compania

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153, Bucuresti
Tel. editură : 021 223 23 28 Fax : 021 223 23 25
Tel. departament difuzare : 021 223 23 24, 021 223 23 37
E-mail : editura.compania@gmail.com, compania@rdslink.ro

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153, Bucuresti
Tel. editură : 021 223 23 28 Fax : 021 223 23 25
Tel. departament difuzare : 021 223 23 24, 021 223 23 37
E-mail : editura.compania@gmail.com, compania@rdslink.ro

Despre carte

Potarnichi lovite de vijelie

roman
de Livia Isidor 


« Despre autoarea acestui roman, nu știu decît ceea ce spune cu zgîrcenie în "nota asupra ediției" editoarea ei, Adina Kenereș : că e o profesoară de română din Buzău. Iar din paginile cărții evident autobiografice am dedus am dedus că e sexagenară, deci avem de a face cu un debut tîrziu și nu cu un început de carieră literară. Scriind la persoana I povestea familiei sale și a ei însăși, cu tot ce le-a fost dat să trăiască de-a lungul secolului XX, Livia Isidor dă o imagine semnificativă pentru destinele românilor obișnuiți, aflați "sub vremuri", loviți de vijeliile istoriei în veacul trecut, cu victime și adaptați, cu puține opțiuni personale și multe decizii strivitoare ale sistemului. De la generația bunicilor negustori, care au apucat două războaie mondiale, au muncit din greu și au pierdut totul în 1948, la cea a părinților naratoarei, persecutați în anii '50 pentru originea socială, hărțuiți de Securitate ca "reacționari", fiindcă tatăl, eminent inginer silvic, se încăpățînează să fie cinstit într-o lume tot mai coruptă, în generația care și-a trăit copilăria, tinerețea și maturitatea sub Dej și Ceaușescu și ai cărei copii au luat, după 1989, drumul Occidentului, dezamăgiți de "tranziția originală" interminabilă și de lipsa de perspective din România - recunoaștem în materia acestui roman istorii personale de familie, sentimente pe care le-am trăit fiecare, gînduri comune, tragedii și lașități pe care le-am avut mai toți în anii comunismului. În lumea mică a orașului de provincie - cadrul celor mai multe întîmplări ale cărții - se petrec fenomene specifice întregii țări : după 1948 ajung în funcții de conducere oportuniști agramați și primitivi, plini de resentimente față de adevăratele valori, se instaurează sistemul polițienesc al turnătorilor și persecuțiilor arbitrare, al privațiunilor și suspiciunii. Anii '50, cei mai cumpliți nu doar pentru fostele elite, ci și pentru clasa mijlocie și țărănime, sînt ilustrați de naratoare prin istorii particulare ce se deschid una din alta, cazuri reale sau, oricum, veridice ale unor rude și cunoștințe din Buzău, din Rădăuți, de la Fîntîna Albă (un Katyn românesc din partea de Bucovină luată de URSS), din alte părți de țară. Chiar dacă structura, construcția romanescă e prea despletită, cu bucle narative cam încîlcite, între prezent și diversele decenii ale secolului trecut, chiar dacă aglomerația de personaje episodice neîndeajuns diferențiate e uneori obositoare, adevărurile de viață, modul cum a fost resimțită istoria la nivel individual sînt o reușită remarcabilă. Cele mai convingătoare sînt însă pasajele nemijlocit memorialistice ale personajului narator, Maria. Studenția ei la București, la Institutul Maxim Gorki, în care păstrează nume reale de profesori și colegi (între aceștia din urmă - viitorii prozatori Petru Popescu și Corina Cristea, Constantin Brâncoveanu, plecat definitiv în Anglia în 1964 și devenit secretar particular al regelui Mihai ș. a.), povestea ei de dragoste cu un chirurg de care, deși e îndrăgostită, decide brusc să se despartă, intuind că personalitatea lui dominatoare ar strivi-o, i-ar impune "condiția femeii de interior", opțiunea pentru o carieră didactică în orașul natal și căsnicia cu un coleg, profesor de matematică - toate au directețea, sinceritatea dureroasă a confesiei netrucate de "efecte literare". Fiindcă scrisul devine, pentru cea care visase în copilărie la o carieră de soprană, un teritoriu al exprimării libere și al recuperării de sine în anii sufocanți '80. Lucidă, cultivată, știe că "n-are tehnică" și că stilul ei e banal, dar chiar aceste stîngăcii contribuie azi la impresia de adevăr necontrafăcut al romanului ei. Uneori, introduce și pagini de jurnal, precum cele din mai-noiembrie 1989, în care consemnează demolările de pe Bulevardul Lenin din Buzău și dramele vecinilor evacuați forțat, sub supravegherea isterică a tovarășei Emilia Zara, secretara Comitetului Județean de Partid. ("După 1991, pe Zara am văzut-o în Parlament, senatoare a unui partid de stînga. În interviul dat unui post de televiziune, se referea la noua Constituție și la democrație...") Romanul abundă în asemenea scene și comentarii, în detalii surprinse de ochiul atent al prozatoarei, iar interesul lui constă tocmai în faptul că le recunoaștem ca secvențe și înțelesuri (nu prea optimiste) din propria-i viață

Adriana Bittel
Formula As, anul XVIII, nr. 814, aprilie 2008, p. 25
 

« Un roman care cuprinde, măcar parțial, măcar pe alocuri, dacă nu - vai nouă ! - cu precizie de copie la indigo, povestea noastră, a tuturor celor care populăm această "frumoasă-țară,-păcat- că-i-locuită". Povestea familiilor noastre, a bunicilor și a părinților prinși sub tăvălugul istoriei și presați de vremuri pînă cînd îi putem aduna pe toți într-un insectar uriaș. O carte impresionantă, cu evidente tușe autobiografice, pe care v-o recomand așa, măcar ca pe o doză bună de realism...»

Mihaela Spineanu
Elle, iunie 2008, p. 62

 

« Romanul "Potîrnichi lovite de vijelie", povestea unui neam de-a lungul a peste
jumătate de veac » [...] « Potîrnichi lovite de vijelie pare a fi pentru autoare, profesoară de limba română, pe numele său adevărat Cristina Hulubaș, rodul frămîntărilor de-o viață și un ecou al adevărurilor crude ce nu au putut fi spuse din cauza fostelor dictaturi.
Sărăcia, impostura, instaurate la finalul celui de-al doilea război mondial, paranoia dictaturii comuniste și actuala lume lipsită de cultura respectului față de valori sînt coordonatele cărții buzoiencei, încărcată de note autobiografice, dar împletite într-un mod rafinat cu ficțiunea.
"Trebuia să scriu despre ei și despre noi, despre tot ce ni s-a întîmplat într-o jumătate de secol. Așa s-a născut metafora potîrnichilor care dă titlul cărții. Sîntem un neam modest care, asemenea potîrnichilor, s-a mulțumit cu puțin. (Potîrnichile se hrănesc cu ce rămîne pe cîmpuri, după cules.) În mare parte, ne-am uitat trecutul, nu pentru că am vrut, ci pentru că timp de 45 de ani s-a dorit asta. Titlul acestui roman se referă la suferința românilor transformați în potîrnichi împușcate la vînătoarea de oameni, ordonată de Stalin la Fîntîna Albă, potîrnichi duse la muncă forțată în Urali și împușcate cînd Dumnezeu știe cum, și-au luat zborul pe furiș din trenul cu deportați, potîrnichi cu aripile tăiate de anchetele Securității, gîtuite în pușcărie, unde au fost distruse elitele românești, potîrnichi naive, exterminate în luptele de partizani din pădurile Bucovinei, pentru că au sperat într-o iluzie (Occidentul și America îi vor ajuta să alunge pîrlogul bolșevismului), potîrnichi gonite în afara granițelor României de o ideologie nouă, potîrnichi autoexilate, care și azi, cînd ne bucurăm de libertate, rămîn departe de țară", a declarat autoarea.

Imaginea fostului tîrg buzoian

Fie că este vorba despre rudele a căror avere este confiscată după război sau a familiei anchetate de Securitate, narațiunea romanului Liviei Istodor are patru "spații de stabilitate" care dau ceva din parfumul fostului tîrg buzoian. Este vorba despre Biserica "Sfinții Îngeri", fosta stradă a tîrgului (vechiul centru comercial, reconstituit din amintirile celor care l-au cunoscut), casa Polanski și casa părintească a eroinei din Mahalaua Tohănenilor.
În ciuda gustului amar pe care cititorul îl resimte descoperind adevărurile crude ale istoriei, Potîrnichi lovite de vijelie este pentru cei tineri o posibilitate de a descoperi realitatea unor vremuri tulburi : sărăcia lucie a oamenilor obligați să strîngă din dinți pentru că țara plătea despăgubiri de război Rusiei, demolarea cartierelor buzoiene pe spațiul cărora s-au ridicat blocurile gri, evacuările forțate, nebunia creșterii viermilor de mătase în școli, mobilizarea pentru muncă patriotică, etc. Toate sînt prezentate din perspectiva omului de rînd, cu sentimentele și aspirațiile lui de cele mai multe ori anihilate de "paranoia dictaturii". Uneori, autoarea se detașează de personajul din roman și analizează faptele cu luciditatea unui analist politic, prilej cu care apar fraze memorabile : "pentru cine trăiește într-o lume rațională, așezată, asemenea întîmplări par neverosimile, pură ficțiune" sau "am ieșit din comunism, dar n-am tras ușa după noi".
Narațiunea este condimentată cu note de jurnal și cu o frumoasă poveste de dragoste, și ea marcată de specificul vremurilor. » [...]

C.I.
www.opiniabuzău.ro, 3 aprilie 2008

Cum incarunteste o blonda

Povestiri din secolul trecut
de Adriana Bittel 


[...] « Viața din anii '80 sub un semn care "inspiră lehamite" este surprinsă de autoare cu multe dintre "cotloanele" sale ; statul la cozi, ședințele, ratele CAR, taberele copiilor, autobuzele și tramvaiele aglomerate, apelativul "tovarășă", frigul în birouri, lucrurile "din pachet", săpunul "Lux" dat asistentei medicale, ruda "fugită în străinătate" etc. sînt amănunte semnificative în acest sens, care apar nemachiate și se integrează perfect în tăvălugul și automatismul rutinei de zi cu zi. De o ironie aparte se bucură evocarea luptei comuniste în povestirea Luptători la pensie, care reunește cîțiva bătrîni grotești, între "70 și 100 de ani", ce reconstituie cu ferocitate episoade din viața lor de militanți și au pretenția ca nepoata lor, studentă la Filologie, să le transpună cu exactitate în scris. O idee despre viața într-un regim totalitar este dată de instrucția pe care tatăl o face tinerei absolvente, ce începe o muncă de hîrțogăraie într-un birou : "nu comentezi nimic, nu te lași provocată la confidențe, nu spui bancuri". Ruptura dintre frate și soră apare, în aceeași povestire, din pricina fanatismului celei din urmă, care din fostă sindicalistă și luptătoare devine, în noul regim, persoană cu muncă de "mare răspundere", de o intransigență dogmatică : "sora și cumnatul lui deveniseră atît de intransigenți cu ceea ce li se părea că stă în calea "idealului", atît de "fanatici" - accentua surescitat tata - încît erau în stare să distrugă oameni în numele ideii de Om, vedeau peste tot dușmani și manifestări dușmănoase...".
Condiția feminină "asumată" cu umor și ironie pare a fi materia preferată, deși nu exclusivă, a volumului de față ; nu e vorba de un feminism agresiv și zgomotos, revendicativ și ridicol, ci de unul temperat și inteligent pe alocuri liric, care propune ipostaze variate ale femeii obosite, copleșite de treburi domestice și profesionale, împărțită între rolurile de mamă, soție dar și de fiică a părinților bătrîni și capricioși pentru care luxul suprem este "un moment de răgaz" ; nu lipsesc însă din galeria feminină nici celibatara de vîrste diferite, fetița stîngace, bătrîna singură, tînăra tulburătoare, necunoscuta misterioasă. » [...]

Muguraș Constantinescu
Bucovina literară, aprilie, 2007, pp. 19-20
 

[...] « Citiți Cum încărunțește o blondă ca pe o unică poveste despre bucurie și tristețe, conformism și aventură, viață (cu toate cele dinainte) și moarte (cu surprizele ei... poetice) ! Dincolo de amănuntele revelatoare din imaginarul intens personal și de umorul salvator, veți da mereu de misterul puțin retro al literaturii adevărate. »

Simona Sora
Dilema Veche, 17- 23 noiembrie, 2006, p. 15
 

[...] « "Cînd, în 1972, Nicolae Manolescu, a cărui studentă fusesem, mi-a propus un post de corector la România literară, revista pe care o colecționam, mi s-a părut că l-am apucat pe Dumnezeu de picior [...]. Așa "serviciu", departe de a fi o corvoadă, era chiar o bucurie. știam că sînt folosită sub posibilitățile mele, dar, de la un punct încolo, funcția măruntă a fost o "opțiune" care mă punea la adăpost de compromisuri. Era mai bine așa... și dacă n-ar fi venit ce-a venit în 1989, de la corectură aș fi ieșit la pensie." Am decupat pasajul - pentru mine impresionant - dintr-un interviu pe care Adriana Bittel l-a acordat de curînd. [...] Un interviu captivant în care scriitoarea nu vorbește decît indirect despre sine și care dezvăluie acordul perfect dintre omul și autoarea Adriana Bittel : aceeași modestie, aceeași finețe a remarcelor, aceeași ironie colorată în variate nuanțe.
[...] E un Povestitor din rasa esteților, o nostalgică ironică și resemnată. O pasionată cititoare de Cehov, Gogol, Bulgakov, Buzzati, Caragiale, Cortázar. O iubitoare a decorurilor bucureștene și a interioarelor descrise cu migală, cu simț al detaliului pitoresc și cu sensibilitate crepusculară. O livrescă și, din cînd în cînd, o ludică (așa ca într-o schiță autoreferențială precum Petrescu și Munteanu). Condeiul său are precizie și finețe ; prozatoarea decupează cu un gest sigur secvențe, scene, portrete, variază cu abilitate registrele - făcînd ca narațiunea să balanseze între microrealism și un soi de realism magic (ca în Natură moartă cu narcisă, covrig și cupă), între tonalități ironice și tonalități nostalgice, între descrierea seacă a cotidianului și ficțiunea estetizantă. Narațiunea Adrianei Bittel are, apoi, o claritate și o simplitate atent regizată de care numai prozatorii de vocație sînt capabili. « [...].

Bianca Burța-Cernat
Observator cultural, nr. 108, 29 martie-4 aprilie 2007
 

« Impecabile stilistic, cele douăzeci și două (exact de două ori Unsprezece povestiri ?) de elegante proze scurte redau, în tonalități diferite, de la umorul involuntar din descrierea "pionerească" a unei vacanțe din 1955 la tragicul abia temperat din alte cîteva texte mai grave, legate de insatisfacție, rutină, ratare, boală, bătrînețe, moarte sau Holocaust, trecînd prin suavitatea stărilor amoroase sau legate de alte evenimente capitale ale ființei (precum maternitatea, cauzatoare de mari revelații existențiale, sau fiecare experiență în parte din copilărie, cînd totul are o relevanță pe care înaintarea în vîrstă și rutina o tocesc, imperceptibil) sau prin mici experimente de scriitură (ca în povestea celor doi corectori sub ochii cărora ajunge, pentru corectură, propria lor poveste !), infinitele detalii - posibil purtătoare ale unor revelații esențiale - pe care un ochi neindiferent la trecerea (de regulă, în marș forțat) prin viață le distinge și la care nu înțelege să renunțe cu una, cu două. [...] O lecție atemporală de umanitate profundă. »

Mădălin Roșioru
Revista Tomis, decembrie, 2006
 

[...] « Schițele Adrianei Bittel din volumul Cum încărunțește o blondă. Povestiri din secolul trecut (o antologie cuprinzînd texte publicate în cărțile de povestiri Somnul după naștere și Iulia în iulie) au, mutatis mutandi, pentru România deceniului nouă al secolului trecut, rolul pe care l-au avut schițele lui Caragiale pentru România de la sfîrșitul secolului al XIX-lea. Adriana Bittel realizează o cronică vie a anilor '80 din care nu lipsesc "simțul enorm și văzul monstruos" ale lui Caragiale, dar nici un anumit lirism ori rețetele literare ale de acum celebrei generații '80. și pentru ca replica la Caragiale să fie rotundă, scrisul Adrianei Bittel gravitează în jurul femeii. Lumea este văzută prin ochii ei, femeia devine etalonul și revelatorul vieții românești din anii de sfîrșit ai regimului comunist. Cu visele strivite sub lespedea unor mariaje tot mai lipsite de poezie, mereu sub povara plaselor pline, hăituite de mofturile culinare ale soților și copiilor, suferind prin spitale sau prin propriul cămin din cauza lipsei de afectivitate, cu nopțile de dragoste transformate în plicticoase obligații conjugale, femeile Adrianei Bittel au puterea să se contemple cu autoironie, să își rîdă de ele însele și de societatea în care trăiesc și chiar să încerce să își schimbe destinul atunci cînd acest lucru mai este încă posibil.
Toată literatura Adrianei Bittel se află la limita dintre rîs și plîns. Cea mai mică deviere într-o parte sau alta ar putea transforma textele sale în melodrame greu de suportat sau în comicăreli lipsite de substanță, din categoria scheciurilor care făceau deliciile programelor tv de revelion, în urmă cu cîțiva ani. Autoarea își păstrează însă în permanență capul pe umeri, are mereu la îndemînă doza de ironie aptă să lumineze melodrama, dar și trusa de sentimente și sensibilitate cu ajutorul căreia comedia dobîndește o cu totul altă statură. » [...]

Tudorel Urian
România literară, nr. 47/24 noiembrie 2006, p. 5

Alexandra iubirilor

roman
Oana Orlea
Traducere de Elena-Brândușa Steiciuc


O călătorie cu trenul - de nicăieri spre nicăieri - este fundalul prezentului, un vagon ca o celulă comună de închisoare - reluarea, parcă, a experienței de recluziune din adolescența pasagerei - este prilej pentru incursiuni care scot din memorie întîlniri sentimentale niciodată împlinite cu totul. De fapt, nu despre întîmplările (aventurile) amoroase ale femeii vom avea a citi, ci despre femeia care se caută continuu pe sine în iubire, într-un Celălalt mereu găsit și mereu pierdut. Alexandra iubirilor luptă pentru supraviețuire, visînd la trăire, la eliberarea de stigmatul pentru care nu poartă vină. Nu problema subzistenței o preocupă în primul rînd (chiar dacă în această zonă crizele par cele mai acute după ieșirea din temniță), ci aceea a salvării de la pierderea ca ființă umană. Ce altă cale de eliberare decît aceea a iubirii putea alege o femeie ? Este foarte vizibilă, astfel, metafora închisă într-o imagine ce revine constant de-a lungul cărții, deschizînd-o chiar, pentru a elimina orice dubiu : « Un cal mare și galben aleargă în galop întins de-a lungul lăstărișului, pe drumul paralel cu calea ferată. [...] acolo jos, calul continuă să alerge, copitele par să nici nu mai atingă pămîntul, jocuri de umbre și lumini dansează pe pielea lui de cal șarg, vopsindu-i în aur și argint coama blondă. [...] Violentă, neașteptată, fericirea se năpustește asupra Alexandrei, i se plimbă valvîrtej prin tot trupul. » Firesc - o închidere a cercului, ultimele paragrafe ale romanului sînt dedicate aceluiași simbol al libertății și al luminii. [...]

Avem, de fapt, o întreagă galerie de caractere, cele mai multe smulse din derizoriu pentru a se întoarce în derizoriu, după o trecere deloc purificatoare printr-o experiență mai mult sau mai puțin tragică. Doar Alexandra rămîne mereu aceeași, nu se schimbă, se adaptează superficial, îmbracă orice cămașă pentru a se integra unui mediu ostil, dar se păstrează pe sine, în lăuntru, intactă. Chiar dacă « E lumea plină de fantasme uitate, plină ! », cum îi strigă Frank, într-o poveste de iubire absolut clasică (« un bărbat și o femeie nu tocmai tineri se întîlnesc, avînd amîndoi un trecut încărcat și un prezent plin de constrîngeri »).
Descoperim în Alexandra iubirilor o încercare de recuperare a unor asemenea fantasme ale trecutului, singurele care au mai rămas semnificative, de către o femeie pentru care călătoria e prilej de reverii numai aparent senine, oricum mai pline de culoare decît un prezent de care nu se simte prin nimic legată, din care nu-și mai poate apropia nimic. Dar nici de acel trecut nu mai aparține, pentru că altcineva l-a trăit, altcineva care nu mai este, un eu revolut care diferă de eul actual (cum ar spune Starobinski). Scriptorul « nu povestește ce i s-a întîmplat altădată, ci mai ales felul în care altul, cum era pe atunci, a devenit el însuși »... Această ruptură este ascunsă, acoperită de acea imagine a calului șarg « alergînd în trap elegant pe linia despărțitoare dintre apă și pămînt, care și-a regăsit acum locul ». Apă (reveria însăși, după Marcel Raymond) și pămînt - prezentul exterior și străin.

Florin Dochia
Revista Nouă, noiembrie-decembrie 2005, p. 18

 

Biografia unui autor nu e relevantă pentru valoarea operei lui. Există scriitori cu o existență de tot banală care au dat capodopere și alții cu o existență spectaculoasă, în sine un roman, care au scris carte de raftul trei. Dar pentru captarea curiozității cititorului, viața semnatarului unei cărți e cea mai bună nadă. O spun din experiență : cînd iau în mînă o carte nouă, vreau să știu măcar minime date biografice despre autor. De aceea o să vă povestesc pe scurt cine e Oana Orlea. În primul rînd - vă veți convinge - o bună prozatoare. Apoi, e Marioana Cantacuzino, fiica aviatorului legendar Bîzu Cantacuzino și nepoata prințesei Maruca. Apartenența aristocratică i-a adus din adolescență grele încercări. În 1952, cînd avea 16 ani și era elevă în clasa a X-a, a fost arestată și condamnată pentru « complot și acțiune subversivă contra statului ». Datorită faptului că al doilea soț al bunicii sale era George Enescu, de celebritatea căruia comuniștii ar fi vrut să se folosească (n-au reușit), a fost eliberată după trei ani de cumplită detenție politică [...]. Nu i s-a permis să-și continue studiile și a trebuit să-și cîștige existența ca sudor pe șantier, ca taxator de autobuz, să spele pe cap clientele unui coafor... Mereu supravegheată de Securitate și, în 1960, din nou arestată pentru cîteva luni. Nedreptățile teribile, umilințele și chinurile ar fi putut să distrugă o fată sensibilă, dar Marioana Cantacuzino s-a dovedit puternică și a renăscut ca scriitoare de vocație, sub pseudonimul Oana Orlea, în perioada de relativă deschidere din a doua parte a anilor '60. Pînă la plecarea definitivă în Franța, în 1980, a publicat șapte cărți - proze scurte și romane - ce i-au impus numele în conștiința cititorilor și în viața literară. Originalitatea scrisului ei consta în amestecul de observație realistă, ironică și necruțătoare, cu fantasticul și absurdul. Privirea scriitoarei surprinde cinematografic banalul, convenția, clișeul, dar le catapultează într-un spațiu simbolic, încărcîndu-le subversiv. Desigur, avea de înfruntat cenzura, care ajunsese în epocă să se teamă de abordarea realistă cinstită și să prefere fantasticul, oniricul, esopicul, poematicul, mai greu de descifrat de către activiști. Odată ajunsă în Franța, Oana Orlea a continuat să scrie literatură în limba țării de exil. Romanul Un sosie en cavale (Evadarea unei sosii, publicat în versiunea română în 1992 sub titlul Perimetrul zero) a apărut în 1986 la o editură pariziană de mare prestigiu, Seuil, și a avut un succes ieșit din comun pentru o piață de carte pe care apar sute de romane pe lună. Autoarea a fost invitată la emisiunea literară televizată a lui Bernard Pivot, cu o uriașă audiență în lumea francofonă, și a avut cronici admirative pentru felul cum denunța dictatura ceaușistă într-o ficțiune după chipul și asemănarea României în totalitarism.
[...]
Existența precară în camere « la comun » sau în blocuri confort III de la periferie, munca fizică dură, dar și expedientele de pe urma cărora trăiesc - greu - majoritatea personajelor din lumea Alexandrei, frica, ticăloșirea nu reușesc totuși să anihileze pofta de viață, bucuria plăcerilor legate de simțuri. Iar Alexandra e o campioană a tinereții biruitoare, prin plenitudinea trăirilor, asupra urîtului, mizeriei, oboselii, nevrozei. Găsește mereu în sine energia de a supraviețui prin speranță, impetuozitatea băiețească de a se desfăta cu puținul pe care i-l oferă viața. Cu un trecut în care există închisoare, experiențe dure pe șantier, foame, lupta permanentă pentru demnitate, ea continuă să fie interesată de oameni și să își apere, chiar cu prețul rupturii de iubiți, valorile în care crede. O feminitate lucidă și sportivă, lipsită de romanțiozități și sensiblerii, nu și de nostalgii, o ajută să meargă înainte, odată cu secolul, liberă și deschisă mereu spre nou. [...]

Adriana Bittel
Formula As, 5-12 decembrie 2005, p. 16

 

« Marele șarg »

[...] E, pe tema, « la modă » cîndva, a ingineriei de suflete, recuperarea fără pietate, deși cu poezie (a tinereții, a amăgirilor...), a anilor trăiți în România de prin '50 încolo, pe care o face Oana Orlea (adică Marioana Cantacuzino) în cel mai recent roman al ei, scris în franceză, Alexandra iubirilor, de curînd publicat la Compania, în traducerea Elenei-Brîndușa Steiciuc. O « alergare » cu trenul (și, deopotrivă, o alergare de cai...), către vreo destinație mai mult decît vagă, pe locul de la geam, desfătînd-o cu priveliștea șargului gonind, îi dă Alexandrei răgazul să-și socotească viața în amanți. La cîțiva ani, la cîteva luni apare-un nume nou de care ia cunoștință o tînără prea trăită și pe care-l pescuiește, acum, între două ocheade prin compartiment, văduva bătrînă a atîtor aventuri. Acolo, în acel train de vie în care se tot schimbă călătorii (lung voiaj, sau poate i se pare ei...), care trece cu bine de-o alunecare de teren și printr-un potop de vară trăgînd, în sfîrșit, la peronul deplinei, ultimei singurătăți, vine la bal, printre fete cu laptop și domni cu celulare (semnele subtile ale timpului...) o lume fanată, scăzută de iubirile de serie. De duzină. În deschiderea-închiderea ochilor, ba aici, ba acolo, joacă un trecut de două feluri. Unul gol, drapat cu povești bine scrise, a căror față, ca fața societății, se urîțește din ce în ce, trecînd de la amoruri de artiști, în case vechi, care dispar, la însoțiri vulgare, de șantier, apoi la iubiri contra uitare. și zvonurile, învinuirile vinovate, false ( de citit tulburătoarele pagini despre Equus, « dragostea mea » și despre cumplitul secret al manejului în flăcări în care fostul proprietar, rechemat ca antrenor, a putut salva un singur cal, poate acela, ireal ca în vis, ce se ia la întrecere cu trenul...), tot ce trebuie pentru a construi imaginea din interior, mică, dar nu mai puțin înspăimîntătoare, a deceniului șase. O vreme cînd, înțelegi din cartea Oanei Orlea, oamenii se iubeau pe sponci, cît să reziste. Pe urmă, altă și-altă iubire surogat. « Ceața ! A trăi ceața... ». [...]
O carte fără patetisme sau, mai rău, dulcegării, despre un soi de amanet nesolvabil, la care gajezi sentimente, destine. Nu Marioana, nici Oana, ci Alexandra, o a treia femeie purtînd, în voiajele ei multe și lungi, cu trenul (noi « intrăm », din întîmplare, doar în gîndurile și grijile unei bucăți de drum), cîte ceva din amîndouă, ține, prinsă între locomotiva care te duce și calul pe care, strunindu-l, îl duci, socoteala unei vieți de navetă. Aceeași lume amestecată, a ratelor, sau a caselor între care călătorește, per pedes, cine știe ce croitoreasă, boierie, mahala, paradoxuri de lume bezmetică, în declin. Doar că naveta e din om în om, din amenințare în amenințare (e o vînătoare acolo, cu microfoane și urmăriri, din care dragostea, cu trădările ei, e partea cea mai neînsemnată), din iluzie în iluzie. În final, o stabilitate de peneplenă, de cîmpie care rămîne după ce totul a fost erodat. Un șes pustiu, prin care aleargă, incredibil, amenințat să fie, din clipă-n clipă, luat în bot de locomotivă, un cal. [...]

Simona Vasilache
România literară, nr. 44/9-15 noiembrie 2005, p. 10

Intalnire la Paris

Unsprezece povestiri
Adriana Bittel 

 

[...] Sute de mii, milioane de femei care au dus greul dictaturii proletariatului (ducînd acum greul dictaturii prețurilor) se pot recunoaște într-o asemenea schiță a sacrificiului cotidian și anonim, a bucuriilor rare și mărunte, a lipsei de perspectivă. Proza scrisă de Adriana Bittel nu e totuși un document sociologic. Literatură pură, fără tendință și mesaje moralizatoare, ea își construiește cu grijă anumite personaje (fragile, șterse, mioape), anumite situații, o lume specifică, în care cenușiul zilnic primește irizările unei interiorități bogate. Chiar anii '50, ai copilăriei personajului feminin, sînt parțial "corectați" printr-o atitudine (și o educație) de belle époque interbelică. Nu mesajul anti-, disident ori feminist, este important, ci felul în care pagina de carte crește : organic, din sine însăși, luînd numai ca pretext realitatea înconjurătoare. De aceea nici nu există o adevărată cenzură între povestirile mai vechi, dinainte de '89, și cele mai noi, postrevoluționare [...].

Daniel Cristea Enache
Adevărul literar și artistic, 21 mai 2002, p. 5

 

Premiile Asociației Scriitorilor din București pentru 2001

Proză :
Adriana Bittel - "Întîlnire la Paris", Editura Compania.

Cotidianul, vineri, 8 noiembrie 2002, p. 9

  

[...] Cartea Întîlnire la Paris conține unsprezece povestiri, iar fiecare povestire lasă să se dezvăluie cîte un personaj. Un personaj feminin. Sînt mai multe fetițe, cîteva tinere și cîteva femei. Am să mă hazardez și am să spun că toate acestea nu sînt atît personaje, cît vîrste diferite și că această păpușă rusească ascunde în ea o poveste unică. În interiorul poveștii, fetița care fuge, cu multă grație și curaj, tocmai în Bariera Vergului, crește mare, îmblînzește lumea învățîndu-i nuanțele cele mai subtile ("betrav-ivoar-siclam-griperl-grena") și ajunge femeie modificîndu-și " personajul băiețos, silindu-mă să mă identific în această femeie tînără, costumată cu o eleganță provocatoare și tropăind stîngaci pe tocurile înalte". Între fetița de altădată, cea a bunicii Frida și a Prunelor, și femeile de diferite vîrste de mai tîrziu este o coerență desăvîrșită, lumea se vede aproape la fel pentru toate. Mi-am spus că ceea ce le unește în mod vizibil și declarat este miopia, pe care autoarea o lasă la vedere ca o trăsătură comună pentru aproape toate protagonistele sale. Este vorba despre o miopie care clarifică mult lucrurile și le surprinde în ceea ce au ele esențial și adevărat, încadrîndu-le automat în substanța unei povești : « Ochii mari miopi căpătau, de îndată ce el apărea, o acuitate extraordinară, sau poate dorința de a-l vedea dădea aerului o transparență de lentilă, astfel că îi puteam distinge și ridurile dimprejurul ochilor mijiți de lumina tomnatică și pata de pe fulgarin ». [...]

Svetlana Cârstean
Dilema, 23-29 mai 2001, p. 15

  

La Tîrgul de Carte Bookarest s-au acordat premiile pentru cele mai bune cărți ale anului 2001. Adriana Bittel a fost desemnată cea mai bună prozatoare a anului trecut pentru cartea "Întîlnire la Paris", Editura Compania.

Evenimentul zilei, nr. 3023, sîmbătă, 25 mai 2002, p. 16 

 

[...] « Compozițiile "microrealiste" grupate în această cărticică de puțin peste 100 de pagini sînt piese de cameră, "mărunțișuri" ("bijuterii" ?) de familie pline de prospețime și pigmentate de umor trist, înfățișînd mici drame ale interiorității feminine, aspirații cenzurate de presiunea cotidianului comunist, de "exercițiul zilnic al umilinței" și de vulnerabilitatea introvertită în fața brutalităților vieții. Proză lipsită de ostentația formală și de didascăliile unor colegi de generație, nu și de luciditatea acută a privirii sau de subtilitate. În prezenta selecție, accentul cade mai puțin pe cruzimea observației psiho-fiziologice a vieții de familie și mai mult pe ceea ce încearcă să depășească acest cadru sufocant. Ceea ce distinge însă proza Adrianei Bittel este parfumul unei atmosfere sufletești "de modă veche", o anumită muzică de fond - între jazz și șansonetă -, căci printre lucrurile bătrîne și atașantele obiecte kitsch, în modestele ambianțe domestice și de serviciu, în decorurile de vechi periferii bucureștene, supraviețuiește discret, dar demn, buna educație antebelică a burgheziei intelectuale. » [...]

Paul Cernat
Observator cultural, nr. 121, 18.06-24.06.2002, p. 5 

 

[...] « Universul Adrianei Bittel este tensionat la maximum de forțe contrarii și, precum univesul fizic al materiei descoperite la microscop, tendința spre ordine și tendința spre entropie se manifestă în orice fragment al scriiturii sale. Ordine, pentru Adriana Bittel, înseamnă arii învățate pe de rost de mătuși-bunici-mame severe, înseamnă franceză vorbită cu accent din Parisul interbelic, înseamnă Cehov, înseamnă hărți și nume din Palestina, înseamnă ridicole exaltări "ah, romantismul german, Sturm und Drang, Frau Loebel, de la școala Ortodoxă". Cu alte cuvinte, tot ceea ce o suprastructură culturală interpune între vitalitatea frustă, agresivă și oamenii cultivați (sau doar școliți) care sînt nevoiți să facă față unei lumi care i-a lăsat în urmă, împunînd alte valori. Dezordine este libertatea de la Bariera Vergului, este libidoul dezlănțuit, adulterul, "Tanțará", "teneși și treling", este trecerea "printre excremente și gunoaie spre lumea fremătătoare a fundăturii". Încercînd să țină piept acestor forțe contrare, fără a se lăsa purtate nici de tendința spre rarefiere și artificialitate a celei dintîi, nici de căderea în josnic și mizer a celei de-a doua, personajele feminine ale scriitoarei, alter-ego-uri care prea ușor ar putea fi confundate cu eurile biografice succesive, aspiră spre un anumit tip de sinteză care să le facă suportabilă existența. Cel mai adesea o găsesc în aura magică a lucrurilor, în mister, în fantasticul cotidian. » [...]

Ilinca Ilian
Orizont, 15 aprilie 2001, p. 6

 

Interviu

[...] « Ioana Copil Popovici : Ce amintiri ai din anii '50 ?
Adriana Bittel : Păi, eram copil, nu-mi dădeam seama ce se petrece, mă jucam toată ziua cu fratele meu, Micky, cu un an și jumătate mai mare, cu alți copii de pe stradă, eram veseli, habar n-aveam că se poate trăi și altfel. Era o sărăcie lucie, mîncarea era puțină și proastă, hainele - pe puncte, în casă fuseseră repartizate și alte familii, necivilizate, mobilele fuseseră vîndute, ca și bijuteriile - cîte erau - căci nici Fridei, nici mamei nu le plăceau podoabele. Trăiam cinci persoane din leafa tatei, cum să zic, sub limită, dar noi, copiii, n-aveam deloc conștiința sărăciei, ni se părea normal așa. Părinții avuseseră inteligența să nu ne spună cum era înainte, împrejurul nostru toți erau la fel de săraci, n-aveam termen de comparație. și la școală, colegii noștri erau prost îmbrăcați, locuiau sărăcăcios. Chiar nu ne păsa, ne distram bine, eram învățați să ne mulțumim cu puțin. Nomenclatura trăia în rezervația ei, n-aveam cunoștințe acolo. Ca să-ți dai seama, cînd făceam mofturi la pîinea cu marmeladă sau la veșnicii cartofi, mama ne spunea : "Dar ce-ai vrea tu să-ți dau, pui fript !?", ca și cum asta ar fi fost luna de pe cer... Din fericire, Loebel-Margulius-Bittelii aveau din plin simțul umorului, cu nuanța aceea specific iudaică a hazului de necaz, și rîdeam mult împreună. » [...]

Interviu realizat de Ioana Copil Popovici, București, 4 martie 2001
Orizont, 15 aprilie 2001, pp. 4-5 

 

[...] « Frapează înainte de orice rafinamentul artei narative a autoarei - o evidență nu doar stilistică. Ea pare rezultatul unei întîlniri fructuoase între o biografie intimă și o bibliotecă națională. Adriana Bittel este, foarte credibil, un scriitor cu o extrem de serioasă literatură asimilată. Aluziile la bibliografie se dovedesc însă nesfîrșit de subtile și de mediate. Sînt extrem de opace. Nu sînt aluzii. Impresia generală este că autorul nici nu citește de fapt, ci respiră cărțile. Întîlnim mai degrabă o erudiție a sentimentelor, foarte greu de atribuit tradiționalei deosebiri între suflet și spirit. Lecturile stau bine ascunse după sintaxa ideilor și a întîmplărilor, precum și în cultura - sau mai degrabă în melancolia - caracterelor create. » [...]

Dorin-Liviu Bîtfoi
Universul cărții, nr. 4-5/2001, p. 10