OPINII IN
compania lui ...

luni 5 Dec 2016

Revoluţia conservatoare în curs

Petru Romoşan

Revoluţia de dreapta (un paradox aparent acceptat !) îşi continuă drumul spectaculos. Brexit, campania electorală şi alegerea neaşteptată a lui Donald Trump în SUA, alegerea conservatorului liberal François Fillon candidat al dreptei pentru alegerile prezidenţiale din mai 2017 în Franţa, plus eliminarea probabil definitivă din viaţa politică la vârf a lui Nicolas Sarkozy, Alain Juppé, fost preşedinte şi, respectiv, fost prim-ministru, şi, după câteva zile doar, a lui François Hollande, preşedintele în exerciţiu, care renunţă abrupt la o nouă candidatură – o lungă şi incredibilă listă care probează o mare schimbare, o revoluţie chiar.
Revoluţia conservatoare în curs seamană dar nu e în nici un caz acelaşi lucru cu ascensiunea neoconservatorilor la începutul anilor ’80 (Margaret Thatcher în Marea Britanie, Ronald Reagan în America). Neoconservatorii erau nişte menşevici şi troţkişti travestiţi în conservatori (neo) şi promotori ai unor politici foarte la dreapta, ultraliberale, în favoarea oligarhiei financiare şi industriale. După ce eşuaseră în încercările lor de hold-up asupra partidelor de stânga, s-au orientat, cinic sau pragmatic, spre partidele de dreapta.
Conservatorii de azi, David Cameron (iniţiatorul Brexit-ului), Boris Johnson (fost primar al Londrei), Donald Trump, François Fillon şi, înaintea lor, fraţii Kaczyński în Polonia, Vladimir Putin, Viktor Orbán, împreună cu alţi central-europeni, în Cehia, în Slovacia, par să facă legătura cu societatea conservatoare anterioară primului război mondial. De altfel, al doilea război mondial încetează vizibil să mai fie o referinţă relevantă pentru lumea de azi. Care sunt valorile conservatorilor de azi ? De-a valma : naţiunea, protecţionismul şi controlul frontierelor, familia, credinţa sau Biserica, legea şi justiţia, armata etc.
În această schimbare în curs, poate chiar o revoluţie, România e prinsă din nou pe picior greşit. Foarte recenta noastră subordonare faţă de UE, Bruxelles, de fapt, faţă de Germania, adversitatea prin imitaţie, neproductivă economic, faţă de Rusia, lipsa unor legături solide cu Vaticanul, cum au catolicii din Ungaria şi Polonia, schimbarea brutală, cu totul neanticipată de la Washington ne lasă cu gura căscată şi „papagali” ai unor politici deja caduce, fără nici un viitor.
Cine ar putea face revoluţie conservatoare în România şi în Republica Moldova (alegerea lui Igor Dodon e proba cardinală a eşecului total al oligarhiei postcomuniste de la Bucureşti) ? În nici un caz Klaus Iohannis (propulsat de oligarhie pentru că e german şi dă bine la Berlin), Dacian Cioloş, nepotul Vulpii, reprezentant, împreună cu Vasile Dîncu, al Grupului de la Cluj, Alina Gorghiu, nora unui general SIE („Lucian Isar, fiul generalului Ioan Isar și soțul Alinei Gorghiu” – cf. Bogdan Tiberiu Iacob, inpolitics.ro), sau pâmpul-fără-sfârşit Traian Băsescu, toţi servanţi docili ai oligarhiei cazone băştinaşe. Pot doar Marian Munteanu, Dan Puric, Călin Georgescu, Eugen Mihăescu, Iulian Capsali, Ilie Şerbănescu, Ciprian Nastasiu etc. să reprezinte în România o revoluţie conservatore de salvgardare a intereselor româneşti ? Dar va intra în Parlament partidul lui Marian Munteanu ? Oligarhia cleptocratică şi interlopă de la Bucureşti va trage toate sforile pentru grupusculul lui Nicuşor Dan, grupuscul destinat să înlocuiască UNPR-ul lui Gabriel Oprea ca partid-balama bun la toate.
Cleptocraţii şi cămătarii bancari, o oligarhie locală sui generis, ne pun încă o dată într-o poziţie de inadecvare, de mare slăbiciune. Asta pentru că nu-şi apără decât interesele proprii, care merg mână în mână cu interesele oligarhiei globale şi, ca peste tot, împotriva intereselor populaţiei. Dar populaţia îşi va cere în continuare drepturile şi va forţa schimbarea. Vom vedea asta în Austria extremei drepte, în Italia lui Beppe Grillo şi Cinci Stele, indiferent de rezultatele scrutinelor de duminică 4 decembrie. Iar anul viitor vom avea alegerile din Franţa, Olanda şi Germania…
Establishment-ul corupt şi incompetent de la Bucureşti cercetează prin ciudatul său ambasador, George Cristian Maior, toate pilele, cunoştinţele şi relaţiile din Partidul Republican şi eventualele prietenii româneşti ale noului preşedinte american. Şi-au amintit brusc că Ilie Năstase a jucat tenis cu Donald Trump şi încă altele, mai picante. Şi, bineînţeles, acelaşi establishment, rudimentar şi miop, face vocalize conservatoare ca să poată cânta bine, convingător, la urechile noii administraţii de la Washington. La vremuri noi, tot noi, îşi zic, la fel cum şi-au zis în ultimii 27 de ani. Vor reuşi aceiaşi başbuzuci să păcălească încă o data istoria românească ?


luni 28 Noi 2016

Va fi Donald Trump un Mihail Gorbaciov pentru SUA ?

Petru Romoşan

Toată planeta e la curent : Mihail Gorbaciov a fost un conducător tragicomic pentru popoarele Uniunii Sovietice şi adevăratul gropar al comunismului. Involuntar, bineînţeles. El a vrut să reformeze un sistem muribund şi nu a făcut decât să-i grăbească decesul. Deşi a fost suspectat că a trădat Uniunea Sovietică în favoarea britanicilor şi a americanilor, nimeni nu a adus probe în acest sens.
Azi se vede destul de clar că ultimul lider sovietic a fost de bună credinţă, el chiar a încercat să repare, să „reformeze” ce nu se mai putea repara, nu se mai putea „reforma” : socialismul real, comunismul utopic. Rezultatele „perestroikăi” şi ale „glasnostului” sunt binecunoscute. A urmat Boris Elţin, care a dus renăscuta Rusie pe buza prăpastiei, în aclamaţiile ipocrite ale lumii occidentale, mai ales ale americanilor. La capătul a zece ani de „reforme” dezastruoase, de „democraţie” mimată după modele externe, anglo-saxone, cu consilieri americani, Rusia era tocmai bună de împărţit între marile puteri economice vestice. N-a fost să fie. Metoda a fost prea lentă, marele urs, Rusia, s-a trezit din hibernarea sa interminabilă. Iar salvatorului Rusiei i s-a dat un nume : Vladimir Putin – cel mai urât, cel mai atacat personaj în emisfera vestică. Întreg establishment-ul occidental are o singură explicaţie pentru dezastrul prin care trec ţările sale de vreo şapte ani (şapte vaci slabe ?) : Vladimir Putin, Kremlin, Crimeea, Ucraina etc.
Asta până de foarte curând, odată cu venirea lui Donald Trump la preşedinţia SUA. Un preşedinte cu totul neobişnuit pentru America. S-a mers foarte departe pentru a i se găsi o comparaţie credibilă : Andrew Jackson, al şaptelea preşedinte, între 1829 şi 1837. Care, ironie a Istoriei, e considerat fondatorul Partidului Democrat. Andrew Jackson, la fel ca Donald Trump azi, nu a venit din casta politică şi a condus cu poporul în favoarea majorităţii cetăţenilor.
Donald Trump este şi el, ca Mihail Gorbaciov, de bună credinţă, încearcă să salveze capitalismul şi imperiul, aplicându-le cele mai ortodoxe metode capitaliste şi imperiale. Dar adversarii săi, extraordinar de puternici – democraţii, progresiştii, stânga liberală, toată media mainstream -, îl atacă pe Trump din toate poziţiile şi, odată cu el, instituţia prezidenţială. În Wisconsin, la cererea candidatei ecologiste (mai puţin de 1 %), Jill Stein, a început renumărarea voturilor. În spatele lui Jill Stein apare staff-ul lui Hillary Clinton, care l-a felicitat deja pe Trump pentru victorie. Aceiaşi vor încerca în zilele următoare să declanşeze renumărarea voturilor în Pennsylvania şi în Michigan. Anterior, s-a vânturat ideea independenţei de centru a statului California şi a statului Oregon. Se urmăreşte măcar obţinerea unor avantaje strategice prin slăbirea noului preşedinte. Un „ultraconservator”. Un „reacţionar”.  Un „amator”.
Dacă SUA vor avea soarta Uniunii Sovietice, nu va fi din vina lui Donald Trump. El doar va fi încercat să repare ceva care nu a mai putut fi reparat. Ultimele patru mandate (două republicane, cu George W. Bush, şi două democrate, cu Barack Obama) au adus America în starea actuală. Cu o datorie abisală, cu o clasă mijlocie aproape distrusă, cu producţia industrială în afara frontierelor şi, mai ales, cu o dezorientare morală fără precedent. În plus, SUA şi-au pierdut în mare măsură controlul economic asupra protectoratelor principale (Germania, Japonia, Coreea de Sud, Italia, Turcia, Filipine…). Iar contribuţia sa colosală la întreţinerea NATO nu se mai justifică şi, mai ales, nu mai poate fi asigurată. Mai poate fi acoperită (negociată, diminuată, rezolvată) faraonica datorie americană ? Dar cine nu-şi plăteşte datoriile intră în faliment. Întrebarea întrebărilor este dacă mai poate spectaculosul preşedinte Donald Trump (conservator clasic, fost democrat, miliardar, azi din afara partidelor dar reprezentându-i pe republicani) să întoarcă roata istoriei. Sau, dimpotrivă, SUA vor avea în timpul mandatului (mandatelor) lui Donald Trump soarta Uniunii Sovietice din timpul lui Mihail Gorbaciov ?


marți 22 Noi 2016

Au loc alegeri în România ?

Petru Romoşan

Aproape nimeni nu mai pare preocupat de alegerile parlamentare româneşti din decembrie. Toţi cei interesaţi de politică se ţin informaţi la zi cu ce-a mai zis şi pe cine a mai numit Donald Trump în America. Şi poate pe drept cuvânt. Revoluţia conservatoare americană abia începută, dacă va fi dusă până la capăt, va schimba lumea. Efectele ei asupra îmbătrânitei Europe pot fi de o magnitudine necunoscută generaţiilor actuale. Căderea sistemului mondial de putere, neoconservator şi neoliberal, globalist, unipolar, ghidat de pax americana, va putea fi comparată cu căderea sistemului comunist din 1989, cu care şi seamănă, de altfel, ca două picături de apă. Cei care pun cruce globalismului, liberului schimb fără nici o limitare protecţionistă, lui political correctness şi neoliberalismului deşănţat sunt conservatorii tradiţionali şi liberalii clasici, iar nu socialiştii.
În paranteză fie spus, şi în România PSD joacă de câţiva ani mai degrabă rolul unui partid conservator. PSD este adevăratul partid conservator, şi nu impostura comică inventată de oligarhul Dan Voiculescu. Atât că nici PSD nu-şi asumă deplin rolul, şi nici comentatorii şi analiştii nu par dispuşi să renunţe la lupta „socialistă” împotriva comunismului, condusă „democratic” de oligarhi. PSD-ul de azi, după decimarea produsă de arestările în masă, e şi naţional, şi conservator. PSD face parte din România reală, spre deosebire de oengiştii globalişti, la apus şi ei.
În acest context revoluţionar (conservator), ne-a sosit şi o veste bună. Vestea bună vine, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori pentru români, din Franţa. În alegerile primare ale dreptei franceze pentru prezidenţiale a ieşit câştigător în primul tur chiar cel mai bun candidat de la Georges Pompidou încoace. (În competiţiile politice, nu întotdeauna câştigă cei mai buni. Iar noi, românii, avem exemple gârlă.) Câştigătorul primului tur al primarelor în Franţa este fostul prim-ministru din mandatul de preşedinte al lui Nicolas Sarkozy, François Fillon, catolic, conservator în valorile societale şi liberal în viziunea sa economică. Dotat cu un program economic complet, dur, chiar salvator pentru Franţa cum e ea azi. Nicolas Sarkozy şi-a anunţat retragerea din viaţa politică, iar celălalt candidat important, fostul prim-ministru din primul mandat al lui Jacques Chirac, Alain Juppé, a fost surclasat categoric, deşi toate sondajele din ultimul an, şi până în ultima zi, îl dădeau câştigător la distanţă. Era favoritul incontestabil al establishment-ului politic şi mediatic. Ca Hillary Clinton. Fostul preşedinte Sarkozy şi-a chemat susţinătorii, şi încă are destui, să-l voteze în turul doi al primarelor dreptei, duminica viitoare, pe François Fillon. Rezultatele din primul tur vorbesc de la sine : François Fillon 44,2 %, Alain Juppé 28,4 %, Nicolas Sarkozy 20,7 %.
Dar care e vestea bună pentru România ? E aceea că Franţa, cu François Fillon preşedinte, va rămâne foarte probabil în UE şi va contrabalansa puterea mult prea mare pe care şi-a tras-o de partea sa Germania. Efectul celuilalt probabil candidat din turul doi al prezidenţialelor franceze din mai 2017, preşedinta Frontului Naţional, Marine Le Pen, este greşit asimilat cu efectul Brexitului sau al alegerii lui Trump în SUA. Comparaţia pertinentă pentru Marine Le Pen, ca şi pentru tatăl său, este cea cu Corneliu Vadim Tudor şi cu PRM. Adică Frontul Naţional nu are conţinut autentic, nici program şi nici oameni care să-l încarneze, fiind doar un rezervor în care se adună un enorm vot protestatar dar ineficient politic. Asemănarea Frontului Naţional francez cu partidele zise „naţionaliste” de azi din România, mult mai mici şi mai inofensive, e şi ea pertinentă. La noi, Sistemul e deocamdată mult mai convingător…
Dar să revenim. Alegerea lui Donald Trump poate fi pentru Germania, locomotiva economică şi politică a UE, oportunitatea visată pentru a-şi abandona total statutul de protectorat american în care a fost obligată să funcţioneze din 1945 până azi. Pentru America lui Trump, NATO, în sistema de finanţare actuală, nu mai e viabil. Dar nici Germania nu va accepta să finanţeze o armată condusă doar de americani. Ceea ce părea de domeniul fanteziei sau coşmarului din 1945 încoace devine brusc plauzibil : o nouă armată germană. Cu tot ce înseamnă asta. O UE fără Franţa şi Italia după ieşirea Marii Britanii ar însemna pur şi simplu un al treilea sau al patrulea Reich. Lucru pe care nu-l doreşte nimeni, nici măcar germanii luminaţi.
Politicienii români nu par deloc conectaţi la marile şi foarte rapidele schimbări din lume. Iar cei care ar trebui să-i informeze şi să-i sfătuiască nu au arătat până acum nici mari competenţe, nici geniu strategic, ci doar, din când în când, o retorică bombastică, jenantă. Ce valoare mai au deci alegerile de azi din România ?


luni 14 Noi 2016

Tagma jefuitorilor faţă cu poporul

Petru Romoşan

După Brexit a venit şi alegerea lui Donald Trump în America. Castelele din cărţi de joc ale Sistemului, ale Sistemelor se prăbuşesc unul după altul. Poporul îşi arată din nou peste tot puterea. O adevărată revoluţie paşnică. Tot ce a mai reuşit Sistemul în ultimul an a fost să-l reinstaleze, penibil, pe perimatul Mariano Rajoy în Spania, unde capitalul german face legea. În aprilie-mai viitor, în Franţa, Marine Le Pen, din partea Frontului Naţional, va intra foarte probabil în turul doi al alegerilor prezidenţiale, şi deci va putea să le câştige. Singurul care o poate bate şi merită s-o facă e fostul prim-ministru François Fillon, un conservator autentic. Dacă va câştiga Marine Le Pen, Frontul Naţional va declanşa referendumul deja anunţat de renunţare la euro şi abandonare a UE. Până atunci vom avea alegerile din Republica Moldova vecină, alegerile din Bulgaria vecină, referendumul decisiv din Italia (4 decembrie 2016), alegerile din Olanda (15 martie 2017) şi, în cele din urmă, chiar şi alegerile din Germania (septembrie-octombrie 2017), care conduce încă cu mâna de fier a austerităţii Uniunea Europeană, alegeri cu o anunţată creştere importantă a populiştilor (AfD), a conservatorilor clasici.
România va fi, în schimb, ultima care va renunţa la limba de lemn a globalizării şi la political correctness. Românii au fost ultimii din Est care s-au lepădat de comunism. Şi nici măcar n-au făcut-o singuri. Şi nici sincer, şi nici până la capăt. La fel cum şi Imperiul Roman a ajuns în Dacia abia când începuse s-o ia la vale şi avea vistieriile goale. Ca şi Imperiul American de azi.
În America se profilează o soluţie guvernamentală nici democrată, dar nici prea republicană. Vom avea confirmări după ce preşedintele Donald Trump îşi va anunţa guvernul. Dar Newt Gingrich, Rudi Giuliani sau Michael Flynn sunt mai degrabă personalităţi independente decât soldaţi disciplinaţi ai Partidului Republican. Da, lumea se schimbă şi nu ştim prea bine încotro se duce. Ce e sigur deocamdată e că oamenii Sistemului plâng, manifestează grotesc şi ies lamentabil din prima scenă, nu fără să-i apostrofeze pe Trump, pe Putin şi pe oricine are susţinerea populară.
La Bucureşti se aşteaptă o victorie consistentă a PSD-ului şi o clară marginalizare a preşedintelui Klaus Iohannis şi a premierului etichetat fraudulos „tehnocrat” Dacian Cioloş (ultimele dezvăluiri de presă ni-l confirmă ca veritabil „nepot al Vulpii”…). Deocamdată, singurul „merit” al celor doi e că s-au urcat cu mult tupeu pe emoţia publică creată prin tragedia de la Colectiv şi ne-au dat un lamentabil „guvern al meu”. Dar e limpede că nu au fost aduşi în capul mesei de vreo nevoie populară (poveşti cu Facebook, diaspora, tineri frumoşi şi liberi în stradă, consultări cu societatea „civilă” etc.), ci de interesele tagmei jefuitorilor externi şi interni.
Şi câte nu vom mai auzi în anii care urmează ! Armatele de oengişti, propagandişti, manipulatori de profesie se vor da de ceasul morţii să ne convingă de binefacerile Sistemului stabil, de fericirea menţinerii statu quo-ului, cu avantajele care decurg. Pentru ei şi numai pentru ei. Poporul geme sub crize, sub taxe, sub interdicţii fără număr. Odată cu ieşirea Marii Britanii din UE, cu alegerea neobişnuitului Donald Trump la Casa Albă, lumea se schimbă brutal, fără întoarcere. Dar schimbarea radicală – reevaluarea pozitivă şi necesară a statului, preeminenţa naţiunilor, respectul pentru opţiunile populare, regăsirea valorilor morale tradiţionale (familie, lege, justiţie, credinţă) pe care s-a clădit lumea – va lua timp.


luni 7 Noi 2016

Un premier tehnocrat, doi premieri tehnocraţi

Petru Romoşan

Ce-ar fi să avem, începând din ianuarie 2017, un al doilea premier tehnocrat ? Evident, altul decât Dacian Cioloş, care e uzat, amatoristic, politizat, detestat destul. PNL-ul (burduşit cu băsişti penali, pe care madona binomică şi internaţională de la DNA nu-i are încă în vedere) se îndreaptă spre un binemeritat dezastru electoral. Iar Nicuşor Dan şi Clotilde Armand nu s-au maturizat cât trebuie ca să „salveze”, împreună cu susţinătorii lor din umbră, mult fantomatica, invizibila dreaptă.
Dacă preşedintele Klaus Iohannis, împreună cu mentorii săi internaţionali, e atât de ataşat de tehnocraţie, de care habar n-avea până mai ieri, PSD-ul poate veni, la rândul lui, cu un premier tehnocrat, Călin Georgescu. Conform presei din ultimele zile, Călin Georgescu este susţinut „de Federaţia Societatea Civilă Românească, constituită din 12 entităţi juridice reprezentative la nivel naţional : În opinia noastră, domnul Călin Gerogescu este omul cel mai potrivit pentru a strânge în jurul său toate resursele pentru realizarea reconcilierii naţionale. Proiectul de ţară („Hrană, apă, energie” – n.n.) cu care ni se adresează nouă, poporului român, constituie un veritabil program de guvernare”.
Recent, preşedintele Klaus Iohannis a şocat majoritatea românilor cu opţiunea sa foarte minoritară pentru căsătoriile unisex. Îşi putea permite el, minoritarul, ales în mod aproape inexplicabil într-o ţară majoritar ortodoxă şi apăsat conservatoare, o asemenea opţiune ? Majoritarii români vor înţelege că le-a fost ales un minoritar nu întâmplător. Data viitoare vor fi foarte atenţi.
Şi, de fapt, data viitoare e în decembrie care vine. Liderul PSD Liviu Dragnea şi-a manifestat clar opţiunea pentru familia tradiţională. PSD încearcă să propună chiar un referendum la aceeaşi dată cu alegerile generale. Primarul general al Capitalei, Gabriela Firea, a finanţat generos construcţia Catedralei Mântuirii Neamului. PSD se poziţionează ferm ca un partid naţional şi conservator-social. Asta în vreme ce PNL zboară în toate direcţiile promovate de ONG-uri, susţinut de o falsă societate civilă. O aşa-zisă societate civilă finanţată gros, ca o armată, din străinătate. Împreună cu USR, adus în eprubete din aceleaşi străinătăţuri.
Surprinşi de evoluţiile groteşti ale „oamenilor de bine” impuşi pe scena publică de servciile speciale, de la centru şi de la alte centre, mulţi români vor vota cu seninătate, pentru prima oară în viaţa lor, cu PSD. Întrebarea e dacă PSD va şti de astă dată ce sa facă cu o victorie din nou prea mare. Un guvern format din tehnocraţi şi politicieni, cu autentici profesionşti din partide şi cu oameni maturi politic din societatea civilă sănătoasă va fi, poate, soluţia. Iar tema-cheie a lui Călin Georgescu este chiar reconcilierea naţională, pentru reconstruirea unei ţări vlăguite, violentate, suferinde într-un context internaţional foarte primejdios.


luni 31 Oct 2016

Lumea se schimbă. Naţional şi popular

Petru Romoşan

Vremurile tocmai accelerează brutal (vezi şiThe Times They Are A-Changin’ – Bob Dylan, premiul Nobel pentru literatură 2016). Mai ales în America, dar şi în bătrâna Europă. Şi tot aşa în Asia, care pare să o ia înaintea tuturor.
Alegerile americane, spectaculoase cum sunt, cu doi candidaţi neobişnuiţi, un bufon miliardar şi o femeie acuzată de corupţie, amândoi destul de „vechi”, nu pot ascunde, dimpotrivă, pun lupa pe marea schimbare prin care trece SUA în ultimii ani. SUA ar mai fi rămas doar cu fidela Japonie în panoplia de aliaţi siguri, a pierdut în câţiva ani, la foc automat, Germania, Turcia, Filipinele, dar a câştigat pasager România. Imperiul american începe să nu mai semene cu un imperiu. Dacă va câştiga Donald Trump, deşi şansele lui sunt foarte mici – dar cine ştie, aşa se spunea şi înainte de Brexit –, SUA pot redeveni a doua cea mai mare democraţie după India.
La nici zece zile până la ziua decisivă de vot, şeful FBI anunţă noi cercetări în povestea îngrozitoare a e-mail-urilor doamnei Clinton. O lovitură care se poate dovedi nimicitoare la vot sau după vot pentru candidata democrată. Pentru că republicanii vor fi majoritari în Senat şi ar putea declanşa uşor impeachment-ul. Indiferent dacă va câştiga sau va pierde, Donald Trump şi-a realizat toate profeţiile personale. A devenit cea mai importantă vedetă de televiziune planetară.
România depinde şi nu prea depinde de alegerile din America. Pentru că de câţiva ani Germania controlează jocul politic şi economic în toată Uniunea Europeană, mai ales la periferia ei. Pentru România pot fi mai importante alegerile din Germania şi Franţa, care se apropie şi ele. Şi, bineînţeles, sunt importante propriile alegeri parlamentare de la sfârşitul acestui an. De această dată, românii nu vor mai vota deloc stânga sau dreapta, fiindcă ambele au dispărut cu desăvârşire. Românii sunt chemaţi să voteze „naţional” sau „internaţional”. Adică „naţional” vor vota PSD, iar „internaţional” vor vota Dacian Cioloş, Klaus Iohannis, Nicuşor Dan şi PNL. Combinaţia Cioloş-Iohannis-PNL dă zilnic probe de impostură, ipocrizie şi dispreţ pentru populaţia tăcută a României. Dacian Cioloş pretinde că nu candidează, dar e în două luntri : una a tehnocratului nealiniat şi alta a susţinătorului pe faţă al PNL în alegeri. Klaus Iohannis ţine lecţii penibile despre penali, el însuşi având experienţe penale şi dosare neclarificate în curs. USR, partidul de eprubetă al globaliştilor, are vreo 200 de membri şi vreo 400 de acoperiţi din presă se întrec zilnic să ni-l bage pe gât. PNL e, de fapt, fostul PDL, care a devastat România 10 ani sub Traian Băsescu, cu bine numitul Gheorghe Falcă şef de campanie. Nu e evident de ce alegătorii români se pregătesc să voteze masiv „naţional” şi să-i pună la colţ pe „internaţionali” ?
Masivul vot pentru Donald Trump, ca şi votul de la primarele democrate pentru Bernie Sanders, după votul surprinzător al britanicilor în favoarea ieşirii din UE, sunt voturi „naţionale” şi împotriva globalizării neoliberale. Dincolo de contestaţii Liviu Dragnea şi Victor Ponta, votul încăpăţânat al românilor pentru PSD are aceeaşi dimensiune „naţională”, antiglobalistă. Un vot popular, şi nu unul populist, cum pretinde propaganda neoliberală, a băncilor (de fapt, cămătarii contemporani), a multinaţionalelor şi, în general, a vechiului sistem de putere care a dus lumea pe marginea prăpastiei.


luni 17 Oct 2016

Premiul Bob Dylan pentru Academia Suedeză

Petru Romoşan

Să nu ne grăbim, Bob Dylan nu a acceptat încă premiul Nobel pentru literatură. Şi chiar dacă îl va accepta, mai poate să le producă mari surprize academicienilor suedezi. Spre deosebire de majoritatea scriitorilor lumii, care, deşi citiţi şi celebri, nu sunt mai niciodată bogaţi, milionul de dolari al premiului Nobel îl poate lăsa rece pe muzicianul-poet american. Averea sa e estimată la un minim de 180 de milioane de dolari. Un milion în plus sau în minus nu schimbă mare lucru. Desigur, de când a fost anunţat noul premiu Nobel, discurile şi cărţile lui Bob Dylan s-au vândut şi se vor vinde pe toată planeta pentru multe milioane. În plus, toată cariera şi toată istoria sa „revoluţionară”, nonconformistă, anti orice fel de sistem, politic, religios, chiar şi comercial, sunt readuse în actualitatea mediei iubitoare de subiecte care se vând singure. Iar Bob Dylan se vinde foarte bine de vreo 50 de ani.
De această dată, Academia Suedeză a lovit-o magnific. Doar că prea marile lovituri se pot dovedi câteodată mari rateuri. Singurul concurent real al lui Bob Dylan la o premiere atât de neobişnuită, Leonard Cohen, egalul şi prietenul lui Dylan, cum îl numeşte The Guardian, a spus imediat după anunţarea premiului, la Los Angeles : „Pentru mine, premiul acordat lui Bob Dylan e ca o medalie agăţată pe Everest pentru că e cel mai înalt munte.” Într-un interviu despre viitorul său album, You Want It Darker, Leonard Cohen vorbeşte despre bătrâneţe şi moarte cu mult umor negru şi, când vine vorba despre cum se scriu cântecele, îl evocă şi pe Dylan, care „ştie mai bine decât oricare dintre noi că, oricum, nu autorul scrie cântecele. Aşa că, dacă ai noroc, poţi să menţii vehiculul sănătos şi activ ani şi ani. Dacă ai noroc, propriile tale intenţii au foarte puţin de-a face cu asta. Poţi să ţii vehiculul foarte bine gresat şi sensibil, dar nu de tine depinde dacă o să te şi ducă departe într-adevăr”.
Contestatarilor acestui premiu spectaculos ar trebui să le aducem aminte că de-a lungul a mii de ani, în jurul Mediteranei, poezia a fost cântată. Să le reamintim lunga tradiţie a trubadurilor şi a truverilor. Şi la fel în toată lumea, din Egipt până în China şi India, prin barzi care îşi cântă poemele au vorbit zeii. Ceea ce, de altfel, spunea şi Cohen. Cu acest premiu ni se descifrează partea cel mai greu de înţeles, misterioasă, a cântecelor „uscate”, pietroase, lipsite de orice zorzoane ale lui Dylan. E vorba chiar de poezia care e livrată odată cu muzica de incomparabilul artist. Dacă, în sfârşit, înţelegem că acesta ne oferă şi poezie mare, suntem mai pregătiţi să-l ascultăm cântând, de fapt, recitând-cântând.
Totuşi, pentru acceptarea premiului Nobel, Bob Dylan are o mare problemă. Aceeaşi Suedie care îi acordă lui premiul anul acesta i-a dat şi un foarte contestat premiu pentru pace preşedintelui american Barack Obama. Un premiu ridicol, pentru că era decernat chiar la începutul mandatului, când preşedintele SUA nu dovedise încă nimic. Şi chiar mai grav. Justiţia aceleiaşi Suedii care acordă premiile Nobel îl ţine de patru ani prizonier voluntar pe Julian Assange în Ambasada Ecuadorului de la Londra. Din punctul de vedere al lui Julian Assange şi al apărătorilor fondatorului Wikileaks, procedura suedeză are doar scopul de a-l livra justiţiei americane. Şi ridicolul premiului Nobel pentru Obama, şi procedura suedeză contra lui Assange sunt lucruri binecunoscute de toată lumea. Ecuadorul a fixat data de 17 octombrie 2016 pentru interogarea lui Julian Assange de către un procuror ecuadorian în cadrul anchetei suedeze.
Acceptarea Nobelului pentru literatură, deci, nu e simplă, fiindcă Bob Dylan a fost şi este un artist angajat, chiar dacă nu la modul direct şi vulgar, dar întotdeauna responsabil şi lucid. O fi fost bună ideea Academiei Suedeze ? Dar dacă Dylan va spune : „I’m not the one you want, babe […] / But it ain’t me, babe /No, no, no, it ain’t me, babe / It ain’t me you’re lookin’ for, babe” ?


luni 10 Oct 2016

Partidele factorului extern

Petru Romoşan

Românii au suferit în anii comunismului, mai ales spre sfârşitul acestuia, de o groaznică, sufocantă izolare. Odată cu deschiderea graniţelor au plecat care încotro, unde au văzut cu ochii. Peste patru milioane dintre conaţionalii noştri lipsesc astăzi la apelul intern. Dar lucrurile sunt chiar mai rele de-atât. Cei rămaşi în interior, cei activi, cei interesaţi de viaţa publică, săraci, naivi, puţin informaţi, au început imediat după 1989 să-şi caute cu disperare stăpâni, maeştri, mentori, parteneri străini veniţi în România cu interese diverse, ale lor şi nu neapărat ale românilor, evident. Intelectualii publici români, complexaţi şi frustraţi de lunga lor izolare, de faptul că vorbesc prost limbi străine, mai ales engleza, deşi fusese predată masiv în şcoli în ultimele două decenii de comunism, odată cu reorientarea disidentă a politicii româneşti spre Vest, au încercat şi ei şi tot încearcă din răsputeri să-şi arate o „faţă internaţională”. Care e de cele mai multe ori comică, jalnică sau doar caraghioasă.
Politicienii, mulţi dintre ei doctori plagiatori (de fapt, au folosit lucrări livrate contra cost, adică şi mai rău decât un plagiat), nu s-au lăsat mai prejos. Vizitele lor la Washington, Bruxelles şi Berlin au ceva din pelerinajele tradiţionale la locurile sfinte, iar ritualul, deşi găunos, e considerat providenţial. „Foştii” şi-au trimis copiii şi nepoţii la studii în străinătate, în Occident, şi nu în Rusia de astă dată, şi i-au plasat apoi după puteri la „internaţional”. Mulţi dintre românii care lucrează azi la Bruxelles, Washington, Berlin sunt urmaşii foştilor. Vezi, între alţii, cazurile Dacian Cioloş, Raluca Prună, dar şi ale altor miniştri tehnocraţi.
Apariţia a două partide care par să reprezinte sau poate chiar reprezintă „factorul intern”, PRU – al lui Bogdan Diaconu şi Sebastian Ghiţă, cu sau fără Victor Ponta – şi Alianţa Noastră România – al lui Marian Munteanu, cu sprijinul lui Ciprian Nastatiu, Dan Puric, Ilie Şerbănescu, Mircea Coşea, Sorin Dumitrescu, Alexandru Grumaz, Radu Golban etc. -, este o reacţie naturală la evidenţa că unele partide din România reprezintă aproape numai interesele factorului extern. Bineînţeles că media mainstream aservită factorului extern se întrece în a le descrie ca formaţiuni naţionaliste, extremiste, populiste, şovine etc. Primul „partid al străinătăţii” a fost PDL-ul lui Traian Băsescu. Nu conta că mulţi dintre liderii acestui partid, în frunte cu preşedintele lui, proveneau dintre „organele” interne sau urmaşii acestora. Ei săriseră hotărât în barca interesului extern, găsindu-şi în acest salt şi propriul lor interes. Înaintaşii lor făcuseră cu succes acelaşi salt în anii ’50, când reprezentau interesele Moscovei deodată cu ale lor. Fuzionând cu PNL-ul istoric, PDL-ul a adus în noul partid orientarea accentuat „internaţională”. Altădată am fi numit-o „cominternistă”. În plus, a mai apărut recent şi un partiduleţ, USR-ul, care-l foloseşte ca mascotă pe Nicuşor Dan, „partid” fabricat aparent în întregime de factorul extern.
În urmă cu mai bine de cincisprezece ani, când Klaus Iohannis câştiga primăria Sibiului, surpriza a fost enormă. Atât la naţional, cât şi la internaţional. Astăzi se vorbeşte cu naturaleţe despre un al doilea mandat al lui Klaus Iohannis. Codul propagandei mainstream a evoluat deci simţitor. Factorul extern stăpâneşte aproape totul. Şi nu e deloc întâmplător că atât ultimul mandat al lui Traian Băsescu, cât şi primul mandat al lui Klaus Iohannis au fost justificate de propagandă prin votul românilor din străinătate. Deşi aceştia se prezintă la alegeri în număr foarte mic, nesemnificativ. Argumentul că românii stabiliţi în străinătate sunt mai deşteptaţi, mai „democratici” e ridicol, pentru că în majoritate aceştia nu se mai interesează de politica din România. De altfel, „politica din România” este pentru mulţi principalul motiv al plecării lor din ţară.
„Partidele străinătăţii”, ale factorului extern, dominante azi în România, cu pârghiile esenţiale ale puterii la purtător, nu reprezintă decât interesele multinaţionalelor, ale bancilor străine, ale grupurilor oligarhice şi ale guvernelor străine, preocupate doar de câştigul maxim şi rapid într-o ţară cu totul aservită, perfect comparabilă cu ţările din Africa subsahariană. De fapt, nu putem decât să constatăm încă o dată că „politica” ori este naţională, ori nu este deloc. Iar „partidele” factorului extern nu reprezintă pe mai nimeni din România, adică nu mai sunt „partide” şi nici nu mai fac vreo „politică”.


luni 3 Oct 2016

Cloaca Maxima

Petru Romoşan

Dacă te iei după prea multele televiziuni de ştiri, în România e revoluţie, a lovit marele cutremur sau se aşteaptă de pe o zi pe alta declanşarea celui de-al treilea război mondial. De fapt, nu se întâmplă aproape nimic, doar o groază din ce în ce mai mare de ziua de mâine este vizibilă pe feţele oamenilor, din ce în ce mai deprimaţi, trişti, obosiţi. Dar marea miză e că unii infractori notorii, fălcoşi dar inexpresivi, care au trecut o vreme drept parlamentari, urmează să-şi piardă „coledzii” şi, încă mai rău, să-i ia DNA-ul. Pe televiziunile de ştiri, ca şi în toate celelalte medii, se vociferează, se insultă gros, se dă în gât, adică se toarnă, se fac dezvăluiri după dezvăluiri, toată viaţa politică e un breaking news non-stop.
În Roma antică, negustorii (azi, bişniţari sau interlopi) frecventau asiduu latrinele publice pentru a încheia afaceri. Nu ştim prea bine când au apărut latrinele la Roma. Se pare că primele au fost construite către sfârşitul Republicii, în secolul I î.e.n., în timpul lui Iulius Cezar, sau chiar mai devreme, pe vremea lui Sulla. Romanii au avut şi o zeiţă, Cloacine, căreia i-au ridicat un templu la intrarea în Cloaca Maxima. Cloaca Maxima a fost cel mai mare sistem de canalizare a Romei antice, care drena partea centrală a oraşului. Partea de sud era drenată de sistemul Circus Maximus. Cloaca Maxima nu înseamnă deci Antena 3, România TV, Realitatea sau B1 TV, dar televiziunile de ştiri de astăzi se aseamănă atât de bine cu latrinele din Roma antică, în care bărbaţi şi femei se aşezau ca să se uşureze şi vorbeau ore în şir de una-de alta, chestii politice mai ales, încât această asemănare se constituie într-o probă zdrobitoare că noi, consumatorii de ştiri politice de azi, suntem cu adevărat urmaşii Romei. N-a mai rămas decât ca o viitoare televiziune de ştiri să folosească de-a dreptul numele de Vespasiana TV sau Latrina TV.
În ultimele săptămâni, înfrăţirea de pe vespasienele (televiziunile) de ştiri dintre Traian Băsescu (fost preşedinte), Victor Ponta (fost prim-ministru), Elena Udrea (unică şi irepetabilă, imposibil de descris), Sebastian Ghiţă (miliardar al instituţiilor de forţă, proprietar de televiziune-vespasiană de ştiri, deputat) împotriva DNA şi a şefei acestei instituţii, Laura Codruţa Kövesi, ia proporţii apocaliptice. Nimeni nu pare capabil să i se opună acestei frăţii ad-hoc şi aparent împotriva naturii. În nici un caz SRI, care, dimpotrivă, pare puternic implicat de partea demolatorilor. Să joace SRI de câtăva vreme, de prin 2014, odată cu alegerea lui Klaus Iohannis, într-o altă partidă geostrategică decât DNA ? Să fi trecut „factorul intern” cu arme şi bagaje de partea Sfântului Imperiu Germanic, în vreme ce DNA continuă să aibă, măcar în parte, o obedienţă transatlantică ? Pe televiziunile de ştiri, asemenea întrebări prea intelectualiste, prea elitiste nu se pun. Teoria conspiraţiei a fost interzisă de Conspiraţia însăşi.
Din toate părţile, mai ales pe televiziunile de ştiri, dar şi pe Facebook, Twitter şi alte bunăciuni mondene, suntem somaţi să iubim din inimă PNL-ul, partidul „meu”, partid „de dreapta”, partidul instituţiilor de forţă azi, cum a fost PSD-ul ieri, internaţionalist cum se cuvine, neoliberal, neoconservator şi UE până la capăt. De ce ar trebui să votăm noi cu PNL-ul ? Pentru că ne-a dat deja mai mulţi robocopi ? După ficusul Iohannis, robocopul perfect, deci prezidenţial, ni l-a adus special de la Bruxelles pe Stolojan-ul zilelor noastre, robocopul agricol Dacian Cioloş (reîncarnare a unui nou plan Valev pentru România ?). Robocopului agricol Pleşu şi Liiceanu i-au declarat deja iubire veşnică, jurământ care va ţine până data viitoare. Începând de sâmbătă 1 octombrie 2016, după îndepărtarea la fix a lui Vasile Blaga, avem, în sfârşit, şi o robocoapă, robocoapa perfectă, Alina Gorghiu, preşedinta unică a marelui partid unic al viitorului care ne paşte.
Împăratul Vespasian a creat o taxă nouă, un impozit pe urină, motiv pentru care s-au înmulţit vertiginos vespasienele, căci urina era folosită masiv la degresarea lânii şi a ţesăturilor, şi era deci indispensabilă producţiei de cearşafuri, ciorapi, bonete sau scufii etc. Istoricul Suetoniu povesteşte că fiul împăratului Vespasian, Titus, i-a reproşat tatălui instituirea acestui impozit ruşinos. Împăratul i-a pus fiului sub nas prima monedă obţinută din noua taxă şi l-a întrebat dacă miroase urât, dacă miroase a urină. „Pecunia non olet !” a spus împăratul. Banii n-au miros.
Activismul dezlănţuit al fostului preşedinte Traian Băsescu şi al fostului prim-ministru Victor Ponta, mai ales pe televiziunile de ştiri, complet nepotrivit cu fostele lor demnităţi sau la fel de nepotrivit pe cât au fost aceştia în asemenea posturi, se poate totuşi explica. Oamenii aceştia par să fi descoperit post-factum, stupefiaţi ei înşişi, că, în realitate, ei n-au prea condus nimic şi că banii din furturile de miliarde de la stat (ANRP, Microsoft, EADS, bani din posturile şi demnitaţile vândute, bani din vămi şi vămuiri, parandărături şi contrabande, comisioane din contracte publice, vânzări de active din petrol şi energie…) n-au ajuns decât în parte la partidele lor sau în buzunarele lor şi ale familiilor lor. Adică ei n-au fost decât nişte slugi naive şi păcălite, nişte arendaşi băştinaşi manevraţi, nişte marionete aruncate azi la coşul de gunoi al istoriei. Rămâne să aflăm cine ne-a condus cu adevărat şi cine a încasat o parte importantă din banii extraşi din România. Am fost cumva conduşi din străinătate ?
Televiziunile de ştiri nu se vor opri mâine din prea lucrativa lor activitate. Cloaca Maxima va da în clocot seară de seară până spre sfârşitul anului, până la alegeri şi încă o vreme. După care se va lăsa o tăcere lungă, dureroasă, mormântală. Deocamdată, din ce în ce mai mulţi oameni cu opţiuni politice de dreapta se jură că nu vor vota cu PNL-ul nici să-i pici cu ceară. Ar fi ca şi cum ar vota cu Ion Iliescu în 2000, cu Traian Băsescu în 2009 sau cu Klaus Iohannis în 2014. Cloaca Maxima i-a dezgustat, probabil, definitiv.

luni 12 Sep 2016

Bere germană la tot poporul

Petru Romoşan

Prea puţină lume, fie şi luminată, a priceput un lucru atât de simplu, dar atât de consistent. La câţiva ani de la aderarea noastră la UE, cu complicitatea sau prin intermediul lui Traian Băsescu (adică el n-ar fi fost decât un mesager), dublat de contribuţia altor factori discreţi de decizie, pe noi a început să scrie din ce în ce mai apăsat „Germania”. Încă din 2008-2009, întreaga noastră politică în interiorul UE a fost aliniată foarte disciplinat la cea a Germaniei. Vechile noastre ataşamente la Franţa sau la Marea Britanie, cu o tradiţie care ne duce până la Bălcescu şi Ion Ghica, au fost date uitării. Suntem de departe cei mai fideli parteneri, de fapt, subalterni ai Germaniei. Fără tărăboi, fără discursuri, dar, foarte probabil, cu înţelegeri ce nu sunt făcute publice.
Germania are cea mai mare contribuţie netă la bugetul UE, adică peste 15,6 miliarde de euro în 2015, însemnând 21 % din bugetul total. După un raport intern al Ministerului de Finanţe german (făcut public la 10 septembrie 2016 şi citat de Der Spiegel şi Le Figaro Économie), începând din 2019, anul prevăzut pentru ieşirea Marii Britanii din UE, contribuţia germană la bugetul comunitar va creşte cu 4,5 miliarde de euro, adică va deveni 25 % din întreg. Marea Britanie a fost al doilea contributor net, cu 12,7 miliarde de euro. În schimb, principalul beneficiar a fost Polonia, cu o alocare netă de 10,4 miliarde de euro. Cea mai atinsă de Brexit dintre ţările europene este chiar Germania. Pentru 2017, FMI estimează o scădere a PIB-ului ţării cu 0,4 % din cauza Brexit-ului. Anul 2016 nu se mai pune la socoteală, pentru că jocurile erau deja făcute. Impactul Brexit-ului asupra Chinei şi SUA e nesemnificativ. Principalii perdanţi ai Brexit-ului, în afară de Marea Britanie însăşi, vor fi ţările europene dezvoltate, în frunte cu Germania şi Franţa.
Care va fi influenţa acestor schimbări asupra României ? Paradoxal, va fi mai ales una politică. Dacă Germania devine contributoare la bugetul UE la nivel de 25 %, controlul Berlinului, cu sau fără Angela Merkel, asupra ţărilor marginale sau mai slabe va creşte exponenţial. Concret, Germania nu se va mai mulţumi să-i aibă în România doar pe Klaus Iohannis, Dacian Coloş şi guvernul său fantomă fabricat de aceeaşi Germanie prin Bruxelles, adică prin al său Jean-Claude Juncker, sau pe antrenorul echipei naţionale de fotbal. Germania îşi va pune în România arendaşi peste tot. Asta după ce va încerca şi, probabil, va reuşi să procedeze în marş forţat la regionalizare/ federalizare pentru a conduce direct din regiuni. În plus, Ungaria va primi şi ea astfel satisfacţie. Filosofia Berlinului în germanizarea rapidă şi fără prea multe comentarii a UE şi mai ales a ţărilor expuse ca România e una de întreprindere. Adică Germania a început deja să gestioneze Europa ca pe o companie germană. Fără să-şi pună probleme militare sau diplomatice, care sunt de resortul SUA – Germania este, ca şi Japonia, începând din 1945, protectorat american. Un protectorat obligat la eficienţă maximă pentru a-şi mulţumi stăpânul, aflat şi el în cea mai gravă criză de la cel de-al doilea război mondial încoace – o criză multiplă.
Influenţa unei ţări dezvoltate, cum este Germania, asupra uneia aflate perpetuu „în curs de dezvoltare”, cum e România, nu e neapărat sau în sine un lucru rău. S-a întâmplat de atâtea ori în atâtea locuri şi o să se mai întâmple. Dar criza devastatoare prin care trece România de mulţi ani ne spune altceva. Am rămas fără industrie, fără cadre, exportate cu sutele de mii, am pierdut şi pierdem păduri şi pământ, şi nu peste multă vreme nu vom fi decât îmbătrâniţi şi săraci. Alianţa e un lucru, exploatarea sângeroasă e altceva (aşa cum au fost hăcuite pădurile româneşti de o firmă austriacă). După câte ştim, idealul nostru european n-a fost acela de a intra în Uzina Europa (un fel de Volkswagen sau Mercedes !) cu 25 % capital german…
Mai are rost să dăm bani pe alegerile parlamentare ? De ce nu ne-ar da Germania o listă cu deputaţi şi senatori, cu un guvern al cărui prim-ministru nu poate fi decât Dacian Cioloş (variante de lucru : Virgil Ardelean, Ioan Rus, Vasile Dîncu-cel-fără-de-care-nu-se-poate), cu un antrenor la echipa de tenis, unul la echipa de handbal şi unul la caiac-canoe etc. ?


compania
DE LECTURA

Foto atelier L. Waisman, circa 1910


BEYOND TRUMPOPHOBIA

On November 17, when the Prime Minister of Japan Abe Shinzo, will meet Donald Trump, the inevitable “normalization” of the new President will start in earnest. Trump has declared that Japan should spend more on defense to share the burden of containing China more evenly, but there will be no rude demands. At the very most, at the next summit , or the one after that Trump might suggest that a greater Japanese effort would be welcome. Because Abe has actually done much to strengthen Japan and do more for the alliance, the two leaders will find an understanding easily enough.
As for China and its maritime expansionism, Trump’s other policies matter more than his China policy in itself: he wants to disengage from Afghanistan and Iraq and to reach agreements with Putin over Syria and the Ukraine. That would release US military resources for the containment of China, providing the means for a more muscular response. Obama’s White House staff kept refusing US Pacific Command suggestions for „Freedom of Navigation” patrols in the hope that verbal persuasion would do it –National Security Advisor Susan Rice was quoted as saying that China was “shapeable” a.k.a malleable, as it were a very small country with not much of a history. Trump is unlikely to share such illusions, and he would not stop US Pacific Command from doing its job of keeping the sea lanes open.
If Trump’s Russia policy is successful, it will reduce tensions, and the need to reinforce the forces of the NATO alliance. But subject to that, Trump has said many times that he will press for more fairness in burden-sharing by NATO’s richest members. Some in Europe have already said that any such attempt by Trump would instead prompt the establishment of Europe’s own united armed forces, finally overcoming objections from all side. That would indeed be a curious response, because it would mean spending very much more than Trump would ask for. The more likely outcome is that Trump will get his increases.
No distinctive Europe policy is likely to come from Trump. His vocal support for Brexit clearly showed his Euro-skepticism. Like an increasing number of Europeans he must view the European Union as a failed experiment, and the Euro monetary system as destructive of economic growth. On the other hand no American president can say much on the subject once he is in office, and he can do even less. Yet even a silent Trump will encourage Euro-skeptic politicians everywhere,  perhaps tipping the balance in some countries.

continuare »


Fragment din volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor, de Aurel I. Rogojan

Capitolul
Sus cortina, domnilor « … escu » !
Foştii preşedinţi ai României, discipoli şi mentori ai poliţiei politice

Peste epoca lui Traian Băsescu – de cinci ori ministru, de două ori primar general al Capitalei, de două ori preşedinte al României şi tot de atâtea ori suspendat – nu a căzut cortina. Şi asta pentru că, vreme de patru decenii, personajul – cu o irepresibilă apetenţă pentru expunere media­tică – a jucat numai cu cortina lăsată. Ceea ce este, în măsuri diferite, vala­bil şi pentru predecesorii săi, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu. Acum însă, pentru a înţelege unde ne-au dus şi ce perspective au deschis cei trei « … escu » postdecembrişti ţării şi oamenilor ei, trebuie ridicată cortina ca să poată pătrunde lumina.

Traian Băsescu – un dosar ordinar sau extraordinar ?

Despre Traian Băsescu se poate spune că este creaţia cea mai toxică ima­ginată de un sistem de poliţie secretă care a mai impus în prim-planul vieţii politice şi nu numai o galerie de « exemplare de succes » dintr-o inepui­zabilă « rezervă de cadre în conservare ». În cazul lui Traian Băsescu, toate încercările de a demonstra colaborarea cu Securitatea au eşuat, acesta alegându-se cu un pomelnic de adeverinţe şi sentinţe care au îngropat şi mai adânc adevărul. Cauza ? Aşa a fost construită legea, parcă anume pentru a-i exonera pe marii discipoli ai vechii şi mentori ai noii poliţii politice.
Interesul pentru Traian Băsescu şi colaborarea sa cu structuri ale Securităţii a cunoscut mai multe planuri, în funcţie de etapele activităţii sale. Dosarele sale « de Securitate » – căci sunt mai multe – formal nu ar trebui să existe. Faptul că punctul de pornire al investigaţiilor jurnalistice l-a constituit o evidenţă a membrilor de partid pentru care primul se­cretar al Comitetului judeţean Constanţa al PCR a dat aprobările prevăzute de o hotărâre specială a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, în ve­derea sprijinirii organelor de Securitate, închide teoretic probabilitatea existenţei sau a găsirii dosarului de colaborator/informator/ rezident. [Notă : Hotărârea Comitetului Executiv al CC al PCR cu privire la întărirea controlului de partid asupra activităţii organelor de Securitate şi Miliţie nr. 119 din 16.03.1968, modificată de hotărârile din  februarie 1971 şi 30 ianuarie 1979. Hotărârea din 30 ianurie 1979, paragraful 15, prevedea : « Pentru a sprijini munca organelor de securitate şi de miliţie, prim secretarii comitetelor judeţene, municipale şi orăşeneşti de partid vor stabili, la cererea verbală a şefilor acestor organe, în situaţii deosebite şi când nu sunt alte posibilităţi, membrii de partid care să furnizeze nemijlocit date cu privire la activitatea unor elemente suspecte, să ajute în calitate de rezidenţi şi de gazde ale caselor de întâlniri. Membrilor de partid care primesc asemenea sarcini nu li se vor întocmi dosare, ei vor sprijini activitatea organelor de securitate şi de miliţie numai în perioada absolut necesară pentru finalizarea acţiunii respective. Organele de securitate şi de miliţie nu vor ţine evidenţa membrilor de partid care au primit sarcina de a sprijini munca informativă. Evidenţa nominală a membrilor de partid respectivi va fi ţinută numai de către primul secretar care a dat aprobarea. Membrii de partid care primesc sarcina de a ajuta organele de securitate şi de miliţie vor trebui să considere îndeplinirea acesteia ca o îndatorire de partid şi să dovedească conştiinciozitate şi simţ de răspundere, având obligaţia de a păstra cea mai strictă conspirativitate asupra acţiunilor la care participă şi a metodelor folosite de organele de securitate şi de miliţie. »]
Din facsimilele reproduse rezultă că Traian Băsescu a fost cola­borator al Serviciului 1 din UM 02150 Mangalia în perioada 9.11.1973-27.09.1976. Indicativul UM 02150 Mangalia era atribuit Serviciului Direc­ţiei a IV-a Contrainformaţii Militare din Securitatea Statului care realiza asigurarea contrainformativă (siguranţă militară şi contraspionaj) pentru Marina Militară. Colaborarea cu contrainformaţiile militare a acoperit perioa­da studiilor în cadrul Institutului de Marină. Etapa următoare a colaborării a început – conform Registrului de evidenţă a membrilor de par­tid pentru care primul secretar al Comitetului judeţean Constanţa a aprobat să sprijine organele de Securitate – la data de 9 septembrie 1978, când Traian Băsescu era încadrat ca ofiţer II la Întreprinderea de Exploatare a Flotei Maritime.
Apariţia unor capete de dovezi ale colaborării lui Traian Băsescu cu Securitatea, furnizate de Direcţia Generală de Informaţii a Apărării în vara anului 2004, premergător campaniei prezidenţiale, a fost calificată de către cel vizat ca fiind « un document contrafăcut de serviciile secrete pentru şantajarea mea » (Naţional, nr. 2 335, joi 30 septembrie 2004). Ziarul Cotidianul, nr. 233 (4007), vineri 1 octombrie 2004, titrează însă : « Un material strict secret ce sugerează o colaborare dintre Traian Băsescu şi Direcţia de Contrainformaţii Militare s-a scurs în presă ».
La unison, « intelectualii lui Băsescu » – Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu, membri ai Colegiului Consiliului Naţio­nal pentru Studierea Arhivelor Securităţii – au afirmat că documentul pus la dispoziţie de DGIA este « o surpriză şi o încălcare a legii » (Horia-Roman Patapievici). La rândul său, Mircea Dinescu a spus : « Documen­tul MApN a fost scos peste noapte pentru a fi folosit de actuala putere împotriva lui Traian Băsescu. […] aceste dosare devin instrumente şi arme cu care actuala putere poate şantaja sau distruge anumite persoane. » Majoritatea membrilor CNSAS au reacţionat la faptul că MApN, respectiv DGIA, a trimis Judecătoriei Sectorului 2 un document clasificat în care s-a precizat că Traian Băsescu a fost colaborator al contrainformaţiilor militare. Mircea Dinescu, Andrei Pleşu şi Horia-Roman Patapievici s-ar fi declarat stupefiaţi şi au sancţionat răspunsul DGIA în termeni precum « nişte jigodii », « este inadmisibil », « este o dezinformare neruşinată » (Ziua, vineri 1 octombrie 2004, nr. 3 134).
« Este inadmisibil acest tip de răspuns », a mai comentat Andrei Pleşu, menţionând că deţinătorul de arhivă a infirmat, la o dată anterioa­ră, o eventuală colaborare a lui Traian Băsescu cu Securitatea. Prof. univ. dr. Corneliu Turianu, vicepreşedinte al Partidului Democrat, a ţinut să sublinieze : « […] Ministerul Apărării Naţionale nu avea voie să dea nici un fel de informaţii instanţei în acest caz. Singura instituţie abilitată în acest sens era Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Cu atât mai grav este că acest act, care a fost trimis de MApN în instanţă, lipsea din dosarul de la CNSAS. Aceasta înseamnă că ministerul are dosare secrete, pe care nu le pune la dispoziţia CNSAS, invocând Legea Siguranţei Naţionale, lege care funcţionează şi în cazul procesului dintre Traian Băsescu şi Mugur Ciuvică » (« Juriştii condamnă MapN », în Ziua, nr. 3 134, vineri 1 octombrie 2004). Încercarea purtătorului de cu­vânt al Acţiunii Populare, Mugur Ciuvică, de a dovedi colaborarea lui Traian Băsescu cu Securitatea s-a finalizat cu o condamnare civilă a acestuia la plata de despăgubiri pentru daune morale în valoare de 50 000 de lei (13 600 de euro). Acest final era previzibil, deoarece Mugur Ciuvică nu s-a rezumat strict la ceea ce atestau informaţiile şi documentele ce le deţinea, respectiv o indubitabilă şi îndelungată relaţie de colaborare, ci a trecut la un atac la persoană, cu acuze foarte grave, pe care nu le-a putut susţine. Astfel, într-o conferinţă de presă din 15 februarie 2004, Mugur Ciuvică, în calitate de purtător de cuvânt al Acţiunii Populare şi candidat al acestei formaţiuni la funcţia de primar al Capitalei, a opinat că Traian Băsescu a fost « un informator ordinar, unul ce îşi turna colegii la Secu­ritate, primind pentru aceasta o sumă de bani, dar şi sprijinul pentru a promova profesional » şi că « informaţiile unor turnători ca Traian Băsescu, ajunse pe mâna Securităţii, au distrus vieţi, cariere şi au trimis oameni în puşcăriile comuniste ».[Notă : România liberă (RL online), 9 februarie 2013, « Ciuvică, bun de plată după ce a pierdut şi la CEDO procesul „Băsescu securist“ ».]
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că « termenii folo­siţi de Mugur Ciuvică nu erau indispensabili pentru comunicarea mesajului său, termenii relevând intenţia reclamantului Mugur Ciuvică de a-l ofensa pe Traian Băsescu, adversarul său politic ». [Notă : Vezi nota de mai sus.]
Mai mult, Mugur Ciu­vică nu a putut face proba verităţii judecăţilor sale de valoare şi a impu­tă­rilor factuale privindu-l pe Traian Băsescu. Mugur Ciuvică a deţinut indicii temeinice privind relaţiile lui Traian Băsescu cu Securitatea, dar şi-a decredibilizat dovezile prin aplicarea subiectivă de etichete. Astfel, Mugur Ciuvică a indicat instanţei dovezi despre : existenţa şi traseul dosa­rului personal privind colaborarea din perioada 1977-1979, altul decât dosarul de colaborator din anii 1973-1976 ; existenţa unui proces-verbal de distrugere a dosarului personal ; existenţa a două dosare de urmărire informativă – (DUI), « Cârma », referitor la eşuarea navei Dacia, şi (DUI) privind eşuarea petrolierului Independenţa. [Notă : Documentul DGIA nr. DGZ-S/92 din 18 iulie 2004.]

continuare »


Comentarii pe marginea volumului
Factorul intern de Aurel I. Rogojan

Chestiunea moldovenească, presantă şi îngrijorătoare

Moscova s-a dezis fără prea multe explicaţii de delirul căpeteniei secesioniste tiraspolene care ameninţa cu “alichirea” Transnistriei la Rusia. Era de aşteptat, căci liderul de la Kremlin nu prea obişnuieşte să facă gesturi aventuriste şi fără miză mare, ci îşi stabileşte riguros acţiunile, etapele, rigorile prin proiecte de perspectivă. Oricum, “cică nişte cronicari” de la Bucureşti, care au făcut zarvă mare în public că ne vom învecina prin graniţă pe Nistru cu Rusia, au tăcut mâlc când cu precizarea de la Moscova. În groapa politică de pe Dâmboviţa, varul se stinge repede. Câteva zile de bolboroseală şi istericale, după care se trece la altele, dar în urmă rămâne încă o grămadă de tencuială răsuflată bună doar să încurce lumea. S-au dat de ceasul morţii Ioneştii, Popeştii şi Popa Prichicii de pe la televiziuni şi felurite instituţii specializate, inclusiv trei foşti consilieri prezidenţiali convocaţi de urgenţă să ne lămurească, încurcaţi, ceea ce nici ei nu prea ştiau : de ce a spus ce a spus ambasadorul american de la Chişinău, apoi ce ne facem cu o Rusie cu harta pân’ la Nistru, de parcă nu s-ar şti că pentru un tango sau o întregire/anexare/alipire etc. trebuie doi. Or, Moscova nu zisese încă nimic, iar apoi a zis ce-a zis. Mult-vorbitorii de pe la tv-uri par a şti mai bine situaţia internă din Groenlanda sau Islanda decât ce e peste Prut, peste Nistru. Iar bufeurile isteroide ale tălmăcitorilor politici de la Bucureşti, mereu mai mulţi şi mai grupaţi în institute, centre de studii, asociaţii, fundaţii, doctorate şi masterate, dau senzaţia că trudesc mai degrabă să înceţoşeze şi să deformeze realitatea decât să o desluşească. Voce aparte în această cacofonie civică este generalul (r) de servicii secrete Aurel I. Rogojan, care, dacă te iei după sumarul volumului, pare că nu s-ar prea ocupa de situaţia din R. Moldova în recenta sa carte Factorul intern. Dar din lectura cărţii a ieşit un fel de decalog util pentru a înţelege ce se întamplă peste Prut. Drept care :

1. Pentru Rusia lui Putin, “joaca s-a sfârşit”, cum chiar el a spus-o. “Rusia pare a se comporta ca un stat cu capacitate şi intenţii de a aduce corecţii seismului prin care a trecut începând cu 1991. (…) Rusia se arată preocupată de extinderea spaţiului de siguranţă de la graniţele sale, iar consecinţa este o frontieră militarizată extinsă înspre Vest, ceea ce pentru România înseamnă un potenţial de agresiune explicit manifest.”
2. După ce că nu are politici (sau are unele falimentare) pentru Estul Europei, Occidentul mai e şi divizat, a fost multă vreme nepăsător (SUA) ori e tot mai defetist (UE). Creşte sentimentul că “în Estul Europei ordinea euroatlantică ar bate în retragere” şi doar de câtva timp Washingtonul, prin NATO, “a decis oprirea reculului prin desfăşurarea de forţe militare de avertizare a Rusiei”.
3. La est de Prut, “populaţiile au fost instrumentalizate de forţe politice care au speriat cetăţenii fie cu spectrul fascismului românesc, fie cu ameninţarea unei intervenţii militare ruseşti, astfel că a început un proces de destrămare teritorială”.
4. La Chişinău, “devalizatorii unei bănci au mai destabilizat o dată ceea ce nu a fost nici un moment stabil ori serios în R. Moldova, permanent expusă loialităţii divizate a mercenarilor politici”.
5. “Perpetua basculă politică a oportuniştilor de la Chişinău între Moscova şi Washington, via Bruxelles, stă la originea instabilităţii şi derivei geopolitice a celui de-al doilea stat românesc.”
6. “Chestiunea moldovenească, în contextul evenimentelor din Ucraina, devine din zi în zi mai presantă şi tot mai îngrijorătoare pentru integritatea frontierelor României.”
7. “Într-un astfel de moment hotărâtor, România, din cauza propriilor vulnerabilităţi politice interne, se manifestă indecis, fără a avea un concept solid al interesului naţional, susţinut de o diplomaţie inteligentă şi activă, cu ţinte strategice de securitate corect identificate.”
8. “În toţi aceşti ani, la Bucureşti nu au existat semne că potenţialul conflictual major din Est ar fi luat în serios, iar priorităţile politicii externe şi de securitate în relaţiile cu vecinii au rămas să fie identificate după consumarea evenimentelor viitoare.”
9. SUA, UE şi NATO “au exclus România din toate formatele dezbaterilor, negocierilor şi deciziilor care priveau românitatea din arealul ex-sovietic”.
10. “Neştiuta disponibilitate a Kremlinului şi a Washingtonului de a purta negocieri secrete. Diplomaţia secretă a Moscovei este activă atât la Washington, cât şi în cancelariile vest-europene.”

Din aceste “informaţii analitice”, cum aflăm că le spun specialiştii în materie, prinde contururi un tablou deloc liniştitor.

Text preluat de pe site-ul curentul.ro, 11 septembrie 2016


The Panama Papers

În numărul din august 2016 al lui Times Literary Supplement, Edward N. Luttwak a publicat o recenzie substanţială, cuprinzând şi propria sa analiză a fenomenului, la volumul The Panama Papers. Breaking the story of how the rich and powerful hide their money, publicat recent de Bastian Obermayer şi Frederik Obermaier la Oneworld. O puteţi citi şi aici :

Artful dodgers
How money is kept in offshore accounts
by unscrupulous tax evaders and avoiders

The Panama Papers opens with an engaging first-person account by Bastian Obermayer, a well-known investigative journalist for the Süddeutsche Zeitung, of how the whole story started: an unsolicited email from a John Doe offering “data”. As soon as Obermayer accepted the twin conditions of total anonymity and encrypted communications, he received “a big bunch of documents”.
These mostly concerned the alleged smuggling of $65 million out of Argentina on behalf of its President, Fernández de Cristina Kirchner – hardly startling news if true, given the country and the person but the documents also included what really mattered: full corporate information on the 123 name-plate-only (“shell”) companies that were used to zig-zag the money surreptitiously around the world, all of them formed by a Panamanian law firm called Mossack Fonseca.
If anyone tried to work back from company number 123 to the original money-sending company by way of the 122 companies in between, a lifetime of investigations might not do it, especially because those 122 companies could be registered anywhere in the world, not restricted to the places where the Mossack Fonseca had and still have offices, to wit: Anguilla, the Bahamas, Belize, the British Virgin Islands, Costa Rica, Cyprus, Hong Kong, Malta, the Netherlands, Panama, Samoa, the Seychelles, the United Kingdom and two US states: Nevada and Wyoming. Those companies, moreover, could be legally incorporated yet have no identifiable owners at all, because their equity might all be vested in nameless “bearer” shares. Not even the ultra-formidable billionaire Paul Singer, who had bought up heavily discounted Argentine debt, had refused “haircut” payouts and was employing lawyers and investigators everywhere to track down anything of value that he could impound (he did succeed with an Argentine naval vessel), could do anything about the $65 million sitting tantalizingly close to him in Nevada – but now all the data was revealed (too late for Singer because Argentina’s new President, Mauricio Macri, also a Mossack Fonseca client as it happens, had already decided to settle and pay him off, along with all the other hold-out claimants).

continuare »


Despre Bucureştiul în locuinţe şi locuitori

Despre istoria recentă, fără propagandă şi fără patimă

„Oh! lucrurile cum vorbesc” – exclama, într-un rondel, Alexandru Macedonski. Dar nu numai lucrurile, ci şi pietrele, zidurile, casele şi străzile, ba chiar şi ruinele. Iar poveştile lor le ştiu cel mai bine specialiştii. Geograful şi profesionistul în administraţie publică Bogdan Suditu, cu studii şi specializări în Bucureşti şi în Franţa, recompune şi narează o fascinanată istorie a principalei “locuiri” – cum frumos spun arheologii şi istoricii – a românilor, în cartea “Bucureştiul în locuinţe şi locuitori de la începuturi până mai ieri (1459-1989)”. Dar ce poate fi atât de fascinant la locuinţe şi locuitori (mai potrivit ar fi, poate, locatari) ? Multe, dacă ştii ce şi cum să comunici şi să lămureşti.
Să luăm, bunăoară, doar vremurile mai aproape de noi, istoria fierbinte din timpul regimului comunist “de până mai ieri”, vorba titlului (chiar dacă astfel nedreptăţim alte vârste, mai vechi, ale aşezării, nu mai puţin pasionante şi la fel de magistral tratate în carte). Autorul scrie această istorie întemeindu-se pe acte şi documente, de la “spaţiul locativ”, dar şi pe amintiri ale trăitorilor de atunci, proprietari (mai ales foşti), chiriaşi, edili, simpli contribuabili. Aflăm ce n-am ştiut sau doar am aproximat despre marile mişcări care au antrenat şi “lumea caselor”, ca parte a marilor răscoliri din societatea românească de după 1944, 1947 etc. – rechiziţionarea, confiscarea şi naţionalizarea caselor, alungarea proprietarilor, samavolnicia şi umilinţele îndurate de “burghezo-moşierimea” alungată din propria casă care nu era făcută neapărat din “exploatarea omului de către om”, noii rezidenţi aduşi în capitală de industrializare şi alţi fericiţi beneficiari de “buletin de Bucureşti” (visul suprem al atâtora), instalarea impusă a noilor “chiriaşi”- grangurii sau slugile noului regim, mutarea din loc în loc, în sus şi în jos, a oamenilor partidului, în funcţie de locul mereu mişcător şi nesigur al respectivilor în ierarhia politică a zilei.
În 1948, Gheorghiu-Dej a decis să-i mute pe cei mai mari din zona Caşin în Herăstrău, iar vârfurile lor în Bd. Aviatorilor. Familia Ceauşescu (ceva mai jos ca rang) a stat mai întâi la un fel de “comun”, cu alte câteva “tovarăşe”, prin Cotroceni, pe dr. Lister, apoi în Primăverii, pe str. Herăstrău, iar după 1963 a dat ordin să i se facă altă casă, pe Primăverii 50. Pentru amatorii de detalii cotidiene din viaţa nomenclaturii comuniste, cartea este, de altfel, bogată în anecdotică – unde au stat “cu casa” mahării vremii, mereu vânturaţi de colo-colo (pandant parcă la rotaţia cadrelor).
Strada, cartierul sau zona în care stăteai, vila în care te “repartizase” partidul, numărul de metri pătraţi sau de camera, veranda şi grădina, erau atribute obligatorii ale rangului şi panaş al prestigiului, aşa cum pentru urmaşii lor în arivism şi parvenitism contemporani ai noştri, doctoratele şi masteratele, titlurile de cărţi sau onorifice, gradele militare sau universitare ţin, la fel de penibil, loc de argumente ale valorii. Într-o a doua fază a “comunismului” (între ghilimele, pentru că, e de repetat, comunism real n-a existat vreodată), dominantele au fost noile blocuri, tragedia – şi uneori crima – demolărilor, sistematizarea urbană, “rurbanizarea” împrejurimilor metropolei şi încă multe altele, şi bune, şi rele.
Această secţiune a cărţii, scriere a unui singur om, nu a vreunei comisii prezidenţiale sau institut cu lume multă şi bine plătită, ar putea figura drept cel mai temeinic şi mai convingător capitol din ceea ce ar fi trebuit/ar trebui să fie adevărata istorie a “comunismului” în România, una mai necruţătoare şi mai dreaptă, dar prin nimic propagandistică, în comparaţie cu pletora de maculatură produsă, adesea cu gir prezidenţial şi pe banii noştri, de măsluitorii din cea mai nouă generaţie de istorici ai neadevărului.
Iar dacă această carte se constituie în model, în exemplu, despre cum trebuie scrisă istoria noastră abia încheiată, Editura Compania, care a publicat-o, îşi confirmă iarăşi o pronunţată vocaţie enciclopedică, inexistentă sau prea puţin vizibilă la aşezăminte similare fie ele bugetare sau masiv pompate cu bani din ţară sau de-afară. Din producţia Editurii Compania se ridică parcă, treptat, contururile unui arhipelag care s-ar putea asemui la un moment dat cu Enciclopedia canonică a lui Dimitrie Gusti din 1938-1943, corpusul volumelor editate aici ar putea deveni pandantul românesc al Enciclopediei Britanice.

Text preluat de pe siteul curentul.ro


Despre Factorul intern

Notă de lectură

La peste un sfert de veac de la evenimentele din 1989, avem o ţară care se surpă pe încetul, o ţară dezbinată, un popor în cea mai mare parte sărăcit, disperat, amorţit şi lipsit de orice speranţă, căruia i s-a luat şi mândria identităţii naţionale.

Cum a fost cu putinţă aşa ceva? Grea întrebare!…

Putem constata, privind în jur, cum România şi-a distrus în cea mai mare parte economia, şi-a înstrăinat pământurile şi resursele, îşi nimiceşte fără milă tezaurul cultural şi istoric.

Ce se va alege de noi?

Şcoala românească trece printr-o nesfârşită criză, tot ce ţine de istoria, cultura şi civilizaţia naţională este trecut pe linie de garaj. Scoatem generaţii în şir fără sentimentul de patrie.

Să-ţi iubeşti ţara a devenit o infracţiune!

Volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor, datorat generalului de brigadă (r) Aurel I. Rogojan, apărut la Editura Compania, seria ClarObscur, coordonată de Petru Romoşan, aduce o sumă de date, cât şi evaluări, dintr-o perspectivă aparte, aceea a ofiţerului de informaţii, specialist în analiza fenomenelor politice, economice şi sociale.

Autorul ne oferă posibile răspunsuri la cele ce se petrec în România de azi.

Cartea este necesară în hăţişul evoluţiilor contradictorii. Un ghid de mare trebuinţă care ne poate oferi răspunsuri la numeroasele nedumeriri ale unui public mai larg (nu doar specialiştilor) care înţelege din ce în ce mai puţin de ce se petrec astfel de „fenomene“ cu ţara noastră.

Materialele alcătuitoare ale volumului, extrem de dens, sunt grupate în 9 capitole (fiecare cu un număr de subcapitole) după cum urmează: Politica sinonimă cu „frauda“, Războiul politicii cu serviciile secrete, România insurecţiilor electorale, Sus cortina, domnilor „…escu“!, Justiţie în ţara suspecţilor, Fapte şi acte recente în dosarul chestiunii maghiare, Nesfârşitele războaie geopolitice, Războaie vechi cu variaţiuni noi…, Adevărul generalului Vlad în lupta cu falsul.

Pe măsură ce parcurgi paginile cărţii, încep să ţi se clarifice lucruri ce păreau de necrezut şi de neimaginat în urmă cu nişte ani.

Autorul mânuieşte cu abilitate condeiul, făcând o analiză nemiloasă, aproape de vivisecţie, a celor petrecute de-a lungul timpului din urmă.

Ultimul capitol ne pune în faţa mărturiei generalului Iulian Vlad. Personalitate discretă care a jucat un rol important în istoria contemporană a României, Iulian Vlad clarifică o parte a evenimentelor din decembrie ’89, învăluite în păienjenişul varilor interpretări, lămurind în felul acesta care este realitatea acelor vremi.

Cele întâmplate la sfârşitul anului 1989 şi începutul anilor ’90 şi-au pus pecetea pe evoluţiile ulterioare ale României.

Cele 9 capitole ale volumului atacă de fapt problemele esenţiale ale ţării, ale societăţii noastre.

Orice cercetător preocupat de contemporaneitate nu poate ocoli lectura acestui volum. Până la această dată, puţini autori au reuşit să decifreze cu atâta acuitate meandrele politicii interne în conexiune cu influenţele, uneori deciziile, venite din cele patru zări.

Text preluat de pe siteul cotidianul.ro


Cronică la Factorul intern
de Aurel I. Rogojan

Lumii noastre nu-i e bine…

„Trebile merg la vale şi lumea pătimeşte“, constata, într-o fabulă, poetul Grigore Alexandrescu, la jumătatea secolului al XIX-lea. Generalul în rezervă Aurel I. Rogojan, profesionist de vârf în câmpul informaţiilor de securitate, convertit în temeinic analist politic, vede şi el mai degrabă sumbră lumea de azi şi mersul ei mai departe. „Nu sunt semne bune“, spune el de-a dreptul. Din motive personale sau profesionale, sau din ambele, identifică şi reţine pentru reflecţie parcă înadins ce-i mai rău pe lume, cea mai prăpăstioasă evoluţie, cea mai alarmistă variantă. Acestui tip de abordare, românul îi zice însă „a pune răul în faţă“ şi este cea mai înţeleaptă, mai prudentă şi mai responsabilă cale de urmat în clipe grele. Căci şi lumea, şi România, trec prin clipe grele. Ne-o reaminteşte, cu argumente proprii, generalul Rogojan în cartea sa „Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor“ (Editura Compania, 2016).
Secţiunea consacrată situaţiei din lume nu are un număr prea mare de pagini, dar destule pentru a compune un tablou mondial întunecat şi preocupant. Nimic din ce-i bun pe lumea de azi nu intră în atenţia diagnosticianului. La ce bun, căci şi medicul îşi bate capul cu ce nu merge în organism. Şi e de reţinut şi de judecat ce-i mai rău. Pentru Ucraina, bunăoară, din droaia de presupuneri reţine două, pe cele extrem-opuse : Statele Unite vor de fapt să răstoarne regimul Putin iar prin aceasta să dezmembreze şi ce-a mai rămas din Rusia, iar Moscova vrea să înghită toată Europa într-o construcţie integrată eurasiatică (în care România s-ar regăsi – vorba vine – în grupul de state foste „inamice“, alături de Marea Britanie, Suedia, Polonia, balticii, Georgia). Oricum, însă, până una-alta, Rusia s-ar pregăti să ciopârţească Ucraina, anexându-i tot ţărmul la Marea Neagră până la Gurile Dunării pentru a se învecina cu România sau, poate, cu un alt stat, nou creat între timp, Republica Federativă Moldova. La vest de România, alt viespar, în Balcanii de vest, unde războiul regional este iminent, după ce teritoriile au fost învălmăşite şi popoarele învrăjbite mai aprig ca oricând iar americanii au instalat în Kosovo cea mai mare bază militară în străinătate după Vietnam. Dar nicăieri, în lume, nu-i pace sub măslini – nici în lumea islamică, după „primăvara arabă“, nici în Asia-Pacific, nici în zona tot mai întinsă în care acţionează terorismul, nici în dezorientata şi tot mai dezbinata Europă Unită, nici în relaţiile ruso-americane sau americano-chineze.
Autorul stăruie pe „revirimentul economic, politic şi militar“ al Rusiei, care se află în plin iureş de recuperare a imensei zone de interes special pe care a pierdut-o în fosta Europă răsăriteană (şi nu numai) în anii 1989-1991. Autorul trage un semnal de mare gravitate asupra a ceea ce el numeşte „reculul istoriei“. Adică fenomenul declanşat prin spargerea URSS, după care Rusia „a fost sistematic provocată, izolată şi vulnerabilizata“ şi pusă „sub presiuni fără precedent“ . E cât se poate de logic ca, într-o asemenea situaţie să iei in calcul un efect de recul. Pentru că, ni se atrage atenţia, atunci „când nu eşti corect poziţionat, pentru a atenua forţa de recul a istoriei, poţi fi lovit din plin“. Cu atât mai mult cu cât „potrivit evaluărilor occidentale, în toate direcţiile din vecinătatea României ordinea euroatlantică este în retragere“. Partea de lume în care se află România este astăzi sub presiunea unui complex de riscuri politico-militare şi economice, astfel enunţate în carte : „militarizarea Mării Negre, incertitudinea economică regională, resuscitarea naţionalismului regional şi ameninţarea cooptării Estului Europei de către Rusia prin exploatarea breşelor de securitate create de corupţia sistemului politic“. E drept că, mai ales după summitul NATO de la Varşovia, SUA, prin Alianţa nord-atlantică s-a reorientat către „oprirea reculului prin desfăşurarea de forţe militare de avertizare a Rusiei“. Dar atmosfera e, oricum, tot mai încărcată şi la nivel global. Un război mondial, afirmă repetat autorul cărţii, nu este deloc exclus, dimpotrivă, „se lucrează la trezirea unei noi mari conflagraţii“.
Despre ce (nu) face România în faţa acestor pericole existenţiale cartea spune, cu menajamente, câte ceva, despre ce s-ar cuveni să facă cei de la cârma ţării pentru supravieţuirea noastră ca stat şi ca naţiune, autorul – aşa cred – are probabil mutarea în plic. Deocamdată ne sfătuieşte înţelepţeşte „să ne păstrăm rezerve de răbdare pentru când va fi şi mai rău“. Cartea generalului Aurel I. Rogojan, oricât de mult ne-ar pune pe gânduri, spune lucruri adevărate, fiecare pagină confirmă convingerea că orice afirmaţie are în spatele ei informaţie şi analiză. Altfel spus, ce trebuie.

Text preluat de pe siteul curentul.ro


Atelier foto anonim, datat decembrie 1900


Fotografie din perioada interbelică, autor necunoscut