Despre carte

Calatorie in jurul casei mele

Adina Nanu

Doamna Adina Nanu e o învingătoare. O intelectuală care și-a folosit excepționalele resurse culturale și afective, răbdarea, capacitatea de adaptare și umorul, libertatea interioară și optimismul pentru a rezista multelor încercări din viața particulară și profesională, toate provocate direct sau indirect de vremurile în care i-a fost dat să trăiască. Presupun că unii dintre dvs. vor recunoaște, în parcursul acestei admirabile octogenare, propriile povești de familie, trăite sau auzite de la părinți și bunici. Întîmplările prin care a trecut Adina Nanu de la sfîrșitul anilor ’40 și pînă azi nu sînt cazuri singulare. Singular e modul cum și-a păstrat dînsa echilibrul, entuziasmul tineresc, pasiunea pentru artă, căldura și optimismul. Călătorie în jurul casei mele povestește (și ilustrează cu desene proprii) o biografie prin intermediul locuințelor în care și-a dus autoarea existența, de la naștere și pînă azi. Cunoscuta profesoară de istoria artei și istoria costumului, cu o biografie de specialitate consistentă, ni se relevă în paginile memorialistice ca un personaj stenic, energic, ale cărui pasiuni intelectuale nu se lasă sufocate de obligațiile prozaice, deseori copleșitoare, impuse de condițiile de trai. Prima ei casă, cea din titlu, se află pe strada Cantacuzino de la șosea și a fost construită de părinții ei în anii ’20, pe vremea cînd oamenii încă își mai făceau planuri pe termen lung, încrezători în stabilitate. Tatăl, care-și pierduse o primă familie în epidemia de gripă spaniolă din timpul primului război, se recăsătorise apoi cu o fată de familie, mai tînără cu două decenii, și împreună construiseră și decoraseră acest cămin cu grădină, în care se adunau rude și prieteni la mese rafinate. Fetița lor, Adina, crește în « cochilia » confortabilă, descoperă devreme că îi place să deseneze și să citească, iar rezultatele ei școlare sînt excepționale pe tot parcursul, pînă la bacalaureat. Copilăria, adolescența și prima tinerețe sînt fericite. Urmîndu-și vocația, intră la facultatea de Bele-Arte, în paralel cu Literele, iar amintirile despre profesorii și colegii de studenție – cu portrete în text – sînt extrem de interesante, fiindcă e vorba de personalități văzute cu ochii tinerei artiste în devenire, libere de prejudecăți (memoriile au ca punct de pornire notații de jurnal făcute atunci, la cald, și păstrează prospețimea și fervoarea acelei vîrste). Odată cu anul 1949 însă, profesorii adevărați, maeștrii Dărăscu, Jean Al. Steriadi, Ion Murnu ș a. sînt înlocuiți cu politruci ignoranți, precum acel Nicolae Moraru de tristă și grotescă amintire, sau de oportuniști deveniți proletcultiști vehemenți, ca H.M. Maxy. Viața familiei Nanu suferă și ea o mare lovitură prin naționalizarea casei și evacuarea proprietarilor de pe o zi pe alta, în 1952, la puțin timp după ce Adina se măritase cu un prieten din copilărie, Rareș, proaspăt absolvent de Medicină, fiu de pictori (tatăl – Sabin Popp, mort prematur la 32 de ani ; mama – Theodora Cernat-Popp, al cărei atelier îl frecventase de copilă memorialista). Adina și părinții ei se refugiază în apartamentul din piața Kogălniceanu al soacrei, unde împart cu alți chiriași singura baie și bucătăria. Traiul « la comun », claie peste grămadă, nu lasă pic de intimitate tînărului cuplu nevoit să doarmă într-o cameră de trecere și după venirea pe lume a fetiței lor, Unda. Faptul că soțul e trimis să profeseze departe în provincie și se simte mai bine acolo decît în înghesuiala promiscuă de acasă duce la destrămarea căsniciei. Tînăra mamă e nevoită să preia cîrma « arcei lui Noe » pe care sînt îmbarcați părinții rămași fără pensie, soacra și copilul, cărora li se adaugă, după amnistia din 1964, un bun prieten al familiei Popp, ștefan Nenițescu, poetul și esteticianul. Îmbolnăvindu-se de astm, tracasată de vecinii necivilizați, stresată de strîmtoarea materială și de grija familiei, cu postul de profesoară la Bele-Arte mereu primejduit, Adina Nanu are puterea să scrie chiar în aceste condiții studii și monografii despre mari artiști, să-i dea, cu ajutorul bunicelor, o bună educație Undei, să inițieze un curs de istoria costumului, să se ocupe de nepoți, Sif și Ana, care azi, ca și mama și bunica lor, sînt specialiști și practicanți ai artelor. Tribulațiile imobiliare au continuat însă și sînt povestite cu haz și vervă, inclusiv bătălia epuizantă în justiție pentru redobîndirea casei părintești din strada Cantacuzino, obținută în cele din urmă și readusă la viață. Călătoria lungă și plină de ocoluri în jurul acestei « cochilii » în care s-a născut și s-a format ca o perlă memorialista nu se încheie însă în punctul de pornire, căci
« nu ne lăsăm nici una, nici alta. Casa se ține de sindrofii, eu am deschis altă expoziție de costume, scriu cărți serioase cu subiecte frivole, despre modă, și modelez cu pasiune
pisici ».

Adriana Bittel,
Formula AS, nr. 845, noiembrie 2008, p. 25