Timpuri grele : iarna economică

joi 30 iun. 2022

Petru Romoșan

Hollywoodul, cu imensa sa producţie cinematografică, s-ar găsi într-un semifaliment sau într-un prefaliment. Netflix a pierdut în ultima lună 200 000 de abonaţi şi se anticipează că va pierde 2 milioane în luna următoare. Acţiunea Netflix pe Bursă a căzut de la 700 de dolari la 190 de dolari în mai puţin de şase luni. Disney se află într-o situaţie asemănătoare, acţiunea Disney a scăzut în cursul anului trecut de la 200 de dolari la 90 de dolari. La fel, filmele pentru copii, „sataniste”, „woke”, „stângiste”, sunt refuzate în bloc de părinţii care s-au trezit dintr-o anestezie prelungită.

„Hollywood-ul moare, diverşii săi parteneri mor şi şi-au făcut-o cu mâna lor. Industria divertismentului şi a ştirilor a avut de multă vreme o orientare spre inducerea opticii stângiste, dar ani în şir propaganda şi motivaţiile au rămas relativ subtile. Pe urmă s-a întâmplat ceva. Poate a fost alegerea lui Donald Trump, poate a fost o decizie la vârf în sânul culturii corporatiste să-şi smulgă masca şi să lase la vedere adevărata-i urâţenie de dedesubt sau poate că a fost o pură aroganţă. Oricare ar fi fost cauza, Hollywood-ul şi toţi apendicii lui din religia „oraşului de tinichea” (porecla Hollywood-ului – n.n.) au devenit brusc militanţi şi zelul lor era palpabil […].

Au fost multe momente din 2016 încoace, de la reacţiile negative la Comicsgate, Ghostbuster-ele feministe, Star Wars feministe, Star Trek woke, Dr Who woke, Batwoman woke, He-Man woke, Stăpânul inelelor woke la teoria critică a rasei la televiziune, propaganda trans, LGBT şi teoria critică a rasei în programele pentru copii etc. A devenit ceva fără sfârşit. În jur de 95 % din tot divertismentul popular conţine multiple niveluri de mesaje stângiste. Piaţa e saturată de ele. Soiul ăsta de propagandă copleşitoare nu e ceva necunoscut. Metodologia a fost folosită de regimurile comuniste şi de guvernările autoritare de-a lungul întregului secol XX, inclusiv în Uniunea Sovietică şi în China lui Mao, şi a trecut aproape neobservată pe sub nasul majorităţii americanilor şi occidentalilor. Scopul e simplu : TOTUL trebuie politizat” (Tyler Durden – „Get woke, go broke : Hollywood is dying and they deserve it”, zerohedge.com, 29.06.2022).

La fel s-a întâmplat şi cu CNN, care în 2001, pe vremea lui Larry King, era numărul 1 al ştirilor. Ratingurile CNN-ului au scăzut cu 90 % între ianuarie 2021 şi ianuarie 2022 (Joe Concha – „CNN’s collapse is now complete”, zerohedge.com, 6.02.2022). Totul după 42 de ani de funcţionare. Astfel, CNN a devenit o televiziune perfect comparabilă cu Antena 3, televiziunea familiei Voiculescu şi a lui Mihai Gâdea (plus glumeţul Mircea Badea, „câinele rău” de pluş al oligarhului postcomunist Dan Voiculescu). Atât CNN, cât şi Antena 3 (şi cu gnomul Mugur Ciuvică, medic ratat dar şef de cabinet prezidenţial) s-au prăbuşit aproape simultan. Cu toţi ofiţerii de intelligence din spate şi din faţă (deopotrivă la CNN şi la Antena 3).

Ce se întâmplă ? Propaganda imperială americană nu se mai vinde ca altădată. Sunt acuzate „imperialismul”, tendinţele „woke” sau „BLM”, dar nici lumea B (China, India, Rusia, Brazilia, Iranul, Argentina, Africa de Sud şi chiar, mai nou, Arabia Saudită, BRICS+) nu mai „halesc” şi nu mai plătesc în dolari „eroismul” şi „democraţia” americană şi anglo-saxonă în general. Falimentul evident al „imaginii”, al „comunicării”, al propagandei – care erau parte integrantă din succesul american, şi nu doar un ornament – se va întoarce brutal asupra Burselor, a dolarului, a NATO etc. Şi totuşi, unde se va opri această alunecare pe tobogan ?

Vor veni într-adevăr vremuri cumplite ? Toţi indicatorii şi toţi experţii se exprimă în acest sens. Mai puţin „experţii” (propagandiştii, de fapt) din România, care rămân extraordinar de optimişti. Bine, dar este cumva România un spital de nebuni ? Întotdeauna a fost, mai mult sau mai puţin. Azi atinge cele mai înalte culmi. Dar poate că e mai bine aşa pentru vremurile care se anunţă. Hard times !

În Ucraina ar fi peste 100 000 de morţi în armata ucraineană (Xavier Moreau, Stratpol no. 89, video, Odysee) şi, probabil, peste 10 000 de soldaţi ruşi decedaţi. Plus răniţi, prizonieri, dezertori. Din cei 200 000 de soldaţi care compuneau armata ucraineană în 24 februarie 2022 au mai rămas astăzi vreo 50 000 ? Nu e deloc sigur. Dar clovnul rău Volodimir Zelenski e erou mondial. Cum se va termina tragedia din ţara vecină ? Deşi e mereu vorba de arme occidentale noi, de recrutare în masă de soldaţi neinstruiţi, încă nu ne poate spune nimeni.

Războiul din Ucraina nu afectează, în realitate, în nici un fel economia mondială, nici măcar în ceea ce priveşte producţia mondială de grâu sau de ulei de floarea-soarelui, dar afectează dramatic imaginea SUA, a NATO şi a Occidentului în lume. Sinuciderea economică a Occidentului, cu sancţiunile sale comandate de SUA la adresa Rusiei, provoacă stupoare şi ilaritate. Atât de incompetenţi să fie liderii occidentali promovaţi pe sub mână de SUA ? Nu mai avem decât dubluri ale penibilului Tony Blair de altădată ? Rubla se poartă ca o floare.

„De câteva decenii, diplomaţia americană se amestecă în politica internă europeană şi japoneză, sprijinind funcţionari pro-neoliberali pentru a-i pune în fruntea guvernelor. Aceşti funcţionari au sentimentul că destinul lor (şi soarta lor politică personală) e strâns legat de leadership-ul american. Aşa se face că politica europeană urmează în esenţă politica NATO condusă de Statele Unite” (Yves Smith, interview – „Michael Hudson on the coming global fracture as economic orders clash”, nakedcapitalism.com, 3.06.2022).

Cine conduce lumea spre dezastru ? George Soros ? Mă rog, omul are o vârstă… Victoria Nuland, „icoana” neoconservatorilor ? Îi aplică ea Occidentului politica de mult anunţată, „fuck the EU” ? Joe Biden e însă fericit. E preşedinte planetar şi toată lumea aşteaptă adevărul din gura sa. Atâta doar că e aceeaşi persoană cu foarte mediocrul personaj politic, vicepreşedinte al lui Barack Obama. Poate doar puţin mai obosit. Dar şi mai vesel. Funcţia îi permite…

Unde se va opri Rusia ? Deocamdată atacă ultimele teritorii din Donbas ocupate de armata ucraineană, pe lângă Harkov şi Nikolaiev (deschiderea spre Odesa). Va ataca şi Kievul ? Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, ar fi declarat că ruşii nu se vor opri decât atunci când puterea de la Kiev se va preda fără condiţii. Dar liderii occidentali, în frunte cu Emmanuel Macron la Summitul NATO de la Madrid, continuă să vorbească, halucinaţi, despre victoria Ucrainei.

În ce lume trăim ? Este cineva vinovat de morţii fără rost din Ucraina ? În afara de Putin, desigur. Câţi ar mai trebui să moară ca să-l satisfacă în sfârşit pe jalnicul bufon Zelenski ? Cât de cinici sunt patronii săi ? Întrebări la care ar trebui să avem un răspuns în lunile următoare. Chiar înaintea alegerilor de mid-term din SUA. Dacă vor câştiga republicanii, cum spun toate sondajele de acum, se va schimba ceva ?

Economia UE e pe buza prăpastiei. Câteva date despre prima economie europeană : Germania. Oprirea livrărilor de gaz rusesc înseamnă, pentru Germania, o pierdere de 193 de miliarde de euro pe şase luni. Încetarea aprovizionării cu gaz din Rusia conduce Germania la o scădere de 12,5 % a economiei. 5,6 milioane de germani ar deveni şomeri. Acesta este rezultatul unui studiu prezentat acum câteva zile de Asociaţia Oamenilor de Afaceri din Bavaria (vbw) şi realizat de Prognos AG. Sectoarele direct afectate sunt industria sticlei, a oţelului şi industria alimentară, care vor pierde împreună 49 de miliarde de euro. Celelalte industrii vor fi, la rândul lor, atinse la un nivel de 144 de miliarde în partea a doua a anului curent. Toate aceste informaţii au apărut în Bild, ziarul cu cel mai mare tiraj din Germania, adică 1 150 000 de exemplare în 2021 (Wolfgang Ranft – „Russian gas stop means losses of 193 billion”, bild.de, 28.06.2022).

Toată Europa va fi atinsă în grade diverse. Grecia are în continuare o datorie de 193 % din PIB. E urmată de Italia (151 %), Portugalia (127 %), Spania (118 %), Franţa (113 %) şi Belgia (108 %). Dacă Grecia şi Italia vor avea din nou probleme, Germania şi Franţa nu vor mai putea interveni să le susţină. Euro se apropie de o zonă de mare pericol. Există şanse reale ca dolarul să devoreze euro (vezi Michael Hudson – „The Dollar devours the euro”, michael-hudson.com, 7.04.2022) ca să se salveze. România are câteva noroace, ca de obicei. Are încă gaz şi petrol, şi o serioasă producţie agricolă. În plus, România are încă ron-ul, care se poate dovedi în anul următor o extraordinară şansă. Pentru că mulţi experţi anunţă prăbuşirea inevitabilă a monedei euro.

Această prăbuşire e plasată în contextul unui tsunami financiar mondial, despre care scrie şi economistul F. William Engdahl, autorul mai multor cărţi de referinţă şi consultant în domeniul riscurilor strategice : „Crahurile mondiale încep întotdeauna la periferie, cum a fost cazul şi cu căderea lui Creditanstalt din Austria în 1931 sau cu falimentul Lehman Brothers din septembrie 2008. Hotărârea din 15 iunie 2022 a Fed-ului de a impune cea mai mare creştere a ratei dobânzii din ultimii aproape 30 de ani, şi asta în timp ce pieţele financiare sunt deja în cădere, garantează de-acum o mare criză (depression) mondială, poate chiar ceva mai rău.

Amploarea bulei „creditului ieftin” pe care Fed-ul, BCE şi Banca Japoniei au creat-o cumpărând obligaţiuni şi menţinând rate ale dobânzilor aproape de zero, uneori chiar negative de 14 ani încoace depăşeşte orice imaginaţie. Publicaţiile financiare acoperă totul cu reportaje zilnice absurde, în timp ce economia mondială se pregăteşte nu pentru vreo aşa-zisă „stagflaţie” sau recesiune, ci pentru ceea ce se anunţă a fi în lunile următoare, doar dacă nu se manifestă o răsucire spectaculoasă a politicii, cea mai gravă criză economică din istorie. Mulţumiri globalizării şi Davosului !” („Global planned financial tsunami has just begun”, journal-neo.org, 21.06.2022).

Pentru toată Europa vin vremuri grele, tulburi, reci. Fiecare se va pregăti să le înfrunte după puterile lui.


Mercenari români în Ucraina ?

luni 20 iun. 2022

Petru Romoșan

Cu fiecare zi ce trece, războiul din Ucraina îşi arată alte feţe hâde, sinistre. Armata ucraineană foloseşte în ultimele zile armamentul străin din dotare (tunurile franceze ultramoderne Caesar, de exemplu) pentru a bombarda populaţia civilă din Doneţk. Femei, copii, o maternitate cad victime acestei demenţe pe care nimeni nu pare capabil s-o oprească. La ordinul cui se fac asemenea crime odioase ? Două tunuri Caesar dintr-un lot livrat recent Ucrainei ar fi fost recuperate intacte de armata rusă şi duse în Rusia.

„După informaţiile militare ruse, bazele de date ucrainene piratate au dezvăluit că în total 6 956 de mercenari şi consilieri militari din 64 de ţări au sosit în Ucraina între 24 februarie şi 17 iunie – rezultă din darea de seamă a purtătorului de cuvânt al Ministerului rus al Apărării, Igor Konaşenkov (general-locotenent, născut la Chişinău în 1966 – n.n.). Între timp, 1 956 dintre ei au fost eliminaţi şi 1 779 au părăsit ţara (Ucraina – n.n.). Principalii „furnizori” străini de carne de tun sunt SUA, Regatul Unit, Canada, Polonia şi România.

  • Polonia : 1 831 sosiţi, 378 ucişi şi 272 plecaţi din Ucraina
  • România : 504 sosiţi, 102 ucişi şi 98 plecaţi din Ucraina
  • Regatul Unit : 422 sosiţi, 101 ucişi şi 95 plecaţi din Ucraina
  • Canada : 601 sosiţi, 162 ucişi şi 169 plecaţi din Ucraina
  • Statele Unite : 530 sosiţi, 214 ucişi şi 227 plecaţi din Ucraina

După Ministerul Apărării din Rusia, la 17 iunie 2022, 3 221 de mercenari erau încă prezenţi pe frontul ucrainean” (Erwan Castel – „Good morning Ukraine !”, alawata-rebellion.blogspot.com, 19.06.2022).

Erwan Castel este un reporter de război francez (breton) stabilit în Donbas. E un om cu o vastă experienţă în mai multe teatre de război. Acelaşi comunicat al Ministerului rus al Apărării poate fi citit în engleză pe site-ul brunobertez.com („Information russe sur les mercenaires, le reflux”, 18.06.2022).

După ştiinţa noastră, este pentru prima dată când avem date atât de precise despre participarea unor români la războiul din Ucraina. Sunt corecte aceste date comunicate de Ministerul rus al Apărării ? Ministerul Apărării român s-a exprimat în legătură cu acest comunicat care ne vizează direct ? Cine îi plăteşte şi cine îi trimite pe aceşti mercenari români în Ucraina ? Sunt doar de capul lor sau există vreo organizare ? Ce s-a întîmplat cu cei morţi ? Au fost ei repatriaţi sau nu ? Famillile lor au fost informate ? O serie de întrebări incomode la care, poate, nişte autorităţi române ar trebui să răspundă. Sau, dacă nu, să se desolidarizeze public de aceşti războinici contemporani din România.

În această listă obţinută de serviciile de informaţii militare ruse de la autorităţile ucrainene „prin metode specifice” România apare pe un nedorit loc doi în Europa, după Polonia şi înaintea Marii Britanii. Americanii şi canadienii au relaţii mult mai strânse şi complexe cu Ucraina, cu o diasporă ucraineană de milioane de oameni.

O altă informaţie apărută cu câteva zile înainte (9 iunie 2022) este reluată şi de Erwan Castel. Britanicii Shaun Pinner şi Aiden Aslin, împreună cu marocanul Brahim Saadoun, trei mercenari din regimentul Azov capturaţi la Mariupol, au fost condamnaţi la moarte de tribunalul din Doneţk, „dorindu-se pedepsirea crimelor de război comise de această unitate neonazistă” (idem).

Alte surse informează despre transferul unor mercenari străini şi militari ucraineni din Donbas în Rusia în vederea unei anchete aprofundate. Ceea ce nu anunţă nimic bun pentru soarta lor. Povestea „rezistenţei” din subsolurile de la Azovstal (Mariupol) se repetă aproape identic la uzina Azot din Severodoneţk, unde s-ar fi ascuns între 2 000 şi 2 500 de mercenari străini şi militari ucraineni, care ar fi luat ostatici între 200 şi 500 de civili. „Aceşti mercenari ţin de strategia NATO de a face să dureze cât mai mult agonia Ucrainei pentru a radicaliza sancţiunile occidentale împotriva Rusiei […]. Pentru a ameninţa Rusia şi a aservi şi mai mult Europa, Washingtonul vrea să prelungească acest război până la ultimul soldat ucrainean şi până la ultimul fanatic occidental, mândri că se bat întru fantasmele ideologice agitate pentru a salva banii plutocraţiei mondialiste” (Erwan Castel – idem).

Nimeni nu ştie cât şi cum va mai dura războiul din Ucraina şi, mai ales, ce alte conflicte se mai pot deschide. În acest moment, de pildă, Lituania blochează transportul de mărfuri pe calea ferată între Rusia şi Kaliningrad (Coridorul Suwałki), ceea ce poate constitui un casus belli, un conflict direct NATO-Rusia.


Ucraina „americană” pierde războiul cu Rusia ?

vineri 17 iun. 2022

Petru Romoșan

Pentru a înţelege mai bine războiul în curs din Ucraina trebuie luat în considerare un fapt destul de neobişnuit, ignorat de analişti sau trecut sub tăcere din motive evidente. Ucraina nu e o ţară oarecare. Începând din 2014 şi chiar dinainte, cum vom vedea, Ucraina a devenit un stat aproape american.

Înainte de Maidan, în decembrie 2013, Victoria Nuland, subsecretar de stat, atrăgea atenţia public, într-o conferinţă, că SUA investiseră deja în Ucraina 5 miliarde de dolari şi că ar fi timpul să-şi rentabilizeze investiţia. „Am investit peste 5 miliarde de dolari pentru a sprijini Ucraina în aceste scopuri (democratizare, bună guvernanţă, participare civică – n.n.) şi în altele care vor face o Ucraină sigură, prosperă şi democratică” (Victoria Nuland, Conferinţa Fundaţiei SUA-Ucraina, 13.12.2013).

Recent a fost votat în Congresul american un ajutor pentru Ucraina de nu mai puţin de 40 de miliarde de dolari, ajutor militar dar nu numai. De fapt, cine plăteşte salariile, pensiile şi soldele ucrainenilor ? Între 2014 şi 2022, SUA mai „investiseră” în Ucraina, prin FMI, Banca Mondială sau direct, între 14 şi 18 miliarde de dolari. La 27 martie 2014, „Fondul Monetar Internaţional a acordat Ucrainei un ajutor financiar între 14 şi 18 miliarde de dolari (între 10 şi 13 miliarde de euro) menit să evite falimentul care o ameninţă, cu condiţia să ia măsuri severe de austeritate. Cu câteva ore înainte de o dezbatere la ONU privind anexarea Crimeei de către Rusia, Kievul a primit o susţinere substanţială din partea occidentalilor pe frontul economic. FMI a anunţat că a finalizat un plan masiv de salvare a finanţelor fostei republici sovietice care merge până la 27 de miliarde de dolari pe doi ani” (comunicat AFP, în Libération, 27.03.2014).

De asemenea sume colosale nu s-a bucurat şi România, un „aliat” foarte docil, foarte supus al SUA, şi nu s-a bucurat nici măcar Polonia, un aliat foarte special al SUA. Polonia, ca şi Ucraina, are o foarte puternică diaspora în SUA şi în Canada. În 2018 erau recenzaţi 9 152 000 de americani „polonezi” şi 1 106 000 de canadieni „polonezi”. În Canada trăiesc 1 359 655 de ucraineni sau persoane cu ascendeţă ucraineană, iar în SUA, 1 009 000.

Conducătorii europeni, cei din NATO şi din UE mai ales, spre deosebire de opinia publică occidentală, iau serios în considerare această situaţie de fapt, statutul aparte al Ucrainei începând din 2014, şi acceptă fără să crâcnească sancţiunile economice împotriva Rusiei – şase rânduri de sancţiuni – impuse de SUA pentru agresiunea la care e supusă Ucraina, deşi aceste sancţiuni le pun în pericol grav economiile. Şi de aceea Volodimir Zelenski îi trage de urechi pe liderii europeni începând cu preşedintele şi cancelarul Germaniei. Dar Zelenski nu e de capul lui.

La 13 martie 2022, datoria externă a Ucrainei era de 125 de miliarde de dolari. Cheltuielile legate de serviciul datoriei pentru anul 2022 se ridică la 6,2 miliarde de dolari, adică 12 % din cheltuielile bugetare. Creditorii Ucrainei sunt FMI, Banca Mondială, SUA, UE, Canada etc. După FMI, în 2020, datoria Ucrainei reprezenta deja 93 % din PIB. A urmat criza covid şi, în februarie 2022, invazia rusă, „operaţiunea militară specială”. Structura economică a Ucrainei se compunea din agricultură, pescuit, minerit, siderurgie, industrie chimică, turism (mai ales la Marea Neagră) etc. Resursele proprii de petrol şi gaz reprezintă doar 20 % şi, respectiv, 10 % din nevoile naţionale.

Ucraina nu e al 51-lea stat american, dar ar fi putut deveni. Dacă Ucraina ar fi atacat, în martie 2022, cele două republici „separatiste” (de fapt, autonomiste) şi dacă ar fi recuperat Crimeea, SUA ar fi avut nişte avanposturi foarte înaintate în coasta Rusiei, la o aruncătură de băţ de Moscova. N-a fost să fie din cauza „tiranului” de Putin şi a regimului său „nedemocratic”.

Rusia însăşi devenise un fel de Ucraină pentru SUA pe timpul mandatelor lui Boris Elţîn, în anii ’90. Prim-ministrul real de la Moscova era un american, Jeffrey Sachs, iar „consilierii” americani controlau până şi serviciile secrete ruseşti. Nu e clar de ce SUA nu au reuşit atunci, între 1992 şi 1999, să fructifice un asemenea avantaj, probabil irepetabil. Era vremea lui Mihail Hodorkovski, a lui Boris Berezovski şi a altor oligarhi care aveau acces la finanţări de miliarde, din SUA în primul rând, şi care „privatizaseră” economia rusă comunistă. Aducerea la putere a lui Vladimir Putin a schimbat treptat paradigma.

Azi, după mai bine de trei luni de război, situaţia Ucrainei apare ca dezastruoasă. Celebrul analist militar francez Thierry Meyssan scrie sistematic despre evoluţiile din Ucraina : „Pierderile armatei ucrainene au crescut brusc după căderea Mariupolului şi schimbarea strategică a armatei ruse. Moscova nu-şi mai pune problema să distrugă stocurile de arme ucrainene, ci să elibereze Novorusia (sudul ţării).

  • La 8 iunie 2022, ministrul ucrainean al Apărării, Oleksii Reznikov, evalua pentru prima oară pierderile armatei sale : 100 de morţi pe zi şi 500 de răniţi.
  • La 9 iunie, un asistent al preşedintelui ucrainean, Mihailo Podoliak, a estimat pierderile, pentru BBC, între 100 şi 200 de oameni pe zi.
  • La 10 iunie, preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski a semnat un decret care permite mobilizarea tinerilor începând de la 18 ani.
  • Conform serviciilor de informaţii britanice citate de The Independent, raportul de forţe între armatele ucrainene şi cele ruse este de 1 la 20 pentru artilerie şi de 1 la 40 pentru muniţii.
  • O mişcare de nesupunere civică se dezvoltă în Ucraina. Tinerii chemaţi sub drapel, fără experienţă şi neinstruiţi, refuză să meargă la moarte pentru preşedintele Zelenski” („Désertion en masse en Ukraine”, voltairenet.org, 15.06.2022).

Presa occidentală mainstream, americană şi vest-europeană, şi-a schimbat naraţiunea cu 180 de grade. Nimeni nu mai vorbeşte de o victorie a Ucrainei împotriva Rusiei. Nici măcar New York Times, Washington Post, Guardian, Le Monde etc. Iar războiul continuă să-şi etaleze faţa hidoasă, implacabilă. Dar nimeni nu se grăbeşte să discute despre pace. Unde a dispărut armata Ucrainei ? Site-ul specializat în informaţii militare verificate, Moon of Alabama, schiţează un tablou sumbru :

„Cifrele reale sunt, cu siguranţă, mai mari decât ceea ce va admite regimul Zelenski. Într-un conflict dominat de artilerie, aşa cum a fost cel din primul război mondial (dar fără atacuri cu gaz), raportul între numărul răniţilor şi numărul morţilor este, istoric, de 4 la 1, cu unul dintre răniţi murind mai târziu de pe urma rănilor. Această rată istorică a „morţilor sanitari”, adică a răniţilor care se sting apoi din pricina rănilor lor, a fost redusă între timp la jumătate graţie folosirii antibioticelor. Dar în Ucraina această rată ar putea fi mai mare decât de obicei în războaiele moderne pentru că infrastructura medicală e în stare foarte proastă şi numeroşi membri ai personalului medical au fugit din ţară. Să presupunem deci că, în realitate, cifrele ar fi de cca 300 de morţi pe zi, plus 1 200 de răniţi. O optime dintre răniţi, adică 150 de oameni, vor muri mai târziu de pe urma rănilor lor. Această rată zilnică a pierderilor este neschimbată de la începutul lui aprilie, când Zelenski a respins orice nouă negociere, iar războiul a intrat în faza sa de uzură. Asta înseamnă că în cursul ultimelor două luni armata ucraineană a pierdut mai mult de 18 000 de soldaţi, la care se adaugă 70 000 de răniţi. Unii dintre ei sunt morţi deja, în timp ce alţii se vor fi restabilit. Armata ucraineană număra la început vreo 200 000 de soldaţi. Mai târziu, între 30 000 şi 100 000 de oameni din forţele de apărare teritoriale au fost chemaţi şi trimişi pe linia frontului. După câteva rapoarte, unele dintre aceste unităţi neinstruite au o rată a pierderilor de 65 % […]. Cvasitotalitatea rezervelor ucrainene de muniţii şi de combustibili au fost bombardate şi distruse. Ceea ce pătrunde prin graniţele occidentale ajunge cu mare greutate pe frontul oriental şi, în orice caz, nu e suficient pentru a aproviziona o armată care se bate şi face activ manevre” („Ukraine bits : no ammo, more casualties, thin lines, propaganda and passing the buck”, moonofalabama.org, 11.06.2022).

Scopurile urmărite de beligeranţi – Rusia, pe de-o parte, şi SUA, NATO şi UE, pe de altă parte – au evoluat în cele trei luni de conflict. Dincolo de câmpul de luptă ucrainean (cu deznodământ important legat de Severodoneţk şi, previzibil, pentru Lisiceansk şi Kramatorsk), războiul economic şi financiar începe să prevaleze. Occidentalii urmăresc în continuare asfixierea economică a Rusiei, şubrezirea armatei sale, iar ruşii urmăresc prăbuşirea dolarului, falimentul Europei care să ducă la o ruptură de SUA şi, eventual, la desfiinţarea NATO. E aşteptată China să intervină direct în conflict, chiar militar, împotriva SUA pentru recuperarea Taiwanului. Cele două războaie – cel local de pe câmpul de luptă din Ucraina, cu participarea a 40 de ţări de partea Ucrainei, în frunte cu SUA, Polonia şi Marea Britanie, şi cel economic, mondial – sunt departe de a se încheia. Sunt, poate, doar la început.


Imperiul contraatacă : război total împotriva Rusiei ?

joi 9 iun. 2022

Petru Romoșan

Se vorbeşte, se scrie despre declanşarea celui de-al treilea război mondial. Dar conceptul pare inadecvat, imprecis. Prin invadarea Ucrainei de către Rusia (provocată) nu a început cumva războiul total al hegemonului chiar împotriva Rusiei ? Este oare cumplitul război în curs de la graniţele noastre, cele de uscat şi cele maritime, doar preludiul unui conflict mult mai mare, care poate deveni chiar un război mondial ? Un război total împotriva Rusiei poate fi câştigat fără a declanşa un război mondial, chiar unul nuclear ? În orice caz, în conflictul regional din Ucraina sunt număraţi deja sute de mii de morţi şi de răniţi, vreo 10 milioane de ucraineni şi ruşi (din Donbas) au plecat în bejenie prin Europa, în Rusia, în Ucraina centrală şi occidentală, mai puţin lovită de război.

Cu excepţia Regatului Unit până de curând, Statele Unite nu au aliaţi, ci doar vasali. Prin NATO (militar) şi prin UE (economic), prin celelalte organizaţii globale, SUA îşi controlează vastul imperiu. Un imperiu mai întins decât Imperiul Roman la apogeu. Statele Unite, fosta „republică imperială” (Raymond Aron), seamănă ca o reîncarnare cu Imperiul Roman, care şi el se baza pe armată şi războaie. La ţările cuprinse în NATO sau în UE, Occidentul, se adaugă Japonia, Coreea de Sud, Taiwanul (teritoriu recunoscut şi de SUA ca aparţinând Chinei), Israelul.

Odată cu ieşirea Marii Britanii din UE şi multiplele, insurmontabilele probleme cu care aceasta se confruntă, chiar Regatul Unit se vasalizează, îşi pierde din aura de egalitate, chiar de superioritate, cu centrul. Ca şi Franţa începând cu preşedinţia lui Nicolas Sarkozy, care a reintegrat comandamentul NATO pe care-l părăsise Charles de Gaulle în 1966. E adevărat că deocamdată nu există baze americane pe pământ francez. Se ştie că SUA dispun de cca 800 de baze militare în toată lumea.

Despre cele 14 ţări din Europa de Est – Cehia, Ungaria, Polonia (integrate în NATO în 1999) ; Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România (în 2004) ; Slovenia şi Slovacia (în 2009) ; Albania şi Croaţia (în 2017) ; Muntenegru şi Macedonia de Nord (în 2020) – care s-au alăturat NATO după căderea comunismului nu e mare lucru de spus. Ele au devenit repede teritorii fără identitate, conduse direct de la centru de oligarhi şi generali, şi la faţa locului de ofiţeri de rangul doi, ca David Muniz în România, nici măcar de diplomaţi de carieră. Politicienii, preşedinţi şi prim-miniştri, Parlamente şi guverne, justiţia, serviciile de informaţii, mass-media amintesc frapant de „satrapiile” din adâncul istoriei, de „mărcile”, „paşalâcurile”, garnizoanele imperiale. România e şi ea, din nou, ca Dacia pentru Imperiul Roman, un „limes”, o margine fortificată, o „Ucraina”.

Tot imperiului, chiar nucleului dur – pentru că vorbesc aceeaşi limbă, engleza, şi au aceeaşi cultură –, îi aparţin şi Canada, Australia şi Noua Zeelandă. Cele trei, plus SUA şi Regatul Unit compun The Five Eyes, cu alte cuvinte, serviciile de informaţii ale acestor state sunt integrate. Imperiul e estimat azi la peste 1 miliard de suflete (1,3 miliarde ?). De cealaltă parte, în lumea B, doar China, India, Rusia şi Iranul depăşesc binişor 3 miliarde de oameni. La care se adaugă o bună parte a Africii, o parte a Americii de Sud, multe ţări din Asia.

Dar imperiul american, compus în principal din America de Nord (fără Mexic, aparţinând mai degrabă lumii B), noul Imperiu Roman de Apus, şi din noul Imperiu Bizantin, UE, e mult mai unitar, mai concertat şi încă în prezent mult mai dezvoltat, mai avut. Comparaţiile cu Imperiul Roman şi cu Imperiul Bizantin pot fi dezvoltate pe larg. La fel ca Imperiul Bizantin, UE, bătrână şi înlesnită, nu are armată operaţională proprie (doar cea a Franţei), stăpâneşte prin bani, şantaj şi intrigi. În schimb, UE are o „armată” de birocraţi la Bruxelles (noul Constantinopol), plătiţi „imperial”.

Imperiul american deţine dolarul, moneda de schimb mondială începând din 1945, când dolarul a înlocuit lira sterlină a fostului Imperiu Britanic, „exorbitantul privilegiu”. Imperiul mai are sub control şi toate conglomeratele şi organizaţiile globale de azi : ONU, OCDE, OMC, OMS, Banca Mondială, FMI, Wall Street-ul şi City-ul londonez, miriade de ONG-uri. BRI (Banca Reglementelor Internaţionale) şi Fed (Federal Reserve) aparţin unor entităţi private ale Marii Finanţe.

De celalată parte, faţă în faţă cu organizaţiile imperiului, stau în lumea B : Organizaţia pentru Cooperare de la Shanghai, condusă în principal de China, Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (Rusia, Armenia, Belarus, Kazahstan, Kirghzistan, Tadjikistan), condusă de Rusia, o alianţă militară a Eurasiei al cărei tratat are un articol 4 asemănător cu articolul 5 din Tratatul NATO, Drumul Mătăsii, iniţiat de China, şi alte organizaţii, printre care unele sunt şi financiare, centrate pe Asia. Mai există BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud), la care vor să adere Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Turcia, Iran etc.

Rusia e ţara cu cele mai mari resurse de pe glob (gaz, petrol, grâu şi alte produse agricole, îngrăşăminte chimice, multe metale rare indispensabile industriilor de azi etc.), iar China e de departe cel mai mare producător, „uzina lumii”. O mare problemă pune interdependenţa economiilor americană şi chineză.

Rusia, care-i face război Ucrainei, îndrăzneşte, de fapt, după 70 de ani, să-i facă război imperiului. La prima vedere, şansele Rusiei la o victorie ar fi nule. Atâta doar că, pe lângă colosalele ei resurse naturale, Rusia e cea mai întinsă ţară de pe Pământ şi are o armată regulată de peste 1 milion de oameni. O armată care se poate compara cu cea a imperiului. În plus, Rusia deţine tehnologia armelor hipersonice, de care deocamdată imperiul nu dispune. Avanataj incomensurabil, asemănător cu deţinerea bombei atomice de către SUA pentru câţiva ani după cel de-al doilea război mondial (1945-1949).

Cei care „văd” o victorie a Ucrainei în războiul cu Rusia par să deţină nişte informaţii care nu sunt la îndemâna majorităţii observatorilor. Asta dacă nu au căzut într-o fantezie periculoasă sau dacă nu sunt decât nişte banali propagandişti. Oare aceşti „vizionari” au în „vedere” o continuare fără termen a războiului din Ucraina, pe modelul Afganistan, sau chiar mai mult, o extindere a războiului şi pe alte fronturi în jurul Rusiei ?

De la preşedintele Ronald Reagan (republican), în anii ’80, şi până azi, la preşedinţia foarte controversată a lui Joe Biden (democrat), gruparea neoconservatorilor (a „straussienilor”) nu a fost niciodată mai puternică, mai bine înşurubată la Casă Albă şi la Departamentul de Stat. E posibil ca neoconservatorii să nu controleze la fel de bine şi Pentagonul. S-a văzut asta în ultimele declaraţii de la Davos ale lui Henry Kissinger, care este şi o voce a deep state-ului american.

Neoconservatorii vizează dintotdeauna să cucerească Rusia, s-o împartă în câteva state mai mici, mai uşor de controlat şi de exploatat. Aşa cum au procedat şi în Iugoslavia. Ei nu-şi pot permite să rateze ocazia pe care le-o oferă războiul pe scară mare din Ucraina pentru continuarea proiectelor lor hegemonice. E greu de crezut că nu vor încerca mai mult şi că nu au în plan să pornească şi alte războaie. Războiul imperiului condus de neoconservatorii americani e, de fapt, un război pentru resurse, aşa cum au lăsat să se înţeleagă programele neoconilor din ultimii 40 de ani.

Sunt ţinute la foc mic şi multe alte conflicte la toate frontierele Rusiei, în Asia Centrală, de exemplu. O lovitură indirectă dar foarte puternică împotriva Rusiei poate fi şi un atac israelian asupra Iranului. Un atac în care se pot folosi şi arme nucleare. În Belarus şi în Kazahstan, Occidentul, imperiul a încercat nişte revoluţii colorate care au eşuat. Un conflict al Poloniei (NATO) cu Belarus e şi el pe listă, şi nu e complet de exclus. Polonia, în numele istoriei sale, are propensiuni teritoriale nu numai în Ucraina occidentală, ci şi în Belarus, de la care ar revendica teritorii, plus interesul declarat pentru Kaliningrad. Nici pacea din Marea Nordului şi Marea Baltică nu e asigurată.

De asemenea, pornind de la diferendul legat de Insulele Kurile şi de la alte neînţelegeri, relaţiile ruso-japoneze (Japonia e protectorat american) nu sunt dintre cele mai bune. Georgia, alături de Ucraina, doreşte şi ea integrarea în NATO şi în UE, şi este foarte susţinută de Occident. Transnistria e un alt conflict îngheţat care o implică direct pe Republica Moldova, şi deci şi pe România. Rusia ar intenţiona să ocupe şi să anexeze Odesa şi regiunea ei, proiect inacceptabil pentru SUA, Marea Britanie, Israel şi România. Pe lângă Odesa, ruşii vor să controleze şi Gurile Dunării, să anexeze de la Ucraina Bugeacul, vechi pământ românesc. După ce a ocupat Insula Şerpilor, tot străvechi pământ românesc.

Imperiul a făcut planuri de mult şi pentru împărţirea Chinei, aşa cum a făcut şi pentru divizarea Rusiei. E totuşi puţin probabil să pornească în acelaşi timp un nou conflict în Marea Chinei. Dar conflictul poate fi declanşat de China dacă aceasta găseşte că ar fi oportun să recupereze Taiwanul. Recentul AUKUS (Australia, UK, US) e o asociere care anunţă un conflict de mari proporţii în Pacific în următorii 10 ani.

Stând strâmb şi judecând drept, la un război mondial se poate ajunge doar prin acumularea unor greşeli enorme ale liderilor celor două lumi, A şi B. Deocamdată, proiectul pare a fi doar al hegemonului, al lumii A : un război total împotriva Rusiei. Războiul din Ucraina pornit de Rusia este doar începutul ? Va răspunde Rusia cu deNATOizarea Europei (alungarea NATO din Europa) începând cu România şi Bulgaria, aşa cum s-au exprimat Vladimir Putin şi Serghei Lavrov în decembrie 2021 şi în ianuarie 2022 ?

În 1980, înainte de Războiul Stelelor cu Rusia al lui Ronald Reagan, Hollywood-ul produsese filmul The Empire Strikes Back („Imperiul contraatacă”).


Războiul nuclear : războiul popoarelor sau al oligarhilor ?

miercuri 1 iun. 2022

Petru Romoșan

O obsesie extremă bântuie minţile unor comentatori şi analişti, dar şi minţile unor decidenţi majori : se va ajunge la război nuclear ? Există într-adevăr riscul nuclear ? Desigur, din moment ce armele nucleare există, ele pot fi până la urmă şi folosite. La fel cum au mai fost folosite de americani în august 1945 la Hiroşima şi la Nagasaki.

That’s why I say our civilisation may not survive” („De aceea spun că civilizaţia noastră s-ar putea să nu supravieţuiască”), spunea în mai la Davos George Soros, 91 de ani. Mulţi seniori – şi Soros e foarte înaintat în vârstă – refuză să plece singuri şi se văd însoţiţi, ca multe căpetenii din vechime, de apropiaţii, de curţile lor şi, de ce nu, de toată specia umană. Ca şi de tot ce este viu, se înţelege.

Henry Kissinger, 99 de ani, s-a aşezat pe poziţia contrară. Kissinger a spus că Ucraina trebuie să fie pregătită să renunţe la teritorii în favoarea Rusiei în convorbirile de pace. La Davos, Kissinger a fost vocea raţiunii, probabil a Pentagonului.

Klaus Schwab, 84 de ani, fostul şef de sală, de restaurant şi de hotel al bairamurilor oligarhiei mondiale de la Davos, s-a transformat şi el în profet biblic : „The future is built by us, by a powerful community, as you here in this room” („Viitorul e construit de noi, de o comunitate puternică, aşa cum e a voastră aici, în această sală”). Azi, la senectute, Klaus Schwab e „filosoful” celei de-a patra revoluţii industriale, al Marii Resetări (The Great Reset), al revoluţiei climatice şi, probabil, alături de alţii, promotorul unui nou malthusianism.

Teoria greşită a lui Malthus, o teorie economică de utilitate locală (Anglia), extinsă „imperial” la toată umanitatea, a fost reluată în anii ’70 de Clubul de la Roma (David Rockefeller, la Vila Bellagio) şi „îmbunătăţită”. În ultimii 10-20 de ani, Jacques Attali, Bill Gates şi destui alţii au promovat-o public. Nu este războiul nuclear cel mai bun instrument pentru implementarea teoriilor malthusiene ? Aceste teorii prevăd diminuarea populaţiei cu până la 75 %, uneori chiar mai mult. Nu se cunoaşte o teorie mai sinistră. Pandemiile, criza energetică, foametea, criza apei sunt alte posibile mijloace de aplicare a malthusianismului contemporan.

Dar să revenim. Există riscul ca războiul din Ucraina dintre Rusia şi NATO până la ultimul ucrainean şi până la ultimul rus să se extindă până la ultimul european ? („The Last Man in Europe” a fost titlul iniţial al romanului lui George Orwell, până la urmă intitulat „1984”.) Toţi experţii sunt de acord că, dacă război nuclear va fi, el va începe în Europa. Rusia pare să se mulţumească cu o „operaţiune specială” militară şi de poliţie clasică la graniţele ei pentru restabilirea unei neutralităţi în „vecinătatea ei apropiată”. Dar victoria Rusiei în Ucraina, care azi apare certă, inevitabilă, ar însemna înfrângerea ruşinoasă a SUA, a UE şi a NATO. Şi acest lucru se datorează în primul rând propagandei occidentale.

Propagandişti jenanţi (şi de multe ori turbaţi) din România îl descriu pe Vladimir Putin al Rusiei ca pe un căpcăun capabil să declanşeze războiul nuclear. Atunci când nu e dat drept mort, nebun sau grav bolnav, desigur. Istoria ne învaţă însă cu totul altceva. Cei care pierd, cei care nu mai au nici o soluţie sunt cei capabili de decizii extreme.

Pericolul nuclear vine azi, după mulţi comentatori americani, de la gruparea radicală care domină Casa Albă şi Departamentul de Stat, neoconservatorii (Victoria Nuland, Robert Kagan, Anthony Blinken, Jake Sullivan etc.) şi foarte controversatul azi Boris Johnson, de la Emmanuel Macron, Olaf Scholz, Mario Draghi, Justin Trudeau, Annalena Baerbock, Jacinda Ardern (prim-ministru al Noii Zeelande) şi alţi foşti sau actuali „young global leaders” fabricaţi de Davos şi plasaţi în diverse guverne occidentale.

George Soros, care e preocupat de sfârşitul civilizaţiei, nu e un neoconservator propriu-zis. Soros e un emul al lui Karl Popper, un fabian cu studii la London School of Economics, dar fundaţia sa, Open Society, pare să concorde perfect cu neoconservatorii proveniţi din Şcoala de la Chicago, emulii marelui filosof Leo Strauss.

Adevărata întrebare e : cum vor încasa SUA, UE şi NATO înfrângerea din Ucraina ? Se vor duce spre atacuri nucleare împotriva Rusiei şi, eventual, a Chinei ? Popoarele Occidentului îşi mai pot lua soarta în mâini şi îşi mai pot controla şi tempera propriii conducători care par s-o fi luat razna ?

Sancţiunile economice aplicate Rusiei se întorc ca un bumerang împotriva economiilor occidentale, în primul rând împotriva celei mai mari economii europene, cea a Germaniei. Dar, deşi scontată, programată, în final căderea economică a Europei de Vest se va întoarce şi împotriva SUA. Un important expert american, global chief investment officer la Guggenheim Partners, Scott Minerd, prevede o cădere de 75 % a NASDAQ (valorile tehnologice) şi de 45 % pentru S&P 500 până în octombrie anul acesta în raport cu vârfurile atinse anterior („A summer of pain…”, marketwatch.com,18.05.2022). „De ce o cădere atât de violentă ? Pentru Minerd e de-acum evident că Rezerva Federală vrea să crească rata dobânzilor cu orice preţ, chiar dacă asta duce la „sângerări” semnificative pe piaţa bursieră (aşa cum s-a putut observa de la anunţul despre creşterile dobânzilor de la începutul lui mai). „Suntem cu toţii pe cale să ne trezim în privinţa asta”, a spus el” (Charly Pohu – „La souffrance des marchés boursiers…, le blogalupus.com, 19.05.2022).

Deocamdată, tentativele de a implica unele ţări NATO în războiul din Ucraina, a Poloniei în primul rând, par să fi încetinit cel puţin. Au renunţat „uliii” de la Washington la extinderea conflictului şi la implicarea directă a NATO ? Henry Kissinger şi generalii de la Pentagon par să fi câştigat partida pentru moment. În orice caz, naraţiunea din media mainstream americană s-a schimbat substanţial şi pare să ia, în sfârşit, în considerare faptele din teren şi principiul de nedepăşit al realităţii.

Iată cum comentează Caitlin Johnstone, una dintre cele mai talentate şi mai citite jurnaliste americane, situaţia la zi : „În timp ce toată lumea se concentrează asupra ultimei ucideri în masă din Statele Unite, Washington Post a publicat ceea ce ar putea constitui prima recunoaştere majoră a mass-mediei occidentale că războiul din Ucraina împotriva Rusiei n-a fost prăjitura pe care ea i-a servit-o publicului pentru ca acesta s-o creadă […]. Nu se ţine cu adevărat seama de ce se întâmplă în realitate şi de ceea ce trebuie să îndure oamenii. În versiunea pentru copii a acestui război, e vorba de o echipă de bravi tipi eroici care bat o hoardă de oameni răi pentru că asta se întâmplă în filme şi în producţiile TV. Dar nu suntem la cinema şi nici la TV. Mor oameni într-un război american prin interpuşi, război care a fost voluntar provocat de imperiul american centralizat, şi, în ciuda tuturor naraţiunilor şi a manipulării, ei nu mor decât pentru a asigura hegemonia unipolară americană. Mulţi dintre cei care agită drapelul galben-albastru sunt bine intenţionaţi şi cred sincer că apără libertatea şi suveranitatea Ucrainei. Dar, în realitate, tot ce încurajează ei este supunerea şi aservirea Ucrainei la Imperiu, e moartea ucraineană, suferinţa ucraineană şi continuarea unui război sângeros prin proxy între supraputeri nucleare care ameninţă viaţa tuturor celor de pe pământ” (Caitlin Johnstone – „La vérité de situation passe au travers les mailles du tissu de mensonges. L’Ukraine est en perdition”, brunobertez.com, 27.05.2022).


Ucraina şi UE la o răscruce vitală

marți 24 mai 2022

Petru Romoșan

SUA, NATO şi UE, Occidentul în general, şi-au asumat riscuri majore, chiar existenţiale prin implicarea totală, pe faţă, în războiul din Ucraina. E evident că SUA, Marea Britanie şi tot Occidentul dominat de SUA s-au implicat mai demult, cu Maidanul de la Kiev, cu lovitura de stat din 2014 şi chiar începând cu 2004-2005, odată cu revoluţia portocalie. Din 2005, prin alegerea la preşedinţie a lui Traian Băsescu, revoluţia portocalie s-a extins şi implementat şi în România.

Între 2014 şi februarie 2022 atacurile ucrainene asupra Donbasului autonomist au făcut aproape 14 000 de victime, care au fost complet ignorate de Occident, mai ales de Franţa şi de Germania, garantele acordurilor de la Minsk, care aveau deci o răspundere directă. Pe care nu au onorat-o. În 16, 17, 18 februarie 2022, deci înainte de inavazia rusă din 24 februarie, Ucraina lui Zelenski a aplicat mii de bombardamente în Donbas, teritoriu pe care îl revendica drept al său, naţional. Republicile separatiste Lugansk şi Doneţk, locuite majoritar de rusofoni (cărora li s-a interzis din 2018 utilizarea limbii ruse în viaţa publică), împreună cu Rusia, au fost obligate să procedeze la o enormă deplasare de populaţie de pe linia frontului pentru a pune la adăpost femei, copii şi bătrâni mai ales. De la începutul anului 2022 până azi au fost strămutate în interiorul regiunilor şi în Rusia peste 1 300 000 de persoane. În plus, pentru începutul lunii martie 2022, serviciile secrete ruseşti se aşteptau la o ofensivă de proporţii a armatei ucrainene în Donbas.

Azi, la trei luni de la începutul invaziei, obiectivele Rusiei, anunţate de Vladimir Putin în 24 februarie 2022, par în cea mai mare parte realizate, mai ales primul obiectiv, demilitarizarea. Ne amintim că, după Vladimir Putin, obiectivele „operaţiunii militare” erau demilitarizarea şi denazificarea (în fapt, eliminarea atitudinilor antiruseşti), la care s-a adăugat ulterior decomunizarea (abandonarea comunismului recesiv, moştenit de la URSS). Ucraina nu mai are o flotă la Marea Neagră şi, cu excepţia Odesei blocate, a pierdut controlul asupra litoralului său. Cerul Ucrainei e unul rusesc, spaţiul aerian e controlat aproape integral de ruşi. Aviaţia ucraineană a fost şi ea aproape în întregime distrusă. Infrastructura ucraineană (căi ferate, şosele importante, gări de aprovizionare, ateliere de reparaţii şi depozite de arme şi muniţii, depozite de combustibil, uzine electrice…) a fost bombardată de la distanţă sau direct de artileria rusă. Armamentul occidental nu mai ajunge decât cu mare dificultate pe front, acolo unde este nevoie de el.

Prin predarea celor aproape 2 500 de militari ucraineni, mai exact 2 439, din faraonica uzină sovietică Azovstal din Mariupol (din armata regulată, din regimentul politic Azov, un fel de SS reinventat, mercenari şi instructori străini), după alţi 1 300 de militari din armata regulată care se predaseră anterior tot la Mariupol, Ucraina şi protectorii săi din NATO au suferit o grea lovitură de imagine. Iar trupele ucrainene, o lovitură morală. Presa şi media mainstream, finanţate generos de oligarhia occidentală şi de bugetele naţionale, nu reuşesc să mai acopere situaţia dramatică, tragică în care se găsesc Ucraina şi preşedintele său supraexpus mediatic, Volodimir Zelenski.

Dar nu numai Ucraina, ci şi NATO şi SUA sunt pe cale să sufere o imensă înfrângere în cea mai importantă confruntare militară de la cel de-al doilea război mondial încoace în Europa. Asta după retragerea catastrofală a SUA şi a NATO din Afgansitan. În plus, sancţiunile economice, prea puţin cumpănite înainte de a fi hotărâte, pregătesc involuntar o criză financiară, economică şi alimentară în primul rând în Europa Occidentală, aliata SUA, dar şi în restul lumii. Rubla a ieşit întărită din sancţiunile economice occidentale (SUA şi UE), iar veniturile Rusiei din exporturile de gaz, petrol, îngrăşăminte chimice, grâu şi alte produse agricole, metale (nichel, paladiu, aluminiu…) aproape că s-au dublat. Rusia îşi susţine astfel războiul fără mari greutăţi, într-o bună măsură fiind finanţată chiar de Occident. Cu atât mai mult cu cât Rusia întreţine o armată de profesionişti de peste 1 milion de oameni, care costă mult şi pe timp de pace.

Războiul îi dă Rusiei posibilitatea de a-şi roti (rula) toate efectivele în Ucraina, întărindu-le pregătirea de luptă într-un război real. De asemenea, ruşii îşi încearcă pe teren noile arme, cum sunt deja celebrele rachete hipersonice. În Ucraina, Rusia nu foloseşte în acelaşi timp mai mult de cca 10 % din efectivele de care dispune.

„La 13 mai, secretarul Apărării, Lloyd J. Austin, a avut o convorbire cu ministrul rus al Apărării, Serghei Şoigu, pentru prima oară după 18 februarie. Secretarul Austin a cerut o încetare a focului imediată în Ucraina şi a subliniat cât de important este să se menţină liniile de comunicare. Austin este cel care a iniţiat apelul şi Statele Unite vor să obţină o încetare a focului în Ucraina ! Ieri, ofiţeri superiori ai SUA şi ai Rusiei au avut şi ei o convorbire pe care tot Statele Unite au iniţiat-o : generalul Mark Milley, preşedintele statului major interarmate, şi generalul Valeri Gherasimov, şeful statului major general rus, au avut o conversaţie pe care Pentagonul a refuzat să o prezinte în detaliu, admiţând doar că evenimentul a avut loc.

Lucrurile trebuie că merg rău în Ucraina pentru ca aceste convorbiri să aibă loc. Într-adevăr, dacă e să luăm de bună „lista de bombe” pe care o publică zilnic Ministerul Apărării rus, toate poziţiile armatei ucrainene sunt supuse tiruruilor de artilerie grea, iar ucrainenii pierd cca 500 de oameni pe zi. De altfel, lovituri ruseşti eficace sunt aplicate taberelor de antrenament, siturilor în care sunt stocate arme şi platformelor de transport din toată ţara” („Ukraine SitRep – Russians break through US bolsterism”, moonofalabama.org, 20.05.2022).

Avantajul pe care l-au avut SUA şi Occidentul în faţa Rusiei – propaganda, războiul de imagine – se poate transforma în timpul următor în contrariul său. Cu consecinţe dintre cele mai nefaste, mai ales economice. The New York Times i-ar fi cerut preşedintelui Joe Biden să renunţe la fanfaronadă şi să vină cu picioarele pe pământ. O operaţiune care se poate dovedi foarte anevoioasă pentru actuala Administraţie de la Washington : „Per total, situaţia socio-economică a Ucrainei e catastrofală. Situaţia militară e chiar mai proastă. Mariupolul a căzut şi trupele ruseşti care operau acolo vor putea curând să se ducă în altă parte. Cordonul de la Propasna ameninţă să cuprindă toată linia frontului de nord, cu nucelul armatei ucrainene […].

Aceste motive explică de ce Austin şi Milley au telefonat la omologii lor ruşi. Sunt şi motivele pentru care redactorii de la New York Times îi cer Administraţiei Biden să înceteze cu fanfaronadele şi să adopte o poziţie mai realistă (nytimes.com, 19.05.2022) : recentele declaraţii belicoase ale Washingtonului – afirmaţia (nytimes.com, 28.03.2022) preşedintelui Biden conform căreia dl Putin „nu poate rămâne la putere”, comentariul secretarului Apărării conform căruia Rusia trebuie să fie „slăbită” şi promisiunea preşedintei Camerei Reprezentanţilor, Nancy Pelosi, după care Statele Unite vor susţine Ucraina „până la obţinerea victoriei” pot să fie proclamaţiile entuziaste ale sprijinului, dar nu ne apropie de negocieri. În cele din urmă, ucrainenii sunt cei care trebuie să ia deciziile dificile. Ei sunt cei ce se bat, mor şi îşi pierd casele din pricina agresiunii ruse, şi ei sunt cei care trebuie să hotărască cum ar arăta sfârşitul războiului. Dacă acest conflict duce la autentice negocieri, liderii ucraineni sunt cei care vor trebui să ia dureroasele decizii teritoriale pe care le va impune orice compromis” (ibidem).

Atacurile simpliste şi violente la Putin şi la Rusia din presa şi din media americane şi europene (imitate de presa şi media din România) nu mai folosesc la mare lucru. Realitatea din teren, cea din Ucraina, dar şi realitatea economică şi, foarte curând, odată cu venirea iernii, şi cea energetică şi alimentară îşi vor arăta colţii. Inflaţia atinsese cote halucinante încă dinainte de războiul din Ucraina, neegalate în ultimii 40 de ani. Bursele americane şi cele vest-europene nu vor mai putea trăi multă vereme în realitatea lor paralelă de până acum, cea stimulată de banii ieftini. Banii, chiar dacă vor mai rămâne o vreme ieftini, îşi pierd vertiginos din valoare. Noiembrie 2022, cu alegerile din America şi cu venirea iernii în emisfera nordică, va fi un prag greu de trecut.

Sondajele dau o victorie clară a republicanilor în alegerile de midterm din SUA atât în Camera Reprezentanţilor, cât şi în Senat. Mandatul lui Joe Biden se poate încheia la sfârşitul anului, eveniment de altfel de mult anticipat din motive de incapacitate fizică, de slăbiciuni ale vârstei. Dar vicepreşedinta Kamala Harris nu pare deloc pregătită să preia o sarcină atât de grea. O criză politică serioasă în America poate avea un efect devastator asupra Burselor şi a economiei în întregul său. Aventura războiului din Ucraina (stimulat de americani) se poate dovedi şi mai costisitoare decât cele 53 de miliarde de dolari deja alocate (dintre care 40 atribuite recent de Congres).

Cum am văzut, Lloyd J. Austin, şeful Pentagonului, l-a sunat pe omologul său rus, Serghei Şoigu, ministrul Apărării, cerându-i o încetare a focului. Dar, aparent, după surse ruseşti, cei doi au discutat şi despre laboratoarele de arme biologice din Ucraina în care armata americană e implicată. Probe înspăimântătoare au început să fie făcute publice. Dar nu ştim mai nimic despre ce au discutat generalii Milley şi Gherasimov.

Propaganda occidentală începe astfel să fie serios discreditată. Şi chiar mai mult. Trei sute de astfel de biolaboratoare, finanţate şi controlate de americani, s-ar găsi în întreaga lume. Foarte multe în jurul graniţelor chineze. China a început să ceară socoteală SUA pentru aceste instalaţii. Presa din America a trecut la dezvăluiri consistente, care nu prea au apărut în presa din România.

Vor încerca SUA şi Marea Britanie, liderii de facto şi „deţinătorii” (owners) NATO, o mare lovitură care să-i scoată din unghiul mort în care se găsesc în Ucraina ? Care poate fi acea lovitură ? Implicarea directă a unor vecini ai Ucrainei (Polonia, România, ţări NATO, dar şi ţările baltice şi, eventual, Suedia şi Finlanda) ? E o ipoteză care revine în destule analize. Atât UE (creată în anii ’50 de SUA – Comunitatea Cărbunelui şi a Oţelului), cât şi Ucraina (creată la origini de sovietici – de Lenin, Stalin, Hruşciov) sunt nişte construcţii artificiale care vor rezista cu dificultate şocurilor în curs şi celor viitoare.

Ucraina sfâşiată civilizaţional între Vestul şi Estul Europei, cu încercarea sa de a se integra în UE şi în NATO şi de a rupe definitiv legăturile cu Rusia euroasiatică, riscă să dispară din nou de pe hartă. Rusia poate anexa, a şi integrat deja (limba rusă, rubla, ajutoare economice şi umanitare, administraţie) o mare parte din estul şi sudul Ucrainei. Polonia poate recupera vestul Ucrainei, Galiţia şi dincolo de ea. România şi Ungaria au fost mai reţinute în pretenţiile lor teritoriale eventuale, România fiind în primul rând interesată de întregirea cu Basarabia smulsă de ruşi. Dar fără să uite de Transcarpatia, Bucovina de Nord, Herţa şi Bugeac. Deocamdată nu e deloc clară soarta care-i va fi rezervată Odesei, perla litoralului ucrainean.

Ruptura care se profilează între UE şi Rusia, plus eventuale schimbări de frontiere în Estul Europei pot crea probleme existenţiale pentru UE. Nordstream 2, legătura dintre Rusia şi Germania, pare mort şi îngropat, aşa cum bine anticipa Victoria Nuland. Gazul şi petrolul din Rusia nu pot fi înlocuite avantajos de europeni în următorii trei-cinci ani. Dependenţa UE, a Germaniei în primul rând, de energia şi de materiile prime ruseşti e cât se poate de reală. Deocamdată, ţările europene plătesc „pe tăcute” gazul în ruble, dar condiţiile de livrare puse de ruşi se pot înăspri oricând.

Negocierile pentru pace par azi lipsite de orice speranţă. Cu finanţare americană nelimitată, războiul din Ucraina se poate prelungi oricât. Ucraina şi, odată cu ea, întreaga UE se găsesc într-o mare cumpănă, poate fatală.

Corespondentul francez la Moscova Xavier Moreau (site-ul Stratpol), fost militar, absolvent de Sant-Cyr care comunică regulat din 2015 despre situaţia din Ucraina, scrie pe Twitter : „Ne vom aminti de această zi de luni 23 mai 2022 ca de o zi neagră pentru armata kieveană”. Este vorba de străpungeri decisive în zona Liman. Informaţia este confirmată de la faţa locului de reporterul de război canadian Neil Hauer, tot pe Twitter. Severodoneţk şi Lisichansk devin astfel accesibile armatei ruse. Se pregăteşte asaltul asupra Slavianskului. Cu alte cuvinte, ruşii au rupt frontul în Donbas.


Aşteptata ofensivă poloneză

joi 19 mai 2022

Petru Romoșan

Naraţiunea despre victoria Ucrainei în războiul cu Rusia începe să intre serios la apă în SUA (vezi New York Times – Michael Schwartz, Mark Santoro, Michael Levenson – „Ukraine war’s geographic reality : Russia seizes much of the east”, 10.05 2022, dar şi alte articole din acelaşi cotidian, referinţă absolută a establishment-ului american). Până şi oficialii americani au renunţat treptat şi aproape total în ultimele zile să mai anunţe marile succese ale ucrainenilor pe câmpul de luptă. În România, membră NATO şi aflată sub un tratat recent (promulgat la 16 iulie 2021) de cooperare militară cu Ucraina, am asistat, după 24 februarie a.c., la un concurs mediatic pe tema indiscutabilei victorii viitoare a Ucrainei împotriva Rusiei agresoare. Atâta doar că trupele ruseşti înaintau şi se consolidau în Ucraina de est şi de sud, la Mariupol, şi nu trupele ucrainene invadau Rusia. Cel puţin deocamdată. Dar până la urmă va mai ieşi cineva victorios din acest conflict ?

În ultimele zile, SUA au pus un pachet impresionant de dolari în balanţă, cu consecinţe inevitabile pentru războiul ruso-ucrainean în desfăşurare : „După ce s-a vorbit foarte mult de înfrângerea Rusiei în Ucraina şi de o pretinsă lipsă de capacităţi de luptă ruseşti, Congresul a votat un nou fond de 40 de miliarde de dolari pentru furnizarea de arme şi pentru sprijin economic acordat Ucrainei. Asta duce totalul (asistenţei americane – n.n.) la 53 de miliarde de dolari. Cea mai mare parte a banilor se va duce la industria de armament americană, la CIA şi la diverşi oligarhi ucraineni. Ucrainenii în nevoie nu vor primi practic nimic” (Moon of Alabama – „Ukraine – Congress passes the bucks, realism sneaks in, Poland plans for more war”, moonofalabama.org, 11.05.2022).

Site-ul Zerohedge, după intervenţia senatorului Rand Paul, detaliază utilizarea sumelor din totalul de 40 de miliarde de dolari votaţi : 6 miliarde asistenţă pentru armata şi forţele de securitate ucrainene ; 8,7 miliarde pentru reaprovizionarea stocurilor SUA cu echipamente după expedierile făcute în Ucraina ; 3,9 miliarde pentru comanda europeană a operaţiunilor ; şi 11 miliarde la dispoziţia preşedintelui Biden (care ceruse doar 5 miliarde), care poate autoriza fără votul Congresului transferul de articole militare şi servicii către Ucraina. Alte 4 miliarde se vor duce la finanţarea forţelor armate străine care susţin Ucraina (Polonia, România, Republica Moldova, Slovacia etc.). Reamintim că senatorul Rand Paul a cerut detalierea publică a sumelor şi un inspector general care să supravegheze cheltuirea banilor (zerohedge.com – Katabella Roberts,  „Rand Paul delays vote on $40 billion Ukraine package, calls for spending oversight”, 14.05.2022).

SUA şi NATO se văd obligate la o schimbare de strategie. Singura modificare majoră posibilă este ieşirea din defensivă şi trecerea la o ofensivă consistentă. O vreme, Ucraina şi susţinătorii săi par să fi avut în vedere o eventuală invazie a Rusiei şi a Belarusului. Dar s-a găsit o altă soluţie, probabil mai realistă. Iniţiativa îi aparţine Poloniei, cel mai activ susţinător al Ucrainei şi liderul necontestat al fostelor ţări din Pactul de la Varşovia integrate în NATO. Cu acordul şi susţinerea SUA şi UK, se înţelege. Polonia este de departe cea mai rusofobă ţară din UE şi din NATO. Declaraţiile agresive recente ale prim-ministrului polonez, Mateusz Morawiecki, ca şi editorialul său din The Telegraph („Russia’s monstrous ideology must be defeated”, telegraph.co.uk, 10.05.2022) i-au şocat nu numai pe ruşi :

„Domnule preşedinte Macron, de câte ori aţi negociat cu Putin ? Ce aţi obţinut ? Nu dezbatem, nu negociem cu criminalii, criminalii trebuie combătuţi […]. Nimeni nu a negociat cu Hitler ! Aţi negocia cu Hitler, Stalin, cu Pol Pot ?”

„Mateusz Morawiecki a cerut, de asemenea, noi sancţiuni ale Occidentului împotriva Rusiei şi l-a comparat pe preşedintele rus, Vladimir Putin, cu cei mai sângeroşi dictatori din trecut : „Sunt necesare sancţiuni clare şi hotărâte”. „Sancţiunile (de azi – n.n.) nu funcţionează”, a declarat Morawiecki, adresându-se în principal preşedintelui francez Emmanuel Macron şi cancelarului german Olaf Scholz.”

„Germania este acum „principalul obstacol în faţa unor sancţiuni foarte puternice” şi vinovată „este politica Germaniei din ultimii 12 ani care a dus la faptul că Rusia are azi un monopol asupra vânzărilor de materii prime”.

„El a reproşat, de asemenea, fostului cancelar german Angela Merkel că „a tăcut după începutul războiului” (L’Obs avec AFP – „Personne n’a négocié avec Hitler”, nouvelobs.com, 5.04.2022).

Moon of Alabama, reputat site de informaţii militare şi politice, îl citează pe cunoscutul colonel american Douglas Macgregor, fost consilier al Ministerului Apărării american : „Războiul din Ucraina împotriva Rusiei a evoluat, dar nu aşa cum au prevăzut observatorii occidentali. De ce ar încerca Polonia, cu ajutorul Lituaniei, să ocupe partea de vest a Ucrainei ? E o problemă istorică : „Uniunea statală polono-lituaniană, cunoscută oficial sub numele de Regatul Poloniei şi al Marelui Ducat al Lituaniei, iar după 1791, sub numele de Uniunea statală a Poloniei, era o ţară şi o Federaţie a celor două naţiuni, Polonia şi Lituania, guvernate de un monarh comun în uniune reală, monarh care era deopotrivă rege al Poloniei şi mare duce al Lituaniei. Era una dintre ţările cele mai mari şi mai populate din Europa secolelor XVI-XVII. În momentul celei mai mari extinderi teritoriale, la începutul secolului al XVII-lea, Uniunea statală cuprindea aproape 1 000 000 km2 şi avea, în 1618, o populaţie multietnică de aproape 12 milioane de locuitori” (Moon of Alabama, ibidem).

Şi Moon of Alabama aduce mai multe precizări care pot surprinde : „De ceva vreme se spune că Polonia ar trimite o „forţă de menţinere a păcii” pentru a ocupa Galiţia, în vestul Ucrainei. În ceea ce mă priveşte, am prezis aceasta la 24 februarie, chiar la începutul războiului : „Graţie adaosurilor făcute de Stalin la Ucraina, trei ţări, Polonia, Ungaria şi România, au revendicări asupra unor zone din regiunile occidentale ale Ucrainei. Dacă vor să şi le recapete, e, probabil, cel mai bun moment pentru a o face. Chiar dacă sunt membre NATO, care nu ar susţine, probabil, asemenea acţiuni, cele trei ţări ar avea dificultăţi în politica lor internă dacă ar rezista acestei tentaţii. Un document cu aparenţe oficiale indică acum că o operaţiune polono-lituaniană ar începe în intervalul 22-24 mai” (Moon of Alabama, ibidem).

Colonelul Macgregor ţine să avertizeze în privinţa iniţiativei polono-lituaniene : „La zece săptămâni de la declanşarea conflictului, e instructiv să cercetăm tabloul strategic. […] Forţele ucrainene par frânte şi epuizate. Aprovizionarea care le parvine celor care se bat în estul Ucrainei nu reprezintă decât o fracţiune din ceea ce ar fi necesar. În majoritatea cazurilor, întăririle şi armele noi sunt distruse înainte de a ajunge pe front. Confruntată cu eşecul fără echivoc al ajutorului american şi al afluxului de arme noi pentru a salva trupele ucrainene de la o distrugere certă, Administraţia Biden caută cu disperare să inverseze situaţia şi să-şi salveze faţa. Polonia pare să ofere o ieşire. Şi un fapt chiar mai important, preşedintele polonez Andrzej Duda şi preşedintele ucrainean Volodimir Zelensky şi-au exprimat amândoi dorinţa de a renunţa la frontierele dintre Polonia şi Ucraina. Rapoarte neconfirmate, provenind de la Varşovia, arată că, după ce Washingtonul a respins propunerea de a crea o zonă de excludere aeriană deasupra Ucrainei, precum şi transferul MIG-urilor 29 poloneze către piloţii ucraineni, statul major polonez a primit instrucţiuni discrete pentru a formula planuri de intervenţie în conflictul ucrainean în vederea acaparării părţii vestice a Ucrainei. Evident, o acţiune militară de o asemenea amploare ar necesita aprobarea Kievului dar, dat fiind că guvernul Zelensky e controlat de facto de Washington, aprobarea intervenţiei militare poloneze nu ar trebui să pună probleme” (Moon of Alabama, ibidem).

Pe lângă o eventuală implicare a României, alături de Republica Moldova, în Transnistria, o înaintare a armatei poloneze (9 500 de soldaţi, 3 brigăzi compuse din 3-4 batalioane fiecare) în vestul Ucrainei ar transforma conflictul ruso-ucrainean într-unul NATO-Rusia, cu posibila activare a articolului 5 din Tratat, chiar dacă Polonia şi România ar acţiona declarativ în afara structurilor NATO. Riscurile extinderii conflictului spre toată Europa, spre Germania şi Austria în primul rând, sunt evidente. Cât despre Ungaria, aflată în vecinătate, ea duce o politică energetică originală, făţiş prorusă.

Preluare din ziarul Bursa.


Alegeri democratice pentru o nouă ordine oligarhică

joi 12 mai 2022

Petru Romoșan

„Următoarele alegeri legislative din Franţa (12 şi 19 iunie 2022 – n.n.) ar fi ultima şansă înainte de o insurecţie”, spune Christian Combaz, un scriitor francez consacrat, fost ziarist la Le Figaro. Combaz e mai bine cunoscut sub pseudonimul „Campagnol” (un fel de „omul de la ţară”, din satul imaginar Campagnol, situat în sud-vestul Franţei). Prestaţia sa săptămânală de vlogger, duminica – „La France de Campagnol” –, este foarte urmărită pe Twitter, You Tube, Odysée, Rumble. „Noul partid Renaissance (din 5 mai a.c., noul nume al partidului prezidenţial macronist LREM – n.n.), în care, ca în Orwell… Totul în acest regim funcţioneză prin antifrază : servitutea e libertatea, minciuna e adevărul, şi deci renaşterea este înmormântarea” (Campagnol, 8 mai 2022).

Victoria lui Emmanuel Macron la recentele alegeri prezidenţiale din 24 aprilie e deja văzută de foarte mulţi comentatori ca o victorie à la Pirus. Victorie à la Pirus în primul rând pentru Franţa, bineînţeles. Marine Le Pen, contracandidata lui Macron în turul doi, a declarat, şocând opinia publică, că acele aproape 42 de procente obţinute de ea sunt o mare victorie. Pentru că procentul său, ca şi numărul de votanţi, a crescut faţă de ce obţinuse în 2017, în timp ce Emmanuel Macron a pierdut semnificativ din votanţi. Dar rolul ei de sparring partner, de sac de box e azi evident pentru toată lumea. De ce ? Cum ? Nimeni nu are probe încă. Doar zvonuri. Familia Le Pen pierde pentru a opta oară (de trei ori din turul doi) nişte alegeri prezidenţiale. O adevărată afacere de familie ! Tot aşa cum partidul zis de extremă dreaptă RN este un IMM familial.

Ne amintim cum Ion Iliescu a câştigat preşedinţia în anul 2000 cu sprijinul foarte vocal al intelectualilor „opoziţionişti” şi pretins civici împotriva „extremistului” Corneliu Vadim Tudor, pe modelul să facem un front republican împotriva extremei drepte, a fascismului, a naţionalismului primitiv.

Francezilor le-a plăcut atât de mult invenţia lui Ion Iliescu, a PSD şi a Sistemului din România, cu consultanţii lor străini, încât au organizat „comedia” de trei ori. Prima dată pentru Jacques Chirac în 2002 contra lui Jean-Marie Le Pen (tatăl lui Marine Le Pen), preşedinte atunci al Frontului Naţional, şi de două ori pentru Emmanuel Macron, în 2017 şi în 2022, contra lui Marine Le Pen (fiica lui Jean-Marie Le Pen), preşedintă actuală (şi proprietară…) a Frontului, rebotezat Rassemblement National.

În 2017, LREM, partid foarte recent inventat „din cuţite şi pahară” pentru Emmanuel Macron, protejatul lui Jacques Attali, a câştigat majoritatea absolută în Parlament (280 de locuri). După care, în cei cinci ani de mandat prezidenţial, nu a mai câştigat decât câteva locuri în Parlamentul European, ca USR la noi. În alegerile locale şi regionale nu a câştigat decât două departamente din 100 şi, trasă de păr, o regiune din 18.

Pentru iunie 2022, la alegerile parlamentare, după nescontata reuşită a lui Macron la prezidenţiale (victorie la indigo după cea din 2017 – totală lipsă de imaginaţie !), noul partid Renaissance, tot pe model românesc, se pregăteşte să obţină o nouă victorie zdrobitoare şi, desigur, foarte democratică. LREM s-a rebotezat Renaissance pentru că în cinci ani se compromisese complet. Renaissance (o pastişă clară după numele partidului Reconquête al lui Éric Zemmour) va încerca şi va reuşi (!) să adune mai larg o nouă majoritate prezidenţială, împreună cu resturile centrului condus de ultraoportunistul François Bayrou, cu resturile dreptei conservatoare din LR (Les Républicains), cu resturile fostului Partid Socialist, condus cândva de fostul preşedinte al lui Macron, François Hollande, şi cu resturile din cele două partide ecologiste (foşti socialişti).

Alegerile din Franţa, cele prezidenţiale care l-au reînscăunat pe Emmanuel Macron pentru un al doilea mandat, cele parlamentare din iunie 2022, la fel ca ultimele patru alegeri prezidenţiale din România (două Băsescu şi două Iohannis), confirmă instalarea implacabilă a oligarhiei financiare globale. Comedia democratică, cu partide, cu orientări, cu alegeri, cu absenteism agravat, e doar o „chestiune” de ritual mecanic pe care îl recunoaşte toată populaţia. Un omagiu convenit democraţiei de odinioară, defunctă astăzi.

În 2020 am avut şi marea piesă de teatru a alegerilor americane care i-au adus pe Joe Biden şi pe democraţi la Casa Albă. Au fost alegerile americane din 2020 fraudate ? Au fost ele cumva câştigate de nedoritul Donald Trump ? Curtea Supremă a refuzat să se pronunţe. FBI, CIA şi, în general, Statul Profund american l-au confirmat pe Joe Biden printr-un mare spectacol dat pe 6 ianuarie 2021 : invadarea organizată a Capitoliului, imputată lui Donald Trump şi trumpiştilor. Noul model de alegeri a fost livrat legat cu fundiţă democraţiilor din sfera de influenţă americană, din UE mai ales.

Chiar în aceste zile, familia Fillon, Penelope şi François Fillon (fost prim-ministru în timpul preşedinţiei Nicolas Sarkozy, 2007-2012), a fost condamnată sever. Foarte probabil pentru că François Fillon a fost favoritul absolut al alegerilor din 2017 şi ar fi trebuit să câştige prezidenţialele. Prin dosare savant ticluite, uşor de făcut pentru orice politician francez din ultimii 20 de ani, fostul prim-ministru François Fillon (68 de ani) a fost condamnat în apel la patru ani de închisoare, dintre care unul cu executare, şi 375 000 de euro amendă. Soţia sa, Penelope Fillon (mamă a cinci copii), de origine britanică, a fost condamnată la doi ani de închisoare cu suspendare şi 375 000 de euro amendă. Motivul condamnării lui Penelope Fillon ? Complicitate la deturnare de fonduri publice în calitatea sa de asistentă parlamentară a soţului ei, deputatul François Fillon. Românii îşi amintesc de condamnările politice instrumentate de Laura Codruţa Kövesi şi de DNA (Decebal Traian Remeş, Sorin Roşca Stănescu, Adrian Severin, Dan Radu Ruşanu…).

„Va trebui să ne reformăm textele, este evident. Una dintre căile acestei reforme este convocarea unei conferinţe de revizuire a tratatelor. Este o propunere a Parlamentului European, iar eu o aprob […]. Războiul din Ucraina ne invită să regândim geografia şi organizarea continentului nostru. Ucraina, prin lupta sa şi prin curaj, este membră de suflet a Europei noastre”, a afirmat Emmanuel Macron (Mihai Drăghici – „Preşedintele Franţei propune reformarea UE. Macron vrea revizuirea tratatelor UE şi propune integrarea Ucrainei într-o nouă structură politică”, mediafax.ro, 9.05.2022). Treisprezece ţări UE, printre care şi România, au anunţat deja că refuză renegocierea tratatelor.

După succesul electoral, Emmanuel Macron e preocupat de modificarea tratatelor europene şi aducerea Ucrainei, într-un fel sau altul, în interiorul UE. Deşi „mal élu” („rău ales”), votat de 75 % dintre alegătorii de peste 65 de ani, de 59 % dintre tinerii de 18-24 de ani (stratul woke) şi doar de 18,8 milioane de alegători din cei 48,8 milioane de înscrişi, a fost decretat liderul Europei (în descompunere !). Poate schimba tratate, eventual şi graniţe, poate face o armată europeană dincolo de controlul NATO şi al Pentagonului. Cine să-l mai oprească ? În marea resetare în curs, principala piesă de destructurat este chiar SUA, cu dolarul, cu economia şi cu armata sa, de departe cea mai completă şi mai întinsă. Sancţiunile economice împotriva Rusiei se întorc ca un bumerang împotriva UE, a euro, dar şi împotriva economiei americane şi, mai ales, a dolarului.

Mai are ceva de învăţat România de la Franţa, sora noastră de gintă latină, şi de la Occident ? În orice caz, francezii au învăţat deja totul de la noi.

Text preluat din ziarul Bursa.


„Moscoviţi”, „rusofili”, „putinişti” versus propagandă oficială beton

joi 5 mai 2022

Petru Romoșan

O bună parte a opiniei publice din Europa (şi din România) se uită la războiul din Ucraina ca la un meci de fotbal. Unii ţin cu ruşii, cei mai mulţi ţin cu ucrainenii (plus cu americanii şi cu europenii). Odată intraţi pe un făgaş, nu-i mai poţi întoarce din ale lor, încep să-şi iubească propriile opţiuni, fanatizarea e gata. Totul poate fi „consumat”. Chiar şi un război groaznic, urmărit la televizor din fotoliu, dar mai ales pe Internet.

Cei mai fanatici sunt trollii, micii şi marii „comentatori” de pe gazete, site-uri, bloguri, reţele sociale. În general, nu le place nimic, nu poţi să-i mulţumeşti nicicum. Nu eşti la înalţimea lor galactică şi, mai ales, anonimă. Înjură ca la uşa cortului sau practică o vulgaritate deplorabilă. După putirinţe, mă rog.

În România, „putiniştii”, „rusofilii”, „moscoviţii” sunt mult mai rari decât în Europa Occidentală. Lunga ocupaţie sovietică începută în 1944 îşi spune şi azi cuvântul. Nici cei care gândesc cu capul lor şi nu iau de bună propaganda oficială, foarte schematică, simplistă rău, nu sunt bine văzuţi, devin foarte repede suspecţi.

Dar pentru „spectatorii” români lucrurile s-au încurcat şi mai tare foarte recent, odată cu evenimentele din Transnistria (Republica Moldova) şi cu apropierea conflictului de graniţele noastre. Cei cu eventuale simpatii pentru ruşi au fost prinşi pe picior greşit pentru că, vrând-nevrând, prin Republica Moldova, România intră în conflict frontal cu Rusia. Dacă Rusia ocupă Republica Moldova, e ca şi cum ar ocupa România. Vechea durere a reîntregirii ţării a revenit brutal în actualitate. Dar şi vechile discursuri, judecăţi, colecţii de argumente sofistice inventate de URSS şi de Rusia şi livrate de-a gata basarabenilor şi românilor.

E vorba despre independenţa Republicii Moldova (faţă de România şi atât…), despre dorinţa basarabenilor de a se uni cu România, despre referendum, sondaje, procente. Din 1990 se ignoră controlat, dirijat faptul că Basarabia a fost anexată pur şi simplu de URSS. Fără vreun referendum. Fără ca populaţia să fie întrebată. Fără sondaje. Dacă va fi război în Republica Moldova, lucrurile se pot rezolva la fel, dar de data aceasta în sens invers. Pentru că România are azi susţinerea marilor puteri vestice, a SUA, a Marii Britanii, a Franţei, a Poloniei. Iar aceste puteri nu mai recunosc azi Rusia. S-a văzut asta odată cu valurile de sancţiuni economice şi de toate felurile.

În 1992, Rusia a ocupat din nou Transnistria (tocmai în acest scop fusese inventată cândva) şi a transformat-o într-o mare garnizoană în aer liber, cu locuitori şi un imens depozit de arme şi muniţii. O „autostradă” rapidă pentru trupele sale în drum spre Europa de Sud, spre Marea Mediterană. Iar Republica Moldova a fost „agăţată” de aceeaşi Rusie şi obligată la „neutralitate”. O neutralitate total dependentă de Rusia.

Războiul din Ucraina se poate extinde în Transnistria, cu consecinţe previzibile pentru Republica Moldova. Dar, în fereastra de oportunitate care se deschide, Basarabia, teritoriile româneşti de peste Prut îşi pot regăsi destinul lor european. Cel mai probabil, alături de România.

Preluare din ziarul Bursa.


Cine atacă în/din Transnistria : Rusia sau Occidentul ?

marți 3 mai 2022

Petru Romoșan

„Rusia intenţionează să atace Republica Moldova pentru a deschide un nou front împotriva Ucrainei, scrie The Times, care citează surse din cadrul serviciilor secrete ucrainene” (Mihai Voican – „The Times : Rusia ar fi decis să atace Republica Moldova”, money.ro, 2.05.2022). „Credem că Kremlinul a luat decizia de a ataca Republica Moldova. Soarta Moldovei este crucială. Dacă ruşii reuşesc să preia controlul asupra ţării, noi (Ucraina – n.red.) vom deveni mai vulnerabili din punct de vedere militar – va fi o ameninţare la adresa integrităţii Ucrainei”, au spus sursele The Times” (idem). „Autorii articolului din The Times precizează că nu au putut confirma aceste date din surse independente” (idem).

Vă amintiţi cum, în februarie a.c., preşedintele american Joe Biden anunţa aproape zilnic că Rusia va ataca Ucraina ? Toată lumea se întreba ce surse au Joe Biden şi administraţia prezidenţială americană în interiorul Kremlinului. Ulterior, s-a aflat cu certitudine că Ucraina pregătea pentru începutul lunii martie (mai exact, pentru 8 martie) un atac asupra Donbasului. Ucraina avea 60-80 000 de militari în aşteptare în Donbas. Deşi avea masate trupe la graniţa cu Ucraina (peste 150 000 de soldaţi), Rusia nu era pregătită să atace Ucraina. Dar conducătorii ruşi şi Vladimir Putin s-au văzut constrânşi să ia decizii precipitate, să recunoască la 22 februarie cele două republici autoproclamate independente (Doneţk şi Lugansk) şi să invadeze Ucraina în 24 februarie 2022.

Putem presupune că lucrurile se repetă, dar, de această dată, Occidentul va muta primul. După alte surse, mult mai credibile decât mainstream-ul The Times (vezi „Războiul din Ucraina se apropie de România”, bursa.ro, 30.04.2022), trupe polono-româno-ucraineano-moldovene se pregătesc să atace Transnistria, autoproclamata republică independentă sovieto-rusă (adăpostind cel mai mare depozit de arme şi muniţii din Europa al URSS şi al Federaţiei Ruse, de interes pentru Ucraina azi, în plin război). În acelaşi timp, Polonia se pregăteşte să trimită trupe de menţinere a păcii în Ucraina de Vest, străvechi pământ polonez. La fel ca în 22-24 februarie, este foarte probabil să asistăm la evenimente majore în Republica Moldova şi în Transnistria.

Este, de altfel, de mirare că strategii americani şi britanici, care conduc NATO, nu au înţeles până acum că burta moale a Rusiei ar fi în egală măsură (cu Ucraina şi Marea Neagră) şi Republica Moldova. E greu de înţeles de ce SUA, Marea Britanie şi NATO nu susţin încă tranşant reunificarea Republicii Moldova cu România. Republica Moldova ar deveni astfel şi membră NATO, şi membră UE, iar frontiera Occidentului s-ar stabili solid mult mai la est, la Gurile Dunării. Pe ce temeiuri istorice pretinde Rusia, în diferite hărţi cu Novorusia pe care le distribuie generos, că Bugeacul românesc (azi în Ucraina) şi portul liber Odesa ar trebui să fie sub controlul Rusiei ? Şi pe ce temei de drept internaţional justifică Rusia prezenţa celor 1 500-2 000 de militari ruşi în Transnistria ca „forţe de menţinere a păcii” ? E evident că Transnistria ar trebui să se întoarcă la Ucraina (sau la Polonia într-un final ?), cu excepţia raionului Dubăsari şi a Tighinei, ţinuturi româneşti. Cu tot parteneriatul „occidental” în care se găsesc azi România şi Ucraina, Bucovina de Nord şi Transcarpatia (Maramureşul istoric) sunt provincii româneşti, locuite cândva, respectiv chiar azi (Maramureşul istoric) majoritar de români.

Războiul din Ucraina promite să intre într-o nouă fază, cu durată greu de estimat. Cei care credeau că acest război (al Rusiei împotriva Ucrainei) va fi unul foarte scurt au deja toate şansele să fie dezamăgiţi. Susţinerea financiară şi militară anunţată de SUA şi de aliaţii săi pentru Ucraina, colosală, va încurca toate calculele.

România, ca şi Polonia, devine un punct fierbinte pe harta Europei. Se joacă o partidă mare în partea noastră de lume, cu toate riscurile inerente. Nu câştigi niciodată ceva care contează fără să-ţi asumi riscuri reale.

Să reamintim că Transnistria (cu un teritoriu de 4 163 km2, o fâşie îngustă care coboară de la nord la sud pe malul stâng al Nistrului) are aproximativ 500 000 de locuitori, dintre care 31,9 % sunt de limbă maternă română, 30,4 % de limbă maternă rusă şi 28,8 % de limbă maternă ucraineană. Mai există minorităţi poloneze, bulgare şi armene, mai ales la Tiraspol. Este Transnistria o provincie românească, ucraineană sau rusească ? Cine ştie răspunsul corect ?

Preluare din ziarul Bursa.


//