Petru Romoșan

Avem două întrebări la care toți deștepții planetei nu au reușit încă să dea răspunsuri mulțumitoare. Cât va dura războiul (și eventual cât de mult se va extinde acest război, economic deja mondial)? La această întrebare oarecum surprinzătoare avem totuși un răspuns chiar dacă fără argumente consistente sau probe indiscutabile dar care aparține unei autorități confirmate.

Un foarte respectat intelectual francez, Emmanuel Todd, cel care a anunțat într-o carte (La chute finale, decembrie 1976) căderea URSS cu vreo 15 ani înainte de 1989-1991, bazându-se pe mortalitatea infantilă în creștere rezultată din statisticile oficiale sovietice a afirmat recent (sfârșitul lui 2022 și începutul lui 2023), de mai multe ori deci, că războiul în curs va dura cinci ani și că acest război este de fapt al treilea război mondial (doar economic deocamdată), care depășește deja cu mult războiul circumscris din Ucraina. De altfel, Ucraina a primit din SUA și din Occident în 2022 peste 100 de miliarde de dolari în bani, armament, în instructori, informații, sateliți etc. Singurul său argument direct prezentat cu oarece umor e acela că și anterioarele două războaie mondiale au durat cam cinci ani. Desigur argumentația generală a lui Emmanuel Todd e mult mai sofisticată și merită urmărită.

A doua întrebare și cea mai importantă la care multă lume așteaptă un răspuns este : cine va câștiga războiul ? E evident pentru toată lumea care gândește că războiul se duce între SUA și Rusia și că aproape nu mai contează cine l-a provocat (SUA cu NATO) sau cine l-a început (Rusia). Ucraina nu e decât locul unde acest probabil război mondial a început și se desfășoară deocamdată limitat începând din 24 februarie 2022.

Ucraina, cu sutele de mii de morți și de răniți, cu distrugerile de infrastructură și economice în general, cu pierderile teritoriale, cu multele milioane de refugiați, spre vest și spre est, a pierdut deja războiul și chiar poate dispărea ca țară. Emmanuel Todd afirmă, de asemenea, că războiul nu se poate încheia decât cu înfrângerea unuia dintre combatanții principali, SUA sau Rusia. Nimeni nu poate câștiga războiul – amândoi combatanții sunt puteri nucleare –dar cineva îl va pierde: SUA sau Rusia.

În cazul în care Rusia va pierde războiul cu SUA, NATO și UE, Vladimir Putin va fi înlăturat de la putere și Rusia, cea mai întinsă țară de pe Pământ, va fi împărțită în mai multe ”republici” mai mici (cel puțin în trei, după Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard: American Primacy and Its Geostrategic Imperatives 1997) ”republici” care vor fi înghițite de capitalul american și occidental în general. Doar așa SUA și țările din Europa de Vest (Marea Britanie, Franța, Italia etc.) își vor putea plăti datoriile și vor putea continua să domine restul lumii (trei sferturi…). Europa Centrală și de Est nu intră la socoteală decât ca un teren extins unde se va desfășura războiul dintre SUA, NATO și UE pe de o parte și Rusia și China pe de altă parte.

Dimpotrivă, dacă SUA și NATO vor pierde războiul cu Rusia și China, dolarul va pierde ”exorbitantul privilegiu”, acela de monedă de rezervă și de schimb mondială, bursele americane și occidentale se vor prăbuși mai rău decât în 1929-1933, euro va dispărea chiar înaintea declasării dolarului, UE și NATO se vor destrăma, vor dispărea iar SUA se va scinda : Texasul, Florida, state din Midwest vor obține independența. La fel ca New York, California și altele, probabil.

Bineînțeles, chiar dacă nu recunoaște cu voce tare, toată lumea vrea să știe cine va câștiga al treilea război mondial peste patru sau cinci ani. Fiecare se poate plasa astfel din timp de partea învingătorului. Argumentele și atuurile fiecărui beligerant sunt binecunoscute, repertoriate și sunt destule de-o parte sau de cealaltă. Cei care doresc să câștige lumea A – SUA, NATO și UE – au întocmit o listă lungă de avantaje. La fel și cei care se poziționează  de partea Rusiei (și a Chinei), lumea B, adică aproape tot restul planetei. Propaganda de război atinge cote delirante. Această propagandă e crezută doar de cei ce-o fac. Dar pentru a răspunde pertinent la întrebarea populară cine va câștiga războiul, poate că ar trebui să răspundem mai întâi la alte întrebări aparent secundare: 1. Cine atacă și cine se apără? și 2. Care sunt cei buni și care sunt cei răi ?

Deși Rusia e cea care a invadat Ucraina, partea rusofonă deocamdată (februarie 2023), totuși Rusia pretinde că duce un război defensiv, de apărare. SUA și NATO sunt cele care au reușit să se apropie periculos de frontierele sale, la câteva sute de kilometri de Moscova. Prin integrarea de facto (nu și de jure) a Ucrainei în NATO o foarte importantă linie roșie pentru Rusia a fost depășită.

Atât în primul cât și în cel de-al doilea război mondial cel care a atacat (Germania) a pierdut. Cine joacă azi rolul Germaniei? SUA sau Rusia? Și deci care sunt cei buni și care cei răi? După distrugerea Nord Stream 1 și Nord Stream 2 în apele internaționale avem un început de răspuns. E vorba doar de 30 de miliarde de dolari investiți de Rusia dar și de Germania, Franța și Olanda (parteneri NATO ai SUA).

Prin depășirea liniei roșii în Ucraina a fost ignorată securitatea indivizibilă a tuturor statelor, securitate indivizibilă pentru care s-au semnat tratate. Prin distrugerea Nord Stream, dreptul internațional a fost călcat în picioare, în numele ”regulilor” (hegemonice…) și s-a putut vorbi chiar de terorism.

Cine sunt cei buni și cine sunt cei răi ? E important de știut pentru că întotdeauna cei buni câștigă și cei răi pierd. Asta ne-a învățat acum două mii de ani Isus Nazarineanul. De două ori Germania a fost capul celor răi și de două ori Germania a pierdut. La fel s-a întâmplat cu Napoleon la începutul secolului al XIX-lea. Și, de asemenea, cine atacă și cine se apără, dincolo de propagandă ? Rusia spune că se apără. NATO a încercuit-o din toate părțile. Mai lipseau doar Ucraina și Georgia.

Mulți încearcă să-l identifice pe Hitler în această horă și teribilă derivă a umanității în întregul ei. Nimeni nu s-a gândit să-l caute pe noul Napoleon. Poate că imperiul american de azi seamănă mai bine cu imperiul napoleonian. Am dat peste un citat din Hitler în excepționala carte a genevezului Guy Mettan – Russie-Occident, une guerre de mille ans :

”Tout ce que j’entreprends est dirigé contre la Rusie. Si l’Occident est trop bête et aveugle pour saisir cela, je me verrai contraint de battre d’abord l’Occident, et ensuite, après sa défaite, de me retourner contre l’Union soviétique.”

(Tot ce întreprind eu este dirijat împotriva Rusiei. Dacă Occidentul este prea idiot și orb ca să înțeleagă asta, mă voi vedea constrâns să înving mai întâi Occidentul, și după aceea, după înfrângerea sa, să mă întorc împotriva Uniunii Sovietice.)

Asemănarea declarației lui Hitler din 11 august 1939, cu zece zile înaintea semnării Pactului Ribbentrop-Molotov cu proiectul și declarațiile neoconservatorilor americani, de a ataca mai întâi Rusia pentru a o neutraliza, înaintea Chinei care ar trebui să urmeze, e izbitor.

Toate momentele importante ale vieții noastre pot fi luminate, puse în legătură cu proverbele diferitelor popoare sau vorbele de spirit ale marilor oameni ai trecutului. Cultura și civilizația franceză sunt de o bogăție inepuizabilă. De exemplu : Jamais deux sans trois. Rusia a fost atacată la distanță de un secol de Napoleon și Hitler.  Napoleon și Hitler au pierdut tot. Rușii pretind că sunt atacați pentru a treia oară, după Napoleon și Hitler, de America. Jamais deux sans trois ar veni din secolul al XIII-lea.

Petru Romoșan

La despărțirea de scriitoarea Adina Kenereș

În anii târzii ai comunismului, ultimul roman al lui Marin Preda, un roman fluviu, a produs o mare emoție populară, a fost un imens succes de librărie. Zicerea cheie, emblematică, din faimosul roman a fost „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”. S-au scris nenumărate cronici în care scurta dar esențiala frază a fost comentată în lung și-n lat. Romanul Cel mai iubit dintre pământeni a apărut în anul 1980. Astăzi, la peste patruzeci de ani de la apariția romanului, fraza atribuită romanticului personaj Victor Petrini a lui Marin Preda merită restituită adevăratului său autor. Ea îi aparține de fapt de două mii de ani Sfântului Apostol Pavel, Saul din Tars, cetățean roman, fondator al Bisericii noastre creștine. Iar forma originală este : „Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt”. 

Numeroșii comentatori encomiastici ai romanului nu și-au permis să citeze adevărata sursă. Ar fi încălcat dogmele epocii. Desigur, și forma degradată a faimoasei ziceri a Sfântului Pavel își are meritul ei și readucea în actualitate un gând cât o filozofie. Iar azi, în anii târzii ai Occidentului pornit într-un război dezastruos cu Rusia, deocamdată doar în Ucraina, gândul Sfântului Pavel e mai actual și mai pregnant ca niciodată. 

„1. De aș  grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. 
2. Și de-aș avea darul proorociei și tainele toate – aș cunoaște și orice știință, și de-aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. 
3. Și de-aș împărți toată avuția mea și de-aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește.
4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește.
5. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. 
6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. 
7. Dragostea nu cade niciodată.” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel. Capitolul 13). 

Aceasta pare să fie cea mai frumoasă scrisoare de dragoste din toate timpurile. 

Petru Romoșan

„Faţă de America, Europa trebuie să fie mereu foarte atentă şi să nu furnizeze nici un pretext de acuze sau de represalii. America creşte în fiecare zi. Ea va deveni o putere colosală şi va veni un moment în care, având cu Europa comunicaţii mai uşoare graţie unor noi descoperiri, ea va dori să-şi spună cuvântul în treburile noastre şi să se amestece în ele” (Talleyrand).

     Prognoza vizionară a marelui diplomat francez, poate cel mai mare din toate timpurile, este cu adevărat stupefiantă, pentru că ea a fost scrisă cu 100 de ani înainte de producerea faptelor. Talleyrand a scris aceste rânduri la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Francezul a stat doi ani şi în America, la Philadelphia, New York şi Boston, începând din martie 1794 şi a cunoscut această imensă ţară nemijlocit. I-a vorbit şi limba – locuise şi în Anglia, unde se autoexilase fugind de Teroare, între 1792 şi 1794.

Europa i-a dat Americii prilejul de două ori să se amestece în treburile sale. E vorba, bineînţeles, de cele două războaie mondiale. Aceste războaie îi sunt imputate, în general, în primul rând Germaniei, împăratului Wilhelm al II-lea şi lui Hitler. Astăzi, America controlează prin NATO, prin UE şi prin alte organisme şi organizaţii internaţionale aproape întreaga Europă, face excepţie majoră doar Rusia. După mulţi observatori, războiul din Ucraina – Ucraina e deja membru de facto al NATO şi UE – e, de fapt, un război al Americii cu Rusia.

Incompatibilitatea dintre Imperiul Britanic şi pe urmă cel American, şi Imperiul Ţarist, URSS şi Imperiul Rus actual e documentată de biblioteci întregi. Rusofobia anglo-americană nu a încetat în ultimii 200 de ani decât temporar, de pildă, în momentul alianţei cu Stalin pentru a-l învinge pe Hitler. Geopolitica, geoeconomia au fost inventate de Mackinder chiar pe baza acestei ireconciliabilităţi. Puteri de apă, puteri de uscat, Heartland etc.

În afară de Ucraina, principala victimă a războiului în curs, prin sancţiunile economice extinse aplicate Rusiei, este chiar Germania, cea care, prin nesăbuinţa şi aventurismul ei catastrofal, a deschis larg porţile Europei unei Americi devenită „colosală” şi pe spinarea Europei.

În ultimii 50 de ani, Germania a crezut că poate coabita cu bazele şi armata americană pe teritoriul său şi cu importuri gigantice de energie ieftină din Rusia. Întreaga economie germană, industria mai întâi, s-a bazat pe gazul ieftin rus, pe petrolul rus ieftin şi pe alte importuri de materii prime, metale absolut necesare industriei. Nici Helmut Kohl şi nici Angela Merkel, şi cu atât mai puţin social-democratul Gerhard Schröder nu au încercat să rezolve acest paradox fatal.

Germania trebuia ori să scape de armata şi de capitalurile americane, ori să renunţe la importurile enorme şi foarte ieftine de materii prime (mai ales energie) din Rusia. De fapt, de armata americană nu putea scăpa singură, putea încerca doar cu ajutorul Europei, al Franţei în primul rând, independentă militar de SUA (până în 2008) graţie lui Charles de Gaulle. Dar Germania putea să-şi diversifice importurile de energie chiar dacă la preţuri mai ridicate, inclusiv din Statele Unite. Nu a făcut-o deloc şi azi plăteşte preţul maxim.

Profesorul german de economie la Universitatea Aalen, Christian Kreiss, cu experienţă de profesorat în SUA, vorbeşte despre distrugerea industriei şi a clasei medii germane : „Lucrez în domeniul economic de 40 de ani, iar ceea ce văd acum n-am mai văzut niciodată. Nori negri plutesc deasupra Germaniei. După principalii analişti ai Asociaţiei Camerelor de Comerţ şi Industrie germane, asistăm la o contracţie economică de 20 până la 30 %. Şi nu e părerea oricui, ci chiar cea a preşedintelui asociaţiei. Iar preşedintele Federaţiei industriei germane spune că industria noastră e ameninţată. N-am mai văzut niciodată aşa ceva – o inflaţie de 10 %.

Am tipărit mulţi bani în ultimii ani. Guvernul a făcut cecuri care ne-au îndemnat să credem că totul va fi bine, că am putea, într-un fel sau altul, să scăpăm de toate problemele cu banii guvernului. Dar nu e cazul câtuşi de puţin. Şi, mai ales, e vorba de un atac la clasa noastră mijlocie. Închiderea în case a minat deja grav întreprinderile mici şi mijlocii, la fel ca şi politica actuală de sancţiuni a guvernului, mai ales cea aparţinând duoului de politicieni verzi de vârf care vor să suscite cât mai multă antipatie pentru poporul rus şi împing, de fapt, războiul mai departe. E păgubos şi pe scară mare. Această politică a sancţiunilor – fără petrol din Rusia, fără gaz din Rusia – e complet absurdă. Acest gaz face apoi turul lumii şi reajunge aici sub formă de gaz fracturat, murdar şi mult mai scump […]. Povestea cu Ucraina e o absurditate totală” („Christian Kreiss, allemand, professeur d’économie…”, brunobertez.com, 13.11.2022)

America încearcă să-şi salveze economia ultrafinanciarizată (şi hegemonia!) înghiţind industria germană. Au început sau se prefigurează delocalizări ale industriei germane (industria chimică, a sticlei, a oţelului, a hârtiei) şi construcţiei de automobile în America, unde energia este mult mai ieftină. SUA, care nu prea mai are industrie (a fost delocalizată de mult timp în Asia, mai ales în China), se va reindustrializa german. Odată cu industriile vor pleca în SUA şi capitalurile germane, după cum se estimează azi.

Dar odată cu economia Germaniei se poate prăbuşi şi toată construcţia UE, începând cu moneda sa, euro, care şi-a început devalorizarea. Odată cu prăbuşirea probabilă a UE, avantajele pe care le deţine SUA în Europa, în special în Europa de Vest, se vor transforma în pietre de moară de gâtul economiei americane. Piaţa pentru interesele americane în Europa se va restrânge dramatic.

Intrarea din ce în ce mai des evocată a României şi Poloniei în conflictul cu Rusia va transforma războiul din Ucraina într-un război din Europa de Est. Asta pentru început. Trupele româneşti (plus instructori, mercenari occidentali şi înzestrare militară americană + sateliţi) ar trebui să apere Republica Moldova şi sud-vestul Ucrainei, regiunea Odesa. Trupele poloneze (instructori, mercenari, armament occidental) ar asigura protecţia Ucrainei de Vest, Lvov, Ivano-Frankovsk. Şi iată cum se proiectează, pe teren, împărţirea Ucrainei. Nipru va fi o graniţă pentru înaintarea Rusiei – asta ne spune retragerea din Herson. Şi ce va mai rămâne din Ucraina ? O Ucraină foarte mică şi demilitarizată.

Proiectul mare care se deduce din marile manevre actuale este apariţia unei noi mari puteri europene total conectată la SUA : este vorba de Polonia. Astfel, ruptura dintre Germania şi Rusia, o apropiere percepută ca atât de periculoasă de puterile de apă SUA şi Marea Britanie, va fi asigurată de ţările din intermarium, printre care şi România.

Roata se învârteşte şi istoria nu se opreşte niciodată.

Petru Romoșan

De ce nu pot avea loc negocieri de pace în războiul din Ucraina ? De ce pacea pare imposibilă, irealizabilă ? Lumea, mai ales cea europeană, a obosit, s-a săturat de această nouă mare criză provocată, care duce la frig, sărăcie, foamete, falimente, penurii de tot felul, lume care a trecut printr-o altă mare criză inventată şi ea, cea a Covidului şi a obligativităţii unui vaccin netestat şi, după mulţi, foarte periculos.

Dintr-un război bazat pe argumente pseudoreligioase, cvasireligioase sau chiar religioase (dar un religios financiar, religia dolarului universal) nu se poate ieşi prin mijloace raţionale, consacrate de istorie. Rusia e somată cotidian să se explice, să explice de ce a „invadat” Ucraina rusofonă, în vreme ce SUA nu trebuie să explice nimănui ce caută ea însăşi în Ucraina. Împreună cu aliaţii săi vasalizaţi din imperriul american occidental. Şi la fel cum SUA nu trebuie să explice nimănui de ce a integrat, a „anexat” în NATO foşti aliaţi vasali ai URSS din fostul Pact de la Varşovia, aflaţi în „vecinătatea apropiată” a Rusiei (eliberată din URSS).

Crede şi nu cerceta ! Propaganda civilizaţiei occidentale, civilizaţie aflată în mod evident pe o pantă descendentă, mai ales în ceea ce priveşte credinţa şi morala, e doar o variantă degradată a credinţei medievale în Papa de la Roma, conducător universal autoproclamat şi în Dumnezeul său de tip Ev Mediu occidental. Şi asta în special după Marea Schismă de Orient din 1054.

Noul Papă de la Washington, numit azi Joe Biden şi ales, după mulţi, după „trumpişti”, în mod fraudulos, luptă azi deopotrivă cu regii ostili germanici (patronatele germane) şi cu creştinătatea ortodoxă, condusă altădată de la Constantinopol, astăzi turcitul Istanbul. Principala victimă a sancţiunilor impuse Rusiei de SUA (şi de vasalii săi din UE) pare a fi azi tot aceeaşi Germanie. Rusia joacă rolul său tradiţional de 1 000 de ani, reprezintă Orientul ortodox, Noua Romă, Noul Constantinopol.

Papa de la Washington îi are în vizor şi pe chinezi, ca şi pe oricine, mai ales din Asia, nu se supune dictatelor papale, cu multiplele lor „clauze”. Dolarul şi hegemonia unipolară americană trebuie să mai trăiască cel puţin 100 de ani – proiectul neoconservator New American Century (atribuit lui Robert Kagan, soţul Victoriei Nuland). Conflictul în curs nu e decât o etapă din războiul de 20 de ani deja programat.

Dar, pe lângă strania dimensiune religioasă, conflictul din Ucraina are şi o dimensiune psihologică, de fapt, psihiatrică. Rusofobia, boala de care suferă, paradoxal, mai mult Occidentul decât unele ţări din imediata apropiere a Rusiei, printre care şi România, a acumulat biblioteci întregi, cu autori francezi, englezi, americani şi germani, dintre care cel mai celebru e Marchizul de Custine (1790-1857), reeditat în toate limbile, dar mai ales în SUA, de sute de ori.

Marele economist american Michael Hudson demonstrează câteva dintre aceste idei şi destule altele, în primul rând economice, într-o conferinţă atinsă de aripa geniului, anume făcută pentru Germania : ”Paralela cea mai apropiată pe care o pot găsi este lupta din Evul Mediu european între papalitatea romană şi regii germani – ai Sfântului Imperiu Romano-German – în secolul al XIII-lea. Acest conflict a împărţit Europa după nişte linii asemănătoare celor de azi. Mai mulţi Papi l-au excomunicat pe Frederic al II-lea (împăratul Sfântului Imperiu) dar şi pe alţi regi germani, şi şi-au moblizat aliaţii la luptă împotriva Germaniei şi a controlului pe care îl exercita ea în Italia de Sud şi în Sicilia.

Antagonismul Occidentului împotriva Orientului a fost suscitat de Cruciade (1095-1291), tot aşa cum războiul rece actual este o cruciadă împotriva economiilor care ameninţă dominaţia Statelor Unite asupra lumii. Războiul medieval împotriva Germaniei urmărea să decidă cine trebuia să controleze Europa creştină : papalitatea, Papii devenind împăraţi mundani, sau conducători laici ai unor regate individuale care revendicau puterea de a le legitima şi accepta moral. Pandantul Europei medievale la noul război rece al SUA împotriva Chinei şi Rusiei a fost separarea Bisericilor din Orient şi Occident în 1054. Cerând un control unipolar asupra creştinătăţii, Leon al IX-lea a excomunicat Biserica Ortodoxă de la Constantinopol şi toată populaţia creştină care o compunea. […]

Această ruptură i-a creat o problemă politică diplomaţiei romane : cum putea menţine toate regatele Europei occidentale sub controlul său şi revendica dreptul la subvenţii financiare din partea lor ? Acest obiectiv implica subordonarea regilor profani autorităţii religioase papale. În 1074, Papa Grigore al VII-lea, Hildebrand, a anunţat 27 de Dictate Papale care cuprindeau strategia administrativă ce-i permitea Romei să-şi asigure puterea asupra Europei. Aceste exigenţe papale (sancţiunile economice de astăzi – n.n.) prezintă o paralelă frapantă cu diplomaţia americană de azi” („Germany’s position in America’s New World Order”, michael-hudson.com, 2.11.2022).

SUA nu-şi mai respectă nici măcar propria Constituţie. Războiul din Ucraina împotriva Rusiei nu e un război declarat cu acte în regulă, e doar un război prin proxy, şi nici nu e purtat ca un război în interesul clar al SUA. Doar al Marii Finanţe, al Wall Street-ului, al marilor averi (care au cumpărat mult pământ în Ucraina), al FMI-ului, Băncii Moncdiale, UE, OMC etc. Într-un cult pe faţă al Davos-ului. E doar un război împotriva „necredincioşilor”.

Cel mai mare „necredincios” e chiar Vladimir Putin, care trebuie imperios înlăturat de la putere şi înlocuit cu un nou Boris Elţîn subaltern. Va urma, probabil, într-o nouă etapă, Xi Jinping al Chinei, pe care Statul Profund american nu a reuşit să-l împiedice să obţină un al treilea mandat de cinci ani prin sprijinul acordat „bandei” lui Hu Jintao. Hu Jintao a fost scos ostentativ din sală manu militari în ultima zi a Congresului Partidului Comunist Chinez, în văzul întregii lumi.

Michael Hudson crede că războiul Occidentului, războiul SUA cu cealaltă lume în reorganizare, lumea B, poate dura între 10 şi 20 de ani : „Această fractură mondială promite să fie o luptă de 10 sau 20 de ani pentru a se decide dacă economia mondială va fi o economie unipolară dolarizată, centrată pe Statele Unite, sau o lume multipolară şi multidevize, centrată pe inima Eurasiei, cu economii mixte public-privat. Preşedintele Biden a caracterizat această împărţire ca fiind aceea între democraţii şi autocraţii. Această terminologie e un tipic dublu limbaj orwellian. Prin „democraţii”, el înţelege Statele Unite şi oligarhiile financiare occidentale aliate. […] Prin „autocraţii”, Biden înţelege ţările care rezistă acestei preluări a controlului prin financiarizare şi privatizare. În practică, retorica americană semnifică promovarea propriei sale creşteri economice şi a propriului nivel de trai, menţinând Finanţa şi banca în chip de servicii publice” (Idem).

Printre cei mai mari contributori la războiul din Ucraina sunt SUA (3,6 % din bugetul de Apărare propriu transferat în Ucraina), Marea Britanie (6,7 %), Polonia (15 %), Letonia (41 %), Estonia (37 %), Lituania (16,7 %). Aceste ţări reprezintă linia întâi a efortului militar din Ucraina împotriva Rusiei. Dar mai sunt şi alţi contributori : Canada (4,1 %), Germania (2,4 %), Luxemburg (11,9 % din bugetul de Apărare propriu transferat în Ucraina), Slovacia (9,9 %), Republica Cehă (9,4 %), Suedia (4,3 %), Norvegia (4,4 %), Slovenia (8,5 %), Danemarca (6,2 %), Grecia (3,3 %). Aceste contribuţii cumulate înseamnă 41 de miliarde de dolari, adică de 7,6 ori mai mult decât bugetul de Apărare al Ucrainei pe 2022 şi 86 % din bugetul de Apărare al Rusiei. România şi Austria nu contribuie decât cu 0,1 % din bugetul lor de Apărare, iar Ungaria nu apare deloc în acest tablou (vezi Édouard Husson – „Guerre d’Ukraine. Point au jour 253 – les Américains avouent qu’ils ont des troupes présentes en Ukraine…”, lecourrierdesstrateges.fr, 3.11.2022).

Volodimir Zelenski e dispus să negocieze pacea numai în condiţiile sale : să recupereze toate teritoriile anexate de Rusia, inclusiv Crimeea, Rusia să plătească integral reconstrucţia Ucrainei şi, eventual, Vladimir Putin să fie purtat şi arătat într-o cuşcă prin Kiev (şi Washington ?) ca altădată Baiazid învins de Timur Lenk. Crede vreun om raţional că aşa ceva e posibil ? Desigur, Zelenski e doar o marionetă care vorbeşte ce îi dictează patronii săi, cei care, de altfel, finanţează războiul. România se găseşte la marginea lumii A, lumea americană. Ca să scape de istoria anterioară, cea dintre 1947 şi 1989, ocupaţia sovietică, românii au ţinut atât de mult să se integreze în NATO şi în UE. Dar interesele SUA erau diferite de cele ale României. Românii credeau şi încă mai cred în Punctul 5 al Tratatului NATO. SUA avea nevoie de o ţară în coasta Rusiei şi cu acces la Marea Neagră. SUA nu a fost niciodată Moş Crăciun pentru nimeni. Nici măcar pentru Marea Britanie. Cu excepţia Statului Profund din România, a oligarhilor, a serviciilor secrete, a înalţilor funcţionari, a presei miluite şi a jalnicilor politicieni din toate partidele, mari şi mici, la putere sau în opoziţie, România are însă mai toate caracteristicile lumii B.

Petru Romoșan

În sfârşit, dovlecii româneşti, mai ales cei din Transilvania, vor avea pentru o noapte valoarea lor în aur. Miliardarii americani (o bandă veselă de vampiri !) au venit la Bran să-i plătească tributul lui Dracula. Tribute to Dracula – omagiu lui Dracula !

Elon Musk şi-a oferit Twitter pentru vreo 44 de miliarde de dolari (mai mult teoretici – bănci, montaje). Evenimentul merită sărbătorit fastuos.

Transilvania e una dintre cele mai misterioase regiuni ale Europei. În realitate, brandul Transilvania e mult mai puternic decât brandul România (cu sau fără frunza Elenei Udrea). Apropo, şi Traian Băsescu, şi Elena Udrea au părut să fi fost ucenici ai lui Dracula, deşi nu sunt români ardeleni şi nici irlandezi (vezi Bram Stoker). Dar aparţin, mai mult sau mai puţin, Securităţii, care a putut fi resimţită ca armata lui Dracula. A lui Dracula sau a lui Ceauşescu ? Tot un drac.

Să ne punem totuşi de acord : nici Vlad Ţepeş nu a fost vreo uşă de biserică sau vreun mare creştin ortodox. Sunt relatări sinistre cu mesele sale de la Snagov, înconjurat de boieri traşi în ţeapă. Chiar şi episcopul ar fi fost tras în ţeapă pentru că a refuzat să se aşeze la masă cu Dracul, Vlad Dracul (vezi Ordinul Dragonilor).

De la Bran, Elon Musk, împreună cu gaşca sa veselă de vampiri (sug sângele popoarelor prin Burse !), prin sateliţii săi, poate studia de foarte aproape carnagiul din Ucraina. Acolo mor pe capete ortodocşi ucraineni şi ortodocşi ruşi, catolici şi evrei ucraineni, spre deliciul neoconservatorilor americani şi al Statului Profund, care controlează total Administraţia Joe Biden. Cel puţin până pe 8 noiembrie – alegerile de mid term.

Dar Elon Musk a făcut şi o propunere de pace care, bineînţeles, nu se îndepărtează prea mult de ideile lui Volodimir Zelenski, devenit, în mod tragicomic, cel mai mare gânditor al unei planete în derivă. Unii vor spune că Zelenski nu e decât reîncarnarea lui Dracula. Ceilalţi vor spune că Vladimir Putin e adevărata reîncarnare a lui Dracula.

Oricum, România, ţara NATO cea mai apropiată de frontul de la Marea Neagră, este pentru câteva zile un fel de centru al lumii, capitala Halloween, sărbătoarea tuturor sfinţilor, sfârşitul verii, zi a recoltei, Pomona la romani. Halloween-ul, un ritual celtic, a fost adus de irlandezi în America de Nord, unde sărbătoarea s-a ţinut prima dată în Canada în 1928. În noaptea de 31 octombrie, Halloween e sărbătorit de americani în Transilvania, spre gloria lui Dracula, care nu e chiar Vlad Ţepeş şi nici vreun mit, ci doar o legendă relativ recentă.  

Petru Romoșan

Intelectualii există şi pentru a pune din când în când întrebări imposibile, întrebări fără răspuns clar, definitiv, întrebări care uneori pot tulbura profund. O asemenea întrebare ar fi : oare războiul Rusia-Ucraina sau, mult mai propriu, războiul Occident- Rusia nu este cumva pe cale să se transforme într-un război religios ? Va fi astfel confirmat Samuel Huntington, cu a sa faimoasă şi foarte citită „Ciocnire a civilizaţiilor” (The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order – 1996) ?

Fanatismul din ce în ce mai pronunţat al propagandei occidentale indică abandonarea oricărei raţionalităţi. Cascada de sancţiuni ale UE îndreptate împotriva economiei Rusiei, dar şi sancţiunile „nominale” – recent a fost plasat pe o listă neagră UE şi filosoful Alexandr Dughin – pot fi deja calificate drept „religioase”. Cu atât mai mult cu cât aceste sancţiuni au un efect destul de redus asupra Rusiei şi asupra ruşilor, dar au, în schimb, un efect devastator asupra economiilor ţărilor din UE, asupra Germaniei în primul rând, precum şi asupra Regatului Unit, care a părăsit nu demult UE. În ultimul timp, obligaţiunile Băncii Angliei s-au prăbuşit şi pun lira sterlină într-un mare pericol.

Ruptura dintre Occident şi Răsărit are o foarte lungă şi foarte consistentă tradiţie. Războaiele religioase dintre Roma şi Constantinopol au durat 700 de ani, începând cu înscăunarea lui Charlemagne, Carol cel Mare (în anul 800). De la controversele doctrinare şi dogmatice („filioque”) şi până la cucerirea Bizanţului de către cruciaţi, de latini veniţi din Occident, cu soldaţi adevăraţi, cu morţi şi răniţi, nu s-au oprit decât odată cu ocuparea Constantinopolului de către otomanii lui Mahomed. Asta dacă nu-i punem la socoteală pe Napoleon şi pe Hitler în confruntarea Occident-Răsărit. Se va adăuga şi NATO acestei serii ?

Războiul deocamdată doar economic (dar şi bani şi furnituri militare) dintre Occident şi Rusia începe să amintească de războiul din Franţa dintre catolicii majoritari şi protestanţi (calvinişti) din secolele XVI şi XVII, cu teribila Noapte a Sf. Bartolomeu. Sau acest ciudat război ne aduce în memorie războaiele cruciaţilor pentru eliberarea Ţării Sfinte, a Ierusalimului.

Occidentul pare să fi renunţat de ceva vreme la toate valorile pe care s-a clădit în 1000 de ani, în primul rând la creştinism, şi să fi îmbrăţişat ultimele „refrene” : wokismul, cancel culture, LGBTQ+, feminism, MeToo, BLM, schimbarea climatică, schimbarea de sex, energia verde etc.

Rusia şi-a recâştigat, după o rătăcire comunistă de 70 de ani (imputabilă Occidentului ?), toate tradiţiile şi istoria, milenară la rândul ei : creştinismul ortodox mai întâi, cultul ţarului şi, în general, toate valorile autentice. A redevenit o mare putere militară, industrială şi agricolă. Cu resurse colosale. Rusia a redevenit, fără ca Occidentul să observe şi fără să aibă justa măsură a schimbărilor, o putere inconturnabilă. Alianţele mai vechi sau mai recente cu China, India şi Iranul, cu lumea arabă şi musulmană (Turcia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Egiptul etc.) o fac foarte greu de învins. Dar, cel mai important, Rusia ortodoxă se consideră A Treia Romă, adevărata păstrătoare, împreună cu ceilalţi ortodocşi (azi în NATO), a învăţăturilor lui Iisus Hristos. Ţările ortodoxe din Estul Europei, România, Bulgaria, Grecia, Serbia, se găsesc azi într-o situaţie confuză.

Conflictul dintre Occident şi Rusia are şi o puternică dimensiune psihiatrică, este vorba de rusofobie, care promite ă fie o boală lungă, foarte greu de vindecat. Presa şi media mainstream occidentale au devenit un vast aparat de propagandă care se hrăneşte aproape numai din surse ucrainene, poloneze şi baltice – surse catolice, surse occidentale. Rusofobia pare să fi renăscut în Polonia, Ucraina şi ţările baltice. Grav e că nu numai decidenţii occidentali – miliardari, servicii secrete, politicieni – au început să creadă în propria lor propagandă, ci şi o parte a populaţiilor. Totuşi, un important segment al populaţiilor occidentale a început să manifesteze împotriva continuării războiului şi a sancţiunilor economice aplicate Rusiei care se răsfrâng catastrofal asupra vieţii lor.

Nu e deloc clar de ce Occidentul investeşte atât de mult în războiul din Ucraina. Ţintele economice imaginate (formulate şi expuse – Rand Corporation) sunt iluzorii, fantomatice. E mult mai probabil că asistăm la un război civilizaţional, cu o serioasă componentă religioasă, iraţională.

Guy Mettan, un important jurnalist şi scriitor elveţian actual, fost preşedinte al Consiliului Cantonului Geneva şi deputat, a scris o carte despre războiul de o mie de ani dintre Occident şi Rusia. Istoria pe care o retrasează Guy Mettan e de-a dreptul fabuloasă :

„Pentru primii suverani ai regatului rus care se formase în jurul Kievului, Bizanţul oferea, într-adevăr, de departe cea mai bună partidă şi, în chip foarte raţional, aceştia au ales ritul grec, mai ales că împăratul bizantin îşi propusese sora ca soţie lui Vladimir în schimbul susţinerii sale militare. Bizanţul, mai apropiat de ei în termeni de cultură, mai seducător din pricina prestigiului său încă foarte mare în acea epocă şi mai promiţător în plan comercial din pricina debuşeelor pe care le oferea portul Constantiopol între Marea Neagră şi Marea Mediterană prin strâmtori, Bizanţul deci, cu milionul său de locuitori, era câştigător în faţa prea îndepărtatei Rome cu cei zeci de mii de rezidenţi ai săi înghesuiţi printre ruine. Oraşul Lumină, capitala civilizaţiei în secolul al IX-lea, era Bizanţul, şi nu Roma” (Guy Mettan – „Russie-Occident, une guerre de mille ans”, Éditions des Syrtes, 2015 ; ediţie nouă în curs de apariţie).

Petru Romoșan

Pot pierde ruşii războiul din Ucraina ? Întrebarea e formulată frecvent în ultimele zile atât în Rusia, cât şi, natural, în Occident. E pus în discuţie şi Vladimir Putin, mai exact, capacitatea sa de a conduce un război. Dintr-o comparaţie cu I.V. Stalin, Putin nu iese deloc bine. Comparaţia o face Paul Craig Roberts într-un remarcabil editorial :

„Putin crede sau a crezut că Rusia şi Vestul împărtăşesc valori comune. Ceea ce arată cât de puţin înţelege Putin Occidentul. Occidentul este Washingtonul, iar restul Vestului nu e compus din ţări independente, ci din marionetele Washingtonului. Nici una dintre marionetele Washingtonului nu-i reprezintă pe propriii cetăţeni şi nici Washingtonul n-o face. Valorile Washingtonului se măsoară numai în dominaţie şi bani.

Washingtonul se preocupă numai de hegemonia sa politică, militară şi financiară asupra tuturor, inclusiv asupra propriului popor, care se trezeşte în fiecare zi într-un stat poliţienesc mai constrângător, în care Constituţia e ştearsă bucată cu bucată de la o zi la alta. […]

Putin ţine discursuri din care se vede că înţelege asta, dar acţiunile lui nu reflectă înţelegerea din discursuri. Distanţa dintre cuvintele lui Putin şi acţiunea lui e aproape infinită. Kremlinul trebuie să-şi fi pierdut complet simţul realităţii atunci când a crezut că Washingtonul va permite ca „operaţiunea militară limitată” din Donbas să rămână limitată. Faptul că un om din Kremlin ar fi putut să fie atât de naiv, de credul, de neinformat îmi depăşeşte imaginaţia.

Cum de Kremlinul a putut crede că Washingtonul, după ce s-a străduit să forţeze intervenţia militară rusă în Donbas, ar fi putut să nu aibă intenţia de a lărgi substanţial războiul ? Vedem aici rateul complet al intelligence-ului rus şi completa neînţelegere din partea ruşilor a inamicului cu care Rusia e în război. Într-adevăr, nici măcar nu e clar dacă Rusia înţelege că ea e în război cu Vestul. Ici şi colo, câte un rus o mai spune, dar acţiunile Rusiei dezmint această înţelegere. Kremlinul încearcă în continuare să salveze Europa dându-i energie, astfel încât Europa să-şi poată duce mai departe războiul împotriva Rusiei. Cum am putea înţelege aşa ceva ?

Trebuie că e o premieră în istorie : o ţară aflată în război îşi aprovizionează inamicii cu carburant pe care aceştia îl folosesc ca să ducă războiul împotriva ei. Kremlinul imploră Europa : vă rugăm, lăsaţi-ne să vă vindem energie pentru ca industriile voastre de război să nu fie nevoite să se închidă. Ce-ar mai putea face Kremlinul pentru ca guvernul rus să apară drept cel mai confuz guvern de pe Pământ ? […]

Putin, după ce a lăsat războiul să meargă înainte lună după lună, un război pe care ar fi putut să-l încheie într-o săptămână, le-a dat americanilor şi britanicilor timp să antreneze o armată ucraineană mai mare şi să o echipeze cu arme moderne. Kremlinul ar fi trebuit să ştie din prima zi că asta era în cărţi. Ori de câte ori un război se prelungeşte, avantajul trece de partea celui ce nu are constrângeri autoimpuse. E imposibil să ni-l imaginăm pe Napoleon sau Wehrmacht-ul luptând într-un chip atât de constrâns cum o face Rusia în Ucraina. Dacă Stalin ar fi luptat aşa cum luptă Putin astăzi, n-ar mai fi rămas nimic din Rusia” („When it comes to conducting a war, the Kremlin has proven its incompetence”, unz.com, 7.10.2022).

Articolul lui Paul Craig Roberts merită citit în întregime de cei interesaţi, mai ales pentru diatribele asasine la democraţia americană de azi. Paul Craig Roberts a fost (1981-1982) subsecretar de stat la Finanţe în Administraţia Reagan. Este unul dintre fondatorii „Reaganomics” şi a contribuit decisiv la Tax Act din 1981. Édouard Balladur, ministru de Finanţe şi prim-ministru francez, i-a acordat lui PCR legiunea de onoare în 1987 pentru „înnoirea ştiinţei economice şi politice după o jumătate de secol de intervenţionism”. A scris la şi a condus Wall Street Journal, dar a colaborat şi cu Business Week. Este de mulţi ani unul dintre cei mai tranşanţi şi mai citiţi editorialişti americani.

E sigur că, pentru opt luni de război, Rusia a avansat destul de puţin în Ucraina, iar în septembrie 2022 ucrainenii au recuperat întinse teritorii în regiunea de nord-est, Harkov. Ruşii s-au retras fără luptă, ucrainenii au înaintat adânc în teritoriul până atunci deţinut de inamic, ruşii au revenit cu artileria şi aviaţia. Pierderile de vieţi omeneşti de partea ucraineană au fost enorme. Lucru care se pare că nu contează deloc pentru conducerea de la Kiev. Deal-ul dintre Occident şi Ucraina pare simplu : noi vă dăm armele, voi daţi cadavrele (după Jacques Baud).

Cel mai rău lucru e că se înteţesc acuzele, de-o parte şi de alta, între ruşi şi americani în legătură cu o posibilă utilizare a armelor nucleare. Cine a ameninţat primul ? Cine e cel mai capabil să folosească armele de distrugere în masă ? Deocamdată, doar americanii au folosit arme nucleare, la Hiroshima şi Nagasaki, în Japonia. Ruşii deţin o superioritate în arme noi, neconvenţionale, cum sunt hipersonicele, care pot fi folosite şi cu încărcătura clasică, fără ogive nucleare. Cine va sări primul peste cal ?

Distrugerea aproape sigură (apa de mare sărată corodează ţevile) a Nord Stream 1 şi Nord Stream 2 îi pune faţă în faţă pe americani şi pe ruşi. Este distrugerea gazoductelor ruseşti un act de război care depăşeşte în gravitate furnizarea de arme, de bani, de asistenţă tehnică, de sateliţi, de expertiză către Ucraina ? Lumea se găseşte azi, din nefericire, pe un drum foarte periculos, probabil fără întoarcere. Şi nu mai contează cine va folosi primul, chiar sub steag străin, armele nucleare.

În plus, faimosul site The Intercept vine cu un raport despre implicarea CIA în Ucraina, realizat pe baza informaţiilor date de foşti ofiţeri de intelligence şi militari : „CIA „s-a înşelat total”, a spus un fost oficial senior al intelligence-ului american, care cunoaşte rapoartele CIA de la momentul în care invazia rusă a început. „Ei credeau că Rusia va câştiga imediat.” Când a devenit limpede că predicţiile agenţiei despre o victorie rusă rapidă fuseseră eronate, Administraţia Biden a trimis înapoi activele clandestine pe care le retrăsese din Ucraina, au declarat oficiali din intelligence. Un oficial american a insistat asupra faptului că CIA a executat numai o retragere parţială a activelor atunci când a început războiul, dar agenţia „nu a părăsit niciodată terenul”. Acum, operaţiunile americane clandestine în interiorul Ucrainei sunt mult mai extinse decât erau la începutul războiului, când oficialii din intelligence se temeau că Rusia va zdrobi armata ucraineană. Există o prezenţă mult mai mare a CIA, a forţelor speciale şi a resurselor în Ucraina decât la momentul invaziei ruse din februarie, au declarat foşti oficiali din intelligence pentru The Intercept” (James Risen şi Ken Klippenstein – „The CIA thought Putin would quickly conquer Ukraine. Why did they get it so wrong ?”, theintercept.com, 5.10.2022).

Nici un expert nu ştie cum va continua războiul din Ucraina. Şi nici complicatul conflict economic SUA-Europa-Rusia. Nu mai lipseşte decât o implicare directă a altor forţe până acum străine de conflict.

Petru Romoșan

Începe marele, adevăratul război ? Între cine şi cine ? Prin sabotajul încă anonim (dar nu şi pentru ruşi !) la cele două conducte majoritar ruseşti, Nord Stream 1 şi Nord Stream 2, frontul pare să se mute din Ucraina într-un teatru mult mai mare. Mare cât toată planeta ?

Ne regăsim într-un curs universitar ţinut de Halford John Mackinder, britanicul fondator al geopoliticii şi al geostrategiei, cu a sa celebră lucrare „The Geographical Pivot of History” (1904). Asistăm la confruntarea care a început deja între puterile de apă şi puterile de uscat (heartland), între SUA şi Marea Britanie, pe de-o parte, şi Rusia şi China, pe de altă parte, la care se vor adăuga Japonia, Australia, Noua Zeelandă, Canada la primele, plus Polonia, ţările baltice etc., Belarus, Iranul, „stanele” din Asia Centrală, Kazahstan, Kîrghistan, Tadjikistan, Uzbekistan, la cele din urmă, la Rusia şi China, puteri de uscat (heartland).

Deocamdată, bătălia se dă pentru viitoarea aliniere a două mari puteri încă indecise : Germania şi Turcia. De partea cui se vor pune cele două ? Parlamentul german a votat masiv să nu trimită arme în Ucraina. Opinia publică din Germania e consternată de distrugerea Nord Stream 2, parţial proprietate germană. Turcia dă târcoale Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai şi vizează o integrare în BRICS. India, nealiniată, îşi va păstra, cel puţin pentru o vreme, rolul de arbitru, de posibil negociator.

Dar ce i-o fi apucat ? De ce nu mai pot trăi împreună pe acelaşi Pământ ? Explicaţia e foarte simplă dar foarte bine disimulată, foarte bine ascunsă. Puterile de apă (Marea Britanie, SUA, Japonia etc.) s-au financiarizat şi îndatorat, trăiesc majoritar doar din servicii, în primul rând financiare (Wall Street, City-ul londonez), şi sunt supuse total consumului. Într-o asemenea măsură încât, fără noi cuceriri coloniale, imperiale, le aşteaptă crahurile bancare şi bursiere, falimentul.

De cealaltă parte, Rusia, China, Iranul etc. deţin materiile prime, energia în primul rând (petrol, gaz, cărbune), şi producţia de bunuri (China – uzina lumii !) care au nevoie de cumpărători solvabili (nu doar lichizi – adică bani tipăriţi fără limită şi fără control !). Unii fără alţii nu pot exista, atâta doar că, din cauza datoriilor faraonice, „financiarizaţii” (în bani de hârtie, fără acoperire în aur, ca altădată) au mare nevoie să pună mâna pe măcar o parte din activele tangibile, reale ale lumii B pentru a redeveni solvabili.

Referendumurile din cele patru regiuni ucrainene (Doneţk, Lugansk, Herson şi Zaporojie), decretele de integrare în Rusia semnate de preşedintele Vladimir Putin compun celălalt eveniment de-o magnitudine comparabilă cu atacurile de la Nord Stream 1 şi Nord Stream 2. Anexarea regiunilor ucrainene la Rusia a fost declarată inacceptabilă de Occident, dar deocamdată nu e mai puţin reală. Au fost sabotate conductele din Marea Baltică pentru a contrabalansa referendumurile şi anexarea a 20 % din Ucraina de către Rusia ? Evident că lumea s-a rupt în două şi orice speranţă de pace, de negocieri şi de restabilire a vechii ordini mondiale este fără suport. Deşi Vladimir Putin, în cuvântarea sa festivă de la Kremlin, a chemat din nou Ucraina la negocieri.

Dimpotrivă, în plin război cu Rusia, Volodimir Zelenski a cerut admiterea de îndată, „subită” a Ucrainei în NATO, lucru pe care e puţin probabil să-l fi făcut de capul său şi care, deci, ar putea chiar să se întâmple în lunile următoare. Dacă Ucraina va fi primită „instant” în NATO, războiul dintre Rusia şi NATO va fi început deja. Prin cererea sa de acceptare imediată a Ucrainei în NATO, Zelenski vrea să grăbească declanşarea celui de-al treilea război mondial, a remarcat Dmitri Medvedev, fost preşedintre şi fost prim-ministru al Rusiei, actualmente vicepreşedinte al Consiliului de Securitate al Rusiei.

Lumea A, lumea din care şi noi, românii, facem parte (am dorit atât de mult să fim în NATO şi în UE şi suntem încă atât de mândri !), pare să ajungă la capătul cursei, la sfârşitul unui mare ciclu istoric. În plus, Occidentul, aşa-zisul Imperiu American, deşi mult mai dezvoltat decât restul lumii, nu numără decât cca 1 miliard-1 miliard şi jumătate de oameni. Doar China, India, Rusia şi Iranul depăşesc binişor 3 miliarde, au împreună o armată mult mai puternică decât SUA şi NATO şi, mai ales, deşi vechi civilizaţii, par mult mai tinere, vitale şi mai optimiste.

Dar cine poate convinge azi Marea Britanie şi SUA, partenerii noştri, că negocierile de pace pot fi încă mai avantajoase mai ales pentru Occident ? Mai e oare posibil un dialog ? Dacă va intra şi China în horă (Taiwanul), putem uita orice speranţă. Şi dacă va fi mare război, va câştiga lumea A sau lumea B, căreia i se va alătura Germania. Şi Turcia. Azi, atât Germania, cât şi Turcia sunt în NATO. Dar pentru cât timp ?

Petru Romoșan

Cele câteva fraze, altfel banale, spuse şi de alţii în ultimul an, ale profesorului Andrei Marga în legătură cu „graniţele nefireşti” în care se găseşte Ucraina lui Volodimir Zelenski au produs un adevărat cutremur. Atât în România, cât şi în Ucraina şi în Rusia. Şi chiar în Occident. Dar observaţiile lui Andrei Marga nici măcar nu au fost complete, a pierdut din vedere alte teritorii româneşti răpite de sovietici, Hotinul, Herţa şi cele trei judeţe din Basarabia istorică (Bugeacul), cu Ismail, Cetatea Albă, Chilia Nouă, Reni, Bolgrad, Arciz, Tatarbunar. Ca şi cele 13 sate româneşti din Transcarpatia (50-60 000 de români) şi cei peste 2 000 de volohi din vestul Ucrainei, dintre care 1 200 de copii.

A fost sau nu dinainte pregătită întrebarea pusă filosofului Andrei Marga la târgul de carte de la Alba Iulia ? Este cineva în spatele fostului ministru al Educaţiei, ministru de Externe, rector al UBB Cluj-Napoca şi fost preşedinte ICR ? Nimeni nu are răspunsul la aceste întrebări care totuşi s-au pus.

Bogdan Tiberiu Iacob, pe site-ul inpolitics.ro, eu însumi la Gold FM şi „crocodilul” Ion Cristoiu chiar am plusat : Andrei Marga poate fi un candidat la preşedinţie din partea naţionaliştilor, suveraniştilor şi patrioţilor atâţia câţi mai există. Vladimir Tismăneanu (de la Washington), Teodor Baconschi, Adrian Cioroianu (foşti miniştri de Externe şi ei) şi destui alţii au sărit ca arşi : „Marga Calorifer” (Vladimir Tismăneanu) e agentul Rusiei !

Cine are dreptate ? Oricât de neplăcut ar fi să o recunoaştem, ceva dreptate are şi „cominternistul” Vladimir Tismăneanu. În actuala configuraţie geopolitică, cu SUA partener strategic al României, Andrei Marga nu are nici o şansă să devină preşedinte. Dar dacă se schimbă configuraţia ? Dacă Bucureştiul va intra în zona de influenţă a Moscovei, Andrei Marga poate deveni preşedinte. Are profilul potrivit. Mult mai potrivit chiar decât ultimii preşedinţi, de la Ion Iliescu până la Klaus Iohannis. L-ar reedita pe dr. Petru Groza !

De ce a interesat atât de mult declaraţia lui Andrei Marga de la târgul de carte de la Alba Iulia, mai ales în Rusia şi în Ucraina ? E foarte simplu : această declaraţie conţinea implicit ideea că Ucraina a pierdut sau, oricum, va pierde războiul cu Rusia. Doar în acest caz Ucraina ar putea fi împărţită. În plus, Rusia e interesată să nu fie singura care îşi adjudecă părţi din Ucraina (fostă sovietică). Doreşte să implice şi Polonia, Ungaria şi România. Ipoteza că Ucraina a pierdut sau va pierde războiul e total inacceptabilă în Occident, mai ales în SUA, ca să nu mai vorbim de Ucraina.

Coincidenţa în timp a declaraţiei lui Andrei Marga cu declanşarea referendumurilor din cele patru regiuni azi încă ucrainene dar în cea mai mare parte ocupate de armata rusă, ca şi declaraţiile despre un viitor mare război apropiat ale preşedintelui sârb Vucic la ONU pot pune pe oricine pe gânduri. În ce piesă de teatru mondial am intrat fără să ne dăm seama ?

Într-un articol foarte recent, excepţionalul artist Eugen Mihăescu, într-o frumoasă limbă română („Parabola orbilor”, solidnews.ro, 22.09.2022), face în treacăt o predicţie sumbră : într-o nouă configuraţie geopolitică, după negocieri de pace, graniţa dintre Est şi Vest ar putea fi fixată pe Munţii Carpaţi – o situaţie evocată în multe planuri anterioare de împărţire a Europei. Lucru pe care marele artist nu-l doreşte, dar de care se teme.

Petru Groza ar fi cel care a obţinut, după convorbiri personale cu I.V. Stalin, ca Transilvania să se întoarcă întreagă la România. „Instalarea la 6 martie 1945 a guvernului prosovietic condus de Petru Groza a fost preţul plătit de România pentru a grăbi reinstaurarea administraţiei româneşti în Ardealul de Nord. Desigur că sunt tăntălăi cei care îl înjură pe Petru Groza din simplul motiv că ei s-au săturat de România” (Mircea Maliţa – „Istoria reală dincolo de propagandă”, huhurez.com, 24.08.2013). Andrei Marga, transilvănean, se regăseşte în exact aceeaşi poziţie cu Petru Groza în 1945. Ca transilvănean, nu va putea conduce România, chiar reunificată (cu Basarabia, Bucovina de Nord, Hotin, Herţa, Bugeac şi, eventual, o parte din regiunea Odesa), dar fără Transilvania. Pentru că asta i-a cerut Petru Groza lui Stalin. El, ca transilvănean, putea conduce România doar dacă Transilvania se întorcea întreagă la România. Dar are Andrei Marga prestigiul lui Petru Groza din 1945 ? Şi mai are Vladimir Putin autoritatea lui Stalin pentru a lua asemenea decizii istorice ?

Desigur, toate ideile exprimate mai înainte sunt simple speculaţii care nu ar trebui să se traducă în realitate. Dar referendumurile din Herson, Zaporojie, Doneţk şi Lugansk, dintre 23 şi 27 septembrie, vor schimba serios harta Europei. Occidentul va fi pus în faţa faptului împlinit. Şi astfel, marele vals al frontierelor va putea începe. Mai ales în caz de mare război.

Petru Romoșan

Aparenta unitate de atitudine a ţărilor UE şi NATO la adresa Rusiei şi a ruşilor, dusă pe culmi de liderii politici ai UE (Ursula van der Leyen, Josep Borrell) şi ai ţărilor europene mari (Olaf Scholz, Boris Johnson şi, mai nou, Liz Truss, Emmanuel Macron), merită totuşi să fie binişor nuanţată. „Putin trebuie să piardă acest război şi să fie tras la răspundere pentru actele sale” (Ursula van der Leyen pentru canalul de televiziune al ziarului Bild, potrivit Agerpres).

La nivelul populaţiilor, lucrurile stau de multe ori foarte diferit de declaraţiile univoce şi bombastice ale politicienilor. După un sondaj realizat de RTL/NTV-Trend Barometer între 26 şi 29 august curent, 77 % dintre germani estimează că Occidentul ar trebui să facă eforturi concrete pentru a încerca să lanseze negocieri cu Rusia. Doar 17 % dintre germani s-ar opune unor asemenea negocieri. Întrebaţi dacă e bine ca liderii occidentali să-i telefoneze lui Vladimir Putin, 87 % au răspuns afirmativ şi doar 11 % negativ. Reacţii asemănătoare au rezultat şi dintr-un sondaj făcut nu demult în Austria.

Éric Denécé, fost ofiţer de informaţii şi analist francez, în prezent directorul unui important centru de cercetare în intelligence (Centre français de recherche sur le renseignement), a făcut, într-un interviu video, mai multe observaţii despre relaţia României şi a românilor cu Ucraina şi cu ucrainenii. Observaţiile despre români sunt plasate într-un context mai larg al relaţiilor ţărilor direct învecinate cu Ucraina : Polonia, ţările baltice, Ungaria, România şi Bulgaria – toate ţări NATO. („Les Américains nous veulent obéissants et faibles politiquement”, France-Soir, 13.09.2022). „În România există o puternică antipatie („détestation”) faţă de ucraineni” (Éric Denécé).

În Polonia şi în ţările baltice există un foarte puternic curent antirus, continuă Denécé, care se poate explica prin istoria recentă sau mai veche. Nu acelaşi este cazul românilor, ungurilor şi bulgarilor. De multe ori, polonezii şi balticii (lituanieni, letoni, estonieni – n.n.) sunt mai porniţi împotriva ruşilor chiar decât americanii.

Românii, în afară de autorităţi, care fac total politica NATO, spune Denécé, sunt destul de scandalizaţi în legătură cu ceea ce văd la refugiaţii ucraineni, cu valize de dolari etc., ucraineni care le trec frontiera pentru a ajunge în Vest, cu infracţionalitate etc.

România socialistă s-a învecinat cu URSS, de fapt, cu Ucraina sovietică, şi nu cu Rusia. Cei care au intrat în contact cu „omul sovietic” au făcut adesea deosebirea dintre ucraineni şi ruşi, deşi şi unii, şi alţii vorbeau ruseşte, de cele mai multe ori în defavoarea ucrainenilor. Popular, ucrainenii erau descrişi ca mai grosolani şi mai brutali decât ruşii la adresa românilor.

Asemenea percepţii, deşi subiective, neştiinţifice, sunt, vrând-nevrând, totuşi persistente. În plus, românii nu au uitat niciodată că teritorii româneşti locuite de români au fost anexate de georgianul I.V. Stalin la… Ucraina sovietică. Recent, chiar mult prea celebrul Volodimir Zelenski a interzis folosirea în şcoli a limbii române. La fel cum a interzis şi alte limbi vorbite pe teritoriul Ucrainei (poloneza, maghiara) şi chiar şi rusa, o limbă majoritară, vorbită de trei sferturi din populaţie.

Totuşi, românii i-au primit pe ucrainenii refugiaţi, mai ales femei şi copii, cu toată simpatia şi compasiunea, asigurându-le protecţia. Desigur, cu unele excepţii foarte regretabile. Deşi ne-au trecut frontiera un mare număr de ucraineni, cei mai mulţi s-au dus mai departe, spre ţările mai bogate din vestul Europei, spre Austria, Germania, Italia, Franţa, Marea Britanie etc.

Recentele manifestaţii-mamut din Europa (peste 70 000 la Praga, de exemplu), multiplele manifestaţii din Germania, din Marea Britanie, din Italia, din Serbia, ca şi manifestaţiile blocate de poliţie şi jandarmerie în Franţa ne arată o ruptură gravă între „aceşti bolnavi care ne conduc” („Cea malades qui nous gouvernent” – Pierre Accoce) şi popoarele care se presupune că i-ar fi ales, votat. De altfel, cum au arătat şi alegerile recente din Suedia, la care se vor adăuga şi cele de săptămâna viitoare din Italia, alegătorii europeni au început să dea de pământ cu actualele guverne. Aşa s-a întâmplat şi cu Mario Draghi în Italia sau cu Boris Johnson în Marea Britanie. Şi nici clasa politică din România nu se simte prea bine.