OPINII IN
compania lui ...

miercuri 5 Aug 2020

Război civil în America

Petru Romoşan

În aşteptarea votului istoric din 3 noiembrie 2020, Donald Trump are indiscutabil mai mulţi fani, suporteri în afara Americii decât în SUA, unde se votează cu adevărat. Mai ales în ţările foste partenere, în fapt, protectorate (Germania, Japonia, Coreea de Sud), dar şi în Italia sau Franţa. Şi poate încă mai mulţi în noile protectorate din Europa Centrală şi de Est (în Polonia, Ungaria, România, Ucraina, Lituania etc.).

Iar explicaţia, ocultată cu grijă, e una paradoxală. Poate nici un alt preşedinte american nu a făcut atât cât a făcut Donald Trump pentru a pune pe butuci imperiul american. Desigur, sperând sincer să-l salveze ! Cu bună-credinţă, cu pasiune, cu talent, Donald Trump a fost neobosit, a dorit să salveze America (şi pe americani, mai mult decât imperiul !) aflată în cădere liberă, la fel cum au dorit şi Mihail Gorbaciov (pentru Uniunea Sovietică), şi Boris Elţin (pentru Rusia) să salveze imperiul comunist. În cazul Uniunii Sovietice, rezultatele sunt cunoscute deja de toată lumea. Dar norocul Rusiei s-a numit Vladimir Putin.
Fără să o spună cu voce tare, planeta s-a cam săturat de dominaţia imperială de 100 de ani a Americii de Nord, la fel cum ţările din Estul Europei se săturaseră până peste cap de Uniunea Sovietică, şi vrea să trăiască altceva. Poate fi secolul Chinei, poate chiar să vină „groaznicul” guvern mondial, poate fi o împărţire între mai multe centre de putere, economice şi politice, dar important e să fie altceva decât dictatura financiară, militară şi, în cele din urmă, civilizaţională americană (cu GAFAM, Hollywood, McDonald’s, Coca Cola etc.). Şi de aceea Trump e foarte apreciat în afara Americii, deşi mai toată lumea are rezerve mai mari sau mai mici la persoana sa.
Fără îndoială, Donald Trump nu ar fi reuşit mai nimic fără „ajutorul neprecupeţit” la destructurarea imperiului american al adversarilor săi ireductibili, care, atacându-l neîntrerupt, au atacat fundamentele statului american, principiile democraţiei : Partidul Democrat (ancheta Russiagate, impeachment Ukraingate etc.), oligarhia noilor tehnologii (GAFAM) şi cea financiară (Wall Street, Fed, Banca Mondială, FMI), deep state, media mainstream, Hollywood etc. Adevăraţii gropari ai imperiului sunt, de fapt, aceştia, şi în nici un caz Donald Trump. Bineînţeles că şi ei au vrut să-l salveze ! Cu condiţia ca imperiul, statul şi imensul său aparat, să fie al lor, şi nu al unui miliardar aventurier fantasc sau al poporului american. Trump a fost tratat de retrograd, ultraconservator, iresponsabil şi, odată cu el, şi votanţii săi. Partidul Democrat pare incapabil să accepte alternanţa, regula de bază a democraţiei. De fapt, liberalii americani sunt azi doar o interfaţă a oligarhiei, fără proiect pentru societate, fără personalităţi constructive şi credibile.
Cum ştie toată lumea, Joe Biden e foarte înaintat în vârstă, puţin obosit, şi nu generează un entuziasm excesiv. Aşa cum generase, de pildă, Barack Obama. Dar forţele din spatele candidatului democrat sunt foarte greu, aproape imposibil de învins. „Suprematiştii albi”, muncitorii din marile centre industriale, fermierii, evangheliştii şi evreii ortodocşi sunt o armată serioasă şi disciplinată, dar e foarte greu de crezut că o să-l poată ajuta încă o dată pe Donald Trump. Şansele par să încline net de partea democraţilor, a lui Joe Biden (un fost protector al lui Traian Băsescu Petrov şi al PDL-ului), mai ales a plenipotentei oligarhii care vrea să-şi recupereze imperiul aproape pierdut şi guvernul său mondial.
Dar problemele mari abia încep pe 3 noiembrie 2020. Un pre-război civil e deja în curs. La Minneapolis, Seattle, Portland, Los Angeles, Austin şi în sute de alte oraşe americane, revoluţia culturală, rasialistă şi antisecuritară (antipoliţie) face ravagii greu de rezumat. Cu distrugeri ample, cu agresiuni nemaiîntâlnite împotriva eroilor şi istoriei Americii, statuilor, Bisericilor, civilizaţiei americane albe. Simultan, cenzura s-a înăsprit, libertatea de exprimare e pe cale de dispariţie. Toate ingredientele pentru declanşarea unui al doilea război civil american sunt reunite. Pe fond de criză economică majoră (dolarul a pierdut, din martie până azi, cca 12 % din valoare faţă de euro, iar PIB-ul a scăzut cu 33 % în trimestrul II). Cu state secesioniste, începând cu Texas şi California, la cheie.
Observatorii, analiştii din toată lumea, începând cu cei americani, bineînţeles, se preocupă de urmările alegerilor din 3 noiembrie şi creionează prognoze dintre cele mai sumbre : „Războiul civil nu este în interesul obiectiv nici al minorităţilor, nici al populaţiei de zombi (din centrele marilor oraşe – n.n.), nici al superbogaţilor, dar este indiscutabil în interesul albilor conservatori. Ceea ce înseamnă că războiul civil va începe atunci când albii conservatori, sătui să mai facă figură de sac de box, vor hotărî că a venit vremea să pună capăt acestei situaţii. Nu înainte. Să riscăm să avansăm o dată : alegerile de marţi 3 noiembrie 2020, dacă vor avea loc, vor aduce fie victoria lui Trump, fie înfrângerea sa. Dacă Trump câştigă, niciodată progresiştii societali, Partidul Democrat şi deep state nu vor accepta victoria lui. Ce vedem acum desfăşurându-se în jurul mişcării BLM (Black Lives Matter) va fi înmulţit cu zece. Stângismul cultural şi societal ar putea atunci să-i împingă pe albii conservatori cu spatele la zid, provocând astfel începutul unui conflict armat. Dacă Trump va fi bătut, atunci va fi şi mai rău, pentru că stângismul cultural şi societal va ajunge la putere şi se va sluji de aparatul de stat pentru a-i marginaliza şi mai mult pe albii conservatori (pentru a-i dezarma, de exemplu), provocând astfel o rezistenţă şi un conflict armat. În oricare dintre ipoteze, chiar dacă istoria ne rezervă întotdeauna surprize, marţi 3 noiembrie 2020 ar putea rămâne în anale ca ziua în care a început cel de-al doilea război civil american.
Ne-am ocupat de situaţia din SUA dar cititorul va înţelege că situaţia din Europa nu stă deloc mai bine. Aici, ca şi acolo, vedem aceeaşi repartiţie pe teren : albii zombi în centrul marilor oraşe, minorităţile în cartiere, albii conservatori în periferiile rurale, oligarhia invizibilă plutind pe deasupra grămezilor pe care le-a fabricat. Aici, ca şi acolo, constatăm aceeaşi punere sub semnul întrebării a identităţii europene, cu bisericile cărora li se dă foc, cu sfinţii şi statuile Fecioarei cărora li se taie capul, cu „albitudinea” incriminată, cu reducerea la rasism care ne diminuează” (Antonin Campana, „Guerre civile : les USA, notre canari dans la mine ?” („Război civil : SUA, canarul nostru din mină ?”), liguedumidi.com, 1.08.2020).
Totuşi, cel mai probabil, împotriva tuturor sondajelor de acum, va câştiga din nou Donald Trump. Va câştiga şi pentru că e un mare avantaj să candidezi din postura de preşedinte. Iar preşedintele Trump nu a fost în nici un caz un preşedinte mediocru sau irelevant. Dar acest rezultat – Donald Trump încă patru ani la Casa Albă – va fi inacceptabil pentru adversarii săi, conduşi de oligarhia globalizată şi de deep state, şi poate fi declanşatorul nefericit al unui război civil în America. Unde înarmată e toată lumea. Recent, de altfel, cumpărările de arme au explodat.


joi 30 Iul 2020

Lovitură de stat mondială ?

Petru Romoșan

Poate exista aşa ceva ? Coup d’État / lovitura de stat se referă la un teritoriu limitat, la un stat, şi ea poate veni de la alte state sau entităţi non-statale, interne şi/sau externe. Mai totdeauna cu sprijin străin în orice caz. Dar lovitură de stat la nivel global, lovitură de stat planetară ? Se poate imagina şi teoretiza o asemenea întreprindere ? Unul dintre cei mai curajoşi şi interesanţi jurnalişti canadieni, Alexis Cossette-Trudel (Radio Québec), a fost, se pare, primul care a readus conceptul în actualitate. Coup d’État mondial. Essai sur le nouvel impérialisme américain e titlul unei cărţi scrise de Guillaume Faye, publicată iniţial în 2004 şi reeditată în 2008 la editura L’Aencre, deci în timpul crizei financiare mondiale anterioare. Cossette-Trudel e taxat, bineînţeles, de complotist. Complotişti ar fi cei ce văd comploturile, şi nu cei ce le fac, le săvârşesc.

Relansarea pandemiei cu un aşa-zis „al dolea val” (vor urma al treilea şi al patrulea val ?) în diferite părţi ale lumii, nu numai în emisfera sudică, sub bagheta controversată a OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii), o subsidiară ONU, e stranie şi deja foarte contestată. Acest al doilea val al pandemiei SARS-CoV-2 e contestat vehement de ACU, comisie de anchetă extraparlamentară compusă din medici, jurişti şi economişti germani, la care s-au asociat medici din toată lumea, peste 2 000, dar nu şi medici din România. O mare grupare de medici americani a prezentat, la rândul ei, o situaţie a pandemiei şi a tratamentelor eficiente (mai ales hidroxiclorochina, azitromicina, zinc). Dar mărturiile lor au fost rapid eliminate de pe Google şi de pe reţelele sociale cele mai frecventate. Au existat şi medici spanioli integri şi curajoşi (vezi profidecatholica.com, 29.07.2020). În Franţa şi în Elveţia au apărut mai multe cărţi interesante şi foarte citite, bestseller-uri, despre criza coronavirus, de pildă : Christian Perronne – Y a-t-il une erreur qu’ils n’ont pas commise ? („Există vreo greşeală pe care n-au comis-o ?”), Albin Michel ; Jean-Dominique Michel – Covid : anatomie d’une crise sanitaire („Anatomia unei crize sanitare”), Humensciences Éditions.

Se vor prelungi pandemia şi starea de urgenţă, starea de alertă până în 3 noiembrie, când se va vota în SUA şi vom afla dacă spectaculosul preşedinte Donald Trump, suveranist şi conservator, îşi va continua mandatul sau democraţii, liberalii (şi neoconsevatorii) închiriaţi de „guvernul mondial” prezumtiv, de Finanţa mondială (George Soros va sponsoriza campania candidatului democrat cu 50 de milioane de dolari, cu 30 de milioane mai mult decât în 2016), se vor întoarce la business as usual, cu Joe Biden, „Sleepy Joe”, preşedinte ? George Soros va finanţa cu 150 de milioane de dolari grupurile care militează pentru justiţie rasială şi cu 70 de milioane de dolari iniţiativele locale consacrate reformelor în justiţia penală şi iniţiativele de activism civic (nytimes.com, 13 iulie 2020).

Mulţi se pregătesc pentru prelungirea crizei (mai ales economice după noiembrie 2020) până cel puţin la sfârşitul anului 2021, dacă nu până în 2024, când PIB-ul Chinei va depăşi categoric PIB-ul SUA după numeroase previziuni aflate în circulaţie. Astfel, tot în 2024, pe locul trei al competiţiei economice din lume se va instala India, înaintea Japoniei şi Germaniei. Principalele economii europene, Germania, Marea Britanie şi Franţa, se vor găsi în 2024 la coada lui top 10, după Indonezia, Rusia şi Brazilia. Ordinea ar fi deci : China, SUA, India, Japonia, Indonezia, Rusia, Germania, Brazilia, Marea Britanie, Franţa. Această schimbare radicală de paradigmă provoacă turbulenţe greu de suportat. Mai ales pentru cei care îşi pierd preeminenţa cu care se obişnuiseră dupa al doilea război mondial.

Planul de relansare economică a UE e un pas enorm spre federalizarea Europei. Că vor sau nu vor, prin datoriile „perpetue” care se pun la cale, statele europene vor fi practic „cumpărate” de cei care dispun de sumele necesare. Dar la preţ de solduri. Deocamdată, datoriile mutualizate (şi perpetue) contractate de UE prin BCE sunt pentru vreo 40 de ani, dar ele pot fi prelungite „perpetuu”. După mai multe surse, la originea planului UE s-ar găsi acelaşi George Soros, care a propus ideea „împrumutului perpetuu” (metoda nu e chiar nouă, s-a practicat şi la începutul secolului al XIX-lea în Anglia şi în Franţa). „Suveranistul” francez Michel Onfray susţine că UE nu e decât o etapă intermediară spre un „guvern mondial”. SUA sunt deja cu mult înaintea tuturora în acest proiect globalist.

Politicienii români, aşa cum îi cunoaştem, fac ce ştiu, ce pot şi acele lucruri pentru care au fost inventaţi. Guvernul liberal ultraminoritar al lui Ludovic Orban, „guvernul meu”, este, după mulţi analişti, mai slab, mai incompetent şi mai corupt (afaceri pandemice) decât cel mai slab guvern de după ’89, cel aşa-zis tehnocrat al lui Dacian Cioloş. O performanţă totuşi greu de atins. Se poate mai rău ? Da, se poate. Pentru că nici PSD şi nici USR nu prea mai reprezintă o alternativă. Un lider PSD, Alfred-Robert Simonis, ne-a anunţat un guvern de uniune naţională compus din oameni care nu vor avea voie să candideze. De preferinţă, „un Guvern de specialişti, care nu va candida la următoarele alegeri, pe care să-l susţinem cu toţii şi să ia deciziile corecte în această situaţie de pandemie”. Adică o echipă de profesionişti în postură de subalterni ai unor imbecili, incapabili şi impostori inutili. Adică noi cu carierele noastre politice, cu îndemnizaţiile şi pensiile speciale, şi ei, profesioniştii, cu salvarea ţării.

Ceea ce se întâmplă acum în SUA n-ar trebui să surprindă pe nimeni : „La revoluţia colorată naţionalistă neagră albă s-a meşterit neîncetat în ultimii patru ani. Din momentul în care Trump a fost nominalizat de republicani, elita capitalismului global a instigat la polarizarea rasialistă, la paranoia cu Putin şi cu nazismul, şi la alte forme de isterizare a maselor, anticipând evenimentele din această vară. Propaganda a fost consecventă. Media corporatistă liberală, dimpreună cu media alternativă liberală au tot prezis că Trump va deveni un adevărat Hitler, că va impune legea marţială, că se va proclama Führer şi va declanşa un soi de holocaust rasialist… din motive pe care n-au prea fost în stare să le explice. Fireşte că Trump n-a făcut asemenea lucruri, aşa că elita capitalismului global n-a mai avut încotro şi a trebuit să dezlănţuie furtuna de c…t a răzmeriţelor populare pentru a-l împinge pe Trump să reacţioneze disproporţionat… ceea ce, deloc surprinzător, el a şi făcut prosteşte. Ordinul dat trupelor milităroase de a se desfăşura pe străzi poate că satisface baza lui de fideli de dreapta, dar îi va aliena majoritatea americanilor „normali”, care nu se bucură neapărat să vadă apărând trupe de asalt (sau numai atunci când acestea intervin în forţă în vreo ţară îndepărtataă). Dar mai ales îi va motiva pe votanţi de-ai lui Obama care n-ar fi votat Clinton să iasă la vot şi să-l aleagă pe Joe Biden sau pe oricare altă marionetă a corporaţiilor cu care democraţii îl vor fi înlocuit până la 3 noiembrie. Asta pare să fie strategia generală” (C.J. Hopkins – „The white black nationalist color revolution”, consentfactorz.org, 29.07.2020).

Starea îngrijorătoare a dolarului ca monedă de schimb mondială (economia americană a scăzut, s-a restrâns ca parte a economiei globale), instrumentalizarea pandemiei, confruntarea Administraţiei Trump cu China, Hong Kong, Germania şi Rusia (Nordstream 2), alegerile în curs din SUA – toate pe fondul crizei economice globale – ne anunţă timpuri grele, care fac posibile tot felul de catastrofe, chiar şi o „lovitură de stat mondială”.


joi 23 Iul 2020

Planul de salvare a Uniunii Europene

Petru Romoșan

Preşedintele Klaus Iohannis a anunţat triumfător că se întoarce la Bucureşti cu nu mai puţin de 79,9 miliarde de euro. În servietă. Cei care i-au scris acest speech scurt, simplu şi gogonat nu au vrut să-l facă încă o dată de râs, dar au reuşit. Din cele 79,9 miliarde de euro, 46,3 miliarde sunt fonduri nerambursabile din bugetul multianual 2021-2017. Adică 46,3 miliarde împărţiţi pe şapte ani. Pe proiecte aprobate de UE, probabil. Pentru aceeaşi perioadă, România va achita către UE 24 de miliarde de euro. Direct, fără proiecte UE aprobate de România. Cele 24 de miliarde vor ieşi sigur adică, dar cele 46,3 miliarde se pot încurca în incompetenţa guvernelor de la Bucureşti din anii 2021-2027. Aşa cum s-a tot întâmplat din 2007 încoace.

Pentru România, 33,5 miliarde de euro reprezintă fondul de relansare economică, din care 16,8 miliarde de euro sunt fonduri nerambursabile. Condiţionalităţile nu sunt cunoscute dar se pot presupune. Statul de drept ? MCV-ul ? Spaţiul Schengen ? Migraţia ? Introducerea monedei euro ? Laura Codruţa Kovesi şi parchetul ei fantomă ? Aproape tot atât, 16,7 miliarde de euro, reprezintă linia de credit pentru România. În condiţii, probabil, mai demne şi mai avantajoase decât eventuale împrumuturi de la FMI, şi cu scadenţa în 2058. Acestea sunt cifrele mari care interesează România. Cifra care interesează cel mai mult România e cea de 16,8 miliarde de euro subvenţii nerambursabile.

Nu putem decât să ne rugăm ca UE să dureze măcar încă şapte ani, până în 2027, pentru că astfel România săracă şi, mai ales, sărăcită va avea o plasă de siguranţă cum nu a mai avut niciodată în istorie. Şi asta chiar la începutul unei crize economice mondiale care se anunţă devastatoare. Iar preşedintele Iohannis, deşi nu i s-a atribuit public nici o contribuţie la şedinţa-maraton a Consiliului European, s-a descurcat totuşi foarte bine. A vorbit germana (important !) şi engleza (destul de bine !), a zâmbit mai tot timpul şi a suferit şi el alături de ceilalţi 26 de şefi de stat şi de guvern zile la rând. Nici el, nici România nu puteau să facă mai mult. România a obţinut mai puţin decât se spera, dar nici un acord nu e vreodată ideal. Iar calul de dar nu se caută la dinţi. Să ne amintim că şedinţa cea mai lungă a şefilor de stat şi de guvern, în afară de cea de acum (19-21 iulie 2020) a avut loc în anul 2000 şi a avut ca temă admiterea în UE a unor ţări central şi est-europene, printre care şi România.

„Din cele 750 de miliarde de euro (afectate planului de relansare economică – n.n.), mai mult de o treime va merge către Italia, din care 82 de miliarde de euro subvenţii directe, adică granturi nerambursabile, şi 127 de miliarde de euro ca împrumuturi care vor trebui rambursate” (Lionel Feurtein, France Televisions la Roma). Spania va primi 72,7 miliarde de euro în granturi nerambursabile şi restul până la 140 de miliarde în împrumuturi rambursabile (El Pais, 22 iulie 2020). Franţa primeşte, la rândul ei, 40 de miliarde de euro în granturi nerambursabile. Deci, cei mai mari beneficiari ai planului de salvare european sau de relansare, mă rog, sunt, în ordine, Italia şi Spania, după nevoile fiecăreia şi permiţându-i fiecăreia să evite astfel falimentul, căci amândouă se apropiaseră de situaţia Greciei din urmă cu câţiva ani. Şi în acelaşi timp UE evită destrămarea, spectrul care apăruse deja la orizont. Cele 40 de miliarde acordate Franţei în subvenţii nerambursabile ne dau o idee despre criza structurală, profundă prin care trece această mare ţară după Tratatul de la Maastricht din 1992.

Principalii câştigători ai planului de salvare sunt însă „frugalii” (Olanda, Austria, Suedia, Danemarca şi Finlanda), austeri, zgârciţi sau poate doar chibzuiţi, care au obţinut scăderi importante ale contribuţiilor lor anuale la bugetul UE. Cu alte cuvinte, planul de relansare, de salvare, de fapt, a UE se face aproape fără contribuţia lor. Dar ei rămân în UE, principalul lor interes fiind accesul nelimitat la vastul spaţiu economic european. UE devine predominant protestantă în dauna unei UE catolice de până acum. Alţi câştigători importanţi sunt ţările periferice ale UE, printre care şi România. Asistăm la cel mai important transfer economic dinspre centru spre margini. UE poate deveni, în sfârşit, un imperiu durabil, pe modelul birocratic al Imperiului Bizantin.

Principalul perdant este multtrâmbiţatul cuplu sau motor franco-german. Prin slăbiciunea ei, Franţa o antrenează în cădere şi pe Germania. În plus, Angela Merkel e pe final de carieră şi situaţia politică din Germania e din ce în ce mai confuză. Ca să nu mai vorbim de cea din Franţa, unde verzii (mai ales foşti socialişti) au câştigat net alegerile municipale. Acum 30-40 de ani Franţa visa, în amintirea vechiului imperiu napoleonian, ca, folosindu-se de Germania, care atunci era un pitic politic (protectorat american până în 1990, la reunificare), să redevină puterea dominantă în Europa, o Europă cu capitala la Paris. Lucrurile în viaţa reală s-au întâmplat exact pe dos. Sub umbrela din ce în ce mai puternică a UE şi a monedei euro, Germania s-a eliberat de „protectoratul” SUA, i-a devenit acesteia chiar un concurent economic, iar Franţa a fost folosită de Germania, mai ales prin moneda euro, prin exporturi, ca o prelungire economică a ei, obţinând astfel şi o populaţie suficient de numeroasă care să-i dea greutatea necesară pentru dominaţie în UE.

UE e azi o semi-confederaţie, încă departe de o confederaţie funcţională, cum este Elveţia. Prin mutualizarea datoriilor – toţi banii făcuţi cadou ţărilor aflate în nevoie sau puşi la dispoziţie pentru împrumuturi vor fi, la rândul lor, împrumutaţi cu scadenţe pe termen lung de UE prin BCE (Banca Central Europeană), cu garanţii franco-germane în principal) –, UE se îndreaptă volens-nolens spre o structurare federală, pe model german. Va avea un guvern, un ministru de Finanţe şi un buget comun, iar euro va fi o monedă care va avea, în sfârşit, un stat şi o Constituţie. România, odată intrată în hora cadourilor şi a împrumuturilor garantate, nu mai poate evita acest traseu federal. Acesta pare a fi, de altfel, marele secret al lui Klaus Iohannis. Opţiunea confederală pe model elveţian, o Europă a naţiunilor, cum şi-a dorit francezul Charles de Gaulle, se arată azi abandonată. Între de Gaulle şi Konrad Adenauer, a câştigat în ultimii ani Adenauer.

Temporar, conducerea UE pare să fie trecută la „frugali”, în frunte cu Olanda, Suedia şi Austria, în dauna cuplului franco-german, dominant până acum. Protestanţii din nordul Europei preiau controlul în dauna catolicilor din sudul Europei şi a ortodocşilor dinspre est. Pentru că sunt mai dotaţi pentru finanţe şi afaceri, poate şi mai riguroşi. Ţările din Europa Centrală şi de Est, Grupul de la Vişegrad (Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia), ţări preponderent catolice totuşi, pot şi ele creşte în materie de luarea deciziilor în anii următori. Pentru că sunt unite.

În vreme ce dolarul american riscă serios să se prăbuşească din cauza crizelor politice şi, în final, economice care lovesc SUA, ca şi din cauza deciziilor hazardate ale FED de a da drumul nelimitat la tiparniţă, euro îi poate lua locul treptat în schimburile internaţionale, alături de yuan-ul chinez. Planul european de relansare economică poate părea prea mic, insuficient, mai ales în comparaţie cu planul lui Donald Trump şi al FED-ului. De fapt, planul european e doar serios, echilibrat şi auster, cum sunt, în general, în afaceri nordicii europeni. În anii următori, dolarul american va fi atacat şi dinspre China, şi dinspre UE, şi aproape sigur va sfârşi prin a pierde „exorbitantul privilegiu”, acela de monedă de schimb mondială.


vineri 17 Iul 2020

Alegeri în America : între naţiune şi imperiu

Petru Romoșan

Americanii, spre deosebire de unele naţiuni europene şi ele foste imperii, au prostul obicei să-şi asasineze preşedinţii sau să încerce destituirea lor (impeachment) în timpul mandatului. Au fost asasinaţi : Abraham Lincoln (în 1865), James Garfield (în 1881), William McKinley (în 1901) şi John F. Kennedy (în 1963). S-a încercat destituirea prin procedura de impeachment cu Andrew Johnson (în 1868), Bill Clinton (în 1998) şi, recent, Donald Trump (în 2019). Richard Nixon a demisionat în 1974 ca să evite impeachment-ul. Nici un preşedinte american n-a murit de moarte naturală în timpul mandatului său.

Alegerile din noiembrie 2016 nu au reuşit să dea Americii un preşedinte acceptat de toată lumea. Mulţi dintre suporterii lui Hillary Clinton, activiştii şi liderii Partidului Democrat nu au recunoscut şi nu recunosc nici astăzi, la aproape patru ani, victoria lui Donald Trump, magnat imobiliar, producător şi vedetă de televiziune. Trump nu a fost recunoscut timp de aproape patru ani ca adevăratul preşedinte al SUA nici de media mainstreamWashington Post, New York Times, CNN, ABC, MSNBC etc. – şi nici de o parte importantă a reţelelor sociale. A fost, în schimb, susţinut de Fox News, cea mai puternică televiziune din America.

Nici Wall Street-ul, Silicon Valley, GAFAM (Google, Apple, Facebook, Amazon, Microsoft), giganţii tehnologici care sunt azi coloana vertebrală a SUA, Hollywood-ul, pe lângă sponsorii Partidului Democrat, miliardarii oligarhi susţinători ai clanului Clinton, ai lui Barack Obama nu şi l-au însuşit pe Donald Trump ca preşedinte legitim. Nici Partidul Republican, pentru care până la urmă Trump a candidat, nu a fost în întregime convins că acesta este preşedintele său. Alegerea lui Trump de la finele anului 2016, neaşteptată, surprinzătoare, împotriva establishment-ului imperial de mult constituit, a bulversat probabil ireversibil America. Alegerea de altfel celebrului Donald Trump contra favoritei absolute Hillary Clinton, după ce Trump îi umilise grav pe contracandidaţii săi în alegerile primare, baroni de drept ai Partidului Republican (printre care Jeb Bush, Ted Cruz, Marco Rubio), a fost începutul haosului în care se găseşte America de peste trei ani, până la „revoluţia culturală” (de fapt, o contrarevoluţie a barbariei) în curs. O revoluţie culturală de culoare în care sunt net majoritari albii…

În aproape patru ani de trumpism, imperiul american a fost zguduit din temelii. Fără să renunţe la dominaţia mondială, deşi nu a mai declanşat până acum nici un nou război major, cu excepţia, poate, a amestecului în Siria şi Libia, preşedintele Donald Trump s-a declarat partizanul lui „America First”. Sloganul „America First” a fost imediat contrazis de sloganul „Make America Great Again !”, adică acelaşi imperiu dominant şi dominator, în vreme ce a susţinut suveranismul, protecţionismul, naţiunea. Dar Donald Trump nu s-a oprit la un paradox sau o contradicţie. Le-a înmulţit în toate direcţiile cu o energie ieşită din comun. Mai ales în relaţiile cu principalul său partener şi concurent economic, China. Dar, foarte recent, a atacat şi Germania şi Franţa, laolaltă cu UE, pentru taxele normale instituite de acestea pentru GAFAM.

Cu toate că nu va recunoaşte niciodată, America îi datorează Chinei perpetuarea puterii sale economice globale din ultimii 20-30 de ani. Tot aşa cum America le-a datorat mare parte din dezvoltarea şi creşterea sa după 1945 protectoratelor sale (Germania, Japonia, Italia) şi Coreei de Sud după Războiul Coreei de la începutul anilor ’50. Atâta doar că fostele protectorate au reuşit treptat să se elibereze de ocupaţia „protectoare” americană, iar China a făcut, cu preţul unui efort colosal al poporului chinez, cel mai mare şi mai rapid transfer de tehnologie din istorie, mai ales noile tehnologii, şi a devenit cea mai industrializată ţară, „uzina lumii”, astăzi inconturnabilă.

Românii, cei mai mulţi, populaţia tăcută, s-au bucurat sincer la alegerea lui Donald Trump în 2016. Pentru că o detestau la fel de sincer pe Hillary Clinton, cea care conducea Departamentul de Stat (Ministerul de Externe) în timpul preşedintelui Barack Obama şi l-a menţinut la Cotroceni pe Traian Băsescu împotriva unui referendum popular pierdut categoric de preşedintele impostor-marionetă. E adevărat că în 2012 pe Traian Băsescu l-a menţinut în funcţie şi cancelarul german, Angela Merkel, şi astfel, Băsescu şi România au devenit slugă la doi stăpâni. Mai târziu, acelaşi Băsescu, cel menţinut în funcţie împotriva votului popular, încă din februarie 2014 (aşa s-a spus atunci), împreună cu Noua Securitate (Florian Coldea), cu expertul în neant Vasile Dâncu şi reprezentantul deep state-ului american la Bucureşti, ne-a potcovit cu Klaus Iohannis – un fel de Vladimir Putin faţă de Elţin, dar român, care-i garantează imunitatea celebrului Petrov. Cu toată echipa lui „globalistă”, antisuveranistă, de la Eduard Hellvig, Emil Hurezeanu, Rareş Bogdan, la Sandra Pralong, Mădălina Dobrovolschi, Ludovic Orban, Lucian Pahonţu, Raluca Turcan etc.

Aproape toate pericolele pentru America vin din interior. Primul mare pericol este cel al secesiunii. Ruptura de azi dintre democraţi şi republicani, cu state democrate, albastre, şi state republicane, roşii, e aproape paroxistică. Dacă va fi ales preşedinte Donald Trump, democraţii pot face secesiune, şi invers, dacă vor câştiga democraţii, „progresiştii” (neocomunişti, de fapt), neomarxiştii, statele republicane, sub presiunea evangheliştilor, a fundamentaliştilor, ar putea să nu mai răspundă la comenzile federale. Datoria de peste 28 000 de miliarde de dolari e un alt pericol abisal. Mai poate fi onorată această datorie ? E greu de crezut. Poate doar prin tipărire de bancnote fără acoperire, prin care datoria e pusă în spinarea tuturor, inclusiv a partenerilor economici, China, de exemplu, creditor major al SUA. Criza Covidului, oricum ai judeca-o, criza economică deja în desfăşurare, politica financiară turbulentă, şomajul de masă, instabilitatea socială, conflictele identitare agravate şi războiul politic intern exacerbat de anul electoral se constituie în acceleratori ai haosului.

Aflată la „răspântia imperiilor”, România, de pe vremea Daciei, a fost mereu călcată de imperii, începând cu cel Roman şi continuând cu Imperiul Bizantin, „mileniul tăcut” al românilor, când, de fapt, făcea parte integrantă, liber consimţită, din imperiul cu capitala la Constantinopol. Au venit apoi Imperiul Otoman, cel Habsburgic în Transilvania, Imperiul Ţarist şi apoi cel sovietic după cel de-al doilea război mondial. După anul 2000 au sosit să ne „elibereze”, „au cerut pământ şi apă”, imperiul european, condus de Germania, UE, şi cel american, NATO.

Alegerile americane din noiembrie 2020 sunt de o importanţă crucială pentru România, aşa cum sunt, de altfel, şi pentru Germania, pentru Polonia şi pentru UE în general, pentru Asia, unde s-a mutat centrul de greutate economică al lumii, şi pentru America de Sud. Ele sunt însă, poate, mai puţin importante pentru americanii de acasă (cum ar putea Donald Trump sau Joe Biden, republicanii sau democraţii, să influenţeze marea criză ?!) şi pentru cei mai apropiaţi aliaţi ai Americii (Marea Britanie, Canada, Australia şi Noua Zeelandă). Pentru că foarte mulţi specialişti citesc în evoluţia recentă a Americii o foarte probabilă cotitură istorică pentru toată planeta.


vineri 10 Iul 2020

Hong Kong şi Delta Fluviului Perlelor

Petru Romoșan

Ce se întâmplă în ultima vreme la Hong Kong, al treilea centru financiar al lumii după New York şi Londra şi înaintea Tokyo-ului ? În 2019, luni de zile oraşul a fost blocat, violentat grav, stresat cel puţin o dată pe săptămână în weekend, dar de destule ori şi în cursul săptămânii de aşa-zisele demonstraţii pentru democraţie, pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor civile. Sloganele propagandistice din media şi presă, care au ajuns şi în România, amintesc flagrant de cele ale Europei Libere, Vocii Americii şi BBC-ului din ultimii ani ai războiului rece cu Uniunea Sovietică şi cu ţările Pactului de la Varşovia. De această dată, propaganda occidentală vizează China.

Atacurile împotriva Chinei şi Partidului Comunist Chinez venite din SUA, Marea Britanie sau din UE nu explică aproape nimic, mai mult ascund decât clarifică. De aceea, cei mai mulţi români, ca mai toţi europenii, nu înţeleg ce se întâmplă, de fapt, la Hong Kong, care este adevărata miză şi cât de serios e meciul politic. Lecţiile de democraţie venite din America de Nord – în vreme ce acolo are loc o revoluţie culturală complexă şi periculoasă, cu Black Lives Matter, cu statui dărâmate, nume schimbate, identităţi de gen şi sfidarea poliţiei şi a statului, şi cu un război politic intern între „stânga” şi „dreapta” –, din UE aflată în plină criză existenţială, din Marea Britanie sub şocul Brexit-ului nu le mai prea ascultă nimeni şi le crede doar cu o ureche. Toată planeta e la curent : centrul nervos al lumii se mută din Occident în Asia şi Asia-Pacific. Înfruntarea dintre un imperiu dominant în declin (SUA) şi altul în ascensiune (China) e abia la început. Startul confruntării a fost dat de preşedintele american Donald Trump cu ploaia de taxe vamale crescute şi cu o propagandă virulentă (mai ales pe Twitter). Două portavioane americane au fost deplasate recent în Marea Chinei de Sud.

Să lămurim un lucru simplu. Hong Kong este un oraş, o regiune cu administrare specială, după principiul „o ţară, două sisteme”, care aparţine din 1997 Chinei, şi deci nu mai este sub tutelă britanică. De altfel, expaţii britanici sunt în ultimul timp mai puţin numeroşi decât cei francezi, de pildă. La Hong Kong (7,5 milioane de locuitori) trăiesc şi muncesc, pe lângă populaţia majoritar chineză, mai multe comunităţi de străini, europeni diverşi, australieni, indieni, japonezi, pakistanezi, filipinezi şi, bineînţeles, americani. Dar cei mai mulţi americani (şi canadieni) sunt, la origine… chinezi. Limbile care se vorbesc la Hong Kong sunt cantoneza, mandarina, engleza, desigur, dar şi franceza, hindi şi încă multe altele, chiar şi româna. Un adevărat nou Babilon.

Hong Kong-ul are al nouălea PNB per capita cel mai ridicat din lume şi tratează o treime din mişcările de capital străine către China. Hong Kong-ul şi-a păstrat, după 1997, anul întoarcerii la China, propriile instituţii şi practici acumulate sub tutela Imperiului Britanic începând cu 20 ianuarie 1841, după Răzbiul Opiumului. În 1898, Regatul Unit a semnat cu China închirierea unor teritorii continentale („Noile Teritorii”) pentru 100 de ani. În 1997, cei 100 de ani s-au încheiat. Marea Britanie a retrocedat Chinei insulele şi toate teritoriile.

Deşi se face mare caz de democraţie şi de drepturi civile, de politică în general, adevărata miză a demonstraţiilor din ultimul an, de altfel, în bună măsură instrumentate din străinătate, este una economică. Pentru că Hong Kong şi Macao (retrocedat şi el de portughezi) sunt gândite de Partidul Comunist, după întoarcerea sub suzeranitatea Chinei, într-un context de dezvoltare mai larg, ca un pivot al economiei Chinei în plină creştere în toate direcţiile. De fapt, Hong Kong e principala poartă de intrare şi de ieşire a banilor (şi a afacerilor) în şi din China. Şi el face parte, împreună cu Macao, din contextul economic al Deltei Fluviului Perlelor (rebotezat recent Zona Lărgită a Golfului – „Greater Bay Area”), o regiune de câmpie puternic „vascularizată” de două fluvii şi foarte multe râuri din sudul Chinei, cu ieşire la mare. Hong Kong, Macao, Shenzhen (10,47 milioane de locuitori, puternic industrializat, cel mai bogat oraş din China), Guangzhou (fost Canton, cu influenţă franceză conservată, o populaţie de 15 milioane, al treilea oraş ca putere economică din China continentală, în afară de Hong Kong) şi încă vreo şapte oraşe şi aglomerări urbane se constituie în această Zonă Lărgită a Golfului.

„Astăzi, îndelungata operaţiune de integrare (a localităţilor şi spaţiului altădată dezlânat şi „adormit” – n.n.) e pe cale să se încheie şi va face din Delta Fluviului Perlelor, numită azi Zona Lărgită a Golfului, rivala unor mari spaţii urbane ca New York-ul, San Francisco şi Tokyo. Pentru a ne face o idee despre Zona Lărgită a Golfului, trebuie să spunem că are o populaţie de 71 de milioane şi cuprinde 10 oraşe-cheie. Cele trei „mari” sunt Hong Kong, cu un PIB de 340 de miliarde de dolari, Shenzhen, cu 330 de miliarde de dolari şi Guangzhou (Canton), cu 320 de miliarde. PIB-ul întregii zone este de 1,5 trilioane de dolari. Pentru comparaţie, New York-ul, cu o populaţie de 20 de milioane, are un PIB de 1,6 trilioane de dolari, San Francisco (populaţie de 7 milioane) are un PIB de 800 de miliarde de dolari, iar Tokyo (populaţie de 40 de milioane) are PIB-ul de 1,9 trilioane de dolari.

Zona Lărgită a Golfului este deja una dintre aglomerările urbane cele mai valoroase de pe glob şi îşi va depăşi, cu siguranţă, „verişorii”, concurenţii. În ultimul deceniu, şosele importante, căi ferate şi proiecte de poduri au fost duse la bun sfârşit. Printre ele se află podul între Hong Kong, Zhuhai şi Macao, podul între Shenzhen şi Zhongshan, linia rapidă de cale ferată dintre Hong Kong şi Guangzhou-Canton (numită XRL). Completarea infrastructurii de transport şi comunicaţii fiind în curs, etapa finală va fi transformarea Regiunii sub Administrare Specială (Hong Kong-Macao) într-o zonă deplin unită, în care fiecare oraş va avea specializarea lui : finanţa la Hong Kong, producţia de high-tech la Shenzhen, acolo unde e instalat Huawei, cu straniul lui campus în stil european, numit Oxhorn, divertismentul la Macao şi transporturile la Guangzhou – celelalte oraşe mai mici (la scară chineză – n.n.) vor creşte şi vor avea fiecare „parfumul” său” (Mustafa Zaidi, „Behind China’s takeover of Hong Kong : the Pearl River Delta Megacity”, zerohedge.com, 6 iulie 2020 – Mustafa Zaidi este specialist în investiţii şi gestiune de portofolii la Clarmond Wealth).

Atacurile lui Donald Trump şi ale Administraţiei sale (Mike Pompeo, secretarul de stat, e cel mai agresiv) la adresa Chinei şi a Administraţiei Speciale din Hong Kong nu par deloc să pună probleme serioase marelui centru financiar din Asia-Pacific sau Bursei din Hong Kong. Dimpotrivă. China a anunţat mai multe măsuri de susţinere a Burselor interne şi a celei din Hong Kong, printre care şi plasarea pe această din urmă Bursă a Ant Group, divizia Fintech a gigantului chinez de e-commerce Alibaba, evaluată la peste 200 de miliarde de dolari, după Reuters.

La a 44-a sesiune a Consiliului ONU pentru Drepturile Omului au avut loc nenumărate discuţii pe tema noii legi a securităţii naţionale impusă de China în Hong Kong. Au fost citite două declaraţii, una a Cubei, reprezentând un grup de 53 de ţări care susţin noua lege dată de China, şi alta a Marii Britanii, care a vorbit în numele a 27 de guverne critice la adresa legii. E de presupus că România, ca şi toate ţările din Estul Europei foste comuniste şi prietene ale Chinei, a fost de partea Marii Britanii. România era, sub sovietici, măcar capabilă să se abţină (vezi situaţia de la ONU din 1963).

„Ţări din lumea întreagă au legi puternice în materie de securitate naţională. Într-adevăr, una dintre principalele datorii ale statului este totuşi aceea de a-şi proteja populaţia. […] Ce e neobişnuit în acest caz este maniera în care a fost trecută legea şi „plasticitatea” termenilor ei. Problema-cheie, evident, este modul în care va fi aplicată” (Simon Chesterman, decanul Facultăţii de Drept al Universităţii Naţionale din Singapore, citat de South China Morning Post, în articolul lui Matt Ho, „How Hong Kong National Security Law compares to legislation in other countries”, scmp.com, 7 iulie 2020).

Beijing-ul susţine că legea, care vine ca răspuns la protestele pro-democraţie, adesea violente, care au avut loc anul trecut în Hong Kong, îşi propune să combată subversiunea, terorismul, separatismul şi ingerinţele forţelor străinătăţii (Agerpres). După dispariţia Uniunii Sovietice şi a blocului comunist în anii 1990, asistăm astăzi la creşterea irepresibilă a Chinei, ţară cu regim comunist asociat cu capitalismul – o situaţie inedită în istoria omenirii.


sâmbătă 4 Iul 2020

Pierde Donald Trump alegerile din noiembrie 2020 ?

Petru Romoșan

Prelungirea pandemiei în peste 20 de state americane, mai ales republicane, dar şi câteva democrate, în California, Florida, Texas, Arkansas, Carolina de Sud, Tennessee etc., cu noi recorduri de infectări anunţate în ultimele 10 zile – 53 000 de cazuri noi joi, 2 iulie 2020, cea mai mare cifră de la declanşarea epidemiei în SUA –, îl fragilizează în mod evident pe candidatul republican, preşedinte în exerciţiu, Donald Trump. Îl împiedică să le vorbească alegătorilor săi în mari adunări publice. Încercarea de la Tulsa, Oklahoma a fost un semieşec, retransmis totuşi pe Fox News pentru vreo 7-8 milioane de telespectatori. Continuarea aparent violentă a pandemiei îl avantajează net pe candidatul democrat, Joe Biden, un orator mediocru, de altfel, care a anunţat deja că nu va avea întâlniri publice până în noiembrie, la alegeri. Confruntarea dintre Donald Trump şi Joe Biden părea cu totul inegală până în aprilie, în avantajul lui Trump, dar tendinţa s-a inversat dramatic.

Toate sondajele de opinie, inclusiv cele ale Fox News, până mai ieri canal favorabil lui Donald Trump, îl dau câştigător în noiembrie pe Joe Biden. Ipoteza înfrângerii lui Donald Trump, un suveranist şi un protecţionist („America First !”), şi instalarea la Casa Albă a unei guvernări democrate, neoliberală, progresistă şi globalistă, cu Barack Obama, fost preşedinte timp de opt ani, două mandate, pe post de dirijor din umbră, împreună cu grupul său, e din ce în ce mai des evocată de toţi observatorii. Schimbarea majoră de direcţie a politicii americane, începând de anul viitor, 2021, anul marii crize economice anunţate, ar fi o veste foarte proastă pentru suveraniştii de pretutindeni, din Franţa, aflaţi în ascensiune prin Frontul Popular al lui Michel Onfray, dar şi pentru cei încă foarte firavi şi deloc organizaţi din România, pentru Viktor Orbán, pentru conservatorii aflaţi la putere în Polonia, pentru Matteo Salvini şi pentru Italia, pentru preşedintele ultraconservator Jair Bolsonaro al Braziliei, pentru Benjamin Netanyahu în Israel etc. Independentiştilor, suveraniştilor, naţionaliştilor de pretutindeni le-a suflat vântul în pânze în timpul mandatului Donald Trump şi pentru că s-a generalizat războiul politic intern american, întreţinut de democraţii lui Barack Obama, Hillary şi Bill Clinton, Nancy Pelosi, Chuck Schumer etc.

Dimpotrivă, tuturor guvernelor neoliberale, mondialiste, cele din Franţa şi din România, ale lui Emmanuel Macron şi Klaus Iohannis, cele mai închinate noii ordini globale, le va surâde norocul. În România, previzibila alianţă PNL-USR – seniorii şi juniorii, „profesioniştii” politicii şi amatorii, „anticii” şi „modernii” globalismului – va sărbători. Uniunea antinaţională PNL-USR se va umfla ca o broască (mai mare decât „boul” PSD – vezi fabula lui La Fontaine) sau ca o vacă lacomă scăpată în lucernă, iar PSD se va împărţi în şi mai multe aripioare gen partidul lui Ponta, partiduleţe. Suvernaniştii, încă nereprezentaţi la vedere, oficial în Parlament, vor avea zile şi mai grele. În Franţa, guvernul vădit globalist Édouard Philippe tocmai a demisionat după eşecul total în turul doi al municipalelor (locale) şi gestiunea absolut dezastruoasă a pandemiei. A fost deja numit noul prim-ministru, Jean Castex, un sarkozist globalist. Şeful său de cabinet va fi însă un înalt funcţionar de stânga, ceea ce indică deja că preşedintele Emmanuel Macron va persevera în direcţia amalgamului, a subminării dreptei şi stângii deopotrivă. Adică va folosi pe mai departe filosofia lui „en même temps” („în acelaşi timp” – brevetată ca tic personal), cu alte cuvinte, „şi – şi” sau, în fond, „nici – nici”. Dar demisia guvernului Philippe nu-l exonerează nici pe primul-ministru şi nici pe miniştrii săi de răspunderile penale pentru gestiunea crizei Covid-19.

Care sunt, în adâncime, dincolo de titlulaturi şi etichete, forţele care îşi dispută în SUA puterea politică şi economică ? După un analist discret (nu semnează !) care scrie în Observatoire du journalisme (ojim.fr, 26 iunie 2020), curentele majore ar fi trei : un clan deconstructor puternic, un clan postsovietic militaro-industrial şi un clan creştino-sionist, cel care a mizat pe Donald Trump, un „necredincios” („mécréant”). Cea mai puternică grupare este cea a „globaliştilor postmoderni deconstructori – clanul Obama/frontiere deschise, moştenitorul liniei Alinsky (Saul Alinsky, autor al manualului „Reguli pentru radicali” din anii ’70, a explicat că „Principele” a fost scris de Machiavelli pentru cei înstăriţi, „Rules for Radicals” e scris pentru cei care nu au nimic şi vor să le ia puterea celor bogaţi” – n.n.) – şi a campionilor revoluţiei „tehnotronice” a lui Brzezinski. […] Postmodernii deconstructori nu cred că statul american e capabil să pună în operă paradisul mondial. Globaliştii postmoderni trebuie să deconstruiască pentru totdeauna sistemul american, tradiţiile sale, structurile sale, ce i-a mai rămas european. Pentru sistem, statul american actual reprezintă o frână la îmbogăţirea elitei economice mondiale. De asemenea, politica acestui clan (Obama, Soros – n.n) constă de trei ani în utilizarea trupelor de şoc „anticapitaliste-în-serviciul-capitalismului”, pe modelul gărzilor roşii ale lui Mao, cu scopul de a intimida şi de a produce rupturi culturale. Este ce vedem astăzi pe străzi în America, cu „secesiunea” de comune zise republici independente. Pe de altă parte, clanul globalist urmăreşte „griparea” puterii judiciare prin activismul judecătorilor (şi al procurorilor – n.n.), a sistemului judiciar în întregul său.” Şi expertul francez voluntar anonimizat îşi continuă analiza clanului postmodern deconstructor cu observaţii despre judecători care se pun în locul procurorilor sau despre procurori daţi afară care refuză să execute ordinele ministrului de tutelă. Media mainstream şi parte din reţelele sociale urmează linia „Ministerului Adevărului” a lui George Orwell.

Clanul „globaliştilor imperialişti postsovietici” (clanul Bush, moştenitorul liniei Rockefeller) „este structural minoritar, dar poate conta pe resturi substanţiale din aparatul de stat, pentru moment încă în simbioză cu complexul militaro-industrial. Dar este un curent cu o tendinţă retrogradă într-o lume în schimbare, bulversată, un curent deloc revoluţionar. Sunt conservatorii puritani ai instituţiilor create de părinţii fondatori în 1776 pentru a face din Washington o republică universală. Clanul face jocul donatorilor săi şi acceptă vederile culturale ale primului clan (postmodern deconstructor – n.n.). Dacă promovează schimbările de regim, inclusiv pe pământ american, o face într-o optică imperială clasică. Patronii acestui curent vor un globalism aservit sistemului financiar-monetarist şi judiciar american. Vor o republică universală „made in USA”, cu aparenţe iudeo-creştine, contrar primului curent (Obama-Clinton-Soros – n.n.), fundamental agnostic şi raţionalist.”

În politica externă, clanul postsovietic militaro-industrial a fost reprezentat excelent de John McCain, iar azi de John Bolton, consilierul dezertor al lui Donald Trump. Acest clan a aşteptat ca Trump să bombardeze Iranul şi Venezuela, Rusia şi Coreea de Nord. Dar Trump i-a dezamăgit. Interesul principal al clanului e controlul resurselor naturale necesare Chinei şi Indiei, giganţi în plină expansiune. Cele două clanuri, cel postmodern deconstructor (democraţi) şi cel postsovietic militaro-industrial (conservatori tradiţionali, republicani) negociază un guvern de uniune naţională sub „pseudonimul” prezidenţial al lui Joe Biden, compus din democraţi, conservatori republicani disidenţi, tehnocraţi, generali, ofiţeri de intelligence, clerici care vor să realizeze un nou ciclu de „Hope and Change” („Speranţă şi Schimbare”) – vezi Observatoire du journalisme.

„Trump se găseşte într-o situaţie inversă celei din 2016. A câştigat atunci prezidenţialele pentru că, de fapt, se făcea un referendum despre Hillary Clinton, hărţuită şi arogantă, care nu a putut să-şi adune toate trupele. În 2020, va veni rândul lui Biden să câştige „în lipsă”, referendumul făcându-se pe tema lui „Trump-învrăjbitorul-care-a-eşuat”, incapabil să-şi reformeze coaliţia. Ultimul sondaj Fox News e dezastruos. Trump pare mulţumit de dezordinea actuală, imaginându-şi că el e cel care încarnează legea şi ordinea şi prezentându-l pe Biden ca marionetă a ultrastângii.”

Ne mai rămâne să prezentăm, după enigmaticul analist francez de la Washington, cel de-al treilea curent, cel al actualului preşedinte, Donald Trump : „Cel de-al treilea clan e cel al creştin-sioniştilor care mizează pe Trump aşa cum mizaseră înainte pe Tea Party. Aceşti creştini, fundamentalişti apocaliptici, consideră că înfăptuirea profeţiei divine prin statul Israel este condiţia indispensabilă venirii lui Crist în slavă, care va împărăţi peste toţi oamenii. Demografic în pierdere de viteză, aceşti creştini sunt totuşi bine structuraţi. „Tactic”, l-au ales pe Trump necredinciosul şi au văzut în alegerea sa din 2016 punerea în aplicare a planului lui Dumnezeu. Aceşti alegători sunt azi focalizaţi pe eradicarea (sau supunerea) Iranului, încarnare a Persiei împăratului Cirus. Sunt, de altfel, extrem de ostili islamismului, care nu recunoaşte alegerea poporului american ca motor exclusiv al Istoriei, alegere făcută de Dumnezeu. Acest clan nu-i este suficient lui Trump. În 2016, Trump a recuperat o mare parte din clasa muncitoare a albilor şi a putut beneficia de sprijinul unei mari părţi a evreimii ortodoxe, familia religioasă a ginerelui lui Trump şi a fiicei sale Ivanka.”

Cine va câştiga în noiembrie ? Nici unul dintre cele trei clanuri nu este capabil să reunească o majoritate de unul singur. Cele două care vor reuşi să-şi unească forţele împotriva celui de-al treilea vor câştiga la pas. Donald Trump, aşa cum arată fotografia situaţiei de moment, e pe cale să piardă susţinerea bush-iştilor din Partidul Republican. Dacă această ipoteză se confirmă, Trump poate pierde cu mai mult de 10 %. Şi astfel se închide paranteza suveranistă – o paranteză extraordinară pentru SUA şi pentru restul lumii, mai ales pentru cei dependenţi de imperiul american. Donald Trump seamănă, de fapt, foarte mult cu Boris Elţin, cel care a pus cruce Uniunii Sovietice şi carierei spectaculoase a lui Mihail Gorbaciov. Dar e exclus să ne întoarcem la ceea ce a fost înainte de preşedinţia Trump. Mai ales pentru că, după celebrul Paul Craig Roberts, colapsul Statelor Unite nu mai poate fi evitat („The collapse of the United States is no longer avoidable”, paulcraigroberts.org, 30 iunie 2020).


luni 29 Iun 2020

Post-pandemie şi pre-colaps economic

Petru Romoşan

Guvernul ultraminoritar neoliberal (pedelist) şi de ceva vreme şi progresist-neomarxist (vezi recenta opţiune legislativă a lui Klaus Iohannis pentru ideologia de gen dimpreună cu LGBT) încearcă oare să prelungească criza coronavirusului, să continue carantinarea populaţiei la domiciliu şi să blocheze, să saboteze economia ? Până la alegerile locale din toamnă ? Până la alegerile parlamentare din noiembrie-decembrie ? Până se găseşte un vaccin fantomatic ? Nu ştim, dar aşa pare. Ultimele cifre despre noile îmbolnăviri şi decese, neconfirmate totuşi de un arbitru neutru (care nici nu există), cam asta vor să ne spună.

La fel, în Franţa se caută cu lumânarea focare latente (clusters dormants), în Germania se izolează local şi chiar există câteva focare noi, în Marea Britanie revenirea la viaţa normală e încetinită. În SUA, revolta rasială, pe fondul războiului intern hibrid anti-Trump declarat de democraţi şi de sponsorii lor multimiliardari, plus pandemia şi blocarea activităţii vor produce, după toţi observatorii, o mare „depresiune” (depression) economică. În Florida şi în Texas, ca şi în California, se constată o creştere semnificativă a îmbolnăvirilor, şi deci o amânare sine die a declaustrării şi a repornirii economiei.

A reuşit Big Pharma să-şi impună interesele ei financiare colosale (vezi fluctuaţiile în Bursă ale Gilead) aproape tuturor guvernelor lumii ? Mai puţin în China, India, Rusia şi Iran, desigur. Au complotiştii de toate culorile până la urmă dreptate şi guvernul mondial se instalează lent dar sigur ? Cu costuri umane, morale şi economice înspăimântătoare ! Unii comentatori atag atenţia că democraţii americani au început deja noua sechestrare la domiciliu, „globaliştii” având ca scop final colapsul economic al SUA şi al Braziliei, ca un avertisment către orice ţară care ar intenţiona să se sustragă noii ordini mondiale.

Măsurile aberante, antipopulaţie se înmulţesc. În Franţa, ministrul Sănătăţii a interzis prescrierea hidroxiclorochinei, moleculă cu o eficienţă confirmată strălucit de prof. Didier Raoult la Marsilia şi folosită acum de mai mult de jumătate din planetă. OMS a recomandat acelaşi lucru, interzicerea Plaquénil-ului (hidroxiclorochină). Acelaşi nefast OMS a recomandat Remdesivir (produs de Gilead). Deşi demonstrat ca total ineficient, Remdesivir-ul a fost recomandat în aceste zile şi de Agenţia Europeană a Medicamentului. Remdesivir e de 200 de ori mai scump decât Plaquénil-ul (hidroxiclorochină), practic inaccesibil şi dovedit ca inutil şi chiar periculos. Povestea Remdesivir-ului e doar aceea a unei speculaţii pe Bursă, o variantă sanitară de „Roşia Montană”. În plus, Remdesivir e recomandat de Agenţia Europeană a Medicamentului în întreaga UE, deci şi în România. În România, trompetistul Remdesivir-ului e dr. Alexandru Rafila (conflict de interese, mă ?).

În orice caz, OMS e prima organizaţie mondialistă complet compromisă începând cu retragerea finanţării SUA de către Donald Trump şi continunând cu prestaţii din ce în ce mai dubioase în favoarea unor interese private. Principalul finanţator al OMS e Bill Gates, marele negustor de vaccinuri, pretins filantrop, cu întreg conglomeratul Big Pharma din spatele său. Urmează să implozeze şi celelalte organizaţii mondialiste, ONU (aflată de mult în moarte clinică), Banca Mondială, FMI şi chiar NATO ? Dolarul şi moneda europeană, BCE şi chiar UE ?

Claustrarea populaţiei la domiciliu şi folosirea măştilor nu sunt măsuri medicale, ştiinţifice. Sunt măsuri luate de politicieni şi de politrucii din Sănătate, sunt desuete, aproape medievale. Medicală e doar folosirea măştilor în spitale, pentru medicii care intră în contact apropiat cu bolnavii infectaţi. Pentru combaterea coronavirusului SARS-CoV-2, importantă e depistarea pe scară largă, claustrarea şi tratarea atentă a persoanelor contaminate. Copiii până la 15 ani sunt foarte puţin expuşi la noul virus. Peste jumătate dintre bolnavii decedaţi (mulţi dintre ei puteau fi salvaţi !) au peste 84-85 de ani. Acestea sunt date oferite de prof.dr. Didier Raoult în audierea sa parlamentară de la Adunarea Naţională franceză de peste trei ore. Am avut şi în România voci competente şi curajoase care s-au străduit să informeze corect populaţia : prof.dr. Vasile Astărăstoae, dr. Răzvan Constantinescu, activistul civic Pompiliu Diplan, jurnalistul Ion Cristoiu şi câteva site-uri, printre care şi o vreme interzisul justiţiarul.ro. Media mainstream de la noi a fost, în ansamblu, simplistă, agresivă, teroristă de-a dreptul şi obedientă liniei oficiale.

În România se poate observa cu ochiul liber criza economică deja instalată în turism, în transportul aerian, în toate sporturile, în cultură, în HoReCa şi, în general, în tot comerţul cu amănuntul. Pierderile sunt foarte mari şi cu consecinţe uşor de evaluat. Şomajul atinge proporţii nemaivăzute. Ca să nu mai spunem şi că acolo unde şomajul nu e declarat se munceşte foarte puţin. Lucrul la distanţa e aplicabil numai în puţine ramuri economice, şi acolo parţial, cu pierderi.

Sechestrarea la domiciliu, terorizarea populaţiei prin televiziunile cumpărate, spălatul pe mâini recomandat de Klaus Iohannis pe drept dar, prin insistenţă, devenit ridicol au fost foarte uşoare pentru preşedinţie, pentru „guvernul său” şi pentru întreg Parlamentul. Urmările sechestrării şi ale întreruperii brutale a activităţii, administrarea depresiunii economice care începe sunt, în schimb, foarte grele, aproape imposibil de gestionat pentru oricine. Cu atât mai puţin pentru un guvern ultraminoritar scos cu forcepsul de preşedintele Iohannis şi de structurile de forţă, şi susţinut dubios de PSD, partid în descompunere accelerată, deşi are încă aproape 50 % în Parlament. Până acum, guvernanţii şi-au gestionat cu mare grijă propriul lor risc penal. De-acum încolo, ei ar trebui să gestioneze un risc sistemic pentru întreaga naţiune.

Preşedintele, primul său ministru, Ludovic Orban, PNL (de fapt, PDL Băsescu) se îndreaptă cu toată viteza spre un zid. Zidul e compus din majoritatea populaţiei României şi e făcut din beton armat, nu din mămăligă de data asta, cum îşi închipuie „ei”. Carieriştii amatori recrutaţi din umbră îşi vor încheia rolul istoric nefast, îşi vor părăsi funcţiile, că vor sau că nu vor, funcţii pe care le ocupă prin impostură. În câteva luni sau, cel mult, într-un an. Cu procese, cu condamnări grele şi, poate, cu confiscarea averilor.

În SUA, o petiţie adresată Casei Albe şi Departamentului de Justiţie, care a strâns deja 213 000 de semnături (100 000 este pragul necesar pentru deschiderea unei cercetări), cere arestarea lui George Soros şi a oamenilor din organizaţiile sale şi confiscarea integrală a averii pentru terorism. De fapt, soarta preşedinţiei americane din noiembrie 2020 şi în bună măsură soarta întregii lumi se joacă în lunile următoare pe dosarul Michael Flynn. Câştigă Trump şi republicanii conservatori consecvenţi sau câştigă democraţii „globalişti” ? Totul depinde de multele anchete în curs legate de dosarul Flynn, care includ nume ca John Brennan, fost şef CIA, James Comey, fost şef FBI, James Clapper, fost director al comunităţii de intelligence, Peter Strzok, fost şef al Contraspionajului, Lisa Page, avocată senior FBI, Sally Yates, procuror general adjunct, mergând, foarte probabil, până la vârfurile Partidului Democrat, la Hillary Clinton şi Barack Obama însuşi (considerat şeful conspiraţiei împotriva instituţiei prezidenţiale SUA).

„Clasa politică” fabricată integral de Securitate începând din 1990 expiră brutal în lunile următoare. Oricine ar fi fost la putere ar fi ieşit foarte prost dintr-un asemenea context, global şi naţional. Dacă mai eşti şi amator, impostor, incompetent şi chiar infractor, catastrofa e însă deplină.


vineri 19 Iun 2020

Noii barbari

Petru Romoșan

Scandalurile se ţin lanţ în colonia România. Asta înseamnă că avem o viaţă politică bogată ? Nicidecum. E vorba mai degrabă de o agitaţie a umbrelor, a fantomelor, a marionetelor pentru „mălai”. „Mălai” care e din ce în ce mai greu de găsit, mai rar. Au colaborat Traian Băsescu, Mugur Isărescu, Theodor Stolojan, Dan Voiculescu, Adrian Vasilescu, Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu, Emil Boc, Victor Ponta, Mihai Răzvan Ungureanu şi încă mulţi alţii cu Securitatea, cu nomenclatura comunistă, cu regimul dictatorial al lui Nicolae Ceauşescu ? Întrebarea e cel puţin comică. Dar azi Marcel Ciolacu, Vasile Dâncu, Dan Barna, Kelemen Hunor, Eugen Tomac, Gabriela Firea, Nicuşor Dan colaborează cu noua Securitate (compusă mai ales din fiii, nepoţii, ginerii şi nurorile vechilor securişti) şi cu urmaşii membrilor nomenclaturii comuniste ?

Cât de ipocriţi, de „faux-culs” („funduri false”) putem să fim ? (Faux-cul – perna postişă de sub rochiile doamnelor de altădată care sugera un posterior proeminent…) Dar Klaus Iohannis, Ludovic Orban, Lucian Isar (fiul generalului Isar), cei care vor să-l înfunde pe inoxidabilul Mugur Isărescu au colaborat cu vechea şi cu noua Securitate (aceiaşi, dar care doar şi-au schimbat stăpânul de la Est la Vest) ? Dosarul lui Klaus Iohannis (Facultatea de Fizică a Universităţii Babeş-Bolyai ? – vezi Valer Marian mai jos) va ieşi, la fel ca dosarul lui Traian Băsescu, doar după ce nu va mai fi preşedinte ? Ludovic Orban este sau nu urmaşul lui securist (vezi Valer Marian, „Umbra Securităţii deasupra lui Ludovic Orban”, cotidianul.ro, 19 octombrie 2019) ? Românii sunt prostiţi cu aceleaşi vechi poveşti, ciorbe mereu reîncălzite, cu aceleaşi dosare fabricate de nişte funcţionari semianalfabeţi ai vechiului regim. Nu s-a publicat nici un text în baza căruia ofiţerii de Securitate să-şi fi putut recruta legal colaboratorii (informatori, gazde, persoane de sprijin etc.).

Se recomandă să nu punem trecutul părinţilor în spinarea copiilor. De acord. Dar de ce copiii acelora sunt mereu doar ei la masa cu bucate ? Politica românească, atâta câtă mai e necesară în afara unor ordine venite din afară spre executare întocmai şi la timp, se face în altă parte decât la Bucureşti sau în România. Se face, probabil, la Washington, Bruxelles sau Berlin, de exemplu. Sau în sediile unor multinaţionale. Marionetele, papagalii sau eunucii noştri pot numai să-şi scoată ochii între ei şi să faciliteze astfel controlul extern deplin. Atâta doar că „în altă parte”, după pandemia Covid-19, lucrurile merg foarte prost, chiar catastrofal. Are dreptate Călin Rechea, în Bursa, să scrie, citând mai multe figuri de autoritate americane din lumea finanţelor, că „Federal Reserve deschide tot mai larg drumul Americii către fascism” :

„În cartea sa „Fascism vs. Capitalism”, Llewellyn Rockwell, fondatorul Institutului Ludwig von Mises din SUA, a subliniat una din principalele caracteristici ale fascismului : „mijloacele de producţie rămân, din punct de vedere nominal, în proprietate privată, dar statul va juca rolul principal în deciziile de producţie şi alocare”. Benito Mussolini, liderul primului regim fascist din istorie, considera că „fascismul ar trebui mai degrabă numit corporatism, deoarece reprezintă fuziunea dintre puterea statului şi puterea corporaţiilor”. Pornind de la aceste definiţii, economistul american Robert Wenzel a scris că deciza recentă a Federal Reserve de a achiziţiona direct obligaţiuni ale companiilor în cadrul programelor de relaxare cantitativă „împinge SUA cu un pas mai aproape de fascism”, deoarece reprezintă „o alocare a unor resurse financiare, rezultate din tipărire, către anumite sectoare favorizate de banca centrală”. În opinia lui Wenzel, măsura indică intrarea în „stadiul timpuriu al corporatismului fascist” (bursa.ro, 18 iunie 2020).

Securitatea şi fosta nomenclatură din România au predat ţara Vestului din interese de clan foarte concrete. Bănci, accesul la credite, şcoli occidentale de calitate pentru copiii lor, libera circulaţie a lor şi nu neapărat a majorităţii românilor, protecţie juridică şi de tip mafiot (vezi cazul extrem al suspendării din 2012 a lui Traian Băsescu). Dar aproape un întreg popor român, vreo 5 milioane, a profitat de ocazie şi a plecat unde a văzut cu ochii. S-au temut de ceva securiştii şi nomenclaturiştii români ? Da, de patronii lor de la Răsărit. Ca de dracu’… Inamicul lor (al securiştilor şi nomenclaturiştilor comunişti) cel mai de temut era fosta şi noua Securitate sovietică/rusească, dar şi nomenclatura răsăriteană din care s-au născut, care i-a moşit şi năşit până în 1989. Puteau Securitatea şi nomenclatura comunistă de ocupaţie să procedeze altfel ? Când te naşti în România din NKVD şi din PCUS, nu poţi să fii decât mercenar, şi deci foarte predispus la trădare, la schimbarea stăpânului. Desigur, în România sunt încă destui care nu şi-au schimbat încă stăpânul.

Economia şi finanţele României sunt foarte dependente, ca şi aproape toate economiile ţărilor occidentale, de dolar, de instituţii şi organisme internaţionale (FMI, Banca Mondială, ONU, OMS…) şi de economia SUA. Care sunt de mai mulţi ani, la rândul lor, dependente de China, cu care au pornit, sub comanda preşedintelui Donald Trump, un război comercial. Dar iată că economia americană repetă aproape mecanic experienţa corporatistă „mussoliniană” din Italia începutului de secol XX şi apoi din Germania interbelică de tristă amintire.

Dezastrul a început mai demult. Deja în anii ’90, în timpul preşedinţiei Bill Clinton în SUA şi sub François Mitterrand în Franţa, s-a operat o dereglementare „liberală” periculoasă în domeniul bancar. Băncilor li s-a permis să speculeze cu banii deponenţilor. Pentru control şi propagandă, mediile mari au fost centralizate în mâna unor miliardari sau oligarhi. În SUA, media mainstream e deţinută de vreo şase grupuri, în Franţa, televiziunile şi celelalte media principale au ca proprietari vreo nouă miliardari cunoscuţi. Pe de altă parte, azi nimeni nu mai ştie câţi dintre banii aflaţi în circulaţie sunt „reali” şi câţi sunt doar „teoretici”, şi nici care e valoarea „realistă” a activelor, acţiunilor, obligaţiunilor sau bond-urilor americane atât de prizate.

Dar „dereglementările” din ultimii 30 de ani nu privesc doar finanţele, politica, media mainstream. „Dereglementările” au intrat pe terenuri şi mai periculoase. Ale moralei, ale valorilor, ale credinţelor. Aşa au apărut căsătoriile unisex, legiferate mai peste tot, dreptul cuplurilor homosexuale de a adopta copii, mişcarea LGBTQ+, Antifa, mişcarea feministă, #metoo, „cruciada anticreştină”, „dereglementatorul” progresisto-regresiv George Soros, neomalthusianul Bill Gates şi, mai recent, #Black Lives Matter. Astfel, o nouă revoluţie, poate la fel de periculoasă ca Revoluţia comunistă din Octombrie 1917, dacă nu cumva mai periculoasă, e în plină desfăşurare. Ea a început în general în SUA, dar face deja ravagii şi în Marea Britanie sau Franţa şi în mai toată Europa vestică. Karl Marx e din nou la mare modă pentru nişte generaţii inculte şi imature. Va rezista Lumea Veche la asaltul noilor barbari ? Sau „Roma” se va mai prăbuşi o dată ?


sâmbătă 13 Iun 2020

După Covid, răscoala « rasialistă »

Petru Romoșan

În SUA, poliţia e umilită grav, se dărâmă statui (incorecte politic din punctul de vedere al Black Lives Matter), se cenzurează cărţi şi autori, filme (printre care Aventurile lui Huckleberry Finn, de Mark Twain ; J.K. Rowling, celebra autoare a lui Harry Potter, pentru că nu recunoaşte mai mult de două genuri biologice, bărbat şi femeie ; Pe aripile vântului a fost scos temporar din oferta HBO…). Un vânt de nebunie „rasialistă”, dar şi LGBT-istă, Antifa etc. a cuprins America, confirmat cu punerea unui genunchi simbolic în pământ (mulţi poliţişti şi politicieni democraţi, ca Nancy Pelosi şi Chuck Schumer), cu mea culpa unor albi pentru că sunt albi, un rasism pe dos dus la extrem.

Noul „mesia” al Americii se numeşte George Floyd, un fost infractor multiplu, victimă a unui poliţist alb la Minneapolis. De altfel, Minneapolis, condus de mai mulţi ani exclusiv de democraţi, şi Seattle sunt noile capitale ale unei Americi în plină revoluţie. Nici Rusia şi nici China nu s-au gândit că America imperială poate fi atât de uşor îngenuncheată, chiar pusă pe burtă. Doar Partidul Democrat şi „Sleepy Joe” (Biden), sub îndrumarea unor guru ca George Soros şi, mai nou, Bill Gates, şi sub influenţa ideologiei globaliste, par să se fi gândit. S-au gândit după ce au cam ratat mascarada coronavirus, care trebuia să ţină până în noiembrie, până la alegerile prezidenţiale, şi au găsit o nouă „piesă” cu care să-i pună jos pe Donald Trump, cel de nestăpânit, şi pe suprematiştii lui albi (nişte şomeri din Centura ruginită, abandonaţi de capitalul expatriat, devenit global), „suprematişti” care mărşăluiseră la începutul mandatului său ca să-l susţină şi se ciocniseră deja cu populaţia de culoare care votase în masă cu Hillary Clinton.

Cea mai teribilă ipoteză aflată acum în circulaţie e aceea că mascarada cu cornavirusul, un virus sezonier nu mai asasin decât o gripă sezonieră, s-ar fi născut din înfruntarea gigantică din SUA, cea dintre globalişti, neoliberali, progresişti, pe de o parte, şi naţionalişti, protecţionişti, suveranişti, pe de altă parte. O înfruntare repercutată în tot imperiul global american şi dincolo de el, în China, în Rusia sau în Iran. Atât claustrarea, ca pretext de protejare a populaţiei în lipsa spitalelor şi a numărului îndestulător de paturi din spitale pentru o pandemie, cât şi noua revoltă „rasialistă” par să le folosească globaliştilor, unor membri marcanţi ai Partidului Democrat implicaţi în dosarul generalului Michael Flynn, care riscă să-i trimită pe mulţi după gratii. Înainte de a se bate pentru viitoarea preşedinţie, democraţii trebuie să-şi apere pielea. După eşecul lamentabil al Ukrainegate, atât de uşor de anticipat, democraţii au intrat într-o defensivă judiciaristă. Iar candidatul lor, Joe Biden, foarte slab, nu-i ajută deloc.

Fake-urile Russiagate şi Ukrainegate (cu un impeachment ratat), îndreptate împotriva lui Donald Trump şi împotriva Administraţiei sale republicane, au fost clarificate şi pulverizate prin desecretizări succesive de documente, Michael Flynn este deja inocentat pentru opinia publică, şi peste 50 de democraţi, împreună cu şefi de servicii secrete (FBI, CIA), procurori şi înalţi funcţionari ai Administraţiei Obama sunt deja chemaţi să depună mărturie în Senat. În final, mulţi dintre ei pot fi urmăriţi în justiţie şi poate chiar condamnaţi. Barack Obama însuşi, aparent capul răutăţilor, şi Hillary Clinton, care evită deja de câtva timp să depună mărturie sub jurământ şi în alte dosare, sunt vizaţi direct. De pe urma „afacerii Michael Flynn”, Partidul Democrat riscă nu numai pierderea alegerilor prezidenţiale din noiembrie, ci şi propria disoluţie.

Franţa şi-a descoperit post factum, sub impulsul evenimentelor din America, propriul său George Floyd, Adama Traoré, un tânăr de culoare, de 24 de ani, mort într-o secţie de poliţie în 2016, în condiţii asemănătoare, încă nu pe deplin elucidate, cu o anchetă redeschisă recent. În 2016 avuseseră deja loc în Franţa ample manifestaţii de protest la acest incident violent. Şi în Franţa, dacă nu-ţi pui genunchiul în pământ şi nu-ţi ceri iertare că eşti alb, eşti catalogat de extremă dreaptă, lepenist, fascist. Sau eşti cititor de Valeurs actuelles, publicaţie zisă de extremă dreaptă, care, la fel ca alte publicaţii şi site-uri, nu crede în noua revoluţie progresistă, neomarxistă venită din SUA.

Şi tot Valeurs actuelles, împreună cu presa mainstream chiar (Le Figaro), informează că preşedintele Emmanuel Macron ar intenţiona să-şi prezinte demisia, să-şi depună mandatul în următoarele săptămâni sau luni şi să candideze din nou pentru a se reîncărca (reload) politic. Într-o videoconferinţă cu principalii donatori de la Londra la alegerea sa din 2017 (???), Macron ar fi anticipat luarea unei decizii politice majore : ori îşi dă personal demisia, ori dizolvă Adunarea Naţională şi declanşează alegeri parlamentare anticipate. Simpla schimbare a primului-ministru şi a guvernului nu mai pare a fi o măsură suficientă pentru ca preşedintele să se relanseze politic.

În Franţa, spre deosebire de România, care prin Klaus Iohannis îşi are „macronul” său, se pregăteşte însă o opoziţie coerentă, solidă, a suveraniştilor, a „naţionalilor”. Platforma teoretică a fost oferită de filosoful Michel Onfray şi de prietenii săi prin Frontul Popular. Aderările la noua mişcare de idei şi politică se fac pe bandă rulantă, ca şi contribuţiile financiare de susţinere, prin abonamente la noua revistă a suveraniştilor.

Marea Britanie, prin faimosul său Brexit, s-a pus la adăpost de criza majoră care se anunţă în UE, şi prin neînţelegerile pentru crearea de eurobonduri, de fapt, de tipărire de monedă fără acoperire, la care Germania şi câteva ţări nordice se opun. Ruperea în două a Zonei Euro, nucleul dur al UE, într-un euro de Nord, condus de Germania împreună cu Olanda, care ar grupa ţările din nordul Europei, şi un euro de Sud, condus de Franţa post-Macron, suveranistă, cu Italia, Spania, Portugalia şi Grecia, e din ce în ce mai des luată în discuţie. Bineînţeles, presa mainstream „prostituată” nu scoate nici o vorbă. Sau se face doar trompeta politicienilor şi oligarhilor, cum a fost cazul în legătură cu eventuala demisie a lui Macron, care după câteva zile a fost negată de purtătorii săi de mesaje, dar nu şi de el însuşi. Preşedintele francez a anunţat că va face clarificări importante într-un discurs programat duminică 14 iunie.

România va rămâne din ce în ce mai izolată. În aşteptarea marii crize economice, SUA traversează o mare criză politică, criză ce nu se va încheia odată cu alegerile din noiembrie. Ţările mari din Europa îşi au propriile lor probleme, care nu vor face decât să se agraveze odată cu aceeaşi criză economică, poate mai devastatoare decât oriunde. România nu face parte din Grupul de la Vişegrad (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, plus poate şi Austria începând de la anul), se declară inamic al marelui urs de la Răsărit prin propria strategie naţională de apărare şi a pierdut iresponsabil vechea şi cândva consolidata prietenie cu China. Rezultatul ultimelor decenii de politică naţională măruntă, numai în interesul altora, fără proiect, fără viziune, ne va prezenta, în plină criză economică, nota de plată.

Cei care au instrumentalizat pandemia Covid-19, dacă nu cumva au şi fabricat-o, în interes propriu par a fi aceiaşi care instrumentalizează neobişnuita revoluţie „rasialistă”. Şi, dacă vor avea nevoie, vor putea să instrumentalizeze un nou virus în toamna sau în iarna viitoare (nu vorbesc ei de un al doilea val şi de un vaccin, cu totul improbabile după autorităţile reale în materie ?), vaccinuri diverse, cipuri, introducerea monedei digitale şi alte revoluţii „progresiste” ţinute încă departe de opinia publică.


vineri 5 Iun 2020

Imperiul şi democraţia

Petru Romoșan

Poate fi comparat episodul surprinzător prin care trece SUA, cu manifestaţiile simultane din uneori 150 de oraşe (la început de iunie 2020), declanşate de moartea probabil accidentală a omului de culoare George Floyd sub genunchiul unui poliţist alb, cu anul 1989 pentru Uniunea Sovietică, an care a dus la prăbuşirea ei, la căderea imperiului comunist ? Asemănările sunt multe şi comparaţia poate fi susţinută. Atâta doar că suntem la începutul unui proces despre care încă nu ştim până unde se va duce, şi deci putem numai să speculăm.

Nici unul dintre bursierii noştri în America, ziarişti, oengişti sau funcţionari de stat, mai ales componenţi ai structurilor de forţă, nu ne-au explicat cum se asortează imperiul american cu democraţia americană. Dar pot coexista în aceeaşi naţiune imperiul şi democraţia ? Aparent, da. S-a verificat de mult atât în Anglia, cât şi în Franţa. Dimpotrivă, democraţia pare a fi crema câştigurilor imperiale, un lux al bogaţilor. La centru, şi nu în tot imperiul, şi în nici un caz pentru toată populaţia de la centrul imperiului, din metropolă. Pot însă gusta din deliciile democraţiei şi anumiţi prepuşi din coloniile imperiului. Aşa se întâmplă azi în coloniile imperiului global american, aşa s-a întâmplat cândva şi în Dacia romană. E vorba de compradores, de mandarini, de birocraţi.

Să ne punem de acord : democraţia realizată, democraţia ideală nu a existat nici măcar la Atena şi nici măcar în timpul lui Pericle. E suficient să-l recitim pe Tucidide (un trac, probabil, un barbar foarte bogat, devenit atenian) şi pe ceilalţi istorici greci pentru a vedea că democraţia e un fel de acordeon (scuzaţi !) care se deschide şi se închide pentru a produce muzica aşteptată într-o comunitate. Nici democraţia americană perfectă nu a existat, nu avea cum să existe şi nici nu va exista vreodată. Şi cu atât mai puţin ar putea să coexiste armonios cu imperiul (tot american) care s-a întemeiat după al doilea război mondial, în 1945, un imperiu care dă semne evidente de oboseală, de retragere, de îmbătrânire. Toate imperiile sunt sortite dispariţiei, dar uneori declinul poate dura zeci sau chiar sute de ani. Un imperiu nu moare într-o lună şi nici măcar în câţiva ani. Dar imperiul american nu pare a fi la fel de longeviv ca Imperiul Bizantin, cea mai îndelungată organizare umană din istorie.

Imperiul american nu se deosebeşte prea mult de Imperiul Roman, de Imperiul Bizantin, de Imperiul Britanic sau de cel Francez. (Romanii nu au venit în Dacia ca să ne latinizeze limba şi să ne aducă binefacerile civilizaţiei, ci au venit pentru aurul dacic, pentru sclavi şi pentru stabilizarea unui limes care să le apere, la frontiere, imperiul de barbarii de la răsărit.) Istoria naţiunii americane începe cu lichidarea băştinaşilor, a indienilor americani, adevăraţii proprietari ai pământurilor. A continuat cu cumpărarea de sclavi africani comercializaţi de imperialii din Europa de Vest. În 1866, totalul sclavilor aduşi în America, în teritoriul SUA de azi, era în jur de 475 000 de oameni. Războiul Civil din 1861-1865 e decisiv în istoria maturizării naţiunii americane. Şi istoria americană poate fi povestită până azi, cu episoade unul mai crud decât altul, cu criza din 1929-1933, cu participarea la cele două războaie mondiale, care totuşi nu s-au desfăşurat pe continentul american, până la Războiul Rece (cu sovieticii, cu comuniştii).

Imperiul Sovietic s-a prăbuşit şi el, în primul rând, din cauza nepotrivirii flagrante dintre teoriile idealiste comuniste şi realitatea brutală a funcţionării imperiului. Naraţiunea oficială, luată altfel în serios de multe milioane de oameni, nu se mai potrivea deloc cu realităţile economice şi sociale din ce în ce mai jalnice. Iar „democraţia populară” (cum o numeau pudic occidentalii) din Est nu era, de fapt, nici măcar dictatura proletariatului din discursul oficial, era doar dictatura sinistră a unei clici criminale, a Partidului Comunist, a partidelor comuniste, a conducătorilor mărginiţi dar lacomi şi violenţi. Nici sublima democraţie americană din propagandă nu e chiar pentru toţi săracii, negri sau albi. Cei mulţi trebuie să se bucure de avantajele republicii imperiale prin reprezentanţii lor, majoritatea succesori sau moştenitori, cu acces asigurat la marile şcoli, la cele mai bune spitale, deveniţi între timp globalişti, adică trăitori pe toată planeta, ca nişte buni imperiali ce sunt chiar de la origini.

Despre protestatarii din America în aceste zile : „Asta nu înseamnă că oamenii care cer aceste schimbări sunt idioţi sau nerezonabili ; să ceri ca poliţia să nu te asasineze e lucrul cel mai de bun-simţ şi rezonabil din lume, aşa cum pretind şi forţele de poliţie că sunt şi cum pretinde că este şi America. Numai că nici forţele de poliţie, nici America nu sunt ceea ce pretind că sunt. Prăpastia între cele două versiuni ale istoriei, cea drăguţă şi cea mai puţin drăguţă, nici nu poate fi mai mare. Chiar la asta asistăm acum. Asistăm la ciocnirea frontală între istoria pe care instituţiile politice, mediatice şi educative americane le-o povestesc americanilor despre ţara lor, şi realitatea din această ţară. Discrepanţa dintre istoria imaginară şi istoria reală a ajuns în cele din urmă la punctul de ruptură, şi acum masca democraţiei liberale se destramă în faţa lumii întregi” (Caitlin Johnstone, „We are watching the story of America crash headlong into the reality of America”, caitlinjohnstone.com, 3 iunie 2020).

Imperiul american nu e nici pe departe atât de pacifist pe cât pretinde a fi, atât de umanitar. Pe lângă succesele din cele două războaie mondiale, care i-au adus dominaţia globală de până azi, SUA nu a încetat în ultimii 70 de ani să se războiască. A fost Războiul Coreei, care a dus la împărţirea tragică a ţării, a fost Vietnamul, cu eşecul răsunător şi umilitor al imperiului, până la dezastruoasele şi inutilele războaie din Afganistan şi din Irak, şi atâtea alte implicări militare în conflicte. A adus SUA democraţia prin aceste războaie, cum mereu a pretins ? Un imperiu trăieşte „imperial” prin munca şi bogăţiile ţărilor ocupate, ale coloniilor. Aşa s-a întâmplat cu Germania şi cu mai toată Europa de Vest, cu Italia, de exemplu, dar şi cu Japonia după cel de-al doilea război mondial, cel mai important şi cel mai productiv război pentru imperiul american.

Nu puteam avea o continuare mai spectaculoasă şi mai paradoxală (pe fondul deja cunoscut al unei crize economice şi financiare mondiale) a erorii de apreciere la scară planetară (prin OMS), aceea de a sechestra populaţia la domiciliu de frica unui coronavirus sezonier, pentru confortul şi securitatea politicienilor şi politrucilor din Sănătate de pretutindeni, care se temeau de insuficienţa paturilor, de debordarea spitalelor, decât printr-o nouă încercare de eliberare socială şi rasială (antisegregaţie), printr-o „revoluţie” chiar în SUA. Complotiştii încearcă să reducă evenimentele în curs la alegerile prezidenţiale din noiembrie. Analiştii mai serioşi văd totuşi cauze mai profunde, dincolo de carierele politice ale lui Donald Trump sau Joe Biden, de republicani şi democraţi, care vor în egală măsură să ajungă la marele caşcaval imperial.

America nu poate fi învinsă de nimeni din afară, continentul american e apărat şi de oceane, pe lângă bombele atomice, flotele şi întreg arsenalul militar fără egal pe care-l deţine. Dar poate fi fragilizată, dacă nu cumva chiar distrusă în unitatea ei de eşecul democraţiei dinăuntru, poate fi pusă pe butuci de o mare parte a populaţiei compusă din săraci americani, nedreptăţiţi, adică lipsiţi în realitate de anumite drepturi şi foarte nemulţumiţi, împreună cu clasa de mijloc sărăcită (ceva asemănător se întâmplă de mai bine de un an şi în Franţa, de când cu Vestele galbene). Se adaugă bomba, cu fitilul ei cu tot, a segregării rasiale nedezamorsate de la Abraham Lincoln, Martin Luther King, Malcolm X (toţi trei asasinaţi) şi până la preşedintele de culoare cu două mandate, Barack Obama.

Asistăm la începutul prăbuşirii ineluctabile a imperiului american ? Fără îndoială. Dar să nu ne grăbim totuşi. Prăbuşirea poate fi foarte lungă, dincolo de orizontul multora dintre cei azi în viaţă. China şi-a stabilit, şi-a planificat preeminenţa pentru 2049. După unii observatori, în funcţie de modul de a privi lucrurile şi de a jongla cu statisticile, China a depăşit sau e pe cale să depăşească puterea economică americană. Nu încă şi pe cea militară. Aşa s-ar explica ploaia de sancţiuni, de suprataxe aplicate Chinei, de controverse ale Administraţiei Trump, ale lui Trump însuşi cu China. La fel se poate explica şi agresiunea americană, în două etape (manifestaţii-maraton şi retragerea avantajelor), asupra Hong Kong-ului. Ca şi interesul american reînnoit pentru Taiwan. Agitaţiile au loc doar la frontierele Chinei, pătrunderea în interior s-a dovedit până acum imposibilă.

Ar merita să fie citit sau recitit volumul lui Patrick J. Buchanan „Suicide of a Superpower. Will America Survive to 2025 ?” (publicat de Thomas Dunne Books în 2011) pentru a înţelege mai bine ce se întâmplă chiar acum în SUA.


compania
DE LECTURA

Mihai Neagu Basarab. Recenzie la

cartea lui Gelu Culea Artă, artişti, administraţie în anii ’80. Amintirile unui fost director la Fondul Plastic al Uniunii Artiştilort Plastici

Editura Compania ne înlesneşte cu acest prilej înţelegerea unui segment mai puţin cunoscut din istoria contemporană a artelor plastice în ţara noastră. În România socialistă, directorul Fondului Plastic era slujbaşul care împiedica o sumedenie de pictori să moară de foame. Este oarecum ciudat că într-un stat ateu, care combătea prin varii mijloace misticismul, o serie de funcţionari, nu foarte înalţi, constituiau un fel de Dumnezei în epocă. Principalul era ca nu cumva să bage de seamă chiar ei înşişi acest lucru. Cât timp nu-şi dădeau seama ce simbolizează, aveau voie să funcţioneze ca mari binefăcători.

Memoriile lui Gelu Culea sunt prefaţate de Petru Romoşan, unul dintre mulţii artişti pe care autorul i-a ajutat să supravieţuiască în momentele dificile ale oricărui început de carieră. Culea îi aminteşte în cartea sa pe majoritatea celor pe care i-a sprijinit să-şi vândă tablourile, să obţină un atelier, o locuinţă sau o slujbă, în sfârşit, să se descurce ceva mai bine decât în prealabil. Ajuns în pragul senectuţii într-o situaţie asemănătoare, Romoşan nu pierde ocazia de a mulţumi în prefaţa sa lui Dumitru Radu Popescu pentru vorba bună pusă pentru soţia sa în vederea angajării la Uniunea Artiştilor Plastici, care s-a materializat în cele din urmă prin angajarea lui la o galerie de artă a Fondului Plastic. De altfel, pe parcursul lecturii am întâlnit numeroase schimburi de amabilităţi şi relativ puţine puneri la punct prin corectarea unor diverse exagerări într-un mod civilizat, desigur.

Cartea are şi o introducere a autorului în care acesta îşi mărturiseşte intenţiile autobiografice profesionale, materializate în două capitole ample : „Intrarea în ring”, în care ne prezintă mai ales traseul său profesional înainte de a fi angajatul Fondului Plastic, şi „Începe dansul” – de fapt, capitolul pentru care a fost conceput tot volumul. Ar mai fi de menţionat şi un fel de epilog cu titlul „Altă viaţă (alta, dar de multe feluri)”, de dimensiuni mai reduse. Întreaga carte e scrisă cu mintea românului de pe urmă, adică dintr-o înţelepciune la care n-ajunge oricine şi la care probabil că n-ar fi ajuns nici autorul, în ciuda inteligenţei şi cumsecădeniei lui excesive, dacă n-ar fi avut prilejul să cunoască artişti de excepţie, cum au fost Corneliu Baba, Piliuţă, Mărginean, Ion Pacea, Câlţia, Ilfoveanu şi alţii, dar şi lideri politici ca Levente, Nicolae Bozdog, Ion Dincă (Te Leagă), Dumitru Necşoiu, Nicolae Matei, Joiţa, Cioară, Enache, Găinuşe, şi lista acestora poate şi ea continua.

Aici, în primul capitol mai amplu, sunt amintiţi de vreo două ori şi câte trei tovarăşi anonimi, deci ale căror nume nu contează, dar noroc că era pe timpul lui Ceauşescu, şi nu pe vremea lui Gheorghiu-Dej, când nu conta nici cine are dreptate, deşi autorul mărturiseşte, pentru a-şi evidenţia calitatea personală, că în socialism, în general, „cântăreau persoanele mai mult decât legile, valorile, morala”. Ruşii au formulat mai clar situaţia : „În socialism, ordinul bate legea.” Tradus în orice limbă europeană, textul sună : „În socialism există în permanenţă, latent sau activ, terorismul de stat.” Autorul îşi vădeşte constant înţelepciunea : în orice firmă, membrii şi funcţionarii fac adevărata ei valoare ; evenimentele nu cad din cer, noi le creăm ; cu modestie, se consideră consumator de artă, şi nu critic de artă profesionist.

Primul capitol începe cu fixarea datei la care a luat în primire postul de director al Fondului Plastic al U.A.P.R., 29 noiembrie 1980, post rămas liber în urma decesului fostului director Văzdăuţeanu. Iniţial, Culea fusese inginer la Întreprinderea de Prefabricate Progresul. De acolo, a trecut inginer la Direcţia de Investiţii din Ministerul Comerţului Interior, în locul predecesorului decedat în urma unui accident aviatic. Mai departe, urcând mai multe trepte datorită hărniciei şi competenţei, a ajuns director general adjunct al Direcţiei Generale Comerciale a Municipiului Bucureşti. În momentul în care magazinul „La vulturul de mare cu peştele în gheare” a trebuit să devină „Materna”, a început colaborarea autorului cu U.A.P.R. Colaborarea s-a extins în momentul în care s-a iniţiat refacerea centrului vechi al Bucureştiului, cu Hanul lui Manuc, Carul cu bere etc. Culea menţionează că, la dărâmarea Spitalului Brâncovenesc, subalterna lui, doamna Cristescu, l-a informat că s-a găsit o inscripţie semnată în 1834 de Safta Brâncoveanu conţinând blestemul : „Cel ce va dărâma spitalul pentru îngrijirea săracilor să moară de moarte năprasnică în zi de Crăciun !” Fire esoterică de la natură, Voican Voiculescu a tradus în faptă blestemul. Este amintit şi un Congres al P.C.U.S. la care din greşeală a fost ales Kirov în loc de Stalin, după care Stalin şi alţi tovarăşi de nădejde i-au împuşcat urgent pe Kirov şi pe ceilalţi care s-au încurcat la vot, restabilind legalitatea, vorba lui Iliescu. Este citat şi un automatism verbal al tovarăşului Matei : ”Cui nu înţelege de vorbă bună îi explicăm cu pumnul!”

Aceste picanterii apar în contextul strângerii colaborării cu diverşi pictori, de la care autorul învaţă. Corneliu Baba i-a spus : „În opinia creatorului o lucrare nu este niciodată încheiată. Tot ce ai de făcut este să o laşi aşa… şi să aplici cele învăţate la un alt tablou.” Uneori, autorul nu îndrăzneşte afirmaţii tranşante, ci se refugiază în spatele unor întrebări. Astfel, când încearcă să descifreze cauza longevităţii unui Aurel Ciupe sau Ion Musceleanu sau Pierre Cornu, tatonează : „Să fie oare secretul longevităţii lor faptul că s-au înconjurat de tinere frumoase ?” Apoi, referindu-se la condiţiile grele de viaţă ale artiştilor plastici români, dă compoziţia delegaţiei sculptorilor români la o reuniune a sculptorilor din ţările socialiste, care a avut loc la Sofia : „Jalea (şeful delegaţiei), Foamete şi Flămând (membri)”. Pe Sorin Ilfoveanu l-a ajutat să se mute de la Piteşti la Bucureşti. Acesta i-a atras atenţia asupra şcolii lui Ciucurencu : Traian Brădean, Constantin Piliuţă etc. Cred că totuşi autorul exagerează când afirmă că a aflat după puciul din decembrie 1989 că la Fondul Plastic se practica încasarea de comisioane pentru diferite înlesniri sau comenzi. Pentru aşa ceva i-ar fi trebuit o naivitate care nu se putea obţine decât cu consumarea a peste 80 % din inteligenţa pe care a avut-o în permanenţă întreagă. Fără a-i vorbi de rău pe Patriciu, Câmpeanu şi Tăriceanu, mărturiseşte că n-a putut colabora cu partidul liberal al acestor scursuri politice decât câteva săptămâni. Faptul că nu-i critică mă enervează şi mă face să-l bănuiesc pe autor, măcar din când în când, de stângism camuflat.

continuare »


Mihai Neagu Basarab. Recenzie la

volumul lui Mircea Maliţa Strategii de supravieţuire în istoria poporului român

Această a doua ediţie, revăzută şi adăugită, subintitulată Cuminţenia pământului, a văzut lumina tiparului la Editura Compania cu un cuvânt înainte semnat tot de acad. Dan Berindei ca şi prima ediţie. Trăim o perioadă istorică în care viitorul ne apare sumbru, tinzând chiar să dispară pentru scumpa noastră patrie. Cunoscând personal foarte mulţi oameni, între care mulţi intelectuali de marcă, subtili, mulţi scriitori şi istorici, am aflat încă de acum o jumătate de secol, pe cale orală, ceea ce poate accesa oricine astăzi dacă-i cade ochiul pe vreun text de Lucian Boia. Pesimismul mai mult sau mai puţin îndreptăţit altădată este în actualitatea zilelor noastre de-a dreptul constrângător. În acest context, cartea marelui înţelept tobă de carte acad. Mircea Maliţa îndeplineşte o funcţie terapeutică pentru toţi cititorii de valoare, pe care actualităţile şi perspectivele româneşti tind să-i îmbolnăvească. În finalul prezentării acestei capodopere de erudiţie, patriotism şi înţelepciune de rabin, acad. Berindei afirmă : „Strategiile de supravieţuire… este o carte care îl defineşte înainte de toate pe cel care şi-a consacrat realizării ei strădaniile, erudiţia sa multiformă, ascuţimea minţii sale. Dar este şi o carte necesară, mai ales în timpurile de confuzie prin care încă trecem. Autorul ei ne reaminteşte cine suntem, cum am străbătut miraculos valurile istoriei, care ne sunt profilul şi trăsăturile minţii şi, mai ales, ne încurajează în mersul nostru înainte. Recursul la istorie apare firesc în demersul autorului, ca şi viziunea sa neîncetat mondială. În realitate, el ne arată – spre luare la cunoştinţă ! – cum trebuie să fie un bun diplomat, pe ce trebuie să se întemeieze şi ce trebuie să urmărească. Din nou, trebuie să-i mulţumim academicianului Mircea Maliţa pentru acest nou şi frumos dar.”
După o scurtă introducere de 12 pagini, autorul rezumă pe 105 pagini istoria românilor într-un mod care astăzi te face, simultan, să te simţi mândru şi să te ruşinezi că eşti român, pulverizându-ţi totuşi orice pesimism, ceea ce pare imposibil, până nu citeşti această carte. De fapt, cartea propriu-zisă are două părţi: „Strategii militare şi paşnice” şi „Profilul românesc”. În prima parte, care are cinci capitole, primele trei sunt istorie pură, al patrulea este „Retragerea din istorie”, iar al cincilea – „Pe scena lumii”. Din primele trei capitole, iată un fragment, pozitiv, dar nu cel mai înălţător, referitor la Vasile Lupu : „Din agenda lui nu mai lipsesc schimbările patriarhilor de la Constantinopol şi certurile cu ei, înţelegerea cu Poarta pentru acceptarea patriarhilor aleşi de el, numirile principalilor clerici din toată aria ortodoxiei pentru care i se cerea consimţământul, asigurarea finanţării, controlul cheltuielilor, orientarea Bisericii în confruntările cu catolicii şi calviniştii. E greu de înţeles cum de i-au mai rămas timp şi energie pentru treburile interne şi externe ale Moldovei. Dar Lupu nu se desprindea de visul său şi se lăsa flatat de beneficiari, care-l socoteau locţiitor şi asemănător împăraţilor bizantini.” Prin contrast, contemporanul lui Lupu în Ţara Românească, Matei Basarab, avea ca obiectiv „eliberarea Peninsulei Balcanice şi nu restaurarea unui imperiu”.
„Retragerea din istorie”, formulată ca atare de Lucian Blaga, constituie o strategie de supravieţuire. Academicianul Maliţa consideră că nu există totală ieşire din istorie pentru cei care se străduiesc să supravieţuiască. Şi mai adaugă, amendându-l pe Blaga, „Legile evoluţiei funcţionează acolo unde, din contactul cu mediul, există selecţie”. Contemporan cu Blaga, Ştefan Lupaşcu a creat „o logică a energiilor pe baza opuşilor inseparabili”. Autorul insistă pe cuplul actualizare-potenţare : „Cele două forţe nu sunt nici duşmane, nici prietene, nu se ajută, nu se împiedică. Se poate să nu poţi acţiona – pasul e mic, aproape invizibil. În schimb, potenţarea, îmbogăţirea minţii şi adunarea resurselor ei creşte considerabil.” În zona acţiunii puternice, situaţia este inversă. Blaga remarcă pe bună dreptate că acceptarea modelelor occidentale bine alese funcţionează benefic, catalitic. Autorul înţelege ceea ce citeşte ca acela care a scris şi, beneficiind uneori, în plus, de bibliografie suplimentară, este ridicat prin discursul său deasupra multor surse bibliografice de prima mână. Academicianul Maliţa mi l-a crescut mult în ochii mei pe Blaga ca filosof al istoriei, aşezându-l, în această calitate, lângă compozitorul Enescu şi sculptorul Brâncuşi, consolidând astfel şi unitatea României ca sursă de genialitate.

continuare »


Mihai Neagu Basarab – recenzie la

volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor de Aurel I. Rogojan 

Se știe că moții sunt oameni aprigi, care au atât de mult caracter, încât practic n-au nevoie să piardă vremea stând pe gânduri, așa cum ne-a rămas din istorie modelul reprezentat de Avram Iancu. Ei bine, autorul acestei monografii are una dintre cele mai strălucite minți românești din ultima sută de ani. Am parcurs mai multe texte elaborate de generalul Rogojan, care are o anumită obiectivitate, în sensul că nu se jenează să relateze despre o serie de greșeli ale unor importanți demnitari comuniști, întocmai ca și fostul său șef, generalul Iulian Vlad. Ei doi exprimă în scrierile lor sâmburele, miezul tare al doctrinei comuniste, care s-a retras din oficialitate pentru că rămăsese neînțeleasă pentru prea mulți din puținii șefi ai lui Aurel Rogojan, într-o vreme în care progresul tehnic, mai ales, făcea din ce în ce mai cuprinzătoare mintea cetățeanului-standard. Artizanii tranziției au înțeles perfect situația și au distrus învățământul și medicina românească între multe – toate celelalte – compartimente ale vieții civilizate, bazându-se pe faptul că, dacă 28 de ani plătești lefuri de batjocură, este nevoie de 50 de ani după ce reglementezi salarizarea conform cu respectul față de muncă până când slujbașii ajung să-și merite noile salarii deja învechite.
Generalul Rogojan a fost șef de promoție și continuă să fie un mare pedagog atâta timp cât nu este împiedicat să vorbească și să scrie, pentru că aici este adevărata lui vocație : organizator de oameni care știu, au învățat ce anume au de făcut. Salariile și pensiile de la SRI măsoară, de fapt, felul în care generalul Rogojan și-a făcut și continuă să-și facă datoria, meseriașii din informații fiind, în fond, cam singurii români din țară, maturi și conștienți, de care guvernanților reali le este frică. Desigur, și în Cuvântul înainte al acestei cărți autorul este obiectiv, dar cu ochelari roșcovani : el vede o opoziție între kaizerul Germaniei și țarul Rusiei, când, de fapt, ei erau aproape cumnați, țarina fiind nemțoaică și tensiunea generată de aceasta lângă țarul Nicolae al II-lea, cam papă-lapte, nemulțumea în primul rând familia țarului, care a deschis seria conspirațiilor rusești încheiate cu triumful lui Lenin, după ce tot poporul rus era încredințat că Dumnezeu va modifica religia creștină într-un mod convenabil Rusiei, de-mi vine să zic : unde dai și unde crapă. Multe conspirații rămân în mâna lui Dumnezeu, să mă ierte domnul general Rogojan, dar eu așa văd problema. Câți români ar fi ieșit să demonstreze pe străzi în decembrie 1989 dacă ar fi știut că în România de azi, așa cum a ajuns să arate, vor părea a fi în frunte Dragnea și cu Viorica lui ? Autorul vede însă foarte corect că « Toți și toate sunt în spirala nesfârșitelor conspirații împotriva legii, bugetului, statului și drepturilor cetățeanului. Internaționalele criminalității organizate au luat locul internaționalelor proletariatului ». Partea proastă e că internaționalele proletariatului erau pe hârtie în ordine, iar în realitate erau așa cum internaționalele criminalității organizate încă n-au ajuns să se-mplinească, urmând ca, atunci când se vor desăvârși, să ne întoarcem la un comunism perfecționat, cu perestroika și fără glasnost. Asta, desigur, și cu condiția ca domnul general Rogojan și alți câțiva ca noi, din toată lumea, să ne continuăm activitatea. Finalul prefeței este romantico-patetic : « O stafie bântuie prin România. Stafia antipatriotismului deșănțat și a trădării naționale… Dacă vorbești de dragostea de neam și de credința datorată patriei ești un retard comunist. » Dragostea de neam se află în opoziție cu Proletari din toate țările, uniți-vă !. Ca să-i lichidăm pe cei care și-au făcut o situație, indiferent prin ce mijloace, în fiecare țară, compatrioții ! Toți comuniștii care au cochetat cu dragostea de neam au fost lichidați sau, în orice caz, detestați de comunitatea comuniștilor din toate țările. Se lupta ca șefii partidelor comuniste să fie de alte naționalități. La noi, unguri, bulgari etc. Cine cânta Hora unirii sub comuniști, inițial, primea o condamnare, și mulți au mai rămas câțiva ani în închisoare și după ce, în urma unei destinderi, a unei relaxări, a adormirii vigilenței comuniste internaționaliste, Hora unirii a început să se cânte la radio, oficial.

continuare »



Introducerea autorului

Noi mărturii despre
România penală (2013-2017) 

Politică, justiţie şi servicii secrete în ofsaid

A spune adevărul, chiar dacă e trist

Cu aproape patru ani în urmă, Editura Compania mi-a publicat cartea România penală văzută de un senator fost procuror, care cuprinde declaraţii politice şi interpelări pe care le-am făcut în Senatul României în perioada 2010-2013. Cele mai multe dintre ele îi priveau pe protagoniştii guvernării portocalii (preşedintele Traian Băsescu, premierii Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu, ministresa Elena Udrea) şi pe şefii principalelor unităţi de parchet (Parchetul General, DNA, DIICOT), serviciilor secrete (SRI, SIE, SPP, STS) şi ai altor instituţii de forţă (MAI, ANAF, ANI, CCR). Concluzia cărţii era că în timpul regimului Băsescu a fost constituit un grup infracţional organizat la cel mai înalt nivel statal şi că în fruntea principalelor instituţii din ţara noastră au fost promovaţi, în baza principiului nulităţilor controlabile, oameni relativ tineri, cu pregătire precară, mediocră şi experienţă redusă, care erau, de regulă, şantajabili şi au manifestat obedienţă faţă de tutorii şi protectorii lor politici. Cartea se încheie cu declaraţii şi interpelări din 2013 în care i-am avut în cătare pe liderii principali ai PSD, respectiv pe Victor Ponta, în calitate de preşedinte al PSD şi prim-ministru al guvernului României, şi pe Liviu Dragnea, în calitate de secretar general al PSD, vicepremier şi ministru al Dezvoltării Regionale.
Majoritatea afirmaţiilor mele au fost confirmate de evoluţiile ulterioare, inclusiv de dezvăluirile mai recente ale fostului deputat Sebastian Ghiţă, ale fostului colonel SRI Daniel Dragomir şi ale jurnalistului Dan Andronic, directorul ziarului Evenimentul zilei. România a devenit un stat aproape eşuat după cele două mandate prezidenţiale ale lui Traian Băsescu. Chiar şi acesta a recunoscut anul trecut că România a devenit un stat mafiot şi un stat poliţienesc. De la statul clientelar din timpul guvernării Năstase s-a ajuns la statul mafiot sub preşedinţia lui Băsescu, iar în ultimii ani tendinţa este evoluţia spre un stat disciplinar, poliţienesc. Statul de drept a intrat sub controlul binomului SRI-DNA, care a dominat Parlamentul, guvernul, justiţia, administraţia publică şi presa. Şefi de servicii secrete în tandem cu şefi de unităţi de parchete au ajuns să destructureze partide politice şi să constituie partide noi, de tip balama, ca UNPR, pentru a configura noi majorităţi politice, şi chiar să impună liderii unor partide, ca în cazul fostului preşedinte al PSD, Victor Ponta. Lupta anticorupţie a derapat spre răfuieli politice şi a intrat într-o fundătură după denunţarea protocoalelor care au instituţionalizat binomul SRI-DNA. Justiţia scârţâie din toate încheieturile şi trebuie resetată, după cum a spus-o însuşi actualul ministru de Justiţie, Tudorel Toader. Încrederea românilor în justiţie şi în instituţiile de forţă a scăzut considerabil.
Instituţionalizarea şi eficienţa binomului SRI-DNA au fost confirmate de rapoartele de activitate ale SRI pe anii 2009 şi 2013, în care au fost menţionate echipele operative mixte pro­curori-ofiţeri SRI şi s-a consemnat că juriştii SRI i-au ajutat pe procurorii DNA să instrumenteze 462 de dosare în 2013, inclusiv sub aspectul încadrării juridice. Conform unei analize realizate de profesorul universitar şi avocatul Radu Chiriţă, între 2010 şi 2015 în România au fost adresate instanţelor de judecată 109 946 de solicitări pentru mandate de interceptare telefonică, din care au fost aprobate 102 729 (93 %), ceea ce înseamnă că au fost interceptate minimum 300 000 de persoane (luând în calcul o medie de trei persoane interceptate pe un mandat). Potrivit rapoartelor anuale de activitate ale SRI, în perioada 2005-2015 Serviciul a pus în executare peste 250 000 de autorizări pentru interceptarea comunicaţiilor, numărul acestora cres­când de la un an la altul şi ajungând în 2014 să fie de 11 ori mai mare decât în 2005. SRI a devenit campion mondial la ascultat, dacă avem în vedere analiza statistică a Fundaţiei Friedrich Ebert Stiftung România, potrivit căreia SRI a solicitat şi a obţinut de 16 ori mai multe mandate de siguranţă naţională decât FBI, raportat la populaţia României, care este de circa 16 ori mai mică decât cea a Statelor Unite ale Americii, în condiţiile în care prima putere a lumii se confruntă cu ameninţări la siguranţa naţională mult mai numeroase şi mai grave.

continuare »


Fascinaţia ineditului : Ultima boemă
bucureşteană, de Mihai Neagu Basarab

Delia Marc

Copil fiind (nu cutreieram păduri ☺), eram cu ochii larg deschişi şi cu urechile ciulite în sala de aşteptare şi în cabinetul de dentist al tatălui meu, din Piaţa Victoriei – Ilie Pintilie – fost Bonaparte – actual Iancu de Hunedoara ☺.
Şi nu numai acolo, ci şi în curte, la “găzăria” care aparţinuse Garajului şi Depozitului de produse petroliere ale bunicului meu.
Şi nu numai acolo, ci şi la renumita cârciumă a lui Jerca, de pe Clopotarii Vechi colţ cu Povernei (demolată şi ridicat de curând un Boutique Hotel-Restaurant Vogue), unde mă aciuiam uneori lângă bunicul meu.
În aceste trei locuri veneau personaje interesante ale timpului trecut şi prezent în acei ani ai deceniilor şase şi şapte ai secolului trecut.
Veneau pictori şi poeţi care îşi plăteau uneori tratamentele şi consumaţia cu rodul talentului lor (pereţii de la Jerca erau renumiţi pentru lucrările şi semnăturile iluştrilor pictori şi graficieni care îi călcau pragul).
Veneau armeni, ruşi albi de viţă nobilă şi polonezi de asemenea, veneau greci de-ai lui Manolis Glezos, evrei foşti combatanţi în Spania – într-un cuvânt, refugiaţi din varii motive din ţările lor de baştină.
Se discuta în şoaptă, deşi se mai ridica uneori vocea şi fiecare avea educaţia conversaţiei – se ascultau cu respect unul pe celălalt.
Nu ştiam pe atunci cât de norocoasă şi nenorocoasă eram deopotrivă.
Nu ştiam pe atunci că mulţi dintre cei întâlniţi şi ascultaţi făceau parte din boema bucureşteană. Dar mi-am amintit mereu momente, fragmente, nume, figuri…
Iată de ce m-am grăbit să citesc acest volum subţirel la prima vedere, dar dens în conţinut, semnat de Mihai Neagu Basarab.
De profesie medic, cu specializare in psihiatrie (doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar în psihiatrie în 1990) şi cu specializare şi în homeopatie şi acupunctură, Mihai Neagu Basarab s-a aplecat încă din anii tinereţii asupra scrisului, debutând în proza SF, apoi dramaturgie, traduceri, cronici, rubrici permanente în reviste serioase, publicând volume de literatură şi de medicină. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1972. Din anul 1990 s-a stabilit la Freiburg, în Germania, concentrându-se asupra carierei medicale, dar şi asupra scrierilor sale de literatură, eseuri şi memorialistică.

continuare »


Stimate vizitator,

Cum ştiţi, probabil, la 25 mai 2018 intră în vigoare Regulamentul European 2016/679
privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal
şi libera circulaţie a acestor date (GDPR).

Editura Compania doreşte să vă poată informa despre noutăţile sale editoriale (prin newsletter trimis pe e-mail) şi să vă poată expedia cărţile pe care le comandaţi.

Pe lângă e-mail, comanda implică pentru noi prelucrarea şi conservarea şi a altor date
ale dumneavoastră cu caracter personal (nume, prenume, domiciliu, număr de telefon), respectând măsurile de securitate impuse de normele europene.

Dacă doriţi şi dumneavoastră să primiţi înştiinţări despre noutăţile noastre editoriale(newsletter), vă rugăm să vă manifestaţi explicit opţiunea :

DAŢI CLICK AICI şi astfel veţi rămâne abonaţi la newsletter-ul nostru.

În cazul în care nu vom primi din partea dumneavoastră acest acord clar exprimat, nu vă vom putea expedia cărţile pe care ni le comandaţi şi nici comunica titlurile recent apărute la noi.

Vă stăm la dispoziţie pentru orice informaţii suplimentare pe această temă.

Cu cele mai bune gânduri,
Editura Compania

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153 Bucuresti
Tel. editura : 021 223 23 28  Fax : 021 223 23 24
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37    021 223 23 25
E-mail : editura.compania@gmail.com  compania@rdslink.ro
www.compania.ro
Blog : www.compania.ro/blog


Despre o carte „cu titlu provizoriu”

Dr. Vlad Stroescu

Toamna trecută am primit, pe adresa redacției, o carte. Pseudonimul autoarei, deşi foarte sonor – Maia Levantini – nu suna cunoscut, aveam să aflu că e vorba de un debut. Iar titlul mi s-a părut prea lung şi redundant: Cu titlu provizoriu: Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România. Serios, cuvântul „titlu” chiar în titlu? Şi două subtitluri? Doar citindu-l, am crezut, de altfel, că am aflat tot ce trebuia să ştiu: că e vorba despre plecat din ţară, de întors în ţară, că personajul e melancolic şi, mai rău, psihiatru. Cum stau toată ziua în compania unui psihiatru de care nu am cum să scap – arta de a scăpa de tine însuţi este extrem de complexă şi rafinată şi eu nu sunt măcar un ucenic talentat –, am pus cartea pe raftul de la serviciu, amânând-o pentru o dată neprecizată. Mi-era şi cam teamă să o deschid, poate din acelaşi motiv pentru care, de la Moartea domnului Lăzărescu încoace mi-e teamă să văd filme româneşti: nu cumva să mă duc la cinema şi să constat că în loc de ecran e o imensă oglindă panoramică.
Întâlnirile mele cu cărţile sunt rareori întâmplătoare şi orice carte bună îţi schimbă viața, aşa încât oricât aş încerca eu să întârzii întâlnirile astea, din lene sau inerţie, până la urmă ele tot au loc. Într-o zi însorită de ianuarie, ajutat de mai multe circumstanţe, m-am trezit că deschid volumul şi încep să citesc. Şi ce mai surpriză am avut. Am absorbit pe nerăsuflate odiseea acestei colege, între vechi şi nou, între matrice şi străinătate, între disperare şi exaltare (deşi nici exaltarea nu e tocmai fericită). Îmi măsor cuvintele: şi Odiseu s-a întors şi apoi a plecat iar, nici el nu-şi găsea liniștea. Ajuns la sfârşit, am avut impresia de neterminat sau de abia început.
Nu ştiu cât de reală e Maia Levantini/Mona Dumitrescu (numele personajului principal care, totuşi, e mereu la persoana întâi) şi cât e un compozit de realităţi paralele, un amalgam de persoane autentice, căci o bucăţică din ea eram cu siguranţă şi eu. Copil antedecembrist, psihiatru postdecembrist care descoperă că, odată deschise porţile închisorii regimului comunist, deasupra sunt un şir lung de închisori, precum balenele concentrice ale lui Marin Sorescu sau lanţul coliviilor lui Dan Verona. Şi tot precum Iona, eroina nu încetează să caute ieşiri, fie pe dinăuntru, fie pe dinafară. Înăuntru e „marea cultură”, Kant şi Dostoievski, cu care figuri binevoitoare de profesori au „mobilat-o” ca să facă faţă orizontului cenuşiu comunist. Înăuntru mai e şi moartea. În afară sunt Bucureştii, Spitalul de Psihiatrie Obregia, policlinica de la Apaca şi, mult mai departe, pe alte planete, Franţa şi America. La capăt, absurdul şi aleatoriul universal.
E greu să pun punctul pe „i” şi să încadrez cartea asta. Or fi memorii? Ficţiune simplă nu e, pentru că e prea multă autenticitate: m-am speriat de-a dreptul recunoscând scenele şi obiceiurile de la Spitalul Obregia. E şi o curiozitate antropologică aici: în fiecare călătorie, articularea dintre străin şi familiar e minuţios construită. Dar nu e nici neoreportaj, e prea subiectivă pentru aşa ceva.
De fapt, dincolo de încadrări stilistice, ce şochează în carte e deschiderea absolută. Înţeleg de ce autoarea (sau autorul) se protejează (nu cunoaştem identitatea lui reală): eu unul nu aş fi avut curajul să vorbesc despre mine în felul ăsta, fără rezerve. Nici despre alţii – reflex de psihiatru, poate. Dar şi mai uimitor e felul elaborat în care deschiderea e construită: e ca şi cum omul din spatele discursului ar încerca permanent să se ascundă după limbaj şi ar eşua, calculat, de fiecare dată. Avem aici un discurs adesea ultracult, încărcat de referinţe livreşti, dar în acelaşi timp detaşat şi autozeflemitor, chiar balcanic pe alocuri. Avem simţ al umorului simultan cu cel al tragicului, adesea, de ce nu, în aceeaşi frază. Avem artificii stilistice ce includ tabele de contingenţă şi parodii după balada Mioriţa. Şi deşi e meşteşug în toată afacerea, iubeşti imperfecţiunile, pentru că ele arată că nu e doar făcătură scriitoricească. E foarte greu să fii sincer fără să cazi în patetism şi în fals. Limbajul de azi e atât de amăgitor încât adesea e suficient să deschizi gura şi ai şi eşuat, te-ai şi alienat. Dar Maia Levantini reuşeşte atât de bine, încât o vom pune în acea rară categorie de medici-scriitori unitari, fără sindrom de personalităţi multiple, care vorbesc pentru că noi, ceilalţi medici, nescriitori, nu putem să o facem.

Text preluat din Viaţa medicală, 31 ianuarie 2018


Lucifer şi Lucia Ferescu
sub steaua dimineţii

Vladimir Bulat

Într-un recent interviu acordat canalului Radio România Cultural, pictorul și scriitorul Petru Vintilă jr. afirma că pseudoromanul Lucia Ferescu sau Steaua dimineții, 2016, a fost inițial un soi de eseu, topit ulterior în capitolul al treilea al acestei scrieri. A mai spus că acelei narațiuni îi lipseau dialogurile, vocile unor personaje care să facă mai perceptibilă și mai vie cavalcada ideilor, informațiilor și acțiunilor din cuprinsul acestei scrieri care debutează într-o toridă zi a lui 1835 și se încheie tot într-o zi de iulie a anului 2060.
Să recitim pasajele din acest pseudoroman : „Ziua aceea de iulie a anului 1835 pogorâse asupra Bucureștilor o căldură cumplită. Soarele parcă se topise pe cer, aerul ardea ca o văpaie de cuptor și întreaga fire încremenise, lipsită de cel mai slab firicel de vânt. Vipia alungase de pe ulițe deopotrivă oameni și animale, toţi și toate căutând o umbră anemică de iluzorie răcoare. Marele târg se pustiise, vlăguit, și amorţise sub lava ce se revărsa necontenit din soarele nemilos” (pag. 17) ;
Ziua aceea de iulie a anului 2060 pogorâse asupra Cetății Eterne o căldură cumplită. Încă de la primele ore ale dimineții, soarele parcă se topise pe cerul de un albastru spălăcit, înfierbântând nefiresc pământul. Aerul frigea ca o văpaie de cuptor încins la roșu, indicând iluzia unor torente invizibile de lavă ce se revărsau peste Cetatea Eternă” (pag. 314).
Între aceste două zile de iulie se întinde o fantasmagorică urzeală narativă, care te face să o parcurgi cu sufletul la gură, uitând de secole, biblioteci, geografii, școli, apartenențe religioase etc. Petru Vintilă jr. și-a scris, am putea spune, romanul vieții ; a spus în el cam tot ce crede, știe, cunoaște, cam cum vede el șarpanta întregului univers, din care pământul e doar o fărâmă zguduită de controverse, neliniști, războaie, convulsii, cataclisme, molime, secretomanie și fanatism, din care, în esență, înțelegem că „mântuirea nu este ce pare a fi” (pag. 68).

continuare »


Cuvântul lui Dumitru Constantin Dulcan la lansarea volumului Lucia Ferescu
sau Steaua dimineţii
de Petru Vintilă jr. –
5 aprilie 2017

Această carte este o adevărată enciclopedie a culturii umane, scrisă cu o înaltă luciditate intelectuală şi născută după un lung travaliu de documentare, de facere şi de informare. După cum precizează autorul, cartea este un semiroman cu personaje luate din realitatea actuală şi din cea a secolelor trecute, pe care le înfăţişează trăind concomitent atât în lumile arhaice specifice istoriei secolelor XVIII şi XIX româneşti, cât şi în cele moderne.
Acţiunea romanului se petrece pe locul numit înainte Dealul Spirii, demolat pentru a se construi actuala Casă a Poporului. L-am prins şi eu înainte în forma sa rustică şi pitorească, cu case, multe neetajate, înconjurate de grădini cu dalii, crizanteme şi trandafiri, cu o viaţă semipatriarhală între vecinii care se cunoşteau din copilărie. Ca medic, i-am tratat pe mulţi dintre cei care au fost dezrădăcinaţi din casele lor şi nu s-au mai putut împăca cu noul statut impus cu forţa.
Riguros, aproape până la obsesie, întocmai ca un cercetător de nivel academic, Petru Vintilă jr. se foloseşte de personajele sale pentru a face o lungă incursiune în istoria religiilor, a sistemelor filosofice, a tradiţiilor spirituale şi, la modul general, a întregii gândiri şi culturi umane înscrise sub semnul marilor înfăptuiri dar şi al dramelor, al nefericirii, ca şi al rarelor clipe de linişte. Cartea lui Petru Vintilă jr. este un memento mori care îndeamnă la meditaţie asupra măreţiei şi limitelor omeneşti, un adevărat fluviu balzacian de întrebări şi răspunsuri.
Cartea este în acelaşi timp un compendiu al culturii umane, văzută cu un ochi ager, meticulos şi lucid. Spre deosebire de tendinţa actuală de a trata orice subiect căutând să-i reliefeze doar umbrele – reale sau imaginare –, Petru Vintilă jr. se înscrie într-un realism pe care l-aş numi onest, corect şi responsabil.
Dincolo de istoria contradictorie a lumii, Petru Vintilă jr. ne oferă în acelaşi timp măsura talentului său prin imagini care se lipesc de retina sufletului. Iată doar două exemple : « … câteva icoane vechi, zgrăvite naiv, în tonuri pastelate le insuflau oaspeţilor osteniţi de drum un calm patriarhal şi o linişte de început de lume. » Sau : « … căldura sobelor aromea a mere și gutui păstrate pentru iarnă. » Mie îmi amintește de lectura « Cronicilor optimistului și pesimistului » ale lui G. Călinescu, în care doar câteva linii de condei te transportau instantaneu într-o lume a visării.
Rigoarea și participarea afectivă cu care descrie relicvele vechilor civilizații găsite pe meleagurile noastre (Cucuteni, Gumelnița, Hamangia – datate la 6-10 000 de ani) mie personal îmi spun foarte mult despre educația primită în familie și despre rădăcinile străbunicilor săi înfipte solid în acest sol, chiar dacă, probabil, unele semințe ar fi putut avea și alte obârșii.
Cartea se încheie într-o notă apocaliptică. Personal, vreau să cred nu în dispariția lumii, ci în sfârșitul unei mentalități, al unui mod de gândire absolut periculos. Dacă nu ne schimbăm modul de gândire, care este tributar unui realism naiv, vechi de când lumea, nu avem șanse de supraviețuire în condițiile în care este suficientă o singură apăsare pe buton pentru ca întreaga omenire să se transforme în scrum. Tocmai pentru a evita acest catastrofal final este nevoie de o nouă paradigmă, o Nouă Spiritualitate, în acord cu psihologia umană, cu biologia noastră și cu, dați-mi voie s-o spun, cu voința Universului. Universul ne vrea ființe vii prin care se experimentează pe sine, și nu tăcerea cenușii spulberată-n vânt.
Iată deci ce misiune are această carte : este o excelentă chemare la trezirea spirituală. Vă invit s-o citiţi cu răbdarea şi bucuria cu care Petru Vintilă jr. ne-a dăruit-o scriind.



//