativ : după ţopăitul dintr-o barcă în alta, viaţa pare să spună că vine mai întîi o amplă prăbuşire şi pe urmă om mai vedea. Tragedia nu e deci inutilă. Întotdeauna a fost « cumva », cum zic clasicii. Va fi deci şi de data asta, pentru supravieţuitori.


© Bogdan Constantinescu

Iarna trăită – Drumul Taberei, etajul 6.

Iarna estetică – tot Drumul Taberei, etajul 6.


Poveste cu porumbei

© Andreea Cernuşcă

Lămuriţi cu reforma statului,…

… am rămas puţini şi trişti.

Iar el o să stingă lumina.


Veşti din România particulară

Spiritul Crăciunului, pogorît pe plai, cum se cuvine, cu cîteva zile înainte de marea zi, a operat şi în 2011 o minune. Care durează şi azi şi are toate şansele să se înşurubeze pentru multe luni de-aici încolo în spiritul local. Din cîte aud şi văd, « agenda publică » nu mai interesează pe nimeni, iar oglindirea ei în media, tot aşa. Să recunoaştem că e o « veste minunată » : oamenii nu se mai uită în gura strigoilor politici şi mediatici, nu mai dau click pe titlurile articolelor care bat toba despre aranjamente, uneltiri şi comasări, nu se mai interesează deloc de planurile mondene ale puternicilor, cum de altfel nici de intrarea în vigoare a bateriilor de legi ciuce, ouate pe bandă rulantă în anul care s-a încheiat.
Lucrurile s-au simplificat radical în ultimele două-trei săptămâni, apropiindu-se de expresia lor nudă, una care adesea nici nu mai merită rostită. Dezangajarea dintr-un social  şi politic mereu penalizant doar pentru că ai ghinionul să fii rezident în România economiei cu totul înghiţite de şmen s-a redus la un semn lehămesit din cap şi o scuturare din mână a pagubă. Interpretarea verbală era, pînă nu demult, « ei cu ai lor, noi cu ai noştri », cu varianta « ei cu ale lor, noi cu ale noastre ». Lumea iobăgită şi scîrbită a României din 2012, încă dispusă să-şi conţină violenţa, nu mai e însă dispusă să-şi acorde atenţia, interesul, nici măcar curiozitatea primară talentului combinagiu al păpuşarilor de meserie care au animat spectacolul unei false vieţi comune în ultimii doi ani. Prestaţiile toate s-au tocit până la forma stilizată ultimă a unui joc de siluete. Şi pe plicul lor oricine poate scrie liniştit, ca Poşta Română, « destinatar necunoscut ».
Avantajul noii situaţii e evident : se pot face economii monstre ! Numeroase canale de televiziune, ziare, site-uri şi bloguri se pot închide un-doi, iar resursele de toate felurile pe care ele le tocau pot căpăta altă utilizare. Întreg spaţiul public le poate reveni direct celor 20-30 000 de ghiduşi bine trăitori pe spinarea a 20 de milioane de « nesimţiţi » goliţi de viaţă şi umpluţi de silă. Existenţa lor în circuit închis ar beneficia, în plus, de tot ce-i trebuie ca să-şi asigure şi scumpe pagini publicitare în gazetele străine, expuneri glossy, ba chiar shiny, din care să rezulte că ţara a ajuns pe cele mai înalte culmi şi nu-şi mai doreşte decît turnarea în bronz a elitelor sale fără egal.
Pentru un bilanţ de etapă, asamblarea asta de mare economisire cu investiţie înţelept dirijată în imagine poate să fie suficientă. Şi merge, în plus, în sensul celor atît de bine concepute din 2010 încoace : strangularea nivelului de trai, eliminarea presei şi strofocarea pentru cît mai multă imagine, cât mai eficient acoperitoare de real. Pînă la bilanţul următor, cifrele mai pot aştepta, amorţite şi ele judicios de spiritul sărbătorilor. Şi-apoi ce-or să schimbe nişte biete cifre ?! Pot fi ele băgate la cuptor şi tăiate felii ?

Horia, Cloşca şi Crişan – siluete, împreună cu sigiliul şi însemnele lui Horia

Din Tesauru de monumente istorice pentru Romania – A. Papiu Ilarian, Bucureşti, 1865.


C-aşa-i jocul pe la noi !

Mereu acelaşi. O uriaşa masă de « toleraţi » se uită lung cum tot cresc claca, zeciuiala, dijma, birul… Furia se umflă în durată. Şi plesneşte. Acum 228 de ani, a dat pe dinafară în Alba şi Hunedoara, cu Horea, Cloşca şi Crişan. Şi s-a sfîrşit cu tras pe roată. Urmat de schimbări mult mai mari decît le-ar fi dorit Curtea imperială. Au mai trecut 64 de ani şi, înainte ca « masoneriile » să-şi tragă pe spuză uneltirile revoluţionare, Avram Iancu, care-şi dorea naţiunea fericită – nimic mai mult ! –, i-a adus aminte acesteia că lamentaţiile nu-s deloc eficiente : « Nu cu argumente filosofice şi umanitare vei convinge pe aceşti tirani, ci cu lancea lui Horea. » Au mai trecut 164 de ani. Şi o uriaşă masă de « toleraţi » se uită lung cum tot cresc claca, zeciuiala, dijma, birul… Iar de roată nici că-i pasă. Oricum, nu mai mult decât de copiii pe care nu-i mai poate hrăni.

Horia şi Cloşca în închisoare

Din Tesauru de monumente istorice pentru Romania – A. Papiu Ilarian, Bucureşti, 1865.


Răzvrătitul ardelean Cloşca

Din Tesauru de monumente istorice pentru Romania – A. Papiu Ilarian, Bucureşti, 1865.


La Mulţi Ani !

Orele Sfântului Duh, carte de rugăciuni franciscană, cca 1380.


Crăciun fericit cu Cristina !

(Acum opt ani şi jumătate, un irakian la volan a spulberat-o pe Cristina Lucaş, 24 de ani, din Moreni de Dîmboviţa, pe o trecere de pietoni din buricul Bucureştiului. Cristina avea atunci sub braţ o mapă de desene cu care venea la mine, la editură, în Dorobanţi. Desenele au fost adunate de martori de pe carosabil şi au fost aduse la noi, cu urme de pneuri pe ele – au şi apărut, « curăţate », în cartea care le aştepta.
Rămasă fără copilul său unic şi excepţional, mama Cristinei s-a prăbuşit. Eu m-am întărit şi am întors lumea pe dos ca să se facă – aşa se zice – dreptate. Am bătut la uşi, am scris memorii, am fost la avocaţi şi judecători falnici, am cercetat experţi, am umblat de-am ameţit, am telefonat, am plătit, am investigat, am zgîlţîit presa, am răguşit. I-nu-til. Dosarul Cristinei nu a ajuns niciodată în instanţă. Zdravăn proptit în sertarele poliţiei, justiţiei, serviciilor secrete vechi şi noi, a fost cu migală transformat, în cîţiva ani, în contrariul său. Priveliştea acestei evoluţii – pe care, printr-un sinistru noroc, am putut-o vedea – îţi taie răsuflarea. Mă rog, ţi-o tăia încă în urmă cu cîţiva ani, căci astăzi, imaginaţia noastră cuprinde deja bolgii, hăuri, putori şi crime fireşti supranumerar – trebuie muuult talent ca să ne mai surprinzi un pic. Pe scurt, a devenit acel gen de caz în care victima mergea mai repede decît maşina şi i-a şi spart parbrizul, pe care ar face bine să-l achite, şi cît mai iute. Dacă raportul medico-legal – singura piesă rămasă onestă dintr-o vastă fandacsie – n-ar arăta în detaliu o fiinţă vie făcută chisăliţă de un automobil care avea bine peste 100 km/oră, chiar ai putea lua în seamă depoziţiile pe care martorii şi le-au « reevaluat » între timp în cursul unor juridic suprarealiste vizite făcute în cabinete avocaţiale. Culmea, tot circul pare să fi fost şi ieftin pentru comanditari, ca şi teroarea aplicată de făptaş, de oamenii lui şi de poliţie mamei Cristinei.
În cele mai bune săptămîni ale mele, o visez pe Cristina numai de două ori. Cifra mai frecventă e însă cinci. Dintre toate epopeile pe care le-am trăit în România din 1997 încoace – de diverse ranguri şi culori –, a Cristinei e cea mai înaltă şi cu totul neagră. Ea îmi vine în minte de 8-10 ori pe zi. Cu întregul ei dosar niciodată intrat în instanţă – problematica « raţiunii de stat » fiind la fel de impenetrabilă pentru triburile dirighente ca şi celelalte –, cu mama ei distrusă, cu toate chipurile social şi profesional triumfătoare care mi-au « explicat » că « nu se poate face nimic » sau « vă spun toată malversaţiunea, dar nu scriu şi, mai ales, nu semnez nimic ». Cristina îmi vine însă în minte şi cu grafica ei : proaspătă şi generoasă ca în prima zi, cu carte învăţată bine şi cu talent, cu muncă devotată şi drag de toate formele exuberante pe care le propunea altor ochi. Mi-am zis că merită să vă împărtăşesc ultima felicitare de Crăciun primită de la ea, dacă tot m-a întrebat azi-noapte « ce desenăm de Crăciun ? » şi eu i-am răspuns, încurcată, că « nu ştim încă ». Ceva îmi spune că vom desena, în orice caz, un sfîrşit. Fără să ştim însă dacă îi urmează vreun început şi nici cum ar putea, eventual, arăta aşa ceva.)


Diversiunea de toamnă – varietăţi în curs

Cine mai invidiază cele câteva batalioane ale puterii ar merita, poate, să se gândească de două ori. Ar face faţă regimului cazon de 12 ore pe puţin de inventivitate obligatorie ? Căci nu numai banii s-au făcut scumpi, ci au început să fîsîie a moarte şi feştilele imaginaţiei producătoare de show-uri la intern şi la extern. N-ar fi exclus să trăim ziua în care, în loc de reclama color la binefacerile exploatării multilaterale a Roşiei Montane, presa şi ecranele să ni se umple de anunţuri color  « căutăm diversionişti de toate vârstele, gradele şi competenţele ».
Pentru toamna asta fuseseră de cu vară aliniate la start câteva calupuri considerate sigure : Schengen în două trepte, capitalizabil ca victorie a guvernării împotriva percepţiei eronate asupra raiului român şi împotriva abuzurilor care abundă în practicile partenerilor UE ; minister nou-nouţ garantînd urgente absorbţii masive de fonduri UE prin pase magnetice bazate pe recunoaşterea unui chip cunoscut la Bruxelles ; voluminoase circoteci de gen judiciar, cu suspansuri la DNA, ANI, DIICOT etc. ; lung şir de hămăieli şi clănţăneli montat pe incidente preelectorale între toţi şi toţi, cu detalii locale care mai dezgroapă câte o mită cochetă, un nepotism lărgit, un trafic de influenţă ; câte o remaniere-şuşanea între ai noştri, un un-doi între directori şi şefi diverşi ; foc de artificii cu Mişcarea Populară, bal inaugural cu Albă-ca-Zăpada ; înfiinţare în trombă al celui de-al n-şpelea stat american minier cu capitala la Roşia Montana ; fondări peste fondări şi recunoaşteri peste plan de partiduleţe noi şi vechi, grupuri şi coaliţii, alianţe şi întovărăşiri ale tuturor tovarăşilor care nu mai zburdă pe câmpii, ci bat pas de defilare. În rezervă se puseseră, în linie de bătaie : evenimente cu cîntec, dezvăluiri şocante, NUP-uri surprinzătoare etc.
Bilanţul parţial la 22 septembrie e deja sumbru : Schengen oha – în mod evident, nu  percepţiile sînt de vină, ci chiar starea de fapt, iar abuzurile UE nu sînt noi, ci tot din cele vechi, deci guvernarea nu cunoaşte materia şi e integral vinovată că pică examenul ; s-a înţeles deplin că ministerul cel nou n-are treabă cu absorbţia fondurilor, ci cu jocul de glezne într-un ring cît o batistuţă ; spectacolele cu poliţai, procurori şi judecători sînt zapate urgent, căci 95 % din populaţie, copiii inclusiv, ştiu că locuiesc într-o ţară 95 % penală ; mutrele ministeriale care se permută în bazin nu frisonează pe nimeni ; Mişcarea Populară din Albă-ca-Zăpada sau invers s-a autoanulat prin tembelism propriu şi ticăloşie funciară ; Roşia, în loc de tezaur, are şanse mari să devină cel mai ieftin detonator, ştergînd de pe faţa pămîntului şi locuri, şi înrudiri cu Uniunea Americană ; firma « La partidu’ vesel » e zapată chiar mai iute decît cea cu cătuşe şi blitz-uri, robe şi serviete.
Mai grav, toate belelele autentice se umflă şi sufocă : banii dispar ca zvîrlugile, datoriile cresc, firmele falimentează, pseudoşomajul de 5 % îşi scoate colţii veritabili de 20 %, stomacurile ghiorţăie, spitalele se scufundă, educaţia se zbate, violenţa creşte şi mai vine şi frigul. Paliative ipocrite, precum trezirea sindicatelor şi alunecarea pe jgheab deturnant a unor fonduri de la unii la alţii, ţîrîieli de refinanţări şi rectificări, abia de mai trec mingea peste fileu, nicicum să mai cîştige meciul.
Şi atunci ? Cum adică ? Vom trece la programul varietăţilor de iarnă ! Le ştiţi, nu ? Sînt alea de anul trecut, ca să facem o economie. Deci, vom viziona da capo numerele din pliantul « Iarna 2010 » : staţi liniştiţi că-l dăm jos pe Boc cu gîlmele lui şi vă livrăm tehnocraţi ; staţi liniştiţi că găsim soluţii pentru subvenţii, ajutoare, daruri, mă rog, bacşişurile standard ; staţi liniştiţi că ne reformăm şi ne modernizăm de nu ne mai recunoaştem ; staţi liniştiţi că avem creştere economică, iar în 2012, 2013, 2014, 2015 etc., o să fie şi mai şi, deşi azi şi mîine sîntem tot în iad ; staţi liniştiţi că totul e la noi macrostabil, macrogigea şi impenetrabil pentru cei fără premiu Nobel ; staţi liniştiţi că mai e puţin pînă departe, iar desagii pe care nu i-aţi umplut pînă acum şi sacii încă neaburcaţi în căruţă pot să stea tot acolo ; staţi liniştiţi şi repetaţi după noi mantra iresponsabilităţii noastre « de fiecare dintre noi depinde fericirea şi belşugul naţiunii noastre, fiecare la locul său de muncă, bla, bla » ; şi celelalte, toate celelalte care vă împiedică încă – mai ales că e frig, nu ? – să puneţi mîna pe ciomag şi să ne opriţi din bunătate de devalizare.
Totuşi, în ciuda succesului iarăşi dat ca sigur al diversiunii de iarnă, o oarecare sastiseală s-a insinuat şi, poate, n-ar fi o idee rea să lansăm de pe acum tatonări în vederea identificării spiritelor creatoare care ar schimba faţa diversiunii de primăvară. Măcar aşa, atunci cînd băgăm la gazetă şi pe post anunţurile color, sîntem deja în teren cunoscut. Unde mai pui că nu poţi să te dai chiar aşa pe mîna oricărui necunoscut, oricît ar fi el de genial : trebuie să ai o fişă premergătoare, ceva, să ştii din ce unitate vin ta-su, mă-sa, ce vorbeşte seara în pat etc. Mă rog, rutina.


Toamna – segmentul blînd

Tricotarea intensivă a dezastrului naţional din ultimii doi ani prezintă şi nişte mari avantaje. Mă rog, pentru supravieţuitori şi pentru cei de peste 18 ani care nu şi-au făcut încă bagajele. Două dintre ele îţi scot ochii constant şi îţi fac implicit viaţa mai frumoasă. Primul : de cîteva zile, de cînd s-a schimbat ordinul pe baterie către presă în general şi televiziile « mogulilor » în particular, am scăpat de obositoarea acuză : « Voi sînteţi naivi. » În locul ei a apărut constatarea realistă : « Toată lumea s-a lămurit că totul este o fraudă. » Pe un asemenea fundal, nenorocirile apar ca adevărate binecuvîntări ale logicii. Or, starea raţională concură la o stare de bine.
Al doilea mare avantaj : s-a şters de pe firmament strigătul victimizant al ’telectualilor întreţinuţi de sistem, cel cu « voi ne urîţi pe noi ». Cineva – să-i dea Dumnezeu sănătate ! – i-o fi convins de cîteva evidenţe minore : pentru ură e nevoie de multă pasiune, de o participare afectivă serioasă la o bătălie pentru ceva rîvnit în mod egal de ambele părţi ; mai e nevoie şi de consideraţie implicită pentru « adversar », adică de acea aură care să-l facă demn de ură, de un vajnic consum de energie. Or, adevărul penibil e că ’telectualii cu pricina s-au glorificat pe sec cu ura celor care au stat departe de sistem. N-au fost nici o clipă « urîţi », ci mereu dispreţuiţi, ceea ce e cu totul altceva. În loc de  « beneficiul » duşmăniei a mii de inşi cu care îşi încrucişau fioros spada, aveau parte, de fapt, de sictirul acelor inşi, deloc dornici să-şi schimbe soarta cu a lor şi deloc dispuşi să se consume în vreun conflict. Maxima uzură a fost şi este încă exerciţiul scriptic al câtorva flegme. Ura – ferească Dumnezeu de ea ! – ar fi produs cu totul altceva, în numeroase versiuni horror.
Natura aceea care nu suportă golurile a pus în locul celor două foste minciuni obsesive două soiuri de panarame noi : interesul chipurile deşănţat pentru Ceauşescu şi ai lui, şi competiţia « nunţi de pomină ». E o mare alinare să ştii că poţi zapa în orice clipă de la aceste noi minciuni, sărind într-un thriller sau un documentar despre piramidele aztece. Conştiinţa faptului că nimeni nu te ia de naiv sau de idiot furibund în spatele tău are deja un parfum de paradis.
Vă propun să profităm din plin de acalmie, căci nu ştim cît va dura. Într-un interval oarecare, dezastrul naţional va trebui să fie acoperit cu noi fumigene şi atunci riscăm să fim bombardaţi cu circul arestărilor, înfăţişărilor la tribunal, ieşirilor de la DNA, DIICOT etc., poate şi cu scenete jucate în Parlament, la Roşia Montană sau în vreo vamă. Să ne bucurăm de panta lină a toamnei deci pînă la noi ordine.


Sfîrşit XXL ?

Ciudăţenia conversaţiilor din aceste zile de septembrie o depăşeşte cu mult pe cea a vizitei teatrale pe care a făcut-o preşedintele României la Washington. Cum ar veni, e întotdeauna loc de mai rău ! Conversaţiile spun chiar că e mult loc de « mult mai rău ». Nu numai că nimeni nu se mai aşteaptă la vreun bine, dar oamenii s-au blindat deja psihologic pentru peisajul deşertic de după apocalipsa completă. Prin urmare, orice gogomănie, ticăloşie, hoţie, şmecherie nouă li se trîmbiţează pe canalele clasice media pică sigur sub bara aşteptărilor « superlative ». Superlativele, desigur, îi vizează pe membrii de frunte ai PDL, care sînt zeificaţi, monarhizaţi, nemuritori, ambasadori, fermieri în Argentina, înalţi funcţionari ONU etc. Fireşte, membrii PDL anonimi – şi cu cît mai anonimi, cu atît mai bine – devin, în cîteva zile, cu toţii şefii tuturor instituţiilor, oficinelor, firmelor, pieţelor, autobuzelor, fluturilor, pătlăgicilor, mă rog, tot ce mai rămîne dintr-un stat asocial.
Acest stat e, de altfel, plebiscitat – tot în formula ororii XXL, cu care oamenii se shoot-ează voios. Nemaioferind mare lucru cetăţenilor lui – nici tu protecţie, nici tu sănătate ca lumea, ce să mai vorbim de educaţie, pensii diverse etc. –, e limpede că nici taxe şi impozite nu va mai cere, căci nu va mai avea de ce. În blînda autarhie pe cale de-a se instala, locuitorii actuali ai ţării îşi fac fericiţi socoteala că n-au decît cîteva ore de mers pînă la văgăuna, păduricea, faleza, schitul care le-a rămas la suflet din ultima drumeţie şi unde, la adăpost de toate belelele care le-au pus creierii pe moaţe în ultimii ani, vor putea trăi ca în paradis. Sălbatic, dar liniştit.
E foarte simpatică evoluţia asta vertiginoasă a prospectivei. Mai ales fiindcă te obligă să te întrebi : ce poate veni după ea ? Ce New Age s-ar cere pentru a-i face pe conaţionali să reintre în rîndurile fiinţelor raţionale ?