compania

Str. Tuberozelor Nr. 9, Sector 1, 011411 Bucureşti
Tel. editură : 021 223 23 28 Fax : 021 223 23 25
Tel. departament difuzare : 021 223 23 24, 021 223 23 37
E-mail : editura.compania@gmail.com, compania@rdslink.ro

Noutăți / Cărțile ultimului trimestru

ISBN :
978-606-680-007-5
13x18,5 cm
128 pagini
13 lei
5 €
6 $

Cozonac. Transilvania

o calatorie

ADINA KENEREȘ


« Am deschis ochii într-o baie de lumină. Pereți văruiți, așternuturi albe, o rază orbitoare dar rece țâșnea pe șervetul ajurat de pe masă prin singurul geamlâc deschis. Și Gene care mă pândea de pe scaun, ca un dulău de casă, nerăbdător. Intrase și ieșise de câteva ori pe ușa care scârțâia, dar n-o auzisem. E foarte cald, te sufoci aici, în brutărie, zice. Da, miroase a dulce, a bine. Pentru noi, mă simt datoare să-i spun dintre uriașele perne în care mă proptesc, așa e când e bine, e ca în paradis, adică e Paște și se fac cozonaci. Dă lung din cap și-și verifică nasturii cămășuței, ca o călugăriță. E înduioșătoare această fată bună, crescută în respectul pentru om. Ar vrea să deschidem geamul, să ne răcorim măcar un pic. Ferească sfântul ! mârâi de sub pilotă. Mai bine ne îmbolnăvim decât să cadă cozonacii care, poate, chiar acuma cresc. Și mirosul ? Înțelege cu nasul izurile de zahăr, portocală, vanilia și romul, dar n-a mai simțit așa ceva niciodată. Ăsta e miros de lucru copt, zice, brioșele sunt deci în cuptor sau afară, unde să mai crească ?
Mă spăl și mă îmbrac în goană, îi explic ce se întâmplă. Când am ajuns noi azi-noapte, ea era frântă și n-am mai stat să-i traduc ce-am vorbit cu nană Ană pentru dimineață. Trebuie să pot fotografia patru feluri de cozonac, două care sunt gata coapte, asta simte Gene, cel simplu cu stafide și cel cu rahat, și două care or să se facă acum, cu nucă și cu mac, pentru care ne sufocăm, dar pe care trebuie să-i prindem în plină lucrare. »

Adina Kenereș (născută în 1957 la București) a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine (engleză-hindi) a Universității din București (1980) și a obținut Diploma de Studii Aprofundate la Universitatea Paris VII (Sémiologie du texte et de l’image, 1989). Stabilită la Paris în 1987, s-a întors în România în 1997. A fost profesor, redactor, bibliotecar, asistent în comerțul de artă, secretar de redacție, documentarist, traducător, autor, responsabil editorial, lector-corector, copywriter, jurnalist cultural, editor.
Debut cu proză în revista Vatra (1981). Debut editorial cu romanul Îngereasa cu pălărie verde (Editura Albatros, București, 1983 – Premiul Uniunii Scriitorilor), urmat de volumul de nuvele Rochia de crin (Editura Albatros, București, 1985). A colaborat cu proză, traduceri, cronici și articole la reviste și ziare înainte și după 1989, iar după 2000 și în mediul online.

                                                                      contemporani

ISBN general :
978-606-680-009-9
ISBN volumul 1 :
978-606-680-010-5
ISBN volumul 2 :
978-606-680-011-2
ISBN volumul 3 :
978-606-680-012-9
16 x 23 cm
Volumul 1 : 460 de pagini
Volumul 2 : 480 de pagini
Volumul 3 : 512 pagini
Preț toate volumele : 99 lei
23 €
31 $

In cazanul tanzitiei

Editoriale din Evenimentul zilei 1997-2000

Vol. 1 : 18 februarie 1997-30 aprilie 1998 
Vol. 2 : 1 mai 1998-31 august 1999
Vol. 3 : 1 septembrie 1999-
30 decembrie 2000

CORNEL NISTORESCU


Cuvânt înainte de Ioan Buduca

Cornel Nistorescu  
de la rotativă la arhivă
« Evenimentul zilei » a fost un titlu cu scurtă circulație și mic ecou la București în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea – alte variante ale « Evenimentului », cu aplecare politică sau literară, au mai apărut la Iași puțin înainte de 1900, dar și câțiva ani după.Evenimentul zilei postcomunist, ziarul în viață și azi, se ivește în 1992, avându-i ca fondatori pe Mihai Cârciog, Cornel Nistorescu și Ion Cristoiu. Cunoaște succesul, inclusiv cu tiraje record, de peste 700 000 de exemplare, dar și cu pocinoage de conținut, modificări de acționariat și vânzare către grupuri străine de presă, de unde câteva mari schimbări de comandament, orientare, profil, redacție, format. În 1997, director al publicației devine Cornel Nistorescu, iar până în 2003, anul cedării titlului către trustul Ringier, această semnătură se va regăsi aproape zi de zi în capul editorialului, un fel de sunet de gong la care ia aminte majoritatea cititorilor.
Cele trei volume apărute acum cuprind anii 1997-2000, adică suprapunerea « momentului »  politic al guvernării Constantinescu pe primii patru ani în haină de editorialist EvZ ai lui Cornel Nistorescu – o perioadă resimțită de cei mai mulți ca marcată de frământări și fierberi fără mari soluții, o bolboroseală « în cazanul tranziției »  către un orizont fără chip definit.
Spre deosebire de textele cu apariție săptămânală din Expres (1990-1995), reunite – tot la Editura Compania, în 2013 – în volumul « Români, vi se pregătește ceva ! », care marcau, de regulă, radiografia unor teme fierbinți și vârfuri de curbă în percepția publică, editorialele zilnice semnate de Nistorescu își propun să țină pasul îndeaproape deopotrivă cu evoluțiile politice și cu ecoul lor în rândul populației. Obligațiile de cotidian impun viteză, precizie, risc și o directețe informațională care dau adesea relatărilor și reportajelor un aspect de tur de forță, modelând și un alt stil gazetăresc, mai apropiat de o notă redacțională, un text de atitudine și analiză decât de articolul de direcție.
Tocmai din această pricină, asemenea editoriale contribuie util la reconstituirea concretă a climatului acelor ani și a personajelor care i-au dat culoare. E vorba de imensa așteptare pentru fructificarea schimbării dorite prin alegerile de la sfârșitul lui 1996 : intrarea în normalitate odată cu victoria pluralismului efectiv, îndepărtarea decisivă de comunism, revenirea la matca europeană, apropierea și participarea la NATO, reforma și privatizarea păstorite de anunțatele mii de specialiști care trebuiau să schimbe fața țării. Or, textele zilnice înregistrează multele zigzaguri strânse și descendente ale încrederii și entuziasmului popular pe măsură ce se înmulțesc neînțelegerile administrative și conflictele politicianiste, se degradează mediul economic și se compromit cauzele cardinale care au adus fosta opoziție la putere. Citim despre spectacolul orgoliilor la lucru în sânul partidelor, despre zile de tensiune pe motive futile în Coaliție și polemici grotești în Parlament, despre marile afaceri și circulația interlopilor pe planetă, despre ezitările și întârzierile în crearea de programe eficiente pentru domeniile și zonele țării aflate în suferință cronică – slăbiciuni care duc la schimbare de guverne și remanieri, fricțiuni cu sindicatele și dezavuarea de către societatea civilă a întregului spectru politic.
Se detașează, pe fondul marcat de favoarea publică și de setea de regăsire a respectabilității pe plan internațional, figura lui Emil Constantinescu și mitul suveran al instituției prezidențiale, care satisface acumularea multdorită de optimism, festivitate și simbol, fără a aduce însă consecințele necesare în plan practic. Pe ansamblu, evoluția contradictorie și dezamăgitoare a instituțiilor, ca și aceea a înalților demnitari dezvăluie tare, complicități, lacune și incapacități evidente, ce explică – până astăzi într-o oarecare măsură – lentoarea și insuccesul de durată al tranziției românești.
Sastisiți de bâlbâieli și sforării politice, disperați de sărăcirea care se simțea în toate sectoarele vieții, cumpărătorii de ziare, care se numărau încă în sute de mii, deși mai puține, continuau totuși să citească editorialul cotidian din « bulina roșie » (marca grafică a publicației). De ce ? Ipoteze : așteptau « o bombă » ; își formalizau, în fine, propria judecată ; căutau o confirmare a propriilor percepții sau, dimpotrivă, sperau că se înșală în pesimismul lor ; știau că « nea Cornel », pană longevivă și argăsită, are sursele lui de informații și din lectura asta își puteau completa binișor tabloul propriu ; mizau pe critica (mereu meritată) a puterii și căutau un pretext pentru a se răcori, pe modelul « arde-l, mă ! » ; mai aflau câte ceva despre lucruri de neatins din spațiul în care locuiau sau munceau ; căutau (confrații și analiștii) un puls popular pentru a-l contra sau a-l mima sau a-l discredita etc.
Mai toți însă știau că nu fac o lectură silnică. Dimpotrivă. Se lăsau pe spate, în fotoliu sau pe bancă, și se dedau unei « operațiuni » care conținea invariabil o doză de plăcere. De ce ? Pentru că Nistorescu scria foarte bine, se ținea departe de grosolănii, avea o varietate stilistică și lexicală de filolog împătimit, care contrasta agreabil cu scrâșnelile inginerești de AKM, cu fabricațiile diluate în birouri de presă și cu lozincile propagandei crude, făcea uz de umor acrișor și de ironie până la caricatură, putea fi vehement fără violență, folosea termeni proprii, și nu aproximații, fie că era vorba de fotbal sau de contabilitate, nu se ferea de exprimarea emoției, dar nu rămânea niciodată doar la atâta lucru, și, mai ales, dorind în chip explicit modernizarea, nu uita că ea are un preț și că nu e niciodată trăită la fel de vânzător și de cumpărător.
Norocul cititorilor la zi de atunci ai lui Nistorescu trece, iată, ca o ștafetă, la istoricii și curioșii care vor scana aceste editoriale pentru fapte și atitudini ale actualității din 1997-2000. În loc să se încrunte căutând o dată anume din an sau un nume în indice, gata iritați la întâlnirea obligatorie cu « arhivele », se vor lăsa pe spate, în fotoliu sau pe bancă, și vor mulțumi Cerului pentru claritatea sursei, dar și pentru clipele de destindere literară…

                                            Adina Kenereș

Cornel Nistorescu (n. 1948 în satul Turmaș din comuna Mărtinești, județul Hunedoara) a urmat școala primară la Mărtinești și cursurile gimnaziale la Simeria. Absolvent apoi al unei școli profesionale de la Cugir și al Liceului « Aurel Vlaicu » din Orăștie, și-a luat în 1974 diploma de filolog (română-italiană) la Universitatea « Babeș-Bolyai » din Cluj-Napoca.
Între 1974 și 1990 a fost ziarist la Viața studențească, Amfiteatru, Scînteia tineretului și Flacăra. Fondator, în 1990, și director al revistei Expres, a condus și compania cu același nume, care a editat, de asemenea, cotidianul Evenimentul Zilei și revista Expres Magazin. Ca director al Evenimentului Zilei, a semnat zilnic editorialul ziarului în perioada 1997-2003. După 2004 a colaborat cu editoriale și articole la Foaia Transilvană (Cluj-Napoca) și Ediție specială (Craiova). Din 2009 conduce ziarul Cotidianul și site-ul www.cotidianul.ro. 
A fondat Radio Total și a fost unul dintre inițiatorii și acționarii postului de radio Europa FM. Compania de publicitate Expresiv, pe care a înființat-o, a devenit apoi Hager România și, ulterior, TBWA București.
Înainte de 1989 a publicat trei cărți de proză documentară și reportaj : Întâmplări în liniștea unei fotografii (Editura Junimea, Iași, 1978), Paradisul provizoriu (Editura Albatros, București, 1982), Proprietarul de iluzii (Editura Cartea Românească, București, 1988). Aceste volume au fost reunite sub titlul Reporter la sfârșitul lumii (1978-1988). Nonficțiuni (Editura Compania, București, 2013), apărut odată cu volumul de scrieri jurnalistice « Români, vi se pregătește ceva ! ». Epistole politice, reportaje, interviuri, editoriale din Expres (1990-1995)(Editura Compania, București, 2013).

                                         Cărți-eveniment

ISBN :
978-606-680-006-8
16x23 cm
656 pagini
65 lei
17 €
23 $

INTRODUCERE IN FILOSOFIA CONTEMPORANA

NDREI MARGA

 

În felul ei, mai discret sau chiar mai tăinuit, filosofia continuă să ne ghideze viețile în secolul XXI. Nu pare, dar e acolo, cu soclul tradiției cu tot, cel din zorii unei modernități care a trecut deja de 100 de ani. Mai mult, în ultima jumătate de veac, filosofia s-a tras tot mai aproape de cabinetele care iau decizii, cași de singurătatea omului derutat de o lume prea complexă și prea variată pentru inerția simplității în care a fost el educat. « Bătrâna » filosofie a întinerit uluitor ! Și-a adjudecat căile științei, a vizitat principiile dreptului, a disecat limbajul și a scormonit în biserica vie, instalându-se uneori ca un chiriaș de lux în anticamera politicii. A vorbit și vorbește în toate registrele – e cinică, autoritară, intuitivă, profesorală, amicală, acru logicistă sau subtil spiritualistă, după caz. Portretul pe care i-l face Andrei Marga în această panoramă cuprinde toate trăsăturile ei de până alaltăieri. și toate referințele utile celor care vor să aprofundeze o linie anume, o operă, o mare temă. Cum, din păcate pentru noi, avem un acces foarte sărăcăcios la módele recente de pe piața gândirii, un asemenea gest de « introducere » într-un câmp determinant pentru l’air du temps al deceniilor care vin are valoarea unui lanț de chei pus în mâna tinerilor și a formatorilor lor. Pentru că la pasivul urât pe care li-l lăsăm moștenire merită să ne străduim să adăugăm și câteva fire pe care să poată merge căutând ieșirea din labirint, speranța, lumina

Nume și « noduri » ale cărții
Comte Schleiermacher Kierkegaard Strauss Feuerbach de Biran Bolzano Mill Nietzsche Peirce Dilthey Brentano Frege Bergson Spengler Husserl James Dewey Mead Bernstein Masaryk  Kautsky Mehring Renner Adler Plehanov Labriola Lenin Luxemburg Lukács Korsch Deborin Buharin Gramsci Marcuse Löwith Bloch Althusser Moore Russell Wittgenstein Carnap  Quine Sellars Ryle Austin Searle Strawson Kripke Stevenson Hare Ritschl Von Harnack Barth Bultmann de Lubac Rosenzweig Heidegger Sartre Ortega Horkheimer Adorno  Benjamin Marcuse Popper Perelman Toulmin Lorenzen Gadamer Arendt Riedel Foucault  Derrida Chomsky Strauss Rawls Kuhn Wright Henrich Frank Weizsäcker Apel Habermas Sloterdijk Rorty Küng Ratzinger Brandom Weber Hayek Nozick Dworkin Berlin  Ackerman Walzer Sandel Kymlicka Galston Fukuyama Wallerstein Kolakowski Gray

pozitivism hermeneutică dialectică creștinism existențialism materialism senzualism neospiritualism voință eu teologie politică realism Lebensphilosophie antimetafizică pragmatism etică rațiune    psihologie intenționalitate logică cunoaștere intuiție scepticism fenomenologie metodă empirism instrumentalism marxism interacționism atomism idealism analiză morală limbaj demitologizare umanism perspectivism critică falsificare epistemologie raționalism cauză istorism discurs constructivism iluminism reconstrucție cultură adevăr sens comprehensiune structuralism ineism învățare contractualism dreptate subiectivitate relativism transcendent știință estetism cinism revoltă represiune tradiție inferențialism liberalism pluralism comunitate

Andrei Marga este licențiat în filosofie și sociologie și a obținut doctoratul în filo­sofie cu o teză despre «teoria critică» a școlii de la Frankfurt (Herbert Marcuse). S-a specializat în filosofia contemporană în Germania Federală și SUA. A publicat nume­roase volume în domeniu, printre care Relativismul și consecințele sale (Ratio et Revelatio, 2014), Guvernanță și guvernare (Un viraj al democrației?) (Com­pania, 2013), Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică (Editura Academiei Române, 2013), The Destiny of Europe(Editura Academiei Române, 2012), Argu­mentarea (Editura Academiei Române, 2011), Challenges, Values, Vision. The Uni­versity of the 21st Century (Cluj University Press, 2011), Die Religion im Zeitalter der Globalisierung (EFES, 2010),Absolutul astăzi. Teologia și filo­sofia lui Joseph Rat­zinger (Eikon, 2010), Criza șidupă criză (Eikon, 2009), Filosofia lui Habermas (Polirom, 2005), Filosofia unificării europene (EFES, 2005),Reconstrucția pragmatică a filosofiei(Polirom, 1998), Raționalitate, comunicare, argumentare (Dacia, 1991).
A publicat, de asemenea, volume ce cuprind analize și proiecte de reformă legate de misiunile publice pe care le-a îndeplinit, precum Ieșirea din trecut (Alma Mater, 2002), Anii reformei. 1997-2000 (Presa Universitară Clujeană, 2007), Profilul și reforma universității clujene. Discursuri rectorale (Presa Universitară Clujeană, 2012), După cincisprezece ani. Fifteen Years After (Cluj University Press, 2012), Sin­cronizarea culturii române. Un proiect(Tribuna, 2013), România într-o lume în schimbareInterviuri – realizate de Romeo Couți (Ecou Transilvan, 2013).
Profesor de filosofie contemporană și logică generală, a fost rectorul Uni­versității Babeș-Bolyai (1993-2004 și 2008-2012), ministru al Educației Națio­nale în guvernele Ciorbea, Vasile, Isărescu, ministru al Afacerilor Externe în guvernul Ponta 1, președinte al Institutului Cultural Român.
A fost ales în conducerea unor organizații și instituții internaționale (Euro­pean University Association, United Nations University din Tokyo, CEPES-UNESCO etc.) și a fost numit consultant al unor instituții culturale și univer­sitare din China, Vatican, Germania, Ungaria, Austria. I s-au acordat ordine de stat în Germania, Franța, Italia, România, Portugalia. A primit premii internaționale (printre care premiul «Herder») în Austria, Germania, Israel. A ținut cursuri și seminarii, ca profesor invitat, la universitățile din München, Viena, Montpellier și Ierusalim. Este laureat al premiilor naționale «Bărnuțiu» și «Brătianu»


ISBN :
978-606-680-004-4
12,5x 20 cm
356 pagini
30 lei
9 €
11 $

SOAPTE IN BUCURESTI

KIKI SKAGEN MUNSHI

Cuvant inainte de Dinu C. Giurescu
Traducere de Ioana Ilie si Adina Keneres



ISBN :
978-606-680-005-1
12,5x 20 cm
344 pagini
35 lei
10 €
13 $

WHISPER IN BUCHAREST

(versiunea originala a cartii)

KIKI SKAGEN MUNSHI

 

Romanul unei drame românești care începe în 1939 în Bucovina 
și se încheie în 1985 la București – semnat de o americancă

Români, vi se dă o surpriză !

Suntem, de regulă, nemulțumiți de imaginea pe care și-o fac străinii despre noi. și o maiși transmit ! Dacă ne înregistrează cântecele sau ne fotografiază, pe noi și peisajele noastre, încă mai merge. Dar când ne povestesc ei viețile noastre, obiectăm : că habar n-au de istoria României, că s-au informat din birou, că n-au fost la piață și la teatru, că au avut de-a face numai cu oficiali, că nu înțeleg ce înseamnă să trăiești la țară, că nu ne vorbesc limba, că nu percep apăsarea poliției noastre politice etc.
Cu Kiki Skagen Munshi și cu romanul eișoapte în București – pe care îl edităm acumși în versiunea originală, Whisper in Bucharest –, criticii vor avea ceva de furcă. Pentru că doamna Munshi, oficial american care a petrecut vreo șapte ani în post la București în anii ’80 și la începutul anilor 2000, rezistă binișor la obiecțiile noastre. De istoria României are habar, căci a făcut o cercetare șși-a dat și un doctorat în ea acum câțiva ani ; s-a informat mai mult pe teren decât în birou, prin țară și printre oameni ; s-a dus mult la piață și la teatru – și se mai duce și azi, căci vine des în România, undeși-a păstrat și îmbogățit mereu relațiile ; nu oficialii sunt pasiunea ei, ci, cu tot respectul cuvenit, neoficialii, cei care fac sarea pământului și piperul oricărei națiuni ; nu numai că s-a născut la țară, unde a și crescut, în California de Sud, dar tot la țară trăieșteși azi, având nu doar noțiuni, ci și preocupări țărănești despre care mulți orășeni români nici n-au auzit ; vorbește și citește românește de trei decenii ; scrie în această carte a ei în lung și în lat despre Securitate, în al cărei univers e perfect introdusă etc.
Greul, deci, abia acum începe, ar zice un glumeț. O fostă directoare a Bibliotecii Americane și fost consilier al Ambasadei SUA la București preț de câțiva ani a scris o poveste care e pură ficțiune, așezată însă pe o documentare adevărată. Cu mult talent de la bunul Dumnezeu și cu bună-credință față  de autentica ei experiență în România, a scris un text care te ține cu sufletul la gură ca un roman de aventuri, dându-ți ici-colo amețeli cu locuri, secvențe, situații, zvonuri și figuri atât de familiare, că te întrebi dacă totul e chiar așa sau ai visat puțin. Căpătăm și bonusuri neașteptate în aceste vreo 350 de pagini « galopante » – în care, de altfel, caii nu sunt personaje secundare, în ciuda aparențelor. Aflăm cum jonglează un diplomat american cu limitele poziției sale ca să treacă deopotrivă de zidul impus de autoritățile RSR și de cel în spatele căruia se ascunde, în 1983, un București « închis, mut, gol ». Ni se deschide și ușa către o diplomație a SUA în care același București era atunci un loc greu, nu mult mai călduros decât a fost și pentru români cumplita iarnă 1984-1985. Mai mult, aproape că putem face lista acelor « universalii » pe care un american luminat și sensibil le crede valabile și azi. 
Performanța lui Kiki Skagen Munshi e incontestabilă și, furați de plăcerea lecturii, ajungem să ne abandonăm uneori fascinației deopotrivă pentru bogăția românească și nenorocirea, de-acum învechită, de a fi mereu prea « interesanți » pentru toate marile puteri. 
și, ca într-un joc de copii pe calculator, trecem la nivelul doi sau patru sau șapte al interogațiilor noastre fără sfârșit : oare chiar crede ce spune ? Dar de ce ar interpreta asta așa, și nu altfel ? O fi având un interes ? Care anume ? Etc. (Eu una aș fi și mai curioasă să știu cum ar arăta un volum doi al acestei ficțiuni remarcabile, dacă ar fi ca ea să continue în România de azi, după pletora de griuri inutile ale tranziției, la un orizont și mai obscur decât cel al lui 1989.)
Dar, deocamdată, merită să ne bucurăm din plin de surpriza prezentă !

                                                                            Adina Kenereș

Kiki Skagen Munshi provine dintr-o familie stabilită în California de trei generațiiși a crescut în sudul acestui stat american și la Tokyo. și-a luat licența în științe politice, istorie și economie cum laude la Colegiul Swarthmore din Pennsylvania. După un an petrecut în India grație unei burse Fulbright,și-a luat masterul în Studii asiatice, cu o lucrare despre istoria și politica Indiei, la Berkeley, University of California, în baza unei burse a Ministerului Apărării ce încuraja cunoașterea limbilor străine. Doctoratul în istorie și l-a dat la București în 2006, pe teme de istorie românească. A lucrat în California și în India, printre altele pregătind, vreme de cinci ani, materialele scrise necesare cursurilor realizate prin TV pentru filiala University of California din San Diego. În 1980 a intrat în US Foreign Service. A deținut diverse funcții – legate de Serviciul de Informații al SUA și Departamentul de Stat – în ambasadele SUA din Nigeria, România, Grecia, Sierra Leone, Tanzania și India. La București, a fost directoarea Bibliotecii Americane în 1983-1987 și consilier pentru Afaceri Publice în 2000-2002. S-a retras din US Foreign Service la sfârșitul anului 2002, dar a revenit în 2006-2007 pentru a conduce o echipă în programul de Reconstrucție a Provinciilor din Irak. S-a stabilit în zona muntoasă a districtului San Diego din California, unde se consacră scrisului și vechii sale pasiuni pentru călărie – pe cai veniți din România. Călătorește des în România și în India. A publicat câteva cărți de tip documentar, precum și o povestire pentru copii despre India.

« August 1983. Sunt deja două săptămâni de când am ajuns în România și tot nu m-am lămurit cum e Bucureștiul. Un oraș închis, mut, un zid fără ferestre pentru mine. Gol. Așa pare : închis, mut, gol. Lungile bulevarde sunt străjuite de clădiri masive care au la parter magazine dar, deși au firmă, nu au nimic în vitrine. Deasupra, în zidul orb se aliniază ferestre și balcoane ale unor apartamente. Multe balcoane sunt închise cu geam, cu folie de plastic sau cu altceva. Ici-colo se văd ghivece cu flori. Pe bulevardul Republicii, pe care merg la serviciu, clădirile sunt măcar mai vechi – unele balcoane sunt decorate cu fier forjat, ferestrele au frontoane frumos modelate – și vezi copaci. Pe Calea Moșilor însă se ridică de-o parte și de alta numai fațade compacte, murdare, de ciment – e pur și simplu un anodin canion urban lung și lat.
Sunt oameni aici, dar orașul pare nelocuit. Sunt umbre mișcătoare și tăcute, iar dacă vorbesc, par de fapt că șoptesc. Sunt puține mașini și nu se aud claxoane. Tramvaiele zdrăngăne și dimineața cântă undeva un cocoș. Oamenii de la Bibliotecă mi-au spus că în august toată lumea pleacă din oraș, dar mâine e 1 septembrie și încă nu se simte nici o mișcare. »
“August 1983. It’s now two weeks since my arrival in Romania and I keep wondering about this city, Bucharest. Closed, silent, a blank wall for me. Empty. That’s how it feels””closed, silent, empty. The long boulevards are lined with large buildings, at street level the shops have displays but their windows still seem empty. Above the shops are windows and balconies of apartments set in flat blind walls. The balconies are mostly closed in with glass or plastic or whatever. Sometimes you can see plants. On Bulevardul Republicii where I walk to work at least the buildings are older and some of the balconies have wrought iron, the windows have wonderful carved pediments and there are trees, but on Calea Mosilor there’s only a dingy cement façade rising on both sides and stretching forever, a long wide urban canyon of nothing. 
There are people but the city still seems uninhabited. Shadows walk and don’t speak or, if they speak, almost whisper to one another. Cars don’t honk and there aren’t many of them. The trams clank and a rooster crows somewhere in the morning. The staff tells me that everyone has left since it is August but tomorrow is September first and it’s still silent.”

ISBN :
978-606-680-003-7
16x 23 cm
520 pagini
50 lei
13 €
18 $

REPORTER LA SFARSITUL LUMII (1978-1988)

nonfictiuni

CORNEL NISTORESCU

Cuvânt înainte de Petru Romoșan
Prefață de Bogdan Crețu

Reeditarea celor trei volume de reportaje semnate
de Cornel Nistorescu înainte de 1989

[...] La acea vreme, « Conducătorul iubit » și aparatul său de propagandă ne asi­gurau că ne îndreptăm spre comunism în zbor, că suntem duși fără greș, în fiecare zi, ceas de ceas, pe noi culmi de progres și civilizație. Oricine scria la ziar, în revistele de orice fel, care apăreau, oricum, toate sub conducerea înțeleaptă a partidului unic, trebuia să probeze că e înarmat cu un optimism nestrămutat. Împărăția părea să dureze încă 1 000 de ani, deși în numai 10 ani ea se prăbușea în lacrimi și sânge, în minciuni și mistificări criminale. Lumea aceea forțat optimistă își conținea sfârșitul apropiat. Dar nici scriitorul la ziar, reporterul, și nici oamenii printre care trăia n-aveau habar că nenorocirea lor are un capăt. și încă unul atât de apropiat.
Reportajele din volumul de față sunt rezultatul acestui paradox : obligația de a fi optimist într-o lume care se prăbușește, dar despre o atare prăbușire nimeni nu are nici o informație, nici măcar o intuiție, ci doar dorințe care par irealizabile. Cum să rezolvi o asemenea ecuație absurdă ? Talentul, acest enigmatic « talant » evocat în Biblie, are întotdeauna soluțiile lui. Pentru că talentul e la fel de misterios ca și viața, care triumfă întotdeauna.
[...] Literatura nonficțională din acest volum are toate șansele să dureze și să depună mărturie despre o epocă din ce în ce mai greu de înțeles pe măsură ce timpul ne îndepărtează de ea. În schimb, opere de ficțiune citite pe atunci cu nesaț devin caduce. și, foarte probabil, definitiv inutile. Cornel Nistorescu își dorea să scrie ficțiune. Noroc că nu i-a reușit ! Nonficțiunea lui va fi, poate, cel mai bun pseudoroman al acelui sfârșit de lume.

                                    Din cuvântul înainte al lui Petru Romoșan


[...] Nu întâmplător, numele ziaristului a fost așezat alături de cel al lui Geo Bogza – maestrul absolut al genului la noi. Cornel Nistorescu a reușit să resusciteze, într-un context deloc permisiv, un gen care părea compromis definitiv. Cum ? Adu­cându-l pe terenul sigur al literaturii, scuturându-l de prejudecata preciziei și a utilitarismului propagandistic.
[...] Ceea ce se poate observa încă de la o primă ocheadă superficială este faptul că, atunci când își adună în volume reportajele, Cornel Nistorescu le pune sub titluri care trădează disponibilitățile sale lirice în mai mare mă­sură decât pe cele « realiste », de autor care este obligat să se miște în marginea cotidianului. Întâmplări în liniștea unei fotografii (Editura Junimea, 1978),Paradisul provizoriu (Editura Albatros, 1982) sau Proprietarul de iluzii (Editura Cartea Românească, 1988) sunt titluri care implică și o poetică a reportajului. Iar aceasta diferă substanțial, dacă nu total de resorturile ideolo­gice comune în epocă. Textele nu mai respectă convenția preciziei, nu mai « ra­portează » totul în cifre, culegând date exacte. Dimpotrivă, mâna scriito­rului, dar mai ales imaginația lui se simt încă de la primul reportaj din volumul de debut și dau tonul, rafinându-se, în cărțile ulterioare. Insist : Cornel Nistorescu este un scriitor pornit în căutarea aventurii în cel puțin aceeași măsură în care este un jurnalist trimis pe teren pentru investigarea unui 
eve­niment.
[...] Ficțiune-nonficțiune nu mai reprezintă, oricum, un criteriu legitim. Un text este literar dacă reușește să stârnească emoția. Emoția estetică. Iar re­portajele lui Cornel Nistorescu excelează la acest capitol. Nu doar datorită întâmplărilor relatate, culese ca atare din realitate conform convenției genului, ci mai ales grație modului de a le pune în pagină. Realitatea nu este pri­zată și redată cu indiferență, ci este reconstruită, reinventată.
Construcția primează în mai toate reportajele lui Cornel Nistorescu, iar ea este vizibilă, deși nu ostentativă. Textele au o anumită naturalețe, o franchețe, asigurată adesea prin asumarea narațiunii la persoana I și printr-o empatie care câștigă. Autorul nu scrie la rece, cu detașarea aseptică a jurna­listului obișnuit, ci este un martor implicat al evenimentului pe care îl re­construiește ; se pierde și el în lumea pe care o descrie, aceasta fiind și sursa patosului și a lirismului care uneori inundă benefic pagina. Simptom nu doar al unei bune tehnici (astăzi scrisul jurnalistic se deprinde din manuale), ci mai ales al talentului, sintaxa, topica împrumută adesea ritmul alert, urgența evenimentului propriu-zis, iar relatarea exactă, gri lasă oportun locul stilului indirect liber sau dialogului.
[...] Spre deosebire însă de majoritatea jurnaliștilor de mucava, înregimen­tați, Cornel Nistorescu are o profesie de bază. 
El este reporter. Adică un scriitor 
extrem de viu.

                                                 Din prefața lui Bogdan Crețu


Fragment din « Întunericul galben » – 
text despre Roșia Montană, apărut în volum în 1988

[...] Ceasul de vârf al aurului a bătut între cele două războaie. După 1918 a fost o perioadă mai grea. Minele erau părăsite, șteampurile stricate, mulți bărbați căzuseră pe harta înroșită a Europei, iar prețul metalelor prețioase scăzuse vertiginos. Între aurari circula zvonul că Brătianu ar fi zis că nu dă o mierță de porumb pe un gram de aur. Căutătorii de aur au plecat pe Valea Jiului, la cărbune. Aurul avea altă culoare. O liniște tristă stăpânea valea Roșiei Montane și a Cernei, puțini mai coborau în pământ după minereu, iar la Baia de Arieș și la Săcărâmb și la Brad bătea un vânt amar de deznădejde. Din marea nebunie dinaintea războiului nu mai rămăsese aproape nimic, nici orchestrele, nici hoții de aur, hotelurile erau goale, iar cârciumarii săraci. Împărăția și roșienii scoteau atât de puțin aur încât nu le ajungea nici să-l presare pe o felie de pâine. Stabilizarea monetară și legea minelor din 1929 au fost ca un pocnet de start în care mii de oameni au pornit într-o cursă nebună spre centrul pământului ca să se întoarcă de acolo cu mii de kilograme de aur. Nebunia începută cu două milenii în urmă stăpânea din nou peste Alburnus Maior cu aceeași putere demonică. Parcă stelele funerare ridicate lui Alexander, fiul lui Gaius, care a trăit 40 de ani, cea a lui Marcus Aurelius Scenobarbus și toate pietrele romane se trezeau, și parcă se trezeau curatorii de pe vremea împăratului Traian, parcă Marcus Ulpius Hermias și, alături de el, Marcius Macer și Aelius Sostratus și Sene­cius Vocontianus se ridicau, cu cohortele lor de sclavi despre care nimeni nu mai știe care pământ i-a înghițit, și cu toții coborau iar în pământ și tăiau cu dalta galerii spre a ajunge la acea lumină palidă și galbenă pe care-o vedeau licărind prin întunericul stâncilor și care nu era de fapt decât în creierul lor. Săpau înnebuniți, cu mintea înfierbântată de acel întuneric galben spre care coborau prin piatră, și săpau săptămâni și luni și uneori ani, și minunea galbenă tot nu se arăta, și trupul lor se împuțina, se zdrelea de colții stâncilor, se usca, și plămânii se umpleau cu praf și nu-l mai puteau stăpâni și, după ce piatra se strecura pe nesimțite de pe palme și din vorbire în sânge și-n oase, de la o vreme nu mai încăpea, și, când scuipau, sputa lor devenea groasă și albă și din ea, prin cel mai simplu procedeu, puteau extrage cea mai fină piatră, dar nu se opreau, continuau scufundarea în întunericul pe care adesea îl vedeau galben și strălucitor, și, când dădeau de firișoare, deveneau grijulii, aproape duioși cu piatra care îi îngăduia și le arăta puțină pulbere. O luau cu grijă, o mărunțeau și o încărcau în saci sau în corfe și sacii îi târau cu piciorul pe îngusta gaură de cârtiță până la un loc mai larg, de unde o luau copiii. Pruncii căutătorilor de aur aveau fețele aspre, pietrificate, ei o cărau prin galeriile înguste, se frecau de pereți, se clătinau, dar o cărau. Dacă n-ar fi conținut aur și cineva i-ar fi pus s-o scoată din adâncul pământului, ar fi cărat o zi și, într-a doua sau a treia, i-ar fi crăpat aceluia capul sau i-ar fi zdrobit oasele până când în locul acela n-ar mai fi rămas decât o pată. La Roșia Montană, pământul nu dă decât puțini cartofi și câteva poame. Aici aurul e pe post de grâu, el e pâinea pe care trebuiau s-o câștige coborând în inima muntelui, scormonind ca niște cârtițe, apucați, suferind, blestemând, sperând, ajungând până la disperare și trăind compensatorii halucinații pe galerii strâmte sau în amfiteatre largi, unde prăpastia se uita în adâncul lor cu ochii ei de gheață și singurătate, unde căutătorul de aur stătea agățat pe un perete ca un lili­ac și unde presimțea moartea prefațată de un zbor în gol. Urmăreau filonul ca pe un șarpe nebun venit dinspre nord și supt de piatră spre sud, de parcă ar fi fost blestemat să se așeze pe direcția soarelui, pierdut spre adâncul pă­mântului într-o ultimă și chinuită zvârcolire dinaintea răcirii și, când îl găseau, puterea din ei mai trăia o zvâcnire, îl tăiau ca pe o felie de pâine și-l cărau pe întortocheatul labirint subteran, mai încurcat decât cel din mitologie – o capcană din care poți ieși doar refuzând-o –, din piatră puteai să nu mai ieși niciodată, să te tot duci, să cazi în vârtejuri adânci, unde te pietrificai și intrai în materia inertă de unul singur prin întunecatul și flă­mândul stomac al muntelui, fără să mai ajungi vreodată pe buzele calde ale pământului. [...]




House Season 7