America şi lumea la răscruce de epoci

joi 22 oct. 2020

Petru Romoșan

Alegerile americane din 3 noiembrie 2020 pot deveni cele mai importante din ultima sută de ani, de la primul război mondial încoace. Cel puţin aşa crede celebrul geopolitican rus Aleksandr Dughin, cum vom vedea mai jos.

Ruptura dintre cele două Americi, dintre americanul mărunt şi mediu, reprezentat de conservatorii republicani, mai ales în partea centrală, de la Nord la Sud, partea „de pământ” (heartland), şi progresiştii democraţi, mai ales pe cele două Coaste, de Est şi de Vest, partea „de apă”, cu marile oraşe din Est – New York, Philadelphia, Washington, Boston – şi cele din Vest – Los Angeles, San Francisco, Seattle –, deci ruptura e totală, fără nici o posibilitate de conciliere, de negociere. Consensul imperial (imperialist) reprezentat bipartit prin CFR (Council on Foreign Relations), construit după primul război mondial, nu mai există.

Revoluţia culturală din America, criza economică, exacerbată de pandemie, anunţata cădere a dolarului (a pierdut deja 10 % din valoare, iar după unii analişti economici va pierde până la 35 % până la sfârşitul anului 2021) vor avea un impact indirect, întârziat poate, dar foarte puternic şi asupra economiei româneşti şi a clasei politice băştinaşe (foarte pro-americană), care poate fi chiar măturată violent. Primele atinse de depresiunea (depression) economică americană vor fi însă Europa de Vest şi UE în întregime, UE a cărei monedă euro e foarte legată şi foarte dependentă de dolar. UE este şi primul creditor al SUA, înaintea Japoniei şi Chinei. România va fi lovită mai ales de ceea ce se va întâmpla în UE, în Germania, Franţa, Italia şi Spania, în Marea Britanie, unde trăiesc mulţi români, peste 3 milioane : 1,3 milioane în Italia, 665 000 în Spania, 650 000 în Germania, 434 000 în Marea Britanie, 118 000 în Franţa, 92 000 în Belgia etc.

Alegerile americane din 3 noiembrie pot aduce surprize peste aşteptări. Între 3 noiembrie şi 20 ianuarie, SUA pot avea nu doar un preşedinte, ci doi : Donald Trump în statele tradiţional republicane şi Joe Biden în statele tradiţional democrate. Iar după 20 ianuarie, SUA pot avea chiar trei preşedinţi. Pentru că nu se va putea decide noul preşedinte, Nancy Pelosi, preşedinta actuală a Camerei Reprezentanţilor, poate fi declarată preşedinte interimar, cu un al treilea vicepreşedinte, care poate fi Pete Buttigieg sau Michelle Obama. Astfel, spre sfârşitul lui ianuarie 2021, SUA ar avea trei preşedinţi şi trei vicepreşedinţi. Cum s-ar putea încheia o asemenea nebunie fără precedent e greu de imaginat.

Dacă dezintegrarea sau confuzia va ajunge în acest punct, e de presupus că fiecare dintre cei trei preşedinţi se va refugia în statul pe care-l reprezintă sau în care are domiciliul. Nancy Pelosi reprezintă, după soţ, Paul Pelosi, om de afaceri multimilionar, San Francisco. Deci, Nancy Pelosi va deveni într-un fel, pentru o vreme, preşedinta Californiei. California (cu o populaţie de 39,5 milioane de locuitori), cel mai mare stat american, are o economie şi un PIB comparabile cu marile state europene (3 200 de miliarde de dolari). Joe Biden se va refugia în Delaware, cel mai mare paradis fiscal din SUA, pe care l-a reprezentat mai bine de 35 de ani. Donald Trump şi-a schimbat recent rezidenţa de la New York în Florida, unde are o imensă proprietate. Deocamdată nu e clar dacă alegerile vor putea fi reluate în cazul în care nu poate fi decis un nou preşedinte. Totuşi, Constituţia prevede că Senatul (dominat de republicani) şi Curtea Supremă pot să hotărască noul preşedinte.

După Doug Casey, economist celebru, autor de bestseller-uri (începând cu The International Man, 1976), adevărata problemă se va pune după alegeri, indiferent de rezultatul lor, care, oricare ar fi, nu va face decât să mărească prăpastia dintre conservatorii republicani şi stângiştii neomarxişti conduşi de Partidul Democrat spre o revoluţie culturală, care ar putea fi comparată cel mai bine cu Revoluţia Culturală de aproape 10 ani din China lui Mao. O revoluţie culturală care nu mai poate fi oprită, ci doar amânată cu patru ani dacă Donald Trump rămâne preşedinte.

Revoluţia culturală deja angajată nu va face decât să arunce în aer economia americană şi dolarul. Urmările pandemiei vor fi, atât în SUA, cât şi în Europa de Vest, foarte dependentă de SUA, mai dramatice decât în alte părţi ale lumii. Cu un nou lockdown deja aplicat în unele ţări sau aflat la orizont pentru altele, e foarte probabil că nici Bursele nu vor mai putea fi ţinute sub perfuzie de băncile centrale şi de tiparniţă. Cu o economie scăpată de sub control, viitorul preşedinte american, oricare ar fi el, va deveni, oricum, aproape irelevant.

Singura soluţie de ieşire din criză propusă de economistul francez Thomas Piketty este creşterea până la cer a impozitării marilor averi. Care e de mirare că nu e încă pusă în aplicare. Anul electoral american poate fi explicaţia principală a întârzierii. Modelul există, e cel al faimosului New Deal al lui F.D. Roosevelt ca urmare a Marii Crize din 1929-1933. „Proiectul fiscal actual al lui Thomas Piketty […] constă în creşterea impozitului pe venit atât în valoare, cât şi în progresivitate prin adăugarea unor tranşe marginale mergând până la 90 %, prin creşterea substanţială a taxelor pe succesiune pentru cei mai bogaţi şi prin reintroducerea unei fiscalităţi anuale progresive pe întregul patrimoniu care ar putea urca şi ea până la 90 % pentru miliardari !” (Nathalie MP Meyer, „Au secours, Thomas Piketty veut encore taxer les riches”, contrepoints.org, 14.10.2020).

Care ar fi deosebirile dintre un alt doilea mandat Donald Trump şi un prim mandat Joe Biden ? Iată-le, din perspectiva lui Aleksandr Dughin :

„ – arhitectura ordinii mondiale (tranziţie spre naţionalism şi multipolaritate reală în cazul lui Trump, continuarea agoniei globalizării în cazul lui Biden)

– strategia geopolitică globală a SUA („America First” în cazul lui Trump, un salt disperat spre guvernul mondial în cazul lui Biden)

– destinul NATO (dizolvarea sa în favoarea unei structuri care reflectă mai strict interesele naţionale ale Statelor Unite – de această dată în calitate de stat, iar nu ca un sprijin al mondializării în ansamblul său (în cazul lui Trump), sau menţinerea blocului atlantic ca instrument al elitelor liberale supranaţionale (în cazul lui Biden)

– ideologia dominantă (conservatorsimul de dreapta, naţionalismul american în cazul lui Trump, globalismul de stânga, eliminarea definitivă a identităţii americane în cazul lui Biden)

– polarizarea democraţi-republicani (continuarea creşterii în influenţă a paleoconservatorilor în sânul guvernării în caz de victorie a lui Trump) sau întoarcerea la consensul bipartit (în cazul lui Biden, împreună cu o nouă creştere a influenţei neoconferinţelor (neoconservatorilor – n.n.) în sânul guvernării)

-până şi soarta celui de-al 2-lea Amendament (dreptul de a purta armă – n.n.) – menţinerea lui în cazul lui Trump şi eventuala sa abrogare în cazul lui Biden” (Aleksandr Dughin – „Géopolitique des élections américaines”, reseauinternational.net, 22.10.2020)

După cifrele FMI, economia chineză a depăşit deja economia americană în al treilea trimestru 2020. Economia chineză va avea în 2020 o creştere moderată dar consistentă, în timp ce economia americană va încheia anul pe un minus serios. Deci, mecanic, China va depăşi SUA, lucru foarte important pentru investiţiile pe Bursă, care se vor reorienta spre Hong Kong, Shenzhen şi Shanghai. Mulţi pretind că actuala conducere politică a Chinei l-ar prefera net pe democratul Joe Biden, cu care ar putea face comerţ as usual şi astfel China şi-ar putea continua în linişte atât creşterea internă, cât şi cea globală.


De la farsa democratică globalistă la regimuri de forţă naţionale

vineri 16 oct. 2020

Petru Romoșan

S-a făcut vreodată un sondaj în care populaţia să fie întrebată dacă estimează că, în majoritate, politicienii sunt nişte farsori, nişte simulanţi, impostori, nişte mincinoşi patologici sau simpli escroci ? Nu, nu s-a făcut. Dacă s-ar pune o asemenea întrebare nepotrivită, orientată, e uşor de bănuit care ar fi răspunsurile. „Vom minţi, vom înşela şi vom fura ca să câştigăm !” a fost surprins de o cameră ascunsă spunând recent Kristopher Jacks, unul dintre liderii Partidului Democrat din Colorado, SUA (projectveritas.com, 14 octombrie 2020).
Întrebaţi dacă vor să facă politică, oameni care au o foarte bună reputaţie în meseria lor – doctori, ingineri, avocaţi, profesori… – răspund imediat, ofensaţi, că ei se simt foarte bine în profesie şi că, în general, au ceva de făcut, sunt chiar foarte ocupaţi. Unii merg şi mai departe, întreabă dacă sunt luaţi drept escroci, şarlatani sau impostori ca să li se propună să intre în politica activă.
Cam la acest nivel a ajuns farsa cu democraţia, cu votul popular, cu reprezentativitatea, cu puterea poporului. Şi asta începând cu SUA la finele mandatului lui Donald Trump, cu Franţa lui Emmanuel Macron (preşedintele francez e considerat cel mai globalist din Europa), cu haosul politic din Italia şi Spania, cu incertitudinile politice imediate din Germania ş.a.m.d. Iar ţări mari care nu au atâtea pretenţii democratice, cum sunt China comunist-capitalistă sau Rusia neoţaristă a lui Vladimir Putin, nu mai par atât de atacabile de vreme ce funcţionează şi se dezvoltă. Atacurile care vin din Occident, din UE şi din SUA, sunt atât de vădit propagandistice, încât nu prea mai poţi să le iei în serios. „Argumentele” de tip Skripal (în UK) sau Navalnîi (în Germania) nu fac o politică.
Criza sanitară şi criza economică în desfăşurare vor reuşi să pună la pământ câteva mari democraţii istorice. Ispita totalitară în care au căzut politicienii şi politrucii din Sănătate – au crezut că, în sfârşit, pot lua măsuri severe, autoritare, chiar fasciste, dincolo de Constituţie – ne arată cam cum s-ar putea să ieşim din această combinaţie de crize. Politicienii şi-au imaginat că îşi pot aroga puterea totală, totalitară de-a dreptul. Drumul spre guvernări autoritare, conduse, de regulă, de militari, e deja bine pavat.
Primele măsuri care prefigurează un regim de forţă au fost luate în Franţa. Ieri, 15 octombrie 2020, 80 de anchetatori de la OCLCIFF (Oficiul Central de Luptă împotriva Corupţiei şi Infracţiunilor Financiare şi Fiscale) au întreprins percheziţii la biroul şi la domiciliul actualului ministru al Sănătăţii, Olivier Véran, la Paris şi la Grenoble, la fostul prim-ministru de până în 3 iulie a.c., Édouard Philippe, azi primar la Le Havre, la directorul general al Sănătăţii, Jérôme Salomon (un fel de Raed Arafat francez), la Geneviève Chêne, directoare generală a Sănătăţii Publice. De asemenea, s-au făcut percheziţii la domiciliul lui Agnès Buzyn, fost ministru al Sănătăţii până în februarie a.c., la Sibeth Ndiaye, fost purtător de cuvânt al guvernului Édouard Philippe până în iulie.
Anchetatorii, însărcinaţi de Comisia de Anchetă a Curţii de Justiţie a Republicii, au ridicat computerele personale şi profesionale, precum şi telefoanele mobile ale celor enumeraţi mai înainte, dar şi ale altor înalţi funcţionari din Sănătate. De la Ministerul Sănătăţii au fost ridicate documentele privitoare la gestionarea crizei Covid începând cu ianuarie 2020 (după Le Figaro).
Asemenea măsuri n-au mai fost luate niciodată în Franţa împotriva unor miniştri în funcţie, a unui fost prim-ministru şi a unor miniştri de dată recentă. Presa şi analiştii mobilizaţi de politicieni şi partide au trecut la atacuri la baionetă la adresa Curţii de Justiţie a Republicii (instanţă care judecă înalţii demnitari în funcţie), amintind că preşedintele Macron intenţiona să o desfiinţeze (pe modelul cunoscut la noi al dorinţelor periodic exprimate de desfiinţare a CCR, a SIIJ etc.). Dar a fost adus din nou în discuţie din mai multe direcţii numele generalului Pierre de Villiers, fost şef al Statului Major al Armatei (care a demisionat, confruntat fiind cu proiecte inacceptabile pentru armată prezentate de noul preşedinte Macron), văzut ca un nou posibil Charles de Gaulle. După unele aprecieri, dacă generalul de Villiers s-ar prezenta la viitoarele alegeri (din 2022), ar câştiga fără probleme preşedinţia, susţinut de suveranişti, conduşi moral şi teoretic astăzi de filosoful Michel Onfray prin revista şi gruparea Frontul Popular. Fratele generalului, Philippe de Villiers, a fost şi el cândva candidat la preşedinţie şi continuă să fie o figură publică foarte respectată.
Turnura evenimentelor politice din Franţa – cu degringolada preşedinţiei Macron, cu Vestele galbene, cu ascensiunea Frontului Popular şi a suveranismului, cu recentele percheziţii la un prim-ministru şi la mai mulţi miniştri, pe fondul crizei sanitare şi al crizei economice – ne dă o idee despre direcţia pe care o iau lucrurile în Franţa şi în Europa, dar şi în America ruptă în două, la fel ca România, de altfel.
Singura ţară care ar putea avea o creştere economică în 2020 pare a fi China. China a fost prima lovită de coronavirus şi, deocamdată, alături de Coreea de Sud, e printre rarele ţări care au reuşit să-şi ţină sub control criza sanitară. În Franţa se anticipează o cădere economică de peste 9 % în 2020 – o cifră colosală (unii analişti duc însă căderea undeva între 12 şi 20 %). Agonia democraţiei care durează deja de prea multă vreme aproape peste tot pare să se apropie de sfârşit. În România, pe drept sau pe nedrept, puşcăriile au fost şi sunt încă pline de miniştri, deputaţi, senatori, înalţi funcţionari infractori, corupţi, iresponsabili (deocamdată nu avem preşedinţi şi foşti preşedinţi în închisoare, dar am avut un prim-ministru, Adrian Năstase, şi avem încă un atotputernic preşedinte de partid, Liviu Dragnea). Falimentul economic anunţat din toate părţile va impune aproape pretutindeni schimbări radicale.


Criză sanitară majoră sau management politic iresponsabil ?

vineri 9 oct. 2020

Petru Romoșan

Existenţa coronavirusului SARS-CoV-2 nu e contestată serios de nici o autoritate medicală care contează. Dimpotrivă, mari medici şi savanţi – cum sunt Didier Raoult, Christian Perronne, Laurent Toubiana, Jean-François Toussaint în Franţa, sute de doctori şi cercetători de mare prestigiu din Germania, dintre care mulţi ar merita să fie citaţi nominal pentru luările lor de poziţie curajoase, şi chiar din Statele Unite, unde totuşi cei mai activi sunt Bill Gates (patronul vaccinurilor) şi foarte controversatul Anthony Fauci, remarcabilul savant (epidemiolog) suedez Anders Tegnell şi compatriotul său Thomas Linden, medicul-şef al Sănătăţii şi al Asistenţei Sociale din Suedia, bravul doctor Vasile Astărăstoae în România – s-au aplecat cu tot profesionalismul, cu atitudine etică şi cu toată seriozitatea civică asupra noului virus. Şi s-au şi exprimat, pe larg şi foarte convingător, public şi în cadrul profesional legal constituit.

Dar, în acelaşi timp, The Independent a anunţat ieri – asta pentru a da un exemplu de conflict direct între ştiinţă şi politică – că peste 7 000 de oameni de ştiinţă şi medici din toată lumea au semnat o declaraţie (Great Barrington Declaration) cerând să se pună în aplicare o altă strategie împotriva coronavirusului decât cea a lockdown-ului, astfel încât majoritatea oamenilor să poată trăi şi munci normal, urmând ca numai celor în vârstă şi cu probleme medicale cunoscute să li se asigure protecţia adecvată. Purtătorul de cuvânt al lui Boris Johnson a făcut însă cunoscut că primul-ministru nu acceptă argumentele fundamentale care stau la baza acestei cereri (vezi Andrew Woodcock – „Coronavirus : Government rejects scientists’ call to end lockdown measures”, independent.co.uk, 7.10 2020).

Cel mai bine a limpezit lucrurile prof.dr. Didier Raoult de la IHU din Marsilia. El a făcut deosebirea netă şi clară între obligaţiile şi răspunderile medicilor şi savanţilor, pe de o parte, şi răspunderile şi obligaţiile politicienilor şi administratorilor din Sănătate autorizaţi, pe de altă parte. Cele mai contestate măsuri din timpul pandemiei nu vin, nu emană de la medici şi cercetători, ci de la politicieni, administratori ai Sănătăţii, orientaţi de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), al cărei principal finanţator este faimosul miliardar american Bill Gates. Mai mulţi înalţi funcţionari OMS şi-au luat salariile sau drepturile financiare pe „fluturaşi” emişi de Fundaţia Bill şi Melinda Gates (cf. prof. Christian Perronne, el însuşi fost înalt funcţionar OMS).

Politicienii şi politrucii din Sănătate par în primul rând preocupaţi de a se acoperi legal şi de a executa cu stricteţe dispoziţiile şi îndrumările care le parvin de la OMS (o organizaţie a ONU, cu sediul la New York), controlată, evident, de sponsorii ei principali. Aceiaşi politicieni şi politruci iresponsabili nu se arată deloc interesaţi de dezastrul economic şi social pe care îl provoacă în ţările reprezentate temporar de ei. Adică ignoră esenţialul obligaţiilor pentru care au fost aleşi sau numiţi. În acelaşi timp, merită să subliniem că, de fapt, demnitarii români din Sănătate nu sunt nici savanţi şi nici cercetători reali, iar unii dintre ei nu mai sunt de mult nici medici practicanţi, ca să nu mai spunem că n-au avut vreodată o platformă profesională comparabilă cu cea o omologilor lor care au gestionat criza în China, Coreea de Sud, Germania sau Suedia.

Politicienii şi politrucii din Sănătate de peste tot, în special cei din lumea occidentală, par a fi interesaţi de falimentul transporturilor aeriene, al turismului mondial, al HoReCa, al învăţământului la toate nivelurile, al culturii şi al sportului (o industrie foarte întinsă, de fapt) şi, stupefiant, chiar de proasta funcţionare a Sănătăţii alta decât cea care se preocupă de obsedantul Covid. Par interesaţi de falimentul întreprinderilor mici şi mijlocii (cele cu capital autohnton, mai ales în România) şi de susţinerea multinaţionalelor şi a marelui capital. Multinaţionalele sunt deocamdată cel mai puţin afectate de criza sanitară, de şomajul care se afişează astăzi în cifre înspăimântătoare, în schimb, ating în Bursă, mai ales în SUA, noi şi noi recorduri suprarealiste.

În România, deciziile arbitrare de lockdown, de stare de urgenţă, de stare de alertă, cu respectarea foarte aproximativă a Constituţiei şi a legilor în vigoare, au fost luate agresiv de preşedinte, de prim-ministru, de PNL, partid fără majoritate în Parlament, cu un guvern impus de instituţiile de forţă, şi de câţiva politruci din domeniul Sănătăţii, deveniţi peste noapte foarte cunoscuţi printr-o supraexpunere adesea cinică, uneori chiar sadică : Nelu Tătaru, tragicomicul ministru liberal al Sănătăţii, Raed Arafat, secretar de stat la Interne şi puţin şi medic, Adrian Streinu-Cercel, director de spital, şi el fost secretar de stat la Sănătate, Alexandru Rafila, reprezentantul OMS în România, şi alţi câţiva.

Deşi se anunţă noi restricţii, noi închideri, gestiunea pandemiei are o legătură din ce în ce mai slabă cu sănătatea populaţiei şi o legătură din ce în ce mai evidentă cu Big Pharma şi producţia de medicamente noi, de vaccinuri, şi cu un fel de război mondial hibrid în curs, cu interese economice enorme, cu crize pe care încă nu le cunoaştem sau nici nu le putem măcar bănui. Într-o şedinţă ţinută la Geneva luni, 5 octombrie, OMS a indicat oficial o infectare cu coronavirus a populaţiei mondiale la nivel de 10 %. Ceea ce ar însemna 780 de milioane de persoane, o cifră fără legătură cu datele oficiale actuale privind coronavirusul, care sunt de 35 de milioane de persoane pozitive. Tot datele oficiale indică cca 1 milion de morţi. În aceste condiţii, mortalitatea Covid-19 ar fi de 0,13 %, adică mai puţin decât 0,3 % în medie pentru o gripă sezonieră.

Cât e criză sanitară şi cât e management politic orientat aflăm şi de la actualul ministru al Sporturilor din Franţa, românca Roxana Mărăcineanu, care a dat un răspuns surprinzător şi supracitat în media internaţională la un interviu radio. Întrebată cum se face că se închid sălile de sport atunci când la 27 de milioane de intrări în aceste săli s-au repertoriat doar 207 cazuri probate de infectare, ministra a răspuns : „Deciziile nu sunt luate astăzi în funcţie de realitatea transmiterii virusului pentru că nu ştim cum se transmite virusul. Deciziile sunt luate pentru a spune că în viaţa dumneavoastră personală şi în timpul liber trebuie să continuaţi să fiţi disciplinaţi pentru că aveţi presiunea socială a vieţii în colectivitate, la muncă, în transporturi sau pe stradă” (Radio Europe 1, 28 septembrie 2020).

Ne putem întreba dacă responsabilii politici ai crizei îşi dau seama că, până la urmă, tot ei sunt cei care vor plăti oalele sparte ale lipsei lor de devotament faţă de cei pe care ar fi trebuit doar să-i servească onest şi competent. OMS, oligarhii, miliardarii Big Pharma, eminenţele străine, Statul Profund nu vor mai fi acolo ca să-i apere şi să le dea indicaţii.


Este Donald Trump în pericol ?

duminică 4 oct. 2020

Petru Romoșan

Nu e deloc exclus ca experimentul imperial american Donald Trump să se apropie de sfârşit. Nu pentru că va pierde votul popular, pe care se pare că îl are la dimensiuni ce amintesc de Ion Iliescu în România, ci pentru că Donald Trump nu mai arată ca o soluţie la problemele imperiului în curs de prăbuşire, în descompunere accelerată. Deja subita îmbolnăvire cu Covid-19 a preşedintelui american şi a soţiei sale dă naştere celor mai îngrijorătoare speculaţii. Astfel, Paul Craig Roberts, fost înalt funcţionar în administraţia prezidenţială americană, profesor şi autor de cărţi, unul dintre primii 10 editorialişti americani de azi, îşi permite să avanseze, folosind surse diverse :

„Totul arată ca şi cum establishment-ul ar fi găsit o cale de a-l asasina pe Trump !

De ce nu a făcut Trump apel la dr. Vladimir Zelenko de la New York sau la dr. Didier Raoult din Franţa ?!

De ce i se dau lui Trump medicamente experimentale, şi nu tratamentul cunoscut ca sigur cu hidroxiclorochină ?

Către Scott Atlas, consilierul Casei Albe în materie de coronavirus

De la Jon Rappoport”

Şi :

„Preşedintele e într-o situaţie foarte periculoasă.

Orice nefericit de doctor care are vreo urmă de etică ar trebui să strige acum ca să oprească o nenorocită de crimă. Aceasta nu e o supoziţie. Aţi prescrie vreunui pacient nu un medicament absolut experimental, ci două deodată (Remdesivir şi Regeneron – n.n.), fiecare dintre ele având efecte nocive ? Le-aţi prescrie DIMPREUNĂ ? VREODATĂ ? Mai ales atunci când pacientul nu e nici pe departe grav bolnav ? Mai ales atunci când efectele nocive cumulate ale celor două medicamente nu au fost studiate niciodată ?

 DE CE ÎL TRATEAZĂ DOCTORII DE LA SPITALUL WALTER REED PE TRUMP CA ŞI CUM PACIENTUL S-AR GĂSI ÎNTR-O SITUAŢIE DISPERATĂ ?

Se ocupă de preşedinte ca şi cum viaţa i-ar atârna de un fir, iar ei ar trebui să încerce pe el tot ce au la îndemână.

Cine veghează la viaţa preşedintelui ? Oare doctorii aceştia încearcă să-l omoare ?

OCUPĂ-TE, SCOTT. ACUM.” („Are they murdering president Trump ?”, paulcraigroberts.org, 3 octombrie 2020).

Între timp a apărut şi o explicaţie simplă, la firul ierbii a marii crize Covid-19, descrisă de specialişti ca doar a zecea gripă cea mai gravă de după al doilea război mondial în termeni de mortalitate. De ce s-a asumat riscul dărâmării economiei mondiale de o manieră nemaivăzută ? Explicaţia pare a fi datoria americană, care se apropie de explozie. Care sunt cifrele ?

„Datoria totală a SUA cuprinde : datoriile familiilor, ale studenţilor, ale companiilor, ale statelor uniunii americane, ale instituţiilor locale la toate nivelurile, ale instituţiilor financiare şi, în fine, datoria federală. La 31 mai 2019, această datorie totală era de 74 000 de miliarde de dolari, adică 350 % PIB-ul SUA, 85 % din PIB-ul mondial, de 22 de ori PIB-ul Franţei… După şase luni, la 30 septembrie 2020, această datorie totală a explodat. Ea se ridică la 82 140 de miliarde de dolari, adică 420 % PIB-ul SUA, 95 % din PIB-ul mondial, de 30 de ori PIB-ul Franţei… Din această sumă considerabilă, datoria federală, cea a SUA, despre care se vorbeşte cel mai des în geopolitică, e de numai 26 822 de miliarde de dolari (137 % PIB-ul SUA) la 30 septembrie 2020. Ea nu era decât de 22 356 de miliarde de dolari (105,5 % PIB-ul SUA) la 31 mai 2019. A crescut deci cu 4 466 de miliarde de dolari în 16 luni, adică, în medie, cu 280 de miliarde de dolari pe lună. Ritmul de creştere a datoriei federale era încă de 3 miliarde de dolari pe zi în mai 2019 : acest ritm a fost, în medie, de 9 miliarde de dolari pe zi în ultimele 16 luni. Cum străinii nu se mai înghesuie să crediteze SUA, a fost pusă în mişcare tiparniţa de bani, care şi-a accelerat considerabil cadenţa…

Prin urmare, această datorie federală este în cea mai mare parte (73,6 %) deţinută de americanii înşişi (fonduri de pensii, economiile cetăţenilor, companii de asigurări, instituţii financiare private sau de stat). Acest procent creşte rapid, căci el era de doar 71 % în urmă cu 16 luni. În clar, datoria federală care explodează „se americanizează” din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai rapid. În cazul unui crah, cetăţenii americani sunt cei care vor suferi direct cele mai grele consecinţe” (Dominique Delwarde – „Explosion de la dette US et conséquences prévisibles : Point de situation au 30 septembre 2020”, reseauinternational.net, 2 octombrie 2020).

La 31 iulie 2020, creditorii străini principali ai SUA erau : Asia (China, Hong Kong, Japonia) 3 852,9 miliarde de dolari ; Europa (UE + UK) 2 144,4 miliarde de dolari ; Canada 133,9 miliarde de dolari ; Africa 61,4 miliarde de dolari etc. (ibidem).

În condiţiile economice date, implacabile – orice datorie trebuie, mai devreme sau mai târziu, rambursată –, mai are vreo importanţă cine va câştiga alegerile americane ? Joe Biden şi democraţii sau Donald Trump şi republicanii ? Cu realităţile americane la zi, cu şomajul real la nivel de 20 % şi cu scăderea veniturilor populaţiei de culoare şi ale hispanicilor cu peste 40 % după 2008, implozia imperiului american şi prăbuşirea dolarului par inevitabile.


Alegeri locale geopolitice

vineri 2 oct. 2020

Petru Romoșan

România nu mai are graniţă directă cu Rusia, dar face frontiera UE şi NATO cu Estul Europei. Recentele alegeri locale de la noi, din timpul pandemiei 2020, par a fi, neaşteptat, cele mai interesante alegeri, cu aparenţă democratică totuşi, din ultimii 30 de ani. Două sunt motivele care îndreptăţesc o asemenea observaţie. Mai întâi confirmarea obţinută de USR, un partid nou, al tinerei generaţii, pretins de dreapta (în Europa de Est, ca şi în SUA, spectrul politic se întinde de la centru până la dreapta, uneori dreapta extremă), în fapt de stânga, neomarxist, progresist (la fel ca Partidul Democrat în SUA), fabricat la cererea marelui guru al stângii fabiene, George Soros, de SRI, de Florian Coldea – aşa se vorbeşte, aşa se scrie. Şi, în al doilea rând, aceste alegeri locale au vizibil un foarte pronunţat caracter geopolitic.

Despre ce geopolitică ar fi vorba ? La Timişoara a câştigat Dominic Fritz (n. 1983), un cetăţean german din Pădurea Neagră (Germania), fost consilier şi şef de cabinet al fostului preşedinte al Germaniei Horst Köhler (2016-2019). Köhler fusese şi preşedinte al BERD, şi director general al FMI, deci un globalist de vârf. După propriul CV, Dominic Fritz a făcut studii de ştiinţe politice şi administrative la Konstantz (Germania), la Sciences-Po (Paris) şi la Universitatea York (Marea Britanie). Lucrarea sa de licenţă s-a ocupat de politicile sociale din România.

Fostul politician băsist Gelu Vişan ne anunţă catastrofist că Dominic Fritz, noul primar al Timişoarei, va pune bazele noii Republici Autonome Transilvania, cu capitala la Timişoara. Trebuie, într-adevăr, să ne speriem ? Serviciile secrete româneşti, finanţate cu miliarde de euro, ce păzesc ? Gelu Vişan e un vechi tovarăş de drum al fostului preşedinte Traian Băsescu, transformat în ultimii ani în trompetă publicistică a unor presupuse servicii secrete. Securitatea veche ? Securitatea nouă ? Servicii străine ? Nu ştim. Credibilitatea lui Gelu Vişan (fost înalt cadru PDL) e aproape de zero, dacă nu cumva e binişor la minus. Ce rol mai joacă el ? E greu de spus.

În Bucureşti, cel mai mare scandal are loc în Sectorul 1, cel mai bogat, care ar fi fost câştigat totuşi de Clotilde Armand (USR) în dauna pesedistului Dan Tudorache. Deşi e căsătorită cu un matematician român (Sergiu Moroianu) şi a obţinut cetăţenia română, Clotilde Armand ar trebui să reprezinte interese franceze. Armand e născută la Pointe-à-Pitre (Guadelupa), cu familia originară din Vichy, şi a absolvit şi faimosul MIT (Massachusetts Institute of Technology). În plus, Armand ar fi supervizat, pentru firma franceză de inginerie Egis, lucrările inexistente pretinse de Bechtel (mare companie americană, presupus sponsor CIA) la autostrada Transilvania. De ce ar fi trimis francezii un om atât de marcat francez, cu un nume scos parcă din Alexandre Dumas, să lucreze pentru ei în România ?

Întrebări în doi peri sunt puse şi în legătură cu marele câştigător în Bucureşti, Nicuşor Dan, noul primar general. Nicuşor Dan, susţinut de USR, fostul său partid, şi de PNL, a candidat pentru cine în afară de bucureştenii nemulţumiţi de pesedista Gabriela Firea ? Nu e cumva printre primii primari globalişti de mari oraşe europene, alături de Sadiq Khan la Londra ? Marea umbră a lui Soros şi a organizaţiei sale planează şi asupra lui Nicuşor Dan.

Trebuie precizat că atât Clotilde Armand, cât şi Dominic Fritz au avut toate drepturile să candideze (şi să şi câştige !) conform legilor UE şi celor româneşti în vigoare. Mai mulţi români au candidat (şi au şi câştigat !) la alegerile locale din Italia, Spania, dar şi din Germania. Alegerile locale nu sunt alegerile prezidenţiale. Unde, de altfel, în România, a câştigat de două ori un minoritar.

Dar cele mai interesante observaţii geopolitice le putem face după lectura susţinută a site-ului Sputnik şi a articolelor semnate de redactorul său principal, Dragoş Dumitriu, un ziarist talentat şi abrupt în expresie. Deşi Sputnik-ul românesc e o instituţie modestă faţă de Russia Today France sau faţă de Russia Today SUA, amândouă cu o mare audienţă, comparabile cu Europa liberă de pe vremuri. Sputnik a susţinut la baionetă candidatura Gabrielei Firea şi, în general, PSD-ul. O fi PSD-ul un partid rusesc, cum se spune ? Principalul perdant moral al alegerilor locale din 2020 pare a fi însă Antena 3, care, împreună cu „analista” Dana Budeanu, a sprijinit-o din greu pe aceeaşi Gabriela Firea, fosta lor colegă. La fel, Liviu Mihaiu, fost „preşedinte” al Deltei, a susţinut, fără probe totuşi, că Traian Băsescu, în campania sa pentru Bucureşti, a fost finanţat de colegul său marinar Florentin Pandele, soţul Gabrielei Firea. Pandele ar fi fost şi el implicat in Afacerea Flota. Dar Florentin Pandele, primarul reales în comuna Voluntari, e şi el doctor în Ordine Publică şi Siguranţă Naţională şi doctor în Ştiinţe Militare (cu un plagiat). Probabil, sub înaltul patronaj al generalului de intendenţă Gabriel Oprea, el însuşi la bază doctor plagiator, cu titlul retras. Avem şi noi faliţii noştri !

Alegerile locale ar fi trebuit să fie dintre cele mai puţin politice. Ele au fost, dimpotrivă, excesiv de geopolitice. Şi epopeea e încă în desfăşurare, cu contestaţii, anulări, renumărări şi multe ţâpurituri. Cel mai dubios câştigător din Bucureşti, şi el susţinut de Sputnik, este Cristian Popescu-Piedone, condamnat deja în primă instanţă la mulţi ani de închisoare cu executare în dosarul tragediei de la Colectiv. Ca să nu mai vorbim de câştigătorul primăriei din Deveselu-Olt (bază americană), decedat înainte de votare dar votat cu sete. Gluma macabră de la Deveselu ne reaminteşte că trăim în ţara lui Păcală, o variantă românească a orientalului Nastratin Hogea.

Noua arenă politică din România e sigur că nu oferă nimic cu adevărat alb sau cu adevărat negru. Doar suntem tot la porţile Orientului etc. Nu prea ştim cine e cine şi câte tabere neidentificate îşi dispută interesele. E sigur numai că sunt mai multe şi foarte puternice, poate chiar prea multe. Iar tabăra românească (cu factorul ei intern cu tot) pare deocamdată destul de palidă, dacă nu cumva de tot absentă. La viitoarele alegeri parlamentare, ţinute la termen sau nu, USR poate produce marea surpriză. Pentru că nu suntem doar la Porţile Orientului, am mai inventat şi dadaismul (Tristan Tzara), şi absurdul (Urmuz, Grigore Cugler, Eugen Ionescu…), şi am produs destul suprarealism (literar şi plastic).


SUA : Alegeri prezidenţiale sau revoluţie colorată ?

sâmbătă 26 sept. 2020

Petru Romoșan

Se scrie şi se vorbeşte mult despre America în ultima vreme. Ceva foarte important pare să se întâmple acolo, ceva care depăşeşte, poate, de departe confruntarea dintre Donald Trump şi Partidul Democrat, dintre suveranişti/naţionalişti/protecţionişti/suprematişti albi şi progresişti/Deep State/globalişti/Black Lives Matter.

Revoluţia Americană care a dus la crearea SUA a ajuns în faza de maturitate în anii 1789-1791. În 1789 a fost ales primul preşedinte, George Washington. Revoluţia Americană a fost simultană cu Revoluţia Franceză, începută brutal la 1789. Franţa a fost, de altfel, principalul susţinător al noii republici americane. Unul dintre cei mai mari diplomaţi ai tuturor timpurilor, francezul Talleyrand, s-a găsit, începând din 1794, pentru doi ani, în noua republică americană. Fugise din Franţa, anticipând Teroarea, mai întâi, în 1792, în Anglia şi apoi în America. Observaţiile lui despre americani şi America pot surprinde şi astăzi : „Nu-mi mai vorbiţi despre o ţară (SUA – n.n.) în care fiecare om pe care l-am întâlnit era dispus să-mi vândă câinele lui.” ; „Statele Americii fac o ţară în care, dacă există 32 de religii, găseşti doar un singur fel de mâncare, şi acela prost.” ; „Faţă de America, Europa trebuie să fie mereu foarte atentă şi să nu furnizeze nici un pretext de acuze sau de represalii. America creşte în fiecare zi. Şi va deveni o putere colosală. […] În ziua în care America va pune piciorul în Europa, pacea şi securitatea vor dispărea de pe continent pentru multă vreme” (Talleyrand en verve – mots, propos, aphorismes, Horay, Paris, 2002).

Şi tot Talleyrand se exprimă aparent banal, doar că o face acum 226 de ani : „Există aici mai multe mijloace de a face avere decât oriunde altundeva” (op. cit.). El însuşi, sărăcit de Revoluţia Franceză, dar viitor mare om politic al epocii, se pune pe speculaţii şi afaceri în cei doi ani ai săi de exil în America.

Alegerile din SUA, cele mai importante din lumea occidentală, vor avea loc peste o lună şi câteva zile. În condiţiile marii crize economice în defăşurare, agravată şi de criza sanitară, America are nevoie cel puţin de stabilitate politică, pentru că, oricum, o mare unitate de vederi e imposibilă. Stabilitatea se obţinea până nu demult destul de simplu : câştigau alegerile ori republicanii (GOP – Grand Old Party), ori democraţii (sau liberalii – Liberals), iar învinşii îi recunoşteau temporar, patru ani, pe învingători. În 2020, după Russiagate, Impeachment, Black Lives Matter, acest deziderat simplu pare de nerealizat.

Şi în România, ca în orice protectorat american, avem simpatizanţi fanatici ai actualului preşedinte Donald Trump, dar avem şi simpatizanţi, mai discreţi, dar mai puternici şi mai numeroşi, ai democraţilor, nu neapărat ai lui Joe Biden. Un susţinător discret al democraţilor este chiar ambasadorul nostru la Washington, George Maior, fost director al SRI. La fel, cea mai mare parte a PNL şi USR fraternizează mai degrabă cu Partidul Democrat, cu Joe Biden, decât cu prea conservatorul Donald Trump sau cu Partidul Republican care îl susţine.

Dintre liderii europeni importanţi, nici Emmanuel Macron, nici Angela Merkel, nici premierul Italiei, Giuseppe Conte, şi nici Papa Francisc nu par a fi adepţi ai trumpismului. Dimpotrivă. Singurul susţinător important din Europa al lui Donald Trump se arată a fi premierul britanic, Boris Johnson. Şi, foarte probabil, şi Rusia lui Putin ar prefera o realegere a lui Donald Trump, care nu a pornit nici un nou război, cum ar fi făcut, se spune, Hillary Clinton dacă ar fi ajuns la Casa Albă. Chiar un război prin proxy cu Rusia. China, în schimb, mare putere mult mai înclinată spre globalism, ar fi favorabilă unui succes al lui Joe Biden şi al democraţilor, şi ei mult mai aplecaţi spre globalism. În plus, Donald Trump a început un război hibrid de amploare cu China : Huawei, 5G, taxe vamale mărite, Taiwan, Hong Kong.

Dar marea noutate, marea schimbare datorată şi pandemiei va fi amplificarea votului prin corespondenţă. Cei mai mulţi americani care vor vota prin poştă sunt democraţi. „47 % dintre alegătorii care prevăd să voteze cu Biden zic că vor vota, probabil, prin corespondenţă, după un sondaj USA Today/Suffolk University publicat miercuri. E mai mult decât dublul celor 21 % dintre alegătorii care-l susţin pe Trump şi care spun că vor vota, probabil, prin corespondenţă. Sondajul arată că 56 % dintre republicani intenţionează să voteze în ziua scrutinului, faţă de 26 % dintre democraţi. Dacă toate voturile ar fi numărate şi făcute publice în acelaşi timp, nu ar fi o problemă. Dar majoritatea rezultatelor pe care le vom obţine în seara alegerilor vor proveni din votul direct în urne, iar majoritatea voturilor prin poştă nu vor fi numărate decât mai târziu. În acest moment, toată lumea ar trebui să vadă că lucrurile nu au cum să se termine bine” (Michael Snyder – „Nous faisons face à l’élection la plus chauchemardesque de l’histoire américaine moderne”, mondialisation.ca, 17 septembrie 2020).

Număratul voturilor prin corespondenţă se va prelungi foarte mult, poate dincolo de 20 ianuarie, când noul preşedinte ar trebui să fie înscăunat la Casa Albă. Cum republicanii votează masiv în persoană, direct, primele rezultate îi vor fi favorabile lui Donald Trump. Care poate face marea greşeală de a se declara prematur învingător. Contestaţia democraţilor va fi imediată şi foarte puternică. Aşa poate începe haosul, revoluţia colorată (cu violenţe organizate, cu intervenţia premeditată a militarilor, cu lovitură de stat etc.), contrariul stabilităţii de care SUA, în criză economică dar şi socială, are atâta nevoie.

Numirea unui judecător conservator la Curtea Supremă în locul recent dispărutei judecătorare Ruth Bader Ginsburg, o democrată, îi poate fi într-adevăr de mare ajutor lui Donald Trump. Raportul de forţe la Curtea Supremă a SUA ar fi atunci de 5 la 4 în favoarea republicanilor, ceea ce ar putea conta decisiv la desemnarea noului preşedinte. Care, aproape sigur, se va hotărî la Curte, după lungi şi aprige controverse. Dacă SUA va mai avea un preşedinte ales democratic…

Observatorii internaţionali semnalează şi alte posibile pericole. China poate ataca Taiwanul, protectorat american, în timpul crizei prezidenţiale din SUA. Iranul poate face acelaşi lucru în Emiratele Arabe, noul aliat al Israelului. Iar Rusia îşi poate rezolva definitiv problemele de la graniţele sale, cu Ucraina, Belarus, Moldova, Georgia şi poate chiar cu România la Marea Neagră. SUA se va afla în situaţia de a nu putea avea o replică promptă. Sub presiune vor fi şi aliaţii săi cei mai fideli, Israelul şi Arabia Saudită, care numai de inamici nu duc lipsă. Se mai poate adăuga şi o criză a tuturor Burselor care au fost dopate cu lichidităţi ficţionale.

Tot pentru ultimele luni ale lui 2020 se anunţă de peste tot un nou val de Covid-19, cu un nou lockdown la cheie. Ţările cele mai afectate azi par a fi Franţa şi Marea Britanie. Nu e clar dacă avem de-a face cu o criză sanitară sau mai degrabă una de management politic. Acest straniu, atipic al doilea val va veni, probabil, după alegerile americane (3 noiembrie), dar poate înaintea alegerilor parlamentare din România. Consecinţele economice şi politice sunt uşor de imaginat.

Va fi o mare diferenţă în politica americană dacă Trump va fi reales sau dacă, dimpotrivă, vor câştiga democraţii, cu Joe Biden şi Kamala Harris ? Răspunsurile vin din partizanatul politic dreapta-stânga în care se înscrie fiecare. Grave vor fi, în schimb, incapacitatea sistemului american actual de a-şi alege un preşedinte recunoscut de toată lumea şi instabilitatea în care vor intra Statele Americane. Care riscă să nu mai fie deloc Unite.

Paul Craig Roberts, un foarte consistent comentator al actualităţii politice americane, a adus deja destule „dovezi despre complexul militaro-securitar, care, folosind media şi pe democraţi, intenţionează să transforme alegerea preşedintelui din noiembrie într-o revoluţie colorată […]. Democraţia americană e pe cale de a se sfârşi pentru totdeauna, iar mass-media din lumea întreagă va anunţa evenimentul ca fiind răsturnarea victorioasă a unui tiran” („America’s Color Revolution”, paulcraigroberts.org, 12 septembrie 2020). Tot el scria, cu două zile mai devreme, pe 10 septembrie, un articol intitulat „Statele Unite şi Constituţia lor mai au două luni de trăit” („The United States  & Its Constitution Have Two Months Left”).

Pentru cine urmăreşte simultan evoluţia evenimentelor din Franţa şi din America, asemănările în privinţa decăderii democraţiei pot fi uluitoare. Recent, ministrul Sănătăţii din Franţa, Olivier Véran, sub impulsul preşedintelui Macron, a impus restricţii sanitare nejustificat de severe în ţară, mai ales în sudul Franţei. Comentatorii independenţi vorbesc pe şleau despre o răzbunare nesăbuită împotriva doctorului Didier Raoult din Marsilia. Cele două mari democraţii care au avut revoluţii de modernizare concomitente par să „sfârşească” în haos tot împreună. Printr-un parcurs sinuos de criză generală, vine acum să li se alăture şi cea de-a treia mare democraţie clasică, Marea Britanie…


Câştigă PNL şi absenteismul

duminică 20 sept. 2020

Petru Romoșan

Contextul global în care se votează local în România e mai puţin băgat în seamă de conaţionalii noştri : epidemia de Covid-19 e planetară, o pandemie deci, o criză economică de o amploare nemaivăzută e în plină desfăşurare, e deja prezentă ameninţarea mai multor focare de război, reale sau imaginare, în primul rând între marile puteri prin proxies. Alegerile locale ar trebui să aibă un conţinut democratic mai consistent decât alegerile prezidenţiale (cel mai uşor de manipulat) sau decât cele parlamentare (influenţate de cele prezidenţiale). Motiv pentru care populaţia ar trebui să se deplaseze în masă ca să-şi voteze reprezentanţii de proximitate. Lucru care, din păcate, e evident că nu se va întâmpla.

Deşi alegerile locale, prin natura lor, sunt cel mai puţin controlate de statul profund, de SRI, de STS şi de prea mulţii noştri protectori şi garanţi, ele apar totuşi ca la fel de corupte şi de compromise ca şi prezidenţialele şi parlamentarele. Apartenenţa la un partid sau altul nu ar trebui să conteze. Ar trebui să primeze calitatea candidatului cunoscut direct de mulţi dintre cei care votează. Dar şi în acest an va fi votat candidatul partidului cu cele mai multe şanse să se afle la butoane în anii următori. Se va vota mai degrabă PNL pentru că preşedinte e Klaus Iohannis şi el va numi, oricum, un prim-ministru PNL. Iar banii se redistribuie de la Bucureşti.

Spre deosebire de Bucureşti, candidaţii locali din restul ţării sunt mult mai bine cunoscuţi, mult mai apropiaţi de alegătorii lor. Şi de aceea sunt presaţi să obţină rezultate tangibile. Un bun administrator dovedit, ca Mircea Moloţ în judeţul Hunedoara, ar trebui să revină in business. Dar are în spate ALDE, partid care nu-l prea ajută. Va câştiga oricum reprezentantul PNL, oricum s-ar numi el şi orice ascendenţă ar avea. Gruparea „minuşilor politici” de la Cluj – Emil Boc, Alis Tişe, Daniel Buda (europarlamentar) – ar trebui să câştige fără probleme. Ei sunt miezul „bun” al PNL, sunt fostul PDL. Clujul e oraşul cel mai greu de înţeles din România. Probabil, lunga ocupaţie maghiaro-habsburgică îşi spune cuvântul – supunerea, chiar şi colorată de revoltă, pare a fi în ADN.

Bucureştiul e un caz aparte. În Bucureşti avem de-a face şi cu o repetiţie generală pentru alegerile parlamentare care urmează calendaristic. Partidul care câştigă alegerile în Bucureşti va domina şi Parlamentul şi va da un guvern mai puţin minoritar decât cel de acum al lui Ludovic Orban. Eventual, va da şi preşedintele de după Klaus Iohannis. Fără să mai vorbim de enormul buget, o traistă din care se hrănesc miriade de ONG-uri, fundaţii, asociaţii, comitete şi comiţii. Bătălia se dă între Nicuşor Dan pentru USR-PNL şi Gabriela Firea, primarul în funcţie, pentru PSD. Cine va fi viitorul candidat cu şanse la preşedinţia României ? Nicuşor Dan ?

În anii trecuţi, Crin Antonescu şi Liviu Dragnea au ratat cu brio, fără explicaţii şi fără scuze, angajamentele pentru o nouă Constituţie şi pentru descentralizarea României. Deşi primiseră voturi mult peste merite pentru struţocămila USL (PSD împreună cu virginul PNL contra PDL şi Băsescu), din care făcea parte şi tânărul prim-ministru Victor Ponta. Atât Crin Antonescu, cât şi Liviu Dragnea, analizaţi în mii de articole şi sute de emisiuni TV, pentru injectarea cu conţinut şi, mai ales, pentru umplerea spaţiului public, sunt azi neant politic. Doar Victor Ponta mai face încă gălăgie pe la margini.

Azi, prima şansă o au candidaţii locali ai PNL şi ai USR, susţinuţi la greu de acelaşi Sistem, la comanda partenerilor externi. Totuşi, cel puţin teoretic, în mai multe localităţi şi chiar în unele judeţe, printr-un vot masiv şi hotărât, cetăţenii încă români îşi vor putea impune aleşii în care cred, pe care îi cunosc. Recuperarea treptată şi dificilă a ţării din condiţia de colonie se va face acum sau altă dată doar prin alegerile locale. Procesul e lung şi dureros. Ne întoarcem la timpurile juzilor, cnezatelor şi voievodatelor. Singura democraţie la care putem avea acces în viitor e cea de la nivelul local. Sau, dacă nu, ne pierdem ţara.

Sunt multe „jafuri” de primari care vor fi aleşi sau realeşi. Traseismul dinspre „coruptul” PSD spre „angelicul” aşa-zis „partid al meu” a luat nişte proporţii observate până şi de vuvuzeaua Rareş Bogdan. În sate, marea bătălie se dă pentru posturile de consilieri, care echivalează, în condiţiile marii secete de locuri de muncă, cu nişte salarii domneşti. Dar nici consilierii din Bucureşti sau din marile oraşe nu sunt mai breji.

Foarte probabil, pe lângă „partidul meu”, PNL, celălalt câştigător al alegerilor locale din 2020, la vreme de pandemie, va fi încă o dată absenteismul, cel mai mare partid din România.


Big Pharma, noul balaur cu şapte capete

sâmbătă 12 sept. 2020

Petru Romoșan

Ce înseamnă „Big Pharma” ? Înseamnă industria farmaceutică sau, mai precis, primele 5 sau 10 (depinde de natura clasamentului) cele mai mari companii farmaceutice mondiale, producători de medicamente adică. Aceste mari companii (sau laboratoare) sunt organizate într-un lobbying farmaceutic la care participă organisme de reglementare, politicieni din toată lumea, finanţaţi din miliardele coloşilor Pharma, ONG-uri, foarte mulţi medici sponsorizaţi, cumpăraţi.

Printre cele mai mari scandaluri care au lovit Big Pharma au fost Vioxx (antiinflamator de la Merck and Co – îi sunt atribuite 40 000 de decese în SUA) şi Mediator (de la Servier – derivat de amfetamine, cu riscuri cardiace, medicament retras de pe piaţă în 2009). Aceste scandaluri şi încă multe altele au demonstrat că „efectiv, industria farmaceutică are câteodată strategii împinse la extrem ca să ocolească adevărul asupra produsului ei, pentru a-l menţine pe piaţă cu toate efectele secundare periculoase” (Tatiana Chadenat – „Les laboratoires pharmaceutiques sont-ils aux mains du „Big Pharma” ?”, franceculture.fr, 19.06.2019).

Spre deosebire de România, unde comentatorii medicali sunt aproape în totalitate sponsorizaţi de Big Pharma şi sunt până la urmă doar propagandiştii acesteia, în ţările occidentale, anchetele jurnaliştilor de investigaţie se ocupă cu precădere de partea dubioasă, întunecată a industriei Pharma. Pentru că subiectele sunt dintre cele mai sensibile – e vorba de sănătatea oamenilor. În ultimele opt luni de pandemie, Big Pharma a fost alături de OMS, pe care îl şi controlează, de ONU (un simulacru de viitor guvern mondial) şi de alte forţe globale anonimizate, preocupate de desfăşurarea şi de consecinţele pandemiei. Desigur, Big Pharma e prima interesată de vaccinurile care vor însemna foarte multe miliarde. Big Pharma lucrează discret, prin interpuşi, prin doctori influenţi, pe care-i putem vedea pe sticla televizoarelor şi în toată mass-media. Doctori care sunt întotdeauna interesaţi de soarta populaţiei şi recomandă numai tratamentul „care trebuie”. Ei îşi declară arareori sumele încasate din surse colaterale, şi mai niciodată obligaţiile asumate şi adevăratele lor ţinte.

Subiectul Big Pharma e practic inepuizabil şi poate fi actualizat zilnic. Dar puţina presă care mai mişcă la noi nu pare deloc interesată. Şi nu e vorba doar de presa prostituată. Ce e evident pentru toţi comentatorii de aiurea e că preocuparea principală a Big Pharma nu e în nici un caz sănătatea populaţiei, aşa cum pretinde ea cu orice ocazie, prin orice interpus, ci doar marele profit. Industria Pharma e cea care are cea mai mare rată de multiplicare (7) pe toate pieţele.

În ultimii zece ani, Big Pharma pare să fi preluat de la producătorii majori de petrol, aflaţi în dificultăţi diverse, rolul de sponsor principal al politicienilor de peste tot. Poate fi aici una dintre explicaţiile multiplicării aproape instantanee a măsurilor de închidere (confinement, lockdown) şi chiar de terorizare a populaţiei prin mass-media complet aservită (şi prostituată !). Dar, dincolo de câştigurile aduse de producţia de medicamente şi de instrumentar sanitar, pot exista şi interese cu bătaie mai lungă, care ţin de noua ordine mondială ce vrea să se instaleze. Oricum, perspectiva de profit cu vaccinurile este gigantică şi oameni ca Bill Gates sunt foarte implicaţi.

Numele de producător de medicamente cel mai citat în 2020 a fost al Gilead (Gilead Sciences – companie cotată în Bursă), cu al său Remdesivir. Remdesivir-ul a fost opus frontal protocolului profesorului marseiez Didier Raoult (hidroxiclorochină + azitromicină). Tratamentul profesorului Raoult costă câteva zeci de lei în România, dar e greu de procurat (mai ales Plaquénil-ul). În schimb, tratamentul propus de Gilead, şi promovat în România de dr. Alexandru Rafila (OMS), costă în jur de 2 500 de dolari. Mai mulţi doctori francezi sponsorizaţi de Big Pharma şi direct de Gilead l-au atacat în fel şi chip pe marele şi cinstitul savant francez. A fost chiar ameninţat cu moartea din biroul unui alt doctor, abundent sponsorizat, printre alţii şi de Gilead („Laurii îi aparţin prof. François Raffi din Nantes. 541 729 de euro, dintre care 52 812 euro de la Gilead. Este o întâmplare dacă aflăm că telefonul anonim de ameninţare la Didier Raoult, dacă insista să continue cu hidroxiclorochina, venea de la un mobil din serviciul de infecţiologie al Centrului Spitalicesc Universitar de la Nantes, unde François Raffi e şef de serviciu ?” – „Top 13 des revenus annuels récents versés par l’industrie pharmaceutique”, francesoir. fr). La fel ca în România, justiţia din Franţa nu a făcut deocamdată nimic în acest caz sau în alte cazuri de conflict de interese dovedite. Până şi un ministru al Sănătăţii (Agnès Buzyn) pare să fi fost recrutată, împreună cu soţul său (Yves Lévy), directorul unei importante instituţii de control al sănătăţii populaţiei.

„Marile firme farmaceutice au ca finalitate nu sănătatea populaţiilor, ci profitul. Dacă pandemia de Covid-19 este trăită în toată lumea ca o catastrofă sanitară, ea e percepută de laboratorul Gilead ca o promisiune de a avea acces la o piaţă planetară şi de a obţine beneficii colosale. Gilead aştepta această mană cerească de mulţi ani şi se pregătea pentru o vastă operaţiune comercială pentru a-şi promova antiviralul propriu, Remdesivir. Cu Covid-19 i s-a ivit o splendidă ocazie, laboratorul trebuia să-şi impună Remdesivir-ul prin toate mijloacele. Avea nevoie mai întâi să-şi asigure susţinerea marilor instituţii. În ianuarie 2020, Gilead obţine susţinerea OMS ; din februarie deja, în Statele Unite, susţinerea lui National Institute of Allergy şi a celebrului său director, Anthony Fauci ; în Franţa, în martie, membrii cei mai influenţi din Consiliul Ştiinţific, apoi cei din Înaltul Consiliu al Sănătăţii Publice au cauţionat Remdesivir-ul. La 25 iunie, Agenţia Europeană a Medicamentului (EMA) recomandă Remdesivir-ul. […]

Dar există o problemă : hidroxiclorochina. Această bătrână doamnă din farmacopeea noastră, promovată de profesorul Raoult, riscă serios să sfărâme visele lui Gilead. Cu atât mai mult cu cât preţul său e derizoriu comparativ cu cel al Remdesivir-ului : doza de hidroxiclorochină costă în jur de 10 dolari, iar Gilead a fixat preţul unui flacon de Remdesivir la 390 de dolari în ţările dezvoltate, adică 2 340 de dolari pentru un tratament normal cu şase flacoane administrate în cinci zile. Numărul de persoane depistate ca pozitive cu coronavirus în lume depăşeşte 10 milioane, beneficiul potenţial se cifrează deci în zeci de miliarde de dolari. […] În acelaşi timp, diferite studii arată efecte nedorite ale Remdesivir-ului şi o eficacitate foarte relativă. […]

Putem urmări meciul Remdesivir-hidroxiclorochină prin fluctuaţiile acţiunii Gilead pe Bursă. La începutul pandemiei, Gilead, companie estimată la 100 de miliarde de dolari, a beneficiat de o valorizare de 30 de miliarde de dolari. De atunci, acţiunea fluctuează în funcţie de anunţuri. Când Universitatea din Chicago comunică rezultate promiţătoare pentru Remdesivir şi când consilierul lui Donald Trump, Anthony Fauci, susţine medicamentul, acţiunea îşi ia zborul. Scăderile acţiunii se corelează cu publicaţiile de la IHU (Institutul Spitalicesc Universitar) Marsilia (condus de prof.dr. Didier Raoult – n.n.). Amploarea acestor fluctuaţii este de ordinul a 10 miliarde de dolari. […] Şocul dintre Gilead şi IHU din Marsilia, personalizat prin Didier Raoult, a scos în spaţiul public manevrele frauduloase care cangreneză medicina noastră. Fenomenul nu datează de ieri” (Laurent Vercoustre – „Quand Big Pharma prend notre santé en otage”, https://blog.laurentvercoustre.lequotidiendumedecin.fr/, 12.07.2020).


Lumea condusă de oameni foarte bătrâni

sâmbătă 5 sept. 2020

Petru Romoșan

Lumea de azi e condusă gerontocratic, de septuagenari, de octogenari şi, mai ales, de nonagenari. Nu e vorba de politicieni şi nici măcar de căpitani de industrie, de şefi de foarte mari întreprinderi, de preşedinţi de bănci sistemice (too big to fail). Toţi aceştia, politicienii şi patronii lor oligarhi, miliardari, au întotdeauna în spate, nevăzut, un patriarh. Cei care iau marile hotărâri sunt, de fapt, patriarhii, pentru că ei se află la originea marilor averi. Sau au moştenit foarte mari averi. Averi adunate într-o sută sau chiar în câteva sute de ani. Pentru că nu banii mulţi contează, ci banii foarte mulţi (François Hollande, întrebat dacă succesorul său, foarte tânărul Emmanuel Macron, este preşedintele bogaţilor, cum s-a tot spus, a răspuns : „Nu. Nu e adevărat. E preşedintele celor foarte bogaţi” Non. C’est pas vrai. Il [Macron – n.n.] est le président des très riches”).

Instituţia „patriarhului” are, atât în Occident, cât şi în Orient, o tradiţie multimilenară. Ea merge înapoi până în epoca feudală, până la Imperiul Roman şi cu siguranţă chiar mai înainte. Pe teritoriul României e cunoscut marele Deceneu, cel care a stârpit viţa-de-vie pentru a opri degradarea moravurilor prin beţie. Dar îi avem în memoria colectivă şi pe juzi, cneji, voievozi şi domnitori. Poate cel mai respectat e Mircea cel Bătrân, autentic principe bizantin. Pentru că românii sunt, împreună cu grecii, bulgarii, sârbii şi ruşii, adevăraţii continuatori ai Bizanţului. Şi ne aducem aminte că Imperiul Bizantin a fost cea mai lungă organizare statală din istorie.

În Statele Unite se luptă pentru preşedinţie doi seniori de peste 70 de ani. Oricare dintre aceştia va câştiga preşedinţia, în condiţiile în care va reuşi să se impună vreunul fără război civil, va avea aproape sau peste 80 de ani când îşi va încheia mandatul, dacă va rezista fizic până atunci. Cel mai important mandatar al „patriarhilor” anonimi, patriarh el însuşi, George Soros tocmai a împlinit 90 de ani. Şi nu pare deloc preocupat de vârsta sa. Dimpotrivă. Finanţează o revoluţie rasială, de fapt, fabian-socialistă, în America. Şi îl finanţează şi pe democratul Joe Biden, care are din ce în ce mai evidente dificultăţi legate de vârstă. Warren Buffett, „oracolul din Omaha”, marele prestidigitator financiar, are şi el aproape 90 de ani. Instituţii cu acoperire globală – Grupul Bilderberg, Trilaterala, Council of Foreign Relations etc. – sunt finanţate generos şi conduse de „patriarhi”. Unul foarte celebru a fost David Rockefeller, dispărut în 2017, la 102 ani.

Traian Băsescu şi Elena Udrea ar fi fost aleşi de „patriarhii” fostei Securităţi. Cei doi erau nişte „personaje” excesiv de colorate, de pitoreşti. La fel ca bătrânii pictori, cărora le slăbeşte vederea, patriarhii puterii îşi colorează strident „paleta”. Au nevoie de poveşti excentrice, de tot picante, care să compenseze faptul că simţurile îşi pierd acuitatea. Dar în al doilea mandat al lui Băsescu, şi cu contribuţia lui, România a devenit o colonie şi sfatul bătrânilor băştinaşi a cedat mâna areopagului global, care pare să aibă alte gusturi, mai nemţeşti, „ordine şi disciplină”, de aceea l-ar fi preferat pe sasul Iohannis.

Marea problemă cu patriarhii care conduc discreţionar lumea de azi e că ei nu prea mai sunt oamenii care au fost în tinereţe, atunci când au făcut foarte marile averi sau când le-au moştenit. Au alte nevoi, sunt bântuiţi de obsesii ale vârstei lor, îşi fac socoteli ultime, care li se potrivesc numai lor. Lipsa de sensibilitate, cinismul şi ferocitatea unor oamenii foarte în vârstă pot depăşi, în schimb, orice imaginaţie. Ei pot avea şi unele idei foarte creţe, pe care încearcă şi chiar reuşesc să le impună realităţii celorlalţi. Pot să-şi dorească războaie, revoluţii (rasiale, colorate, socialiste…) şi pandemii, şi sunt foarte greu de oprit, atâta vreme cât îşi pot permite să fabrice sau să cumpere regi, preşedinţi, guverne, judecători şi întregi sisteme de justiţie, de sănătate şi de educaţie, armate şi servicii secrete.

Cel mai flagrant exemplu în desfăşurare este cel al tânărului şi neliniştitului Bill Gates (una dintre cele mai mari averi ale lumii), care are şi el 64 de ani şi se pregăteşte intens pentru rolul de viitor „patriarh” global. Deşi s-a tot povestit despre Microsoft inventat de el într-un garaj, Bill Gates (William Henry Gates III) este fiul unui mare avocat, William Henry Gates II (deci şi el succesor), născut în 1925. Biroul său de avocatură, unul dintre cele mai importante din SUA, Preston Gates & Ellis, are drept client major Microsoft, cu o contribuţie anuală de 1 miliard de dolari. A fost, printre altele, preşedintele baroului din statul Washington şi este co-preşedinte al Fundaţiei Bill şi Melinda Gates. Tatăl Gates este celebru şi pentru activitatea sa în Planned Parenthood (Planificare familială), organizaţie atacată recent de preşedintele Donald Trump.

În aceste zile, ONU a fost obligată să admită că iniţiativa majoră de vaccinare antipolio în Africa, în Sudan şi Ciad, produce, de fapt, chiar răspândirea bolii pe care ar fi trebuit s-o eradicheze (21stcenturywire.com, 4.09.2020, preluat de zerohedge.com). Este vorba de un vaccin oral antipoliomielitic, sprijinit de Iniţiativa Golbală Antipolio (GPEI), finanţat de Fundaţia Bill şi Melinda Gates. Campaniile de vaccinare ale unor organizaţii internaţionale au reintrodus „accidental” poliomielita, în ultimii 30 de ani, în Pakistan, Afganistan, Iran, în ţări din Asia Centrală şi, în 2019, în Etiopia. Vaccinul lui Bill Gates contra Covid-19 ar fi în curs de testare pe populaţia africană.

Fără îndoială, e trist că îmbătrânim şi că, pe termen lung, cu toţii vom fi morţi (aforismul lui Keynes). Dar oamenii foarte bătrâni – e adevărat, imens de bogaţi – care se amestecă în sau chiar controlează marile decizii au de ce să ne îngrijoreze. Mulţi dintre ei sunt chiar lipsiţi de sentimente, intraţi într-o zonă a abstracţiunilor iresponsabile. Permisul de conducere pentru un automobil e retras, în general, după o anumită vârstă, dar conducerea lumii nu a fost reglementată încă în nici un fel.


Marea Resetare sau Complotul secolului ?

sâmbătă 29 aug. 2020

Petru Romoșan

SARS-CoV-2 e din ce în ce mai suspect. Deşi odată cu venirea verii ar fi trebuit să cam dispară, el pare să se eternizeze. Măsurile de distanţare socială, obligaţia de a purta mască, zonele roşii etc. se înmulţesc. Se anunţă în continuare, zilnic, infectări masive şi decese. Poţi să nu le iei în serios, să le ignori ? Imposibil. Prima „infecţioloagă” a UE, cancelarul german Angela Merkel, ne anunţă cu toată seriozitatea luni dificile la apropierea iernii. Doamna Merkel nu e doar o talentată infecţioloagă amatoare, e şi un prooroc sanitar. Pentru că oamenii de ştiinţă din toată lumea, doctorii şi cercetătorii, în primul rând cei din Germania, au un alt discurs, mult mai rezervat şi relativizant.

Este acest nenorocit de coronavirus unul mai degrabă politic, artificial, „îmbunătăţit” în laborator şi folosit pentru foarte importante scopuri politico-economice ascunse ? Care scopuri ? Păi, faimosul „The Great Reset”, introducerea monedei digitale, venitul minim universal (dacă toate economiile implozează, dispar), rezolvarea prin redistribuire, prin prăbuşirea dolarului american a datoriei faraonice a SUA ? Şi, desigur, şi alte planuri, cunoscute numai de oligarhia mondială, de oamenii de la Davos (World Economic Forum). Dar şi de unii experţi care au început să vorbească.

Virusul pare că nu se dă dus nici vara, e foarte rezistent micuţul !, şi va reveni în forţă, suntem deja asiguraţi, odată cu iarna – în orice caz, e şi foarte original, căci e prima dată în istorie când o pandemie se declanşează simultan pe glob. Nici măcar celebrul profesor marseiez, Dr. Didier Raoult, nu pare să se mai opună frontal ciudatelor comandamente politice care i-au „mascat” în ultimele zile oraşul. Nu admite totuşi existenţa unui al doilea val, numeşte această situaţie „actul doi” şi, într-o competiţie cu alte epidemii majore din secolul XX şi XXI, Covid-19 ajunge, în opinia savantului, poate pe ultimul loc. Dar Didier Raoult recunoaşte dreptul politicienilor de a lua decizii discutabile, controversate (de fapt, antidemocratice, totalitare – n.n.), recunoaşte că politicienii au „o meserie dificilă”. Vremuri periculoase pentru politicieni…

Avem şi noi un mare „infecţionist”, poate chiar doi sau trei. Îl avem mai întâi pe preşedintele Iohannis, expert recunoscut în spălatul pe mâini. Dar îl avem şi pe Raed Arafat, Doctorul Miliţian (MAI), transformat spectaculos din cel mai credibil român în cel mai detestat. Satisfacţia lui lugubră de a speria, ameninţa, intimida, certa populaţia l-a transformat în doar câteva luni într-un nou Dracula local. Nu trebuie uitat nici Alexandru Rafila, Doctorul Conflict-de-Interese, reprezentantul OMS (instituţia prin care se coordonează pandemia !), şi el un apostol harnic al micuţului virus.

Dar să revenim la marele infecţionist Klaus Iohannis, care se vrea mai nou şi filosof politic televizat după-amiaza. Într-un colocviu socratic cu ziaristele de stat, Klaus Iohannis ne-a spus că nu crede că e important dacă eşti sau nu membru al unui partid pentru a deveni preşedinte. Dar oare e important să fii „membru” (vezi cazul Petrov) sau să reprezinţi Securitatea (veche şi nouă), Statul Profund şi alte puteri mai mult sau mai puţin globale ?

Nu există deocamdată probe incontestabile despre manipularea în laborator a acestui blestemat virus, dar avem destule probe – şi ele se înmulţesc zilnic – în legătură cu manipulările făcute pe seama virusului. În vreme ce toată lumea se preocupă de alegerile americane, de Donald Trump, Joe Biden, Kamala Harris, Nancy Pelosi etc., în spatele marii scene publice, FED-ul, Trezoreria (Ministerul de Finanţe) au intrat sub controlul lui BlackRock, cel mai mare fond de investiţii (peste 7 000 de miliarde de dolari), care se ocupă cu „salvarea” şi naţionalizarea economiei americane pe model chinez. S-au emis cantităţi necunoscute, incomensurabile de dolari, iar valoarea monedei americane nu face decât să scadă.

Prăbuşirea dolarului e una controlată şi are mai multe ţinte, nu toate descifrate. În primul rând, datoria americană (106 % din PIB – 26,52 mii de miliarde de dolari la 20.07.2020) va fi redistribuită în toată lumea dominată de dolar. Dar şi Rusia, China, Iranul etc. vor contribui, involuntar, la absorbţia acestei datorii, pentru că nu au reuşit să se debaraseze la timp de dolar. Iar miza imediat următoare pare a fi trecerea la moneda digitală, la doarul distribuit direct de FED americanilor în nevoie prin mijloacele tehnologice actuale. Venitul minim universal, adică sclavizarea populaţiei sau un nou comunism „capitalist” (tot pe model chinez), va fi acceptat, chiar cerut de o populaţie rămasă fără resurse.

„Să examinăm situaţia din SUA : raportul datorie federală/PIB în Statele Unite a crescut mult în timpul Marii Recesiuni din 2008-2009 şi apoi a continuat să crească, trecând de la 62 % în 2007 la 90 % în 2010. În 2019 atinsese 106 %, iar Biroul pentru Buget al Congresului a avertizat că fondurile pentru securitatea socială si asigurările de sănătate vor fi epuizate până în 2028. Numeroşi economişti au arătat că raportul datorie/PIB de 100 % era deja extrem de ridicat şi că următoarele creşteri necesare de impozite pentru a-l reduce ar trebui să fie masive. Apoi a venit Covid-19. Confruntate cu închiderile şi căderile din economie, guvernele din lumea întreagă au aprobat enorme cheltuieli suplimentare, chiar dacă se vedea că veniturile aveau să scadă. […] Raportul datorie /PIB în SUA după al doilea război mondial a fost de 116 % în 1945 şi de 66,2 % în 1955” (Bruno Bertez – „Non, nous ne sommes pas en guerre, la seule guerre, c’est celle qui sera menée contre vous”, brunobertez.com, 24.08.2020)

Războiul comercial al lui Donald Trump cu China, ca şi cel asimetric sau „războiul fără restricţii” cu marea putere asiatică, Antifa, Black Lives Matter şi distrugerile de statui, de cartiere, revoluţia culturală rasială în curs, atacurile iraţionale ale „stângii” la preşedintele în funcţie, larma campaniei pentru prezidenţiale pot fi toate doar o perdea de fum care ascunde schimbări şi interese mult mai mari, cu adevărat revoluţionare. Care toate ţin de economie şi de viitoarea ei funcţionare în America şi în zona ei de influenţă.

Analişti economici tineri şi non-conformişti, preocupaţi, evident, de viitorul lor, citesc atent şi surprinzător lumea în schimbare : „În ciuda unei concurenţe monetare internaţionale emergente, dominaţia dolarului rămâne încă zdrobitoare : 63,5 % din rezervele în devize ale băncilor centrale din lume sunt constituite în dolari, faţă de 20 % în euro, 4,52 % în yeni şi 1,1 % în yuani. Euro este deviza concurentă cea mai serioasă, ceea ce inspiră un zâmbet subţire, dată fiind instabilitatea politică şi economică din zonă (Germania în recesiune, Brexit, Italia îndatorată, poate cu un proiect de ieşire din euro…). În orice caz, nu există o voinţă a Uniunii Europene de a vedea moneda euro internaţionalizându-se, căci asta ar însemna ca ea să suporte mai multă speculaţie, şi deci o mai mare fluctuaţie a cursului său, ceea ce Germania nu ar tolera. Christine Lagarde, fostă nr. 1 la FMI şi noua patroană a BCE, şi-a afirmat sprijinul pentru o monedă internaţională pe modelul „bancor”-ului, adică o valoare supranaţională, pe scurt, DTS-ul (Drepturi de Trageri Speciale ; în engleză, SDR Special Drawing Rights – adică un activ de rezervă internaţional care există deja de la finele anilor ’60 şi din care ţările sunt deja astăzi în posesia unei sume echivalente cu cca 285 de miliarde de dolari – n.n.).

Ordinea economică şi financiară de mâine va fi deci gestionată indirect de o guvernanţă mondială a FMI sau direct de imperiul american. Asistăm deja de câteva decenii la lupta între cele două tabere pentru hegemonie” (Franck Pengam – „Quelle monnaie virtuelle pour demain : DTS ou cryptomonnaie”, geopolitique-profonde.com, 28.08.2020).


//