OPINII IN
compania lui ...

luni 17 Sep 2018

România teleormăneană şi protocoalele paralele

Petru Romoşan       

În ultimul mandat de preşedinte al lui Ion Iliescu (2001-2004), s-a discutat mult despre CSAT, o instituţie neosovietică sau recesiv comunistă, nedemocratică, o dublură dictatorială şi paralelă a guvernului democratic desemnat. Era evident că rămăşiţa neosovietică şi militarizată trebuia urgent abandonată. În folosul democraţiei, CSAT, acest pseudoparlament şi guvern paralel totdeodată, trebuia să dispară. Următorilor doi preşedinţi, Traian Băsescu şi Klaus Iohannis, le-a plăcut însă atât de mult acest instrument autoritar şi umbros, încât l-au folosit (Traian Băsescu) şi îl mai folosesc (Klaus Iohannis) în exces.
Amândoi au fost propulsaţi în funcţia la vedere de preşedinte (în fapt, şef CSAT) în condiţii dubioase, controversate, paralele. Preşedinţii (cu excepţia notabilă a lui Băsescu, care probabil face parte din conspiraţia restrânsă) sunt doar nişte purtători de cuvânt şi deţinători de pix ai paralelilor. De aceea, Klaus Iohannis, ca şi Emil Constantinescu, nu prea seamănă cu un preşedinte. Nu reuşeşte să-şi intre în rol. De vreo zece ani nu s-a mai vorbit aproape deloc despre necesitatea desfiinţării CSAT. În aceşti ani, puterea din umbră, subterană, paralelă a luat nişte proporţii înspăimântătoare. Cât de periculos şi nedemocratic este acest CSAT s-a văzut foarte bine recent, când Klaus Iohannis a lovit din nou „cu paltonul” în chestiunea spinoasă şi foarte sensibilă a ultimelor rectificări bugetare.
Claudiu Manda, şeful Comisiei de control al SRI (ce pompoasă şi desăvârşit ridicola titulatură !), ne-a asigurat recent că din cele 565 de protocoale încheiate de SRI, inclusiv cu şcolile primare şi cu grădiniţele, probabil, au mai rămas active doar vreo 337… Un paradis securistic paralel ! Traian Băsescu şi ceilalţi conspiratori, autori ai unei lovituri de stat permanente, n-ar trebui cumva anchetaţi pentru aceste protocoale şi trimişi în judecată ? Protocoalele SRI, ca şi CSAT faţă de guvern şi Parlament, sunt o dublare a Constituţiei, a Codului penal şi a Codului civil, adică instituie Statul Paralel. În cei zece ani ai săi de mandat, Traian Băsescu a fost mai întâi şef CSAT şi doar apoi, pentru prostime, pentru televiziuni, pentru circ, preşedintele României.
Mai demult, Valeriu Stoica, ministrul Justiţiei în guvernarea CDR, le-a mărit până la cer lefurile şi veniturile lucrătorilor din aparatul de justiţie. Ca să tacă din gură, să-şi apere biftecul şi să se supună penibil statului paralel securist. Relaţiile vechi şi noi ale lui Valeriu Stoica cu Securitatea (nu a fost, şi poate mai este, în diferite procese, avocatul SRI ?) nu mai trebuie documentate (se găsesc pe Internet), ci doar reamintite din când în când. Punerea semnului de egalitate între judecători şi procurori, în România Paralelă, cu toţii magistraţi, deasupra avocaţilor, se înţelege, a venit aproape de la sine. Toţi au fost asimilaţi – judecătorii şi procurorii, nu avocaţii – cu nişte slugi dezgustătoare şi preasupuse ale statului securist paralel. Care stat, de vreo trei ani, pentru că a mai existat şi combinaţia lui Liviu Dragnea cu Dacian Cioloş, are o puternică amprentă teleormăneană.
Şi pentru că veni vorba de Dacian Cioloş, este şi el un tehnocrat „sekurici” prin multiplele relaţii – nepotul Vulpii, printre altele – pe care le are la paraleli, cei care l-au şi cocoţat în postul de prim-ministru. Nimeni nu poate explica felul în care a adunat Liviu Dragnea enorma putere de care dispune. Cele vreo 3 milioane de voturi de la pensionari şi de la funcţionari de stat nu explică nimic. În plus, a fost condamnat de două ori, la fel cum a fost condamnat o dată actorul de comedie Darius Vâlcov, cel care conduce în realitate guvernul Dăncilă pentru Dragnea şi prin Dragnea pentru statul paralel, statul infracţional subteran, statul securist sau statul CSAT etc., etc. Cum să explici altfel că doi penali confirmaţi conduc azi cu o mână de fier teatrală România ? Cum a ajuns România să aibă un guvern de paie, pe cât de neprofesionist, de amatoristic, pe atât de ridicol ? Cui prodest ?
Atacat recent de Ecaterina Andronescu şi de Gabriela Firea, Liviu Dragnea a fugit imediat la gazeta sa de perete, Antena 3, şi ne-a enumerat ce vom pierde dacă el e trimis la plimbare sau, eventual, chiar la puşcărie : vom pierde pensii, vom pierde salarii, vom pierde gazele din Marea Neagră şi toate fericirile pentru votanţii PSD de la oraşe şi sate. Dar nu vom pierde autostrăzi, şcoli şi spitale, pentru că din 2012, de când PSD a revenit la putere, acestea nu au fost făcute. Situaţia politică din România nu e totuşi atât de rară pe cât poate părea. Europa e plină, la rândul ei, de guverne de paie, mai ales în ţările mari ca Germania, Franţa, Spania, dar şi în Olanda, Finlanda etc., guverne care papagalicesc mantra sau naraţiunea globaliştilor. S-a lucrat mult la sabotarea democraţiilor, la demonizarea şi ridiculizarea politicului şi a politicienilor, a tot ce înseamnă democraţie reprezentativă, la punerea în paranteză a votului popular.
Naşterea Statului Paralel în România e o operă de colaborare între Securitatea română şi cîteva puteri interesate să se instaleze ca învingători de război în România. Securiştilor români li s-a asigurat impunitate (în faţa populaţiei civile agresate, violentate atâţia ani), CNSAS nu a descoperit nici un înalt ofiţer bestial sau criminal, securiştilor li s-a asigurat un look nou, frecventabil şi, mai ales, pensii speciale, iar partenerilor occidentali ai Securităţii le-a fost livrată România pe tavă. Ca şi cum aceştia ar fi câştigat un război împotriva noastră. Ne amintim ce ne-au cerut europenii finuţi şi drăguţi, democraţi şi deontologi, cu MCV la purtător, ca să ne îngăduie în splendida lor UE, azi un coşmar normativ şi punitiv pentru mulţi. Ne-au cerut şi au primit Combinatul de la Galaţi, retrocedări către familia Hohenzollern, băncile mari şi mici, petrolul, mai recent pădurile şi pământul, şi câte şi mai câte. Inclusiv tineri bine pregătiţi (medici, asistente, matematicieni, ingineri, specialişti diverşi…), luaţi pe de-a moaca. Toate cu binecuvântarea statului paralel trădător. Acum, alţii ne vor gazele şi, dacă nu le dăm, se cheamă că suntem filoruşi !
România teleormăneană e o work in progress, mai complexă şi mai perversă decât România băsiştilor. Pentru că avem şi o guvernare PSD-ALDE care se opune, prin discursuri în piaţă şi talk-show-uri, statului paralel, care e chiar protectorul său. Dar cine sunt Liviu Dragnea şi Călin Popescu Tăriceanu, marionete proteiforme ale statului paralel securist, cu ale lor virtuale Tel Drum, Farmavet, afacerea Porţile de Fier, afacerea Gojdu etc. ?
De ce au plecat vreo 4 spre 5 milioane de români din paradisul militarizat paralel ? Întrebarea e pur retorică. De ce nu s-a dat încă o ordonanţă de urgenţă împotriva tuturor protocoalelor SRI ? De ce nu sunt eliberaţi din puşcării oamenii arestaţi pe baza acestor protocoale ? De ce încă azvârle „cu paltonul” Klaus Iohannis în nedemocraticul CSAT ? Cum au ajuns Viorica Dăncilă, Carmen Dan şi celelalte păpuşi de paie, conduse de penalul Darius Vălcov, la Palatul Victoria ? De ce se opune atât de înverşunat statul militarizat paralel unei amnistii şi graţieri generale atât de necesară ?

 


luni 10 Sep 2018

Războiul tuturora contra tuturor

Petru Romoşan       

Bellum omnium contra omnes… În SUA, războiul democraţilor, al mediei afiliate (New York Times, Washington Post, CNN etc.) şi al unei bune părţi din pletora serviciilor de informaţii contra preşedintelui ales, Donald Trump, ia forme dintre cele mai nebuneşti. Zilele trecute, New York Times a publicat anonim, fără semnătură, o scrisoare a unui înalt funcţionar din apropierea preşedintelui Trump care reia banalităţile cunoscute, livrate şi reciclate zilnic, şi asigură că incontrolabilul preşedinte e totuşi sub controlul unor „rezistenţi” conservatori din interiorul administraţiei, chiar din Casa Albă. Un fost consilier la vârf, Gary Cohn, consilier economic până la 2 aprilie 2018, înlocuit de Larry Kudlow, a povestit, caz stupefiant, cum preşedintelui i se fură documentele de pe birou, împiedicând semnarea lor şi protejând astfel America. Ce se întâmplă azi la Washington aminteşte puternic de guvernările lui Nero sau Caligula la Roma. Totuşi, economia americană a decolat după venirea lui Donald Trump la Casa Albă şi schimbările din politica externă au efecte greu de măsurat pentru aproape întreaga planetă.
Spectatorii neutri, avizaţi şi implicaţi serios sunt din ce în ce mai îngrijoraţi şi, se înţelege, consternaţi. Astfel, celebrul conservator tradiţional (adică nu neoconservator) Patrick J. Buchanan încearcă să vadă puţin mai departe de ultima lovitură perversă a democraţilor împotriva lui Trump : „Dacă Trump are forţa de a rezista, iar Senatul rămâne republican, el ar putea supravieţui în timp ce democraţii se împart între stânga socialistă militantă, care se află în creştere, şi caucus-ul democraţilor septuagenari condus de Hillary Clinton, Joe Biden, John Kerry, Bernie Sanders şi Nancy Pelosi. Anul 2019 pare să fie cel al bellum omnium contra omnes, războiul tuturora împotriva tuturor. Captivant, fără îndoială, dar câte asemenea lovituri de stat poate suporta republica înainte ca o nouă generaţie să spună „ajunge !” la toate astea ?” (buchanan.org/blog, 7 septembrie 2018). În America vor avea loc în noiembrie alegerile de la mijlocul mandatului, care pot schimba dramatic raportul de forţe între republicani şi democraţi. O eventuală victorie a democraţilor poate deschide larg calea unui impeachment pentru Donald Trump.
Situaţia politică din America seamănă din cale-afară cu cea din România. S-a balcanizat America sau America a exportat în România, prin oamenii ei prezenţi la noi, propria ei criză ? Cei vreo zece ani dezastruoşi ai lui Băsescu, Udrea, Boc, Bica, Coldea, Kövesi, Horia Georgescu, Tismăneanu, Liiceanu, Baconschi, Sulfina Barbu, Videanu, Berceanu, Blaga, Anastase, Falcă, Flutur, Hava, Traian Igaş, Gabriel Berca şi toată clica devotată au corespuns celor două mandate ale democratului Barack Obama, cu clanul Clinton ca sprijin, mandate văzute azi de mulţi ca dezastruoase pentru Statele Unite, cu urmările catastrofale în curs. De altfel, Obama a reapărut, neprihănit, pe 7 septembrie, pe marea scenă publică pentru a-i îndemna pe conaţionali să salveze democraţia americană, căci ea va depinde curând de votul lor. La fel cum virginul politic Traian Băsescu reapare sistematic ca să-i atace pe binomicii Coldea şi Kövesi, şi să le împărtăşeacă românilor din întunericul său insolent, ca şi cum viaţa lui politică ar fi început ieri în zori.
Războiul româno-român s-a transformat brusc în războiul PSD contra PSD. A fost mai întâi, la mijlocul lunii august, scrisoarea deschisă a Ecaterinei Andronescu, care cerea demisia preşedintelui PSD, Liviu Dragnea, şi pe cea a propriului guvern Viorica Dăncilă pentru incompetenţă. PSD a mai votat împotriva unui prim-ministru propriu, tânărul şi la fel de incompetentul Sorin Grindeanu. Scrisoarea Ecaterinei Andronescu venea după ce Victor Ponta îl atacase din toate poziţiile pe fostul său prieten şi partener politic Liviu Dragnea. La 10 august s-a petrecut aşa-numita lovitură de stat (coup d’État), urmată de căutarea vinovaţilor pentru violenţele, gazele lacrimogene, tunurile cu apă, loviturile excesive atribuite jandarmeriei – cine le-a comandat şi cine va răspunde în faţa legii pentru excesul de violenţă ? Liviu Dragnea şi Carmen Dan au încercat perfid să plaseze cartoful fierbinte prefectului Capitalei, Speranţa Cliseru, şi protectoarei ei cunoscute, primarul Gabriela Firea. Primăriţa şi prefectoriţa avuseseră, scriu unii, năstruşnica idee de a pleca la o conferinţă la Tokyo chiar în ziua „protestului diasporei”. Din pricina unui taifun în Japonia, de la Istanbul, unde se aflau, s-ar fi reorientat rapid spre Tallinn, Estonia. Fugă de răspundere ?
Cum Gabriela Firea nu era la prima lovitură parşivă care venea dinspre preşedintele PSD şi cum va trebui să facă faţă unor alegeri în Bucureşti, care nu prea e pesedist, a explodat. Şi-l atacă aproape zilnic şi în fieful său, Antena 3, pe dictatorul de carton, dar inflexibilul Liviu Dragnea : „Eu simt că mege pe principiul eu te-am făcut, eu te omor. La toate rugăminţile mele de a nu se mai comporta în acest fel, atât cu mine ca primar general, cât şi cu bucureştenii, cât şi cu alţi colegi din ţară. Dumnealui ne reproşează că îndrăznim să avem un punct de vedere, dar uităm că dumnealui ne-a propus. Păi dacă m-a propus candidat, atunci de ce nu sprijină să îndeplinim ceea ce împreună am promis românilor şi bucureştenilor ? Dacă el ne-a făcut, el ne omoară politic şi administrativ” (realitatea.net, 9 septembrie 2018).
Cine va câştiga noul război PSD contra PSD ? Logic, îl vor câştiga toţi, dar va sări în aer PSD-ul. Vom avea mai multe PSD, cu nume diferite, evident : PSD-Dragnea, PSD-Ponta, PSD-Andronescu, PSD-Firea. Şi fiecare nou PSD va vota cum crede de cuviinţă (sau cum se cere…) la viitoarea moţiune de cenzură deja anunţată. Cu un rezultat previzibil : căderea celui de-al treilea guvern PSD (Viorica Dăncilă) din actuala legislatură.
Şi dacă mitingul zis „al diasporei” din 10 august a urmărit, în secret, chiar spargerea PSD-ului, şi nu doar căderea guvernului Dăncilă ? Spargere care, iată, cu ajutorul Gabrielei Firea, pare perfect realizabilă. Dacă primarul Firea participă conştient sau doar e folosită „în orb”, instrumentată nici nu mai are vreo importanţă. Pentru că, până la urmă, doar rezultatul contează.
Bellum omnium contra omnes reprezenta stadiul de organizare a oamenilor înainte de apariţia statelor. Ne îndreptăm spre o lume fără state, spre o nouă comună primitivă globală ?

 


luni 3 Sep 2018

Noi, urmaşii Marii Uniri

Petru Romoşan       

Motto

« Iară noi ? noi, epigonii ? Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe un caracter inimic ;
Dumnezeul nostru : umbră, patria noastră : o frază ;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază ;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic ! »
                                            Epigonii, Mihai Eminescu

În anul de graţie 2018, an în care sărbătorim Centenarul Unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului, Basarabiei şi Bucovinei cu Vechiul Regat (în 1918, populaţia ţării se dubla), librăriile ar trebui să fie pline de cărţile Unirii românilor. Faţă de cele vreo 900 de librării pe care le avea România în 1998, azi mai avem mai puţin de 200 şi dintre acestea multe sunt pline cu altfel de mărfuri, „mai vandabile”. Deşi toate oraşele mari au obligaţii legale să acorde spaţii comerciale librăriilor, anticariatelor, galeriilor de artă, primarii „capitalişti” de astăzi preferă sex-shop-urile chiar în centrul oraşelor, în frunte cu Bucureştiul, unde ele sunt păstrate de pe vremea primarului Băsescu.
Librăriile care nu prea mai există ar trebui să geamă de cărţi despre Ionel Brătianu, susţinute şi financiar de pretinşii liberali Klaus Iohannis, preşedinte vremelnic, Ludovic Orban, improbabilul urmaş al dinastiei Brătienilor, Călin Popescu Tăriceanu, aparent urmaşul direct al liberalului Alecu Constantinescu-Porcu, ministru fidel al lui Ionel Brătianu.
Ar trebui să fie reeditate toate cărţile marelui erou al Unirii, transilvăneanul Vasile Stoica, cel care a pregătit deciziile favorabile de pace de la Trianon (Transilvania, Crişana, Banatul, Maramureşul), Versailles (Basarabia) şi Saint-Germain-en-Laye (Bucovina). Vasile Stoica, trimis de Ionel Brătianu în America, a făcut cunoscute, între 1917 şi 1919, opiniei publice americane, guvernului american şi preşedintelui Woodrow Wilson istoria şi cauza românilor din Transilvania şi din celelalte provincii ocupate de Habsburgi, austrieci, unguri şi ruşi. Associated Press anunţa la 6 noiembrie 1918 : „Washington DC, 6 noiembrie. Guvernul Statelor Unite a promis astăzi că prin influenţa sa va da României tot sprijinul, ca această ţară, în conferinţa păcii generale, să-şi câştige justele sale drepturi politice şi teritoriale. România întotdeauna a sperat o reunire cu fraţii săi din Transilvania, ţinuţi între graniţele Imperiului Austro-Ungar. Asigurarea de simpatie şi ajutor din partea Statelor Unite s-a dat astăzi într-un mesagiu al Ministerului de Externe către legaţiunea americană din Iaşi, trimis într-o cablogramă, spre a fi transmis guvernului român. Mesagiul este următorul :
„Guvernul Statelor Unite a avut necontenit în vedere viitoarea fericire şi integritatea României ca ţară liberă şi independentă şi încă înainte de a exista starea de războiu între Statele Unite şi Austro-Ungaria preşedintele a trimes Regelui României un mesagiu de simpatie şi apreciere. De atunci încoace, împrejurările s-au mai schimbat şi prin urmare preşedintele doreşte să vă informez că guvernul Statelor Unite nu pierde din vedere aspiraţiunile neamului românesc, atât din afara cât şi din lăuntrul graniţelor Regatului. A fost mărturie la luptele, suferinţele şi jertfele aduse de acest neam pentru dezrobirea sa de duşmani şi apăsători. Guvernul Statelor Unite simpatizează adânc cu spiritul de unitate naţională şi cu aspiraţiunile românilor de pretutindeni şi nu va neglija să-şi întrebuinţeze la timpul potrivit influenţa sa, ca justele drepturi politice şi teritoriale ale neamului românesc să fie obţinute şi asigurate faţă de orice năvălire străină.

continuare »


luni 27 Aug 2018

Cinstita presă română

Petru Romoşan

Vă amintiţi anunţurile triumfaliste ale fostei eroine a muncii capitaliste Laura Codruţa Kövesi, care dădea la bilanţurile DNA noile cifre în bani rezultate din condamnările definitive ? E adevărat, Ministerul de Finanţe, Fiscul nu s-au ridicat niciodată la înălţimea eficacităţii DNA, care părea că depăşeşte în beneficii Automobile Dacia SA. Laura Codruţa Kövesi amintea irepresibil de producţia de oţel pe cap de locuitor din anii socialismului, de miile de tone de grâu şi de porumb la hectar sau de cincinalul realizat în patru ani şi jumătate.
Într-un discurs din 23 august 1949, tipărit de Editura Partidului Muncitoresc Român, Ana Pauker vorbea chiar de realizarea în Uniunea Sovietică a cincinalului în patru ani : „În aceste lupte, clasa muncitoare, sub conducerea Partidului Comunist, îmbărbătată de succesele măreţe ale construirii socialismului în URSS (primul plan de cinci ani îndeplinit în patru ani, în timp ce în lumea capitalistă bântuia criza economică) a ridicat steagul luptei împotriva fascismului, împotriva planurilor financiare ale imperialiştilor de complectă aservire economică a României.”
Azi se vorbeşte destul de liber despre aproape orice. Despre America, despre China şi Rusia, dar şi despre Securitate, despre Noua Securitate care i-ar patrona pe Klaus Iohannis, PNL şi USR. De vinerea trecută a intrat pe ţeavă şi Eduard Hellvig, un politruc liberal recent, devenit mare şef de intelligence. Se va ajunge din nou până la socrul său, Viorel Dumitraş, colonel de Miliţie din Sălajul lui Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu, colonel care l-a făcut să plângă pe Coposu în 1990, în faţa casei memoriale a lui Iuliu Maniu ? (După relatarea lui Ioan-Andrei Gherasim : ”a fost prima și singura dată, după 1990, când l-am văzut pe președintele Coposu cu lacrimi în ochi, în momentul în care a încercat să intre în casă, și nu a putut, deoarece conacul era închis cu lacăt. Mă aflam la 20 de metri de casă și lângă mine erau încă doi colaboratori ai Seniorului: Marius Lupuțiu, decedat din păcate, și Mișu Barcan, precum și colonelul Viorel Dumitraș, care îi spunea unui subaltern de-al său următorul lucru, și asta vă rog să o transmiteți mai departe, dragi sălăjeni: « Niciodată, cât voi fi eu șef al poliției Sălaj, Coposu nu va intra în această casă ! » Aceste cuvinte le-am auzit eu personal, pe data de 3 mai 1990” – inpolitics.ro, 20 februarie 2015).
Dacă şi-ar da cineva osteneala să cerceteze originea reprezentanţilor diverşi ai statului de azi, ne-ar face pe toţi să ne luăm lumea în cap pentru că ne-ar pune dinainte imaginea unei dictaturi dintre cele mai meschine şi monstruoase. Urmaşi de nomenclaturişti, urmaşi de ofiţeri de Securitate, de Miliţie şi Armată, gineri, nurori, cuscri, fini, veri şi verişoare fără număr. Un nepotism multilateral dezvoltat, clanic, tribal, primitiv, dar foarte sigur pentru cei care fac parte din marea „familie”.
Au fost luaţi la întrebări, în presă dar şi de DNA şi de celelalte parchete, politicieni, oameni de afaceri, noii proprietari (noii îmbogăţiţi). A scăpat cineva ? Da, au scăpat în proporţie de masă presarii, televizioniştii, mass-media în general, în afară de câţiva moguli, bineînţeles (Dinu Patriciu, Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vîntu, Sorin Roşca Stănescu, Dan Diaconescu, Adrian Sârbu, Dan Adamescu, Sebastian Ghiţă etc.). Dar mogulii nu erau neapărat ziarişti – ei erau proprietari. Şi aproape nici unul nu părea să fi înţeles în ce fel de ţară trăieşte şi unde este adevărata putere. Un important ofiţer de servicii secrete al vechiului regim scria că ziariştii sunt cel mai uşor de recrutat, în principal ca informatori. Mai ales ziariştii de investigaţie, dar şi cei specializaţi în economie sau justiţie. Nu neapărat şi jurnaliştii culturali, cum se întâmpla până în 1989, pentru că arta-cultura nu mai interesează pe nimeni în această nouă epocă de acumulare primitivă, sălbatică de capital. Explicaţia e simplă : ocupaţia de securist se suprapune aproape perfect pe profilul ziaristului. Doar scopurile ar trebui să fie diferite. Dar de multe ori ele nu sunt deloc diferite. Ziaristul de investigaţie poate fi un securist foarte bine acoperit.
În faimoasa revistă de caricaturi L’Assiette au Beurre, în numărul din noiembrie 1906, un ziarist i se adresează unui patron corupt şi infractor în timp ce-i pune sub nas nişte hârtii : „Domnule, iată şpaltul articolului pe care vrem să vi-l consacrăm. Va fi o foarte bună afacere pentru dumneavoastră. Dacă-l publicăm, n-o să vă coste nimic ; dar, ca să nu apară, directorul meu vi-l cedează la 20 000 de franci.”
În ultimii 30 de ani s-au câştigat foarte mulţi bani din presă într-o ţară atât de săracă. Ca şi mulţi politicieni sau ofiţeri, vin din comunism şi mulţi ziarişti. Şi nu e vorba doar de presa centrală. Presa se gargariseşte cu titlul de a patra putere în stat, pe lângă puterea executivă, cea legislativă şi cea judiciară. Putere, putere, dar fără prea mari răspunderi, în schimb, cu mari beneficii şi multe pretenţii. În urmă cu nu prea mulţi ani, cohorte de tineri voiau să se facă ziarişti ca să salveze ţara de comunişti şi de corupţi. De ce s-au interesat atât de puţin parchetele de presă ? Din cauza protocoalelor ? Pentru că presa era parte în protocoalele semnate de SRI cu justiţia (parte a SRI) ? Cum de presa, atât de înţesată de jurnalişti de investigaţie, lucrând aproape numai pe surse şi depăşind mereu norma la dezvăluiri, n-a aflat atâţia ani nimic de existenţa blestematelor protocoale ? Tocmai acele protocoale care au transformat România într-o ţară nefuncţională ! Ca şi în cazul celorlalţi „corupţi” din politică şi afaceri, pentru a descifra dubla caschetă a „ziariştilor” şi a corupţiei lor morale şi economice, trebuie urmat faimosul îndemn „follow the money”. În treacăt fie spus, el îi e atribuit când informatorului celor doi ziarişti celebri, zis Deep Throat, din Afacerea Nixon-Watergate, când lui Elliot Ness, agentul FBI care l-a prins în anii ’30 pe Al Capone căutându-l de evaziune fiscală, căci crimele mafiei nu puteau fi probate.
Merită şi media un tratament egal cu al celorlalte puteri cu care se tot măsoară şi compară. Poate viteazul ministru al Justiţiei, Tudorel Toader, şi noii procurori-şefi pe care se pregăteşte să-i propună se vor ocupa şi de presa care a fost şi de cea care a mai rămas. După ce şi-au făcut banii, patronii multor oficine de presă s-au retras misterios, ca la un semn, din prima linie, cu justificări necreditabile de eficienţă economică. În alte ţări europene, presa scrisă n-a dispărut ca la noi, ca măgarul în ceaţă, chiar dacă a trecut prin crize mari şi mici, economice şi tehnologice. Contribuţia presei postdecembriste la dărâmarea României recente – prin campanii concrete, prin orientări deliberate, prin jocul colaboratorilor, prin propagandă… – a fost totuşi substanţială.


luni 20 Aug 2018

Nici Iohannis, dar nici Dragnea

Petru Romoşan       

Tema presantă a acestor zile de august este necesitatea absolută a opririi războiului româno-român, care face ravagii de prea multă vreme. Cum procedăm ? De unde începem ? Şi, mai ales, cu ce continuăm ? Manifestaţiile antiguvernamentale şi anti-PSD care nu se mai termină în Piaţa Victoriei de aproape doi ani au totuşi o justificare. Justificarea se numeşte „Liviu Dragnea”, preşedintele PSD, deja condamnat de două ori, o dată definitiv şi a doua oară în primă instanţă. Celor care au trăit în România în ultimii 50 de ani Liviu Dragnea le aminteşte brutal două personaje politice : Nicolae Ceauşescu şi Adrian Năstase. Gorbaciovistul Ion Iliescu a fost parcă mai perestroika şi mai glasnost decât Ceauşescu şi Năstase. Deşi posedat încă de tânăr de morbul puterii, nu s-a comportat ostentativ ca un veritabil dictator.
Cele vreo trei milioane de voturi obţinute de PSD nu justifică şi nu explică puterea enormă, dizgraţioasă, excesiv de iritantă pentru foarte mulţi pe care Dragnea o are şi o exercită la vedere asupra PSD şi asupra guvernului României. Reacţiile deplasate, în oglindă, ale preşedintelui Klaus Iohannis (participare la miting, sprijin pentru miting neautorizat, cereri neputincioase de demisie adresate primului-ministru), susţinut, se spune, de SRI, pot fi înţelese într-o oarecare măsură. Puterea lui Liviu Dragnea nu se poate explica prin bani, ci doar prin foarte mulţi bani. Pentru că întreţinerea unui partid, mai ales cel mai mare partid, cere foarte mulţi bani. Ca şi campaniile electorale, mai ales cele câştigate cu doar vreo trei milioane de voturi atunci când pentru demiterea lui Traian Băsescu în 2012 au votat 7,4 milioane de români. Pentru PSD au votat foarte mulţi pensionari, funcţionari de stat, alte categorii dependente, care nu produc dar costă foarte mult de la bugetul general (autostrăzi nefăcute, şcoli şi spitale neconstruite, învăţământ în decădere, diminuarea dramatică a serviciilor medicale, dublată de plecarea medicilor şi a altor cadre medicale…). Pensiile speciale ale celor care au ţinut şedinţe de partid unic până în 1989 sunt la locul lor. Dar pe lângă abuzarea bugetului de stat în scopuri evident electorale încă de pe vremea guvernului Victor Ponta, au mai fost şi imensitatea campaniei electorale conduse de „jupânul” Dragnea cu televiziuni obediente până la lehamite, deplasări în toată ţara, mitinguri peste mitinguri, mese peste mese, care toate trebuie să-l fi costat foarte mult pe preşedintele PSD. În plus, PSD a fabricat „din cuţite şi pahară”, cu mulţi bani, evident, un partid pe care l-a băgat în Parlament, ALDE, cu Tăriceanul său, atât de util ca să întreţină confuzia liberală. Tăriceanu a mai fost, de altfel, canişul PSD câţiva ani în care a condus, sub preşedinţia Băsescu, un guvern liberal minoritar sprijinit de PSD.

continuare »


joi 16 Aug 2018

Ecaterina Andronescu anunţă sfârşitul PSD

Petru Romoşan

Istoria se repetă destul de penibil. În 2003-2004, Adrian Năstase, atotputernicul prim-ministru PSD, l-a „avut în mână” pe Traian Băsescu. Lăsând doar curs liber dosarului Flota, fără să se amestece în treburile justiţiei, Adrian Năstase l-ar fi scos definitiv din viaţa publică pe marinarul zurbagiu şi infractor (dosarul Flota, dar şi multe alte dosare de la Ministerul Transporturilor şi de la Primăria Bucureştiului), ajuns deja mult prea sus pentru capacităţile şi pregătirea sa. Dar Năstase era perceput ca fiind la fel de corupt, la acel moment chiar mai corupt decât Băsescu, îngâmfat, cu destinul politic consumat, preocupat aproape exclusiv de creşterea averii proprii.
Să cităm un fragment dintr-un ziar, la fel ca multe altele, care redă problematica şi aerul epocii : “Pe de altă parte, în Modrogan percepţia ultimelor jocuri de culise este aceea că Ion Iliescu a dat drumul dosarului în justiţie pentru a se spăla pe mâini, lăsându-l pe Băsescu la mâna lui Năstase. Sentimentul nedeclarat al democraţilor este acela că Rodica Stănoiu va trimite dosarul la Parchet, şi nu la PNA, întrucât, spun ei, Joiţa Tănase ar fi mai apropiat de Adrian Năstase decât Ioan Amarie. Nu este încă foarte clar a cui premoniţie se va adeveri, cert este însă că anul trecut Adrian Năstase făcea o declaraţie referitoare la flotă, care capătă acum alte înţelesuri. – Dacă va fi nevoie, ne vom aminti şi noi de vânzarea flotei -, spunea supărat primul-ministru ca răspuns la acuzaţiile pe care Traian Băsescu le aducea liderilor PSD în legătură cu fraudele de proporţii de la RAFO Oneşti. El l-a ameninţat chiar pe Băsescu că se va reveni asupra unor acuze mai vechi de corupţie la adresa acestuia, cum ar fi – vânzarea flotei de 15 vapoare cu 15 dolari” (Curentul, 12 mai 2003).
Ştim ce a urmat. Cum s-a tot vorbit şi scris în altermedia românească, cu sprijin ocult intern, dar mai ales extern, voturile au fost până la urmă „numărate” pentru Băsescu. Ulterior, Adrian Năstase a pierdut PSD-ul, a ajuns în puşcărie pe un dosar ridicol, iar azi e scos legal din viaţa publică, politică în primul rând.

continuare »


luni 13 Aug 2018

Protestul meu

Petru Romoşan       

Nu e pace în colonia UE, în neo-paşalâcul democraţiilor occidentale ! Nişte neo-tovarăşi, neo-conservatori şi neo-securişti din birouri umbroase au avut, se pare, încă o idee ciucă, pe măsura minţilor lor pătrate, neo-staliniste. Să-i aducă pe „diasporenii” lor (informatori, agenţi ?) – trupele lor interne, hashtag-rezistente, eşuaseră lamentabil – să dea jos guvernul PSD-ALDE cu un protest „internaţional”, o manifestaţie european-ecumenică, cu o minirevoluţie iohannistă, antisocialistă şi democrat-capitalistă de dreapta. Trupeţii externi şi-au dat mâna în Piaţă cu trupeţii interni (majoritatea) şi cu caftangiii de profesie. Dacă ar veni adevăraţii diasporeni ai României recente, fabricaţi cu milioanele de pseudodreapta lui Băsescu, Liiceanu şi Tismăneanu, falşii dreptaci de azi, Klaus Iohannis, Ludovic Orban, Dacian Cioloş, constructul USR (urmaşii în linie dreaptă ai băsismului) şi susţinătorii lor din statul paralel ar fugi mâncând pământul care încotro, spre Costa Rica şi Madagascar. Ar umple toate avioanele disponibile cu familiile lor îmbuibate şi s-ar face şi ei diasporeni de lux.
După „Colectivul meu”, după „guvernul meu” (impostorul agricol Dacian Cioloş, cu pseudotehnocraţii lui, cei mai mulţi fiind urmaşi direcţi ai politrucilor comunişti), diasporeanului de la Hermannstadt i s-a dat şi „protestul meu”. L-o fi cerut ? Tot montajul politico-mitingist n-ar fi fost posibil fără intensa activitate a vastei echipe artistice de agitaţie, zgomote şi ţâpurituri pe „televiziunile mele” mai ales, în frunte cu Realitatea TV, cu Cozmin Guşă şi Rareş Bogdan, dezlănţuiţi, dar şi pe reţelele de socializare, prost stăpânite de pesedişti, în cap cu Facebook-ul. Pe toţi „propagandiştii mei” îi identifică azi uşor oricine. Bomboana de pe coliva „propagandei mele” a fost, în ultimele zile, neo-muistul filosofard Liiceanu, nimeni altul decât cel mai disciplinat şi cel mai harnic pupincurist şi fripturist al lui Traian Băsescu. Ţi se face şi milă de acest Liiceanu – nici la 76 de ani nu-l lasă la vatră, la pensie, îl tot pun să se facă de râs.
Ar trebui să ne reamintim în aceste momente cine e „viceregele” proţăpit, pus cu mâna la Cotroceni. De altfel, conştient sau nu, viceregele de carton Klaus îl imită pe regele Carol I, cu al său „poporul meu”. „Viceregele” a devenit şeful PNL peste noapte, a fost alungat jenant Crin Antonescu. Fără să mai apuce careva să lamurească istoriile cu copiii vânduţi, cu părinţii săi stabiliţi în străinătate, cu casele obţinute pe acte false, cu moştenirea imobiliară a unei organizaţii fasciste sau cu te miri ce colaborări mai vechi. Că „şifonierul”, „ficusul” de la Cotroceni nu e un om chiar liber se poate vedea din avion. Dar de acolo nu se vede la fel de clar şi cine îl manevrează. Dubitaţii similare ar trebui să funcţioneze şi despre fostul „prim-ministrul meu”, care ameninţă acum serios să devină înlocuitorul la Cotroceni al lui Klaus-cel-Ratat.
Despre PSD şi guvernul său Viorica Dăncilă, care a fost ţinta „protestului meu”, se pot spune, de asemenea, destule. Mai ales că PSD tot câştigă puterea de mai bine de 25 de ani, deşi după generaţia Adrian Năstase-Dan Ioan Popescu-Miron Mitrea-Ioan Rus-Ilie Sârbu etc. nu mai are cadre capabile să guverneze. Să fie în spatele lor adversarii geopolitici ai protectorilor lui Băsescu şi Iohannis ? La fel cum Viorica Dăncilă nu e un prim-ministru, ci doar o prepusă penibilă şi comică a neo-dictatorului Liviu Dragnea, PSD nu pare capabil să propună un candidat valabil la preşedinţie, ci se orientează mai nou spre Călin Popescu Tăriceanu, şeful unui partid asociat, cu etichetă liberală. Oricărui om de bună-credinţă îi vine greu să susţină o asemenea adunătură, oricât de stângist şi de naţionalist ar fi. Bineînţeles că PSD nu e şi nici n-a prea fost vreodată un partid social şi cu atât mai puţin unul „naţional”, date fiind nenumăratele măsuri ultraliberale (Victor Ponta) şi deloc „naţionale” (păduri, pământ, gaze şi alte resurse, ocrotirea multinaţionalelor abuzive etc.) pe care le-a luat. În plus, PSD a băgat în gard, în ultimii şase ani de guvernare, mii şi mii de întreprinderi mici şi mijlocii, în vreme ce s-a îngrijit doar de pensionari şi de funcţionarii de la stat, transformându-i în ostatici, în votanţii săi fideli.
„Protestul meu” urmăreşte oare doar îndepărtarea de la guvernare a PSD sau ţinta e livrarea totală a ţării ocupanţilor străini, care vor s-o guverneze pe faţă, fără „noua Securitate” băştinaşă, care i-a servit iresponsabil până azi şi care îşi cere şi ea partea ei ? E azi deja foarte clar că până la sfârşitul acestui an vom avea ori PSD, ori Klaus Iohannis şi Dacian Cioloş, cu trupele lor globaliste. Sunt oare coapte condiţiile pentru spargerea ţării chiar în anul Centenarului Unirii ? Ori PSD îl destituie imediat pe Klaus Iohannis, ori partidul zis socialist va umple, meritat sau nemeritat, puşcăriile. Deja preşedintele Klaus Iohannis a cerut anchetarea Jandarmeriei Române. În seara zilei de 10 august, atât el, cât şi servanţii lui, Ludovic Orban şi Dacian Cioloş, s-au situat de partea agresorilor femeii-jandarm şi, în general, net împotriva Jandarmeriei, care nu a atins nici pe departe cotele de represiune violentă care se practică în multe capitale occidentale, începând cu Parisul şi Berlinul. „Protestul meu” va continua până la „victoria finală” ?


luni 6 Aug 2018

Război cu Iranul nu se face

Petru Romoşan

Am parafrazat celebrul titlu al lui Jean Giraudoux, La Guerre de Troie n’aura pas lieu. Am folosit traducerea românească încetăţenită, care pentru subiectul nostru poate fi mai potrivită decât traducerea cuvânt cu cuvânt din original. O avalanşă de articole şi de emisiuni de televiziune pare să pregătească opinia publică mondială pentru declanşarea iminentă a unui război de mari proporţii cu Iranul, cu consecinţe pe cât de greu de anticipat, pe atât de teribile.
De foarte mulţi ani, marea obsesie a longevivului prim-ministru israelian Benjamin Netanyahu pare să fie Iranul, cu capacităţile lui distructive, în ultimii ani cu bomba atomică în prezumată pregătire, cu crescânda lui prezenţă regională, toate orientate înspre aneantizarea statului Israel. Din câte se poate vedea în tweeturile recente ale lui Donald Trump, ca şi în ieşirea SUA din tratatul îndelung negociat cu Iranul, Benjamin Netanyahu pare să-i fi transmis preşedintelui american obsesia sa. „Un război cu Iranul ar defini, ar ocupa complet şi potenţial ar distruge preşedinţia Trump, dar i-ar bucura mult pe acei neoconservatori care nu vor să audă de Trump şi care-l dispreţuiesc cel mai tare. De ce se joacă atunci preşedintele Donald Trump cu o asemenea idee ? […] Dintre cei patru care decid în privinţa războiului, Trump, Pompeo şi John Bolton au vorbit despre schimbare de regim (în Iran – n. n.), în timp ce ministrul Apărării, James Mattis, a renunţat de curând la orice scop strategic de acest tip.” L-am citat aici pe Patrick J. Buchanan, care este şi autorul unei cărţi recente intitulată Nixon’s White House Wars : the Battles That Made and Broke a President and Divided America Forever.
Preşedintele iranian Hassan Rohani i-a răspuns preşedintelui Trump în iulie că „războiul cu Iranul e mama tuturor războaielor” şi „domnule Trump, nu te juca cu coada leului”. Irakul a invadat Kuweitul în 1990, pe 2 august, probabil încurajat de ambasadoarea americană (Catherine Glaspie). Luna august pare potrivită pentru declanşarea unor războaie care n-ar trebui să aibă loc. Cum se va schimba lumea dacă Iranul va fi atacat în august sau în lunile următoare de o alianţă SUA, Israel şi Arabia Saudită ? Care va fi impactul unui asemenea război asupra economiei mondiale ? Va fi chemată România, partener strategic al SUA şi ţară aflată într-o relaţie privilegiată cu Israelul, să se alăture unei asemenea coaliţii militare ? Primul răspuns probabil al Iranului va fi blocarea Strâmtorii Ormuz, prin care trec două treimi din exporturile de petrol din Orientul Mijlociu. Care vor fi urmările pentru România şi pentru Republica Moldova în cazul unui asemenea război ? Ce va face Rusia ? Va rata o asemenea oportunitate de a-şi rezolva problemele cu aşa-zisele ameninţări militare la adresa sa de pe teritoriul românesc ? În primul rând e vorba de Deveselu, cu presupusele sale „rachete balistice” (Mihai Fifor, ministru) şi cu baza Mihail Kogălniceanu. Iar veleităţile româneşti sau europene ale Republicii Moldova vor fi măturate pentru foarte multă vreme de aceeaşi Rusie ?
De ce şi-ar asuma preşedintele american Donald Trump riscuri atât de mari, inclusiv ratarea nominalizării sale de către Partidul Republican pentru al doilea mandat în 2020 ? Singurul răspuns care se impune e acela că are deja obligaţii pentru surprinzătoarea sa alegere din 2016. Obligaţii faţă de neoconservatori, faţă de puternicul lobby evreiesc american de dreapta şi, de ce nu, faţă de prietenul său personal Benjamin Netanyahu (un ultraconservator înainte de Vladimir Putin cel de azi, de Viktor Orbán, de polonezul Kaczyński sau de Trump însuşi, poate chiar un model pentru cei citaţi). Şi cum va rămâne atunci cu implicarea scandaloasă a Rusiei în alegerile americane ? Doar o enormă intoxicare şi praf în ochii americanilor în primul rând. Într-un interviu recent acordat lui Democracy Now şi reluat de multe ziare şi site-uri, celebrul Noam Chomsky avansează aceeaşi idee : „Intervenţia israeliană în alegerile americane depăşeşte cu mult („vastly”) orice ar fi putut să facă ruşii.”
Barack Obama, Hillary Clinton au refuzat să-l asculte pe premierul israelian care le-a cerut insistent un război cu Iranul. După ce a anunţat că mută ambasada americană la Ierusalim, Donald Trump va lovi Iranul cu mii şi mii de bombe din aer, de pe mare şi de pe uscat ? Un alt analist politic, Eric Margolis, vorbeşte despre preparative : „Pentagonul şi-a pus în plan un război aerian de mare intensitate împotriva Iranului, război la care Israelul şi Saudiţii s-ar putea foarte bine asocia. Planul comportă peste 2 300 de lovituri aeriene asupra ţintelor strategice iraniene : aeroporturi şi baze navale, depozite de arme, petrol şi lubrifianţi, noduri de comunicaţii, radare, fabrici, cartiere generale ale armatei, porturi, mari rezerve de apă, baze şi unităţi dotate cu rachete ale Gărzilor Revoluţionare.” Dotarea militară de azi a Iranului pare a fi anacronică, cu armament mai ales din anii ’80, atât american, cât şi rusesc, cu faimoasele Gărzi Revoluţionare capabile să se lupte corp la corp la sol sau să blocheze Strâmtoarea Ormuz, dar nu mult mai mult decât atât. Discrepanţa dintre înzestrarea militară americană şi cea iraniană e morbidă.
Nu ne rămâne decât să sperăm că războiul cu Iranul nu va avea totuşi loc. Şi că Donald Trump va reuşi o nouă întâlnire spectaculoasă, de data aceasta cu preşedintele iranian Rohani, pe modelul celei avute de curând cu Kim Jong-un, preşedintele Coreei de Nord.

 


luni 30 Iul 2018

Hoţia cu democraţia

Petru Romoşan       

De ce avem în fruntea ţării politicieni şi şefi de instituţii de valoarea, de calitatea, de fapt, de non-valoarea, de lipsa de calitate a lui Klaus Iohannis, Viorica Dăncilă, Călin Popescu Tăriceanu, Liviu Dragnea, Ludovic Orban, Dan Barna, Eugen Tomac, Eduard Hellvig, Gabriel Vlase, Augustin Lazăr, Laura Codruţa Kövesi, Gabriela Vrânceanu Firea, Mihai Chirica, Emil Boc, ca să-i numim doar pe cei care conduc azi România, guvernul României, Senatul şi Camera Deputaţilor, partidele, instituţiile de forţă, marile oraşe ? Cum e turcul şi pistolul, adică politicienii şi înalţii funcţionari nu pot fi mai buni decât populaţia pe care ar trebui s-o reprezinte. Aşa să fie ?
Să fie calitatea românilor care trăiesc astăzi aici de nivelul jalnic al politicienilor şi demnitarilor care-i reprezintă la Cotroceni, în Palatul Victoria, în Parlament, în parchete şi servicii, în primării şi, seară de seară, pe televiziunile de ştiri alocate ? Oricum, asta ni se induce clipă de clipă, sistematic, tenace, că noi, românii, suntem la fel de ciumeţi ca reprezentanţii noştri, la fel de imbecili, inculţi, hoţi, corupţi, mincinoşi, incompetenţi, arivişti pe sec, impostori, plagiatori ca ei. Aproape identici cu cei care semnează pentru noi tăierea sălbatică, descreierată, dementă a pădurilor, retrocedări ilegale de tipul ANRP-Băsescu sau cele din Transilvania, înstrăinarea subsolului, a petrolului şi a gazelor, vânzarea pamântului cel mai bun pe nimic către investitori străini. Noi punem ştampila pe buletinele de vot, iar cei votaţi ne vând pe câţiva arginţi, nu mulţi, pe care şi-i bagă în propriul buzunar.
De aceea am avea nevoie de DNA, o instituţie bazată pe o jurisdicţie de excepţie tipică unei dictaturi, de aceea am avea nevoie de protocoalele între SRI, DNA şi celelalte instituţii, de servicii secrete supranumerice, care să-i supravegheze pe votanţii unor asemenea politicieni iresponsabili, nevolnici, corupţi şi nepotriviţi. De aceea am avea nevoie de bani din ce în ce mai mulţi de la buget pentru aceste servicii foarte speciale, care să supravegheze, să controleze o populaţie incalificabilă, detestabilă. Avem un Minister al Apărării foarte lejer, serviciul militar obligatoriu, care avea şi un rol educativ, mai ales pentru tinerii veniţi de la ţară sau din mahalalele sărace, a fost suprimat, dar Ministerul de Interne, ca şi serviciile speciale au devenit supraponderale, cu mult peste ce ar trebui să fie ele raportat la o populaţie în continuă scădere. Populaţia României scade neîncetat ca urmare a unei natalităţi foarte slabe, explicabile, şi a unei emigraţii fără precedent în istoria ţării, tragice.

continuare »


luni 23 Iul 2018

Există viaţă după neant ?

Petru Romoşan       

A reapărut din hrubele Modroganului vechea-noua speranţă dreptace Vasile Blaga. De ce ar fi Vasile Blaga de dreapta ? Nimeni nu ştie să răspundă. Împreună cu toată banda de infractori protejată de neregretata Laura Codruţa Kövesi şi de Ambasada Americană a fostului establishment dinainte de Trump. De ce ? De ce a reapărut Buldogul, Vameşul, neo-Cozmâncă sau neo-Hrebenciuc al tranziţiei urât mirositoare Băsescu, cu şeful său PNL de sezon, Ludovic Orban, pus la colţ pe coji de nucă ?
Păi, nu a fost Vasile Blaga şeful de campanie prezidenţială al foarte nereuşitului nostru preşedinte actual ? A fost ! I s-a propus o nouă campanie de succes ? Foarte probabil. Dar planurile reale ale PDL-iştilor lui Blaga bat în altă parte. Bat către Călin Popescu Tăriceanu şi spre o reunificare a dreptei, alternativă la PSD-Dragnea. De vreo doi ani, inginerul lipsit de talent politic Tăriceanu are un discurs public aproape perfect. Cei trei-patru scribi ai săi, probabil cu Daniel Barbu în poziţia întâi, fac o treabă senzaţională. Ni-l arată pe Călin cel mecanic ca pe un mare şi curajos gânditor politic. Antena 3 şi România TV îl sprijină pe brânci. Justiţia l-a achitat spectaculos pe un dosar destul de inventat. C. P. Tăriceanu apare astfel şi inteligent, şi curajos, şi profund. Asta da performanţă ! Dar oare ce visează „profundul” (pentru că tăcut) Vasile Blaga, acest Octav Cozmâncă „atlantic”, „european” şi „democrat-liberal” ? Vasile Blaga se visează prim-ministrul preşedintelui Călin Popescu Tăriceanu. Klaus Iohannis va fi împins să se declare învins de Statul Paralel pe care-l reprezintă cam mediocru. Modelul a fost de mult patentat de Emil Constantinescu.
„Marele” politician Liviu Dragnea pare acum destul de uzat. Şi-a numit deja toate secretarele şi toţi subalternii miniştri sau prim-miniştri şi nu mai are rezervă de cadre. Teleormanul e totuşi un judeţ destul de mic şi sărac. Guvernul PSD-ului e perfect comparabil cu ultimul guvern al lui Ceauşescu, cu Dăscălescu, Postelnicu, Bobu şi ceilalţi. După ce nişte PSD-işti de la Cluj (Grupul ?) s-au gândit să-l propună candidat la preşedinţie pe academicianul Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei şi rector al UBB, adunătura PSD-istă naţională şi-a venit repede în fire şi i-a avansat pe Vasile Dâncu şi pe Corina Creţu. Mai bine de atât nu se poate ! Ăsta e chiar fundul sacului. Deşi, desigur, nici doamna Viorica Dăncilă nu va fi uşor de egalat. Geniul meschin al lui Liviu Dragnea ne-a lovit deja în moalele capului. Dar nu ne lăsăm, mai trăim şi aşa, încăpăţânat, chiar cu doamna Dăncilă prim-ministru !
Dacă vom fi furaţi pe dreapta sau pe stânga e tot un drac. Toată lumea ştie : orice om care se face azi politician are doar un gând, să fure. Şi ce este, de fapt, un politician român azi ? Este un individ care nu se pricepe la nimic dar are o ambiţie feroce. Vrea să reuşească în viaţă, adică să se îmbogăţească într-o singură generaţie cât cei care muncesc sau au talent în patru. Şi cum să facă asta dacă nu se pricep la nimic ? Simplu : intră într-un partid. De stânga, de dreapta, de centru, de extremă, nu contează. Dacă interesul general o cere, va schimba partidul. Pentru salvarea ţării şi, mai ales, pentru propăşirea sa personală. Alegerile care vin vor fi ca şi cele prin care am trecut deja.
Clasa politică democratică a fost fabricată în 1990 de Securitatea recent desfiinţată şi vărsată la Ministerul Apărării, cu mijloacele din dotare : informatori, agenţi, acoperiţi, copiii, nepoţii şi rudele de securişti, de procurori, de miliţieni, de foşti tovarăşi. Apoi noul Partid Securist Român s-a împărţit în socialişti sau social-democraţi, în creştin-democraţi sau ţărănişti, în mai multe aripioare liberale şi în România Mare, partidul de suflet al Securităţii adică. Ce începe atât de prost sfârşeşte şi mai prost. Aici ne găsim noi, românii, astăzi. Dar recent Securităţii i s-a găsit un nume „poetic” : Statul Paralel. Pentru că securiştii s-au înfrăţit cu ocupaţia economică străină (tu mă aperi de populaţie, eu te las să furi cu mine).
Chiar mai interesează pe cineva cine câştigă europarlamentarele, prezidenţialele şi legislativele ? Dacă Statul Paralel nu se hotărăşte să lase democraţia – care seamănă cu viaţa – să funcţioneze liber, alegerile care vin nu mai au nici un rost. De-acum încolo, Vasile Blaga, Călin Popescu Tăriceanu, Liviu Dragnea, Gabriela Vrânceanu Firea, Corina Creţu, Vasile Dâncu, dar şi Antena 3, România TV, Realitatea TV, Digi 24, binoamele şi trinoamele vor cânta doar prohodul României.

 


compania
DE LECTURA

Fascinaţia ineditului : Ultima boemă
bucureşteană, de Mihai Neagu Basarab

Delia Marc

Copil fiind (nu cutreieram păduri ☺), eram cu ochii larg deschişi şi cu urechile ciulite în sala de aşteptare şi în cabinetul de dentist al tatălui meu, din Piaţa Victoriei – Ilie Pintilie – fost Bonaparte – actual Iancu de Hunedoara ☺.
Şi nu numai acolo, ci şi în curte, la “găzăria” care aparţinuse Garajului şi Depozitului de produse petroliere ale bunicului meu.
Şi nu numai acolo, ci şi la renumita cârciumă a lui Jerca, de pe Clopotarii Vechi colţ cu Povernei (demolată şi ridicat de curând un Boutique Hotel-Restaurant Vogue), unde mă aciuiam uneori lângă bunicul meu.
În aceste trei locuri veneau personaje interesante ale timpului trecut şi prezent în acei ani ai deceniilor şase şi şapte ai secolului trecut.
Veneau pictori şi poeţi care îşi plăteau uneori tratamentele şi consumaţia cu rodul talentului lor (pereţii de la Jerca erau renumiţi pentru lucrările şi semnăturile iluştrilor pictori şi graficieni care îi călcau pragul).
Veneau armeni, ruşi albi de viţă nobilă şi polonezi de asemenea, veneau greci de-ai lui Manolis Glezos, evrei foşti combatanţi în Spania – într-un cuvânt, refugiaţi din varii motive din ţările lor de baştină.
Se discuta în şoaptă, deşi se mai ridica uneori vocea şi fiecare avea educaţia conversaţiei – se ascultau cu respect unul pe celălalt.
Nu ştiam pe atunci cât de norocoasă şi nenorocoasă eram deopotrivă.
Nu ştiam pe atunci că mulţi dintre cei întâlniţi şi ascultaţi făceau parte din boema bucureşteană. Dar mi-am amintit mereu momente, fragmente, nume, figuri…
Iată de ce m-am grăbit să citesc acest volum subţirel la prima vedere, dar dens în conţinut, semnat de Mihai Neagu Basarab.
De profesie medic, cu specializare in psihiatrie (doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar în psihiatrie în 1990) şi cu specializare şi în homeopatie şi acupunctură, Mihai Neagu Basarab s-a aplecat încă din anii tinereţii asupra scrisului, debutând în proza SF, apoi dramaturgie, traduceri, cronici, rubrici permanente în reviste serioase, publicând volume de literatură şi de medicină. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1972. Din anul 1990 s-a stabilit la Freiburg, în Germania, concentrându-se asupra carierei medicale, dar şi asupra scrierilor sale de literatură, eseuri şi memorialistică.

continuare »


Stimate vizitator,

Cum ştiţi, probabil, la 25 mai 2018 intră în vigoare Regulamentul European 2016/679
privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal
şi libera circulaţie a acestor date (GDPR).

Editura Compania doreşte să vă poată informa despre noutăţile sale editoriale (prin newsletter trimis pe e-mail) şi să vă poată expedia cărţile pe care le comandaţi.

Pe lângă e-mail, comanda implică pentru noi prelucrarea şi conservarea şi a altor date
ale dumneavoastră cu caracter personal (nume, prenume, domiciliu, număr de telefon), respectând măsurile de securitate impuse de normele europene.

Dacă doriţi şi dumneavoastră să primiţi înştiinţări despre noutăţile noastre editoriale(newsletter), vă rugăm să vă manifestaţi explicit opţiunea :

DAŢI CLICK AICI şi astfel veţi rămâne abonaţi la newsletter-ul nostru.

În cazul în care nu vom primi din partea dumneavoastră acest acord clar exprimat, nu vă vom putea expedia cărţile pe care ni le comandaţi şi nici comunica titlurile recent apărute la noi.

Vă stăm la dispoziţie pentru orice informaţii suplimentare pe această temă.

Cu cele mai bune gânduri,
Editura Compania

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153 Bucuresti
Tel. editura : 021 223 23 28  Fax : 021 223 23 24
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37    021 223 23 25
E-mail : editura.compania@gmail.com  compania@rdslink.ro
www.compania.ro
Blog : www.compania.ro/blog


Despre o carte „cu titlu provizoriu”

Dr. Vlad Stroescu

Toamna trecută am primit, pe adresa redacției, o carte. Pseudonimul autoarei, deşi foarte sonor – Maia Levantini – nu suna cunoscut, aveam să aflu că e vorba de un debut. Iar titlul mi s-a părut prea lung şi redundant: Cu titlu provizoriu: Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România. Serios, cuvântul „titlu” chiar în titlu? Şi două subtitluri? Doar citindu-l, am crezut, de altfel, că am aflat tot ce trebuia să ştiu: că e vorba despre plecat din ţară, de întors în ţară, că personajul e melancolic şi, mai rău, psihiatru. Cum stau toată ziua în compania unui psihiatru de care nu am cum să scap – arta de a scăpa de tine însuţi este extrem de complexă şi rafinată şi eu nu sunt măcar un ucenic talentat –, am pus cartea pe raftul de la serviciu, amânând-o pentru o dată neprecizată. Mi-era şi cam teamă să o deschid, poate din acelaşi motiv pentru care, de la Moartea domnului Lăzărescu încoace mi-e teamă să văd filme româneşti: nu cumva să mă duc la cinema şi să constat că în loc de ecran e o imensă oglindă panoramică.
Întâlnirile mele cu cărţile sunt rareori întâmplătoare şi orice carte bună îţi schimbă viața, aşa încât oricât aş încerca eu să întârzii întâlnirile astea, din lene sau inerţie, până la urmă ele tot au loc. Într-o zi însorită de ianuarie, ajutat de mai multe circumstanţe, m-am trezit că deschid volumul şi încep să citesc. Şi ce mai surpriză am avut. Am absorbit pe nerăsuflate odiseea acestei colege, între vechi şi nou, între matrice şi străinătate, între disperare şi exaltare (deşi nici exaltarea nu e tocmai fericită). Îmi măsor cuvintele: şi Odiseu s-a întors şi apoi a plecat iar, nici el nu-şi găsea liniștea. Ajuns la sfârşit, am avut impresia de neterminat sau de abia început.
Nu ştiu cât de reală e Maia Levantini/Mona Dumitrescu (numele personajului principal care, totuşi, e mereu la persoana întâi) şi cât e un compozit de realităţi paralele, un amalgam de persoane autentice, căci o bucăţică din ea eram cu siguranţă şi eu. Copil antedecembrist, psihiatru postdecembrist care descoperă că, odată deschise porţile închisorii regimului comunist, deasupra sunt un şir lung de închisori, precum balenele concentrice ale lui Marin Sorescu sau lanţul coliviilor lui Dan Verona. Şi tot precum Iona, eroina nu încetează să caute ieşiri, fie pe dinăuntru, fie pe dinafară. Înăuntru e „marea cultură”, Kant şi Dostoievski, cu care figuri binevoitoare de profesori au „mobilat-o” ca să facă faţă orizontului cenuşiu comunist. Înăuntru mai e şi moartea. În afară sunt Bucureştii, Spitalul de Psihiatrie Obregia, policlinica de la Apaca şi, mult mai departe, pe alte planete, Franţa şi America. La capăt, absurdul şi aleatoriul universal.
E greu să pun punctul pe „i” şi să încadrez cartea asta. Or fi memorii? Ficţiune simplă nu e, pentru că e prea multă autenticitate: m-am speriat de-a dreptul recunoscând scenele şi obiceiurile de la Spitalul Obregia. E şi o curiozitate antropologică aici: în fiecare călătorie, articularea dintre străin şi familiar e minuţios construită. Dar nu e nici neoreportaj, e prea subiectivă pentru aşa ceva.
De fapt, dincolo de încadrări stilistice, ce şochează în carte e deschiderea absolută. Înţeleg de ce autoarea (sau autorul) se protejează (nu cunoaştem identitatea lui reală): eu unul nu aş fi avut curajul să vorbesc despre mine în felul ăsta, fără rezerve. Nici despre alţii – reflex de psihiatru, poate. Dar şi mai uimitor e felul elaborat în care deschiderea e construită: e ca şi cum omul din spatele discursului ar încerca permanent să se ascundă după limbaj şi ar eşua, calculat, de fiecare dată. Avem aici un discurs adesea ultracult, încărcat de referinţe livreşti, dar în acelaşi timp detaşat şi autozeflemitor, chiar balcanic pe alocuri. Avem simţ al umorului simultan cu cel al tragicului, adesea, de ce nu, în aceeaşi frază. Avem artificii stilistice ce includ tabele de contingenţă şi parodii după balada Mioriţa. Şi deşi e meşteşug în toată afacerea, iubeşti imperfecţiunile, pentru că ele arată că nu e doar făcătură scriitoricească. E foarte greu să fii sincer fără să cazi în patetism şi în fals. Limbajul de azi e atât de amăgitor încât adesea e suficient să deschizi gura şi ai şi eşuat, te-ai şi alienat. Dar Maia Levantini reuşeşte atât de bine, încât o vom pune în acea rară categorie de medici-scriitori unitari, fără sindrom de personalităţi multiple, care vorbesc pentru că noi, ceilalţi medici, nescriitori, nu putem să o facem.

Text preluat din Viaţa medicală, 31 ianuarie 2018


Lucifer şi Lucia Ferescu
sub steaua dimineţii

Vladimir Bulat

Într-un recent interviu acordat canalului Radio România Cultural, pictorul și scriitorul Petru Vintilă jr. afirma că pseudoromanul Lucia Ferescu sau Steaua dimineții, 2016, a fost inițial un soi de eseu, topit ulterior în capitolul al treilea al acestei scrieri. A mai spus că acelei narațiuni îi lipseau dialogurile, vocile unor personaje care să facă mai perceptibilă și mai vie cavalcada ideilor, informațiilor și acțiunilor din cuprinsul acestei scrieri care debutează într-o toridă zi a lui 1835 și se încheie tot într-o zi de iulie a anului 2060.
Să recitim pasajele din acest pseudoroman : „Ziua aceea de iulie a anului 1835 pogorâse asupra Bucureștilor o căldură cumplită. Soarele parcă se topise pe cer, aerul ardea ca o văpaie de cuptor și întreaga fire încremenise, lipsită de cel mai slab firicel de vânt. Vipia alungase de pe ulițe deopotrivă oameni și animale, toţi și toate căutând o umbră anemică de iluzorie răcoare. Marele târg se pustiise, vlăguit, și amorţise sub lava ce se revărsa necontenit din soarele nemilos” (pag. 17) ;
Ziua aceea de iulie a anului 2060 pogorâse asupra Cetății Eterne o căldură cumplită. Încă de la primele ore ale dimineții, soarele parcă se topise pe cerul de un albastru spălăcit, înfierbântând nefiresc pământul. Aerul frigea ca o văpaie de cuptor încins la roșu, indicând iluzia unor torente invizibile de lavă ce se revărsau peste Cetatea Eternă” (pag. 314).
Între aceste două zile de iulie se întinde o fantasmagorică urzeală narativă, care te face să o parcurgi cu sufletul la gură, uitând de secole, biblioteci, geografii, școli, apartenențe religioase etc. Petru Vintilă jr. și-a scris, am putea spune, romanul vieții ; a spus în el cam tot ce crede, știe, cunoaște, cam cum vede el șarpanta întregului univers, din care pământul e doar o fărâmă zguduită de controverse, neliniști, războaie, convulsii, cataclisme, molime, secretomanie și fanatism, din care, în esență, înțelegem că „mântuirea nu este ce pare a fi” (pag. 68).

continuare »


Cuvântul lui Dumitru Constantin Dulcan la lansarea volumului Lucia Ferescu
sau Steaua dimineţii
de Petru Vintilă jr. –
5 aprilie 2017

Această carte este o adevărată enciclopedie a culturii umane, scrisă cu o înaltă luciditate intelectuală şi născută după un lung travaliu de documentare, de facere şi de informare. După cum precizează autorul, cartea este un semiroman cu personaje luate din realitatea actuală şi din cea a secolelor trecute, pe care le înfăţişează trăind concomitent atât în lumile arhaice specifice istoriei secolelor XVIII şi XIX româneşti, cât şi în cele moderne.
Acţiunea romanului se petrece pe locul numit înainte Dealul Spirii, demolat pentru a se construi actuala Casă a Poporului. L-am prins şi eu înainte în forma sa rustică şi pitorească, cu case, multe neetajate, înconjurate de grădini cu dalii, crizanteme şi trandafiri, cu o viaţă semipatriarhală între vecinii care se cunoşteau din copilărie. Ca medic, i-am tratat pe mulţi dintre cei care au fost dezrădăcinaţi din casele lor şi nu s-au mai putut împăca cu noul statut impus cu forţa.
Riguros, aproape până la obsesie, întocmai ca un cercetător de nivel academic, Petru Vintilă jr. se foloseşte de personajele sale pentru a face o lungă incursiune în istoria religiilor, a sistemelor filosofice, a tradiţiilor spirituale şi, la modul general, a întregii gândiri şi culturi umane înscrise sub semnul marilor înfăptuiri dar şi al dramelor, al nefericirii, ca şi al rarelor clipe de linişte. Cartea lui Petru Vintilă jr. este un memento mori care îndeamnă la meditaţie asupra măreţiei şi limitelor omeneşti, un adevărat fluviu balzacian de întrebări şi răspunsuri.
Cartea este în acelaşi timp un compendiu al culturii umane, văzută cu un ochi ager, meticulos şi lucid. Spre deosebire de tendinţa actuală de a trata orice subiect căutând să-i reliefeze doar umbrele – reale sau imaginare –, Petru Vintilă jr. se înscrie într-un realism pe care l-aş numi onest, corect şi responsabil.
Dincolo de istoria contradictorie a lumii, Petru Vintilă jr. ne oferă în acelaşi timp măsura talentului său prin imagini care se lipesc de retina sufletului. Iată doar două exemple : « … câteva icoane vechi, zgrăvite naiv, în tonuri pastelate le insuflau oaspeţilor osteniţi de drum un calm patriarhal şi o linişte de început de lume. » Sau : « … căldura sobelor aromea a mere și gutui păstrate pentru iarnă. » Mie îmi amintește de lectura « Cronicilor optimistului și pesimistului » ale lui G. Călinescu, în care doar câteva linii de condei te transportau instantaneu într-o lume a visării.
Rigoarea și participarea afectivă cu care descrie relicvele vechilor civilizații găsite pe meleagurile noastre (Cucuteni, Gumelnița, Hamangia – datate la 6-10 000 de ani) mie personal îmi spun foarte mult despre educația primită în familie și despre rădăcinile străbunicilor săi înfipte solid în acest sol, chiar dacă, probabil, unele semințe ar fi putut avea și alte obârșii.
Cartea se încheie într-o notă apocaliptică. Personal, vreau să cred nu în dispariția lumii, ci în sfârșitul unei mentalități, al unui mod de gândire absolut periculos. Dacă nu ne schimbăm modul de gândire, care este tributar unui realism naiv, vechi de când lumea, nu avem șanse de supraviețuire în condițiile în care este suficientă o singură apăsare pe buton pentru ca întreaga omenire să se transforme în scrum. Tocmai pentru a evita acest catastrofal final este nevoie de o nouă paradigmă, o Nouă Spiritualitate, în acord cu psihologia umană, cu biologia noastră și cu, dați-mi voie s-o spun, cu voința Universului. Universul ne vrea ființe vii prin care se experimentează pe sine, și nu tăcerea cenușii spulberată-n vânt.
Iată deci ce misiune are această carte : este o excelentă chemare la trezirea spirituală. Vă invit s-o citiţi cu răbdarea şi bucuria cu care Petru Vintilă jr. ne-a dăruit-o scriind.



O carte pe zi

Cronica lui Valentin Protopopescu la Radio România Cultural despre volumul lui Petru Vintilă jr., Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii

Uneori, aşchia nu sare departe de trunchi. Acest adagiu se confirmă 100 % în cazul lui Petru Vintilă jr., demn fiu al tatălui său, scriitorul şi plasticianul Petru Vintilă. Ca şi părintele lui, « juniorul » s-a consacrat drept un excelent grafician, pictor şi fotograf, iar acum, iată, la vârsta de 62 de ani, debutează cu roman, călcând şi în acest plan pe urmele înaintaşului. Cartea sa, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, subintitulată programatic « pseudoroman », apare la Editura Compania din Bucureşti.
Nu voi stărui asupra remarcabilei stilistici, uneori purtând patina străvechimii retorice pentru a reconfigura o atmosferă, una vai, pierdută azi, a bătrânului Bucureşti boieresc. De asemenea, nu voi sublinia agerimea şi acuitatea dialogului, detalii evidente cititorului avizat.
Acestea sunt instrumente pe care autorul nostru le stăpâneşte la perfecţie, semn că le-a exersat cu asupra de măsură decenii la rând, romanul său fiind de fapt un exerciţiu de stil şi de construcţie ce s-a consumat într-o mare unitate de timp, una care a presupus reluări şi reveniri, cizelări şi perfecţionări. Observaţia mea cronologistă este, de altfel, atestată şi de sumara bibliografie de la final, una de-a dreptul impresionantă, la rigoare doar faţa vizibilă a aisbergului, detaliu care reflectă fără doar şi poate complexanta erudiţie a scriitorului. Iar dacă voi spune că Petru Vintilă jr. este nepotul comparatistului şi mitanalistului Victor Kernbach, atunci orientarea şi miza demersului său devin încă şi mai transparente.
Deşi carte de ficţiune, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii serveşte ilustrării unei teorii cosmogonice şi civilizatorii, fără a cădea însă într-un tezism supărător, căci retorica şi vioiciunea auctorială salvează aceste rânduri de balastul unor teoretizări greoaie. Însă exact din acest motiv subtitlul de „pseudoroman” este unul integral justificat, căci istoria fabuloasă a personajului Lucia Ferescu stă ca pretext pentru ilustrarea viziunii OZN-iste dezvoltate de autor cu privire la originile şi ţelurile umanităţii. Da, despre civilizaţii extraterestre este vorba în romanul lui Petru Vintilă jr. şi despre interacţiunea istorică a acestora cu diferitele seminţii, culturi, epoci şi religii, pe care toți prezumaţii ET le-au inspirat.
Însă, atenţie, abordarea auctorială, deşi clar de tip speculativ-ipotetic, nu este una de almanah Anticipaţia, ci se bucură de greutatea intelectuală şi de substanţa unui distins comparatist şi metafizician. Pentru romancier, miza este deosebită, el face filosofie în sens ontologic, căutând o explicaţie plauzibilă pentru complexitatea derutantă a culturii şi civilizaţiei omeneşti de la începuturi şi până astăzi. Literatura de ficţiune devine, în acest context precis, doar un instrument, o cale pentru a elabora şi rafina o construcţie cosmogonico-ontologică la fel de pertinentă ca oricare alt edificiu ce explică naşterea şi evoluţia lumii pe căi cognitiv-speculative.
Aşa cum afirmă personajul central, Lucia Ferescu, « … civilizaţiile nonterestre… folosesc corpurile spirituale umane anume pregătite pentru a-şi perpetua şi perfecţiona speciile, ele fiind de multă vreme în imposibilitatea de a se reproduce pe cale naturală. Extratereştrii sunt cei care le-au indus oamenilor primitivi din preistoria noastră ideea existenţei unei lumi supranaturale, populată cu fiinţe misterioase, imateriale. Acesta este motivul pentru care religiile s-au impus ca sisteme logice. Asemănările între religii se datorează faptului că informaţiile transmise oamenilor prin revelaţie aparţin unui program unic, iar deosebirile sunt rezultatul firesc al diversităţii celor peste 70 de civilizaţii extraterestre care conlucrează la acel program. »
Nu am de unde să ştiu dacă autorul are sau nu dreptate, dar un lucru e sigur : romanul său, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, ţine de specia nobilă a thrillerului intelectual, cu nuanţe SF şi fantasy de cea mai bună calitate. În plus, pentru cititorii care iubesc Bucureştiul, aceștia au a descoperi în paginile semnate de Petru Vintilă jr. locuri, aspecte şi momente astăzi dispărute dar care au făcut cândva gloria şi farmecul unui oraş străvechi şi misterios.


Despre deschidere şi înţelepciune în politica externă

Doi înţelepţi şi cărturari români trec în aceste zile pragul vârstei de 90 de ani : istoricul Dinu C. Giurescu, la 15 februarie, şi diplomatul Mircea Maliţa, la 20 februarie. Ambii, membri ai Academiei Române, autori ai unor scrieri de referinţă “atingătoare”, cum ziceau istoricii mai vechi, la istoria modernă şi contemporană a ţării, dar şi cu deschideri de folos vital pentru viitorime. Nonagenarii de astăzi sunt prieteni de demult, cu toate că au avut căi diferite în viaţă ; cum observa, ca editor al lor, prozatoarea Adina Kenereş : “unul stătea pe creasta României, frecventa elitele conducătoare, organismele internaţionale şi o scenă globală”, iar celălalt, “ţintuit la baza muntelui, se străduia să supravieţuiască în rândurile elitei intelectuale de care tocmai se lepăda regimul în acei ani”. Dar fiecare pe frontul său de luptă, fie acesta în spatele uşilor capitonate ale cabinetelor secrete ale puterii şi pe culoarele (la propriu) politico-diplomatice sau în liniştea, aparentă sau nu, a mesei de scris ori a bibliotecilor şi arhivelor, au înţeles să-şi facă neîntrerupt misiunea faţă de ţară, chiar în împrejurări neprielnice sau ostile, până ce a venit, în sfârşit, libertatea, dar, odată cu ea, şi alte sfidări, primejdii şi perfidii.
Cu câţiva ani în urmă, la o vârstă încărcată de erudiţie şi experienţă personală fără egal, numele celor doi prestigioşi autori  s-au regăsit pe coperta unei cărţi care reconstituie, cu informaţie în mare parte inedită, dar mai ales cu învăţăminte pentru factorii de putere de la Bucureşti, o clipă astrală din istoria încă fierbinte a României. Dar câţi dintre noi au cunoştinţă de cartea “Zid de pace, turnuri de frăţie” (două versuri din Dosoftei), alcătuită de aceşti autori iluştri şi apărută în 2011 la Editura Compania ? Cartea rememorează, în esenţa ei, “etapa cea mai rodnică a diplomaţiei române post-1945” – cum o defineşte istoricul, un segment istoric caracterizat printr-un proiect şi o strategie politico-diplomatică menite să asigure, în ultimă instanţă, supravieţuirea  ca stat independent a României. Acest proiect nu se va regăsi însă niciodata ca atare, explicit şi în toată complexitatea sa, nici în arhivele, fie ele şi cele mai secrete, ale României sau ale vreunui alt stat ori serviciu de informaţii, fie el oricât de redutabil. De ce ? Pentru simplul motiv că acest proiect a fost gândit, elaborat, detaliat şi aplicat de câţiva lideri de vârf ai vremii (în primul rând Maurer, afirmă autorii cărţii), dar acest proiect de ţară a existat şi poate fi reconstituit, pentru a-l şti şi cei de azi, şi viitorimea. Este ceea ce au facut, de altfel, în cartea lor, cei doi academicieni.  “Respectând cerinţele şi limitele balanţei de forţe între Est şi Vest, diplomaţia română şi-a constituit un spaţiu de acţiune cu notabile rezultate, recunoscute de partenerii de dialog din URSS, China, Vietnam, India, din Europa de Vest, Canada şi Statele Unite ale Americii” – sintetizează istoricul.
Un trecut ce obligă a fi nu doar evaluat cu responsabilitate şi discernământ, fără bufeuri şi isterii politicianiste, ci şi folosit în buna şi vechea – totuşi – tradiţie a diplomaţiei româneşti. Complexa, cumplita, dramatica şi – încă – deconcertanta perioadă abia încheiată (la scara istoriei) dintre 1945 şi 1989, numită impropriu “perioada comunistă” sau a “regimului comunist” (care comunism, cât comunism ?), îşi asteaptă în continuare dreapta ei judecată, în toată bezna dar şi cu toate fascicolele sale de lumină, o evaluare pe cât de necruţătoare, pe atât de credincioasă adevărului (căci aşa-zisul “proces al comunismului” rămâne un simulacru penibil, cu tot girul prezidenţial obţinut).
La capătul evocării “deceniului deschiderii”, cu momentele sale dramatice (la care a participat direct pe partea politico-diplomatică), precum criza rachetelor din Cuba sau intervenţia din Cehoslovacia, diplomatul aşază o seamă de învăţăminte pentru cei ce fac şi vor face politica externă a României : convingeri ferm exprimate şi susţinute într-un dialog internaţional (din păcate) asimetric, dar evitarea tonului confruntaţional ; apărarea atributelor esenţiale ale statului ; dar şi transparenţa faţă de propriul popor atunci când se impun mari decizii de politică externă a ţării. După intrarea în NATO şi UE, apreciază diplomatul, Bucureştiul n-a mai performat corespunzător în politica externă şi “dacă lucrurile vor continua pe aceeaşi direcţie, în curând, în 10-15 ani, statul român şi societatea românească vor exista doar ca denumire, nu ca o realitate efectivă”.
O asemenea carte îşi cere reeditarea şi pentru celebrarea, şi în acest fel, a iluştrilor sărbătoriţi din acest moment, dar şi pentru că mesajul cărţii tinde să devină şi mai imperativ.

Sursa : Magna News,
19 februarie 2017


Foto atelier L. Waisman, circa 1910


BEYOND TRUMPOPHOBIA

On November 17, when the Prime Minister of Japan Abe Shinzo, will meet Donald Trump, the inevitable “normalization” of the new President will start in earnest. Trump has declared that Japan should spend more on defense to share the burden of containing China more evenly, but there will be no rude demands. At the very most, at the next summit , or the one after that Trump might suggest that a greater Japanese effort would be welcome. Because Abe has actually done much to strengthen Japan and do more for the alliance, the two leaders will find an understanding easily enough.
As for China and its maritime expansionism, Trump’s other policies matter more than his China policy in itself: he wants to disengage from Afghanistan and Iraq and to reach agreements with Putin over Syria and the Ukraine. That would release US military resources for the containment of China, providing the means for a more muscular response. Obama’s White House staff kept refusing US Pacific Command suggestions for „Freedom of Navigation” patrols in the hope that verbal persuasion would do it –National Security Advisor Susan Rice was quoted as saying that China was “shapeable” a.k.a malleable, as it were a very small country with not much of a history. Trump is unlikely to share such illusions, and he would not stop US Pacific Command from doing its job of keeping the sea lanes open.
If Trump’s Russia policy is successful, it will reduce tensions, and the need to reinforce the forces of the NATO alliance. But subject to that, Trump has said many times that he will press for more fairness in burden-sharing by NATO’s richest members. Some in Europe have already said that any such attempt by Trump would instead prompt the establishment of Europe’s own united armed forces, finally overcoming objections from all side. That would indeed be a curious response, because it would mean spending very much more than Trump would ask for. The more likely outcome is that Trump will get his increases.
No distinctive Europe policy is likely to come from Trump. His vocal support for Brexit clearly showed his Euro-skepticism. Like an increasing number of Europeans he must view the European Union as a failed experiment, and the Euro monetary system as destructive of economic growth. On the other hand no American president can say much on the subject once he is in office, and he can do even less. Yet even a silent Trump will encourage Euro-skeptic politicians everywhere,  perhaps tipping the balance in some countries.

continuare »