Cum a fost vândută ţara (I)

luni 8 Iul 2019

Petru Romoşan

Majoritatea românilor descoperă cu stupoare, cu groază că nu mai sunt reprezentaţi de nici un partid. Asta după ce marea presă a dispărut, iar televiziunile şi site-urile de ştiri care au înlocuit-o nu sunt decât oficine de propagandă pentru o gaşcă sau alta. Şefii serviciilor secrete sunt numiţi public de-a dreptul „trădători”, deşi mai ocupă încă posturi foarte importante, cum ar fi cel de ambasador la Washington. Cum s-a ajuns aici ? se întreabă, perplecşi, mulţi români care încă n-au emigrat. Pas cu pas, ar putea răspunde un „clasic”.
Discuţiile din ultimii ani, aprinse, pătimaşe chiar, în marginea cărţilor gen. (r) Aurel I. Rogojan, mai ales cele vizându-l pe fostul general Iulian Vlad, ultimul şef al Securităţii, au fost de multe ori groteşti sau, în orice caz, de un comic enorm. Iulian Vlad a înţeles cu mult înaintea altora – era un om informat ! – că Nicolae Ceauşescu nu era decât un naţionalist de faţadă, de carton, în interesul său, al familiei sale, al camarilei sale, al partidului comunist unic şi al instituţiilor de forţă, care îl apărau de popor (şi mai puţin de ruşi !). Să-l acuzi pe generalul Iulian Vlad că l-a trădat pe Nicolae Ceauşescu, că a trădat România e atât de hazos, atât de flagrant naiv, încât ţine de grupa foarte mică a înţelegerii istoriei. Dar, după decembrie 1989, toţi frustraţii, toţi mediocrii, toţi analfabeţii au înţeles că în sfârşit a venit vremea lor (libertate şi democraţie, deh !), că în sfârşit se pot manifesta „plenar”. Incultura, agresivitatea cea mai vulgară, afirmarea „talentului” au produs monştri publici greu de descris.
Dar cei care l-au atacat pe Iulian Vlad, de la Gabriel Liiceanu la Cristian Troncotă şi alţii, mulţi dar mărunţi, au făcut-o numai după ce generalul a închis ochii. Ceea ce-i face foarte suspecţi. Ştia generalul Vlad despre ei lucruri care nu au fost înregistrate în nici o arhivă ? Unii dintre aceştia îi erau agenţi sau informatori direcţi, fără dosar, fără angajament scris, şi de aceea i-a apucat bravura abia după dispariţia sa fizică ? România a început să fie vândută, cedată străinilor imediat după 22 decembrie 1989. Dar nu Iulian Vlad a fost cel care a trădat şi a vândut. Trădătorii au fost, dimpotrivă, autoproclamaţii luptători împotriva comunismului deja defunct. Foşii comunişti de ieri. În primul rând, un bun lot de ziarişti dintre cei mai vizibili, propagandiştii de ieri de la Scânteia, Scânteia tineretului, România liberă, Flacăra, Viaţa studenţească etc., care au fost recrutaţi, „prostiţi”, închiriaţi de puteri străine. Direct sau prin interpuşi, înţelegând sau nu ce li se întâmplă. Şi au făcut, ca să-l citez pe unul dintre ei, „o moară în capul românilor” până i-a apucat ameţeala. Desigur, vorbim despre presa „liberă”, nu despre cea oficială sau inerţial comunistă.
Foştii activişti din presa comunistă au fost invitaţi generos în capitalele occidentale şi au fost asimilaţi intereselor altora. Prima ocupaţie a ţării s-a făcut cu ajutorul ziariştilor. Aşa s-au creat aşteptări imense sau chiar nevoi de democraţie, de capitalism, de consumerism, de libertăţi care azi răsfaţă toate minorităţile şi vând iluzii pentru cetăţenii lumii fără frontiere. Politicienii, veniţi şi ei cu toţii din trecutul comunist acum detestabil, în frunte cu Ion Iliescu, au fost mai inerţiali, mai greu de momit la început pentru marile democraţii. Drept care au fost declaraţi în masă neocomunişti, criptocomunişti, oamenii Moscovei etc. Asta cel puţin până în 1996. De fapt însă, confuzia a persistat până în 2007, anul aderării Româneiei la UE.
Deja cu câţiva ani înainte de 1996, o mână de politicieni, în frunte cu Emil Constantinescu, au început să fie poftiţi în Vest, să primească burse de studii politice, strategice, de economie de piaţă. Presa deja înregimentată pe direcţia Vest le explica românilor că, dacă nu vor reuşi să se facă acceptaţi de marile democraţii, puteau să se sinucidă în masă. Ziarele se vindeau în zeci şi sute de mii de exemplare, iar foşii ziarişti pecerişti şi, mai ales, utecişti, deveniţi patroni de presă, directori de conştiinţă, jurnalişti de investigaţie (cu dosare servite pe sub uşă) se îmbogăţeau mai ceva ca în America. Aproape toţi tinerii voiau să se facă ziarişti, după ce în 1990 se preoţiseră şi se călugăriseră pe capete. Câtă candoare ! Şi cât cinism din partea uteciştilor azi bătrâni ! Toată mişcarea spre Vest s-a făcut sub atenta supraveghere a Securităţii, care între timp şi-a căutat şi ales şi propriii săi oameni de afaceri, miliardarii ei, oligarhii de mai târziu, de azi. Oameni care să poată negocia cedarea activelor ţării în nume propriu şi „independent”. Ce-i drept, aproape toţi cei selectaţi avuseseră şi încă mai aveau un talent bine marcat de bişniţari. Unii proveneau chiar din lumea interlopă.
Drumul a fost lung până la dezastrul de azi, dar a fost bine anticipat de strategii Securităţii şi de partenerii lor externi. Acestea au fost doar începuturile. Cum toată lumea a putut observa de-a lungul ultimilor 30 de ani, „securiştii”, oamenii din serviciile secrete, declară sus şi tare ori de câte ori au ocazia că ei nu fac decât să-i informeze pe cei în drept (guvern, Parlament, preşedinţie). La fel, ziariştii susţin că ei relatează şi informează. Şi unii, şi alţii se feresc să-şi asume vreo răspundere. Nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase. Aşa stau lucrurile în realitate ? Dar oare nu serviciile secrete şi jurnaliştii fabrică politicienii de paie în care nu se mai recunoaşte nimeni azi ? Totul sub ochiul rece şi sever al aşa-zişilor parteneri externi.

 

Lasati un comentariu

Comentariu