compania

Str. Tuberozelor Nr. 9, Sector 1, 011411 Bucureşti
Tel. editură : 021 223 23 28 Fax : 021 223 23 25
Tel. departament difuzare : 021 223 23 24, 021 223 23 37
E-mail : editura.compania@gmail.com, compania@rdslink.ro

ADINA  KENEREȘ

O editură, un editor

În lumea cărților Editurii Compania


Care era proiectul de bază ?

În '98, cînd am fondat editura, ne-am propus să ne ocupăm de cartea pentru copii, pentru că asta lipsea teribil. Am încercat să împingem bolovanul acesta al iresponsabilității față de domeniul junior. Și, din « nenorocire » pentru noi, primele cărți pentru copii pe care le-am făcut au mers prea bine. Atunci a apărut ideea să ne ocupăm și de domeniul cărții pentru adulți. În timp, în cei șapte ani de cînd ne jucăm cu editura, media a ajuns să fie de 30 de titluri originale pe an. Sîntem o microîntreprindere, numărul maxim de salariați a fost de nouă, din care cinci se ocupă de gestiune, distribuție și contabilitate. Ceea ce înseamnă că, pe partea de creație editorială, eu,
cel puțin, prestez o muncă fără week-end-uri, fără concedii, fără vacanțe și am parte de un stres permanent, pentru că, nu-i așa, activăm în România...

Cum definiți orientarea actuală a editurii ?

Editura are un profil foarte marcat : istorie, document, recuperare, restituire de texte neglijate, de texte necunoscute sau de texte foarte cunoscute dar care au apărut numai în alte limbi și care interesează spațiul românesc și pe care le aducem în versiune românească la cunoștința publicului. Obsesia asta a documentului nu înseamnă altceva decît ancorare în real și ieșirea dintr-o ficțiune programatică, onirică și aproape recomandată ideologic sub comunism, iar singura serie de autori români contemporani pe care o avem include proză, dar în proza cu pricina, înainte de judecata asupra calității literare a creației, încape judecata asupra a ceea ce oferă ea ca referință la o lume vie, adevărată și apropiată de noi. Pînă și calitatea documentară a prozei ne interesează și urmărim restabilirea relației autentice, mult mințită în comunism, între politică și cultură, căci între cele două nu există o prăpastie. Versantul celălalt îl reprezintă cartea pentru copii și tineret, ca și pedagogia școlară, prin care să se reorienteze un pic toceala tradițională românească spre acea lume care îi așteaptă pe copiii noștri.
În altă ordine de idei, colecția AltFel găzduiește eseuri, sinteze și studii socio-umane pentru un public mare. Țintim un public larg, oameni care au și drag de carte, și curiozitatea de a înota în afara domeniului lor. În recreație servim și literatura, dar noi ținem la acest profil documentar
și i-am cerut pînă și cărții de ficțiune să respecte acest principiu.

Unde vă situați în peisajul editorial românesc ?

Pofta de diversificare în România este foarte mare, tentația creșterii și pe verticală, și pe orizontală este gigantică - francezul are o vorbă frumoasă, zice că omul are ochii mai mari decît pîntecul, toată lumea ar mînca mai mult decît poate suporta stomacul. La micul număr de librării pe care-l are România, 336, preferăm să facem mult mai puține titluri decît alte edituri, dar ceea ce facem, să facem bine.

Ați impus modelul scriiturii de artă...

Eu am lucrat în Franța și cu trusturi foarte mari, cu edituri medii și cu edituri foarte mici. Într-un fel se lucrează la volum, într-o fabrică de cărți și altfel se lucrează într-o editură mică, unde se află împătimiții cărții. Eu chiar fac parte din această categorie. Așa că mă prezint foarte năzuros drept primul sclav al acestei edituri, drept salahorul zero. Prieten mi-e directorul, dar asta nu înseamnă nimic. În Franța n-am văzut pe nimeni strălucind de fericire că e director. A fi șef de ceva înseamnă a fi apăsat de sarcini. Lumea fuge de scaunul acesta, nu-l vînează nimeni, este o răspundere de competență, dar este și răspunderea morală : cărțile nu sînt hîrtie moartă, cărțile sînt niște animale vii, sînt ca oamenii, nici nu știi pînă unde se poate mișca o fibră într-un om, uneori ajunge o frază să schimbe un destin, iar un curent de opinie, o linie de dezbatere care se lansează într-o carte poate să schimbe mersul unei societăți. Unele cărți de-ale noastre au schimbat ceva, s-au pus întrebări care de 50-60 de ani încoace stăteau pe limba tuturor, acum sînt cap de ziar, au devenit o banalitate. Titlul cărții noastre Boierii minții a devenit o sintagmă și un punct de discuție. Acum cuvîntul « mahalale » are o altă valoare, o altă încărcătură. Nu poți să dai drumul unei cărți delicate fără ca ea să aibă aparatul critic necesar.

Interviu realizat de Irina Airinei
Cronica română, 6 martie 2006, p. 7

 

Piața de carte, azi

Nu avem nici una din instituțiile care fac un adevărat comerț cu carte

De vorbă cu Adina Kenereș, director al Editurii Compania


Aveți deja distanța unei evaluări critice ? Ce a mers și ce n-a mers pe piața românească de carte pînă în prezent ?

Noi nu ne putem plînge de mari eșecuri pentru că am fost foarte prudenți. Chiar excesiv de atenți la semnalele de pe piață. Putem regreta că unele domenii dragi nouă, dar prea tipice unei lumi așezate, cu clasă medie și inflație anuală de 0,8 %, nu « prind » încă în România așa cum ar cere-o rețetele. Poți da faliment liniștit cu cartea de fotografie, de artă, cu serii de romane polițiste, de bucătărie rafinată sau de ficțiune pentru adolescenți. Precum poți munci inutil la carte socio-politică cerută de orice societate gînditoare, preocupată de viitorul ei și al copiilor ei. Pînă și ficțiunea națională - domeniu-far al oricărei producții naționale - pune probleme uriașe. Sigur că vorba « lumea nu mai citește » e o prostie. Fapt e că e nevoie de calitate, de mult mai multă bună credință și mai mult entuziasm. În urîtul în care se complac cei mai mulți dintre noi, vorba emoționantă, autentică nici nu se mai aude.

Să călătorim în viitor ! Cum evaluați, realist, că ar putea arăta editura d-stră peste zece ani ? Firește că vă invit implicit și la o prognoză social-politică.

Nu văd sumbru, dacă asta ați avut în minte. Dar nici festivist ! Cred că mersul va fi lent, greu, bîjbîit. Noua revoluție de care ar fi nevoie nu are din ce se produce în următorii cinci ani.
Văd un cîmp de victime și nici un erou. Doar supraviețuitori. Vreu să cred că vom fi printre ei. Adică îmi imaginez o creștere blîndă, controlabilă a editurii, cu hopuri la rîndul lor controlabile, o diversitate de spații mici, specializate, un fel de platformă pentru posibile salturi. Care abia ar putea începe peste zece ani. Sper pentru noi toți să mă înșel !
Paradoxal, cred că una din primele chemate să reașeze conștiințele va fi tot cartea. Pentru că nu cunosc nici un popor cretin dar îndestulat. Politica și economia vor da însă extemporalele decisive pentru soarta unei națiuni mulți ani de aici înainte. E aberant să continuăm să le cerem cărturarilor să ne salveze, mai nou chiar de la plata întreținerii...

A consemnat I. Buduca
Cotidianul, joi, 21 decembrie 2000, p. 6

O perioadă de stagnare
TÎRGUL INTERNAÅ¢IONAL DE CARTE BOOKAREST

Față de aceeași perioadă a anului trecut, vînzările editurii Compania nici nu au scăzut, dar nici nu au crescut, mărturisește Adina Kenereș. În opinia ei, această lipsă de creștere oglindește în parte scăderea puterii de cumpărare a consumatorului român, dar mai ales dificila reechilibrare a activității după introducerea haotică a TVA. « Nu TVA în sine e problema, ci blocajul comercial de două luni indus de ea. Pe de altă parte, valoarea TVA rămîne prea mare față de capacitățile pieței românești și față de prioritatea pe care ar trebui s-o reprezinte cartea într-un context de la care se așteaptă prestații competitive, de calitate, în doar cîțiva ani. »
Pentru perioada următoare, editura Compania nu și-a propus o creștere exponențială, precizează Kenereș. Strategia editurii vizează în principal multiplicarea categoriilor de public-țintă, dar și stabilizarea relațiilor cu diversele puncte de vînzare. « Absența intermediarilor profesioniști, precum și rabaturile nejustificat de mari ale multor librari, întîrzierile perpetue la plată, dispariția spațiilor comerciale au transformat o activitate firească într-o adevărată mișcare de rezistență, cu accente de gherilă. Detest, desigur, această instrucție paraculturală și abia aștept să trecem la tihna consacrată "banalei" activități editoriale ».

Ziarul financiar, 11 iunie 2004, p. 2

Ce, cît și cum se citește azi ?
Adina Kenereș
Editor

Așa cum vă puteți închipui, un editor percepe lectura celorlalți într-un chip partizan. Informația lui, foarte exactă în anumite privințe, e însă lacunară în altele. De pildă, față de producția proprie, percepția noastră e foarte precisă : știm că se vînd și se citesc - avem ecouri numeroase - cărțile noastre cu profil documentar, cele practice, ficțiunea românească, antologiile, cărțile-eveniment pe teme de istorie și societate, eseurile, ca și auxiliarele școlare. Facem puține traduceri, iar acestea nu sînt decît arareori de ficțiune, așa că mi-e imposibil să spun din experiența proprie dacă ele au « decolat » cu adevărat sau nu. Acolo unde pot vedea oamenii citind, volumele pe care le afișează ei sînt arareori cele din seriile cunoscute ale marilor edituri. În locul lor apar niște jalnice broșuri produse de oricine, nemaiauzite și care abia de arată a cărți. Nu cred însă că această « imagine » este corectă față de grosul vînzărilor de carte. Tot în materie de vînzări, putem avea o reprezentare tristă despre Neamț, Sălaj, Vaslui sau Caraș-Severin, unde distribuția de carte agonizează sau e inexistentă. Pe de altă parte însă, pătimașii cărții din aceste zone au învățat să comande titlurile care-i interesează direct editurilor, pe e-mail sau la telefon. Multe scrisori sau comenzi vin din sate și comune unde nu te-ai gîndi că a ajuns informația despre noutăți. Dar ea ajunge, oamenii scriu frumos românește și au un foarte just limbaj « comercial ». Mi se par echilibrate și opțiunile bibliotecilor, atît în materie de titluri, cît și sub raportul cantității. La o privire de ansamblu, nu cred că s-a schimbat radical ceva în ultimii ani. Din păcate, apetitul pentru literatura destinată juniorilor nu se dezvoltă, așa cum ar fi de dorit într-o societate conștientă de prioritățile ei. Acesta, da, e simptomul unei boli grave, care riscă să ne coste mult pe toți într-un viitor apropiat.

Cuvântul, anul X (XV), nr. 5 (323), mai 2004, p. 3

3 în 1, o familie

La București, în trecere

Am emigrat, în 1987 ? Nu, am evadat. Printr-un tunel care putea duce aproape oriunde, aproape orice capăt era bun. M-am simțit ca un emigrant ? Niciodată. Un timp am fost un-străin-ca-toți-străinii, apoi un ce-bine-că-e-altfel-decît-noi-deși-e-de-al-nostru. Exil ? Am digerat ușor îndepărtarea pe care o conține acest cuvînt, pentru că locurile noi aveau orizontul care-mi lipsise dureros. Am primit mai mult decît mi se lua. În unsprezece ani, în Franța, mi s-au dat secolele cîtorva continente. Noroc ? Da, am avut mult noroc. Altii au avut mai puțin, alții deloc - lucruri din care nu se poate trage nici o învățătură, nici o concluzie, nici o morală.
M-am întors în România în 1997. Nu știu să spun bine de ce. Da, mă simt de parcă aș fi emigrat. Da, sînt încă obligată să aud că nu sîntem egali. Zilnic. și chiar nu sîntem. Nu, nu mi-am regăsit țara. Dar mi-am regăsit limba și temele care m-au interesat întotdeauna. Nu, mă simt în tranziția altora, nu în a mea. Da, se poate, nefăcînd lucrurile pe sfert și năucind ca să adaugi mereu trei sferturi de la tine.
Tinerii emigrează ? Am mari rezerve față de acest cuvînt. Å¢ara are un azi fără mare legătură cu istoria ei lungă. Unii nu-l pot digera. De ce ar trebui să trăiască bolnavi ? De fapt, cei mai mulți vor să umble, să afle, să vadă altceva, să cîștige mai bine. și de ce nu ? Nu trebuie decît să întreținem punțile, ca să se poată circula în ambele sensuri. Vom fi oare în stare ?

Adina Kenereș
Dilema, nr. 449, 5-11 octombrie 2001

5 ani în compania Companiei

« [...] Cum e cu cărțile pentru copii...

Mi-am făcut o specialitate (și) din a irita pe toată lumea cu insistența mea de a-i hrăni pe copii cu cărți. Cu orice fel de cărți, ale oricărei edituri, ale oricărei biblioteci. Persist în această eroare. Dacă a lăsa un copil să moară de foame intră sub incidența penalului, cred că nu e clar pentru multă lume că a-l lăsa fără cărți duce la un proces civil care se va judeca peste doar cîțiva ani, nu peste o mie, și pentru care întreaga noastră viață de azi e deja o adunare de probe. A nu citi înseamnă a te preda. A consimți să fii carne de tun. A accepta bezna, și deci sclavia. și a pregăti senin suferințe și lipsuri grave. În felurite chipuri, pe care nici nu și le pot imagina, cei ce azi nu înțeleg asemenea urgențe vor da seamă. și vor plăti cu toții din plin confortul oboselii și al infantilei lor lăsări pe mîine. »

Interviu realizat de Simona Sora
Dilema, nr. 551, anul XI, 24-30 octombrie 2003, p. 14

Editorii români, față cu difuzorii de carte

Anchetă realizată de Cecilia Ștefănescu

Adina Kenereș, director Editura Compania

« 1. Care sînt principalele dificultăți pe care le întîmpină editurile românești ?

Mi-e imposibil să spun lucruri precise despre "edituri" în general. Pe multe le văd plîngîndu-se de lipsă sau de puținătatea finanțărilor, pe altele le aud justificîndu-și neputințele cu inexistența "sistemului" de difuzare. Cred că, pentru majoritatea editurilor existente, grosul dificultăților se situează în aceste sectoare. Cum editura noastră nu contează nici pe finanțări, nici pe "sistem", aș spune că ne-ar ușura mult viața simpla respectare a termenilor contractului, în ceea ce-i privește pe mulți difuzori cu care lucrăm ; am fi de-a dreptul fericiți dacă toți colaboratorii noștri ar fi competenți, responsabili și punctuali.

2. Care sînt domeniile de care se arată interesat cu precădere publicul românesc ?

Culmea e că nu există o relație directă între ceea ce la noi s-a vîndut foarte bine și preferințele publicului - firește, atît cît se poate generaliza. Lăsînd deoparte auxiliarele școlare, proza autorilor români contemporani a fost la fel de bine primită ca și cărțile de istorie pe care le-am editat, ca și literatura memorialistică sau volumele de vulgarizare științifică. E limpede, pe de altă parte, judecînd după cifrele noastre, că nici temele religioase nu-i lasă indiferenți pe români, nici marile biografii. și sînt semne că ar citi cu plăcere și poezie ! Cred că multele judecăți și rostirile atoateștiutoare despre publicul amator de carte ar merita abandonate.
Apoi, pe cît de false în felul lor sînt marile tiraje din anii comuniști - pentru că e vorba de o producție perpetuu stipendiată de stat, de multe vînzări forțate, de sute de mii de biblioteci, de depozite umplute aiurea -, pe atît de zguduitoare sînt mărturiile unor autentici editori și librari din anii interbelici : acești oameni nu vindeau decît tiraje modice, ca și azi, cu maxime aflate
la 3 000 sau 5 000 de exemplare, plîngîndu-se însă de... analfabetismul publicului potențial. Bestseller-urile erau tot rare și de pomină, iar almanahurile se vindeau tot mai bine decît
clasicii în viață. Cu alte cuvinte, criza din lumea editorială, atîta cît e, este reflexul crizei sistemei noastre de viață. și e, desigur, sancțiunea incapacității noastre de a face altfel, a toleranței noastre prost înțelese și a inerției pe care vesel o confundăm cu confortul.
Acest confort are un preț ».[...]

Independent, 12 noiembrie 2001, p. 10

 

 

Ancheta pe tema literaturii feminine

Adina Kenereș


« Dacă vorbiți despre literatura românească de azi, tabloul e prea mozaicat și mișcător ca să suporte judecata. E și prea fragil, prea plăpînd. Trezirea de după 1989 nu s-a încheiat, după părerea mea. Iar mlădițele nu s-au copt destul ca să aibă un gust apăsat - faptul că există talente nu înseamnă că există și materie mai puțin comună, una care să justifice o discuție gravă despre filiații, de pildă. Pofta de a întoarce spatele trecutului e încă atît de mare, încît puțin cunoscutul și încă mai puțin înțelesul model străin nici n-a prins rădăcini și nici n-a apucat să se hrănească bine din seva locală.

Adevărul e că am citit cu real înțeles poezie feminină în ultimii ani, pe cîtă vreme proza mai degrabă m-a dezamăgit. Dar, la urma urmei, cam același lucru aș spune și despre scriiturile masculine. Chiar mi-am dat seama de curînd că am căpătat un reflex la răsfoitul revistelor literare : ochii mi se "așază" plat, calm, dispuși să vadă, pe pagina de poezie, pe cîtă vreme
în cea de proză atacă "sec" un paragraf din mijlocul coloanei, îl înghit pe nemestecate și nu știu cum să fugă mai repede de-acolo, mîna întoarce pagina automat. Din păcate, nimic din acțiunea editorială nu-mi permite să-i fac poeziei monumentul pe care-l merită. și nimic nu-mi permite să sper că lucrurile vor sta mai bine mîine. »

Ateneu, martie 2008, p. 12

 

Ancheta Timpul

Managementul și marketingul cultural/literar/artistic în România

Adina Kenereș, scriitor și editor

1. « Managementul » e, deocamdată, un cuvînt destul de sforăitor și gol în sfera culturii.
« Responsabilii » de obiecte și manifestări culturale continuă să bifeze acțiuni prăfoase,
de care n-are nimeni nevoie, și să vîneze sponsori pentru a perpetua forme comuniste. Asta cînd nu înțeleg să se dea peste cap ca să scoată bani din ceea ce cred ei că atrage un public primitiv, pus pe distracție.
Marketingul cultural e un lucru greu chiar și în țările dezvoltate, cu o economie relativ stabilă. Pentru că intră în joc multe imponderabile : imaginea de sine, nivelul de aspirație, frustrările, compensațiile etc. Intuirea nevoilor în baza experienței personale, informarea continuă în toate domeniile vieții, analiza rațională a capacităților de promovare, a puterii de absorbție și de achiziție sînt deocamdată singurele instrumente de lucru realiste ale celui chemat să gîndească în termeni de marketing.
Toate anchetele și sondajele pe teme culturale pe care le-am văzut pînă acum indică altceva decît ne spune experiența noastră zilnică de editori. Este incontestabilă utilitatea instruirii în mijloace de măsurare a pieței, dar, după părerea mea, nici unul dintre mijloacele standard nu va putea fi aplicat util în România înainte de cîteva bune decenii.
[...]
2. și « sincronizarea » mi se pare o vorbă pretențioasă. Distanța e atît de mare, încît nu cred că putem vorbi, pentru moment, decît despre o binevenită curățenie de primăvară prin cămările noastre. M-aș mulțumi să știu că se pot crea cu euro-atlanticii cîteva canale de comunicare și schimb de care să nu ne fie rușine. Lucruri simple, eficiente, cu costuri mici și bătaie lungă.

Ele funcționează în toate spațiile culturale ale lumii occidentale, care nu confundă niciodată cheltuielile de imagine ale unei bănci cu acelea ale unui cenaclu.

De-a lungul anilor, mi-au trecut pe sub nas tot felul de imitații formale ale lucrurilor de peste mări, mai toate inadaptate la lumea noastră și la realitatea aspră a unei economii de jaf, indolență și habar-n-am. Dacă am transborda la noi Biblioteca Congresului, am pune-o pe butuci în trei zile cu felul nostru de-a lucra cu publicul, cu băncile, editurile, tipografiile, ziarele, poșta, cu străinii etc. Dar în seara primei zile am declara deja că nu sînt fonduri suficiente !
Nu putem visa la sincronizare culturală fără a avea o minimă substructură asemănătoare cu cea vestică. Zisa cultură nu e un lichen, atunci cînd e autentică : ea nu parazitează un trunchi, arătînd ca o dantelă decorativă, friabilă și palidă, ci e o creangă a unui copac sănătos.

Timpul, mai 2001, pp. 2-3.

 

Ancheta Timpul

Mitologia românească, azi

Adina Kenereș

Mitologia românească a fost și va fi veșnic actuală. « Figurile » ei de adîncime sînt vehiculate chiar de limbă, « figurile » textului sînt peste tot, ecouri tari sau slabe ale fondului comun de imagini. Faptele și protagoniștii tuturor creațiilor autentice comunică fără pauză cu subterana mitologică. E, de altfel, ceea ce le dă măreție și sens, deosebindu-le de tricotaje textuale de duzină. Mai toate cărțile străine bune pe care le citiți sînt « mitologice », chiar dacă pe ele nu scrie așa ceva. Conștientul și subconștientul cultural se descurcă singure. De fapt, problema e : dacă peste acest joc de oglinzi nu se poate trece, poate sau merită el să fie jucat de-a dreptul cu elementele originare ? Da, dar e un joc exigent și riscant : bara încercării se pune foarte sus, ca la orice abordare de temă gigantică, iar șansele de a trece pe sub bară sînt mari ; trebuie să știi carte și să ai talent de a pipăi cu mîna goală arhetipul în cotidianul lui de azi, pentru ca apoi să livrezi experiența în forme impresionante și inteligibile. Nu e chiar puțin lucru !

Arta care se creează azi - vorbim de cea care atîrnă la cîntar - nu e arta nimănui. E greu de găsit un personaj mai antiglobalizare decît artistul ! Toate comunitățile culturale lucide rezistă, în fond, la globalizare. În Europa, anii '90 - cei ai primului asalt masiv al relativizării naționale - au însemnat o explozie a valorilor regionale... în așteptarea introducerii monedei unice ! Chiar și azi, dacă vorbim despre cărți, sînt rare editurile regionale din țările mari ale continentului care să aibă probleme de supraviețuire. Ele exploatează valori locale, declinîndu-le în mii de chipuri care flatează deopotrivă nevoia localnicilor de a se ști « cumva » și plăcerea turiștilor de a ști că au mers « undeva ». Datele identitare, în formele lor pregnante, livrate atrăgător, sînt chiar fondul de comerț cel mai sigur al oficinelor culturale din lumea întreagă.

Povestea lui Manole e o constelație majoră de atitudini și relații pentru definirea spațiului nostru și a celui balcanic, sud-est european, căruia îi aparține. Are, poate, semnificația unei inimi pentru organismul acestei regiuni. Păcat că lipsesc luminile care să ne spună, cu vocea vremurilor noastre, cine sîntem, după grila baladei. Pe cîtă vreme întruchipările experienței omenești în habitaturi care nasc patimi și fac victime au devenit și devin constant bunuri de reflecție și contemplare în alte culturi, deși au ponderi mult mai mici sau sînt simple anecdote istorice. Gîndiți-vă, de pildă, la povestea castelului Vaux-le-Vicomte, care e agățată în eternitate de poala Versailles-ului. Fouquet, marele ministru de Finanțe care a construit Vaux-le-Vicomte deturnînd bani publici, a sfîrșit în pușcărie, dar Ludovic al XIV-lea, care l-a azvîrlit acolo, umilit și furios, nu s-a dat înapoi de la a pune la treabă aceeași echipă de arhitecți și grădinari pentru
a-și desăvîrși reședința regală... Pe tivul acestei povești, în care au fost încurcați Vatel, La Fontaine și Moliere, s-au țesut mii de pagini, sute de aluzii picturale și spectacole de tot soiul, iar « dezbaterea » publică e departe de-a se fi încheiat. Să ne mai întrebăm despre rostul mitologiei galice în fața lui Asterix ? E limpede că găsim ecourile basmelor celtice și germane, ca și folclorul urban timpuriu, în literatura anglo-saxonă a istoriilor de groază, cu sau fără stafii, așa cum și literatura cavalerească răsună, secole de-a rîndul, de la Shakespeare la Woodstock și pînă la...Shakespeare in Love.

Cînd mă gîndesc la ce se întîmplă cu « motivele literare », cum le ziceți, în școală, mi se ridică tensiunea. Din păcate, din umanul univers al școlii - cu ministerul ei anchilozat, cu cadrele ei sleite de nonsensul servil al statului, cu groaznicele ei manuale și cerințe - nu se poate face tabula rasa. Copiii vor fi încă multă vreme condamnați să înghită în silă, pe nemestecate și la vîrste nepotrivite, hipercalorica masă de gală a mitologiei naționale. Pe care o vor urî mai departe cu spor - lucru firesc. Culmea e - și aici ! - că tocmai gesturile care par să salvgardeze valorile naționale sînt cele care le provincializează mai dihai, care le ridiculizează și le compromit definitiv.

Aș zice că se stinge acum acut nu societatea tradițională românească, ci falsa icoană a tradiției, cea confecționată de regimul comunist. Iar în spațiile rămase goale « se bagă » din plin periferie. E ieftin, ochios, rapid și bănos. Acționează ferm o vastă, proastă, insolentă, obedientă și egoistă alianță a istoriei recente cu oligarhia prezentă, două « forțe » de aceeași sorginte și la fel de iresponsabile. Va trece și asta, dar va dura. și se va sfîrși dezastruos. Între timp, străinii vor continua să ne fotografieze, să ne prelucreze particularismele în studiourile lor gata globalizate, obținînd produse de masă, care, iată, deja se vînd foarte bine. Nu-i vorbă, venim și noi din urmă, capitalizînd cîte un leu pe cîte o manea mai reușită...

Timpul, aprilie, 2005, p. 20

 

Interviu - Ce este dincolo de paginile cărții

Compania - o editură cu profil occidental

În cîteva cuvinte, schițați-mi un profil al Editurii Compania.

Editura Compania a fost creată în septembrie 1998. Profilul ei e bine definit de interesul pentru document - prin asta înțelegînd istorie în general, arhivă, memorii, scrisori. Există de la bun început un departament care se ocupă de cărți pentru tineri, în special de auxiliare școlare. Ne-am diversificat în ultimii ani catalogul, adăugîndu-i colecții care conservă aspectul documentar, declinat de data aceasta în literatură - restituiri ale unor texte interesante și bine scrise în limbi străine de români, ficțiune contemporană în care se citește prioritar radiografia vremurilor, antologii - sau în studii, eseuri, biografii care expun informații și judecăți viabile pentru panoplia secolului XX. Am dat întîietate unui mod mai riguros, mai dicționăresc de a vedea lucrurile, judecînd după ceea ce ni s-a părut a fi așteptarea publicului. N-avem nimic împotriva literaturii « pure », dar ne-am gîndit că mai poate aștepta.

Ce presupune o relație între Editura Compania și scriitori?

Cuvîntul « inadecvare » descrie cel mai bine, cred, această relație. Poziția editorială este și una intelectuală, fără îndoială, dar este mai ales una general culturală, economică și comercială. Or, scriitorii preferă din comoditate să vadă doar componenta « artistic » a situației lor față de editor. Ne găsim adesea în confuzia unui dialog plin de bunăvoință, dar purtat în limbi diferite. Încercăm să ne acordăm cît de cît lungimile de undă. Cred că sîntem, în general, mai deschiși decît alți editori față de scriitori, adică mai abordabili, mai dispuși să citim texte diverse, și-apoi răspundem destul de prompt celor care ne propun lucrări spre tipărire. Din pricina « inadecvării » de care vorbeam, răspunsurile sînt însă arareori pozitive fără rezerve. Bunăoară, cutare text poate fi foarte interesant în sine, dar nu convine nici unei colecții a editurii. Sau ideea lui de fond e formidabilă, fără ca realizarea să fie pe măsură. Sau - se întîmplă foarte des cu scriitorii tineri - textele sînt fermecătoare pe cîteva rînduri și scăpate din mînă, redundante, nefinalizate și uneori chiar fără finalitate pe cîteva sute de pagini. Sunt, adică, exerciții, binevenite ca atare, dar nu între coperte. Or, important pentru cititor nu e să facă o experiență de profesor chemat să dea o notă, ci una de lector în căutarea unei reflecții sau a unei forme frumoase.

Dacă am fi vorbit în 1998, cu siguranță v-aș fi întrebat despre riscurile pe care le presupune pornirea la drum într-o afacere editorială. După patru ani, vă întreb : a meritat ?

Nici o editură nu e o afacere în sensul curent al cuvîntului, nu e vreo fericire financiară. Nici n-are cum fi. Cu trei fronturi de cheltuieli deschise permanent - investiția veche în lucruri care vor apărea în curînd, cheltuielile curente și investiția actuală în titluri care vor apărea peste un an-doi - și fără posibilitatea de a folosi muncitori necalificați sau de a tipări pe hîrtie igienică, editura adevărată, adică creatoare, muncitoare și responsabilă nu e o vacă de muls pentru nimeni. Din acest punct de vedere, nu merită să-ți bați capul cu ea. În schimb, a meritat să construim imposibilul, dacă asta mă întrebi. Da, el are astăzi corp, am și ne-am demonstrat că se poate și că ne putem face utili celorlalți, care ne-au recunoscut. Întrebarea care urmează : cît ne vor mai ține nervii să continuăm în climatul dens de anormalitate pe care-l știm cu cu toții ?

Interviu realizat de Elena Vlădăreanu
Cotidianul, marti, 18 februarie 2003, p. 9

 

 

« Dacă nu scriu, nu respir »

Interviu cu Adina Kenereș

Ai putea face o comparație (tendințe, subiecte, proceduri, forță, talent) între literatura actuală franceză și cea română ? Ce preferințe ai în ambele părți ?

Sunt jenată de asemenea comparații. Am aplaudat cu entuziasm infantil documente oficiale ale unor comitete și comiții internaționale care precizează că totul se poate globaliza, dar cultura nu. Cred că ne găsim acum într-un alt punct de pe spirala istoriei decît i-ar conveni elitei noastre, că avem în diverse domenii literare orbite diferite de cele ale altor țări, gusturile și preocupările noastre nu consună cu ale lor, avem și un alt ritm, alte nevoi și aspirații, deși punți există, din păcate doar pentru un mic univers de inițiați, și se fac lăudabile eforturi de sincronizare. Nu trebuie însă să le luăm drept achiziții naționale și nici să mai pozăm în frustrați care ar face miracole dacă « ar avea cu ce ». Oamenii de carte se află și ei adesea în postura ridicolă a politicienilor nemulțumiți de poporul lor, în loc să coboare « pe teren » și să-și suflece mînecile dinaintea realității.
Posedăm, de fapt, experiențe mici și superficiale în valorificarea culturii noastre, nu înțelegem așteptările oamenilor, sîntem autoritari și narcisici, deloc generoși în adresare, inflexibili și mărginiți, necomerciali și otova în proiecte, prăfuiți și antivitali de-a dreptul în abordările academice. Mă obosesc și mă întristează grozav, ca niște voci venind dintr-un străvechi ospiciu, imnurile de slavă la marile noastre reușite care lipsesc aproape cu desăvîrșire.
Mincinoase și adesea autiste sînt și plîngerile tinerilor scriitori că nu-i tipărește nimeni și nu sînt luați în serios așa cum ar merita. Multe cărți de-ale lor au trecut și pe la mine, pe hîrtie și pe e-mail, cu unii dintre ei am stat ceasuri de vorbă despre ce merită să pățească textele lor ca să se transforme în cărți cu rost. Fiindcă rost n-au. Talentul, real în cazul unora, are nevoie de muncă și atenție ca să se poată propune pe piață. Refuz să le ofer contemporanilor mei produse semifabricate care aglutinează exerciții școlărești de absurd și fantezie, reportaje care-și conțin metamanualul de utilizare, simpatice aberații constructiviste, pseudoinsolențe menite să șocheze domnișoare bătrîne, ca și alte neamuri de invenții, unele respectabile ca fond, dar tratîndu-l pe cititor ca pe un idiot, înșirînd sute de tautologii, construcții defectuoase, gafe pure, improprietăți de limbă, aluzii culturale banale, colaje ieftine etc. Ca să nu mai vorbim de prezumția celor care-mi livrează cartea « gata pusă în pagină » (din punctul lor de vedere), cu mențiunea că nu mai trebuie decît să o tipăresc, sau a celor care scriu de mînă, cu mențiunea că geniul nu se coboară la tehnică. Rarisime sînt volumele românești de ficțiune pe care le-a vizitat cineva în chip responsabil înainte de a le tipări (nici traducerile nu stau mult mai bine). și tot rarisime sînt cele pe care le poți găsi în librării, grosul editurilor bifînd doar formala operațiune a editării, nu și un tiraj rezonabil, promoție și difuzare.
Piața occidentală are de toate, în modă și în afara ei, dar, evident, nu totul este interesant. Pe mine ficțiunea curentă mă preocupă prea puțin - mă plictisește, pentru că citesc în ea în cîteva secunde mecanisme de umplere a spațiului, registre sărace sau gongorice de limbă, grafomanii montate pe subiecte, chipurile, de actualitate, absența sau parada de coduri culturale. Cred că am bătut toate recordurile europene la citit cîteva rînduri din mii de romane pe care le-am închis apoi pentru totdeauna. Ce să fac, meseria m-a obligat să cutreier prin foi ca să aleg, iar intoxicarea a transformat obiceiul în adicție !
Asta nu m-a împiedicat să savurez întîlnirea cu scrisul unor oameni care duc o lume întreagă în spinarea textului călătorind - pretext, dar și experiență încarnată : Renaud Camus (care m-a dezamagit moral grav mai tîrziu), Nicolas Bouvier (despre care nu-mi vine să cred că a murit), Gombrowicz (din care pot recita). Aș cumpăra orice prostie de broșură semnată Handke sau Pennac pentru desfătul ușurimii, al cozeriei abia cîntărite și cu suflu scurt, un gen de mătase fatală, ca moartea care bate slab în fereastră la șase seara. Mă-nnebunesc după texte « de nișă », mai ales dacă sînt ale unor figuri majore, nebănuibile de mici entorse : bunăoară, pentru cele cîteva zeci de pagini din Drăcia lui Bulgakov aș fi stat la coadă în ploaie dacă ar fi trebuit.
Citesc însă oricînd și dintotdeauna poezie, chiar și proastă, traduceri noi de texte vechi, multă non-ficțiune și presă. Tot ce m-a mișcat, tot ce mi s-a părut binevenit în materie de creație românească recentă am tipărit și voi tipări. Din păcate, însă, domeniul e în suferință.

Interviu realizat de Simona Sora
Dilema, nr. 509, 13-15 decembrie 2002, p. 14


 

 

« Stării de duminică-în-pijama eu îi prefer plicticoasele contracte onorate »

Dialog cu Adina KENEREȘ

Aș începe direct : merită să te ocupi de cărți în România ? Mai ales ca editură, merită să te ocupi de cărți în România ?

Nu, dacă meseriile ar sta pe gard, n-ar merita s-o alegi, azi, în România, pe cea de editor. Căci greșești și dacă vii către ea dintr-un trecut cultural, și dacă o abordezi din perspectiva pragmatică a unuia cu formație economică. Cele două « focus »-uri sînt la fel de deconcertante. Sub aspect cultural, pretențiile și aspirațiile locale sînt mari, dar ambele sînt neacoperite ; economic, investiția care se cere e gigantică, dar patent nerentabilă. și-atunci, dacă ai greșit deja, nu-ți rămîne decît să tot îndrepți la greșeală, cu prețul unei vieți întregi.

Din punctul de vedere al pieței de carte (mă gîndesc aici și la aspectele editoriale), cît sîntem de departe de ceea ce ar trebui să însemne « normalitatea » ?

Foarte departe. Printre datele « normale » ale lumilor la care ne referim mereu fără să le numim figurează, bunăoară, certitudinea unor tematici, a unor categorii de public, a condițiilor puse de unele rețele de difuzare, a unor cadre legale. Mult înainte de a face judecăți rafinate și de a gîndi « lovituri », eventualii editori își pot face un minim plan de supraviețuire, banal și ticăit, luînd în calcul cîteva dintre datele de mai sus. Ca să ajungi la ele se cere, desigur, o frecventare a domeniului - care are administrație grea și complexă, tradiții, componente umane destabilizante. Dar frecventarea te apropie de reguli. Or, regulile lipsesc cu desăvîrșire în România, unde sînt perpetuu înlocuite de practici temporare, idiosincrazii, chefuri, ieșiri autocrate, prieteșuguri și dușmănii. Un climat « pădureț » creează o cultură, în cel mai bun caz, « cîmpenească ». Mulți găsesc că această stare de « duminică-în-pijama » are farmecul ei. Eu prefer plicticoasele contracte onorate.

Cum ar trebui să arate această « normalitate » din punctul dumneavoastră de vedere ?

N-are rost să vorbim de « normalitatea » cărții înainte de a o fi dres pe cea a marilor mecanisme. Cartea nu e în mod special « anormală ». Ea nu face decît să împărtășească anormalitatea înconjurătoare. Orice clarificare, orice îndreptare a climatului politic, economic, social și cultural se va răsfrînge și asupra cărții. Pe de altă parte, unele aberații ale mediului au căpătat proporții monstruoase în locuri neașteptate : știți, de pildă, cît de puține librării sînt la Timișoara, oraș altfel respectabil prin performanțele sale, cît de slabă e mișcarea cărții ? știți că în Sibiu, urbe atît de mîndră de primarul său și de diverse proiecte, lucrurile stau chiar mai rău ? Constanța, la acest capitol, e o culme a dezastrului...

De ce ați decis să construiți o editură precum cea pe care o conduceți acum, împreună cu domnul Petru Romoșan ?

N-am construit-o așa cum arată ea acum. Am pornit de la ideea de a face cărți pentru copii, dar proiectul s-a modificat în timp. Întîmplarea a făcut că am căpătat o experiență profesională în anii noștri de exil francez. Ne-am zis, pur și simplu, că ar trebui s-o valorificăm, mai ales că ni se părea - ca și dumneavoastră - că e destul de muncă pînă să ajungă întreg domeniul la normalitate. În 1998, cînd am început, totul părea greu, dar entuziasmant. Nu aveam cum prevedea intervalul minat de crize pe care l-am parcurs. Ce-i drept, nici foarte buna primire a unor inițiative, nici cîștigul de prestigiu care a însoțit creșterea editurii. Pentru că ea a crescut ; pe criză, dar a crescut, uimindu-ne oarecum și pe noi, cei din echipă. Trebuie spus, însă, că « fericirea » de a conduce editura este chiar aceea de a fi primul ei sclav. În cazul nostru, bicefal.

Care ar fi trebuit să fie diferența specifică a « Companiei » și care a ajuns să fie diferența ei specifică ?

Aici nu sînt neconcordanțe mari față de proiect. Ne-am dorit să înnoim autentic, și chiar asta am făcut. De la tipul de abordare a literaturii de nonficțiune și pînă la grafică, trecînd prin eșantionul de voci și sensibilități actuale pe care l-am promovat. Am vrut să întinerim, să vitalizăm, să dăm culoare și, fiecărei pagini, un tonus care să aparțină timpului trăit acum. Am refuzat și refuzăm să facem carte anistorică, narcisistă, să contribuim la perpetuarea drogului ficțiunii - acel gen de literatură social-evazionistă care te asigură că lucrurile frumoase sînt pentru alții, de altundeva. Pînă și în seria noastră de ficțiune românească, botezată « contemporani », vrem să se audă ceasul unor vremi recente. Iar dacă vom face vreodată traduceri într-o serie sistematică de ficțiune, și acelea vor fi alese în așa fel încît din pagini să străbată mirosul și zgomotul zilei de azi. Poate și pentru că percepem România lui 2004 ca foarte vetustă, dezacordată, înstrăinată de mersul lumii. Dacă globalizarea nu aduce, fără îndoială, cîștigurile sperate, dezglobarea a reușit să aducă, în schimb, destule prăpăduri și o împăcare sfîșietoare cu zădărnicia oricărui gest, a oricărei creații. Nu văd cum să ieșim de-aici altfel decît printr-o perpetuă rebeliune lucidă, purtînd, sus-sus, ca pe o flamură... un ceas deșteptător !

Interviu realizat de Cristian Pătrășconiu
Focus Vest, 18-24 iunie 2004, p. 10

 

Tichetele de carte : alte gogoși electorale

Ministerul Culturii a îngropat în acest an programul de achiziționare a cărților pe bază de tichet în valoare de 3,7 miliarde lei

Adina Kenereș, directoarea Editurii Compania, nu crede în asemenea inițiative. « Trasează un drum prea lung și prea întortocheat între emițător și destinatar. Prin urmare șansa unui drum birocratic de a se pierde printre meandre este foarte mare. Lipsa de coordonare, de eficiență și de răspundere nu este o noutate în România », precizează Adina Kenereș.

Capital, nr. 46, 11 noiembrie 2004, p. 18

 

PETRU ROMOșAN 

3 în 1, o familie

Ochelarii de pe frontieră

Pleci ca să ai de unde te întoarce. Emigrarea e un simulacru al marii călătorii. și ce simulacru. La scara 1/1.
Cînd am plecat noi, știam că nu ne vom întoarce. Îmi amintesc acum și de ochelarii nou-nouți uitați la cîteva sute de metri de fîșie. M-am aruncat la pămînt ca să evit fascicolul de lumină. Lumina mi-a trecut pe deasupra.
Am plecat pentru că detestam comunitatea în care trăiam. În întregime. Oamenii nu mai știau să călătorească cu mijloacele de transport în comun. Asta era peste puterea mea de înțelegere. Ceaușescu ? Securitatea ? Îi cunoșteam de mult. Învățasem să mă feresc. Dar nu te poți feri de toți românii.
Ce gîndesc acum despre emigrare ? Sunt foarte mîndru că am avut curajul să o fac. Dar nu o recomand. Cei mai mulți nu se întorc de-acolo niciodată. Labirintul. și, mai grav, nici nu ajung acolo niciunde.
Nici un francez nu m-a jignit niciodată pentru calitatea mea de român. Le voi mulțumi totdeauna. La fel, la Cluj, în adolescență, nici un maghiar nu m-a jignit niciodată pentru aceeași calitate. Am rămas prietenul lor.
Din cînd în cînd mă gîndesc la morții de pe frontieră. Limburile. Nu mă mai tulbură, ca în adolescență, gările, șuieratul trenurilor, dar devin de fiecare dată atent cînd e vorba de frontieră. Toți asiaticii și africanii care trec ilegal frontiera română sînt și frații mei. Iar cei care cer azil politic la noi mă au de partea lor.
Dacă sînt bucuros că m-am întors ? Asta-i bună ! Sînt de-a dreptul fericit.

Petru Romoșan
Dilema, nr. 449, 5-11 octombrie 2001

 

Cine se teme de critica de întîmpinare (III)

Petru Romoșan - Editura Compania

« Sobrul și naivul om de bine »

« Hypocrite lecteur, mon semblable, mon frere. » Faimosul vers baudelairian poate fi considerat un monument al criticului de întîmpinare. La a treia ediție a Florilor răului, din 1868, poetul adaugă ironic : « Lecteur paisible et bucolique. / Sobre et naif homme de bien. » Care nu e decît începutul unui splendid sonet adresat cititorului său.
Cînd tipărești cărți, îi citești pe criticii de întîmpinare cum citesc brokerii cursul dolarului față de euro sau față de teribilul leu românesc... și chiar așa, de cîțiva ani buni, de vreo cinci, nu mai citesc în fiecare dimineață informații despre pictură, desene vechi, sculptori uitați, cum am făcut-o alți zece ani anteriori, ci citesc - incredibil - critică de întîmpinare. Aproape zilnic.
Viața îți rezervă uneori niște surprize...
Pentru ce-i stimez mai întîi ? Pentru umilința cu care își asumă calitatea de servitor, pentru capacitatea de a se pune în slujba trecutului (cărții, autorului, ideii... ). Pentru ce îi detest cel mai mult ? Pentru contrar, evident. Pentru neobrăzarea de a se servi. De o carte, de o idee, de un autor. Arătîndu-și mușchii. Critica bună de întîmpinare continuă fericit o carte cu niște pagini pe care autorul nu le-a scris, dar de care cartea are absolută nevoie. Critica proastă de întîmpinare e cacofonică, redundantă, agresivă și, mai ales, inutilă.
Cred că, deși impresia generală despre cultura română e de dezastru, criticii din ziarele și revistele de astăzi sînt mult mai interesanți, mai vii decît confrații lor de acum douăzeci și cinci de ani. Pentru că sînt mai puțin narcisiști, autiști, « genii pustii ». Pentru că au în vedere un public, mai mare sau mai restrîns. Pentru că au început să servească. [...]
Revistele care se cred foarte literare nu mă mai interesează aproape deloc. Majoritatea celor care scriu în aceste redute atemporale aparțin sectei foarte periculoase a trecutului care nu se mai întoarce. Păcat că niște tineri, altfel talentați, sînt obligați, din lipsă de spațiu publicistic, să facă în aceste gazete exerciții de retardare mintală forțată. Să sperăm că spațiul publicistic real va crește în viitor pentru a-i putea cuprinde și pe ei.
Nu cred că generala corupție joacă un rol important în domeniul recepției cărții. « Sobrul și naivul om de bine » care este cititorul profesionist își face decent meseria. Doi-trei bîrfelnici persistenți nu modifică esențial peisajul.

Dilema, nr. 544, 5-11 septembrie 2003, p. 14

 

 


Difuzarea de carte, durerea de cap a editurilor

« Ministerul Culturii e un SIDEX »

O să fiu scurt : am chiar acum în față lista titlurilor subvenționate de către Ministerul Culturii. Sunt în jur de patru-cinci sute de titluri. Vreau să vă spun că din toată lista aceasta eu nu aș publica decît vreo zece. De ce numai atît ? Fiindcă doar acestea sînt vandabile și pot să atragă piața. Criteriul vandabilității nu trebuie cîtuși de puțin minimalizat. Dimpotrivă. Un scriitor bun poate să fie vandabil fără a face rabat calității. La noi se subvenționează îngrozitor de multă carte proastă, ceea ce într-o țară ca Franța ar fi de neadmis. Acum, în toamnă, în Franța vor apărea peste cinci sute de romane inedite. Vreau să vă spun că ele nu sînt subvenționate pe criteriul prieteniei și al încurajării astfel a nonvalorii. În Franța statul nu dă bani decît pentru sprijinirea culturii franceze în exterior și pentru a finanța o serie de proiecte de interes național, dar în care există un control foarte strict al banului. Banul public nu se aruncă aiurea, așa cum se întîmplă la noi, pentru a scoate carte proastă, care nici nu mai ajunge să fie difuzată și putrezește prin depozite.
Am atins deci problema difuzării, de la care a și plecat discuția noastră. Vreau să vă spun că  editură ca a noastră, care pe 30 septembrie acest an împlinește trei ani de la înființare, e capabilă ca în 5 zile să-și trimită titlurile în 460 de librării. și aceasta fiindcă puținii angajați pe care-i avem muncesc și-și respectă munca. Adică nu trag chiulul, cum se întîmplă la editurile subvenționate, cărora nu le pasă dacă acestea ajung pe piață sau pur și simplu - cum arătam mai înainte - mor într-un depozit. [...]
Evident, o rețea proprie de difuzare e ceva ideal, dar pentru aceasta trebuie să ai mulți bani ca să o pui pe roate. Așa cum știți, nenorocirea este acum că ne recuperăm banii foarte greu.
De regulă, trebuie să-i cointeresăm pe librari, adică să le propunem un nou titlu tentant ca să obținem banii pe ce am livrat anterior. Aceasta cu o condiție : ca librarii să-și cunoască meseria și să poată aprecia o carte. Dacă aruncă un titlu de valoare într-un morman de maculatură, atunci nu mai avem ce discuta.
Ca o observație generală, aș spune că lumea scriitorilor, lumea cărții, se înnoiește mult mai lent decît societatea din care face parte. Probabil, ne găsim chiar într-un moment de ruptură între cele două lumi, lumea cărții și societatea căreia îi aparține.

România liberă, 3 septembrie 2001, p. 2

 

Ați cunoscut autori români fericiti ?

Petru Romoșan - director Editura Compania

[...] O carte care nu se găsește în toată țara, accesibilă oricărui potențial cumpărător, despre a cărei apariție nu află mai nimeni, care nu are « continuare » prin ecoul ei în media, specifică sau generalistă, nu e, de fapt, « o carte ». N-aș vrea să insist asupra obiectului respectiv din respect pentru autorii care au investit spirit, efort și speranță. Deși unii confrați, o specie nouă de negustori de iluzii, ar merita « analizați » pînă la capăt.
Aș propune alte întrebări, poate mai adaptate bravelor timpuri pe care le trăim : ați cunoscut autori fericiți în România ? Cîți ? De ce au dispărut sute de librării din țară ? Poartă cineva vreo răspundere pentru asta ? A ajutat la dezvoltarea domeniului editorial și a pieței de carte apariția unor firme-mamut de distribuție ? Merită pedepsită publicitatea culturală mincinoasă ? Cunoașteți vreo instituție care formează editori, librari, tipografi ? Credeți că e posibil să « meargă și așa » multă vreme ? Înțeleg oare autorii români în ce « țară a cărții » trăiesc ? Etc.

Tomis, ianuarie 2006, pp. 17-18

 

Ne interesează ca fiecare carte să-și îndeplinească destinul - Bookarest 2005

Petru Romoșan

Pentru o editură care lucrează susținut și egal tot anul, tîrgurile sînt binevenite sărbători ale cărții, dar nu sînt determinante nici profesional, nici economic. Ca să vă răspund totuși direct
la întrebare, Editura Compania și-a menținut ritmul ultimilor șase ani, adică a propus tot treizeci de titluri noi din luna mai a anului trecut, poate cu deosebirea că unele cărți au fost mai voluminoase și mai laborioase. Creația editorială ne interesează prioritar, într-un context marcat de traduceri și carte « la kilometru ». Nu este deocamdată în vederile noastre trecerea la categoria editurilor mari. Urmărim mai degrabă întărirea mărcii la proporțiile actuale. Ne interesează ca fiecare carte să-și împlinească destinul. Cît despre autorii români contemporani pe care-i tipărim, fiecare reprezintă pentru noi o aventură irepetabilă, deci aflată sub obligația reușitei.
[...]
Dacă mă întrebați despre sistemul național informatizat din perspectiva unui grandios program ministerial, nu mai cred de mult în asemenea inițiative. Diverși indivizi, cu diverse proiecte și cu banii aferenți, au tot dispărut prin bălării. Alții au reușit să mimeze aparențe de activitate, tot pe sume mari, dar au fost la fel de nocivi pentru carte. Pînă acum, în interminabila noastră tranziție, toate proiectele care au venit de la centru n-au făcut decît să blocheze nașterea unei piețe libere a produsului CARTE. Mă lupt cotidian cu sentimentul că o forță oarbă dorește distrugerea librăriilor, a scriitorilor, a culturii române. E o situație inacceptabilă - iată de ce continuăm.

Adevărul literar și artistic, 31 mai 2005, p. 5

 

Statul subvenționează edituri falimentare

[...] Petru Romoșan, directorul Editurii Compania, consideră că această subvenție reprezintă de fapt o sponsorizare făcută de minister și este de două ori rea : « În primul rînd, pentru că blochează emergența unei piețe reale, care ar trebui să fie bazată pe întreprinzători tineri, cu mentalitate capitalistă. În al doilea rînd, este nocivă chiar pentru editurile subvenționate, prin faptul că tipăresc cărți proaste, mediocre, nevandabile, în loc să propună creație editorială. Subvenția nu înseamnă altceva decît o nefericită pensie. Ar fi mai bine ca ministerul să le dea
pe față pensii ! »

Au consemnat Adriana Halpert, Petre Barbu
Capital, 28 august 2003, p. 4




House Season 7