Război cu Rusia nu se face

marți 18 ian. 2022

Petru Romoșan

Războiul indirect dintre Rusia şi SUA, prin proxies, pare deja inevitabil. E vizată în primul rând Ucraina, dar nici România şi Polonia, vârfurile de atac ale SUA şi ale NATO din Europa de Est, nu sunt la adăpost. Recentele negocieri ruso-americane, deschise anul trecut la Geneva şi încheiate dezastruos la începutul lui ianuarie 2022 tot la Geneva, au statuat un deplin succes diplomatic rus. SUA şi aliaţii săi occidentali, precum şi cei din estul Europei sunt azi în defensivă, ameninţaţi. Iar cu Ucraina, mărul discordiei, se poate întâmpla orice, inclusiv să fie pur şi simplu anexată de ruşi.

Nu are rost să speculăm despre cum se va desfăşura războiul. O fac destui experţi militari, dar, în realitate, nimeni nu ştie mare lucru. Cu excepţia lui Vladimir Putin şi a generalilor săi, în frunte cu Serghei Şoigu şi Valeri Gherasimov. Începând din 13 ianuarie, trenuri interminabile au dislocat trupe şi tehnică militară din estul Rusiei către vestul său, prefigurând parcă o invazie de mare amploare. Va începe războiul cu atacuri cibernetice ? Unele au avut deja loc împotriva Ucrainei şi Poloniei, şi au fost atribuite Belarusului, aliatul indefectibil al Rusiei. Vor urma lovituri de la distanţă în Ucraina şi în ţările Europei de Est asupra unor baze americane şi NATO, depozite de muniţii, aeroporturi şi alte obiective strategice şi chiar de-a dreptul împotriva armatei ucrainene ? Nu ştim şi nu ne rămâne decât să aşteptăm, stresaţi.

Mai poate fi oprit războiul ? Pat Buchanan, cunoscutul om politic american şi analist respectat, zice că da : „Ucraina nu este membru NATO. E limpede că prin inacţiunea sa America îşi dezvăluie refuzul de a-şi risca propria securitate într-un război cu Rusia pentru o Ucraină a cărei suveranitate şi a cărei integritate teritorială nu sunt interese americane vitale suficiente ca să justifice un război cu cea mai vastă ţară de pe pământ şi cu uriaşul ei arsenal de arme nucleare. Asta e lumea reală. Şi, cum Ucraina nu este un aliat NATO, iar noi n-o s-o invităm să devină un aliat NATO, Biden ar trebui să declare asta public, urbi et orbi, pentru a-i exclude lui Putin pretextul unei invazii. Biden a declarat deja că noi nu vom plasa arme ofensive în Ucraina. Dacă, declarând că noi nu avem intenţia ca NATO să se extindă mai departe spre est primind Ucraina sau Georgia putem să-i oferim lui Putin o cale de ieşire din această criză pe care el a creat-o, de ce să n-o facem ? Ministrul rus de Externe, Seghei Lavrov, a spus săptămâna trecută : „Ei trebuie să înţeleagă, cheia întregii situaţii este garanţia că NATO nu se va mai extinde spre est.” Dacă e adevărat ce a spus Lavrov – faptul că pentru Moscova „cheia”, cererea crucială, este ca expansiunea NATO spre est să se oprească, iar Ucraina şi Georgia să nu fie primite niciodată în alianţa creată pentru a îngrădi (contain) Moscova –, ar trebui să răspundem la această cerere. Dacă asta îl face pe Putin să-şi ţină armata departe de Ucraina, admiţând adevărul, se va fi evitat un război inutil. Dacă Putin totuşi invadează [Ucraina], lumea va şti măcar pe cine să tragă la răspundere pentru asta” (Pat Buchanan – „Biden should declare NATO membership closed”, unz.com, 18.01.2022 ; vezi şi Michael Kimmage – „Time for NATO to close its door”, foreignaffairs.com, 17.01.2022).

Dacă nu ştim ce se va întâmpla în timpul imediat următor cu Ucraina şi cu Europa de Est (inclusiv cu România), avem certitudinea că perioada post-Război rece, de tranziţie, începută cu revoluţiile din estul Europei şi cu dezintegrarea Uniunii Sovietice, s-a încheiat. Imperiul rus renăscut în ultimii 20 de ani e capabil să pună în dificultate hegemonul american. Deşi, culmea, interesele majore ale SUA nu se mai găsesc în Europa, ci în Indo-Pacific, în Asia. De ce s-ar mai ciocni SUA cu Rusia pentru Ucraina ? Rusia a înţeles că SUA doreşte de fapt să dezagrege vastul imperiu rus, foarte bogat în resurse naturale şi, drept urmare, Rusia s-a înarmat până în dinţi, depăşind, probabil, azi prin modernitate starea arsenalului american.

În mai puţin de un an, începând cu această lună ianuarie 2022, istoria României poate lua un viraj surprinzător, poate bascula odată cu istoria întregii Europe. Unii analişti chinezi, dar nu numai ei apreciază că SUA pot renunţa pur şi simplu la NATO pentru a reuşi o alianţă cu Rusia sau măcar o neutralitate a Rusiei în disputa SUA cu China. Oricât de spectaculoasă ar fi o asemenea schimbare – renunţarea SUA la NATO –, ea nu trebuie exclusă. În orice caz, sunt mai multe semne că „partenerul” chinez nu o crede imposibilă. Dacă aşa ceva se va întâmpla, după o nouă conferinţă de pace, o nouă Ialta, România va intra pentru foarte mulţi ani în zona de influenţă a Rusiei, cu tot ce poate aduce o asemenea schimbare.

Pentru că SUA a mers cu ofensiva ei la est şi cu „containment”-ul atât de departe, Rusia nu se mai mulţumeşte doar cu garanţii de neaderare pentru Ucraina şi Georgia. În cele două drafturi recente de tratat propuse SUA şi NATO, Rusia s-a întors la 1997, când nici măcar Polonia, Cehia şi Ungaria nu făceau parte din NATO. Cu atât mai puţin România şi Bulgaria. Unii experţi ruşi s-au întors chiar la 1991 şi la negocierile dintre Mihail Gorbaciov şi George Bush-tatăl. Dar necesită încheierea „Războiului rece” – o metaforă doar ! – nişte tratate de pace ? Sau poate că e vorba de toate aranjamentele de după cel de-al doilea război mondial, care cuprind şi dolarul ca monedă globală de schimb ?

Un analist francez, Olivier Renault, citează un important expert chinez, Cui Hongjian : „[Acesta] scrie că Washingtonul ar putea sacrifica NATO ca piesă de şah într-o mare partidă împotriva Rusiei. […] ”Soluţia problemei ucrainene sub comanda Washingtonului este aceea de a utiliza NATO pentru a lansa o ofensivă împotriva Rusiei. Aceasta diferă sensibil de abordarea europeană, care se concentreză mai mult pe negocieri diplomatice şi interese reciproce. Prin urmare, situaţia din Ucraina evoluează rapid către o confruntare militară”, declară Cui Honjian în articolul său publicat în Global Times. După el, obiectivul NATO este acela de a dovedi că poate juca încă un anume rol în relaţiile dintre Europa şi Rusia şi în domeniul securităţii europene. Cu toate astea, după ce a obţinut rezultate politice limitate la reuniunea NATO-Rusia de la Bruxelles din 12 ianuarie 2022, alianţa s-a confruntat cu o tristă realitate. Expertul chinez se întreabă dacă „valoarea NATO pentru Statele Unite va scădea de o manieră semnificativă după ce Rusia şi Statele Unite ajung la un consens în negocierile pentru reducerea tensiunii în Ucraina ?”. Cui Hongjian atrage atenţia asupra faptului că SUA şi alianţa consideră Ucraina un partener dar nu-i acordă aderarea la NATO. Vor astfel să domine în jocul lor cu Rusia. Ei ar putea nu doar să agraveze situaţia în regiune furnizând Ucrainei material militar şi efectuând exerciţii militare împreună, ci ar putea folosi şi teza conform căreia „Ucraina nu este membru NATO” ca scuză pentru a evita o confruntare deschisă cu Rusia” (Olivier Renault – „Les États-Unis vont-ils sacrifier l’OTAN sur l’ échiquier du conflit avec la Russie ?”, observateurcontinental.fr, 13.01.2022).

Va reuşi preşedintele Joe Biden şi, eventual, urmaşul său (Kamala Harris ?) pentru SUA acolo unde au eşuat Napoleon Bonaparte pentru Franţa şi Adolf Hitler pentru Germania ? În fiecare secol, o mare putere occidentală încearcă să ocupe Rusia şi o sfârşeşte, cel puţin până acum, catastrofal.

(Titlul articolului este o imitaţie după La Guerre de Troie n’aura pas lieu (1935), piesa lui Jean Giraudoux, tradusă la noi Război cu Troia nu se face.)


După Kazahstan vine la rând Transnistria (Republica Moldova)

marți 11 ian. 2022

Petru Romoșan

Pe căi ocolite ne parvine încă o ştire bubuitoare : se pune în mişcare blocada economică a Transnistriei. Iată ştirea : „Înaltul reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate, Josep Borrell, s-a deplasat discret în Ucraina la început de ianuarie. A mers pe linia frontului din Donbas şi a discutat cu funcţionarii de la Misiunea de Asistenţă a Uniunii Europene de la graniţele Moldovei şi Ucrainei (European Union Border Assistance Mission to Moldova and Ukraine – EUBAM) pentru a institui blocada economică asupra Transnistriei. Oficial, UE este o putere pacifică. În fapt, ea pregăteşte teatrele de război pentru NATO” („Josep Borrell organise le siège de Donbass et de la Transnistrie”, voltairenet.org, 11.01.2022).

Pe acelaşi site, Réseau Voltaire, celebrul editorialist Thierry Meyssan dezvoltă ştirea în finalul articolului său despre Kazahstan : „Conform planului RAND, după Kazahstan îi va veni rândul Transnistriei. Statele Unite au mobilizat Uniunea Europeană pentru a opera blocada economică a acestui stat nerecunoscut, a cărui populaţie s-a separat prin referendum de Moldova în momentul dizolvării URSS. Funcţionarii de la Misiunea de Asistenţă a Uniunii Europene de la graniţele Moldovei şi Ucrainei (European Union Border Assistance Mission to Moldova and Ukraine – EUBAM), sub conducerea lui Stefano Sannino (fostul reprezentant al OSCE în Serbia), supraveghează vămile moldoveneşti şi ucrainene (ale unor ţări care nu sunt membre UE) pentru a purcede de la 1 ianuarie 2022 la blocarea ţării. Rusia se va vedea obligată să amenajeze fosta bază spaţială sovietică şi să organizeze un pod aerian pentru a-i hrăni pe cei 500 000 de locuitori ai acestei enclave. Cetăţenii Uniunii Europene au uitat, dar în 1992 Statele Unite au încercat în zadar să zdrobească militar Transnistria (azi, Republica Moldovenească Nistreană) folosind o armată recrutată în închisorile româneşti. Curajul acestei populaţii fidele modelului sovietic, mai ales curajul femeilor, a făcut să capoteze proiectul CIA” („Washington poursuit le plan de la RAND au Kazakhstan, puis en Transnistrie”, voltairenet.org, 11.01.2022).

Dar ce este planul RAND ? RAND Corporation (Research ANd Development) este un faimos think tank („laborator de idei”) american fondat în 1948. RAND Corporation produce „the papers” (documente, studii, evaluări) pentru Pentagon, alte armate şi instituţii occidentale. Proiectul iniţial RAND a aparţinut, din 1945, lui US Air Force, contractat cu Douglas Aircraft Company. Într-un raport din 2019 de cca 350 de pagini, RAND îi face Pentagonului sugestii care până azi par să fi fost urmate la virgulă şi în ordine (vezi www.rand.org). Astfel, RAND a recomandat : furnizarea de arme letale Ucrainei ; ajutor suplimentar acordat rebelilor sirieni ; promovarea schimbării de regim în Belarus ; exploatarea tensiunilor din Caucazul de Sud ; reducerea influenţei Rusiei în Asia Centrală (vezi Kazahstanul – n.n.) ; provocări la prezenţa rusă în Moldova (Transnistria, dar nu numai – n.n.) („Extending Russia. Competing from Advantageous Ground”, www.rand.org, 2019, p. 136, tabelul măsurilor geopolitice + despre Moldova/Transnistria pp. 130-134).

Negocierile de la Geneva au eşuat, după declaraţiile foarte tranşante ale negociatorului-şef rus, Serghei Riabkov, citate de analistul politic senior Paul Craig Roberts după Russia Today. Nici nu se putea altfel, atât sunt de greu de satisfăcut cererile ruşilor (mai mult un act de propagandă pre-război) şi atât de dezinteresat de negocieri şi de concesii este actualul establishment politic de la Washington :

„Americanii, scăldându-se în hubris şi în iluziile lor de atotputernicie, au aruncat în aer întâlnirea cu ruşii, aşa cum m-am aşteptat. Ministrul de Externe adjunct al Rusiei, Serghei Riabkov, a exprimat pierderea răbdării Kremlinului : „Nu avem încredere în cealaltă parte. S-a terminat, ajunge.” Americanii „subestimează gravitatea situaţiei” şi n-au reuşit să arate înţelegere pentru cum ar trebui rezolvate chestiuni-cheie. „Ne-am săturat de discuţii dezlânate, de promisiuni cu jumătate de gură, de interpretări eronate. E absolut obligatoriu să ne asigurăm că Ucraina nu va deveni niciodată membră NATO.” Riabkov a spus că se va hotărî pe 13 ianuarie dacă mai continuă întâlnirea. Riabkov a spus că, dacă militarizarea frontierei Rusiei de către Washington nu încetează, armata rusă va răspunde într-un mod care „va dăuna în chip inevitabil şi de neeschivat securităţii SUA şi celei a aliaţilor lor europeni”. „Le  cerem SUA să demonstreze un maximum de responsabilitate în acest moment. Riscurile legate de o posibilă escaladă a confruntării n-ar trebui să fie subestimate”, a spus Riabkov, adăugând că s-a făcut un efort „semnificativ” pentru a-i convinge pe americani că nu e în interesul lor „să se joace cu focul”. Departamentul de Stat, dezinvolt, a răspuns că NATO nu-şi va opri expansiunea” („Americans are a non-serious people „playing with fire”, paulcraigroberts.org, 11.01 2022).

Vom asista la lovituri de la distanţă, „chirurgicale”, ale ruşilor asupra unor baze americane din Ucraina, Polonia şi România ? Acestea sunt pronosticurile mai multor comentatori occidentali avizaţi, în primul rând americani. Va fi vizată doar baza americană de la Deveselu sau toate bazele americane din România ? Războiul va începe foarte curând şi se va încheia la fel de repede ? Nimeni nu ştie. La fel ca în ciocnirile dintre două maşini pe o şosea, în majoritatea cazurilor, cei doi participanţi la trafic sunt vinovaţi în egală măsură.

În Kazahstan situaţia pare că s-a stabilizat. Preţul ? Sute de morţi, mii de răniţi şi mii de arestaţi (8 000). Printre cei arestaţi figurează şi fostul şef al serviciilor secrete, adjunctul său şi un număr de ofiţeri de rang înalt, apropiaţi ai fostului dictator şi „părinte al patriei” Nursultan Nazarbaiev. Trupele de „revoluţionari coloraţi” (vreo 20 000 de oameni, după oficialii din Kazahstan), bine antrenaţi, veniseră din Siria, Irak, Afganistan (abandonaţi de CIA) şi din alte „stane”. Finanţarea operaţiunii pare să fi fost asigurată de un fost ministru kazah al Energiei, bancher, refugiat mai întâi în Marea Britanie şi de curând în Franţa, asociat cu un nepot al lui Nazarbaiev. Trupele ruse vor asigura în continuare stabilitatea Kazahstanului. Cu alte cuvinte, „revoluţia colorată”, lovitura de stat a eşuat şi configuraţia terenului s-a răsturnat în favoarea Rusiei, chemată în ajutor de preşedintele legitim al Kazahstanului, Tokaiev, şi care a adus imediat peste 3 000 de militari din trupele de elită la faţa locului.


Kazahstanul – o nouă Ucraină ?

joi 6 ian. 2022

Petru Romoșan

Negocierile ruso-americane de la Geneva din 9-10-12 ianuarie 2022 au început cumva în Kazahstan la 2 ianuarie printr-o tentativă de „revoluţie colorată”, un nou Maidan ? Preşedintele Kazahstanului, Kassim-Jomart Tokayev (omul Rusiei), la fel ca acum câţiva ani Assad al Siriei, a cerut sprijinul Rusiei şi al Organizaţiei Tratatului pentru Securitate Colectivă (organizaţie condusă, de facto, de Rusia).

Poliţia kazahă a afirmat că mai mulţi manifestanţi au fost „exterminaţi”, iar câteva sute arestaţi. Banca Centrală a suspendat activitatea tuturor instituţiilor financiare după ce câteva bănci au fost prădate. Internetul nu mai funcţionează de câteva zile. Protestele au început din cauza creşterii (provocatoare şi inutilă !), de la 1 ianuarie, a preţului la gazul GPL, folosit masiv de autovehicule. Tulburările au demarat în regiunea Mangistau, în oraşele Janaozen şi Aktau (de la Marea Caspică), şi s-au extins în mai multe oraşe, printre care Almatî (Alma-Ata pe vremea URSS), capitala economică a ţării, unde au fost incendiate rezidenţa prezidenţială, sediul primăriei, iar sediul Parchetului a fost devastat. Protestatarii au ocupat şi aeroportul din Almatî. Guvernul a fost demis, şi fostul dictator al Kazahstanului, Nursultan Nazarbaiev (30 de ani de dictatură), a fost eliminat din postul de director al Centrului pentru Securitate Naţională (vezi şi Gabriel Negreanu – „Criza din Kazahstan…”, mediafax.ro, 6.01.2022). În regiunile vestice ale ţării, de la Marea Caspică, unde se găsesc cele mai importante zăcăminte de petrol, au fost şi sunt prezente în ultimii 30 de ani marile companii internaţionale de exploatare : ExxonMobil, ENI, Shell, Total, BP, China National Petroleum Corporation, ConocoPhillips, Inpex, KazMunayGas etc., cu „contractorii” lor.

Kazahstanul a făcut parte din Imperiul Rus (ţarist) şi apoi din URSS – Republica Socialistă Sovietică Kazahă. Cu 2 724 900 km2, Kazahstanul are o suprafaţă de aproape 12 ori cât cea a României şi de 5 ori cât cea a Franţei, cu alte cuvinte, cât toată Europa de Est. PIB-ul Kazahstanului, care are o populaţie de 19 milioane, e comparabil cu cel al României. La începutul epocii moderne, Kazahstanul a fost disputat feroce de China şi de Rusia. Până la urmă, Rusia l-a integrat în imperiul său. Începând din secolul al XIII-lea, Kazahstanul a făcut parte din Imperiul Mongol, după ce în secolul al IX-lea fusese parţial islamizat. Limba kazahă e vorbită de 65 % din populaţie, iar limba rusă de 95 %. 70 % dintre kazahi sunt musulmani, 26 % sunt creştini (majoritatea ortodocşi). Ca şi Rusia, Kazahstanul face parte şi din Europa, şi din Asia.

Kazahstanul se învecinează cu Rusia, China, Marea Caspică, Turkmenistan, Uzbekistan şi Kîrgîstan. Cea mai lungă frontieră a sa e cea cu Rusia. Kazahstanul nu are doar o suprafaţă imensă, situată mult mai strategic decât Ahganistanul, între Rusia şi China, ci şi resurse naturale colosale. Este azi principalul producător mondial de uraniu (peste 40 %). Kazahstanul a fost clasat în 2019 pe locul 2 pentru rezervele sale de uraniu (15 % din totalul mondial), pe locul 10 pentru rezervele de cărbune, pe 12 pentru cele de petrol şi pe 13 pentru cele de gaz.

Prin evenimentele violente, sângeroase din Kazahstan, confruntarea dintre SUA-NATO şi Rusia pare să fi început în inima Asiei. În media rusă, prorusă şi chiar americană (vezi site-ul Zerohedge) se fac trimiteri la implicarea MI6 (UK) şi CIA în rebeliunea din Kazahstan. Oficiali kazahi au vorbit despre „interferenţe externe”. Deocamdata nu sunt probe în acest sens. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului a avertizat împotriva intervenţiilor străine în Kazahstan. Trupele ruse şi cele ale alianţei regionale de menţinere a păcii vor neutraliza şi aresta, probabil, spioni şi agenţi dacă aceştia într-adevăr există.

Războiul din Ucraina a început cumva în Asia Centrală ? Este vorba de un prim răspuns american la ultimatumul rus privind Europa de Est şi ţările din fosta Uniune Sovietică ? Negocierile din ianuarie de la Geneva vor începe sub cele mai rele auspicii. Imperiul rus de azi al lui Vladimir Putin are şi el slăbiciuni evidente şi destule probleme nerezolvate la timp sau doar amânate în ultimii 30 de ani. Ca întotdeauna, ele pot fi speculate de adversari.


Război în Ucraina sau o nouă Ialta ?

duminică 2 ian. 2022

Petru Romoșan

Relaţiile politice şi diplomatice ale Rusiei cu SUA şi NATO au ajuns, dacă nu neapărat într-un punct mort, fără întoarcere, atunci cu siguranţă într-unul foarte complicat, foarte periculos. Anunţatele negocieri de la Geneva din 10 ianuarie 2022 n-au cum să ducă la un rezultat pozitiv, mulţumitor pentru toată lumea, într-atât sunt de maximaliste cererile ruşilor.

Va fi până la urmă război în Ucraina ? Vom asista la o adevărată invazie rusă cu prima staţie Kievul ? Sau Rusia va ataca de la distanţă, „chirurgical”, în locuri nevralgice, folosind arme de ultimul răcnet ? Din punctul de vedere al Rusiei, singura alternativă la un război pentru Ucraina nu poate fi decât o nouă Ialta. Ruşii au cerut restabilirea statu quo-ului din 1997 în Europa de Est. În 1997, România nu era membră NATO, fusese refuzată la Madrid tocmai pentru a nu enerva Ursul. În 1997, la Madrid au fost invitate să adere la NATO Ungaria, Republica cehă şi Polonia, care aveau să devină membre în 1999.

În cele două cereri din 17 decembrie 2021 către SUA şi NATO, Moscova pretinde retragerea tuturor instalaţiilor militare ale NATO din ţările Europei de Est plasate acolo după 1997. „Pentru mass-media de la Kiev, cererile ruseşti reprezintă pur şi simplu o nouă Ialta în care Ucraina ar putea să plătească oalele sparte” („Vu d’Ukraine. Jusqu’où iront les exigences de la Russie envers l’OTAN ?”, courrierinternational.com, 22.12.2021).

O ofensivă militară de amploare a Rusiei în Ucraina va duce inevitabil la dispariţia Ucrainei, cel puţin aşa cum o ştim astăzi. Poate însemna şi întoarcerea unor provincii româneşti la ţara-mamă (Bucovina de Nord, Transcarpatia sau Maramureşul istoric, Bugeacul şi Odesa ?), încorporate azi în Ucraina postsovietică, asamblată la origini de Lenin, Stalin şi Hruşciov. Un asemenea conflict poate declanşa şi revenirea Basarabiei la România, şi deci în UE, inclusiv Transnistria. Pentru că SUA şi NATO vor fi obligate să se implice decisiv.

Şi chiar dacă o invazie în Ucraina va duce la o victorie militară uşoară pentru Rusia, Rusia va suferi o „înfrângere” politică, diplomatică şi economică de proporţii şi pe termen lung. Sancţiunile economice ale SUA şi UE, artileria mediatică occidentală ar scoate Rusia din concertul naţiunilor şi ar trimite-o lângă Iran şi Coreea de Nord. Un război în Ucraina nu are deci cum să fie prima opţiune pentru Rusia.

Dar nici în cazul unei noi Ialte pretenţiile ruse nu vor putea fi onorate decât, eventual, printr-o mare târguială globală. Pentru că, fără contrapartide consistente, SUA şi-ar pierde faţa în interior (urmează alegerile de mid-term, foarte delicate pentru democraţii lui Joe Biden) şi în relaţiile cu partenerii săi. Ar trebui să-şi renege propria politică, cea de extindere spre est, a NATO în principal, din ultimii 25 de ani.

Negocierile de la Geneva care încep la 10 ianuarie apar mai degrabă ca o tragere de timp care să permită căutarea unor soluţii convenabile. Marja de manevră a lui Vladimir Putin şi a politicului de la Moscova arată aproape de epuizare. Ministrul de Război, generalul de armată Serghei Şoigu, şi şeful statului-major general al Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse, generalul Valeri Gherasimov, viceministru al Apărării, pot fi văzuţi tot mai des în fotografiile oficiale alături de Vladimir Putin. Ceea ce înseamnă că armata rusă este din ce în ce mai grăbită să intre în prima linie a deciziilor. De altfel, Vladimir Putin a spus-o limpede : „Suntem în pragul casei noastre, nu mai avem unde să ne retragem” (la reuniunea anuală a Consiliului Ministerului Apărării, la Moscova).

Rusia este pregătită atât economic, cât şi militar pentru o confruntare majoră cu SUA. În ultima sa convorbire cu Joe Biden, din 30 decembrie 2021, Vladimir Putin a avertizat că noi sancţiuni împotriva Rusiei înseamnă ruperea relaţiilor bilaterale. Producţia industrială a Rusiei ar atinge acum 30 % din PIB, iar majoritatea uzinelor sunt noi, recent utilate. Lipseşte însă grav mâna de lucru calificată, pe care ruşii încearcă să o suplinească în imediat prin naturalizarea accelerată a bieloruşilor şi a ucrainenilor. În schimb, Ucraina s-a dezindustrializat catastrofal în ultimii ani. Iar armata rusă, cu deja faimoasele ei arme hipersonice şi cu echipamentele de apărare ultraperformante, depăşeşte de departe înzestrarea de altădată a Uniunii Sovietice (vezi şi Xavier Moreau, analist militar francez instalat la Moscova – „Bulletin no. 59 – Économie russe, vers un nouveau Yalta ?”, stratpol.com, 22.12.2021).

La rândul ei, SUA, spre deosebire de Europa de Vest, lovită de criza energiei şi de inflaţie, se găseşte într-o foarte puternică revenire economică. Procesul de reindustrializare şi retragerea treptată din China sunt în curs. O probabilă cădere a Burselor nu e azi anticipată înainte de septembrie 2022.

Românii, în general, nu-şi doresc un conflict în Ucraina vecină. Cei mai interesaţi de o posibilă confruntare Rusia-NATO sunt ucrainenii, polonezii şi balticii. Deşi războiul nu e de dorit niciodată şi în nici o circumstaţă, paradoxal, România ar avea mai mult de câştigat dintr-o aventură militară rusă în Ucraina decât dintr-o prea bună înţelegere dintre SUA şi Rusia. Există riscul ca România să fie încă o dată sacrificată, aşa cum s-a întâmplat după 1945. Din păcate, cei care ar trebui să gândească, să cântărească toate aceste ipoteze la Bucureşti par depăşiţi de situaţie. La fel ca noii lor prieteni de la Kiev (Nicolae Ciucă a semnat un tratat de asistenţă tehnico-militară cu omologul său ucrainean pe când era ministru al Apărării). Singura preocupare vizibilă, publică a politicienilor şi „experţilor” români, în frunte cu prim-ministrul Ciucă şi cu mult prea mediocrul nostru preşedinte, Klaus Iohannis, este împărţirea banilor din PNRR. Exaltă în declaraţii, cu ochii cât cepele, venirea altor miliarde de euro în ianuarie 2022. Şi cam atât.

SUA au anunţat că-şi vor informa partenerii şi că-i vor face părtaşi la decizii. Marea Britanie se află întotdeauna aliniată pe poziţiile americane, în ultimii ani aleargă într-o competiţie strânsă cu România pentru rolul de cel mai disciplinat partener. Franţa a intrat deja în campanie electorală, mandatul lui Emmanuel Macron se încheie lamentabil din punctul de vedere al majorităţii francezilor, iar preşedinţia franceză a UE nu-i poate fi lui Macron de mare folos. După sondajele scurse în presă ale Ministerului de Interne, Macron e depăşit categoric de Valérie Pécresse, candidata de centru-dreapta. Germania, cu o majoritate fragilă, încropită din trei partide, are un nou cancelar, Olaf Scholz (SPD), care nu impresionează încă  asociat cu liberalii de dreapta din FDP, patronatele germane, şi cu neomarxiştii ecologişti conduşi de ministrul de Externe Annalena Baerbock, proamericană înfocată, cu studii la Londra (master la London School of Economics). Rusia, în schimb, e total susţinută de China preşedintelui Xi Jinping. Atât Rusia, cât şi China s-au declarat de-a lungul anului 2021 mai mult decât aliate. Iar China rămâne principalul concurent real al SUA.

În 2022, România riscă încă o dată să se întâlnească faţă în faţă cu propriul destin. N-am avut niciodată o clasă conducătoare mai slab pregătită pentru un asemenea eveniment crucial. Dar să nu disperăm ! Să ne aducem aminte că uneori, după secole de suferinţă, am avut noroc cu carul, cum a fost în 1918-1920.


Aforismele lui Talleyrand şi o scurtă privire în istorie

joi 30 dec. 2021

Petru Romoșan

Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord (1754-1838, născut şi mort la Paris), pe scurt, Talleyrand a fost unul dintre cei mai mari (şi longevivi) politicieni ai Franţei din toată istoria sa bogată în mari oameni de stat : Ludovic al XIV-lea, Richelieu, Napoleon I, Charles de Gaulle etc. De-a lungul a opt ani, Talleyrand a fost al doilea om al imperiului napoleonian şi, de departe, principalul său diplomat. Fusese deja o mare figură în două regimuri anterioare, l-a sprijinit pe Napoleon în ascensiunea sa şi tot el a fost cel care l-a scos din istorie. Despre Talleyrand s-au scris sute de cărţi. Omul rămâne un subiect aparte în toate studiile de politologie, administraţie şi, mai ales, diplomaţie. Vorbele lui de spirit despre secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, femei, Napoleon, conversaţie, revoluţie, morală, guvernare etc. au făcut deliciul contemporanilor şi continuă să încânte şi astăzi prin luciditate, realism, inteligenţă, umor, paradox şi pur cinism uneori. Talleyrand e şi azi un fel de „tată” sau „bunic” al diplomaţilor de pretutindeni.

Am mai tradus câteva aforisme ale lui Talleyrand despre America de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, unde a fost refugiat (1794-1796). Dar opera sa „de spirit”, orală (colportată) şi scrisă, este imensă. Iată acele aforisme :

„Nu-mi mai vorbiţi despre o ţară (SUA – n.n.) în care fiecare om pe care l-am întâlnit era dispus să-mi vândă câinele lui.”

„Faţă de America, Europa trebuie să fie mereu foarte atentă şi să nu furnizeze nici un pretext de acuze sau de represalii. America creşte în fiecare zi. Ea va deveni o putere colosală şi va veni un moment în care, având cu Europa comunicaţii mai uşoare graţie unor noi descoperiri, ea va dori să-şi spună cuvântul în treburile noastre şi să se amestece în ele.”

„Există aici mai multe mijloace de a face avere decât oriunde altundeva.”

„Statele Americii fac o ţară în care, dacă există 32 de religii, găseşti doar un singur fel de mâncare, şi acela prost” (Talleyrand en vervemots, propos, aphorismes, Horay, Paris, 2002).

Francezii au avut mari regi, împăraţi, comandanţi de oşti : Clovis I (domnie 481-511), care cucereşte cea mai mare parte a Galiei şi se converteşte la creştinism ; Carol cel Mare (Charlemagne – domnie 768-814), fiu al lui Pepin cel Scurt, măreşte considerabil regatul francilor şi este încoronat de Papa Leon al III-lea la Roma, la 25 decembrie 800, împărat al Occidentului ; Ludovic al IX-lea, zis Ludovic cel Sfânt (Saint Louis – domnie 1226-1270), canonizat în 1297 ; Francisc I, „părintele şi restauratorul literelor” (domnie 1515-1547), îi aduce în Franţa pe Andrea del Sarto, Benvenuto Cellini şi Leonardo da Vinci, pe care-l numeşte „tatăl meu”, şi este considerat regele emblematic al Renaşterii franceze ; Henric al IV-lea (domnie 1589-1610), primul rege al Franţei din casa capeţiană de Bourbon, pune capăt Războaielor Religioase de 30 de ani prin Edictul de Pacificare de la Nantes, care autorizează cultul protestant ; Ludovic al XIV-lea („Regele Soare”, domnie 1643-1715) ridică Franţa la rangul de mare putere ; Napoleon I (primul împărat al francezilor, domnie 1804-1814, după ce fusese prim consul 1799-1804, „Micul caporal”, „Marele general”) ; Napoleon III (preşedinte şi împărat 1848-1870 – primul preşedinte al Republicii ales prin vot universal masculin şi ultimul împărat al francezilor 1852-1970) ; Charles de Gaulle („Salvatorul Franţei” în timpul celui de-al doilea război mondial) conduce Franţa între 1944 şi 1946, între 1985 şi 1959, şi este preşedinte între 1959 şi 1969 – ultimul mare om de stat francez. În secolul XX, Franţa i-a mai avut pe Georges Clemenceau, Léon Blum, François Mitterrand şi Philippe Séguin.

Francezii au avut şi mari prim-miniştri, miniştri de Finanţe, mari diplomaţi. Talleyrand, de mai multe ori prim-ministru şi ministru de Externe, este, alături de Richelieu, Mazarin sau Colbert, unul dintre cei mai mari şi mai cunoscuţi. Cardinalul Richelieu (Armand Jean du Plessis de Richelieu, 1585-1642) a fost principalul ministru (nu se inventase încă titulatura de prim-ministru) al regelui Ludovic al XIII-lea între 1624 şi 1642 şi este considerat fondatorul statului francez modern. Cardinalul Richelieu a fost urmat direct de cardinalul Mazarin (Jules Raymond Mazarin – Giulio Raimondo Mazzarino 1602-1661), care a fost principalul ministru (1643-1651) al Anei de Austria, mama şi regenta regelui Ludovic al XIV-lea şi, în continuare, până la moartea sa, principalul ministru al lui Ludovic al XIV-lea. Jean-Baptiste Colbert (1619-1683), secretar de stat al Casei Regale, controlor general de Finanţe şi al treilea ministru principal al lui Ludovic al XIV-lea între 1661 şi 1683, a fost creatorul „intervenţionismului” şi al „mercantilismului” în politica economică a statului, transformând Franţa într-o mare putere politică, economică şi militară.

Dar să revenim la opera „aforistică” a lui Talleyrand din care cităm în continuare :

„Există trei feluri de a şti : a şti propriu-zis, a şti să trăieşti şi a şti să faci. Ultimele două te dispensează, în general, de primul.”

„Cuvintele Republică, Libertate, Egalitate, Fraternitate erau scrise pe toate zidurile, dar lucrurile pe care le exprimă ele nu erau nicăieri.”

„Toată tinereţea mea a fost orientată către o profesiune (clericală – n.n.) pentru care nu aveam nici o chemare.”

„L-am iubit pe Napoleon. M-am ataşat chiar de persoana lui, în ciuda defectelor pe care le avea. La început, m-am apropiat de el graţie acelei atracţii irezistibile pe care o exercită orice adevărat geniu. Faptele lui bune au născut în mine o sinceră recunoştinţă. De ce m-aş teme s-o spun ? M-am bucurat de gloria lui şi de reflexele pe care le aruncă ea asupra celor care îl ajutau în nobila sa minsiune. Pot şi să mărturisesc că l-am slujit cu devotament şi, atât cât a depins de mine, cu un devotament luminat. Pe vremea în care putea să audă adevărul, i-l spuneam cu toată loialitatea mea. I l-am spus şi mai târziu, atunci când trebuia să te foloseşti de menajamente pentru a-l face să-i parvină. Dizgraţia pe care mi-a cauzat-o francheţea justifică, în faţa conştiinţei mele, faptul că m-am despărţit de politica lui mai întâi şi apoi de persoana lui, atunci când ajunsese în punctul în care punea în pericol destinul patriei mele.”

„O spun şi o repet cu fruntea sus : n-a existat niciodată vreun conspirator primejdios împotriva lui (Napoleon – n.n.) altul decât el însuşi. Cu toate astea, a făcut să se exercite asupra mea cea mai odioasă supraveghere în ultimii ani ai domniei sale. Aproape că aş putea aduce această supraveghere ca probă a imposibilităţii în care m-aş fi găsit de a conspira chiar dacă mi-aş fi dorit s-o fac.”

„Sunt întotdeauna vorbit ori prea de bine, ori prea de rău : mă bucur de onoarea exagerării.”

„N-am conspirat în viaţă decât în epocile în care aveam complice majoritatea Franţei şi în care încercam, dimpreună cu ea, să-mi salvez patria.”

„Am ieşit din treburile statului numai atunci când ele nu mai existau.”

„O bibliotecă bună e de ajutor la toate stările sufleteşti.”

„Fericirea unui bărbat îndrăgostit e extremă pentru că se bazează pe o realitate aflată în domeniul imaginaţiei.”

„Am în mine ceva inexplicabil care poartă ghinion guvernelor care mă neglijează.”

„O monarhie trebuie să fie guvernată cu democraţi, iar o republică, cu aristocraţi.”

„Oamenii merituoşi au adesea nenorocul de a nu găsi ocazia de a se face cunoscuţi. Dar proştii sunt mult mai nefericiţi, căci ocazia nu le lipseşte niciodată.”

„Mijlocul cel mai onest de a-ţi repara greşelile este să ai curajul de a le recunoaşte.”

„Fără libertatea presei nu există regim reprezentativ.”

„Financiarii nu-şi fac bine afacerile decât atunci când statul le face prost pe ale lui.”

„E mai rău decât o crimă, e o greşeală.” (În legătură cu asasinarea ducelui d’Enghien)

„Politicii îi va fi foarte greu să devină o ştiinţă.”

„Domnilor, sunt poate singurul care nu cere nimic. Un mare respect, iată tot ce vreau eu pentru Franţa. Ea e destul de puternică prin resursele ei, prin întinderea ei, prin numărul şi mintea locuitorilor ei, prin provinciile ei care se continuă, prin administraţia ei unitară, prin mijloacele de apărare cu care natura şi meşteşugul i-au garantat frontierele. Eu nu vreau nimic, vă repet. Şi vă aduc imens.” (Cuvântul de deschidere la Congresul de la Viena din 1815)(op. cit.)

Cândva, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului XX, România a fost francofonă şi francofilă. Marea dinastie românească a Brătienilor şi prietenul ei, celebrul Eugeniu Carada, au avut neîntrerupt sprijinul Franţei. În a doua jumătate a secolului XX am fost vrând-nevrând aliaţii sovieticilor. Astăzi, românii au devenit anglofoni şi americanofili, şi nu jură decât pe economia germană. Convieţuirea cu Imperiul Otoman ne-a învăţat să fim mereu cu cei mai puternici. Tabloul politic planetar e în aşteptarea unui mare cutremur, cu războaie şi catastrofe de tot felul. Pe cine se vor sprijini mâine oamenii politici români şi România ?


Încă un an sinistru se încheie. Începe altul

duminică 26 dec. 2021

Petru Romoșan

E din ce în ce mai greu de înţeles de ce România are politicieni – miniştri, birocraţi de vârf, deputaţi, senatori, de multe ori primari sau preşedinţi de consilii judeţene – lamentabil şcolarizaţi, imbecili, escroci, şi deci, inevitabil, corupţi. Nici majoritatea lucrătorilor din presă, mass media, institute de sondaje, din propagandă nu e mai brează. De altfel, politicienii şi media fac un talmeş-balmeş greu de disociat : Rareş Bogdan, din jurnalist, devine peste noapte politician, trompeta lui Iohannis şi a PNL-ului. Cei mai mulţi par a fi cu totul lipsiţi de scrupule ori bariere, de instinct al legii, fără nici un Dumnezeu. Pe lângă amatorismul de speriat, criminal.

Viaţa publică arată de parcă în România nu s-ar mai naşte oameni de ispravă, oameni capabili şi cu atât mai puţin foarte dotaţi. Şi e ca şi cum cei buni, competenţi, muncitori, cei curaţi au plecat unde au văzut cu ochii. În ultimul an, Klaus Iohannis şi-a dovedit hărnicia într-o singură direcţie. A semnat la greu, pe bandă rulantă, punerea pe liber a unor grămezi de magistraţi, judecători şi procurori. Aduce oameni noi ? Ce fel, de unde şi în ce scop ? Parcă sufeream de lipsa lor în anii din urmă. În acelaşi timp, bugetele instituţiilor de forţă continuă să crească aiuritor. Toate aceste instituţii sunt orientate spre interior. O mare Miliţie. Şi dacă nu e destul, armata se va orienta şi ea tot spre interior, cum s-a văzut în timpul pandemiei.

Nici în celelalte ţări din UE lucrurile nu pare să stea mult mai bine. Cu unele excepţii, fără doar şi poate. Dacă ne uităm spre ultimii (mulţi !) cancelari austrieci, spre politicienii din Franţa, Italia, Spania, Olanda sau, recent, spre noul guvern din Germania, cu incredibila, bombastica ministreasă de Externe, Annalena Baerbock, ecologistă cică, nu putem decât să rămânem cu gura căscată. Nici aceştia nu par aleşi de cetăţenii din ţările lor, ci puşi cu o mână în stare de ebrietate.

Dar putem privi şi spre prim-miniştrii şi miniştrii Canadei, Australiei şi Noii Zeelande, ţări anglofone în principal, ca şi spre SUA, ai cărei politicieni uimesc (în sens deplorabil) lumea de vreo doi ani. Deriva generală pare să fi început odată cu mandatul lui Donald Trump. Toţi aceşti politicieni din ţări partenere sau prietene nu se arată a fi mai buni decât ultimii noştri prim-miniştri şi miniştri liberali sau userişti : Ludovic Orban, Florin Cîţu sau Nicolae Ciucă şi comparşii lor. E adevărat că despre Nicolae Ciucă nu ştim mare lucru, doar că e general. Competenţele sale în istorie, geopolitică, diplomaţie şi, mai ales, în economie le sunt complet necunoscute românilor. De competenţe politice probabil că nu va avea nevoie, le va înlocui cu deprinderile militare : un-doi, la stân-ga !, la dreap-ta !, drepţi ! (statul de drepţi).

De ce şi cum funcţionează ceas această nesfârşită selecţie inversă ? S-a prostit sau se prosteşte iremediabil Europa, lumea occidentală în general ? Sau există o altă explicaţie ? Am intrat cumva într-o formă de dictatură nouă, încă neinventariată de experţi, de savanţi ? O dictatură în care sunt selectaţi politicieni şi oameni de media, poate şi magistraţi sau lucrători din serviciile speciale nu pentru calităţile lor, pentru dotarea lor nativă, ci, dimpotrivă, pentru neputinţele lor, pentru viciile şi tarele lor, doar pentru disponibilitatea lor de a se supune ?

E adevărat că nişte proşti, nişte neisprăviţi, nişte imorali sau mai degrabă amorali execută fără să pună întrebări, întocmai şi la timp, orice ordin aberant. Ei ştiu cine i-a pus acolo, în locul nemeritat în care se găsesc, ştiu de cine depind. Dacă îşi pierd „chifteaua” sau „friptura”, nu se vor întoarce niciodată de unde au fost eliminaţi şi pentru unii poate fi chiar mai rău.

Desigur, această contraselecţie sinistră nu are nimic de-a face cu multlăudata democraţie. Florin Cîţu sau Nicolae Ciucă nu au ajuns prim-miniştri în mod autentic democratic. Asta s-a văzut de la o poştă. Promovarea acestor personaje sus-puse aminteşte puternic de directivele NKVD cu care a fost nenorocită România după 1949. Cele care au urmărit distrugerea sistematică a ţării şi prin promovarea nulităţilor. Sau aminteşte şi de instalarea fascismului în Europa. Sau mai aminteşte de cine şi cum a introdus comunismul în Rusia. Sau de eşuata Republică de la Weimar.

Spre ce catastrofă ne îndreptăm ? Ce ni se ascunde ? La 21 decembrie am asistat la o grotescă punere în scenă a unui presupus protest popular. Au fost interpelaţi şi reţinuţi ilegal manifestanţi şi ziarişti. (Vezi cazul stupefiant al Iosefinei Pascal.) Ce căuta însărcinatul cu Afaceri american la Parlamentul României în chiar ziua protestului anunţată cu câteva săptămâni înainte ? De ce a semănat protestul de la Parlament cu protestul din 6 ianuarie 2021 care a dus la invadarea Capitoliului ? Protestul de la Bucureşti a fost doar o copie penibilă, aparent prost regizată, a întâmplării de la Washington. Care nici ea nu a fost lămurită până azi. De ce trebuie să ne mulţumim din nou doar cu un ofiţer ? Nu merităm un ambasador politic din partea „partenerului strategic” ? (Vezi şi textul-pamflet al lui H.D. Hartmann, „Scrisoare deschisă către Excelenţa Sa Guvernatorul Adjunct American numit la Bucureşti”, ziuanews.ro, 22.12.2021).

Criza Covid, criza vaccinării obligatorii a fost şi este, indiscutabil, o lupă măritoare pusă asupra decidenţilor, asupra mass mediei şi a doctorilor de pretutindeni. În loc ca lumea să rămână blocată, s-a produs o incredibilă accelerare a „particulelor”. Cei mai mulţi dintre „reprezentanţi” s-au compromis, şi-au arătat micimea, neruşinarea, uneori faţa bestială, lipsa totală de reprezentativitate. Dar s-au distins şi destui medici şi cercetători, scriitori şi ziarişti, aproape deloc politicieni în post, mulţi avocaţi curajoşi şi devotaţi. S-a ales grâul de neghină cu o viteză neegalată în istoria recentă. Lumea ştie de ce parte este, în cine poate avea încredere.

Dar soluţii pentru ieşirea din marea criză în care am fost băgaţi ca într-un război biologic, hibrid nu se întrevăd. Doar o rezistenţă cotidiană, cu speranţa unor rezolvări, a unor miracole în timpul care vine. În schimb, ameninţarea unui conflict militar în vecinătatea noastră imediată nu face decât să crească de la o zi la alta. Se adaugă spectrul sărăciei, al frigului, al penelor de curent şi al marii crize economice (care va începe înainte sau după căderea Burselor ?). Şi totuşi, Istoria nu se poate termina mâine.


Poate redeveni Franţa prima putere din Europa continentală ?

vineri 17 dec. 2021

Petru Romoșan

Momentul istoric în care am intrat în 2017, odată cu preşedinţiile Donald Trump şi Joe Biden în SUA, Emmanuel Macron în Franţa, cu Brexit-ul, şi care continuă cu ieşirea din scenă, după 16 ani, a Angelei Merkel, cu criza majoră în curs din Ucraina, dar mai ales cu noua ordine militară tripolară recunoscută – SUA, Rusia, China („Suntem martorii uneia dintre cele mai mari schimbări de putere geopolitică pe care lumea le-a văzut vreodată” – Mark A. Milley, şeful Statului Major al Armatelor SUA, la Forumul de Securitate Aspen, 3.11.2021) –, moment istoric care pare să-l depăşească în importanţă şi în adâncime pe cel foarte spectaculos din 1989-1991, căderea comunismului în Europa de Est şi destrămarea Uniunii Sovietice, se proiectează ca o răspântie de reîmpărţire a lumii comparabilă cu cea din 1945-1950, de după cel de-al doilea război mondial.

Înţelegerile de după 1945 şi precedentele (Moscova, Teheran, Ialta) nu mai pot rezista multă vreme. Evenimentul crucial va fi, probabil, declasarea dolarului ca monedă de schimb mondială („exorbitantul privilegiu”). Va fi nevoie de un război, cel din Ucraina şi, poate mai larg, din Europa pentru a consfinţi o nouă ordine mondială ? Sau va fi nevoie chiar de un triplu război simultan – Ucraina, Iran-Israel/SUA, Taiwan – pentru ca o nouă lume viabilă să se nască ? Rusia e înarmată până-n dinţi, are arme hipersonice incomparabile, iar NATO începe să-şi arate în Ucraina şi la Marea Neagră limitele şi neputinţele. Rolul NATO, de impunere în Europa a unei „pax americana” după cel de-al doilea război mondial, se apropie de sfârşit ?

China revendică Taiwan-ul ca teritoriu naţional inalienabil şi este, la rândul ei, înarmată la un nivel fără comparaţie cu China de acum 40 de ani („Astăzi [China] are capacităţi în domeniul spaţial, cibernetic, pe uscat, pe mare, în aer, sub mări” – Mark A. Milley, idem). Discuţiile de la Viena pentru un nou tratat cu Iranul bat pasul pe loc. Riscul unui conflict devastator între Israel şi Iran e mai mare ca niciodată.

UE, a cărei construcţie a fost începută tot după 1945, tot de americani, e o organizaţie economică şi parţial politică în oglindă cu NATO în domeniul militar. Moneda euro, dependentă de dolar – BCE e o prelungire a FED-ului în UE – şi parte a vechii arhitecturi (imperiale) americane, cu instituţiile ei financiare de la New York, riscă să aibă aceeaşi soartă cu dolarul ca monedă paneuropeană. Poate chiar înaintea dolarului.

Câţiva geostrategi români (Cozmin Guşă, de exemplu) au observat deja o posibilă revenire a Franţei în prima linie a deciziilor şi în Europa. Pentru că în Africa, în Polinezia şi în Oceania, în Pacific, Franţa e în continuare o prezenţă substanţială. Deşi a procedat şi ea la delocalizări excesive, ireponsabile şi a cunoscut câteva preşedinţii mediocre, începând cu Nicolas Sarkozy, Franţa continuă să aibă o economie robustă. Construieşte automobile (inclusiv în România), trenuri, avioane, vapoare, centrale nucleare, e o putere aerospaţială şi are un domeniu IT foarte dezvoltat. Are o agricultură consistentă, mari şcoli, o cultură strălucită, un imens patrimoniu şi o cercetare medicală de vârf. Şi are, după plecarea Marii Britanii din UE, singura armată care contează în Europa. Pe lângă faptul că e o putere nucleară recunoscută. Franţa militară se poate adăuga natural celor trei „mari” numiţi de generalul Milley (SUA, Rusia, China).

Miza alegerilor prezidenţiale din aprilie 2022, în contextul marilor schimbări (şi războaie !) care se anunţă, este, de aceea, enormă. De altfel, precampania a început foarte devreme şi în forţă. Practic, toţi concurenţii cu şanse şi ceilalţi participanţi sunt deja cunoscuţi, cu procentele lor în sondaje. Bineînţeles că pot apărea şi surprize, dar şi acestea sunt aşteptate în puncte fixe deja stabilite.

Principalii candidaţi aliniaţi la start de partide, de presă şi de mass-media sunt patru : actualul preşedinte, Emmanuel Macron, pentru centru stânga liberală (centru care a lichidat, împreună cu ecologiştii şi neocomuniştii – Luc Mélenchon –, vechea stângă de ieri, Partidul Socialist) ; Valérie Pécresse, pentru Les Républicains, partidul gaullist renăscut la alegerile regionale din vara lui 2021 şi presimţit câştigător la alegerile legislative de după prezidenţiale ; Marine Le Pen, pentru Le Rassemblement National, populişti şi naţionalişti, cu care votează şi rămăşiţele fostei clase muncitoare a Partidului Comunist Francez ; şi al patrulea dar poate nu cel din urmă, Éric Zemmour, cunoscut ziarist şi scriitor, fondatorul foarte recentului partid Reconquête, islamofob, suveranist, populist, eurosceptic şi care a cerut deja ieşirea Franţei din comandamentul integrat al NATO. Aproape toţi ceilalţi participanţi mai mici au mai fost în cursă o dată sau de două ori şi nu vor fi prezenţi decât în primul tur, îşi vor face publicitate, pot ajuta/se pot ralia sau îi pot încurca în turul doi pe cei rămaşi în cursă.

Principalii candidaţi, cei patru (Macron, Pécresse, Le Pen, Zemmour), se împart doi câte doi pe culoarele care duc în turul al doilea al prezidenţialelor. Pe de o parte, Emmanuel Macron (centru stânga) şi Valérie Pécresse (centru dreapta), europeişti şi globalişti amândoi, porecliţi deja de presă „Macresse”, iar pe de altă parte, Marine Le Pen şi Éric Zemmour, la dreapta până la extrema dreaptă, populişti, naţionalişti etc. Se observă o „dreptizare” („droitisation”) a spectrului politic. Nici un candidat de stânga (Luc Mélenchon, preşedintele partidului La France Insoumise, Yannick Jadot, candidatul ecologiştilor, Anne Hidalgo, primarul Parisului, reprezentându-i pe socialişti etc.) nu se regăseşte în prima linie.

Două sunt incertitudinile care pot produce şi marile surprize. Prima este legată de candidatura lui Emmanuel Macron, creditat azi cu 25 % în sondajele din media mainstream pentru primul tur. Va candida sau nu Macron pentru un al doilea mandat ? O campanie virulentă împotriva lui Brigitte Macron, soţia preşedintelui, face valuri în altermedia şi pe reţelele sociale. Vor ieşi şi alte dosare (Alexandre Benalla/oligarhi ruşi etc.) care-l vor împiedica pe Macron să candideze ? Pentru mulţi, Emmanuel Macron apare ca un personaj politic uzat, expirat chiar. A doua incertitudine îl priveşte pe Éric Zemmour. Îşi va duce acesta campania până la capăt sau va fi înlocuit pe parcurs de Philippe de Villiers (care îl însoţeşte chiar în aceste zile într-o călătorie în Armenia) sau de fratele acestuia, generalul Pierre de Villiers, fostul şef al Statului Major al Armatelor franceze ? E cumva Éric Zemmour doar un „iepure” care pregăteşte culoarul pentru altcineva ? E cumva acest culoar cel al militarilor patrioţi, al generalilor şi coloneilor care au protestat cu luni în urmă prin scrisori deschise în legătură cu starea dezastruoasă a societăţii franceze ?

Odată cu retragerea Angelei Merkel, Europa nu pare să mai aibă un lider. Franţa va prelua preşedinţia UE începând din ianuarie 2022. Emmanuel Macron, cu paradoxala şi irealizabila sa „suveranitate europeană”, cu europeismul (globalismul) său nelimitat, nu pare totuşi cel desemnat să devină viitorul cap al Europei. Am crezut o vreme că vom avea o Europă germană, pentru că Angela Merkel a jucat excelent rolul de interfaţă politică a SUA în Europa. A reprezentat cu brio deopotrivă interesele americane şi pe cele ale patronatelor germane la vârful UE. După recentele alegeri din Germania, Europa apare ca mai puţin germană, poate şi din cauza slăbiciunii şi dezunirii Statelor Unite în interior. Cel mai probabil, soarta Europei de mâine se va juca la marginea ei, în Ucraina. Vom avea un tur doi în Franţa cu Valérie Pécresse şi Éric Zemmour (Philippe sau Pierre de Villiers) ?

Vom avea clarificări din mai multe direcţii în următoarele patru luni. Viitorul preşedinte al Franţei va trebui să fie unul care face faţă marilor schimbări în curs. În ciuda eforturilor de a o supune, Franţa e încă ţara cea mai puţin controlată de Washington din UE, mult mai puţin decât Germania. În Germania sunt cele mai multe şi mai importante baze militare americane din Europa. Viitorul preşedinte francez nu poate fi decât reprezentantul unei linii naţionale, şi nu al uneia în exces globaliste (cazul lui Emmanuel Macron). Sau, dacă actuala confruntare generală va fi câştigată de SUA, linia mondialistă va fi cu mai mult aplomb reprezentată de Valérie Pécresse (una dintre Young Leaders din 2002 selecţionaţi de Ambasada SUA la Paris).


Administraţii prezidenţiale şi nefericiţii lor administraţi

sâmbătă 11 dec. 2021

Petru Romoșan

Cum a putut să ajungă Traian Băsescu preşedinte al României, în decembrie 2004, pentru două mandate, după ce dăduse foc portului Rouen în calitate de comandant de navă şi prăduise flota comercială a României (probabil, a patra flotă a lumii la sfârşitul anilor ’80) în calitate de ministru al Transporturilor ? Răspunsul e simplu : tocmai de aceea ! Pentru păpuşarii din „statul subteran”, multiplele nenorociri produse de Traian Băsescu erau mari merite care-l recomandau. Dintr-un interlop, bişniţar din anii târzii ai comunismului, cum au fost mulţi, marionetiştii săi l-au transformat într-un important om politic „democrat”, „cu carismă”. Pentru multele catastrofe produse, Băsescu a fost şi de câteva ori ministru al Transporturilor, primar al Bucureştiului şi preşedinte al PD, ulterior PDL. Azi, sub preşedinţia urmaşului său (ales de cine, că doar nu de Dan Voiculescu ?), Klaus Iohannis, Traian Băsescu continuă să fie deputat european şi să se bucure de toate privilegiile şi avantajele de fost preşedinte al României, deşi a colaborat cu Securitatea şi sub numele de cod „Petrov”.

Aşa funcţionează gândirea de tip intelligence. Sau, mai degrabă, una dintre componentele marilor strategii. Nu întotdeauna calea câştigătoare dintre două puncte este şi cea mai scurtă, cea directă. Se alege drumul care duce la succes, chiar dacă este mult mai lung şi, în treacăt, poate produce destule dezastre colaterale.

Aceeaşi întrebare uimită s-a pus şi în legătură cu promovarea lui Joe Biden în postul de preşedinte al SUA. De ce a fost împins în faţă, la preşedinţia SUA, un senior diminuat (cel mai bătrân preşedinte al SUA la începutul mandatului), cu diverse probleme de sănătate inerente vârstei ? Răspunsul la această întrebare e acelaşi ca în cazul lui Traian Băsescu : tocmai de aceea ! „Deep State”, neoconservatorii, soroşiştii, complexul militaro-industrial-securitar, Barack Obama, Hillary Clinton, Nancy Pelosi şi o parte a Partidului Democrat nu aveau nevoie de un preşedinte puternic, cu personalitate, cu idei, cu proiecte. Aveau nevoie de un preşedinte slab, cu probleme de vârstă şi sănătate, aveau nevoie de „Biden” (mulţi comentatori de vârf din SUA pun numele lui Biden în ghilimele, ştampilând astfel natura colectivă a actualei Administraţii americane). Puterea le rămâne astfel aproape în întregime jucătorilor din spatele scenei, „statului profund”, neoconservatorilor care au penetrat cele două mari partide americane, complexului militaro-industrial-securitar etc.

Nu numai că fostul vicepreşedinte Joe Biden (şi fiul său Hunter) a putut să facă nestingherit afaceri dubioase în Ucraina, în China, în România (prin fostul ambasador Mark Gitenstein), dar aceste afaceri aparent l-au şi recomandat pentru Casa Albă. Ghilimelele pe care i le pun marii analişti politici lui Biden i le putem pune şi noi lui „Iohannis”. La fel ca Traian Băsescu, şi Klaus Iohannis a fost recomandat pentru postul de preşedinte tocmai de minusurile, incompetenţele sale, de care comentatori români şi chiar germani se plâng azi destul de ipocrit şi oportunist. Klaus Iohannis nu avea un partid (relaţia cu PNL era foarte vagă, cum era şi aceea a lui Emil Constantinescu cu PNŢCD – avantaj „statul subteran” !), avea destui scheleţi în dulap (de la lucruri încă necunoscute marelui public dinainte de 1989 până la casele achiziţionate din meditaţii şi la relaţiile neclarificate cu Schweighofer, cu masoneria şi variate interese străine, coloniale) ca să poată fi de la început pus în ghilimele, ca „Iohannis”.

Putem noi, românii, să ne simţim în siguranţă într-un nedorit război din Ucraina cu cei doi comandanţi ai noştri, Klaus Iohannis şi Nicolae Ciucă ? Sau, în altă ordine de idei, cu „administratorii” Covidului, Raed Arafat şi Alexandru Rafila ? Şi americanii îl au pe „epocalul” Antony Fauci sau francezii pe „sinistrul” Sănătăţii (aşa i se spune ministrului), Olivier Véran. Mai sunt încă destui alţii la manete în lumea euroatlantică din care am ţinut atât de mult să facem parte. Un foarte cunoscut analist politic şi economic american, Tom Luongo, face o descriere fără complezenţă a actualei Administraţii americane. Fără să ştim cât de exactă, de precisă este această analiză, putem observa cu uşurinţă că ea i se potriveşte mănuşă şi actualei puteri de la Bucureşti şi, mai larg, altor conduceri politice din Europa (Angela Merkel până ieri, Emmanuel Macron, Mario Draghi, cancelarii austrieci recenţi etc.) :

„Nu e vorba de incompetenţă. Nu. De fapt, a numi Administraţia Biden incompetentă ar fi o insultă la adresa persoanelor incompetente. Pentru că, dacă incompetenţii nu prea sunt de vreun folos, sunt cel puţin buni la a fi incompetenţi. Dar a fi incompetent nu înseamnă că n-ai vrea să faci lucrurile bine, ci înseamnă pur şi simplu că eşti incapabil să execuţi sarcina care-ţi revine. Trump era mai tot timpul incompetent ca preşedinte. Dar era evident pentru orice persoană cât de cât obiectivă că era sincer în dorinţa lui de a ameliora starea de lucruri. Că n-a putut s-o facă i se poate ierta. Mi-am dorit adesea ca el să nu fie incompetent, dar nu-i port pică fiindcă a fost incompetent […].

Echipa lui Biden, în schimb, e compusă pur şi simplu din escroci. Escrocii mint. Îţi distrag atenţia. Îţi câştigă încrederea şi pe urmă te ţin într-o bulă de minciuni şi promisiuni pe care n-au de gând să le ţină. Profită de buna ta credinţă şi de supoziţiile pe care le faci despre cum merg lucrurile pentru a te menţine în orbita lor. Mint pentru a păstra aparenţa unui control. Acţionează ca şi cum ar avea soluţii. Dar problema cu minciunile e că sunt veşnic incoerente. Mereu apare câte un indiciu. Doar că nu-l vezi dacă nu vrei să-l vezi. Iar când îl vezi totuşi, e prea târziu. Echipa lui Biden şi media (da, da, Davosul) nu vă pot spune adevărul despre injecţiile cu cheaguri Covid 11/09 fiindcă pandemia de Covid 11/09 n-a fost niciodată o problemă de sănătate publică. […]

Aceleaşi persoane care astăzi m-ar aproba atunci când îmi citesc judecăţile despre incompetenţa lui Trump ar sări imediat să afirme că am putea spune acelaşi lucru despre Biden. Şi e adevărat într-o anumită măsură, dar şi asta e o înşelătorie. Pentru că nenorocirea cu escrocii e că ei sunt cei care te taxează drept mincinos. Ne minţim pe noi înşine spunându-ne că nu e din vina lor, că e vina noastră. Ne minţim familia şi prietenii spunându-le că lucrurile nu sunt ceea ce sunt. Escrocii transformă adevărul neplăcut într-o minciună calmantă. Fiindcă, în privinţa echipei lui Biden, dovezile arată ceva foarte diferit, mult mai sinistru” („Biden’s incompetent presidency – a feature, not a bug”, tomluongo.me, 19.11.2021).

Împotriva declaraţiilor liniştitoare de-o parte şi de alta ale decidenţilor politici şi militari, inclusiv ale experţilor militari care se mai exprimă şi public, în conferinţe şi în presă, un război în Ucraina poate avea totuşi loc. Pentru că nu numai administraţiile Vladimir Putin şi Joe Biden au decizia. În ianuarie, în februarie, în martie ? Nu ştim. Preşedintele Zelenski al Ucrainei, trupele „ucronazi”, o bună parte din populaţia Ucrainei, cele trei ţări baltice, chiar şi Polonia par foarte doritori să se războiască cu Rusia. Pentru ei este „ori războiul, ori o să devenim insignifianţi în ochii Occidentului” (citat din articolul lui Andrei Raevsky, vezi mai jos). În orice caz, isteria în jurul războiului din Ucraina trebuie întreţinută şi în SUA cu orice preţ.

Chiar dacă Joe Biden şi Administraţia sa nu vor război în Ucraina, pentru că ştiu că-l vor pierde mai ruşinos decât pe cel din Afganistan şi poate şi pentru că ştiu câte nenorociri poate aduce un război, cu atât mai mult unul inutil, sunt destui şi în America aceia care vor război. Cine sunt ei ? Dacă Biden nu va face război, prin interpuşi ucraineni, polonezi, români şi baltici, va fi declarat trădător. Iată cum descrie un alt celebru analist militar, Andrei Raevsky, „The Saker”, partida razboiului :

„Cu alte cuvinte, dacă Rusia nu va invada Ucraina (şi n-o va invada), nu vom mai impune sancţiuni ??? Putem fi siguri că partida războiului (pe care eu o văd formată din : ansamblul mediei americane, neoconii, banda MAGA-GOP (Make America Great Again-Grand Old Party, adică Partidul Republican devotat lui Trump – n.n.) din sânul Congresului, „banda non-Biden” din Partidul Democrat, sectorul energetic american, CMI-ul (Complexul Militaro-Industrial – n.n.) american, ansamblul „statului profund” american, lobby-ul israelian, lobby-ul ucrainean, lobby-ul britanic, lobby-ul polonez etc.) va prezenta acest lucru ca pe o enormă „concesie”, una de proporţii galactice şi chiar ca pe o „trădare” din partea lui Biden care a „cedat” în faţa lui Putin, ticălosul bandit comunist al KGB-ului” („Did a major shift finally happen between the USA and Russia ?”, thesaker.is, 7.12.2021).

În ce măsură mai putem avea încredere în politicienii din Europa sau din SUA care decid gestionarea crizei Covid sau un posibil război în Ucraina şi la Marea Neagră ? Nicolae Ciucă a fost impus arbitrar prim-ministru ca să ne apere sau ca să ne bage în belea ? Ce e serios şi ce e impostură interesată, chiar uitând de incompetenţă, în hotărârile pe care aceştia le iau în numele „administraţilor” lor ? E inutil să ne mai întrebăm ce conţinut mai are mult trâmbiţata democraţie. Putem, în schimb, să ne întrebăm dacă democraţia a existat cu adevărat vreodată sau a fost doar „o vorbă de dânşii inventată”. Şi poate că e timpul să ne gândim la o altă mândră lume nouă, alta decât cea în care trăim deja.


Valérie Pécresse, viitoarea preşedintă a Franţei ?

sâmbătă 4 dec. 2021

Petru Romoșan

Criza postcovid a întregii clase politice din UE se anunţă a fi una foarte gravă. Această criză pare să fi demarat de la periferie, din Bulgaria şi din România. În Bulgaria, după trei rânduri de alegeri parlamentare într-un an, după realegerea pentru un al doilea mandat a preşedintelui Rumen Radev (un militar, pilot de vânătoare, general), criza politică prelungită pare să se calmeze temporar. Un nou guvern a fost promis pentru 6 decembrie 2021, de Sf. Nicolae. Criza politică s-a atenuat pentru moment şi în România. Îl avem şi noi prim-ministru pe „Ciucă al nostru”, general cu patru stele.

În Austria, Sebastian Kurz (n. 1986), foarte tânărul cancelar, a demisionat acum două luni în urma unei afaceri de corupţie (Korruption !), adică deturnare de fonduri publice pentru nişte sondaje trucate în favoarea partidului său şi publicate în Österreich, un Bild austriac sau un USA Today adaptat la Austria. Sebastian Kurz a abandonat zilele trecute şi celelalte funcţiuni – şef al partidului ÖVP (dreapta conservatoare şi populistă), parlamentar – şi a anunţat că, la cei doar 35 de ani ai săi, părăseşte definitiv viaţa politică. După doar două luni, Alexander Schallenberg, anterior ministru de Externe, a renunţat şi el la funcţia de cancelar. Karl Nehammer (n. 1972), ministru de Interne, militar specializat în intelligence, a fost ales precipitat preşedinte al ÖVP şi va fi al cincilea cancelar al Austriei din 2017 până azi.

Viitorul guvern german, condus de Olaf Scholz, SPD (25 % din sufragii), împreună cu partidul liberal democrat (FDP) şi cu Verzii (Die Grünen), constituie un ghiveci improbabil, care prefigurează o conducere politică slabă, de tranziţie. Atelajul social-democraţilor (susţinuţi de rusofilul Gerhard Schröder) cu liberal-democraţii patronatului german şi cu partidul de stânga, „userist”, pro-american şi pro-NATO al Verzilor nu are cum să reziste şi să dea un guvern solid. Epoca puterii economice şi politice germane în UE a Angelei Merkel pare efectiv încheiată. Iată ce spune un autor „incorect politic”, francezul Thierry Meyssan, citit pe toată planeta, despre viitorul ministru de Externe german, Annalena Baerbock, preşedinta Verzilor : „Olaf Scholz este un avocat preocupat de buna funcţionare a industriei din ţara sa pe baza unui compromis între muncitori şi patronat. N-a prea fost prezent în chestiuni internaţionale. El a desemnat-o pe jurista Verzilor, Annalena Baerbock, ministru al Afacerilor externe. Ea nu este doar o partizană a energiilor curate, ci şi un agent de influenţă al NATO. Susţine sus şi tare principiul aderării Ucrainei la NATO şi la Uniunea Europeană. Se opune Rusiei, şi deci refuză gazoductul Nord Stream 2, încurajând proiectul terminalelor ce permit importul de gaz lichefiat din Statele Unite cu transportatoarele de cisterne în ciuda preţului exorbitant al acestor instalaţii. În fine, ea defineşte China ca „rival sistemic” şi susţine toate separatismele, taiwanez, tibetan şi uigur. E deci previzibil că politicile Berlinului şi ale Parisului se vor îndepărta lent până va ţâşni din nou la suprafaţă conflictul dintre cele două ţări care a provocat trei războaie între 1870 şi 1945” („L’Union européenne ammorce sa dissolution”, voltairenet.org, 4.12 2021). Analiza lui Meyssan merită citită în întregime.

În vreme ce epoca Merkel se sfârşeşte cenuşiu, fără glorie în Germania (totul e departe de prestigiul lui Helmut Kohl), Franţa se pregăteşte de un nou preşedinte şi de o nouă majoritate legislativă. Imediat după alegerile prezidenţiale din 10 aprilie 2022 (primul tur) şi 24 aprilie 2022 (al doilea tur), pentru un mandat de cinci ani, se vor ţine legislativele în 12 iunie 2022 (primul tur) şi 19 iunie 2022 (al doilea tur), tot pentru mandate de cinci ani.

Éric Zemmour, un cunoscut jurnalist de la Le Figaro, şi-a anunţat în cele din urmă candidatura. Candidatul-surpriză ”coseşte” pe terenul dreptei şi al dreptei extreme, pe terenul tradiţional al familiei Le Pen, tatăl şi fiica, al Frontului Naţional, azi rebotezat Le Rassemblement National. Marine Le Pen şi-a temperat discursul radical de câţiva ani, a intrat în rând, europeist, şi tocmai de aceea e pe cale să piardă decisiv. Ziaristul Éric Zemmour, chiar dacă joacă în registrul grav, prăpăstios are înaintaşi glorioşi. În Franţa au mai existat candidaţi pitoreşti, amatori în ale politicii, care până la urmă nu au reuşit decât să creeze panică pentru o vreme în stabilimentul politic. A fost şi cazul celebrului umorist şi comic Coluche (Michel Colucci), care şi-a anunţat candidatura în 1981 contra lui François Mitterrand. La presiunile socialiştilor lui Mitterrand şi după asasinarea regizorului său, René Gorlin, la 16 martie 1981, Coluche şi-a retras candidatura. După unele estimări, avea peste 16 % intenţii de vot.

Înaintea lui Coluche, un alt umorist, Pierre Dac, îşi depusese candidatura la preşedinţie, producând dezordine în 11 februarie 1965. Candida în numele mişcării MOU (”moale”), Mişcarea Ondulatorie Unificată. A publicat discursuri politice grandilocvente în foaia sa L’Os à moelle („Osul cu măduvă”), popularizând sloganul „Timpurile sunt dure, votaţi moale !” (MOU). La cererea unui consilier al generalului de Gaulle, Pierre Dac şi-a retras candidatura. În SUA, actorul Ronald Reagan a avut două mandate de preşedinte şi a fost unul dintre cei mai apreciaţi preşedinţi americani. Donald Trump a fost, la urma urmei, dincolo de calitatea de miliardar, un star TV. Jurnalistul Éric Zemmour, el însuşi un mare „comediant”, nu vine deci pe un teren gol. Va intra, în schimb, în turul doi ultrapopulistul Éric Zemmour, luptătorul împotriva islamizării Franţei ? Pentru moment, e creditat doar cu 12-13 %, insuficient pentru a accede în turul doi. Campania în care a intrat e grea, lungă şi mai poate pierde din procentele câştigate foarte uşor prin spectacolul neaşteptat pe care l-a oferit într-un câmp public deşert, apatic, pandemic. Éric Zemmour nu are un partid în spate. Va putea, cu ajutorul oligarhilor, crea un nou partid, aşa cum a făcut, în urmă cu cinci ani, Emmanuel Macron ?

Dar candidatul cel mai puternic împotriva lui Emmanuel Macron poate fi candidatul partidului liberal-conservator, LR (Les Républicains). Deja proiecţiile pentru legislativele din 2022 îi dau câştigători pe cei din LR. LR a câştigat şi alegerile regionale din 2021. Nu e exclusă nici eventuala defecţiune a lui Emmanuel Macron pentru un nou mandat. Asta mai ales în cazul unui mare scandal care i s-ar putea pregăti. Tot aşa cum nu e exclusă nici apariţia unui alt candidat-surpriză de prima mână.

Miza alegerilor din Franţa e imensă pentru că, după 16 ani de Angela Merkel şi de dominaţie germană, printr-un bun preşedinte, Franţa poate prelua conducerea UE. După plecarea Marii Britanii din UE, singura mare putere militară europeană, putere nucleară în acelaşi timp, e cea franceză. Iar Franţa, cu teritoriile ei de peste mări, este în continuare un „imperiu” (cel mai mare domeniu maritim).

Candidatul cel mai serios împotriva lui Macron (foarte contestat şi din cauza catastrofalei gestiuni a crizei pandemice, împreună cu foarte detestatul său ministru al Sănătăţii, Olivier Véran) pare a fi candidatul dreptei istorice, al partidului gaullist, LR. LR este partidul lui Charles de Gaulle, condus ulterior de fostul preşedinte Jacques Chirac şi confiscat pentru o vreme de pro-americanul Nicolas Sarkozy. Alegerile primare ale LR au dat sâmbătă 4 decembrie 2021 un alt candidat-surpriză la preşedinţie. Este vorba de Valérie Pécresse, preşedinte în al doilea mandat din 2021 al regiunii Île-de-France, care cuprinde Parisul şi Regiunea Pariziană. Valérie Pécresse i-a surclasat fără drept de apel, în ordine, pe Éric Ciotti, cu importante funcţii administrative în sudul Franţei, deputat, pe Michel Barnier, fost comisar european, responsabil cu negocierea Brexit-ului, pe Xavier Bertrand, preşedinte în al doilea mandat al regiunii Haut-de-France, favoritul iniţial al competiţiei, şi pe Philippe Juvin, profesor de medicină (ATI) şi şeful serviciului de urgenţă al Spitalului European „Georges Pompidou”, presimţit ca viitor ministru al Sănătăţii.

Începând de azi, 4 decemrbie 2021, Emmanuel Macron are contracandidatul care îl poate trimite la pensie. Valérie Pécresse poate deveni, în aprilie 2022, noua preşedintă a Franţei. Şi, în acelaşi timp, noul om politic forte al Europei. Deşi practică un discurs european modern şi moderat, Valérie Pécresse va prelua multe dintre temele lui Éric Zemmour şi Marine Le Pen. Cum se situează mai degrabă la centru, mulţi dintre eventualii votanţi ai lui Macron se vor reorienta. Macron, care are o identitate politică foarte vagă, poate fi uşor înfrânt la un vot real, nefraudat. În 2022, pandemia se va stinge oricum, iar aproape întreaga clasă politică europeană va fi luată foarte serios la întrebări pentru gestionarea marii crize. Procesele, inspirate şi de Codul Nürnberg, vor face ravagii şi în Europa, nu numai în America. Iar Franţa ar putea redeveni centrul Europei, aşa cum a mai fost în momente critice ale istoriei (1789, 1848, 1918).


Ucraina : un nod geopolitic redutabil

joi 2 dec. 2021

Petru Romoșan

În nord-estul României (şi al Basarabiei româneşti), în Ucraina se întâmplă lucruri din ce în ce mai grave, care merită să fie urmărite îndeaproape. Actorul de stand-up comedy care joacă în prezent rolul real de preşedinte al Ucrainei, Volodimir Zelenski, a anunţat cu toată seriozitatea că a dejucat o lovitură de stat care era pregătita pentru 1-2 decembrie, lovitură de stat în care ar fi fost implicaţi fostul patron al antrenorului Mircea Lucescu şi al clubului Şahtior Doneţk, miliardarul Rinat Ahmetov (15 miliarde de dolari, după Forbes – cărbune, siderurgie, fotbal etc.), Rusia şi, bineînţeles, Vladimir Putin. Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, a negat orice amestec al Rusiei într-o asemenea aventură.

Ucraina e azi un stat eşuat (un stat care produce instabilitate în regiune), în dezarticulare accelerată. Criza de autoritate, războiul civil din estul Ucrainei, criza economică, trupele „nazi”, multiplele interese externe, americane şi europene, creează un cocteil exploziv. Ucraina se apropie de implozie chiar în lipsa unui război fatal cu Rusia. De altfel, Rusia are tot interesul să nu se implice direct în butoiul cu pulbere ucrainean. Ucraina este un stat confecţionat artificial, succesor al unei părţi din Uniunea Sovietică, născut în 1991 prin semnăturile preşedinţilor „revoluţionari” de atunci ai Rusiei (Boris Elţin), Ucrainei şi Belarusului. Probabil că mai mult de jumătate din teritoriu nu-i aparţinea Ucrainei în 1922, ci a fost luat prin rapt de fosta Uniune Sovietică după război de la Polonia, România, Cehoslovacia şi Ungaria. În plus, după 1991, mari regiuni rusofone sau rusofile au rămas în componenţa Ucrainei, creată politico-administrativ de Stalin şi apoi de Hruşciov.

Dar cel mai destabilizator a fost sprijinul interesat al SUA, al Germaniei şi al Poloniei începând cu „revoluţia portocalie” din 2004, revoluţie care l-a adus la putere pe prooccidentalul Viktor Iuşcenko în ianuarie 2005. Ucraina a devenit treptat, mai ales după 2014, un teren de joc războinic între SUA, NATO şi Rusia la frontierele Rusiei, la câteva sute de kilometri de Moscova. Situaţie intolerabilă pentru Rusia şi doar aparent avantajoasă pentru SUA şi NATO. Pentru că, la fiecare cam 100 de ani, Rusia a câştigat un mare război împotriva Europei Occidentale. E cazul războaielor cu Napoleon şi Hitler. De fapt, invers, e vorba de războiul lui Napoleon, la începutul secolului al XIX-lea, şi apoi de războiul lui Hitler, din anii ’40 ai secolului XX, împotriva Rusiei. Rusia nu a atacat Europa, a câştigat războaiele din poziţie defensivă, de apărare. Situaţia pare să se repete în mod straniu după alţi aproape 100 de ani, cu SUA şi NATO, care reprezintă practic tot Occidentul, coalizat împotriva Rusiei. De ce ? Ce-i mână în luptă ? SUA şi aliaţii săi occidentali nu pot digera faptul că Rusia înseamnă un teritoriu atât de vast, cu cele mai mari resurse naturale de pe glob. Deşi Uniunea Sovietică a dispărut în 1991, Rusia continuă să fie cel mai întins imperiu între graniţele sale. Un imperiu care, inevitabil, se loveşte de interesele SUA, hegemon în declin.

Deşi armatele occidentale controlează Ucraina şi patrulează agresiv în Marea Neagră (dincolo de limitele tratatului de la Montreux), Rusia are, la fel ca în ultimele trei secole, toate capacităţile de a se apăra. Şi chiar de a contraataca teribil, aşa cum a mai făcut-o, ajungând la Paris şi la Berlin. SUA e apărată natural de două oceane şi e foarte departe, dar Europa Occidentală e mult mai expusă colosalei armate ruseşti. Lucru pe care se şi bazează hegemonul american în încercarea de a-şi păstra Europa aproape, în ograda sa, sub protectorat militar şi economic.

Istoria Ucrainei e una cu adevărat tragică. Statul ucrainean „independent” nu a existat, fantomatic, decât din 1917 până în 1922, când a fost integrat Uniunii Sovietice. În 1932-1933, Stalin a provocat o mare foamete (Holodomor) în Ucraina. Au fost 5 milioane de morţi. A venit apoi războiul, în care o parte dintre ucraineni au luptat alături de Hitler, iar o altă parte alături de Stalin. Pierderile de populaţie ale Ucrainei din timpul celui de-al doilea război mondial au fost estimate între 5 şi 8 milioane, dintre care o jumătate de milion de evrei ucişi de germani cu ajutorul unor colaboratori locali. După război, la fel ca în România (rezistenţa din munţi împotriva comunismului), ucrainenii foşti aliaţi ai nemţilor au dus un război de gherilă până în 1950. De la sfârşitul secolului al XIX-lea şi de-a lungul întregului secol XX s-au constituit în Canada şi în SUA două mari comunităţi ucrainene care intervin inevitabil în politica Washingtonului şi a NATO.

În 2016 trăiau în Canada 1 359 655 de ucraineni, cei mai mulţi născuţi în Canada. E al treilea cel mai mare grup etnic ucrainean după cele din Ucraina şi Rusia. Există şi un dialect canadian-ucrainean. Primul val de imigraţie a fost cel din 1891-1914. Al doilea val datează din 1923-1931. Al treilea, cel de după război, a venit între 1945 şi 1952. Există şi un al patrulea val, după căderea comunismului (începând cu 1991). Ucrainenii americani au fost recenzaţi în 2019 : erau 1 009 874. Principalele valuri de imigraţie sunt cam aceleaşi cu cele canadiene. Ivan Bohdan este primul ucrainean ajuns în America în 1607. Cel mai mare val de ucraineni instalaţi în SUA a fost cel de la începutul anilor ’90, evrei şi protestanţi mai ales.

Nu e nevoie neapărat de un mare război în Ucraina şi la Marea Neagră pentru ca Ucraina să se destrame. Până la urmă, într-un fel sau altul, regiunile estice rusofone, Donbasul şi litoralul sudic, cu Mariupolul şi, probabil, Odesa, se vor întoarce la Rusia (Malorossiya, „Mica Rusie” din timpul imperiului). De-a lungul ultimilor 300 de ani, Imperiul Rus, Uniunea Sovietică nu au pierdut teritorii. Dimpotrivă, şi-au tot adăugat. Aşa a fost transformată şi Basarabia în gubernie la 1812. Numai în regiunea Odesa trăiesc şi astăzi peste 120 000 de români. Rusia va fi foarte interesată să le facă părtaşe la reîmpărţirea Ucrainei pe Polonia (partea vestică a Ucrainei), România (cu regiunile româneşti încă locuite de români) şi, probabil, pe Ungaria şi Slovacia. Atunci se va putea întoarce la România şi Basarabia, vechi pământ românesc. Ucraina s-a opus chiar mai vehement decât Rusia la reunificarea Basarabiei cu România. Ofensiva SUA şi NATO din Ucraina şi din Marea Neagră s-ar putea, în final, să folosească României şi Poloniei, cei mai importanţi aliaţi din estul Europei.

După datele oficiale, în Ucraina ar trăi 409 608 români (declaraţi moldoveni şi români). După alte statistici, neoficiale, în Ucraina s-ar afla peste 600 000 de români care încă vorbesc limba noastră. Ucraina deţine arbitrar : nordul Bucovinei istorice, patru cincimi din Maramureşul istoric (ţinuturile Apsei de Sus şi de Jos, Barjavei, Izvoarele Tisei), Bugeacul (Ismail, Cetatea Albă), Insula Şerpilor. Cele mai mari comunităţi de români sunt în regiunile Cernăuţi (în oraşul Cernăuţi şi-a făcut studiile Mihai Eminescu cu Aron Pumnul), Odesa şi Transcarpatia (Maramureşul istoric).

Acordul tehnico-militar între România şi Ucraina privind comerţul cu armament şi asistenţă, semnat de generalul, ministru al Apărării, Nicolae Ciucă şi de ministrul Apărării ucrainean, Andrii Taran, la 5 septembrie 2020, la fel ca tratatul cu Ucraina din 1997, „negociat” şi parafat de Adrian Severin, Emil Constantinescu şi Petre Roman, a fost în interesul partenerilor noştri NATO şi UE, şi contra intereselor fundamentale ale României. Aceste tratate şi acorduri pot fi oricând denunţate. În realitate, nu există date limită, iar trădarea nu se prescrie. Politicienii noştri recenţi satisfac toate cererile marilor puteri cu o totală supuşenie, fără să negocieze vreodată ceva pentru ţara lor. Să-i bănuim şi de vânzare de ţară ?

Românii nu au de ce să iubească Rusia. Teritoriile pierdute după cel de-al doilea război mondial şi care azi se află în componenţa Ucrainei, la fel ca Basarabia, ne-au fost răpite de Stalin, de sovietici. La fel ca tezaurul, pe care, dacă ar fi avut onoare, l-ar fi restituit deja integral. Aceste obstacole – tezaurul, Basarabia, teritoriile româneşti integrate în Ucraina postsovietică – le pun azi mari probleme eventualilor simpatizanţi români ai Rusiei, creştini ortodocşi sau nu. Până azi, la capitolul România, marea diplomaţie rusă nu şi-a dat măsura. În ceea ce priveşte Basarabia, Vladimir Putin, Serghei Lavrov şi diplomaţia rusă ar avea de câştigat dacă l-ar reciti pe Aleksandr Soljeniţin, altfel maestrul lor pe drept multstimat.

E limpede însă că, din cauza foarte accidentatei istorii a Ucrainei din secolul XX şi a marilor comunităţi de ucraineni din SUA şi din Canada, Rusiei îi va fi foarte greu să „desfacă” redutabilul nod geopolitic Ucraina.


//