OPINII IN
compania lui ...

luni 20 Ian 2020

Oligarhia din România şi Moise Guran

Petru Romoşan

Pentru cei care nu sunt încă lămuriţi pe deplin, merită să insistăm : societatea românească e una dominată de oligarhie, asemănătoare cu cea din Ucraina şi cu cea din Rusia, vecine, iar această societate se căzneşte să joace tontoroiul democraţiei. Dominanţii din România (de la George Soros şi multinaţionale – Telekom, Orange, Vodafone etc. – la latifundiarul Gigi Becali şi toată banda de inculpaţi şi condamnaţi, Dinu Patriciu fie iertat, Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vântu, Puiu Popoviciu şi destui alţii) simt încă nevoia să se acopere cu vălurile democraţiei. Oligarhii străini şi băştinaşi controlează tot ce merită să fie controlat. Economia, dar şi politica, milităria, sănătatea şi şcoala, şi sunt apăraţi până la ultimul fir de păr de servicii secrete supranumerice, de procurori (şi, parţial, de judecători), de poliţişti corupţi, mult prea „întreprinzători” şi ei. Travestirea oligarhiei în comedie democratică ţine de obligaţii europene şi americane sau oligarhia din România este interesată să-şi ascundă responsabilităţile, uneori criminale, sub ştampila votului universal (oricât de contrafăcut) ?

Evident, dacă în realitate avem o oligarhie (cea definită mai întâi acum 2500 de ani de Xenofon în Sparta), nu avem un preşedinte, un prim-ministru şi un guvern democratici. Iar Parlamentul este unul de paie, tragicomic, penibil, în care voturile PSD-Ciolacu nu mai contează. Este „ciocănitoarea” Raluca Turcan, viceprim-ministru fără portofoliu, un reprezentant de luat în serios al democraţiei româneşti sau doar un fel de Woody Woodpecker în interiorul PNL dar şi pentru opinia publică în numele preşedintelui ? (Ludovic Orban, actual prim-ministru : „Vă recomand să nu urmaţi stilul de carieră politică al Ralucăi Turcan, Mioarei Mantale, Elenei Udrea. Nu trebuie să treceţi prin patul nici unui şef dacă vreţi să ajungeţi în funcţii publice importante.”) Sau Raluca Turcan este mai degrabă, la fel ca marele europarlamentar Rareş Bogdan, “number one”, doar o vuvuzea, o trompeţică a satrapului naţional al oligarhiei ?

Ultima mutare importantă pe eşichier, foarte discutată şi îndelung “analizată”, translarea jurnalistului economic Moise Guran în USR (şef de campanie ?) merită, într-adevăr, să fie privită cu seriozitate. Moise Guran e un personaj mult mai consistent decât Rareş Bogdan, Robert Turcescu, Gabriela Firea sau Dan Diaconescu, alte exemple de ziarişti aspiraţi de politic. Guran poate fi comparat doar cu “sacrificatul” Ilie Şerbănescu, amândoi comentatori specializaţi, oameni capabili să înţeleagă marile mecanisme economice, indiferent de parti-pris-urile lor. Cei enumeraţi mai înainte – Gabriela Firea, Dan Diaconescu, Rareş Bogdan, Robert Turcescu – pot fi mai degrabă comparaţi cu Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Alexandru Mironov de la începuturile anilor ’90, şi ei ziarişti intraţi în politică. Moise Guran e un candidat posibil la postul de premier sau, peste cinci ani, chiar pentru Cotroceni.

Lovitura de imagine realizată de USR cu Moise Guran poate fi esenţială pentru următoarele două rânduri de alegeri. De unde şi suspiciunea că generalul Florian Coldea şi o parte a statului subteran ar fi amestecaţi într-o asemenea operaţiune. Va fi “translat” şi Cristian Tudor Popescu, colegul de emisiune patetic al lui Moise Guran de pe Europa FM, de aceiaşi oligarhi şi de servitorii lor militarizaţi ? Nu facem aici decât o modestă propunere. Şi poate vor mai fi şi alţii care să treacă de la ziaristica de propagandă direct în politică. Pentru că, oricum, presa nu prea mai există şi nici nu mai interesează multă lume.

Adevărata “chestiune” e că între politicienii şi ziariştii ultimilor 30 de ani nu prea sunt mari diferenţe. Şi unii, şi alţii, mai toţi, continuă să fie “arendaşi” sau “argaţi” ai marelui capital, ai oligarhilor băştinaşi dar mai ales străini. Ce este oligarhia azi ? Tribalismul din jurul miliardarilor recenţi, din interiorul serviciilor speciale şi al Ministerului de Interne (actualul ministru a descoperit întregi familii angajate în aceeaşi instituţie) este oligarchic, şi nicidecum democratic. Abia ieşiţi din comunismul nostru familist, tribal el însuşi, nici nu puteam redescoperi pe termen scurt altceva decât, cel mult, idealurile triburilor în capitalism, ale mafiilor, ale interlopilor.


luni 13 Ian 2020

Ultimul guvern « democrat » ?

Petru Romoşan

Motto : „Este guvernul meu şi trebuie să aibă aprobarea mea.”
Carol al II-lea, ianuarie 1938

Guvernul ultraminoritar liberal (democrat ? PDL ? băsist ?) condus de Ludovic Orban pare a suferi de toate relele şi de toate belelele. Asta dacă-i citim şi-i luăm în serios pe cei mai „autorizaţi” analişti. Aceşti analişti sunt, cu rare excepţii, cam aceiaşi care scriau şi în fosta presă comunistă de dinainte de 1989, reciclaţi în presa oligarhică postrevoluţionară, „liberă”. Sunt aceşti analişti obiectivi şi de bună-credinţă ?

Este prim-ministrul Ludovic Orban, ultraminoritarul (ca reprezentare parlamentară), la fel de slab, de nul, de contestabil cum au fost la timpul lor prim-miniştrii Mihai Răzvan Ungureanu, venit de la SIE, sau Dacian Cioloş, „europeistul” de meserie, tehnocrat, cu un unchi la purtător general de servicii (şi fost miliţian) ? Chiar dă lovituri fatale bugetului naţional intelectualul Florin Câţu, un autor de articole economice remarcabile ? Critica şi dărâmarea cu orice preţ seamănă leit cu lauda şi pupincurismul cu orice preţ. Şi critica dezlănţuită, şi pupincurismul nelimitat suferă de absenţa acută a spiritului critic şi vin mai degrabă din propagandă.

Nu e deloc exclus, după ultimele evoluţii internaţionale, să fim obligaţi nu peste prea mult timp să-i acordăm actualului guvern o mare bilă albă. Aceea că foarte fragilul guvern Ludovic Orban e încă un guvern compus din civili, cel puţin la prima vedere. Nici măcar Ludovic Orban, deşi fiu de ofiţer de Securitate, nu pare deloc „militarizat”. Dimpotrivă, actualul prim-ministru are o solidă reputaţie de… chitarist şi de gurist talentat. Analiştii „autorizaţi” nu sunt interesaţi deloc de adevăratul guvern, în fapt un al doilea guvern, cel nedemocratic, cel neales şi nevotat, cel oligarhic, CSAT. Despre care s-a tot scris că e o rămăşiţă a vechiului regim de dictatură, de tiranie. Iar CSAT are în componenţa sa prea mulţi generali, militari şi militarizaţi diverşi pentru a mai putea fi considerat un guvern civil. În frunte chiar cu preşedintele Klaus Iohannis, un purtător de cuvânt perfect al „statului de drepţi”.

PSD, cel mai mare partid din România, cu peste 200 de senatori şi deputaţi în actualul Parlament, şi-a abandonat fără greaţă programul, liderii şi se mulţumeşte cu o opoziţie excesiv de constructivă. Marcel Ciolacu, noul preşedinte, deocamdată doar interimar, disciplinat şi foarte bine instruit (doctorand la Academia SRI), reprezintă cu succes noul PSD, cel de după Liviu Dragnea, Sorin Grindeanu, Mihai Tudose şi, mai ales, de după falimentul Viorica Dăncilă. Ca să-i critici acerb pe Ludovic Orban şi pe guvernul său, ar trebui să speri să vezi din nou PSD-ul la Palatul Victoria. Dar PSD-ul nu mai vrea nici în ruptul capului. Fuge de guvernare ca dracul de tămâie ! L-o fi speriat în aşa măsură măreţia lui Klaus Iohannis ?

Nu e deloc clar pentru populaţia tăcută de ce vrea „preşedintele meu” „alegerile mele anticipate”. Oricum, nu au nici o şansă să câştige aceste alegeri, fie ele şi anticipate, nici SRI, nici STS, nici DNA şi nici măcar MApN al actualului  ministru Ciucă (general demisionar, dar tot general), care eventual ar putea forma un nou guvern CSAT, ca o renaştere a „Frontului Renaşterii Naţionale” şi a dictaturii regale a lui Carol al II-lea din 1939. Istoricul Ioan Scurtu ne picta deja tabloul în urmă cu câţiva ani : „La 30 martie, partidele politice au fost dizolvate prin decret regal, spre „liniştea ţării”. La 16 decembrie 1938 a fost înfiinţat Frontul Renaşterii Naţionale, declarat „unica organizaţie politică în stat”. Acesta a fost singurul partid care a avut dreptul de a depune liste în alegerile parlamentare din 1-2 iunie 1939, astfel că a obţinut o victorie deplină. Între cei aleşi se aflau mulţi membri ai partidelor dizolvate, care acum se declarau „apolitici” şi „tehnocraţi” (s-a candidat în funcţie de profesii : agricultură şi muncă manuală ; comerţ şi industrie ; ocupaţiuni intelectuale). La şedinţa de deschidere a Parlamentului, desfăşurată în ziua de 7 iunie 1939, noii deputaţi şi senatori s-au prezentat în costume albe, uniforma de sărbătoare a membrilor FRN. Martha Bibescu – privind din balconul rezervat publicului – aprecia că aleşii naţiunii păreau a fi „spoiţi cu var ca nişte pomi fructiferi sau ca nişte WC-uri de gară, ca tot ce trebuie dezinfectat” (Ioan Scurtu, „Este guvernul meu”, Clipa, decembrie 2015, pp. 1, 5).

În plus, nu e deloc sigur că PNL, chiar cu ajutorul neprecupeţit al STS, va câştiga alegerile şi că vuvuzeaua preferată a preşedintelui, Rareş Bogdan, va deveni prim-ministru. Şansele cele mai mari le are parcă USR, partid descris ca antisistem, care nu a fost încă la guvernare. Şi atunci să vezi comedie : Klaus Iohannis preşedinte şi guvern USR, condus de Dan Barna sau de Nicuşor Dan ! Sau, de fapt, asta doreşte în secret Klaus Iohannis împreună cu scamatorii internaţionali (Soros etc.), un guvern USR ? Un fel de La République en marche pentru România ? Nu USR a fost primul şi cel mai consecvent promotor al anticipatelor ?

Dacă Iranul, Israelul şi SUA sunt pe picior de război, şi România e de mult pregătită. Miniştrilor şi parlamentarilor noştri, cei vechi sau cei anticipaţi, nu le lipsesc decât uniformele şi gradele la vedere. Dar „chestiunea” se poate rezolva în 24 de ore. Se pot chiar scoate de la naftalină uniformele albe ale Frontului Renaşterii Naţionale, partidul unic al lui Carol al II-lea. Pentru că în ultimii 30 de ani, 30 de ani de presupusă democraţie – dar ne putem duce liniştit până în 1939 –, nimic nu s-a schimbat. Ba chiar am reuşit să ne întoarcem, ca într-un remake hollywoodian, în anii ’50, cum au observat destui analişti, vechi şi noi deopotrivă, autorizaţi sau neautorizaţi.


joi 2 Ian 2020

Piaţa mondială de artă contemporană 2019 (3)

Petru Romoşan

Ultima săptămână din 2019 ne-a adus o ploaie de articole despre piaţa mondială de artă. Aproape toate site-urile specializate în comerţul de artă şi destule publicaţii economice au propus propria lor perspectivă într-un domeniu dintre cele mai pasionante, la jumătatea drumului dintre creaţia artistică şi afaceri, bani, investiţii. Ce e nou cu adevărat ? Vom cita mai ales, traducând şi adaptând pentru publicul român, din „Géopolitique du marché de l’art”/Le marché de l’art contemporain (fr.artprice.com), un studiu aprofundat publicat de Artprice.

Piaţa americană de artă este primul motor al creşterii în 2019. Piaţa asiatică se diversifică şi se dezvoltă, în frunte cu Hong Kong-ul, care este un pod („bridge”) între Occident şi Asia. Piaţa americană superperformează, cu 724,5 milioane de dolari pe opere vândute, o cifră în creştere cu 18 % faţă de anul anterior, şi el cu foarte bune rezultate. Cu titlu de comparaţie, New York-ul (95 % din piaţa de artă contemporană din SUA) generează de 17 ori cifra de la Paris şi de 3 ori vânzările realizate la Hong Kong sau Beijing.

E adevărat însă că rezultatele americane sunt obţinute pe operele unui număr foarte restrâns de artişti. Cinci semnături – Jean-Michel Basquiat, Jeff Koons, Kaws, Christopher Wool şi George Condo – constituie soclul pieţei de artă contemporană top level din SUA. Vânzarea cumulată a lucrărilor lor (485,5 milioane de dolari în 12 luni) reprezintă un sfert din piaţa globală de artă contemporană. Nu mai puţin de 106 opere contemporane au depăşit un milion de dolari în SUA, contra 81 în Regatul Unit. Şi nici una în Europa… La fel de adevărat e că majoritatea operelor majore de artă contemporană din Europa se vând la New York şi la Londra. Oferta „haut de gamme”, de top, de vârf rămâne concentrată la New York şi la Londra, cu toată „dematerializarea” în creştere a licitaţiilor şi a posibilităţii de a achiziţiona la distanţă (prin Internet, la telefon).

Capitala mondială a licitaţiilor de prestigiu, New York-ul, concentrează şi cele mai prestigioase galerii de pe planetă, a căror influenţă dar şi suprafaţă fizică nu fac decât să crească. Galeria Zwirner se pregăteşte să-şi deschidă al patrulea spaţiu de expunere la New York, iar faimoasa Pace Gallery a anunţat pentru 2020 deschiderea unui spaţiu cu opt etaje, cu o suprafaţă de 7 000 m2, mult mai întinsă decât cea a lui Whitney Museum, care măsoară 4 500 m2. Aceste galerii oferă suprafeţe muzeale artiştilor pe care îi lansează spre celebritate.

Statele Unite concentrează în acelaşi timp operele cele mai scumpe (cu 46 din 100 cele mai mari scoruri mondiale), oferta cea mai densă (aproape 17 000 de loturi propuse spre vânzare) şi cea mai bună adecvare la cererea pieţei (25 % nevândute, faţă de 39 % media mondială). Hong Kong-ul ţine aproape jumătate din piaţa de artă contemporană în Asia şi 14 % din piaţa mondială. Performanţele în netă creştere (+ 56 %) îl aduc anul acesta în faţa Beijing-ului. Din ce în ce mai prestigioasă şi globală, oferta hongkongheză o concurează deja pe cea din Londra şi New York, cu câteva recorduri stabilite la Hong Kong în 2019, printre care o operă de Kaws, pe numele lui adevărat Brian Donnelly (14,8 milioane de dolari – de 15 ori estimarea înaltă anunţată de Sotheby’s şi cam cât tot comerţul de artă de toate genurile din România în 2019). Sotheby’s a reuşit, de asemenea, la Hong Kong recorduri personale pentru etiopiana Julie Mehretu (5,6 milioane de dolari), japoneza Yayoi Kusama (4,8 milioane de dolari) şi americanul Mark Grotjahn (3,4 milioane de dolari).

Veche colonie britanică, Hong Kong-ul, unde nu există nici o taxă pe importurile sau exporturile de artă, îşi joacă plenar rolul de platformă comercială şi artistică, în creştere cu fiecare an, făcând poduri între Est şi Vest. Tokyo este al cincilea oraş mondial pentru piaţa de artă după New York, Londra, Hong Kong şi Beijing. În Europa, Marea Britanie deţine locul dominant (23 % din piaţa mondială), înaintea Franţei (în 2019, doar 2,3 %). Piaţa de artă contemporană din Marea Britanie a rezistat destul de bine Brexitului (23 %, contra 30 % în anul precedent), în vreme ce piaţa s-a prăbuşit în Franţa (– 39 % faţă de anul precedent) şi datorită marilor mişcări sociale care au făcut Parisul nefrecventabil. Germania realizează doar 1,1 % din piaţa mondială, Italia 0,6 %, Austria 0,4 %, Belgia şi Polonia 0,3 % fiecare.

Marc-Arthur Kohn, commissaire-priseur (organizator de licitaţii) la Paris de vreo 45 de ani, ne aduce alte informaţii şi cifre pline de interes : „Christie’s, de exemplu, este deja în măsură să indice că 60 % dintre cumpărătorii săi licitează numai online, iar cei 12 milioane de vizitatori unici ai site-ului său înseamnă o creştere de 21 % faţă de anul anterior. Activitatea în online generează cca 30 000 de mail-uri pe săptămână. Achiziţionarea de către Sotheby’s, anunţată în ianuarie 2018, a start-up-ului american Thread Genius, care a lucrat pe funcţionalitatea recomandării muzicale a lui Spotify, arată încrederea casei de licitaţii în algoritmii şi tehnologia de recunoaştere a imaginilor ca instrument pentru a prevedea gusturile utilizatorilor şi pentru a le prezenta alte opere care i-ar putea interesa. Se pare că ar trebui să ne aşteptăm ca tot mai multe licitaţii să se facă online (ultima victimă pentru cei care preferă să privească de aproape arta înainte de a o cumpăra este licitaţia de artă erotică a lui Sotheby’s din februarie 2020). […] După ce s-a focalizat de-a lungul multor ani asupra unui număr mic de colecţionari, comerţul de artă pare, în aceste vremuri din ce în ce mai dificile, să încurajeze un evantai mult mai larg de clienţi internaţionali. În 2019, vânzările de artă din secolul XX mai ales au atins totalul lor cel mai înalt din toată istoria licitaţiilor publice şi nu există nici un motiv să credem că se va schimba ceva…” (Marc-Arthur Kohn, 31 decembrie 2019, www.agoravox.fr)

Fără îndoială, piaţa mondială de artă contemporană poate să le apară colecţionarilor şi iubitorilor de artă români de domeniul science-fiction. Cele câteva mii de euro pe care le obţin cu greu tinerii artişti români contemporani par foarte mult la Bucureşti, dar, după cum putem vedea, nu sunt decât nişte „bacşişuri” faţă de piaţa globală de artă contemporană. Capitaliştii români sunt încă în faza acumulării primitive de capital şi sunt deci mai interesaţi de imobiliare, terenuri, maşini scumpe, fotbal şi vacanţe. După mijloacele lor mult mai modeste. Timpul pierdut şi energiile risipite în interminabile şedinţe de partid vreo 50 de ani şi în bâlbâieli politice, lupte intestine fără sens, hoţie şi corupţie alţi vreo 30 de ani – tocmai într-o ţară cu un uriaş patrimoniu artistic, cu talente şi tradiţii dintre cele mai bogate şi rare, cu generaţii educate şi înzestrate cu ideal – îşi spun încă dramatic cuvântul.


luni 30 Dec 2019

Comerţul de artă în 2019 (2)

Petru Romoşan

Aşa cum arătam deja în articolul anterior („Piaţa de artă în 2019”), casa de licitaţii Artmark domină autoritar, copios comerţul de artă din România. În anul 2019, vânzările declarate ale Artmark (vezi site-ul oficial) se ridică la aproximativ 10 260 000 de euro. Cea mai mare parte din această sumă a fost realizată din vânzarea de pictură din secolul al XIX-lea (Th. Aman, N. Grigorescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian etc.), interbelică (Th. Pallady, Gh. Petraşcu, N. Tonitza, Camil Ressu, Ştefan Popescu, N. Dărăscu, Iosif Iser, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Şirato, Arthur Verona, Octav Băncilă etc.) şi din pictură contemporană şi, mai nou, sculptură din a doua jumătate a secolului XX. Restul s-a obţinut din vânzarea de ceasuri, bijuterii, vinuri şi alte produse de lux.

Dincolo de marile licitaţii, câteva pe an, cu cifre impresionante pentru România, cel mai mare merit al Artmark este susţinerea constantă a artei contemporane – pictură, sculptură, obiecte decorative – prin cele câteva vânzări realizate în principal cu efortul Ioanei Ciocoiu. Destui artişti în viaţă au, graţie licitaţiilor Artmark, nişte cote solide sau măcar schiţe de cote. Cel mai bine vândut artist în 2019 este Ştefan Câlţia, dar şi cotele lui Horia Bernea, Georgeta Năpăruş, Constantin Piliuţă, Geta Brătescu au fost confirmate cu brio, fără să-l mai socotim aici pe Adrian Ghenie, care e hors concours. Remarcabilă este şi susţinerea casei de licitaţii pentru sculptura contemporană şi recentă.

În toamna lui 2018, Artmark surprindea piaţa cu încă un record : 340 000 de euro pentru Ţărăncuţă cu basma albă de N. Grigorescu (pe o estimare de 50-90 000 de euro), un ulei pe pânză, 43,5 x 29 cm, semnat, din fosta colecţie Lazăr Munteanu. În 2019, Artmark vinde un N. Tonitza, Lecţia (1920-1924), ulei pe carton, 60 x 49,5 cm, la 190 000 de euro şi un alt Tonitza, Maternitate, ulei pe carton, 40 x 30 cm, la 170 000 de euro. Cel mai bine vândut artist contemporan din acest an, cum spuneam deja, a fost Ştefan Câlţia cu Clovn cu coroană (2004), ulei pe pânză, 70 x 63 cm, la 20 000 de euro (pe o estimare de 5-8 000 de euro). O altă lucrare de Ştefan Câlţia, Sat (1991), ulei pe pânză, 97 x 97 cm, a atins în licitaţie 17 000 de euro. Tot în 2019, alte lucrări de Câlţia s-au vândut la 14 000, 12 000, 9 000 de euro etc. Horia Bernea are în continuare o cotă susţinută : Grădină (1994), ulei pe pânză, 110,5 x 143,5 cm, a fost adjudecat la 26 000 de euro (pe o estimare de 20-35 000 de euro).

Nici o galerie din România nu se poate lăuda cu cifre comparabile sau măcar apropiate. Nici măcar deja faimoasa Plan B de la Cluj, care se ocupă şi de interesele lui Adrian Ghenie – la cei 40 de ani ai săi, cel mai scump artist român din toate timpurile după Constantin Brâncuşi şi care a depăşit deja preţurile obţinute pentru Victor Brauner. Plan B, condusă de Mihai Pop, promovează şi alţi artişti contemporani şi recenţi : Ioana Bătrânu, Alexandra Croitoru, Miklós Onucsán, Belu-Simion Făinaru, Mihuţ Boscu Kafchin, Iulia Nistor, Cristian Rusu, Cristi Pogăcean, Gheorghe Ilea, Navid Nuur, Achraf Touloub, Victor Man, Gabriela Varga, Şerban Savu, Ciprian Mureşan, dar şi Horia Damian, Octav Grigorescu sau Mihai Olos. Bineînţeles, şi mulţi alţii. Plan B nu a comunicat cifre şi nici nu e clar dacă şi cât realizează vânzări în România sau doar adună marfă „românească” pentru pieţele externe.

Un deja celebru negustor de artă american de origine română, având galeria principală în Los Angeles (din 2006), Mihai Nicodim, şi-a deschis o filială şi la Bucureşti, în fostul Combinat al Fondului Plastic (Str. Băiculeşti nr. 29). Artiştii lui Nicodim – pe lângă Adrian Ghenie, Ciprian Mureşan şi Şerban Savu, deja menţionaţi – sunt Cristian Răduţă, Răzvan Boar, Daniela Pălimariu, Ecaterina Vrana (decedată, din nefericire, chiar în 2019, la numai 49 de ani) şi destui alţii. Nici în ceea ce priveşte Galeria Nicodim nu avem cifre şi statistici ale vânzărilor din acest an. Mihai Nicodim s-a făcut cunoscut şi apreciat pentru efortul său de a susţine tineri artişti români în Occident şi în special în SUA.

Casa de licitaţii Historic, deschisă în 2019, a realizat pe ultimele şase luni ale anului, din opt licitaţii, aproximativ 415 000 de euro. Reamintim că Historic este specializată în carte veche, carte rară, autografe, documente vechi şi de valoare. Casa Vikart, specializată în artă contemporană, pentru prima ei licitaţie organizată spre sfârşitul acestui an, a anunţat o cifră realizată de 89 250 de euro, cu o rată de adjudecare de 47,27 %, cu câteva vârfuri, printre care un Felix Aftene, Adoraţia, din 2011, acril pe pânză, 100 x 100 cm, vândut la 4 600 de euro, şi, din nou, Ştefan Câlţia, Casa cu pasăre, din 1998, ulei pe pânză, 60 x 60 cm, adjudecat la 10 500 de euro. Casa de licitaţii Alis nu şi-a anunţat încă rezultatele pe 2019.

Să nu uităm că şi la Cluj Galeria Quadro organizează importante licitaţii, mai ales cu artişti maghiari din toate generaţiile, dar nu numai. În licitaţiile galeriei sunt prezentaţi şi artişti români din Transilvania şi din Vechiul Regat. La ultima sa licitaţie, în această iarnă, Quadro a reuşit câteva recorduri, iar unele lucrări au fost achiziţionate de două muzee din Ardeal, muzee cu management performant. Astfel, Aurel Popp (1879-1960), cu tabloul Notre-Dame, ulei pe pânză, 110 x 131 cm, Paris, 1912, a fost licitat până la 16 000 de euro. Lucrarea lui Thorma János (1870-1937) intitulată Femeie în rochie japoneză, din anii ’20, 70 x 80 cm, ulei pe pânză, a atins şi ea 16 000 de euro. Tabloul lui Jándi Dávid (1893-1944), Răpirea femeilor, ulei pe pânză, 100,5 x 121 cm, s-a vândut la 25 000 de euro. În aceeaşi licitaţie, un Horia Bernea, Hrană (1982), ulei pe pânză, 31,5 x 31,5 cm, a fost adjudecat la 5 000 de euro. În Bucureşti se găsesc în continuare multe picturi ale artiştilor maghiari importanţi, de regulă neglijate de negustori şi de colecţionari.

În 2014, Emil Ene (care s-a ocupat îndeaproape de opera lui Paul Gherasim şi, probabil, va întocmi până la urmă şi un catalog ştiinţific), Monica Andronic şi Claudia Ene, fiica lui Emil Ene, au deschis frumoasa Galerie Romană din Piaţa Romană. Galeria a organizat expoziţii ale membrilor Grupului Prolog : Paul Gherasim, Horea Paştina, Valentin Scărlătescu, Mihai Sârbulescu, Constantin Flondor, Matei Lăzărescu, Christian Paraschiv etc. În ultima vreme, galeria condusă de Emil Ene şi Monica Andronic a vernisat câteva expoziţii consacrate unor familii de artişti : familia Ion, Ruxandra, Maria Grigorescu şi Adela Petrescu, familia Ion şi Ariana Nicodim, Dragoş Morărescu şi Irina Codreanu.

Galeria Dorobanţi din Str. Tudor Ştefan nr. 13, condusă de Genia Petreanu (absolventă de ASE) şi Marilena Dumitrescu (absolventă de filologie), este, începând din 1997, continuatoarea Galeriei Etalon (deschisă în 17 decembrie 1990 în clădirea Mario Plaza), de peste drum, ţinută de aceleaşi doamne. Cu discreţie şi profesionalism, cele două asociate au fost, probabil, cei mai importanţi negustori de pictură interbelică şi, în general, de pictură românească de după Revoluţie. Un alt fel de a face revoluţie – e vorba, bineînţeles, de o revoluţie capitalistă şi democratică, una civilizaţională. În 2020, Galeria Dorobanţi va sărbători 30 de ani de funcţionare neîntreruptă, un record al tranziţiei caracterizată de instabilitate cronică.

Din 2016, Valeriu şi Daniela Vochiţă au o galerie la aceeaşi adresă (Str. Tudor Ştefan nr. 13), dar la un alt etaj, din Dorobanţi, un fel de „cartier latin” al Bucureştiului de azi, şi sunt specializaţi în Art Nouveau-Art Deco şi în artă românească din interbelic şi din secolul al XIX-lea. Valeriu Vochiţă are şi o experienţă completă de negustor de artă la un foarte bun nivel la Bruxelles de mai bine de 12 ani.

Anticariat Unu nu e doar cel mai mare şi mai profesionist loc în care se negociază cărţi de toate felurile, ci e şi o galerie care propune lucrări ale micilor maeştri români, sculpturi de valoare, icoane şi piese de artă decorativă sau colecţionabile utilitare de larg interes. Cele mai interesante cataloage ştiinţifice, cataloage de expoziţii, retrospective, de grup sau personale pot fi găsite în primul rând la Anticariat Unu din Str. Academiei nr. 4-6. Lipsa de preocupare a caselor de licitaţie pentru materialul documentar al artelor, pentru cataloagele de expoziţie rare e cel puţin stranie. Absenţa sau rarefierea cataloagelor noi se explică şi astfel. Sindromul „generaţie spontanee”, foarte probabil de provenienţă comunistă, nu pare încă depăşit. Astăzi se vorbeşte despre o adevărată patologie neomarxistă agravată, una a lipsei rădăcinilor, a probelor, a trecutului.

Galerii care au adesea oferte atrăgătoare mai pot fi vizitate şi în Hanul cu Tei, fiecare cu specificul ei : Stelian şi Mihaela Raluca Mihalache, Mihai Oprişan şi Julieta Bojana, Ligia Rădulescu, Ioana Tomescu, Lucreţia Crăciun (Galeria Nemţoi), Nicolae Iamandi, Lucia Varlan, Elena Grigorescu. Alte galerii care merită să fie văzute se află pe Strada Buzeşti (Nicolae Ancan, Victor Gaiţă şi alţii) şi pe Strada Maria Rosetti (Doru Mihalache). O galerie importantă, somptuoasă, cu o ofertă extinsă s-a deschis pe Strada Polonă şi este condusă de foarte tânărul Alexandru Rădulescu.

Ne propunem să stăm de vorbă cu cât mai mulţi dintre actorii pieţei de artă şi, în măsura posibilului, să aducem colecţionarilor şi pasionaţilor cât mai multe informaţii utile. Cele câteva galerii de artă contemporană din Cluj (altele decât Plan B), Timişoara, Iaşi şi magazinele de antichităţi din toate oraşele ţării merită şi ele să fie urmărite îndeaproape.


luni 23 Dec 2019

Piaţa de artă în 2019

Petru Romoşan

Revenim, cum am promis, cu o serie de articole despre piaţa de artă din România. Cele mai mari neajunsuri care macină domeniul – cantitatea imensă de falsuri aflate în circulaţie şi în colecţii, unele cu pretenţii, lipsa experţilor realmente calificaţi şi credibili, lipsa cataloagelor ştiinţifice pentru cei mai importanţi artişti români, puţinătatea expoziţiilor bine făcute dedicate maeştrilor de altădată – nu s-au rezolvat şi nici nu se pot rezolva într-un timp scurt, de azi pe mâine.

Aparent, dacă te iei după ultimele câteva licitaţii ale casei Artmark şi după destule cote mari şi foarte mari realizate, lucrurile par să meargă excepţional. Adevărata problemă e însă că, în afară de Artmark, cu câteva excepţii notabile, pe piaţa de artă şi de antichităţi nu mai e aproape nimeni. Cifrele impresionante (1 765 000 de euro la ultima licitaţie) realizate de Artmark reprezintă, foarte probabil, mult peste 50 % din piaţa la vedere, declarată şi impozitată. Unii observatori avizaţi din piaţă estimează partea Artmark spre 80-90 % din volumul întregului comerţ de artă din ţară. Negustorii „pe picior”, marginalii – nişte „microni” foarte utili unei vieţi bogate în valorificarea artei – s-au împuţinat şi ei, căci lipsa cumpărătorilor, dificultatea accesului la lucrări importante i-a trimis spre alte activităţi sau „la pensie”.

E drept că în anul care se încheie s-au deschis două noi case de licitaţie – o concurenţă care trebuia inventată –, Historic şi Vikart, ambele specializate. Historic a avut deja câteva licitaţii reuşite de carte veche, carte rară, autografe, fotografii vechi, manuscrise, documente, iar Vikart, care şi-a orientat profilul spre artă contemporană, a ţinut şi ea prima licitaţie. Casa Alis, care a deţinut pentru primii vreo 15 de ani după 1989 un monopol al licitaţiilor de artă, continuă să activeze şi astăzi. Dar, din 2014 încoace, majoritatea galeriilor de artă şi antichităţi din Bucureşti şi din ţară s-au închis. Iar cele care mai există azi trag din greu barca pe uscat. Doar pasiunea şi banii aduşi de acasă mai ţin deschise câteva galerii, altfel de tot interesul şi întotdeauna necesare.

Primul lucru care-ţi sare în ochi la ultimele vânzări publice e gustul discutabil al noilor cumpărători de artă, mai ales de pictură şi de sculptură. În timp ce Octav Băncilă şi Rudolf Schweitzer-Cumpăna, foarte accesibili celor mai puţini educaţi şi cultivaţi, bat record după record, mari maeştri, ca Theodor Pallady şi Gh. Petraşcu, se vând de multe ori, când se vând !, la mai puţin de jumătate din preţurile obţinute înainte de 2014, când piaţa de artă a suferit începutul unui foarte substanţial recul. Să fi devenit oare în câţiva ani Octav Băncilă un pictor mai bun decât Pallady sau Petraşcu ? Evident că nu. Problema e la noii cumpărători şi colecţionari, care şi-l apropie mult mai uşor pe Octav Băncilă sau pe Schweitzer-Cumpăna.

Cei mai vânduţi artişti sunt în continuare Th. Aman, N. Grigorescu, N. Tonitza şi, mai rar, Ion Ţuculescu. Ţuculescu pare totuşi să bată pasul pe loc, poate şi din cauza rarităţii pieselor majore disponibile. Foarte bine se vând şi Ştefan Câlţia, Constantin Piliuţă, Horia Bernea, Sabin Bălaşa dintre cei mai recenţi. Câţiva sculptori – George Apostu, Napoleon Tiron, Doru Covrig – s-au vândut în 2019 la preţuri interesante. Ion Andreescu şi Ştefan Luchian ating rareori nivelul ridicat scontat de colecţionari. Vasile Popescu, Petre Iorgulescu-Yor, Max Arnold, Lucian Grigorescu, Henri Catargi sunt achiziţionaţi rar, cu destulă dificultate. Corneliu Baba şi Alexandru Ciucurencu se vând bine, uneori la preţuri foarte ridicate.

Piaţa artei contemporane ar trebui să ocupe un loc constant în Ziarul financiar şi în Bursa, ca şi în paginile economice ale altor publicaţii. Ceea ce, evident, nu se întâmplă. De aceea ne propunem să revenim la acest subiect de mare interes pentru orice societate aşezată, evoluată. În ultimul timp se observă şi o rarefiere a capodoperelor, a pieselor rare propuse spre vânzare. Riscul e acela că în locul lor pot fi acceptate mult mai uşor lucrări controversate, false sau cu semnături adăugate. Iar dacă mai sunt şi pe gustul prea puţin şlefuit al deţinătorilor de averi „rapide” de azi, ele se pot vinde chiar la preţuri-record.

În ultimii ani, ani totuşi de criză, funcţionarilor Ministerului Culturii li s-a dezvoltat periculos apetitul de a legifera. Dar nu pe modele liberale, „deschise”, deja funcţionale în Uniunea Europeană şi îndelung verificate, ci pe „închideri” care aduc irepresibil aminte de anii ’50, de ocupaţie sovietică. Astfel, este dezbătută o posibilă nouă lege a patrimoniului mai draconică decât legile din ultimii ani ai regimului Ceauşescu. Se merge până la proiectul de a repertoria complet colecţiile existente şi la controlul strict, realizat de „miliţienii” din minister. În acelaşi timp, comercializarea operelor de artă şi a antichităţilor se intenţionează a fi realizată numai de „agenţi autorizaţi”, dublaţi de experţi ai Ministerului Culturii, mulţi dintre ei făcuţi pe puncte şi pe alte criterii decât cele profesionale.

Recent, o licitaţie cuprinzând şi un fond Mircea Eliade (manuscrise, scrisori, documente, fotografii) a casei de licitaţii Historic a fost blocată brutal şi nelegal de Ministerul Culturii, prevenit de presupuşi istorici ai religiilor şi rude ale savantului. O măsură aflată în afara legii şi total neeuropeană, care împiedică exercitarea curentă a actului comercial, interpretând aberant problematica preempţiunii şi cea a copyright-ului, altfel clar şi detaliat statuate în lege dar nu destul de accesibile judecătorilor noştri. „Afacerea” e în desfăşurare şi, deşi casa de licitaţii a procedat perfect legal, e greu de spus cum se va încheia. Putem doar spera că lucrurile se vor lămuri în cadru legal, fără abuzuri şi fără arbitrar, ajutându-i astfel şi pe numeroşii intelectuali „ultragiaţi” de pierderile pretins „ireparabile” să înţeleagă că nu se pierde nimic, iar comerţul, în capitalism, nu e moartea culturii, altele şi alţii sunt cei care o pun în primejdie.

Vom reveni.


luni 16 Dec 2019

Noua ordine imperială

Petru Romoşan

La trei ani şi jumătate de la votul pentru Brexit, din 23 iunie 2016, britanicii au plebiscitat ieşirea din UE şi pe carismaticul lor prim-ministru Boris Johnson. Boris Johnson e de-acum cel mai puternic lider european, cu un mandat de cinci ani în faţă. Parlamentarii agăţaţi de interese corporatiste interne şi externe, susţinători ai rămânerii în UE, au fost măturaţi la alegerile anticipate din 12 decembrie. Johnson e fostul primar al Londrei (2008-2016), student şi absolvent de Eton şi Oxford (mari şcoli ale aristocraţiei de merit din Regatul Unit), unde a făcut studii clasice, şi reprezentant al Partidului Conservator în Parlamentul britanic din 2015. Fost ziarist şi editorialist, noul „ţar” Boris al Regatului Unit, încă tânăr (55 de ani), e mai şcolit, mai cultivat decât toată clasa politică britanică şi europeană. Asta împotriva propagandei globaliste, care vrea să ni-l livreze ca pe un excentric rudimentar, confuz şi campion al gafelor.

E clar deja pentru toată lumea, mai ales pentru noua Comisie Europeană, condusă de germana Ursula von der Leyen, că UK îşi va recăpăta libertatea de mişcare faţă de imperiul european, aflat în criză profundă, criză datorată în primul rând ficţionalei monede unice, euro. De altfel, se discută de ceva vreme posibilitatea de a inventa o nouă monedă, NEURO, un euro pentru Nordul Europei, condus, bineînţeles, de Germania. Redevine deci Marea Britanie un stat-naţiune ? Mult mai probabil, ea redevine ce a mai fost, redevine imperiu. Relaţiile ei cu Commonwealth-ul nu au fost abandonate niciodată, ele se bazează însă în mod esenţial nu pe armată, ci pe comerţ, afaceri, economie şi, mai ales, pe finanţe. Londra şi al său City au toate şansele să crească vertiginos după o scurtă perioadă de derută, nu chiar atât de profundă pe cât şi-au dorit propaganda globalistă şi Comisia Europeană.

În Franţa, grevele şi manifestaţiile în curs împotriva reformei sistemului de pensii, care se orientează spre uniformizare şi capitalizare, se adaugă protestelor organizate de deja faimoasele „Gilets jaunes”, care au ajuns la a 57-a săptămână, adică mai mult de un an. Mulţi experţi prevăd o încheiere destul de apropiată a carierei tânărului preşedinte Emmanuel Macron, un neoliberal anacronic într-o lume care tocmai renunţă la neoliberalism şi se întoarce la rolul fundamental, încă de nedepăşit, al statului. Deşi este considerată principalul partener al Germaniei la conducerea noului imperiu european, după Marea Britanie, Franţa ar putea proceda la un „Frexit” care riscă să arunce în aer toată construcţia UE de azi. Va fi Franţa următoarea ţară majoră care va ieşi din UE ? Ca şi Marea Britanie, Franţa are urgentă nevoie să se întoarcă la conducerea fostului şi viitorului său imperiu. Dacă şi Franţa va abandona până la urmă UE, va putea UE continua ? Fără îndoială, dar vom avea, de fapt, Germania Magna, Germania Mare, pe care ar fi putut-o realiza şi Adolf Hitler dacă ar fi fost sănătos la cap. În acest caz, ca şi în prima parte a celui de-al doilea război mondial, România va cădea cu totul în curtea din spate (backyard) a Germaniei şi a Austriei (Hinterhof), ceea ce se şi anunţă prin realegerea lui Klaus Iohannis din noiembrie 2019.

Prin diminuarea influenţei globale a SUA (cândva Fukuyama vorbea de „sfârşitul istoriei”, dar în favoarea SUA, evident – liberalism planetar, adică aşa-numita pax americana), fostele şi noile imperii se aliniază la start pentru istoria următorilor 50 de ani. În afară de SUA, China şi Rusia, vor reveni şi fostele imperii Marea Britanie şi Franţa, şi nu e exclus să se trezească şi Spania, pentru că şi Madridul e capitala unui fost imperiu, cel de limbă spaniolă. Lumea multipolară, cu 6-7 centre sau chiar mai multe, pare să renască. Pe lângă Olanda şi Portugalia, la rândul lor foste imperii, par să devină noi centre „imperiale” şi Brazilia, Africa de Sud, Turcia, poate şi Israelul. Va fi noua organizare de tip imperial o formă de tranziţie spre satul global de mâine, cu al său guvern mondial ? Rămâne de văzut şi de trăit. Deocamdată, au apărut două noi mari imperii deja recunoscute, China şi Germania, de o formulă diferită de cea clasică, un nou tipar, în principal economic, dar imperii care pot deveni mâine şi militare. Germania şi China sunt deja exportatori substanţiali de armament.

Ţările şi naţiunile mai mici vor încerca „mici antante” (precum aceea realizată cândva de Titulescu) sau vor intra cu totul sub cupola „protectoare” a unui imperiu sau a două imperii. În ceea ce priveşte România, rămasă încă patetic la orizontul aderării la NATO şi la UE (ambele în descompunere accelerată – vezi declaraţiile recente ale lui Emmanuel Macron şi Brexitul), cu o clasă conducătoare imatură şi foarte dispusă la a se pune în serviciul altora, lucrurile stau azi cât se poate de rău. Lamentabil chiar. Vişegradul, care a fost promovat iniţial de Papa Ioan Paul al II-lea şi de Vatican, şi are deci un fundament catolic, nu ne este din această cauză accesibil. Ne rămâne doar o apropiere bilaterală de Polonia sau chiar de Ungaria, ca să nu mai vorbim de fraternitatea ortodoxă cu Bulgaria, Grecia şi Serbia, toate aceste ţări lovindu-se de presiunile imperiilor vecine, Germania şi Rusia. Dar cine e azi capabil în România să impună o politică externă în interes naţional ?

După ce se vor fi reaşezat cele două mari naţiuni vestice, cea franceză şi cea britanică, vom putea reface, poate, alianţele tradiţionale pe care ne-am sprijinit atât de mult în secolul al XIX-lea, la naşterea Regatului României. În interesul lor, dar până la urmă un interes care concorda cu al nostru.


luni 9 Dec 2019

Dacă ne privim în oglindă

Petru Romoşan

Situaţiunea politică s-a clarificat mult în scumpa şi prea trista noastră ţară. Sistemul băştinaş, sub ochii vigilenţi ai comisarilor şi consultanţilor externi, a executat întocmai şi la timp alegerile europarlamentare în mai şi cele prezidenţiale în noiembrie 2019. La europarlamentare, procentele şi aleşii au ieşit conform planului pregătit în detaliu. S-a văzut de la o poştă lucrătura, mai ales cu voturile pentru UDMR în judeţele din Sud şi din Moldova, nelocuite de maghiari.

Factorul intern şi-a tras partea leului şi ficţiunea politică PMP l-a trimis pe Traian Băsescu la Bruxelles şi l-a scos din joc pe Călin Popescu Tăriceanu, cu al său la fel de ficţional ALDE. În plus, i s-a tăiat nasul PSD-ului, căruia i s-a atribuit un scor dezastruos. Rezultatul prea bun al PNL – în fapt, fostul PDL, care a terorizat neosecuristic România vreo 10 ani, împreună cu Traian Băsescu – rămâne profund dubios. Ascensiunea USR-Plus are o justificare externă clară, care corespunde ascensiunii Franţei la comanda UE în dauna Germaniei, şi astfel Dacian Cioloş conduce grupul parlamentar centrist Renew Europe al preşedintelui francez, Emmanuel Macron.

Alegerile europarlamentare, mai ales rezultatele lor, au fost decisive pentru ce a urmat la alegerile prezidenţiale. Jocurile pentru prezidenţialele din noiembrie fuseseră deja făcute în mai, la europarlamentare. Scorul de maidan (Bogdan Tiberiu Iacob) cu care a câştigat preşedintele în funcţie, Klaus Iohannis, împotriva contracandidatei pe care şi-a desemnat-o singur, Viorica Dăncilă, la indicaţiile stricte ale Sistemului, desigur, nu a făcut decât să confirme că deciziile erau luate, iar continuitatea cerută de Germania s-a impus. Lui Klaus Iohannis i se dăduse „guvernul meu” – pe care îl cerşise mereu, ce-i drept, dramatic, ultraminoritar, şi deci cu o credibilitate aproape de zero – încă înainte de cele două tururi ale alegerilor prezidenţiale. Cele două tururi au fost perfect inutile, foarte costisitoare (mai ales în străinătate) şi au discreditat temeinic ideea de alegeri democratice. Nu s-au deosebit deloc de felul în care se alegea Nicolae Ceauşescu în anii ’80 sau Ion Iliescu în anii ’90.

Acum ar trebui să fie clar pentru toată lumea că nici alegerile europarlamentare şi nici cele prezidenţiale din România nu sunt făcute pentru noi. Adică nu prea alegem noi, românii, iar aleşii nu reprezintă, evident, interesele noastre. În cele două rânduri de alegeri, europarlamentare şi prezidenţiale, factorul extern – UE, Germania, Franţa, NATO, cu interesele multinaţionalelor lor – controlează întregul proces, iar factorul intern nu e decât un executant docil, foarte disciplinat.

Singurele alegeri care ne mai rămân cu adevărat sunt cele locale, lucru absolut tipic pentru o colonie. Nici măcar alegerile generale, parlamentarele, care ar trebui să dea şi prim-ministrul, şi guvernul, nu e sigur că ne mai aparţin. Actualul guvern minoritar Ludovic Orban, cu cele 20 de procente reprezentare în Parlament, plus eventual 5 procente fantomatice ale PMP, ne indică anticipat că nici reprezentarea parlamentară autentică nu mai e decisivă pentru numirea şi confirmarea primului-ministru. Dalmaţienii răspândiţi în toate partidele pot schimba, la un semn, orice majoritate.

De ce insistă preşedintele ales, Klaus Iohannis, la fel ca USR-ul, să se facă alegeri parlamentare anticipate ? În fond, termenul acestora e doar peste un an şi votul dat de români în iarna lui 2016 ar trebui să fie totuşi respectat. Desigur, e deja limpede că Iohannis şi cei pe care îi reprezintă nu respectă nici Constituţia, nici deciziile CCR şi nici votul netraficat al cetăţenilor români. Explicaţia e, deci, simplă : prin următoarele alegeri parlamentare, procesul de ocupare a ţării, controlul prin false alegeri al tuturor pârghiilor de decizie se vor fi încheiat. Iar România va putea fi vândută, bucată cu bucată, pas cu pas, la preţ foarte redus, chilipir curat (bargain sale, la modul USR). Aşa cum s-a procedat şi până acum, între altele, cu pădurile ţării, lichidate în favoarea foştilor Habsburgi, austriecii, verii primari ai Germaniei.

Faptul, de o gravitate istorică, nu e unic în UE. I s-a întâmplat deja şi Franţei şi, în variate proporţii, li s-a întâmplat şi Italiei, Spaniei, Portugaliei, Irlandei şi, mai ales, Greciei. Dar asta nu e nici o consolare pentru noi. Lipsa cronică de politicieni patrioţi, competenţi şi responsabili, de partide care să-şi reprezinte cu adevărat electoratul, excesul de activism al unei societăţi civile total instrumentate, fabricată integral de Sistem, o presă prostituată şi în derivă economică, înţesată, la rândul ei, de „acoperiţi” şi de „descoperiţi”, sunt principalele explicaţii pentru actuala prăbuşire dureroasă a României. România devine fost stat suveran şi independent, şi prima provincie a noului imperiu european condusă direct de la Bruxelles şi Berlin, noua Romă bicefală.


marți 3 Dec 2019

1 Decembrie 2019 : sinuciderea unui dac tânăr

Petru Romoşan

În Orăştioara de Sus, judeţul Hunedoara, comuna din sud-vestul Transilvaniei pe teritoriul căreia se găsesc cele mai importante cetăţi ale dacilor – Sarmisegetuza Regia, Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Feţele Albe… –, s-a spânzurat de balconul casei părinteşti, cu tricolorul în jurul gâtului, de Ziua Naţională, la 33 de ani, Rareş Demian, o reîntruchipare simbolică a marelui rege  Decebal.

Nici unul dintre cei care l-am cunoscut de când s-a născut pe blândul şi cumintele Rareş cel blond (şi dacii erau blonzi !) nu găseşte nici o explicaţie raţională, nici o motivaţie concretă plauzibilă. Rareş Demian era de câţiva ani, de vreo şase ani, preşedinte al Asociaţiei Valea Dacilor. La fel ca în Italia, Franţa sau Marea Britanie, asociaţia producea reconstituiri minunate ale anticei lumi a dacilor, înaintaşii noştri. Cu dificultăţi, cu poticneli, memoria oamenilor şi a locurilor era păstrată vie an după an.

În seara de dinaintea nenorocirii, Rareş şi soţia sa fuseseră pe dealul Ludeştilor, la Bârnea, s-o viziteze pe bunica soţiei. Seara s-a petrecut în calm şi bună înţelegere. Cu câteva zile înainte, mai mulţi prieteni care constituiseră Asociaţia Valea Dacilor (Frăţia Lupilor) se reuniseră şi făcuseră planuri, optimişti şi încrezători. Nefericitul tată al lui Rareş, Petrişor Demian, el însuşi fascinat de istoria dacilor şi a romanilor din regiune, fidel propagator al memoriei lor, interpretând bine informat rolul de ghid în munţii dacici, nu înţelege ce i s-a putut întâmpla băiatului său. Ce putem înţelege noi, rudele şi prietenii ?

Treizeci şi trei de ani cristici, tricolorul, Ziua Naţională a României – prea multe elemente care duc, vrând-nevrând, la o sinucidere simbolică. Ce a vrut să ne spună Rareş cu gestul său ultim, cu ştreangul tricolor în jurul gâtului ? Decebal, măreţul rege dac, s-a sinucis şi el în faţa inevitabilei ocupaţii imperiale romane. Coincidenţă, asemănare, mesaj ? Dacii au avut o relaţie specială, neobişnuită cu moartea. Nu se temeau de moarte.

Înainte de reinventarea dacilor, Rareş Demian şi prietenii săi, cu sprijinul prof.dr. Dorel Săndesc de la Timişoara, el însuşi originar din Orăştioara de Sus, reanimaseră tradiţii folclorice de pe Valea Grădiştei. În primul rând căluşarii, într-un spectacol cu care au ajuns până la Roma, capitala fostului imperiu, ca o întoarcere spre începuturi.

În reconstituirile lor istorice, tinerii hunedoreni nu l-au reîntrupat niciodată pe Decebal. Era prea mult, respectul absolut pe care i-l purtau i-a oprit. Au reînviat mulţi tarabostes, preoţi, magi, triburi, cu modestie, cu reverenţă şi cu deplină bună creştere faţă de marii lor înaintaşi. Straniu e faptul că în ultimii ani Rareş îl evoca din ce în ce mai des pe Zamolxis, misteriosul zeu al dacilor. Rareş Demian, prin moartea lui violentă şi de neînţeles, a plecat spre cerurile Daciei eterne, care sunt şi vor rămâne tot acolo, deasupra Munţilor Orăştiei.

Dacă e să încerc să mă fac traducătorul, improvizat oricum, al lui Rareş Demian, moartea violentă a acestui tânăr admirabil ar trebui să le închidă gura detestabilelor slugi ale curentului principal, practicanţi obedienţi ai corectitudinii politice care, foarte aliniat, dezvoltă teorii penibile despre dacopaţi. Cine uită nu merită (N. Iorga). Nu suntem bolnavi de trecutul nostru, suntem sănătoşi numai împreună cu el.


vineri 29 Noi 2019

Al patrulea mandat Băsescu

Petru Romoşan       

„Iohannis este unsul lui Dumnezeu, nu numai al poporului”, Traian Băsescu dixit. A devenit peste noapte fostul tovarăş Băsescu Traian – protejatul Elenei Ceauşescu, al lui Ion Dincă şi Gheorghe Oprea – un mistic regalist ? Foarte puţin probabil, deşi, deşi… Drumul Damascului e bun pentru oricine, chiar şi pentru fostul comandant Băsescu. E adevărat că Băsescu nu ne-a spus ce înţelege prin „Dumnezeu”. Îl cheamă cumva Traian pe respectivul ? A fost marinar şi pescar de oameni sub pseudonimul „Petrov” ?
Cea mai mare satisfacţie etalată public pentru realegerea lui Klaus Iohannis cu scor de maidan – în afara celei exprimate de Rareş Bogdan, poreclit, la rândul său, „Orhidel” sau „Batistuţă” – a trăit-o pe televiziuni, destins, Traian Băsescu. Începe cumva al patrulea mandat Băsescu ? Este Klaus Iohannis doar marioneta lui Băsescu ? Presa, prostituată, discreditată aproape complet şi deja abandonată de public, mai are încă cinci ani la dispoziţie să investigheze. Sau să primească noi dosare pe sub uşă, livrate anonim.
Într-un moment de cumpănă economică, poate chiar de cumpănă istorică, România este condusă la vedere de câţiva „clarvăzători” şi „salvatori naţionali” : Klaus Iohannis, Ludovic Orban, Rareş Bogdan, Raluca Turcan, Eduard Hellvig şi încă vreo trei-patru genii de aceeaşi anvergură. Dar toată greutatea e pusă doar în cârca încă tânărului şi şcolitului ministru de Finanţe, Florin Cîţu. I se pregăteşte deja soarta de ţap ispăşitor, deşi e evident că nu are altă vină decât aceea de a-şi fi asumat Ministerul Finanţelor ? Pesedistul rudimentar şi impostor calificat Eugen Orlando Teodorovici i-a lăsat, foarte probabil, o adevărată grea moştenire.
Soarta PSD-ului e şi ea pecetluită. Social-democraţia clasică e pe cale de dispariţie în întreaga UE, sarabanda cheltuielilor şi a risipei pentru bugetari (supranumerici) şi pentru simpatizanţi şi-a trăit de mult traiul în Europa de Vest şi se va încheia, foarte probabil, şi în Estul Europei. Rolul de scenă al PSD-ului, cel de partid de stânga, va fi preluat de USR, de PLUS, de Pro România, de Dan Barna, Dacian Cioloş şi Victor Ponta, şi asta încă începând cu următoarele alegeri, anticipate sau la termen (vezi Raoul Weiss, „Élections en Roumanie : une dépense inutile ?”, 26 noiembrie 2019, visegradpost.com).
Rolurile paradoxale jucate de Liviu Dragnea şi de Viorica Dăncilă în prăbuşirea PSD-ului nu au fost încă aproape deloc analizate. Ba chiar Liviu Dragnea apare ca un martir populist, iar Viorica Dăncilă ca o nouă Ana Ipătescu revoluţionară. Să fie tot „programul” tovarăşului „dă dreapta” Băsescu, care a fost pus în aplicare cu succes ? Nu e deloc exclus. Generalul Aurel I. Rogojan, autorul mai multor cărţi despre serviciile secrete, îi recunoaşte lui Traian Băsescu mari calităţi în domeniu (vezi recenta lansare a cărţii Puterea umbrei la Târgul Gaudeamus).
România intră într-o perioadă cu necunoscute majore, plină de riscuri şi pericole, în care nu se mai poate baza serios nici pe NATO, nici pe UE, în descompunere accelerată, şi mai ales deloc pe clasa ei conducătoare. Ca şi cum ţara s-ar fi întors la începuturile ei bâlbâite, pretins democratice, din anii ’90. PSD-ul, continuatorul inerţial al PCR, pare pus la pământ de partidele de dreapta, PNL şi PMP, care sunt mai degrabă nişte anexe forţate ale Noii Securităţi. Singurul care se simte ca peştele în apă e Traian Băsescu, încântat peste măsură de debutul celui de-al patrulea mandat al său. Desigur, Băsescu nu e singur, are în spatele său întreg Sistemul băştinaş, în conlucrare cu alte Sisteme, cele ale „partenerilor strategici”.
Să recapitulăm, pe scurt : Traian Băsescu a anexat PNL, în care a pitit şi salvat PDL, l-a îndepărtat pe Crin Antonescu de pe prima scenă politică, a ridiculizat PSD-ul prin Viorica Dăncilă, i-a neutralizat anterior pe Adrian Năstase, Liviu Dragnea şi pe ceilalţi lideri istorici şi a asigurat implozia ireversibilă a PSD-ului. În plus, şi-a pus la adăpost toţi fidelii, după ce i-a aruncat peste bord pe cei inconfortabili, ca Florian Coldea, Laura Codruţa Kövesi sau Elena Udrea. Ce pârghii de putere trebuie să ai pentru asemenea reuşite ? O fi numai Securitatea sau s-a amestecat şi Moscova, poate chiar mai mult decât s-a pretins că a făcut-o în SUA ?
E uşor de anticipat că PNL şi PMP vor fuziona, cum s-a şi vânturat recent în presă, iar Traian Băsescu va deveni preşedintele de onoare al noului partid popular, după modelul instaurat deja de Ion Iliescu la PSD. Sub această umbrelă, europarlamentar în plus, Traian Băsescu va conduce România de la Bruxelles şi de la Bucureşti. Prin televiziunile de ştiri, care-i transmit fiecare „panseu”, va asigura direcţia politică a ţării. Klaus Iohannis va putea să-şi vadă în continuare liniştit de concedii, excursii, vacanţe şi de weekendurile sale la Sibiu. România profundă, România reală va trebui să se descurce dincolo de televiziuni, de partide, de panglicari şi şmecheri publici, aşa cum a mai făcut-o de atâtea ori în istorie.

 


luni 18 Noi 2019

Jocurile sunt făcute : votaţi !

Petru Romoşan

Până la urmă trebuia să se întâmple şi asta : să vedem cu ochiul liber cum scamatorii din umbră scot din mânecă, hocus-pocus !, un preşedinte dovedit fără calităţi. Totuşi, ca niciodată, la aceste alegeri am avut parte de cel puţin doi candidaţi cât de cât acceptabili, deşi nici ei nu erau ideali, şi pe dreapta, şi pe stânga – e vorba de Dan Barna şi de Mircea Diaconu –, poate au mai fost şi alţii. Ne-am trezit în finală cu tusea şi cu junghiul. Faites vos jeux ! Rien ne va plus ! Sau Enjoy !, că tot mergem după lozinci americane.

Se poate spune că atât Mircea Diaconu – care a apărut în competiţia electorală tot la modul scamator, cu doi posibili candidaţi mai puternici decât el, Victor Ponta şi Călin Popescu Tăriceanu, retraşi de o mână nevăzută în rândul doi, discreţi şi disciplinaţi, cum nu le prea stă în fire –, cât şi Dan Barna – care l-a înlocuit din mers pe Dacian Cioloş, un candidat evident mai puternic decât Barna şi decât Klaus Iohannis însuşi, retras la rândul său şi înlocuit de Barna tot prin prestidigitaţie, tot prin campanie de presă otravită – ar fi făcut un tur doi mult mai soft, mai decent, mai „european”.

Ca şi în urmă cu cinci ani, parcursul lui Klaus Iohannis a fost încadrat cu grijă de puternice interese nevăzute, începând cu alegerea contracandidatului din finală. La alegerile anterioare fusese „găsit” Victor Ponta, cu un dosar la îndemână, dezvăluit parţial de cine altul decât de Traian Băsescu, preşedinte în funcţie ?!, un Ponta mult prea tânăr pentru funcţia de preşedinte în ochii alegătorului român foarte conservator, mult prea „neprezidenţiabil”, şi lucrurile au mers ca unse. În ultimele şase luni, modesta marionetă a lui Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă, a făcut o carieră fulminantă, la fel de bine încadrată. După scorul dezastruos atribuit PSD-ului la europarlamentare, după arestarea de a doua zi a lui Liviu Dragnea, ca să nu se mai facă numărătoarea paralelă a voturilor, Viorica Dăncilă a devenit preşedinta PSD, candidata PSD la prezidenţiale şi iat-o azi în turul doi cu un scor mulţumitor, ca în basmele cu zmei şi Feţi-Frumoşi. Tocmai bună să fie bătută măr de Klaus Iohannis, care-şi va adjudeca natural voturile lui Dan Barna şi ale USR-ului. Neinstrumentat, PSD ar fi avut vreo zece candidaţi mai competitivi decât diva din Videle.

Dar pentru cine sunt aranjate atât de bine jocurile ? Că doar n-or fi numai pentru vacanţele, călătoriile şi tăcerile lui Klaus Iohannis ! Să fie pentru Germania Angelei Merkel sau pentru Uniunea Europeană a Ursulei von der Leyen ? Nişte ipoteze uşor de instilat amatorilor de complotism. Dar dacă adevărul e sub nasul nostru, cunoscut de multă lume, dar foarte puţin evocat de marii noştri analişti TV, cu excepţia notabilă a doi ziarişti, Ion Cristoiu şi Cornel Nistorescu, care au numit clar primul mandat Iohannis „al treilea mandat Băsescu” ? Fiind noi mai la est, mai aproape de Rusia, Traian Băsescu ar fi preluat modelul Vladimir Putin-Dmitri Medvedev, care, de altfel, îl repeta pe cel cu Boris Elţîn-Vladimir Putin, şi şi-ar fi ales „Medvedev”-ul său. Înainte organizase un congres fake al rupturii în PDL, partidul său de suflet, în care a câştigat Vasile Blaga contra Elenei Udrea – Vasile Blaga, omul de totală încredere al lui Traian Băsescu şi care a reuşit imposibilul : a fuzionat PDL cu PNL, pohta ce pohtise Băsescu, PNL-ul pus în sarsanaua proprie. Din PNL au mai rămas azi sigla şi câţiva activişti de mâna a doua sau a treia, ca Ludovic Orban. Într-un târziu a fost adus în PNL şi Klaus Iohannis, care avea un mic partid la Sibiu, Forumul Democrat al Germanilor din România. Dacă „Medvedev”-ul lui Băsescu mai stă cinci ani la Cotroceni, toate afacerile, multe şi răsunătoare, toate vânzările şi trădările guvernării Băsescu vor fi prescrise şi uitate. Deja Băsescu joacă insolent la Bruxelles şi interminabil pe sticla televizoarelor noastre comedia „patriotului naţionale”…

Se mai poate întâmpla, în ultima săptămână de campanie, ceva care să răstoarne toate previziunile ? Vreun dosar al lui Klaus Iohannis ţinut la rece, în cămară, special pentru această ocazie ? Foarte puţin probabil. Dar realegerea teleghidată, ca şi alegerea de acum cinci ani, va avea totuşi meritul de a ne arăta de partea cui sunt serviciile noastre secrete, de partea poporului sau a unei grupări de tip mafiot, şi cât de mult se amestecă ele în viaţa politică. Cineva care a avut acces la dosare şi pare să-şi fi întocmit o arhivă-beton întrebuinţează informaţii clasificate la punct fix pentru a-şi fragiliza sau a-şi înlătura de-a dreptul adversarii politici. Aşa s-a întâmplat acum câteva luni cu Dacian Cioloş şi la fel s-a procedat cu ancheta „jurnalistică” a lui Rise Project în cazul lui Dan Barna.

Traian Băsescu, adevăratul jucător şi în aceste alegeri, împreună cu camarila, cu clica sa, se va fi salvat. Totuşi, acest lot va lăsa puţinilor profesionişti care mai există în Sistem o grea moştenire. Pentru că deja nu mai crede nimeni că STS, SRI şi SPP n-ar juca nici un rol în alegeri. Cu toate consecinţele inevitabile ale acestei neîncrederi devenită deja populară.


compania
DE LECTURA

Mihai Neagu Basarab – recenzie la

volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor de Aurel I. Rogojan 

Se știe că moții sunt oameni aprigi, care au atât de mult caracter, încât practic n-au nevoie să piardă vremea stând pe gânduri, așa cum ne-a rămas din istorie modelul reprezentat de Avram Iancu. Ei bine, autorul acestei monografii are una dintre cele mai strălucite minți românești din ultima sută de ani. Am parcurs mai multe texte elaborate de generalul Rogojan, care are o anumită obiectivitate, în sensul că nu se jenează să relateze despre o serie de greșeli ale unor importanți demnitari comuniști, întocmai ca și fostul său șef, generalul Iulian Vlad. Ei doi exprimă în scrierile lor sâmburele, miezul tare al doctrinei comuniste, care s-a retras din oficialitate pentru că rămăsese neînțeleasă pentru prea mulți din puținii șefi ai lui Aurel Rogojan, într-o vreme în care progresul tehnic, mai ales, făcea din ce în ce mai cuprinzătoare mintea cetățeanului-standard. Artizanii tranziției au înțeles perfect situația și au distrus învățământul și medicina românească între multe – toate celelalte – compartimente ale vieții civilizate, bazându-se pe faptul că, dacă 28 de ani plătești lefuri de batjocură, este nevoie de 50 de ani după ce reglementezi salarizarea conform cu respectul față de muncă până când slujbașii ajung să-și merite noile salarii deja învechite.
Generalul Rogojan a fost șef de promoție și continuă să fie un mare pedagog atâta timp cât nu este împiedicat să vorbească și să scrie, pentru că aici este adevărata lui vocație : organizator de oameni care știu, au învățat ce anume au de făcut. Salariile și pensiile de la SRI măsoară, de fapt, felul în care generalul Rogojan și-a făcut și continuă să-și facă datoria, meseriașii din informații fiind, în fond, cam singurii români din țară, maturi și conștienți, de care guvernanților reali le este frică. Desigur, și în Cuvântul înainte al acestei cărți autorul este obiectiv, dar cu ochelari roșcovani : el vede o opoziție între kaizerul Germaniei și țarul Rusiei, când, de fapt, ei erau aproape cumnați, țarina fiind nemțoaică și tensiunea generată de aceasta lângă țarul Nicolae al II-lea, cam papă-lapte, nemulțumea în primul rând familia țarului, care a deschis seria conspirațiilor rusești încheiate cu triumful lui Lenin, după ce tot poporul rus era încredințat că Dumnezeu va modifica religia creștină într-un mod convenabil Rusiei, de-mi vine să zic : unde dai și unde crapă. Multe conspirații rămân în mâna lui Dumnezeu, să mă ierte domnul general Rogojan, dar eu așa văd problema. Câți români ar fi ieșit să demonstreze pe străzi în decembrie 1989 dacă ar fi știut că în România de azi, așa cum a ajuns să arate, vor părea a fi în frunte Dragnea și cu Viorica lui ? Autorul vede însă foarte corect că « Toți și toate sunt în spirala nesfârșitelor conspirații împotriva legii, bugetului, statului și drepturilor cetățeanului. Internaționalele criminalității organizate au luat locul internaționalelor proletariatului ». Partea proastă e că internaționalele proletariatului erau pe hârtie în ordine, iar în realitate erau așa cum internaționalele criminalității organizate încă n-au ajuns să se-mplinească, urmând ca, atunci când se vor desăvârși, să ne întoarcem la un comunism perfecționat, cu perestroika și fără glasnost. Asta, desigur, și cu condiția ca domnul general Rogojan și alți câțiva ca noi, din toată lumea, să ne continuăm activitatea. Finalul prefeței este romantico-patetic : « O stafie bântuie prin România. Stafia antipatriotismului deșănțat și a trădării naționale… Dacă vorbești de dragostea de neam și de credința datorată patriei ești un retard comunist. » Dragostea de neam se află în opoziție cu Proletari din toate țările, uniți-vă !. Ca să-i lichidăm pe cei care și-au făcut o situație, indiferent prin ce mijloace, în fiecare țară, compatrioții ! Toți comuniștii care au cochetat cu dragostea de neam au fost lichidați sau, în orice caz, detestați de comunitatea comuniștilor din toate țările. Se lupta ca șefii partidelor comuniste să fie de alte naționalități. La noi, unguri, bulgari etc. Cine cânta Hora unirii sub comuniști, inițial, primea o condamnare, și mulți au mai rămas câțiva ani în închisoare și după ce, în urma unei destinderi, a unei relaxări, a adormirii vigilenței comuniste internaționaliste, Hora unirii a început să se cânte la radio, oficial.

continuare »


Introducerea autorului

Noi mărturii despre
România penală (2013-2017) 

Politică, justiţie şi servicii secrete în ofsaid

A spune adevărul, chiar dacă e trist

Cu aproape patru ani în urmă, Editura Compania mi-a publicat cartea România penală văzută de un senator fost procuror, care cuprinde declaraţii politice şi interpelări pe care le-am făcut în Senatul României în perioada 2010-2013. Cele mai multe dintre ele îi priveau pe protagoniştii guvernării portocalii (preşedintele Traian Băsescu, premierii Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu, ministresa Elena Udrea) şi pe şefii principalelor unităţi de parchet (Parchetul General, DNA, DIICOT), serviciilor secrete (SRI, SIE, SPP, STS) şi ai altor instituţii de forţă (MAI, ANAF, ANI, CCR). Concluzia cărţii era că în timpul regimului Băsescu a fost constituit un grup infracţional organizat la cel mai înalt nivel statal şi că în fruntea principalelor instituţii din ţara noastră au fost promovaţi, în baza principiului nulităţilor controlabile, oameni relativ tineri, cu pregătire precară, mediocră şi experienţă redusă, care erau, de regulă, şantajabili şi au manifestat obedienţă faţă de tutorii şi protectorii lor politici. Cartea se încheie cu declaraţii şi interpelări din 2013 în care i-am avut în cătare pe liderii principali ai PSD, respectiv pe Victor Ponta, în calitate de preşedinte al PSD şi prim-ministru al guvernului României, şi pe Liviu Dragnea, în calitate de secretar general al PSD, vicepremier şi ministru al Dezvoltării Regionale.
Majoritatea afirmaţiilor mele au fost confirmate de evoluţiile ulterioare, inclusiv de dezvăluirile mai recente ale fostului deputat Sebastian Ghiţă, ale fostului colonel SRI Daniel Dragomir şi ale jurnalistului Dan Andronic, directorul ziarului Evenimentul zilei. România a devenit un stat aproape eşuat după cele două mandate prezidenţiale ale lui Traian Băsescu. Chiar şi acesta a recunoscut anul trecut că România a devenit un stat mafiot şi un stat poliţienesc. De la statul clientelar din timpul guvernării Năstase s-a ajuns la statul mafiot sub preşedinţia lui Băsescu, iar în ultimii ani tendinţa este evoluţia spre un stat disciplinar, poliţienesc. Statul de drept a intrat sub controlul binomului SRI-DNA, care a dominat Parlamentul, guvernul, justiţia, administraţia publică şi presa. Şefi de servicii secrete în tandem cu şefi de unităţi de parchete au ajuns să destructureze partide politice şi să constituie partide noi, de tip balama, ca UNPR, pentru a configura noi majorităţi politice, şi chiar să impună liderii unor partide, ca în cazul fostului preşedinte al PSD, Victor Ponta. Lupta anticorupţie a derapat spre răfuieli politice şi a intrat într-o fundătură după denunţarea protocoalelor care au instituţionalizat binomul SRI-DNA. Justiţia scârţâie din toate încheieturile şi trebuie resetată, după cum a spus-o însuşi actualul ministru de Justiţie, Tudorel Toader. Încrederea românilor în justiţie şi în instituţiile de forţă a scăzut considerabil.
Instituţionalizarea şi eficienţa binomului SRI-DNA au fost confirmate de rapoartele de activitate ale SRI pe anii 2009 şi 2013, în care au fost menţionate echipele operative mixte pro­curori-ofiţeri SRI şi s-a consemnat că juriştii SRI i-au ajutat pe procurorii DNA să instrumenteze 462 de dosare în 2013, inclusiv sub aspectul încadrării juridice. Conform unei analize realizate de profesorul universitar şi avocatul Radu Chiriţă, între 2010 şi 2015 în România au fost adresate instanţelor de judecată 109 946 de solicitări pentru mandate de interceptare telefonică, din care au fost aprobate 102 729 (93 %), ceea ce înseamnă că au fost interceptate minimum 300 000 de persoane (luând în calcul o medie de trei persoane interceptate pe un mandat). Potrivit rapoartelor anuale de activitate ale SRI, în perioada 2005-2015 Serviciul a pus în executare peste 250 000 de autorizări pentru interceptarea comunicaţiilor, numărul acestora cres­când de la un an la altul şi ajungând în 2014 să fie de 11 ori mai mare decât în 2005. SRI a devenit campion mondial la ascultat, dacă avem în vedere analiza statistică a Fundaţiei Friedrich Ebert Stiftung România, potrivit căreia SRI a solicitat şi a obţinut de 16 ori mai multe mandate de siguranţă naţională decât FBI, raportat la populaţia României, care este de circa 16 ori mai mică decât cea a Statelor Unite ale Americii, în condiţiile în care prima putere a lumii se confruntă cu ameninţări la siguranţa naţională mult mai numeroase şi mai grave.

continuare »


Fascinaţia ineditului : Ultima boemă
bucureşteană, de Mihai Neagu Basarab

Delia Marc

Copil fiind (nu cutreieram păduri ☺), eram cu ochii larg deschişi şi cu urechile ciulite în sala de aşteptare şi în cabinetul de dentist al tatălui meu, din Piaţa Victoriei – Ilie Pintilie – fost Bonaparte – actual Iancu de Hunedoara ☺.
Şi nu numai acolo, ci şi în curte, la “găzăria” care aparţinuse Garajului şi Depozitului de produse petroliere ale bunicului meu.
Şi nu numai acolo, ci şi la renumita cârciumă a lui Jerca, de pe Clopotarii Vechi colţ cu Povernei (demolată şi ridicat de curând un Boutique Hotel-Restaurant Vogue), unde mă aciuiam uneori lângă bunicul meu.
În aceste trei locuri veneau personaje interesante ale timpului trecut şi prezent în acei ani ai deceniilor şase şi şapte ai secolului trecut.
Veneau pictori şi poeţi care îşi plăteau uneori tratamentele şi consumaţia cu rodul talentului lor (pereţii de la Jerca erau renumiţi pentru lucrările şi semnăturile iluştrilor pictori şi graficieni care îi călcau pragul).
Veneau armeni, ruşi albi de viţă nobilă şi polonezi de asemenea, veneau greci de-ai lui Manolis Glezos, evrei foşti combatanţi în Spania – într-un cuvânt, refugiaţi din varii motive din ţările lor de baştină.
Se discuta în şoaptă, deşi se mai ridica uneori vocea şi fiecare avea educaţia conversaţiei – se ascultau cu respect unul pe celălalt.
Nu ştiam pe atunci cât de norocoasă şi nenorocoasă eram deopotrivă.
Nu ştiam pe atunci că mulţi dintre cei întâlniţi şi ascultaţi făceau parte din boema bucureşteană. Dar mi-am amintit mereu momente, fragmente, nume, figuri…
Iată de ce m-am grăbit să citesc acest volum subţirel la prima vedere, dar dens în conţinut, semnat de Mihai Neagu Basarab.
De profesie medic, cu specializare in psihiatrie (doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar în psihiatrie în 1990) şi cu specializare şi în homeopatie şi acupunctură, Mihai Neagu Basarab s-a aplecat încă din anii tinereţii asupra scrisului, debutând în proza SF, apoi dramaturgie, traduceri, cronici, rubrici permanente în reviste serioase, publicând volume de literatură şi de medicină. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1972. Din anul 1990 s-a stabilit la Freiburg, în Germania, concentrându-se asupra carierei medicale, dar şi asupra scrierilor sale de literatură, eseuri şi memorialistică.

continuare »


Stimate vizitator,

Cum ştiţi, probabil, la 25 mai 2018 intră în vigoare Regulamentul European 2016/679
privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal
şi libera circulaţie a acestor date (GDPR).

Editura Compania doreşte să vă poată informa despre noutăţile sale editoriale (prin newsletter trimis pe e-mail) şi să vă poată expedia cărţile pe care le comandaţi.

Pe lângă e-mail, comanda implică pentru noi prelucrarea şi conservarea şi a altor date
ale dumneavoastră cu caracter personal (nume, prenume, domiciliu, număr de telefon), respectând măsurile de securitate impuse de normele europene.

Dacă doriţi şi dumneavoastră să primiţi înştiinţări despre noutăţile noastre editoriale(newsletter), vă rugăm să vă manifestaţi explicit opţiunea :

DAŢI CLICK AICI şi astfel veţi rămâne abonaţi la newsletter-ul nostru.

În cazul în care nu vom primi din partea dumneavoastră acest acord clar exprimat, nu vă vom putea expedia cărţile pe care ni le comandaţi şi nici comunica titlurile recent apărute la noi.

Vă stăm la dispoziţie pentru orice informaţii suplimentare pe această temă.

Cu cele mai bune gânduri,
Editura Compania

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153 Bucuresti
Tel. editura : 021 223 23 28  Fax : 021 223 23 24
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37    021 223 23 25
E-mail : editura.compania@gmail.com  compania@rdslink.ro
www.compania.ro
Blog : www.compania.ro/blog


Despre o carte „cu titlu provizoriu”

Dr. Vlad Stroescu

Toamna trecută am primit, pe adresa redacției, o carte. Pseudonimul autoarei, deşi foarte sonor – Maia Levantini – nu suna cunoscut, aveam să aflu că e vorba de un debut. Iar titlul mi s-a părut prea lung şi redundant: Cu titlu provizoriu: Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România. Serios, cuvântul „titlu” chiar în titlu? Şi două subtitluri? Doar citindu-l, am crezut, de altfel, că am aflat tot ce trebuia să ştiu: că e vorba despre plecat din ţară, de întors în ţară, că personajul e melancolic şi, mai rău, psihiatru. Cum stau toată ziua în compania unui psihiatru de care nu am cum să scap – arta de a scăpa de tine însuţi este extrem de complexă şi rafinată şi eu nu sunt măcar un ucenic talentat –, am pus cartea pe raftul de la serviciu, amânând-o pentru o dată neprecizată. Mi-era şi cam teamă să o deschid, poate din acelaşi motiv pentru care, de la Moartea domnului Lăzărescu încoace mi-e teamă să văd filme româneşti: nu cumva să mă duc la cinema şi să constat că în loc de ecran e o imensă oglindă panoramică.
Întâlnirile mele cu cărţile sunt rareori întâmplătoare şi orice carte bună îţi schimbă viața, aşa încât oricât aş încerca eu să întârzii întâlnirile astea, din lene sau inerţie, până la urmă ele tot au loc. Într-o zi însorită de ianuarie, ajutat de mai multe circumstanţe, m-am trezit că deschid volumul şi încep să citesc. Şi ce mai surpriză am avut. Am absorbit pe nerăsuflate odiseea acestei colege, între vechi şi nou, între matrice şi străinătate, între disperare şi exaltare (deşi nici exaltarea nu e tocmai fericită). Îmi măsor cuvintele: şi Odiseu s-a întors şi apoi a plecat iar, nici el nu-şi găsea liniștea. Ajuns la sfârşit, am avut impresia de neterminat sau de abia început.
Nu ştiu cât de reală e Maia Levantini/Mona Dumitrescu (numele personajului principal care, totuşi, e mereu la persoana întâi) şi cât e un compozit de realităţi paralele, un amalgam de persoane autentice, căci o bucăţică din ea eram cu siguranţă şi eu. Copil antedecembrist, psihiatru postdecembrist care descoperă că, odată deschise porţile închisorii regimului comunist, deasupra sunt un şir lung de închisori, precum balenele concentrice ale lui Marin Sorescu sau lanţul coliviilor lui Dan Verona. Şi tot precum Iona, eroina nu încetează să caute ieşiri, fie pe dinăuntru, fie pe dinafară. Înăuntru e „marea cultură”, Kant şi Dostoievski, cu care figuri binevoitoare de profesori au „mobilat-o” ca să facă faţă orizontului cenuşiu comunist. Înăuntru mai e şi moartea. În afară sunt Bucureştii, Spitalul de Psihiatrie Obregia, policlinica de la Apaca şi, mult mai departe, pe alte planete, Franţa şi America. La capăt, absurdul şi aleatoriul universal.
E greu să pun punctul pe „i” şi să încadrez cartea asta. Or fi memorii? Ficţiune simplă nu e, pentru că e prea multă autenticitate: m-am speriat de-a dreptul recunoscând scenele şi obiceiurile de la Spitalul Obregia. E şi o curiozitate antropologică aici: în fiecare călătorie, articularea dintre străin şi familiar e minuţios construită. Dar nu e nici neoreportaj, e prea subiectivă pentru aşa ceva.
De fapt, dincolo de încadrări stilistice, ce şochează în carte e deschiderea absolută. Înţeleg de ce autoarea (sau autorul) se protejează (nu cunoaştem identitatea lui reală): eu unul nu aş fi avut curajul să vorbesc despre mine în felul ăsta, fără rezerve. Nici despre alţii – reflex de psihiatru, poate. Dar şi mai uimitor e felul elaborat în care deschiderea e construită: e ca şi cum omul din spatele discursului ar încerca permanent să se ascundă după limbaj şi ar eşua, calculat, de fiecare dată. Avem aici un discurs adesea ultracult, încărcat de referinţe livreşti, dar în acelaşi timp detaşat şi autozeflemitor, chiar balcanic pe alocuri. Avem simţ al umorului simultan cu cel al tragicului, adesea, de ce nu, în aceeaşi frază. Avem artificii stilistice ce includ tabele de contingenţă şi parodii după balada Mioriţa. Şi deşi e meşteşug în toată afacerea, iubeşti imperfecţiunile, pentru că ele arată că nu e doar făcătură scriitoricească. E foarte greu să fii sincer fără să cazi în patetism şi în fals. Limbajul de azi e atât de amăgitor încât adesea e suficient să deschizi gura şi ai şi eşuat, te-ai şi alienat. Dar Maia Levantini reuşeşte atât de bine, încât o vom pune în acea rară categorie de medici-scriitori unitari, fără sindrom de personalităţi multiple, care vorbesc pentru că noi, ceilalţi medici, nescriitori, nu putem să o facem.

Text preluat din Viaţa medicală, 31 ianuarie 2018


Lucifer şi Lucia Ferescu
sub steaua dimineţii

Vladimir Bulat

Într-un recent interviu acordat canalului Radio România Cultural, pictorul și scriitorul Petru Vintilă jr. afirma că pseudoromanul Lucia Ferescu sau Steaua dimineții, 2016, a fost inițial un soi de eseu, topit ulterior în capitolul al treilea al acestei scrieri. A mai spus că acelei narațiuni îi lipseau dialogurile, vocile unor personaje care să facă mai perceptibilă și mai vie cavalcada ideilor, informațiilor și acțiunilor din cuprinsul acestei scrieri care debutează într-o toridă zi a lui 1835 și se încheie tot într-o zi de iulie a anului 2060.
Să recitim pasajele din acest pseudoroman : „Ziua aceea de iulie a anului 1835 pogorâse asupra Bucureștilor o căldură cumplită. Soarele parcă se topise pe cer, aerul ardea ca o văpaie de cuptor și întreaga fire încremenise, lipsită de cel mai slab firicel de vânt. Vipia alungase de pe ulițe deopotrivă oameni și animale, toţi și toate căutând o umbră anemică de iluzorie răcoare. Marele târg se pustiise, vlăguit, și amorţise sub lava ce se revărsa necontenit din soarele nemilos” (pag. 17) ;
Ziua aceea de iulie a anului 2060 pogorâse asupra Cetății Eterne o căldură cumplită. Încă de la primele ore ale dimineții, soarele parcă se topise pe cerul de un albastru spălăcit, înfierbântând nefiresc pământul. Aerul frigea ca o văpaie de cuptor încins la roșu, indicând iluzia unor torente invizibile de lavă ce se revărsau peste Cetatea Eternă” (pag. 314).
Între aceste două zile de iulie se întinde o fantasmagorică urzeală narativă, care te face să o parcurgi cu sufletul la gură, uitând de secole, biblioteci, geografii, școli, apartenențe religioase etc. Petru Vintilă jr. și-a scris, am putea spune, romanul vieții ; a spus în el cam tot ce crede, știe, cunoaște, cam cum vede el șarpanta întregului univers, din care pământul e doar o fărâmă zguduită de controverse, neliniști, războaie, convulsii, cataclisme, molime, secretomanie și fanatism, din care, în esență, înțelegem că „mântuirea nu este ce pare a fi” (pag. 68).

continuare »


Cuvântul lui Dumitru Constantin Dulcan la lansarea volumului Lucia Ferescu
sau Steaua dimineţii
de Petru Vintilă jr. –
5 aprilie 2017

Această carte este o adevărată enciclopedie a culturii umane, scrisă cu o înaltă luciditate intelectuală şi născută după un lung travaliu de documentare, de facere şi de informare. După cum precizează autorul, cartea este un semiroman cu personaje luate din realitatea actuală şi din cea a secolelor trecute, pe care le înfăţişează trăind concomitent atât în lumile arhaice specifice istoriei secolelor XVIII şi XIX româneşti, cât şi în cele moderne.
Acţiunea romanului se petrece pe locul numit înainte Dealul Spirii, demolat pentru a se construi actuala Casă a Poporului. L-am prins şi eu înainte în forma sa rustică şi pitorească, cu case, multe neetajate, înconjurate de grădini cu dalii, crizanteme şi trandafiri, cu o viaţă semipatriarhală între vecinii care se cunoşteau din copilărie. Ca medic, i-am tratat pe mulţi dintre cei care au fost dezrădăcinaţi din casele lor şi nu s-au mai putut împăca cu noul statut impus cu forţa.
Riguros, aproape până la obsesie, întocmai ca un cercetător de nivel academic, Petru Vintilă jr. se foloseşte de personajele sale pentru a face o lungă incursiune în istoria religiilor, a sistemelor filosofice, a tradiţiilor spirituale şi, la modul general, a întregii gândiri şi culturi umane înscrise sub semnul marilor înfăptuiri dar şi al dramelor, al nefericirii, ca şi al rarelor clipe de linişte. Cartea lui Petru Vintilă jr. este un memento mori care îndeamnă la meditaţie asupra măreţiei şi limitelor omeneşti, un adevărat fluviu balzacian de întrebări şi răspunsuri.
Cartea este în acelaşi timp un compendiu al culturii umane, văzută cu un ochi ager, meticulos şi lucid. Spre deosebire de tendinţa actuală de a trata orice subiect căutând să-i reliefeze doar umbrele – reale sau imaginare –, Petru Vintilă jr. se înscrie într-un realism pe care l-aş numi onest, corect şi responsabil.
Dincolo de istoria contradictorie a lumii, Petru Vintilă jr. ne oferă în acelaşi timp măsura talentului său prin imagini care se lipesc de retina sufletului. Iată doar două exemple : « … câteva icoane vechi, zgrăvite naiv, în tonuri pastelate le insuflau oaspeţilor osteniţi de drum un calm patriarhal şi o linişte de început de lume. » Sau : « … căldura sobelor aromea a mere și gutui păstrate pentru iarnă. » Mie îmi amintește de lectura « Cronicilor optimistului și pesimistului » ale lui G. Călinescu, în care doar câteva linii de condei te transportau instantaneu într-o lume a visării.
Rigoarea și participarea afectivă cu care descrie relicvele vechilor civilizații găsite pe meleagurile noastre (Cucuteni, Gumelnița, Hamangia – datate la 6-10 000 de ani) mie personal îmi spun foarte mult despre educația primită în familie și despre rădăcinile străbunicilor săi înfipte solid în acest sol, chiar dacă, probabil, unele semințe ar fi putut avea și alte obârșii.
Cartea se încheie într-o notă apocaliptică. Personal, vreau să cred nu în dispariția lumii, ci în sfârșitul unei mentalități, al unui mod de gândire absolut periculos. Dacă nu ne schimbăm modul de gândire, care este tributar unui realism naiv, vechi de când lumea, nu avem șanse de supraviețuire în condițiile în care este suficientă o singură apăsare pe buton pentru ca întreaga omenire să se transforme în scrum. Tocmai pentru a evita acest catastrofal final este nevoie de o nouă paradigmă, o Nouă Spiritualitate, în acord cu psihologia umană, cu biologia noastră și cu, dați-mi voie s-o spun, cu voința Universului. Universul ne vrea ființe vii prin care se experimentează pe sine, și nu tăcerea cenușii spulberată-n vânt.
Iată deci ce misiune are această carte : este o excelentă chemare la trezirea spirituală. Vă invit s-o citiţi cu răbdarea şi bucuria cu care Petru Vintilă jr. ne-a dăruit-o scriind.



O carte pe zi

Cronica lui Valentin Protopopescu la Radio România Cultural despre volumul lui Petru Vintilă jr., Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii

Uneori, aşchia nu sare departe de trunchi. Acest adagiu se confirmă 100 % în cazul lui Petru Vintilă jr., demn fiu al tatălui său, scriitorul şi plasticianul Petru Vintilă. Ca şi părintele lui, « juniorul » s-a consacrat drept un excelent grafician, pictor şi fotograf, iar acum, iată, la vârsta de 62 de ani, debutează cu roman, călcând şi în acest plan pe urmele înaintaşului. Cartea sa, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, subintitulată programatic « pseudoroman », apare la Editura Compania din Bucureşti.
Nu voi stărui asupra remarcabilei stilistici, uneori purtând patina străvechimii retorice pentru a reconfigura o atmosferă, una vai, pierdută azi, a bătrânului Bucureşti boieresc. De asemenea, nu voi sublinia agerimea şi acuitatea dialogului, detalii evidente cititorului avizat.
Acestea sunt instrumente pe care autorul nostru le stăpâneşte la perfecţie, semn că le-a exersat cu asupra de măsură decenii la rând, romanul său fiind de fapt un exerciţiu de stil şi de construcţie ce s-a consumat într-o mare unitate de timp, una care a presupus reluări şi reveniri, cizelări şi perfecţionări. Observaţia mea cronologistă este, de altfel, atestată şi de sumara bibliografie de la final, una de-a dreptul impresionantă, la rigoare doar faţa vizibilă a aisbergului, detaliu care reflectă fără doar şi poate complexanta erudiţie a scriitorului. Iar dacă voi spune că Petru Vintilă jr. este nepotul comparatistului şi mitanalistului Victor Kernbach, atunci orientarea şi miza demersului său devin încă şi mai transparente.
Deşi carte de ficţiune, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii serveşte ilustrării unei teorii cosmogonice şi civilizatorii, fără a cădea însă într-un tezism supărător, căci retorica şi vioiciunea auctorială salvează aceste rânduri de balastul unor teoretizări greoaie. Însă exact din acest motiv subtitlul de „pseudoroman” este unul integral justificat, căci istoria fabuloasă a personajului Lucia Ferescu stă ca pretext pentru ilustrarea viziunii OZN-iste dezvoltate de autor cu privire la originile şi ţelurile umanităţii. Da, despre civilizaţii extraterestre este vorba în romanul lui Petru Vintilă jr. şi despre interacţiunea istorică a acestora cu diferitele seminţii, culturi, epoci şi religii, pe care toți prezumaţii ET le-au inspirat.
Însă, atenţie, abordarea auctorială, deşi clar de tip speculativ-ipotetic, nu este una de almanah Anticipaţia, ci se bucură de greutatea intelectuală şi de substanţa unui distins comparatist şi metafizician. Pentru romancier, miza este deosebită, el face filosofie în sens ontologic, căutând o explicaţie plauzibilă pentru complexitatea derutantă a culturii şi civilizaţiei omeneşti de la începuturi şi până astăzi. Literatura de ficţiune devine, în acest context precis, doar un instrument, o cale pentru a elabora şi rafina o construcţie cosmogonico-ontologică la fel de pertinentă ca oricare alt edificiu ce explică naşterea şi evoluţia lumii pe căi cognitiv-speculative.
Aşa cum afirmă personajul central, Lucia Ferescu, « … civilizaţiile nonterestre… folosesc corpurile spirituale umane anume pregătite pentru a-şi perpetua şi perfecţiona speciile, ele fiind de multă vreme în imposibilitatea de a se reproduce pe cale naturală. Extratereştrii sunt cei care le-au indus oamenilor primitivi din preistoria noastră ideea existenţei unei lumi supranaturale, populată cu fiinţe misterioase, imateriale. Acesta este motivul pentru care religiile s-au impus ca sisteme logice. Asemănările între religii se datorează faptului că informaţiile transmise oamenilor prin revelaţie aparţin unui program unic, iar deosebirile sunt rezultatul firesc al diversităţii celor peste 70 de civilizaţii extraterestre care conlucrează la acel program. »
Nu am de unde să ştiu dacă autorul are sau nu dreptate, dar un lucru e sigur : romanul său, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, ţine de specia nobilă a thrillerului intelectual, cu nuanţe SF şi fantasy de cea mai bună calitate. În plus, pentru cititorii care iubesc Bucureştiul, aceștia au a descoperi în paginile semnate de Petru Vintilă jr. locuri, aspecte şi momente astăzi dispărute dar care au făcut cândva gloria şi farmecul unui oraş străvechi şi misterios.


Despre deschidere şi înţelepciune în politica externă

Doi înţelepţi şi cărturari români trec în aceste zile pragul vârstei de 90 de ani : istoricul Dinu C. Giurescu, la 15 februarie, şi diplomatul Mircea Maliţa, la 20 februarie. Ambii, membri ai Academiei Române, autori ai unor scrieri de referinţă “atingătoare”, cum ziceau istoricii mai vechi, la istoria modernă şi contemporană a ţării, dar şi cu deschideri de folos vital pentru viitorime. Nonagenarii de astăzi sunt prieteni de demult, cu toate că au avut căi diferite în viaţă ; cum observa, ca editor al lor, prozatoarea Adina Kenereş : “unul stătea pe creasta României, frecventa elitele conducătoare, organismele internaţionale şi o scenă globală”, iar celălalt, “ţintuit la baza muntelui, se străduia să supravieţuiască în rândurile elitei intelectuale de care tocmai se lepăda regimul în acei ani”. Dar fiecare pe frontul său de luptă, fie acesta în spatele uşilor capitonate ale cabinetelor secrete ale puterii şi pe culoarele (la propriu) politico-diplomatice sau în liniştea, aparentă sau nu, a mesei de scris ori a bibliotecilor şi arhivelor, au înţeles să-şi facă neîntrerupt misiunea faţă de ţară, chiar în împrejurări neprielnice sau ostile, până ce a venit, în sfârşit, libertatea, dar, odată cu ea, şi alte sfidări, primejdii şi perfidii.
Cu câţiva ani în urmă, la o vârstă încărcată de erudiţie şi experienţă personală fără egal, numele celor doi prestigioşi autori  s-au regăsit pe coperta unei cărţi care reconstituie, cu informaţie în mare parte inedită, dar mai ales cu învăţăminte pentru factorii de putere de la Bucureşti, o clipă astrală din istoria încă fierbinte a României. Dar câţi dintre noi au cunoştinţă de cartea “Zid de pace, turnuri de frăţie” (două versuri din Dosoftei), alcătuită de aceşti autori iluştri şi apărută în 2011 la Editura Compania ? Cartea rememorează, în esenţa ei, “etapa cea mai rodnică a diplomaţiei române post-1945” – cum o defineşte istoricul, un segment istoric caracterizat printr-un proiect şi o strategie politico-diplomatică menite să asigure, în ultimă instanţă, supravieţuirea  ca stat independent a României. Acest proiect nu se va regăsi însă niciodata ca atare, explicit şi în toată complexitatea sa, nici în arhivele, fie ele şi cele mai secrete, ale României sau ale vreunui alt stat ori serviciu de informaţii, fie el oricât de redutabil. De ce ? Pentru simplul motiv că acest proiect a fost gândit, elaborat, detaliat şi aplicat de câţiva lideri de vârf ai vremii (în primul rând Maurer, afirmă autorii cărţii), dar acest proiect de ţară a existat şi poate fi reconstituit, pentru a-l şti şi cei de azi, şi viitorimea. Este ceea ce au facut, de altfel, în cartea lor, cei doi academicieni.  “Respectând cerinţele şi limitele balanţei de forţe între Est şi Vest, diplomaţia română şi-a constituit un spaţiu de acţiune cu notabile rezultate, recunoscute de partenerii de dialog din URSS, China, Vietnam, India, din Europa de Vest, Canada şi Statele Unite ale Americii” – sintetizează istoricul.
Un trecut ce obligă a fi nu doar evaluat cu responsabilitate şi discernământ, fără bufeuri şi isterii politicianiste, ci şi folosit în buna şi vechea – totuşi – tradiţie a diplomaţiei româneşti. Complexa, cumplita, dramatica şi – încă – deconcertanta perioadă abia încheiată (la scara istoriei) dintre 1945 şi 1989, numită impropriu “perioada comunistă” sau a “regimului comunist” (care comunism, cât comunism ?), îşi asteaptă în continuare dreapta ei judecată, în toată bezna dar şi cu toate fascicolele sale de lumină, o evaluare pe cât de necruţătoare, pe atât de credincioasă adevărului (căci aşa-zisul “proces al comunismului” rămâne un simulacru penibil, cu tot girul prezidenţial obţinut).
La capătul evocării “deceniului deschiderii”, cu momentele sale dramatice (la care a participat direct pe partea politico-diplomatică), precum criza rachetelor din Cuba sau intervenţia din Cehoslovacia, diplomatul aşază o seamă de învăţăminte pentru cei ce fac şi vor face politica externă a României : convingeri ferm exprimate şi susţinute într-un dialog internaţional (din păcate) asimetric, dar evitarea tonului confruntaţional ; apărarea atributelor esenţiale ale statului ; dar şi transparenţa faţă de propriul popor atunci când se impun mari decizii de politică externă a ţării. După intrarea în NATO şi UE, apreciază diplomatul, Bucureştiul n-a mai performat corespunzător în politica externă şi “dacă lucrurile vor continua pe aceeaşi direcţie, în curând, în 10-15 ani, statul român şi societatea românească vor exista doar ca denumire, nu ca o realitate efectivă”.
O asemenea carte îşi cere reeditarea şi pentru celebrarea, şi în acest fel, a iluştrilor sărbătoriţi din acest moment, dar şi pentru că mesajul cărţii tinde să devină şi mai imperativ.

Sursa : Magna News,
19 februarie 2017


//