Petru Romoşan       

 A plecat dintre noi, ne-a părăsit, la 91 de ani, un mare fiu al Transilvaniei româneşti, generalul-maior în rezervă Oliver Lustig, supravieţuitor al Holocaustului, scriitor, ziarist militar, un om cu vocaţia prieteniei şi întrajutorării. Întâmplarea nu e anodină şi nu poate trece fără a fi observată de foarte numeroşii lui prieteni, colegi sau doar simpli cititori (dacă a citi cărţi despre Holocaust poate fi un lucru simplu !), care-i datorează toţi foarte mult. Mă număr printre aceştia.
În 1978, colonelul de atunci Oliver Lustig (fusese cel mai tânăr locotenent-colonel din armata română, la doar 28 de ani) a intervenit, la sugestia prietenului şi editorului său de la Cartea Românească, Florin Mugur, în favoarea tânărului soldat care eram, chemat să-şi satisfacă stagiul militar la „diribau”, geniu-construcţii, „arma lopată”, într-o unitate militară de muncă în care se construia, în regim de puşcărie, socialismul multilateral dezvoltat. Soldatul tocmai fusese premiat de Uniunea Scriitorilor pentru primul său volum de versuri. În acei ani ai comunismului târziu, în descompunere, Uniunea Scriitorilor se îndepărtase sensibil de aparatul de propagandă pe care-l servise disciplinat zeci de ani. Uniunea Scriitorilor premia şi cărţi care nu erau „pe linie”. Asta după ce editurile îndrăzniseră să le tipărească. Soarta ingrată a foarte tânărului poet soldat (21 de ani) de la „diribau”, comuna Măgurele de lângă Bucureşti, nu a trecut neobservată nici pentru scriitorii civili, ca Florin Mugur, nici pentru cei militari, ca Oliver Lustig. Mutat din unitatea de muncă, am devenit chiar coleg de etaj cu colonelul Lustig în complexul presei militare de atunci, tânărul scriitor fiind plasat la o revistă cu o tentă mai culturală, Viaţa Militară, condusă de prietenul lui Oliver Lustig, colonelul Dumitru Rădulescu, plecat şi el la Domnul acum câţiva ani.
Deşi de departe, legătura mea cu marele memorialist al Holocaustului a continuat fără întrerupere. Oliver Lustig nu a obosit niciodată, prin cărţi, prin articole de presă, prin interviuri şi conferinţe, să aducă aminte de tragedia incomensurabilă trăită de evreii din Europa, deci şi de cei din Transilvania de Nord, căzută sub ocupaţia fasciştilor maghiari ai lui Horthy şi Szálasi, în lagărele Germaniei hitleriste : Auschwitz, Treblinka, Buchenwald, Dachau… Un document public spune despre Oliver Lustig : „Împreună cu el, din cei nouă membri ai familiei sale (părinţii şi şapte copii), au mai supravieţuit Holocaustului o soră şi doi fraţi.” Oliver Lustig a fost eliberat de armata americană din lagărul de la Kaufering (Dachau) la 27 aprilie 1945.
Iată câteva dintre cele mai citite titluri ale scriitorului şi memorialistului Oliver Lustig : Viaţa în imperiul morţii – 1969, Destin blestemat – 1980, Dicţionar de lagăr – 1982, Jurnal însângerat – 1987, Limbajul morţii – 1990. Una dintre ultimele cărţi ale marelui memorialist, Ce rost are să vorbim despre Holocaust ?, a fost publicată de Editura Compania în 2004. Cartea continuă să fie cerută, mai ales în şcoli, pentru că rana tragediei de la Auschwitz nu s-a închis şi nu se va închide prea curând, nu se va închide niciodată. Copiii inocenţi continuă să pună întrebări deranjante şi să aştepte răspunsuri care niciodată nu vor fi uşor de dat. Oliver Lustig nu a obosit niciodată să meargă în şcoli la întâlnirea cu copiii. Marele nostru prieten s-a achitat magistral de datoria de supravieţuitor.
Dumnezeu să-l aibă în paza lui !

Petru Romoşan       

Ce-i lipseşte chelului ? Tichia de mărgăritar, bineînţeles. Chiar aşa. Nouă ne cam lipseşte media alternativă, alter media (de dreapta sau de stânga), media underground. Desigur, media alternativă nu ne lipseşte cu desăvârşire, are câţiva reprezentanţi deja frecventaţi, dar parcă e încă destul de firavă. Nu ne gândim aici la reţelele sociale, extrem de personalizate dar aflate încă în afara răspunderii pentru comunicarea publică.
După ce România a fost ocupată de Occident prin integrarea în UE şi în NATO, ocupaţie care s-a produs mai întâi printr-o propagandă violent anticomunistă făcută după căderea de facto a comunismului şi apoi printr-o devastatoare subordonare economică, finanţatorii occidentali ai marilor ziare au decis că acestea sunt inutile, ba chiar pot încurca treaba ocupanţilor, şi deci le-au închis. Patronii români ai acestor ziare, simpli interpuşi, s-au umplut de bani şi nu şi-au pus prea multe întrebări. Fuseseră plasaţi pe nişte scaune pe care nu le prea meritau şi, contra unor mari sume, au renunţat la „misiunea” lor postrevoluţionară. Aproape toţi proveneau din vechea presă comunistă unică – Scânteia, România liberă, Scânteia Tineretului, Flacăra… –, unde prestaseră îndelung. De ani buni în România nici un ziar nu mai are o autentică acoperire naţională. Tirajele celor care încă se tipăresc sunt ridicole pentru o ţară cu aproape 20 de milioane de locuitori.
Unul dintre aceşti patroni de presă, Dumitru Tinu, care-şi cumpăra sau îşi vindea ziarul, nu se ştie prea bine – despre Adevărul e vorba –, a murit într-un accident de maşină care nu a fost elucidat până azi. Marile trusturi de presă au intrat pe mâna celor mai dubioşi oligarhi ai tranziţiei, azi aproape toţi cu puşcărie la bază, urmăriţi penal sau chiar morţi : Sorin Ovidiu Vântu, Dan Voiculescu, Adrian Sârbu, Cristian Burci, Sebastian Ghiţă, Dinu Patriciu, Dan Adamescu etc. O asemenea listă, de altfel, e de-ajuns pentru a schiţa un tablou moral al mediei mainstream. Aceşti patroni mainstream s-au pretat la orice aducea profit, relaţii, putere personală : colaborări strânse cu serviciile speciale (şi contra cost), propagandă murdară pentru un partid sau pentru adversarul său, şantaje la adresa firmelor româneşti şi străine, execuţii la comandă, parteneriate bine mascate cu aliaţi sau cu inamici ai României. Azi nimeni nu mai ştie cine cu cine lucrează, care e linia editorială (nici una !) şi cât vor mai rezista întreprinderile lor de carton, fabricate de miliardari de carton. Miliardari de carton – creaţi de Sistem pentru a alinia România postcomunistă la capitalismul occidental.
Ce este media alternativă ? „Mediile alternative vehiculează informaţii alternative la cele vehiculate de media comercială sau de cea de stat. Adesea gratuite sau fără publicitate, aceste medii se prezintă ca medii cetăţeneşti diferite de marile grupuri de presă. Ele au o altfel de linie editorială, care se opune mediei de masă, mediei mainstream. Media alternativă oferă informaţii care se doresc a fi contracurentul tendinţelor dominante. Astăzi, mediile alternative se pot manifesta în formate „tradiţionale” (ziare, reviste, posturi de radio) sau în formate mai noi : jurnalism online şi celelalte suporturi virtuale, mai ales multimedia pe Internet. Istoric, mediile alternative au însoţit evoluţia tehnicilor de comunicare : presă alternativă, radiouri alternative, asociaţii (începând din anii ’70), televiziuni alternative, Internet alternativ. Internetul a dat un suflu nou mediei alternative.” Am tradus din franceză această descriere didactică şi cuprinzătoare a mediei alternative.
Într-o Românie a „binoamelor” şi a „trinoamelor”, a ofiţerilor acoperiţi, agenţilor de influenţă, informatorilor plasaţi în aproape toate firmele de presă, plătiţi şi de instituţiile de forţă pe multiple canale, media alternativă poate fi marea şansă a relansării unui autentic proces de democratizare. Aproape fiecare ziarist activ mai important are azi o „treabă”, o agendă. El, ziaristul, serveşte la punct fix pe cineva, un interes anume. Singurul care rămâne nereprezentat e interesul general. Cu modestie, fără spectacol, cu mijloace reduse, media alternativă poate prelua acest rol esenţial pentru apărarea libertăţii. Media alternativă are deja bloguri interesante, bine alimentate, are site-uri care funcţionează ritmic. Dar nu e vorba aici, bineînţeles, de trolli angajaţi de partide sau de instituţii „umbroase”, ci de media produsă de oameni cu adevărat independenţi, care fac uz de profesionalism, cultură, argument, cunoştinţe adevărate despre contextul istoric, economic şi social.
Înainte de 1989, „disidenţii” (foşti membri de partid) au fost foarte rari, în vreme ce slujitorii obedienţi ai statului totalitar, ai clanului Ceauşescu erau câtă frunză şi iarbă. „Rezistenţii” (cei care nu au făcut niciodată parte din PCR şi nu au colaborat cu Securitatea) erau mult mai numeroşi dar nu se prea manifestau public. Cu tot zgomotul produs de cei puşi acum în faţă, la manete, şi care se bat zilnic cu cărămida în piept, peisajul public moral nu e azi foarte schimbat. Altruiştii, oamenii cinstiţi, muncitorii oneşti în slujba interesului general sunt la fel de puţini ca înainte de 1989. De la cei îmbătrâniţi în rele, farisei, impostori, îmbogăţiţi ai tranziţiei nu ne mai putem aştepta la nimic bun. Rămâne de văzut dacă România mai are şi alte resurse pentru a ieşi din marasmul falsei democraţii şi al pseudocapitalismului în care a intrat inocent şi în care se zbate azi terminal, agonic.

Petru Romoşan       

Alegerile din Franţa – prezidenţiale, urmate imediat de cele parlamentare –, deşi puţin comentate în România, pot schimba dramatic faţa Europei. Noi, românii, îi iubim şi îi comentăm doar pe cei mai puternici. Dacă, începând cu 1848 şi până în pragul celui de-al doilea război mondial, ne interesam aproape numai de Franţa şi eram franţuziţi până în vârful unghiilor, pentru că Parisul şi Imperiul Francez erau centrul lumii, alături de Regatul Unit, azi totul e american, sărbătorim comic Valentine’s Day şi Halloween, ultimul detaliu şi ultima impresie care ne vin de peste Ocean sunt mai importante decât viaţa reală submediocră în care ne zbatem.
Alegerile din Franţa, ziceam, pot fi decisive, mai ales după şocul numit Brexit, pentru toată Europa, deci şi pentru noi, care facem cumva parte din aceeaşi Europă. E poate necesar să vedem ce spun şi nişte connaisseurs de la faţa locului. Un interviu recent al savantului francez Emmanuel Todd (L’Origine des systèmes familiaux şi multe alte titluri dintre care unele au fost şi traduse în româneşte), publicat în Journal du Dimanche, în care se ocupă şi de alegeri, poate fi util pentru a înţelege ce urmează în Franţa şi, probabil, în toată Europa.
„Suntem în plină dezagregare a sistemului. Alegerile sunt o pură comedie. Constituţia celei de-a V-a Republici Franceze face, în teorie, din preşedinte un monarh. În realitate, Franţa e în Zona Euro, noi nu ne mai controlăm propria monedă, am pierdut controlul bugetului şi al deficitului şi, în plină globalizare, preşedintele nostru nu mai are nici o putere. Franţa este prizoniera unei Zone Euro al cărei patron e Germania. Oamenii confundă votul cu democraţia şi cred că a se exprima înseamnă a decide. Dar ar trebui ca votul să reprezinte naţiunea în întregul ei şi preşedintele ales să aibă o putere reală, iar acest preşedinte să-şi respecte alegătorii ca să fim într-o adevărată democraţie. Nici una dintre aceste condiţii nu este îndeplinită. Alegerile primare ale dreptei au fost o mascaradă, cu un subelectorat atipic, bătrân şi bogat, care şi-a ales un fan al lui Thatcher cu 30 de ani întârziere. Pe de altă parte, un subelectorat de stânga l-a ales pe Benoît Hamon, cu versiunea lui despre un venit minim, un fel de salariu universal.  Mare sărbătoare mare ! Totul e permis. Mulţumită lui Hollande, am aflat că nu mai avem executiv în Franţa. O să-l desemnăm pe cel care ne va reprezenta la Berlin.”

continuare »

Petru Romoşan

Săptămâni la rândul televiziunile de ştiri, presa scrisă şi site-urile aliniate ne-au profeţit că Elena Udrea va fi achitată. Toţi păreau înţeleşi şi cumpăraţi de-a dreptul de Elena Udrea şi Traian Băsescu. Talk-show-uri cu invitaţi din toate partidele, cu analişti eterni şi fascinanţi, buni la orice, împreună cu Elena Udrea şi Traian Băsescu în carne şi oase în studiouri, s-au învârtit consensual în jurul chestiunii, al dosarului rău întocmit, al iminenţei achitării celei mai televizate şi mai detestate fiice a poporului nostru. N-a fost să fie ! Elena Udrea a fost condamnată în primă instanţă la 5 şi, respectiv, 6 ani. Şi-au cerut cumva scuze televiziunile cu pricina pentru intoxicarea agresivă la care s-au dedat şi au supus o populaţie fără apărare, mai ales rurală, puţin informată din surse alternative ?
Alt caz foarte mediatizat a fost raportul noului ministru al Justiţiei, Toader Tudorel. În acest caz, previziunea, profeţia larg răspândită de câteva importante companii de media a fost aceea că ministrul Justiţiei, Toader Tudorel, va lua taurul de coarne, va cere revocarea Laurei Codruţa Kövesi, procuror-şef al DNA, şi a lui Augustin Lazăr, procuror general al Republicii, pentru că ministrul Toader Tudorel a fost judecător la Curtea Constituţională, unde a protestat în cazul celebrei „erate” care l-a salvat de la demitere pe Traian Băsescu şi că e un foarte stimat profesor de drept şi rector pe deasupra. Maioneza televizată în legătură cu importanţa acestui raport s-a umflat până la cer. Toader Tudorel, cel avansat în post de controversatul justiţiabil Călin Popescu Tăriceanu, a născut un şoricel mort, şoricel care a enervat la culme electoratul favorabil PSD şi i-a bucurat pe măsură pe adversarii acestuia : preşedintele Iohannis, instituţiile de forţă, opoziţia fleşcăită şi „tefeleii”. Fostul judecător Toader Tudorel nu a înţeles nimic din comunicarea prin mijloacele mari de mass-media. Nu poţi să transformi fără consecinţe câteva milioane de români în auditori disciplinaţi ai cursului tău de drept, model comunist de prin anii ’60, rânjind din timp în timp satisfăcut de măgăria pe care tocmai o faci şi de păcăleala pe care o vei trage în final milioanelor de fraieri, toţi elevi ai unui Marius Chicoş Rostogan discreţionar. Consecinţele le va suferi partidul care te-a pus aiurea în postul de ministru, în principal PSD, pentru că ALDE nu e decât o aripioară frântă a aceluiaşi PSD. De ce nu-şi dă demisia Toader Tudorel ? E o întrebare inutilă având în vedere datele fundamentale ale personajului nostru. Televiziunile de ştiri şi site-urile aliniate s-au străduit să facă o propagandă groasă pentru guvern, pentru Toader Tudorel – se poate presupune că nu pe degeaba –, dar cum nu sunt profesioniste, ba pe deasupra şi lipsite de orice deontologie, a ieşit catastrofal pe dos. (Întreaga situaţiune poate fi ilustrată cu două tablouri celebre ale celui mai scump pictor român din toate timpurile, Victor Brauner, intitulate Victor Victorel à l’hypercoït barbarogène  – 1949 şi Victor Victorel procureur général de l’orgasme propulseur – 1949.)
Se poate observa cu uşurinţă că presa şi media în general se ocupă mai mult de profeţii manipulatoare şi, evident, mincinoase decât de investigaţii şi de obţinerea unor informaţii pur şi simplu, verificate din mai multe surse. De mulţi ani, în România investigaţiile şi informaţiile serioase sunt apanajul serviciior secrete şi al unor oficine misterioase afiliate acestora, oficine populate cu personal antrenat în Vest. Această lume „specială” îşi face publice sau nu investigaţiile, anchetele, informaţiile prin media mainstream după interesele ei greu lizibile, adică după interesele Sistemului. Majoritatea angajaţilor mass-media, aşa-zişi ziarişti, îşi fac meseria de pe scaun, lipiţi de computer. Terenul pe care ar trebui să-şi mâne investigaţiile prezintă diverse umflături şi poate fi chiar periculos. La fel, după studii serioase recente făcute în lume, nu în România, cele mai multe sondaje se fac tot pe Internet şi pe reţele sociale, iar respondenţii sunt cel mai adesea unii „profesionişti” în materie, adică răspund la orice fel de sondaje, în Occident chiar contra cost. Valoarea acestor sondaje e pe măsură. S-a văzut şi în recentele alegeri americane, dar şi în cele româneşti şi se repetă acum în legătură cu alegerile din Franţa.
Ultima campanie electorală din Statele Unite, ca şi lunile care i-au urmat, au reuşit să decredibilizeze dramatic câteva foarte importante şi vechi instituţii de presă : New York Times, Washington Post, CNN etc. Implicarea vehementă, patetică şi, evident, interesată de partea candidatei Sistemului, Hillary Clinton, le-a pus în contradicţie nefericită cu mulţi dintre cititorii, cumpărătorii şi spectatorii lor, le-a ridiculizat, le-a slăbit, iar astăzi îşi pierd masiv abonaţii şi foarte mulţi bani. Dar, desigur, nici ziarele şi nici televiziunile de ştiri nu trăiesc numai din ce vând şi din publicitate. Ziare mari, ca New York Times sau Le Monde, nu mai sunt de mult pur şi simplu rentabile daca au fost cu adevărat rentabile vreodată. Finanţarea lor e extrem de complicată şi, de destule ori, inavuabilă.
Şi, pentru că pomeneam Le Monde, deşi foarte puţin urmărită în România, campania electorală din Franţa e la fel de falsificată, traficată ca şi cea din SUA. A fost inventat de presa scrisă şi audiovizuală, „din cuţite şi pahară”, un candidat care trece drept favorit la doar trei săptămâni înainte de scrutin, foarte tânărul fost ministru al Economiei al lui François Hollande, Emmanuel Macron, numit de contracandidatul său, François Fillon, „Emmanuel Hollande”. Toată presa şi toţi sondorii îl dau azi câştigător pe Emmanuel Macron. Câţi bani şi de către cine au fost băgaţi în această afacere de un tip nou pentru Franţa ? După ce cercurile oculte, printre care şi Bilderberg, îl desemnaseră public pe Alain Juppé drept candidatul lor, pentru că acesta a pierdut net alegerile primare ale dreptei şi centrului, aceleaşi cercuri oculte, interne şi internaţionale, şi-au mutat opţiunea pe Emmanuel Macron.
Presa, aşa cum o ştim astăzi, are, de fapt, o istorie foarte scurtă. Ea începe în secolul al XVII-lea în Anglia, se dezvoltă în secolul al XVIII-lea în câteva ţări europene şi în America, şi începe să semene cât de cât cu ce se întâmplă azi abia după 1848. Cam acelaşi lucru se poate spune şi despre roman, ca specie literară, care şi el însoţeşte procesul de modernizare. Şi, la fel, dar încă mai recent, se poate vorbi despre jazz, un gen muzical inventat abia la începutul secolului XX. Adică, pe scurt, omenirea a trăit şi a evoluat zeci de secole fără presă, fără roman şi fără jazz. Lucru care ar putea să se întâmple din nou. Ultima mare criză economică, cea declanşată în Vest în 2008, a lovit puternic, poate mortal, presa scrisă şi media mainstream, rolul acestora fiind preluat de presa şi media alternative.
Majoritatea oamenilor serioşi nu se mai informează, nici în Vest şi nici în România, aproape deloc din presa scrisă cotidiană şi hebdomadară şi din media mainstream. Pentru un mare public, care şi contează pentru că este decizional, New York Times şi Washington Post, Le Monde, Le Figaro şi Nouvel Observateur, sau Antena 3 şi România TV în România sunt surclasate net de câteva site-uri alternative şi agregatoare de articole şi opinii avizate sau doar antisistem, cum sunt în SUA breitbart, zerohedge, counterpunch etc., în Franţa les-crises, le comptoir, mediapart etc., iar în România inpolitics, gandeste.org, activenews, flux 24 etc. Editorialiştii marilor ziare apar ridicoli în comparaţie cu autorii de pe asemenea site-uri alternative. Care sunt uneori profesori universitari, specialişti eminenţi în domeniul lor şi care nu se lasă cumpăraţi, care nu au conştiinţe de vânzare. Demagogia democratică e grav pusă la îndoială cam peste tot şi odată cu ea şi presa care a însoţit-o uneori în chip strălucit.