© Vlad Predescu
M-am întors !

C A D O U   D E   P A Ş T E

Ion Ghica : « Reflecţii politice »
sau Despre tranziţia lui Cuza
şi tranziţia noastră

Ion Ghica, minte luminată şi condei strălucit, înţelegea deja în 1863 că România nu mergea « în direcţia bună », deşi, privind el cu obiectivitate situaţia de după Unire, ar fi avut toate şansele s-o facă. Într-un articol – unul dintre ultimele pe care avea să le semneze în Independinţa română, la 8 iunie 1863, pentru ca apoi să-şi transforme ostilitatea în « lucrare » decisivă împotriva domnitorului periculos pentru soarta ţării –, fostul revoluţionar rezumă cîteva decenii de chin încununate de victoria de la 1859 şi descrie marasmul din care, patru ani mai tîrziu, naţiunea trebuia să se ridice cu orice preţ.
Sigur că istoria se repetă, din nenorocire pentru noi. « Reflecţii politice » pare scris ieri. Din fericire însă, conţine şi încrederea pe care o împărtăşim încă destui în ceea ce el numeşte « conştiinţa dreptului şi a datoriei ». O nouă ridicare în picioare e iarăşi necesară, dar şi posibilă.

Reflecţii politice

Cînd generaţia noastră a ridicat capul de pe carte şi şi-a aruncat ochii asupra lumii în care intra nu a găsit nici unul din principiile cu care se nutrise spiritul şi sufletul nostru în autorii şi în atmosfera în care trăisem pînă atunci, nici unul din sentimentele cu care se împodobeşte istoria timpilor de mărire şi de glorie ai naţiunilor.
Am văzut poporul român căzut din treapta ce i se cuvenea, umilit, speriat ; părea că nu mai avea măcar conştiinţa drepturilor pierdute ; toate legăturile sociale slăbite, desfăcute şi conducătorii lui îngenuncheaţi unei puteri din afară, singura în care credea ! Puterea ţarului ţinea loc de drept, de datorie şi de speranţă.
Îndrăznea cineva să vorbească de glorie, de ambiţie, i se răspundea : « Fă-te ciocoi » ; de speranţă, de amor de patrie, de putere, de viaţă naţională : « Fă-te ciocoi şi faceţi-vă ciocoi » ni se striga din toate părţile.
Am desfăşurat în memoria noastră paginile istoriei străbunilor pline de semeţie şi de curaj, de abnegaţie, de devotament şi de sacrificiu ; ne-am ţinut în picioare pe cenuşa în care ni se striga să ne tîrîm, ne-am luat inima în dinţi şi am început o luptă crîncenă şi deznădăjduită în contra ignoranţei, a prejudecăţilor, a abuzurilor şi a corupţiei care întuneca şi amăra zilele noastre, oprind orice lumină, orice viaţă de-a străbate şi a deştepta pe români din lunga lor letargie. Cădeam în luptă unul după altul, în mormînt, în temniţe sau în elixiruri şi eram urmaţi neîntrerupt de alţii şi mai tari, şi mai învăţaţi prin pildele de devotament şi de speranţă ale celor căzuţi.
Edificiul putred ridicat de corupţie şi de nenorocirile a două secole de decadenţă se clătină din temelie, şi victoria fu a inteligenţei, a luminii. În puţini ani românii înscriseră frumoase pagini în istoria lor ; drepturi mari se cîştigară. Prin unire devenirăm un stat ; prin Constituţie intrarăm în marea şi puternica familie occidentală. Dar cît de mult mai rămîne de făcut !
Lucrarea urgentă, lucrarea care astăzi are precădere este organizarea şi consolidarea statului român, fără care se periclitează tot ce avem.

continuare »

Fragment din Sfânta Scriptură pentru popor urmată de Vieţile sfinţilor, cuprinzând şi rugăciunile folosite de fiecare creştin în viaţa cea de toate zilele de I. Popescu-Băjenaru

Pe vremea împăratului Diocleţian al Romei, prigoană mare s-a început împotriva Cr­e­­­ştinilor. Chinuri grozave şi batjocuri neînchipuite au avut de îndurat închinătorii Mântuitorului. În vremea aceea trăia în cetatea Romanilor Sfântul Gheorghe, fiu de Creştini, de neam din Capadocia.
Rămas orfan de tată încă de mic copil – tatăl său fiind martirizat de păgâni – Sfântul Gheorghe se mută cu mama sa în Palestina. Ajungând la maturitate şi fiind bărbat frumos şi viteaz, intră în oaste şi fu rânduit tribun peste o ceată vestită de luptători. Pentru vitejia sa în răz­boaie, împăratul Diocleţian îl ridică în dregătoria de co­mit şi apoi de voievod, fără însă a şti că este Creş­tin. Vă­zând porunca împăratului prin care se hotă­râ­se pri­go­nirea Creştinilor, sfântul se hotărî să înfrunte şi el per­secuţiile alături de fraţii săi Creştini. […]
[În] ziua următoare fu chemat la judecată. Împă­ra­tul încercă din nou să-l întoarcă de la credinţa sa cu vorbă bună. Sfântul ceru să intre în capiştea idolească, ceea ce împăratul îi îngădui, crezând că vrea să aducă jert­­­fă idolilor. Aici, prin puterea dumnezeiască, la ru­gă­­­­ciunile sfântului, toţi idolii se prăbuşiră, sfărâmându-se. Atunci, popii capiştei şi parte din popor se năpustiră asu­pra sfân­tului, pe care îl bătură fără milă şi apoi îl le­ga­ră. Împă­ră­teasa Alexandra, văzând pătimirea sfântului, merse de­grabă spre cei ce-l chinuiau şi, mărtu­­risindu-şi făţiş cre­­dinţa în Hristos Domnul, începu a defăima ido­lii chiar în faţa soţului său, care rămăsese năucit.
Plin de mânie mare, Diocleţian porunci să fie du­­­şi la moarte atât Sfântul Gheorghe, precum şi îm­pă­­ră­teasa Alexandra. Pe cale spre locul osândei, îm­pă­ră­te­asa îşi dădu sfârşitul mai înainte de a fi ucisă. Ajun­­­gând la locul os­ân­dei, după ce se rugă lui Dumne­zeu, [Sfântul Gheor­ghe] se plecă înaintea călăului, care, dintr-o lovi­tură de sabie, îi desprinse capul de trup. Şi astfel se sfârşi marele muce­nic Gheorghe în ziua de două­zeci şi trei a lunii aprilie, când toţi Creştinii îi prăznuiesc amintirea.
Multe minuni s-au făcut în cursul vremii prin pu­­­­terea Sfântului Gheorghe. Dintre toate, cea mai cu­nos­cută şi mai vrednică de mirare este uciderea balaurului care trăia într-un iezer de lângă cetatea Viritului, spre mun­te­le Libanului, nu departe de cetatea Lida, un­de fusese îngropat trupul sfântului. Acest balaur înfri­co­şase lumea din pricina prăpădului pe care-l revărsase asupra oamenilor. Spre a scăpa de groaza lui, localnicii hotă­râ­ră să-i dea zilnic drept hrană, prin tragere la sorţi, câte un flăcău sau câte o fată din fiecare casă. Într-una din zile, sorţii rân­duiră să cadă pradă balaurului însăşi fiica îm­păratului.
Pe când sărmana fecioară aştepta înfricoşată ie­şirea balaurului din iezer ca s-o înghită, i se arătă Sfântul Gheorghe cu suliţa în mână, călare pe cal. Vă­zând pe fată plângând şi aflând pri­cina groazei ce o cuprin­se­­­se, îi spuse să nu se înspăimânte, căci Dumnezeul cel veşnic o va scăpa de la moarte atât pe ea, cât şi pe cei din cetate.
Cum se arătă balaurul din iezer şi ieşi la mal, sfân­­tul se repezi asupră-i şi, după ce-i străpunse gâtlejul cu suliţa, îl călcă în picioarele calului. Apoi porunci fe­cioa­rei să-l lege cu brâul ei şi să-l târască în cetate, unde sfântul îl ucise de iznoavă cu sabia sa, în văzul tutu­ror celor ce se aflau de faţă. După aceea, balaurul fu scos afa­ră din oraş şi ars pe rug până s-a prefăcut în ce­nuşă.
Aflând locuitorii aceia din gura sfântului că mân­tui­­rea lor venise prin puterea Domnului Hristos, s-au le­pădat de păgânism, căci credeau în idoli, şi s-au creş­ti­nat, botezându-se cu toţii. Pe locul unde a fost ucis balaurul au ridicat o biserică închinată Sfintei Fecioare şi marelui mucenic Gheorghe, în semn de biruinţă asupra vrăjma­şu­lui. Ca o minune dumnezeiască, în altarul ace­­lei biserici a ţâşnit un izvor de apă tămăduitoare, care a vin­­decat de bo­lile de care erau suferinzi pe mulţi dintre cei ce se adă­pau cu credinţă din apa lecuitoare a acestui izvor.
Iată dar cât de mare este puterea credinţei !

Aşa cum ştiţi – şi nu cum vă spune Boc sau cum se izmenesc în cifre aiuristice institute şi comisii neserioase –, economia României cade vertiginos. Nici nu s-ar putea altfel. Mă rog, fenomenul în sine e interesant, cu condiţia să ai din ce-ţi plăti loja ca să-l vezi mai bine. Rarefierea populaţiei şi imbecilizarea ei – în chip de pagubă colaterală – ţin de un spectacol care s-a banalizat deja şi care va deveni curios, văzut din aceeaşi lojă, adică va merita să fie cu adevărat urmărit, abia peste cîţiva ani, atunci cînd va reclama şi soluţii urgente, inevitabil caraghioase, pentru întremări, înlocuiri, deplasări.
Deocamdată, prăbuşirea economică se poate citi cu folos în soluţia originală dar mereu aceeaşi pe care au găsit-o crîşmele pentru a muri subit. Într-un an, e pentru a şasea sau a şaptea oară că o aud, dar de data asta o şi văd cu propriii mei ochi. Un restaurant simpatic, cu specific de bucătărie străină, e bine frecventat : are un meniu bogat, mîncăruri cinstite, preţuri rezonabile, zgomot puţin, oleacă de muzică. Succesul lui, adică, se explică. Şi atunci vine lovitura de măciucă : brusc, meniul se reduce la o treime, preţurile se înmulţesc cu trei şi… dispar clienţii. Moartea e după colţ. Stăm la singura masă ocupată din încăpere şi ne întrebăm ce consilier cretin le împărtăşeşte tuturor restauratorilor aceleaşi sfaturi morbide.
Există totuşi o deosebire faţă de acum cîţiva ani. Crîşmele care se hotărau să se sinucidă pe atunci în plină glorie se chiteau mai întîi pe schimbarea ambientului. Acesta devenea deci fals nobil pentru a-ţi justifica schimbarea radicală a profilului şi umflarea obraznică a preţurilor. Azi, modificările kitsch au dispărut. Alpinismul preţurilor şi slăbirea efortului la bucătărie sînt suficiente pentru o autosuprimare rapidă.
Cu puţină eficienţă, vom mînca în curînd numai acasă !

Adina Kenereş

© Vlad Predescu
Înainte de adio

© Vlad Predescu
Epurarea finală

Ca un făcut, în ultimele zile – şi nu în ultimii ani ! –, cîţiva amici s-au mirat grozav de ce mă auzeau spunînd despre « francezi la masă », şi spuneam cîte ceva pentru că ei erau cei ce se minunau de ce « păţiseră ». E clar, nu ?! Ca să fim, totuşi, clari : am descoperit că mulţi români nu ştiu că obiceiurile lor alimentare nu sînt universale şi nu ştiu nici măcar că acelea cu care se întîlnesc în Franţa sînt, la rîndul lor, locale ! Iată cîteva cazuri flagrante de gravă stupoare :
1. Salata verde. Nefericita nu se serveşte dimpreună cu felul doi, de rezistenţă, ci… după. Pur şi simplu, se mănîncă separat. Da, goală sau cîte un mic boţ de pîine. Iar pe boţ se şi pune uneori o urmă  de… unt.
2. Vinegreta. Sosul salatei e compus la noi din sare, ulei şi oţet. Vinegreta (de la vinaigre, « oţet ») franceză cuprinde şi muştar. E, adică, obligatoriu, nu opţional. De unde şi gustul mai pişcos al sosului.
3. Salata de crudităţi. La aperitive, în meniurile bistrourilor şi restaurantelor franceze, se găsesc multe lucruri, iar unii, mai şmecheri, cred că-şi pot potoli foamea cu ele. Nici gînd ! E vorba chiar de 2-3 linguri din « ceva » menit să deschidă apetitul, nu mai mult. Iar ceea ce se cheamă « salată de crudităţi » conţine, în 9 cazuri din 10, 80 % morcov ras. Ghinion ! La fel, « salata de heringi » de la capitolul de aperitive conţine 3-4 bucăţele mici de hering şi echivalentul unui cartof fiert tăiat felii, asezonat cu ceapă tăiată peştişori şi ulei aromat. Punct.
4. Ridichi. Şoc total : la masă se aduc ridichi, unt şi sare. Adică ei nu le rod ca noi sau ca iepurii, ci le crestează o fantă, pun unt în ea şi tăvălesc locul gras în sare, după care chiar muşcă. Şi nu fac niciodată altfel, convinşi şi ei că aşa se mănîncă ridichile pe tot globul…
5. Clătite. Da, dar ele nu sînt doar desertul pe care-l ştim cu toţii. În clătita gata făcută oamenii pun şuncă, brînză, ou etc. O împăturesc în tigaie sau nu, o acoperă cu o alta sau nu (arareori o rulează) şi o consumă ca pe un fel deplin de mîncare. Umpluturile cu ciuperci, cu brînză sărată, mărar şi smîntînă nu sînt de prin nordul Europei, ci de prin sudul ei, unde, de altfel, clătita devine un rulou foarte săţios. De fapt, cele mai bune clătite austere, din Nord, nu sînt făcute cu făină albă, ci cu una neagră, integrală, dintr-un anume grîu, deloc comun, iar gustul lor nu seamănă deloc cu acela de « pufos, fin, subţire » cu care sîntem noi obişnuiţi.

A, era să uit ! Salata verde înseamnă un întreg ritual, nu e vreo banalitate. Nici un francez care se respectă nu suportă ca ea să rămînă udă după ce a fost spălată sub jet de apă. Şi atunci o pune într-o maşină hazlie care… o usucă ! Da, da, într-un soi de tambur cu palete interne, biata salată e răsucită graţie unei manivele exterioare, pînă cînd e stoarsă din ea ultima picăturică de apă. Secată în acest fel, ajunge direct în bol – nu se taie mărunt, asta ar fi o crimă ! – şi acolo aşteaptă să fie răsucită cu linguri aproape plate sau plate de lemn ca să se îmbibe de vinegretă.
Dacă mai văd mari mirări, mai semnalez banalităţi.

N. Bălcescu, pictat de Gh. Tattarescu la Paris în 1851