OPINII IN
compania lui ...

luni 20 Noi 2017

Şandramaua regală şi paralelă

Petru Romoşan       

Avem, în sfârşit, şi un stat paralel – după ce am avut un stat mafiot, unul poliţienesc şi unul de drepţi. Am avut Sistemul, am avut Binomul. Am avut multe. Am avut şi mai avem trei Familii regale : Familia Duda de Hohenzollern, Familia prinţului Paul de Roumanie („Nu poţi să faci afacer dacă nu eşti politic mestecat”), Familia regelui Cioabă. Împăratul Iulian nu e limpede dacă a fost omologat sau nu. Aşa a vrut Sistemul, aşa au vrut preşedintele republican Ion Iliescu şi Securitatea cea nouă, o confuzie cât mai mare între regii, împăraţii şi prinţii noştri de sânge. S-au ocupat de instalarea şi sporirea confuziei generalul Nicolae Militaru, agent sovietic, Ion Iliescu, cu studii la Moscova, Gelu Voican Voiculescu, esoterist neidentificat (ăsta al cui o mai fi fost ?), Virgil Măgureanu, cel cu Trabantul, şi el prietenul sovieticilor, al cominterniştilor, al bişniţarilor etc. – chestiuni rămase în ceaţă.
Am intrat de-acum într-o etapă nouă, pentru că nu putem opri progresul. Comitetul Executiv al PSD, partid de guvernământ, a adoptat o rezoluţie – în unanimitate ! – prin care stipulează că avem un stat paralel. Rezoluţia PSD arată „cu claritate” că principalii conducători ai statului român paralel sunt actualul preşedinte al statului de drept (sau de drepţi), Klaus Iohannis, şi procuroarea-şefă a actualului DNA, Laura Codruţa Kövesi. Cei doi ar avea deci dublă caschetă, una de drept şi una „paralelă”. Fără precedent în anale ! Inegalabil : „PSD constată lipsa de reacţie complice a Preşedintelui României în ceea ce priveşte numeroasele încălcări ale Constituţiei României comise de exponenţii „Statului Paralel şi Ilegitim”, începând de la exercitarea unor presiuni asupra puterii judecătoreşti şi până la sfidarea Parlamentului, cu încălcarea deciziilor obligatorii ale Curţii Constituţionale.” Se poate ceva mai rău ? Să mergem cu toţii încolonaţi la Spitalul 9 ?!
Pe de altă parte, e evident că pe teritoriul încă presupusei Românii de azi avem de multă vreme mai multe cnezate şi voievodate, pe lângă judeţe şi baroni locali. Avem, de exemplu, voievodatul Vrancei, condus de cneazul Marian Oprişan, sau am avut cnezatul Constanţei, cu Mamaia şi tot litoralul, condus de fostul voievod Radu Mazăre, tot aşa cum am avut comitatul Aradului, condus de comitele Gheorghe Falcă, urmaşul principelui Seculici, şi ducatul Sucevei, condus de ducele Flutur, altă „drujbă a lui Dumnezeu”, alături de principele pădurilor din Transilvania, calamitatea naturală Verestóy Attila. L-am avut şi încă îl mai avem pe baronul Liviu Dragnea al judeţului de câmpie Teleorman, care a şi devenit primus inter pares şi chiar mai mult decât atât, dictatorul programului său de guvernare, urmaş al dictatorilor Ceauşescu, Iliescu şi Băsescu. Am avut şi încă mai avem Grupul de la Cluj, după câte se spune, de provenienţă securistică, de obedienţă răsăriteană şi cu ramificaţii în Germania. De fapt, nici un analist nu a ştiut să definească acest grup cu picioarele adânc înfipte în Binom şi cu capul în centrul Sistemului. Am avut şi, bineînţeles, avem încă Binomul, de care se teme toată lumea, câmpul tactic.
Luptele recente în jurul fostului rege Mihai, foarte bătrân şi foarte bolnav, orchestrate aparent mai ales de hohenzollernul Duda şi principe, au mascat temporar luptele dintre statul PSD, condus de baronul de Teleorman, şi statul paralel, condus de cei care ar trebui să conducă statul de drept. Te loveşte ameţeala ! Dar luptele intestine şi fratricide nu s-au oprit aici. Mai nou, prinţii moştenitori ai celui de-al patrulea sau al cincilea rege – Dan Voiculescu, regele Antenelor şi al afacerilor, cel provenit din Bariera Vergului şi înnobilat sub Ceauşescu cu ordinele Crescent şi Dunărea –, prinţii deci Dana Grecu şi Mircea Badea s-au atacat în piaţa publică, pe sticla televizoarelor regalităţii. Echivalentul prinţului Duda pentru Casa Regală tradiţională, prinţul pastor Mihai Gâdea şi director, a încercat să aplaneze pitorescul conflict. Se pare, fără succes. Prinţii moştenitori ai regelui Voiculescu, Mircea Badea şi Dana Grecu, cei cu rating, cu publicitatea aferentă aducătoare de belşug, populari până dincolo de vulgari, rămân însă ireconciliabili. Asta înseamnă că nici măcar pe puternicul rege Voiculescu nu-l mai ascultă ca pe vremuri casa sa regală…
Ce-i de făcut ?, vorba (între alţii) a agentului (între altele) german Lenin. Mai întâi ar trebui să recitim cu atenţie Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu, nu e prima oară că-mi vine în minte. Poate chiar să facem un referendum şi să decretăm capodopera iluministului ardelean lectură obligatorie, cu studiu aprofundat în anii de liceu. Să refacem pe faţă, de drept, şi nu paralel, cnezatele şi voievodatele. Şi, eventual, baronatele. Să decretăm noul mileniu tăcut al românilor, când, conform UDMR, ar trebui să plecăm cu toţii în sudul Dunării. Sau unde vedem cu ochii. Dacă există şi alte soluţii – acum cât Europa şi America sunt cu ochii pe noi şi cu mâinile în buzunarele noastre –, acele soluţii ar trebui urgent expuse pentru că, altfel, se duce dracului toată şandramaua regală şi paralelă.

 


luni 13 Noi 2017

Statul social sau statul cămătarilor ?

Petru Romoşan

La fel ca în timpul lui Nicolae Ceauşescu (altfel deşănţat naţionalist de paradă), care a rămas omul sovieticilor până ce aceştia l-au lichidat fizic prin interpuşii locali (tot aşa a fost lichidat şi mareşalul Ion Antonescu şi, după destule presupuneri, şi Gheorghe Gheorghiu-Dej…), şi actualii factori răspunzători români sunt supuşi obedienţi până în pânzele albe colonialiştilor de azi. Dacă economistul Ilie Şerbănescu are dreptate când afirmă şi demonstrează că România a devenit o colonie, probabil singura din UE – iar multă lume românească e de acord cu Şerbănescu –, atunci, dacă suntem colonie, trebuie să existe şi colonialişti. Cine sunt aceştia ? SUA, Germania şi Austria, Imperiul UE în dezagregare ? Nimeni nu scoate o vorbă, nici măcar analistul Şerbănescu. Asta şi pentru că, de fapt, România e ocupată şi colonizată în primul rând de bănci, multinaţionale, fonduri de investiţii care toate depăşesc statele, fie ele şi cele mai importante. La fel ca în anii de după 1859, după Mica Unire, legea economiei o fac mai ales cămătarii. Atmosfera generală în ţară nu poate fi decât infectă, abjectă, cu o populaţie deprimată, încălecată.
Recenta şi disputata „revoluţie fiscală”, în fapt o curată contrarevoluţie, pare a fi lovitura ultimă aplicată de capitalişti – cămătari în toată regula – statului social, muncii, celor mai săraci, mai fragili, mai expuşi. De-acum capitalurile pot veni în valuri la noi să mai ia câteva piei de pe nenorocitul de „angajat” român. Iar măsurile cele mai liberale din Europa, ultraliberale, neoliberale sau neoconservatoare sunt propuse şi vor fi implementate de partidul succesor partidului comunist, actualul partid socialist, care se fandoseşte cu titulatura de social-democrat. Dar confuzia e totală : socialiştii impun legi ultraliberale, cu impozite de paradis fiscal, cu angajatori liberi ca pasărea cerului, iar băncile, multinaţionalele şi complicii lor locali din Sistem trimit în stradă protestatari halucinaţi, „drogaţi” de reţele sociale anonime şi iresponsabile. Treaba e făcută profesionist !
Deşi PSD-ul e convins că pensionarii îi vor rămâne fideli în masă după recentele măsuri fiscale (ce fel de partid e acela susţinut doar de pensionari ?), anul viitor sau în anii viitori s-ar putea să asistăm la dispariţia pur şi simplu a partidului neocomunist. Două dintr-o lovitură : dereglementezi total piaţa muncii şi îl trimiţi la coşul de gunoi pe partidul care ar trebui să-i reprezinte pe angajaţi (cu sindicatele problema e mai demult aproape rezolvată). PSD s-a prezentat la alegeri ca un partid naţional, chiar naţionalist (vezi exhibiţiile fostului preşedinte PSD şi prim-ministru Victor Ponta cu PRU, partiduleţ ultrapopulist achiziţionat înainte de alegeri de Sebastian Ghiţă, alt pesedist), antiglobalist, cu simpatii exprimate pentru Grupul de la Vişegrad, dar prin măsurile fiscale ultraliberale se dovedeşte a fi cel mai docil executant al Finanţei globale care ne conduce, de altfel, pe toţi. Când alegătorii vor înţelege ce li se întâmplă de fapt, consecinţele ar trebui să fie devastatoare pentru PSD. Iar anul viitor alegerile anticipate nu sunt deloc excluse. Chiar dacă principalul partid de opoziţie, PNL, infestat de băsiştii din PDL, pare deja mort şi îngropat, dăruit cu un lider mediocru pe măsură, „providenţialul” Ludovic Orban.
Mai lipseşte pachetul legilor pe justiţie, moşmondit interminabil de ministrul Tudorel Toader, acceptat şi apoi refuzat de CSM, pachet de legi care şi el poate fi cu totul altceva decât ni se promite că este. Să ne amintim şi că multe iniţiative veneau chiar de la ciudatul CSM. Iar marii noştri lideri, Tăriceanu şi Dragnea, par să ne prepare în procedură de urgenţă şi o lege pentru viitoarea Casă Regală a României, cea care i-ar putea lua locul instituţiei prezidenţiale republicane, cu al său CSAT prea de tot la mâna Sistemului actual. O Casă Regală pentru un alt Sistem, mai aproape de Vişegrad şi de Moscova, dar şi de Washington. Pentru că azi în România poţi muri şi de foame, şi de cele mai neaşteptate boli, dar nu te plictiseşti niciodată. C. P. Tăriceanu şi Liviu Dragnea se visează fiecare I.C. Brătianu, fondatorul de ţară, şi îşi vor Hohenzollern-ul lor. Regina Margareta ?
La fel cum comuniştii români au fost mai stalinişti decât Stalin şi mai sovietici decât sovieticii, şi noii guvernanţi de la Bucureşti vor să fie mai liberali, mai neoconservatori şi mai capitalişti decât americanii (Constituţia noastră, abia postsovietică, nu pare să încurce pe nimeni). O formă extremă, o apoteoză a slugărniciei…

 


luni 6 Noi 2017

Bucureştiul, campion european şi mondial

Petru Romoşan

Sunt oare bucureştenii cei mai incapabili, cei mai dezorganizaţi cetăţeni ai Uniunii Europene ? Aşa ar rezulta dintr-un clasament al celui mai nenorocit, mai aglomerat trafic rutier. Bucureştiul ocupă un odios loc întâi cu coroniţă, ceea ce nu face decât să confirme că România e la coada Europei. „De ce, nene Anghelache ?” De ce ? Cităm din sport.ro : „Business Insider a realizat un top al oraşelor europene în care traficul este unul de coşmar, pe baza unor cifre adunate de Tom Tom – companie de hărţi şi navigatoare, iar Bucureştiul este pe primul loc din acest punct de vedere. „Bucureşti, România, are cel mai prost trafic din Europa, cu o creştere de 7 procente faţă de anul trecut al timpului pe care şoferii îl petrec în trafic”, scriu cei de la Business Insider.”
Într-un clasament asemănător făcut cu câţiva ani în urmă, pe vremea pesedistului iliescian independent Sorin Oprescu, cel cu autostrada suspendată, Bucureştiul ocupa şi un dezastruos loc 7 mondial la trafic de infern, după Istanbul, Moscova, Sankt-Petersburg, Mexico City, Chongquing (China), Recife (Brazilia). Cu ale sale 24 de minute pierdute la fiecare călătorie în intervalele de vârf ale traficului, şoferii bucureşteni pierdeau în medie 94 de ore la volan în fiecare an. Adică 4 zile întregi risipite fără sens şi în stres la volan ! Dar asta era acum câţiva ani, pe vremea autostrăzii „zburătoare” Sorin Oprescu. Care ne-a costat deja 12 milioane de lei, adică vreo 3 milioane de euro, deşi cel mai probabil nu se va construi niciodată. Glumeţul şi „carismaticul” primar pesedist şi independent a dispărut în pădurea fără ieşire a justiţiei române. În 2012, primarul aparent miliardar plin de tupeu declara la televiziuni : „Da. Este cea mai scumpă autostradă de pe pământ şi interplanetar. Am avut o comunicare, nu eu personal, ci cei din jurul meu cu cei de pe lună şi aşa mi-au zis şi ei.” Iar în 2013, multguralivul Oprescu adăuga : “ „Lasă, dom’ne, că o să vadă dom’ Băsescu şi aia (autostrada – n.r.). Şi dacă n-o să fac pe dracu-n patru s-o trec prin Mihăileanu (…) Uite aşa, de-al naibii, aşa, s-o trec p-acolo…”, a spus Oprescu la emisiunea „După 20 de ani” de la Pro TV.” (citate postate de hotnews.ro la 18 iunie 2014).
Să ne amintim că şi pedeliştii rău famaţi sau de tristă faimă Traian Băsescu şi Adriean Videanu au fost şi ei primari ai Bucureştiului, unde se circulă şi azi coşmaresc. Gheorghe Cioară, Ion Dincă, Constantin Olteanu, Barbu Petrescu înainte de 1989, sau Crin Halaicu şi Viorel Lis dintre cei mai “povestiţi” de după 1989, au fost sau sunt încă toţi oameni cu stare după plecarea din funcţie, la fel ca primarii Traian Băsescu şi Adriean Videanu. Câte milioane de euro se evaporă inutil în traficul rutier cotidian din Bucureşti ? Care e hidos nu numai la aşa-zisele ore de vârf, de dimineaţă şi de seară sau de vineri după-amiază, ci aproape tot timpul şi aproape peste tot. Care este impactul noxelor suplimentare asupra sănătăţii întregii populaţii ? Dar asupra mediului pe termen scurt, mediu şi lung ? Mai nou, în gura spurcată a şoferilor stresaţi, înnebuniţi de trafic este primăriţa Gabriela Firea Pandele, fostă realizatoare TV la televiziunea lui Dan Voiculescu. Jumătăţile de măsură pe care le-au luat primăriţa şi partidul din care face parte, PSD, “măsuricile”, doar agravează o stare de fapt dintre cele mai infecte. La fel ca şi alte “sfârtacuri” de idei pesediste în alte domenii. Iar măsura populistă de tip PSD a scoaterii taxei de mediu a umplut Bucureştiul de “cazane”, cum spun şoferii profesionişti.
Bucureştiul nu este singurul oraş care se confruntă cu o situaţie teribilă din punctul de vedere al traficului rutier. E adevărat, Bucureştiul nu are numai probleme cu traficul rutier, Bucureştiul este, probabil, o spun mulţi, şi cel mai urât oraş din Europa (estetica generală a locului astăzi). Atena, Londra, Parisul au trecut, la rândul lor, prin asemenea situaţii de nesuportat. Dar poate doar Atena a ajuns la un nivel comparabil de blocaj. Atenienii au circulat multă vreme cu pare şi impare, ca pe vremea lui Ceauşescu la noi, dar din alte motive. Soluţii se pot găsi, dar ele trebuie să taie în carne vie şi să uite de viitoarele voturi până se rezolvă problema cea mai spinoasă, care este lipsa parcărilor. Cât de iresponsabil să fii ca să dai drumul la cumpărarea ieftină a milioane de maşini fără să te preocupi în vreun fel de locul în care le garezi ?! Fluidizarea voluntaristă a traficului, adică făcută cu forţa, pe bulevardele interioare şi multiplicarea benzilor pe şoseaua de centură trebuia de mult rezolvată şi era la îndemâna autorităţilor locale. La o aglomeraţie urbană de 2,5-3 milioane de oameni, răspunderile îi revin, bineînţeles, şi guvernului central. În Vestul Europei, automobilul a devenit de-o bună bucată de vreme doar un consumabil, la fel ca frigiderul sau maşina de spălat. La Bucureşti, maşina mică e încă un obiect de lux şi de cult, la fel ca în alte ţări înapoiate de pe planetă.
Adversarii PSD-ului, liberalo-pedeliştii, sau preşedintele Iohannis, ca şi micuţii soroşişti de la USR, altfel foarte zgomotoşi, precum şi viitoarele partiduleţe din eprubetele „binomice”, dacă vor să facă praf PSD-ul la următoarele alegeri, ar trebui să discute zilnic despre traficul monstruos din Capitala condusă de doamna Firea şi de partidul lui Dragnea. Şi, obligatoriu, să propună soluţii realizabile, dacă vor să fie votaţi. Bucureştiul poate fi un adevărat călcâi al lui Ahile pentru populiştii de stânga, pentru PSD-Dragnea. Ne putem întreba, pe drept cuvânt, dacă şoferii din Bucureşti se vor mai prezenta la vot la alegerile locale şi, dacă se prezintă, cu cine votează. Nu ar avea şanse reale un partid al şoferilor frustraţi din Bucureşti ? Cum e gestionat Bucureştiul, la fel e administrată şi România.


luni 30 Oct 2017

Populism de stânga

Petru Romoşan       

Populismul e asociat, în general, cu dreapta politică, uneori şi cu extremismele. Comunismele, socialismele, sindicalismele, redistribuirea facilă şi iresponsabilă a unor bani şi bunuri adunate în ani şi cu dificultate sunt asociate cu stânga politică. Asta doar în Europa, pentru că în SUA, poate doar cu excepţia mediocrelor mandate ale lui Barack Obama, o astfel de stângă nu a existat. Deşi populismul e asociat cu dreapta, nu înseamnă că nu putem avea şi un deşănţat populism de stânga. Mai ales când stânga nu e stânga, ci doar o adunătură jalnică pusă pe jaf şi corupţie, aşa cum e evident cazul cu PSD-Liviu Dragnea şi cu partiduleţul de buzunar de la spate al lui Călin Popescu Tăriceanu, numit pompos ALDE, creat parcă anume de Moscova şi de Budapesta pentru playboy-ul de APACA, urmaşul dubios al unor familii de liberali autentici.
Dar, pentru că veni vorba de „dinozaurul” politic, de survivor-ul C. P. Tăriceanu, merită să insistăm pentru că acesta a început să joace în comedia prezidenţiabilului. C. P. Tăriceanu este fiul adoptiv şi moştenitorul moral al detestatului turnător Dan Amedeo Lăzărescu. O specialitate a liberalilor postcomunişti, pentru că şi modelul moral al principalului partid de opoziţie de azi, PNL, „seniorul” lor, era tot un zelos informator al Securităţii, Mircea Ionescu Quintus. După expresia unui celebru general de servicii secrete care s-a interesat personal de cazul „seniorului”, Quintus „umpluse două dulapuri de delaţiuni, turnase tot Ploieştiul”. Probabil că Tăriceanu merită să devină preşedintele României şi pentru că l-a depăşit la numărul de căsătorii pe „moscovitul” Gerhard Schröder, fost lider SPD şi prim-ministru în Germania. Schröder a fost căsătorit doar de patru ori, Tăriceanu ar fi la a cincea căsătorie şi, cine ştie, până la alegerile prezidenţiale… Multiplele căsătorii la care se dedau azi moşnegii postcomunişti, chiar dacă succesive, erau considerate altădată un fel de bigamie de Biserica Catolică şi pedepsite. De aceea Papa acorda cu atâta dificultate dreptul la o nouă căsătorie regilor şi principilor după un divorţ. Azi, bigamia se practică mai ales cu electoratul naiv şi uşor de abuzat…

continuare »


luni 23 Oct 2017

Conspiraţionisme

Petru Romoşan       

Decesul generalului-colonel Iulian Vlad, ultimul şef al mult temutei Securităţi, continuă să facă valuri şi să producă reacţii neaşteptat de violente. De ce nu a fost atacat generalul atât de radical pe când încă trăia ? De frică ? Cunoscuse prea multe dosare şi cariere ? Se dă liber la anumite dosare abia după ce ele devin inoperante prin dispariţia celui vizat ? Ultimele atacuri la adresa generalului defunct le-am găsit în Observator cultural, aparent finanţat de celebrul avocat Gheorghe Muşat, el însuşi fost ofiţer de Securitate (ofiţer de-a dreptul, nu vreun amărât de colaborator, cum fusese acuzat : „Am fost ofiţer de contraspionaj timp de 12 ani, dar mi-am dat demisia pentru că mă „sufocam”) în anii târzii şi siniştri ai comunismului. Eu însumi am fost atacat într-un interviu şi o serie de articole – interviul mi-a fost luat de anchetatorul improvizat Ovidiu Şimonca. Observator cultural – ca şi Cotidianul (al presupusului meu prieten Cornel Nistorescu), Adevărul, Evenimentul zilei, România liberă şi altele – nu a considerat necesar să anunţe că am câştigat procesul intentat mie de CNSAS la Curtea de Apel şi la Înalta Curte, în urma căruia se statua că nu colaborasem cu Securitatea, după ce expandaseră subiectul presupusei mele colaborări dincolo de orice justificări raţionale, căci după 1989 n-am fost niciodată angajat al statului. Dar, mă rog, calitatea şi responsabilitatea morală a presei şi a ziariştilor care o fac sunt deja binecunoscute.
Marius Oprea, un prea celebru luptător împotriva comunismului şi a Securităţii, braţul armat al comuniştilor, îşi continuă analizele asupra Revoltei de la Braşov din noiembrie 1987, el însuşi fiind braşovean. Deocamdată, Marius Oprea nu aduce informaţii şi probe noi despre implicarea directă a generalului Iulian Vlad, şeful DSS, numit în funcţie cu o lună şi ceva înainte de evenimente. La faţa locului, la Braşov, din partea Securităţii a fost trimis generalul-maior Emil Macri, iar din partea Ministerului de Interne, sub cupola căruia se găsea şi Securitatea, a fost trimis generalul-locotenent Constantin Nuţă, şeful Inspectoratului General al Miliţiei. Generalul Emil Macri, acelaşi care condusese în urmă cu zece ani (împreună cu generalul Iulian Vlad, şeful contraspionajului la acea dată) şi ancheta în legătură cu dezertarea/defectarea/trădarea lui Ion Mihai Pacepa, precum şi pe aceea privitoare la Greva din Valea Jiului din 1977 (împreună cu Tudor Postelnicu), era o piesă importantă a sistemului represiv – în 1989 era şef al Direcţiei contrainformaţii economice din DSS, Direcţia a II-a a Securităţii. Marius Oprea, un istoric amator, dar un activist foarte agitat şi vocal, împărţind indulgenţe şi aplicând afurisenii (am beneficiat şi eu de cele din urmă, foarte agresive, dar complet nemeritate), ne spune că Iulian Vlad urmărea totul de la Bucureşti. Lucrul e indiscutabil, cum la fel de evident e că şi Ceauşeştii urmăreau aceleaşi evenimente, tot de la Bucureşti, pentru că problema era una eminamente politică şi a fost „rezolvată” de conducerea politică. După alte informaţii trecute cu vederea de istoricul improvizat Marius Oprea, cel care dirija practic de la Bucureşti operaţiunile era Tudor Postelnicu, ministrul de Interne, iar acesta se baza, ca de obicei, mai ales pe Miliţie. Dacă vrea să fie pertinent, Marius Oprea trebuie să găsească probe despre eventuale încălcări ale legilor din epocă imputabile lui Iulian Vlad. Oricum, activistul Oprea anunţă şi o nouă carte despre Revolta de la Braşov din noiembrie 1987, iar actualul director al SRI, Eduard Hellvig, a promis că se va ocupa personal de clarificarea acestui teribil şi dureros dosar.

continuare »


luni 16 Oct 2017

România sub ocupaţie

Petru Romoşan

Săptămâna care a început luni 9 octombrie a fost săptămâna crizei provocate în PSD. Un călător francez rătăcit prin România, mai ales pe undeva prin provincie, uitându-se seară de seară la multele, prea multele televiziuni de ştiri, eventual într-un hotel nou-nouţ cu aspect de mare WC public, construit de vreun interlop de tranziţie, ar fi putut foarte bine crede că România a fost lovită de ISIS, care s-a mutat deja în Europa, sau că a fost invadată de un val de migranţi ai lagărelor din Italia, Grecia şi Turcia. Adică marile provocări cu care se confruntă în ultimii doi-trei ani Europa Occidentală. Dar, evident, călătorul străin s-a înşelat amarnic. Decât dacă nu cumva ISIS-ul e reprezentat în România de Binomul neiertător şi atoatesupraveghetor, iar migranţii nu sunt prea numeroşii pesedişti şi votanţii lor, majoritari şi încurcă-lume, care nu vor să înţeleagă triumful globalizării şi al neoliberalismului. Spre disperarea irepresibilă a Sistemului, cu acoperiţii săi din ce în ce mai asmuţiţi, şi a armatelor oengiste şi corporatiste de ocupaţie bine hrănite.
După marea migraţie spre Vest – doar vreo 4-5 milioane de suflete –, ţara arată, de fapt, ca după cel de-al treilea război mondial, pe care l-a şi pierdut cu anticipaţie. Avem prea mulţi politicieni, mai ales prea mulţi pesedişti, prea mulţi propagandişti, mai ales de TV, Internet şi reţele sociale, prea mulţi securişti (prea multe servicii secrete, unele declarate, altele, destule, acoperite – DNA, ANI, CNSAS –, dar şi prea mulţi poliţişti, în frunte cu procurorii multifuncţionali, mulţi acoperiţi), prea multe ONG-uri reprezentând prea mulţi prădători externi, prea mulţi ambasadori străini la Bucureşti vocali, obraznici şi inadecvaţi, nediplomatici. Presa cotidiană de genul Scânteia, România liberă, ziare judeţene dinainte de 1989, sau Adevărul, România liberă, Evenimenul zilei, Ziua de după 1989 a dispărut cu totul – ziarele de azi sunt, de fapt, săptămânale care apar zilnic. Marea presă cotidiană a fost înlocuită de televiziunile de ştiri (de fapt, radiouri cu imagini în cea mai mare parte luate din studio), de Internet, de Facebook, Twitter şi Instagram. Dar atât televiziunile de ştiri, cât şi site-urile, blogurile şi reţelele sociale sunt populate în majoritate de amatori, de acoperiţi, de agenţi de influenţă, de sociopaţi atinşi în diferite grade. Toţi uşor de manipulat de către cei care pot plăti – servicii secrete, străini cu interese inavuabile, corupţi şi interlopi. Faptele culturale importante sunt din ce în ce mai rare şi se datorează cu precădere vârstei a treia. Economic, ţara nu mai evoluează aproape deloc, se citează adesea puţinii kilometri de autostradă realizaţi, poate doar în sensul societăţii de consum, cu o ofertă de produse foarte mare, mult prea mare şi cu bani din ce în ce mai puţini în buzunarele consumatorilor copleşiti, mereu mai stresaţi. Doctorii, inginerii, educatorii la toate nivelurile, savanţii au scăzut numeric dramatic. La fel ca meseriaşii şi oamenii harnici şi responsabili în orice domeniu. În beneficiul hrăpăreţ al ţărilor occidentale, care nu au oferit mai nimic în contrapartidă. Doar sfaturi, unele indecente, MCV-uri, Schengen-uri, Monica Macovei şi altele asemenea. Integrarea noastra în Europa Occidentală, de la care s-a sperat atâta, e pe cale să se dovedească un dezastru.

continuare »


luni 9 Oct 2017

Se sparge Securitatea ?

Petru Romosan

Cei care se luptă încă patetic cu comunismul, şi nu sunt puţini, au depăşit de mult nivelul de inadecvare la realitate al lui Don Quijote. Ei nu sunt neapărat de internat în spitalele de boli mintale, sunt mai degrabă nişte oportunişti laşi, care preferă un discurs conformist, gata făcut, „luptând” cu un duşman deja dispărut, şi care deci nu-ţi mai poate face nici un rău. Comunismul a murit cu acte în România în 1996, când neocomunistul moscovit Ion Iliescu şi a lui ceată de pseudo social-democraţi dar veritabili neobolşevici au pierdut alegerile în favoarea lui Emil Constantinescu şi a PNŢCD. Nu acelaşi lucru se poate spune despre braţul armat al Partidului Comunist, Securitatea, care continuă până azi să controleze, să conducă, să posede practic tot ce mişcă mai important, economic, politic, militar, religios, cultural etc. Desigur, prin Noua Securitate, reformată, europeană, atlantistă, orientată spre Occident adică, şi chiar anticomunistă, dar, după mulţi, şi antiromânească.
Şi totuşi, după plecarea lui Traian Băsescu, preşedintele cu două mandate al Securităţii, lucrurile au început s-o ia razna pentru Sistemul securist, monolitic, dictatorial din România. Şi asta chiar dacă Klaus Iohannis a fost ales mai întâi preşedinte tot de Securitate, de Vasile Dâncu, de Florian Coldea şi de Traian Băsescu însuşi, aşa cum s-a tot spus. La sugestiile şi sub supravegherea severă a străinătăţii, a partenerilor noştri, generoşi în sfaturi şi comenzi, dar fără doar şi poate şi cu acordul bătrânilor, gerontocraţilor Instituţiei. Cât despre gerontocraţie, o lectură a scurtului şi concentratului studiu Despre oligarhia din Sparta al lui Xenofon, prima carte de ideologie gândită şi scrisă în Europa, poate fi utilă pentru a înţelege şi Securitatea românească.
Nu e foarte clar cum s-a ajuns la catastrofele recente ale Securităţii numite Sebastian Ghiţă – despre care s-a scris că ar fi fost un fel de director adjunct acoperit al SRI, responsabil cu resursele, cu banii, un fel de Gioni Popescu din tânăra generaţie – sau Daniel Dragomir – un ofiţer de rang înalt arestat şi anchetat, deşi posesor de informaţii privilegiate şi de contacte multiple cu servicii de intelligence străine. Plecarea intempestivă şi prea puţin lămurită a lui George Cristian Maior din fruntea SRI, aproape eliminarea din Instituţie a directorului adjunct executiv, generalul Florian Coldea, alte mutări, treceri în rezervă, pensionări, demiteri şi demisii mascate descriu un început foarte serios de debandadă, de haos în chiar inima Sistemului securistic. Corul de elogii cântate de mulţimea de acoperiţi din presă pentru calităţile de reformator şi de modernizator de dictatură ale noului director SRI, Eduard Hellvig, e de-a dreptul hilar şi nu convinge pe nimeni, nici în interiorul ţării şi cu atât mai puţin în exterior.

continuare »


luni 2 Oct 2017

Războiul de toamnă de la Bucureşti

Petru Romoşan

Toamna se numără şi bobocii politici. Ceva foarte important e pe cale să se întâmple la Bucureşti – sentimentul e aproape palpabil. Toamna aceasta nu pare să semene cu altele, asta dincolo de greve, manifestaţii comandate pentru televiziuni, bătălii politice spectaculoase dar până la urmă rutiniere, ca întotdeauna, două-trei luni de agitaţie şi activitate supraturate. Două idei extreme sunt deja lansate pe piaţă : majoritatea PSD-ALDE va trece la suspendarea preşedintelui Klaus Iohannis sau, dimpotrivă, Klaus Iohannis, susţinut de Sistemul pe care-l slujeşte disciplinat, va reuşi să înlăture actualul guvern PSD-ALDE. Una din două. Ori-ori.
Dacă am ajunge la o a treia suspendare a unui preşedinte ales prin proceduri democratice măcar aparente, ar însemna că avem o foarte mare problemă. Ar însemna că instituţia prezidenţială nu e viabilă în ţara noastră şi că, deci, ar trebui desfiinţată. Ar însemna să trecem la o republică parlamentară, cu un prim-ministru puternic şi cu un preşedinte decorativ ales de Parlament, sau, eventual, să ne căutăm din nou, ca în secolul al XIX-lea, un rege. Cel mai probabil, altceva decât un Hohenzollern. Sau mai degrabă un suveran din panoplia celor douăsprezece mari familii domnitoare pământene.
Într-un registru discret până la mister trebuie plasată vizita patriarhului Chiril I al Moscovei şi al întregii Rusii la Bucureşti. Această vizită are loc într-un context mai larg foarte complicat. Angela Merkel a câştigat alegerile din Germania printr-un semieşec. Marele câştigător în Germania e, de fapt, AfD (Alternativa pentru Germania), care reprezintă noul populism, naţionalismul şi protecţionismul, economic dar şi al frontierelor. Doamna Merkel va compune, după toate aşteptările, un guvern mai slab şi mai puţin coerent. Donald Trump e deocamdată un preşedinte slăbit de războiul politic intern de la Washington. Vladimir Putin, prin patriarhul Chiril de astă dată, poate muta semnificativ, mai ales în vecinătatea apropiată.
China a anunţat surprinzător de puternice măsuri economice împotriva Coreei de Nord, a lui Kim Jong-un şi a regimului său impredictibil şi foarte periculos, mai ales pentru Coreea de Sud. China e azi o mare economie integrată mondial – relaţiile ei economice cu SUA sunt foarte substanţiale – şi nu-şi mai poate permite să susţină aventurile vecinului şi protejatului său comunist vetust. Ceea ce înseamnă că războiul nuclear devastator al SUA cu Coreea de Nord nu va mai avea loc.
Dar cine va câştiga războiul de toamnă din România ? Sistemul, prin Klaus Iohannis şi „acoperiţii” săi din justiţie, politică şi presă, sau cetăţenii, ajunşi la capătul răbdării, reprezentaţi în Parlament, din păcate, de o majoritate prea puţin mulţumitoare, performantă ? Dar, dacă vor pierde şi unii, şi alţii, ce altă forţă necunoscută ar putea să preia iniţiativa ? Un alt guvern tehnocrat, unul naţional de astă dată ? Sau Bruxelles-ul îl mai trimite o dată pe Dacian Cioloş, însoţit de doamna Prună şi de toată clica globalistă ? Va integra până la urmă şi România gruparea Vişegrad ?
Războiul de toamnă se duce de astă dată în numele justiţiei. Ministrul Tudorel Toader a făcut propuneri cu care judecătorii sunt de acord, dar care au declanşat isteria Sistemului, cu ai săi autointitulaţi luptători împotriva corupţiei – cei mai detestabili sunt, fără îndoială, acoperiţii descoperiţi din presă. Sistemul, supraponderal, arbitrar şi violent, antidemocratic, îşi face o publicitate deşănţată cu aşa-zisa luptă împotriva corupţiei tocmai pentru a acoperi, a face uitat faptul că el este chiar Marea Corupţie. Prin venituri speciale netransparente, prin pensii speciale, prin avantaje boiereşti şi ciocoieşti nelimitate. Politicienii nu sunt decât servanţii, fără îndoială corupţi şi ei, ai Sistemului, pe care acesta îi foloseşte şi îi schimbă după chef, îi arestează, cărora le confiscă averile. La fel procedează şi cu oligarhii săi care uită cine este adevăratul stăpân şi ţin să devină proprietari peste televiziunile Sistemului sau peste hotelurile lui din Deltă. Dar Sistemul pârâie din toate încheieturile şi în această toamnă chiar poate da faliment. Se anunţă un spectacol de pomină. Marele bâlci !


luni 25 Sep 2017

Alegerile din Germania. Ce se va alege de Europa

Petru Romoşan       

Alegerile din Germania din 24 septembrie 2017 sunt decisive pentru ordinea sau dezordinea mondială care va urma. O majoritate solidă, stabilă în jurul Angelei Merkel (CDU), cu acelaşi ministru de Finanţe, Wolfgang Schäuble, care împlineşte 75 de ani, îi va da Germaniei echilibrul necesar pentru a câştiga războiul economic nedeclarat dar în curs cu SUA şi Marea Britanie. Alegerile din Franţa, SUA şi, înaintea lor, referendumul care a adus Brexit-ul au pus politic la pământ cele trei mari puteri occidentale tradiţionale.
Donald Trump nu reuşeşte să devină cu adevărat preşedintele SUA. Partidul Democrat al lui Hillary Clinton, neoconservatorii, neoliberalii, inclusiv cei din Partidul Republican, pe care Trump, de fapt, îl reprezintă prea puţin, Wall Street-ul, media mainstream, Hollywood-ul îl împiedică să-şi pună în practică programul promis în campania electorală : „America First”, protecţionism, zidul cu Mexicul, revigorarea industriilor în interiorul frontierelor, un nou sistem de sănătate în locul lui Obamacare, tăierea taxelor şi simplificarea birocraţiei, punerea la plată a aliaţilor pentru costurile NATO etc. America e deci încurcată în propriul „război” intern şi nu este capabilă deocamdată de reacţii internaţionale substanţiale. Marea Britanie încearcă pe toate căile atenuarea efectelor economice dezastruoase ale Brexit-ului. Atât fostul premier laburist Tony Blair, cât şi actualul premier conservator, Theresa May, caută soluţii pentru un Brexit light – dacă nu pentru abandonarea pur şi simplu a acestei calamităţi pentru UK, atunci măcar înlocuirea ei cu o versiune asociativă cu UE. Theresa May a propus deja partidului său prelungirea perioadei de tranziţie cu încă doi ani (după 2019). În Franţa, după ce capitalul naţional şi internaţional, mână în mână cu „l’État profond” (Deep State) şi cu ajutorul presei înjugate (de la Le Monde şi Le Figaro până la Le Canard enchaîné, care s-a „ocupat” tenace de François Fillon), au făcut praf cele două mari partide istorice, de dreapta (Les Républicains) şi de stânga (Partidul Socialist), şi au adus la putere un preşedinte improbabil („poupée gonflable du capital” – Michel Onfray dixit) şi un partid fantomatic (La République en marche), compus din amatori de genul Nicuşor Dan şi USR, se încearcă şi reinventarea unei opoziţii de paie, conduse de o paiaţă politică, ultrastângistul demagog Jean-Luc Mélenchon.
Dar ce importanţă au pentru România aceste schimbări politice din câteva mari democraţii ? Dacă Germania va reuşi să aibă o conducere politică puternică şi stabilă, marele amor al serviciilor noastre, al SRI mai ales (dar, de fapt, toate serviciile fac unul singur, noua Securitate), cu CIA sau bătăile pe umăr ale lui Donald Trump pentru Klaus Iohannis vor cam fi date uitării. În Parlamentul României încă nu s-a votat cumpărarea de armament şi de tehnică militară din SUA. Germania, urmată disciplinat de Franţa, va reface la lumina zilei înţelegerile parţial subterane de azi cu Rusia şi China, iar puterile insulare, maritime (SUA, Marea Britanie şi Japonia) vor fi din ce în ce mai izolate economic. România va fi obligată să integreze fără rezerve noua ordine imperială europeană germană. În schimb, dacă în Germania, după alegerile din septembrie 2017, va exista o atomizare a votului, un Parlament pestriţ, cu multe partide mici, şi o majoritate slabă, iar marea coaliţie va fi refuzată de SPD, criza politică actuală din SUA, UK şi Franţa se va întinde şi în Germania, în toată Europa, şi deci şi în România. Iar o criză politică de amploare anunţă întotdeauna o criză economică pe măsură. Iată de ce merită să stăm, începând din seara zilei de 24 septembrie, câteva săptămâni (formarea unui nou guvern în Germania e un proces laborios) cu ochii pe situaţia politică de la Berlin, pe Germania, care este centrul, inima şi motorul noului imperiu european.
Marele răzbel de astăzi de la Bucureşti, dus de câţiva oligarhi (Voiculescu, Ghiţă, Băsescu, Năstase, Ponta…) prin televiziunile şi presa lor, cu Sistemul, cu Securitatea, cu Florian Coldea şi Laura Codruţa Kövesi, sau dus de Sistem, media şi acoperiţii lui cu Liviu Dragnea, Călin Popescu Tăriceanu (alţi oligarhi) şi PSD-ul, îşi poate arăta lipsa de relevanţă în doar câteva săptămâni. „Bătăuşii” băştinaşi pot fi chemaţi brutal la ordine fie de partenerul american, fie de Bruxelles, de fapt, de Berlin, în funcţie de rezultatele alegerilor din Germania şi de evoluţia politică globală ulterioară.


luni 18 Sep 2017

Dictatură sub acoperire ?

Petru Romoşan       

Toţi cei care scriu la gazetă măcar o dată pe săptămână, comentând actualitatea internă şi internaţională, ar trebui să se lase de scris şi să acorde cu pompă interviuri „interesante”, marcaţi de importanţa momentului, interviuri pentru Deutsche Welle, Radio France Internationale, Europa FM, Digi TV şi oricui le mai vrea, mai ales marilor agenţii de presă străine, dacă e posibil, aşa cum a făcut săptămâna trecută Andrei Pleşu. Idolul aproape pierdut al tuturor domnişoarelor cu pretenţii intelectuale din cartierele Dorobanţi, Primăverii, Capitale, Andrei Pleşu, are dreptate. Actualitatea merită ignorată, iar cei capabili de-o oarecare performanţă ar trebui să se întoarcă la masa lor de scriitor, acolo unde se coc capodoperele gen Despre îngeri.
Poate cineva să conteste evidenţa că democraţia românească seamănă din ce în ce mai mult cu un balamuc general ? Deşi nu aparţinem spaţiului geografic balcanic, suntem din ce în ce mai balcanici. Ne-am balcanizat ireversibil : Antena 3 atacă Realitatea TV, Realitatea TV atacă la baionetă PSD, s-a întrerupt orice dialog între „neocomuniştii corupţi” (PSD + ALDE) şi „neosecuriştii justiţiari” (PNL „securizat” cu PDL, PMP-ul lui Băsescu luptă împotriva statului mafiot, fabricat tot de Băsescu, USR-ul scos hocus-pocus din pălăria Binomului…, Mirel Palada îi dă un pumn lui Mihai Goţiu şi-l trage de păr într-un studio TV…). Şi, pentru că veni vorba de Binom – încă o zicere reuşită a lui Ion Cristoiu pe urmele fostului său confrate într-ale poreclelor şi etichetelor de duh Corneliu Vadim Tudor -, ar trebui să observăm că fostul ziarist utecist ne-a mai aplicat o păcăleală. Care Binom, tovarăşe Cristoiu ? Care Trinom, tovarăşi ziarişti ? Avem un Monom de toată frumuseţea ! Un Monom sau un Moloh ? O dictatură militară făcută în civil, sub acoperire adică, chiar sub dublă acoperire (pentru că şi civilii au acoperiţii lor) : dacă DNA e doar o unitate sub acoperire a SRI, mai avem noi vreun Binom ? Câţi dintre procurorii colegi la DNA cu Negulescu-Portocală sau cu Emilian Eva sunt ofiţeri sub acoperire ? Sute ? Cine e şeful lor ? Balamucul nostru general (falimentul nostru) mai poate fi asimilat cu o democraţie consolidată într-o economie funcţională ?
Democraţia s-a practicat cu adevărat, mai mult sau mai puţin, în ultimii 200 de ani, în Anglia, Franţa şi SUA. În ultimii 70 de ani, după cel de-al doilea război mondial, SUA au pretins că sunt tata şi mama democraţiei, mai ceva ca Atena lui Pericle. Cele trei ţări sunt toate foste sau actuale imperii şi sunt obligate să practice „sportul democratic” pentru a-şi împărţi echitabil ce au luat de la alţii. Altfel, cetăţenii acestor democraţii şi-ar sparge capul între ei destul de violent.
Şi în România recentă, mai ales în ultimii 10-15 ani, s-a făcut multă gargară democratică, întotdeauna în inflexibila limbă a corectitudinii politice, impusă apăsat de centrele imperiale. Dar democraţia noastră băştinaşă e o fata morgana, o nălucă bună pentru un biet popor agresat, înjosit şi iluzionat. E foarte bună democraţia fără doar şi poate, numai că democraţia lui Churchill („Democraţia este un sistem politic prost, însă cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum”) e un mare lux. Pe care nu şi-l poate permite chiar oricine. Democraţia se practică, ziceam, numai la centrul imperiilor, pentru cetăţenii de primă clasă deci, e cea mai bună metodă pentru „centrali” de a-şi împărţi prada adusă din războaie de cucerire, din coloniile stoarse la sânge, din exploatarea pe care o practică băncile şi multinaţionalele în afara centrului. Recent, miniştrii de Finanţe ai Franţei, Germaniei, Spaniei şi Italiei, dar şi ministrul de Finanţe al României au semnat o propunere de impozitare pe cifra de afaceri a multinaţionalelor americane din IT, GAFA – Google, Amazon, Facebook, Apple. În colonii, luxul democraţiei e inaccesibil, dar tocmai de aceea trebuie făcut continuu un mare tărăboi în jurul minunăţiilor pe care le poate aduce zisa democraţie. Trebuie să te înclini în faţa rezultatelor splendide ale democraţiei mai ceva decât în faţa Bisericii Catolice de pe vremea Inchiziţiei. Şi, bineînţeles, e admisă o singură limbă – nu e vorba despre latină, ci despre perfect normata limbă de lemn a corectitudinii politice.
Impresia multora e că Andrei Pleşu – deşi o asemenea presupunere îl poate opări – s-a lăsat de gazetăria curentă de greaţă, dar şi de frică. A mai păţit-o cândva cu „Meditaţia transcendentală”. Momentul actual repetă în regim democratic ultimii ani ai lui Ceauşescu, anii ’80-’89, mai răi de la un revelion la altul, când te puteai aştepta la orice : un dosar, o anchetă poliţienească din senin, o eliminare din peisaj. Mai bine, deci, ne retragem în simpaticul nostru turn de fildeş, pe care-l cunoaştem atât de bine, sau, chiar mai bine, ne căutăm un loc călduţ, o bursă, o emigrare, ceva, pe alte meleaguri ospitaliere. Alt intelectual al lui Băsescu, Mircea Cărtărescu, autor de articole de propagandă în Evenimentul zilei, i-a arătat acum câţiva ani lui Andrei Pleşu calea.
Nu prea demult, intelectualii publici erau foarte importanţi în România. Prin ei se instaura ocupaţia economică străină. Azi asistăm la o dramatică diminuare a importanţei intelectualilor, ziariştilor, scriitorilor de orice fel. Ziare, reviste şi edituri se închid în ritm alert, scad tirajele, scade distribuţia. În acelaşi timp, securiştii, militarii, procurorii, acoperiţii din justiţie, politică şi media au preluat scena principală. Daniel Dragomir, Florian Coldea, Laura Codruta Kövesi, Augustin Lazăr, Negulescu-Portocală, George Maior, Cozmin Guşă, Alexandru Grumaz, Cristian Diaconescu şi destui alţii sunt eroii televiziunilor de ştiri şi ai opiniei publice. Se militarizează România ? Ce fel de dictatură se va instala ?


compania
DE LECTURA

Lucifer şi Lucia Ferescu
sub steaua dimineţii

Vladimir Bulat

Într-un recent interviu acordat canalului Radio România Cultural, pictorul și scriitorul Petru Vintilă jr. afirma că pseudoromanul Lucia Ferescu sau Steaua dimineții, 2016, a fost inițial un soi de eseu, topit ulterior în capitolul al treilea al acestei scrieri. A mai spus că acelei narațiuni îi lipseau dialogurile, vocile unor personaje care să facă mai perceptibilă și mai vie cavalcada ideilor, informațiilor și acțiunilor din cuprinsul acestei scrieri care debutează într-o toridă zi a lui 1835 și se încheie tot într-o zi de iulie a anului 2060.
Să recitim pasajele din acest pseudoroman : „Ziua aceea de iulie a anului 1835 pogorâse asupra Bucureștilor o căldură cumplită. Soarele parcă se topise pe cer, aerul ardea ca o văpaie de cuptor și întreaga fire încremenise, lipsită de cel mai slab firicel de vânt. Vipia alungase de pe ulițe deopotrivă oameni și animale, toţi și toate căutând o umbră anemică de iluzorie răcoare. Marele târg se pustiise, vlăguit, și amorţise sub lava ce se revărsa necontenit din soarele nemilos” (pag. 17) ;
Ziua aceea de iulie a anului 2060 pogorâse asupra Cetății Eterne o căldură cumplită. Încă de la primele ore ale dimineții, soarele parcă se topise pe cerul de un albastru spălăcit, înfierbântând nefiresc pământul. Aerul frigea ca o văpaie de cuptor încins la roșu, indicând iluzia unor torente invizibile de lavă ce se revărsau peste Cetatea Eternă” (pag. 314).
Între aceste două zile de iulie se întinde o fantasmagorică urzeală narativă, care te face să o parcurgi cu sufletul la gură, uitând de secole, biblioteci, geografii, școli, apartenențe religioase etc. Petru Vintilă jr. și-a scris, am putea spune, romanul vieții ; a spus în el cam tot ce crede, știe, cunoaște, cam cum vede el șarpanta întregului univers, din care pământul e doar o fărâmă zguduită de controverse, neliniști, războaie, convulsii, cataclisme, molime, secretomanie și fanatism, din care, în esență, înțelegem că „mântuirea nu este ce pare a fi” (pag. 68).

continuare »


Cuvântul lui Dumitru Constantin Dulcan la lansarea volumului Lucia Ferescu
sau Steaua dimineţii
de Petru Vintilă jr. –
5 aprilie 2017

Această carte este o adevărată enciclopedie a culturii umane, scrisă cu o înaltă luciditate intelectuală şi născută după un lung travaliu de documentare, de facere şi de informare. După cum precizează autorul, cartea este un semiroman cu personaje luate din realitatea actuală şi din cea a secolelor trecute, pe care le înfăţişează trăind concomitent atât în lumile arhaice specifice istoriei secolelor XVIII şi XIX româneşti, cât şi în cele moderne.
Acţiunea romanului se petrece pe locul numit înainte Dealul Spirii, demolat pentru a se construi actuala Casă a Poporului. L-am prins şi eu înainte în forma sa rustică şi pitorească, cu case, multe neetajate, înconjurate de grădini cu dalii, crizanteme şi trandafiri, cu o viaţă semipatriarhală între vecinii care se cunoşteau din copilărie. Ca medic, i-am tratat pe mulţi dintre cei care au fost dezrădăcinaţi din casele lor şi nu s-au mai putut împăca cu noul statut impus cu forţa.
Riguros, aproape până la obsesie, întocmai ca un cercetător de nivel academic, Petru Vintilă jr. se foloseşte de personajele sale pentru a face o lungă incursiune în istoria religiilor, a sistemelor filosofice, a tradiţiilor spirituale şi, la modul general, a întregii gândiri şi culturi umane înscrise sub semnul marilor înfăptuiri dar şi al dramelor, al nefericirii, ca şi al rarelor clipe de linişte. Cartea lui Petru Vintilă jr. este un memento mori care îndeamnă la meditaţie asupra măreţiei şi limitelor omeneşti, un adevărat fluviu balzacian de întrebări şi răspunsuri.
Cartea este în acelaşi timp un compendiu al culturii umane, văzută cu un ochi ager, meticulos şi lucid. Spre deosebire de tendinţa actuală de a trata orice subiect căutând să-i reliefeze doar umbrele – reale sau imaginare –, Petru Vintilă jr. se înscrie într-un realism pe care l-aş numi onest, corect şi responsabil.
Dincolo de istoria contradictorie a lumii, Petru Vintilă jr. ne oferă în acelaşi timp măsura talentului său prin imagini care se lipesc de retina sufletului. Iată doar două exemple : « … câteva icoane vechi, zgrăvite naiv, în tonuri pastelate le insuflau oaspeţilor osteniţi de drum un calm patriarhal şi o linişte de început de lume. » Sau : « … căldura sobelor aromea a mere și gutui păstrate pentru iarnă. » Mie îmi amintește de lectura « Cronicilor optimistului și pesimistului » ale lui G. Călinescu, în care doar câteva linii de condei te transportau instantaneu într-o lume a visării.
Rigoarea și participarea afectivă cu care descrie relicvele vechilor civilizații găsite pe meleagurile noastre (Cucuteni, Gumelnița, Hamangia – datate la 6-10 000 de ani) mie personal îmi spun foarte mult despre educația primită în familie și despre rădăcinile străbunicilor săi înfipte solid în acest sol, chiar dacă, probabil, unele semințe ar fi putut avea și alte obârșii.
Cartea se încheie într-o notă apocaliptică. Personal, vreau să cred nu în dispariția lumii, ci în sfârșitul unei mentalități, al unui mod de gândire absolut periculos. Dacă nu ne schimbăm modul de gândire, care este tributar unui realism naiv, vechi de când lumea, nu avem șanse de supraviețuire în condițiile în care este suficientă o singură apăsare pe buton pentru ca întreaga omenire să se transforme în scrum. Tocmai pentru a evita acest catastrofal final este nevoie de o nouă paradigmă, o Nouă Spiritualitate, în acord cu psihologia umană, cu biologia noastră și cu, dați-mi voie s-o spun, cu voința Universului. Universul ne vrea ființe vii prin care se experimentează pe sine, și nu tăcerea cenușii spulberată-n vânt.
Iată deci ce misiune are această carte : este o excelentă chemare la trezirea spirituală. Vă invit s-o citiţi cu răbdarea şi bucuria cu care Petru Vintilă jr. ne-a dăruit-o scriind.



O carte pe zi

Cronica lui Valentin Protopopescu la Radio România Cultural despre volumul lui Petru Vintilă jr., Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii

Uneori, aşchia nu sare departe de trunchi. Acest adagiu se confirmă 100 % în cazul lui Petru Vintilă jr., demn fiu al tatălui său, scriitorul şi plasticianul Petru Vintilă. Ca şi părintele lui, « juniorul » s-a consacrat drept un excelent grafician, pictor şi fotograf, iar acum, iată, la vârsta de 62 de ani, debutează cu roman, călcând şi în acest plan pe urmele înaintaşului. Cartea sa, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, subintitulată programatic « pseudoroman », apare la Editura Compania din Bucureşti.
Nu voi stărui asupra remarcabilei stilistici, uneori purtând patina străvechimii retorice pentru a reconfigura o atmosferă, una vai, pierdută azi, a bătrânului Bucureşti boieresc. De asemenea, nu voi sublinia agerimea şi acuitatea dialogului, detalii evidente cititorului avizat.
Acestea sunt instrumente pe care autorul nostru le stăpâneşte la perfecţie, semn că le-a exersat cu asupra de măsură decenii la rând, romanul său fiind de fapt un exerciţiu de stil şi de construcţie ce s-a consumat într-o mare unitate de timp, una care a presupus reluări şi reveniri, cizelări şi perfecţionări. Observaţia mea cronologistă este, de altfel, atestată şi de sumara bibliografie de la final, una de-a dreptul impresionantă, la rigoare doar faţa vizibilă a aisbergului, detaliu care reflectă fără doar şi poate complexanta erudiţie a scriitorului. Iar dacă voi spune că Petru Vintilă jr. este nepotul comparatistului şi mitanalistului Victor Kernbach, atunci orientarea şi miza demersului său devin încă şi mai transparente.
Deşi carte de ficţiune, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii serveşte ilustrării unei teorii cosmogonice şi civilizatorii, fără a cădea însă într-un tezism supărător, căci retorica şi vioiciunea auctorială salvează aceste rânduri de balastul unor teoretizări greoaie. Însă exact din acest motiv subtitlul de „pseudoroman” este unul integral justificat, căci istoria fabuloasă a personajului Lucia Ferescu stă ca pretext pentru ilustrarea viziunii OZN-iste dezvoltate de autor cu privire la originile şi ţelurile umanităţii. Da, despre civilizaţii extraterestre este vorba în romanul lui Petru Vintilă jr. şi despre interacţiunea istorică a acestora cu diferitele seminţii, culturi, epoci şi religii, pe care toți prezumaţii ET le-au inspirat.
Însă, atenţie, abordarea auctorială, deşi clar de tip speculativ-ipotetic, nu este una de almanah Anticipaţia, ci se bucură de greutatea intelectuală şi de substanţa unui distins comparatist şi metafizician. Pentru romancier, miza este deosebită, el face filosofie în sens ontologic, căutând o explicaţie plauzibilă pentru complexitatea derutantă a culturii şi civilizaţiei omeneşti de la începuturi şi până astăzi. Literatura de ficţiune devine, în acest context precis, doar un instrument, o cale pentru a elabora şi rafina o construcţie cosmogonico-ontologică la fel de pertinentă ca oricare alt edificiu ce explică naşterea şi evoluţia lumii pe căi cognitiv-speculative.
Aşa cum afirmă personajul central, Lucia Ferescu, « … civilizaţiile nonterestre… folosesc corpurile spirituale umane anume pregătite pentru a-şi perpetua şi perfecţiona speciile, ele fiind de multă vreme în imposibilitatea de a se reproduce pe cale naturală. Extratereştrii sunt cei care le-au indus oamenilor primitivi din preistoria noastră ideea existenţei unei lumi supranaturale, populată cu fiinţe misterioase, imateriale. Acesta este motivul pentru care religiile s-au impus ca sisteme logice. Asemănările între religii se datorează faptului că informaţiile transmise oamenilor prin revelaţie aparţin unui program unic, iar deosebirile sunt rezultatul firesc al diversităţii celor peste 70 de civilizaţii extraterestre care conlucrează la acel program. »
Nu am de unde să ştiu dacă autorul are sau nu dreptate, dar un lucru e sigur : romanul său, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, ţine de specia nobilă a thrillerului intelectual, cu nuanţe SF şi fantasy de cea mai bună calitate. În plus, pentru cititorii care iubesc Bucureştiul, aceștia au a descoperi în paginile semnate de Petru Vintilă jr. locuri, aspecte şi momente astăzi dispărute dar care au făcut cândva gloria şi farmecul unui oraş străvechi şi misterios.


Despre deschidere şi înţelepciune în politica externă

Doi înţelepţi şi cărturari români trec în aceste zile pragul vârstei de 90 de ani : istoricul Dinu C. Giurescu, la 15 februarie, şi diplomatul Mircea Maliţa, la 20 februarie. Ambii, membri ai Academiei Române, autori ai unor scrieri de referinţă “atingătoare”, cum ziceau istoricii mai vechi, la istoria modernă şi contemporană a ţării, dar şi cu deschideri de folos vital pentru viitorime. Nonagenarii de astăzi sunt prieteni de demult, cu toate că au avut căi diferite în viaţă ; cum observa, ca editor al lor, prozatoarea Adina Kenereş : “unul stătea pe creasta României, frecventa elitele conducătoare, organismele internaţionale şi o scenă globală”, iar celălalt, “ţintuit la baza muntelui, se străduia să supravieţuiască în rândurile elitei intelectuale de care tocmai se lepăda regimul în acei ani”. Dar fiecare pe frontul său de luptă, fie acesta în spatele uşilor capitonate ale cabinetelor secrete ale puterii şi pe culoarele (la propriu) politico-diplomatice sau în liniştea, aparentă sau nu, a mesei de scris ori a bibliotecilor şi arhivelor, au înţeles să-şi facă neîntrerupt misiunea faţă de ţară, chiar în împrejurări neprielnice sau ostile, până ce a venit, în sfârşit, libertatea, dar, odată cu ea, şi alte sfidări, primejdii şi perfidii.
Cu câţiva ani în urmă, la o vârstă încărcată de erudiţie şi experienţă personală fără egal, numele celor doi prestigioşi autori  s-au regăsit pe coperta unei cărţi care reconstituie, cu informaţie în mare parte inedită, dar mai ales cu învăţăminte pentru factorii de putere de la Bucureşti, o clipă astrală din istoria încă fierbinte a României. Dar câţi dintre noi au cunoştinţă de cartea “Zid de pace, turnuri de frăţie” (două versuri din Dosoftei), alcătuită de aceşti autori iluştri şi apărută în 2011 la Editura Compania ? Cartea rememorează, în esenţa ei, “etapa cea mai rodnică a diplomaţiei române post-1945” – cum o defineşte istoricul, un segment istoric caracterizat printr-un proiect şi o strategie politico-diplomatică menite să asigure, în ultimă instanţă, supravieţuirea  ca stat independent a României. Acest proiect nu se va regăsi însă niciodata ca atare, explicit şi în toată complexitatea sa, nici în arhivele, fie ele şi cele mai secrete, ale României sau ale vreunui alt stat ori serviciu de informaţii, fie el oricât de redutabil. De ce ? Pentru simplul motiv că acest proiect a fost gândit, elaborat, detaliat şi aplicat de câţiva lideri de vârf ai vremii (în primul rând Maurer, afirmă autorii cărţii), dar acest proiect de ţară a existat şi poate fi reconstituit, pentru a-l şti şi cei de azi, şi viitorimea. Este ceea ce au facut, de altfel, în cartea lor, cei doi academicieni.  “Respectând cerinţele şi limitele balanţei de forţe între Est şi Vest, diplomaţia română şi-a constituit un spaţiu de acţiune cu notabile rezultate, recunoscute de partenerii de dialog din URSS, China, Vietnam, India, din Europa de Vest, Canada şi Statele Unite ale Americii” – sintetizează istoricul.
Un trecut ce obligă a fi nu doar evaluat cu responsabilitate şi discernământ, fără bufeuri şi isterii politicianiste, ci şi folosit în buna şi vechea – totuşi – tradiţie a diplomaţiei româneşti. Complexa, cumplita, dramatica şi – încă – deconcertanta perioadă abia încheiată (la scara istoriei) dintre 1945 şi 1989, numită impropriu “perioada comunistă” sau a “regimului comunist” (care comunism, cât comunism ?), îşi asteaptă în continuare dreapta ei judecată, în toată bezna dar şi cu toate fascicolele sale de lumină, o evaluare pe cât de necruţătoare, pe atât de credincioasă adevărului (căci aşa-zisul “proces al comunismului” rămâne un simulacru penibil, cu tot girul prezidenţial obţinut).
La capătul evocării “deceniului deschiderii”, cu momentele sale dramatice (la care a participat direct pe partea politico-diplomatică), precum criza rachetelor din Cuba sau intervenţia din Cehoslovacia, diplomatul aşază o seamă de învăţăminte pentru cei ce fac şi vor face politica externă a României : convingeri ferm exprimate şi susţinute într-un dialog internaţional (din păcate) asimetric, dar evitarea tonului confruntaţional ; apărarea atributelor esenţiale ale statului ; dar şi transparenţa faţă de propriul popor atunci când se impun mari decizii de politică externă a ţării. După intrarea în NATO şi UE, apreciază diplomatul, Bucureştiul n-a mai performat corespunzător în politica externă şi “dacă lucrurile vor continua pe aceeaşi direcţie, în curând, în 10-15 ani, statul român şi societatea românească vor exista doar ca denumire, nu ca o realitate efectivă”.
O asemenea carte îşi cere reeditarea şi pentru celebrarea, şi în acest fel, a iluştrilor sărbătoriţi din acest moment, dar şi pentru că mesajul cărţii tinde să devină şi mai imperativ.

Sursa : Magna News,
19 februarie 2017


Foto atelier L. Waisman, circa 1910


BEYOND TRUMPOPHOBIA

On November 17, when the Prime Minister of Japan Abe Shinzo, will meet Donald Trump, the inevitable “normalization” of the new President will start in earnest. Trump has declared that Japan should spend more on defense to share the burden of containing China more evenly, but there will be no rude demands. At the very most, at the next summit , or the one after that Trump might suggest that a greater Japanese effort would be welcome. Because Abe has actually done much to strengthen Japan and do more for the alliance, the two leaders will find an understanding easily enough.
As for China and its maritime expansionism, Trump’s other policies matter more than his China policy in itself: he wants to disengage from Afghanistan and Iraq and to reach agreements with Putin over Syria and the Ukraine. That would release US military resources for the containment of China, providing the means for a more muscular response. Obama’s White House staff kept refusing US Pacific Command suggestions for „Freedom of Navigation” patrols in the hope that verbal persuasion would do it –National Security Advisor Susan Rice was quoted as saying that China was “shapeable” a.k.a malleable, as it were a very small country with not much of a history. Trump is unlikely to share such illusions, and he would not stop US Pacific Command from doing its job of keeping the sea lanes open.
If Trump’s Russia policy is successful, it will reduce tensions, and the need to reinforce the forces of the NATO alliance. But subject to that, Trump has said many times that he will press for more fairness in burden-sharing by NATO’s richest members. Some in Europe have already said that any such attempt by Trump would instead prompt the establishment of Europe’s own united armed forces, finally overcoming objections from all side. That would indeed be a curious response, because it would mean spending very much more than Trump would ask for. The more likely outcome is that Trump will get his increases.
No distinctive Europe policy is likely to come from Trump. His vocal support for Brexit clearly showed his Euro-skepticism. Like an increasing number of Europeans he must view the European Union as a failed experiment, and the Euro monetary system as destructive of economic growth. On the other hand no American president can say much on the subject once he is in office, and he can do even less. Yet even a silent Trump will encourage Euro-skeptic politicians everywhere,  perhaps tipping the balance in some countries.

continuare »


Fragment din volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor, de Aurel I. Rogojan

Capitolul
Sus cortina, domnilor « … escu » !
Foştii preşedinţi ai României, discipoli şi mentori ai poliţiei politice

Peste epoca lui Traian Băsescu – de cinci ori ministru, de două ori primar general al Capitalei, de două ori preşedinte al României şi tot de atâtea ori suspendat – nu a căzut cortina. Şi asta pentru că, vreme de patru decenii, personajul – cu o irepresibilă apetenţă pentru expunere media­tică – a jucat numai cu cortina lăsată. Ceea ce este, în măsuri diferite, vala­bil şi pentru predecesorii săi, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu. Acum însă, pentru a înţelege unde ne-au dus şi ce perspective au deschis cei trei « … escu » postdecembrişti ţării şi oamenilor ei, trebuie ridicată cortina ca să poată pătrunde lumina.

Traian Băsescu – un dosar ordinar sau extraordinar ?

Despre Traian Băsescu se poate spune că este creaţia cea mai toxică ima­ginată de un sistem de poliţie secretă care a mai impus în prim-planul vieţii politice şi nu numai o galerie de « exemplare de succes » dintr-o inepui­zabilă « rezervă de cadre în conservare ». În cazul lui Traian Băsescu, toate încercările de a demonstra colaborarea cu Securitatea au eşuat, acesta alegându-se cu un pomelnic de adeverinţe şi sentinţe care au îngropat şi mai adânc adevărul. Cauza ? Aşa a fost construită legea, parcă anume pentru a-i exonera pe marii discipoli ai vechii şi mentori ai noii poliţii politice.
Interesul pentru Traian Băsescu şi colaborarea sa cu structuri ale Securităţii a cunoscut mai multe planuri, în funcţie de etapele activităţii sale. Dosarele sale « de Securitate » – căci sunt mai multe – formal nu ar trebui să existe. Faptul că punctul de pornire al investigaţiilor jurnalistice l-a constituit o evidenţă a membrilor de partid pentru care primul se­cretar al Comitetului judeţean Constanţa al PCR a dat aprobările prevăzute de o hotărâre specială a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, în ve­derea sprijinirii organelor de Securitate, închide teoretic probabilitatea existenţei sau a găsirii dosarului de colaborator/informator/ rezident. [Notă : Hotărârea Comitetului Executiv al CC al PCR cu privire la întărirea controlului de partid asupra activităţii organelor de Securitate şi Miliţie nr. 119 din 16.03.1968, modificată de hotărârile din  februarie 1971 şi 30 ianuarie 1979. Hotărârea din 30 ianurie 1979, paragraful 15, prevedea : « Pentru a sprijini munca organelor de securitate şi de miliţie, prim secretarii comitetelor judeţene, municipale şi orăşeneşti de partid vor stabili, la cererea verbală a şefilor acestor organe, în situaţii deosebite şi când nu sunt alte posibilităţi, membrii de partid care să furnizeze nemijlocit date cu privire la activitatea unor elemente suspecte, să ajute în calitate de rezidenţi şi de gazde ale caselor de întâlniri. Membrilor de partid care primesc asemenea sarcini nu li se vor întocmi dosare, ei vor sprijini activitatea organelor de securitate şi de miliţie numai în perioada absolut necesară pentru finalizarea acţiunii respective. Organele de securitate şi de miliţie nu vor ţine evidenţa membrilor de partid care au primit sarcina de a sprijini munca informativă. Evidenţa nominală a membrilor de partid respectivi va fi ţinută numai de către primul secretar care a dat aprobarea. Membrii de partid care primesc sarcina de a ajuta organele de securitate şi de miliţie vor trebui să considere îndeplinirea acesteia ca o îndatorire de partid şi să dovedească conştiinciozitate şi simţ de răspundere, având obligaţia de a păstra cea mai strictă conspirativitate asupra acţiunilor la care participă şi a metodelor folosite de organele de securitate şi de miliţie. »]
Din facsimilele reproduse rezultă că Traian Băsescu a fost cola­borator al Serviciului 1 din UM 02150 Mangalia în perioada 9.11.1973-27.09.1976. Indicativul UM 02150 Mangalia era atribuit Serviciului Direc­ţiei a IV-a Contrainformaţii Militare din Securitatea Statului care realiza asigurarea contrainformativă (siguranţă militară şi contraspionaj) pentru Marina Militară. Colaborarea cu contrainformaţiile militare a acoperit perioa­da studiilor în cadrul Institutului de Marină. Etapa următoare a colaborării a început – conform Registrului de evidenţă a membrilor de par­tid pentru care primul secretar al Comitetului judeţean Constanţa a aprobat să sprijine organele de Securitate – la data de 9 septembrie 1978, când Traian Băsescu era încadrat ca ofiţer II la Întreprinderea de Exploatare a Flotei Maritime.
Apariţia unor capete de dovezi ale colaborării lui Traian Băsescu cu Securitatea, furnizate de Direcţia Generală de Informaţii a Apărării în vara anului 2004, premergător campaniei prezidenţiale, a fost calificată de către cel vizat ca fiind « un document contrafăcut de serviciile secrete pentru şantajarea mea » (Naţional, nr. 2 335, joi 30 septembrie 2004). Ziarul Cotidianul, nr. 233 (4007), vineri 1 octombrie 2004, titrează însă : « Un material strict secret ce sugerează o colaborare dintre Traian Băsescu şi Direcţia de Contrainformaţii Militare s-a scurs în presă ».
La unison, « intelectualii lui Băsescu » – Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu, membri ai Colegiului Consiliului Naţio­nal pentru Studierea Arhivelor Securităţii – au afirmat că documentul pus la dispoziţie de DGIA este « o surpriză şi o încălcare a legii » (Horia-Roman Patapievici). La rândul său, Mircea Dinescu a spus : « Documen­tul MApN a fost scos peste noapte pentru a fi folosit de actuala putere împotriva lui Traian Băsescu. […] aceste dosare devin instrumente şi arme cu care actuala putere poate şantaja sau distruge anumite persoane. » Majoritatea membrilor CNSAS au reacţionat la faptul că MApN, respectiv DGIA, a trimis Judecătoriei Sectorului 2 un document clasificat în care s-a precizat că Traian Băsescu a fost colaborator al contrainformaţiilor militare. Mircea Dinescu, Andrei Pleşu şi Horia-Roman Patapievici s-ar fi declarat stupefiaţi şi au sancţionat răspunsul DGIA în termeni precum « nişte jigodii », « este inadmisibil », « este o dezinformare neruşinată » (Ziua, vineri 1 octombrie 2004, nr. 3 134).
« Este inadmisibil acest tip de răspuns », a mai comentat Andrei Pleşu, menţionând că deţinătorul de arhivă a infirmat, la o dată anterioa­ră, o eventuală colaborare a lui Traian Băsescu cu Securitatea. Prof. univ. dr. Corneliu Turianu, vicepreşedinte al Partidului Democrat, a ţinut să sublinieze : « […] Ministerul Apărării Naţionale nu avea voie să dea nici un fel de informaţii instanţei în acest caz. Singura instituţie abilitată în acest sens era Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Cu atât mai grav este că acest act, care a fost trimis de MApN în instanţă, lipsea din dosarul de la CNSAS. Aceasta înseamnă că ministerul are dosare secrete, pe care nu le pune la dispoziţia CNSAS, invocând Legea Siguranţei Naţionale, lege care funcţionează şi în cazul procesului dintre Traian Băsescu şi Mugur Ciuvică » (« Juriştii condamnă MapN », în Ziua, nr. 3 134, vineri 1 octombrie 2004). Încercarea purtătorului de cu­vânt al Acţiunii Populare, Mugur Ciuvică, de a dovedi colaborarea lui Traian Băsescu cu Securitatea s-a finalizat cu o condamnare civilă a acestuia la plata de despăgubiri pentru daune morale în valoare de 50 000 de lei (13 600 de euro). Acest final era previzibil, deoarece Mugur Ciuvică nu s-a rezumat strict la ceea ce atestau informaţiile şi documentele ce le deţinea, respectiv o indubitabilă şi îndelungată relaţie de colaborare, ci a trecut la un atac la persoană, cu acuze foarte grave, pe care nu le-a putut susţine. Astfel, într-o conferinţă de presă din 15 februarie 2004, Mugur Ciuvică, în calitate de purtător de cuvânt al Acţiunii Populare şi candidat al acestei formaţiuni la funcţia de primar al Capitalei, a opinat că Traian Băsescu a fost « un informator ordinar, unul ce îşi turna colegii la Secu­ritate, primind pentru aceasta o sumă de bani, dar şi sprijinul pentru a promova profesional » şi că « informaţiile unor turnători ca Traian Băsescu, ajunse pe mâna Securităţii, au distrus vieţi, cariere şi au trimis oameni în puşcăriile comuniste ».[Notă : România liberă (RL online), 9 februarie 2013, « Ciuvică, bun de plată după ce a pierdut şi la CEDO procesul „Băsescu securist“ ».]
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că « termenii folo­siţi de Mugur Ciuvică nu erau indispensabili pentru comunicarea mesajului său, termenii relevând intenţia reclamantului Mugur Ciuvică de a-l ofensa pe Traian Băsescu, adversarul său politic ». [Notă : Vezi nota de mai sus.]
Mai mult, Mugur Ciu­vică nu a putut face proba verităţii judecăţilor sale de valoare şi a impu­tă­rilor factuale privindu-l pe Traian Băsescu. Mugur Ciuvică a deţinut indicii temeinice privind relaţiile lui Traian Băsescu cu Securitatea, dar şi-a decredibilizat dovezile prin aplicarea subiectivă de etichete. Astfel, Mugur Ciuvică a indicat instanţei dovezi despre : existenţa şi traseul dosa­rului personal privind colaborarea din perioada 1977-1979, altul decât dosarul de colaborator din anii 1973-1976 ; existenţa unui proces-verbal de distrugere a dosarului personal ; existenţa a două dosare de urmărire informativă – (DUI), « Cârma », referitor la eşuarea navei Dacia, şi (DUI) privind eşuarea petrolierului Independenţa. [Notă : Documentul DGIA nr. DGZ-S/92 din 18 iulie 2004.]

continuare »


Comentarii pe marginea volumului
Factorul intern de Aurel I. Rogojan

Chestiunea moldovenească, presantă şi îngrijorătoare

Moscova s-a dezis fără prea multe explicaţii de delirul căpeteniei secesioniste tiraspolene care ameninţa cu “alichirea” Transnistriei la Rusia. Era de aşteptat, căci liderul de la Kremlin nu prea obişnuieşte să facă gesturi aventuriste şi fără miză mare, ci îşi stabileşte riguros acţiunile, etapele, rigorile prin proiecte de perspectivă. Oricum, “cică nişte cronicari” de la Bucureşti, care au făcut zarvă mare în public că ne vom învecina prin graniţă pe Nistru cu Rusia, au tăcut mâlc când cu precizarea de la Moscova. În groapa politică de pe Dâmboviţa, varul se stinge repede. Câteva zile de bolboroseală şi istericale, după care se trece la altele, dar în urmă rămâne încă o grămadă de tencuială răsuflată bună doar să încurce lumea. S-au dat de ceasul morţii Ioneştii, Popeştii şi Popa Prichicii de pe la televiziuni şi felurite instituţii specializate, inclusiv trei foşti consilieri prezidenţiali convocaţi de urgenţă să ne lămurească, încurcaţi, ceea ce nici ei nu prea ştiau : de ce a spus ce a spus ambasadorul american de la Chişinău, apoi ce ne facem cu o Rusie cu harta pân’ la Nistru, de parcă nu s-ar şti că pentru un tango sau o întregire/anexare/alipire etc. trebuie doi. Or, Moscova nu zisese încă nimic, iar apoi a zis ce-a zis. Mult-vorbitorii de pe la tv-uri par a şti mai bine situaţia internă din Groenlanda sau Islanda decât ce e peste Prut, peste Nistru. Iar bufeurile isteroide ale tălmăcitorilor politici de la Bucureşti, mereu mai mulţi şi mai grupaţi în institute, centre de studii, asociaţii, fundaţii, doctorate şi masterate, dau senzaţia că trudesc mai degrabă să înceţoşeze şi să deformeze realitatea decât să o desluşească. Voce aparte în această cacofonie civică este generalul (r) de servicii secrete Aurel I. Rogojan, care, dacă te iei după sumarul volumului, pare că nu s-ar prea ocupa de situaţia din R. Moldova în recenta sa carte Factorul intern. Dar din lectura cărţii a ieşit un fel de decalog util pentru a înţelege ce se întamplă peste Prut. Drept care :

1. Pentru Rusia lui Putin, “joaca s-a sfârşit”, cum chiar el a spus-o. “Rusia pare a se comporta ca un stat cu capacitate şi intenţii de a aduce corecţii seismului prin care a trecut începând cu 1991. (…) Rusia se arată preocupată de extinderea spaţiului de siguranţă de la graniţele sale, iar consecinţa este o frontieră militarizată extinsă înspre Vest, ceea ce pentru România înseamnă un potenţial de agresiune explicit manifest.”
2. După ce că nu are politici (sau are unele falimentare) pentru Estul Europei, Occidentul mai e şi divizat, a fost multă vreme nepăsător (SUA) ori e tot mai defetist (UE). Creşte sentimentul că “în Estul Europei ordinea euroatlantică ar bate în retragere” şi doar de câtva timp Washingtonul, prin NATO, “a decis oprirea reculului prin desfăşurarea de forţe militare de avertizare a Rusiei”.
3. La est de Prut, “populaţiile au fost instrumentalizate de forţe politice care au speriat cetăţenii fie cu spectrul fascismului românesc, fie cu ameninţarea unei intervenţii militare ruseşti, astfel că a început un proces de destrămare teritorială”.
4. La Chişinău, “devalizatorii unei bănci au mai destabilizat o dată ceea ce nu a fost nici un moment stabil ori serios în R. Moldova, permanent expusă loialităţii divizate a mercenarilor politici”.
5. “Perpetua basculă politică a oportuniştilor de la Chişinău între Moscova şi Washington, via Bruxelles, stă la originea instabilităţii şi derivei geopolitice a celui de-al doilea stat românesc.”
6. “Chestiunea moldovenească, în contextul evenimentelor din Ucraina, devine din zi în zi mai presantă şi tot mai îngrijorătoare pentru integritatea frontierelor României.”
7. “Într-un astfel de moment hotărâtor, România, din cauza propriilor vulnerabilităţi politice interne, se manifestă indecis, fără a avea un concept solid al interesului naţional, susţinut de o diplomaţie inteligentă şi activă, cu ţinte strategice de securitate corect identificate.”
8. “În toţi aceşti ani, la Bucureşti nu au existat semne că potenţialul conflictual major din Est ar fi luat în serios, iar priorităţile politicii externe şi de securitate în relaţiile cu vecinii au rămas să fie identificate după consumarea evenimentelor viitoare.”
9. SUA, UE şi NATO “au exclus România din toate formatele dezbaterilor, negocierilor şi deciziilor care priveau românitatea din arealul ex-sovietic”.
10. “Neştiuta disponibilitate a Kremlinului şi a Washingtonului de a purta negocieri secrete. Diplomaţia secretă a Moscovei este activă atât la Washington, cât şi în cancelariile vest-europene.”

Din aceste “informaţii analitice”, cum aflăm că le spun specialiştii în materie, prinde contururi un tablou deloc liniştitor.

Text preluat de pe site-ul curentul.ro, 11 septembrie 2016


The Panama Papers

În numărul din august 2016 al lui Times Literary Supplement, Edward N. Luttwak a publicat o recenzie substanţială, cuprinzând şi propria sa analiză a fenomenului, la volumul The Panama Papers. Breaking the story of how the rich and powerful hide their money, publicat recent de Bastian Obermayer şi Frederik Obermaier la Oneworld. O puteţi citi şi aici :

Artful dodgers
How money is kept in offshore accounts
by unscrupulous tax evaders and avoiders

The Panama Papers opens with an engaging first-person account by Bastian Obermayer, a well-known investigative journalist for the Süddeutsche Zeitung, of how the whole story started: an unsolicited email from a John Doe offering “data”. As soon as Obermayer accepted the twin conditions of total anonymity and encrypted communications, he received “a big bunch of documents”.
These mostly concerned the alleged smuggling of $65 million out of Argentina on behalf of its President, Fernández de Cristina Kirchner – hardly startling news if true, given the country and the person but the documents also included what really mattered: full corporate information on the 123 name-plate-only (“shell”) companies that were used to zig-zag the money surreptitiously around the world, all of them formed by a Panamanian law firm called Mossack Fonseca.
If anyone tried to work back from company number 123 to the original money-sending company by way of the 122 companies in between, a lifetime of investigations might not do it, especially because those 122 companies could be registered anywhere in the world, not restricted to the places where the Mossack Fonseca had and still have offices, to wit: Anguilla, the Bahamas, Belize, the British Virgin Islands, Costa Rica, Cyprus, Hong Kong, Malta, the Netherlands, Panama, Samoa, the Seychelles, the United Kingdom and two US states: Nevada and Wyoming. Those companies, moreover, could be legally incorporated yet have no identifiable owners at all, because their equity might all be vested in nameless “bearer” shares. Not even the ultra-formidable billionaire Paul Singer, who had bought up heavily discounted Argentine debt, had refused “haircut” payouts and was employing lawyers and investigators everywhere to track down anything of value that he could impound (he did succeed with an Argentine naval vessel), could do anything about the $65 million sitting tantalizingly close to him in Nevada – but now all the data was revealed (too late for Singer because Argentina’s new President, Mauricio Macri, also a Mossack Fonseca client as it happens, had already decided to settle and pay him off, along with all the other hold-out claimants).

continuare »