Petru Romoşan

România e ceea ce se vede. Și nimic mai mult. Iar ceea ce se vede e urât, vulgar, sărac, foarte trist, deși atât de zgomotos. O copie stângace a unei presupuse democraţii de care-şi bate joc toată lumea, de la Londra (presa britanică) până la Moscova (vicepremierul Rogozin etc.). Dar „noi” ne „simtem” bine şi avem multe „succesuri”. „Noi” suntem acel grup ceva mai extins care a pus laba pe ţărişoară după asasinarea Ceauşeştilor. Cu ajutorul străinilor de la Est şi de la Vest. Cu miniştri mulţi, cu deputaţi şi senatori şi mai mulţi, cu miliardari de carton de toată jena, interlopi şi bişniţari de baltă, cu ziarişti aproape analfabeţi, de fapt ingineri rataţi, care nici măcar nu mai scriu, doar vorbesc la televizor, că e fără reguli şi fără răspundere, verba volant. Republica teletranziţiei şi a Internetului.
Elena Udrea, neverosimila candidată la preşedinţie, repetă cu oarece retorică disperată că pe dânsa o interesează votul lui Băsescu. Ştie ce ştie pâmpa  (de la PMP) ! Votul lui Băsescu poate fi mai tare decât votul a 7,4 milioane de români banali. S-a văzut limpede şi la referendum. Pentru că în democraţia de mucava de la Bucureşti contează trei elemente : securiştii, banii şi euro-americanii. Cele trei elemente sunt reprezentate la vârf de un grup foarte restrâns, mic de tot, un fel de „Cupolă”, un fel de „Comisie” (inventată cândva de Lucky Luciano) la care, evident, Traian Băsescu are acces de mai bine de zece ani. Şi dacă acel grup „te votează”, eşti preşedinte. Ştie madam ce ştie ! Experienţele de prin birourile Cotrocenilor sau participarea la grupul de interese dubioase Bitner-Petrache-Cocoş îşi spun cuvântul.
Acel grup, Sistemul, „Comitetul”, pare să fi decis deja de ceva vreme, de vreo trei-patru ani : Victor Viorel Ponta. Şi chiar dacă lui Traian Băsescu nu-i place, n-are ce face, se supune, c-aşa-i în Sistem. Iar Comitetul a votat. Dar şi Elena Udrea îşi are locul ei deloc neglijabil. Ce argumente are în campania electorală Victor Viorel ? Păi, nu prea are. La fel cum n-a prea avut în ultimii doi ani şi jumătate de când e prim-ministru. Şi totuşi… Cu „Jos Băsescu !” a câştigat deja trei rânduri de alegeri : locale, referendum, generale. Unde au mers trei va merge şi al patrulea, prezidenţialele. Şi cine altcineva întruchipează mai bine „Jos Băsescu !” decât cunoscuta săritoare cu paraşuta, Elena Udrea ? Cristian Diaconescu ? Monica Macovei ? Klaus Iohannis ? Dan Diaconescu ? Nici pomeneală ! Elena Udrea e însuşi Traian Băsescu, dacă nu cumva începând de săptămâna asta chiar mai mult decât atât. Pentru că Traian Băsescu e trecutul, Elena Udrea mai poate fi viitorul. Desigur, un viitor mic şi sumbru, care ne va bate tuturor la uşă. Cu candidatura sa, Elena Udrea îl poate deci ajuta enorm pe Victor Ponta. E bau-baul băsist indispensabil.
Cât se mai poate duce România la vale ? O întrebare grea, la care nu avem încă răspuns. De ce ar fi Victor Viorel încă doar un biet pisicuţ (Băsescu dixit) ? Pentru că nimeni nu poate servi mai bine interese obscure, interne şi externe, ca să terminăm odată pentru totdeauna cu România, decât un pisicuţ. De aceea „pisicuţul” a fost numit de două ori prim-ministru de Băsescu şi tot de aceea a fost avansat surprinzător mai înainte pe scaunul de preşedinte PSD. Dar „pisicuţul” promite să se facă mare, poate chiar un tigru carpatin. De pluş, bineînţeles. Sistemul a hotărât că trebuie să fim pedepsiţi şi cu Victor Viorel, după Băsescu, Năstase, Iliescu şi Ceauşescu. Pentru că asta merităm, dacă nu ne-a plăcut socialismul multilateral dezvoltat. Şi, în plus, Victor Viorel va asigura „stabilitatea”. Încă un preşedinte pentru „liniştea noastră”.
Piesa de teatru politic, comedia, tragicomedia din România care se joacă în aceste zile şi se va juca şi în lunile următoare, până în decembrie, pare scrisă de mult. Autorul sau mai degrabă autorii, Comitetul, par lipsiţi de talent, vulgari, stupizi şi cinici. Am stabilit mai devreme că Elena Udrea joacă în piesă rolul băsismului detestabil, pe modelul „scuipaţi aici !”. Dar ce rol joacă junele prim Klaus Iohannis ? De ce a fost nevoie să fie tras pe linie moartă Crin Antonescu, cel care ne-a agresat vreo trei ani cu candidatura sa, şi adus în faţă marele comic serios de film mut Klaus Iohannis ? Pentru că Antonescu era incapabil să înţeleagă directivele şi să se supună disciplinat Sistemului. În plus, l-ar fi bătut măr pe Victor Ponta în dezbaterile televizate. De acord, dar de ce totuşi tocmai Iohannis ? Pentru că Victor Ponta, român şi ortodox, îl poate surclasa uşor, la pas, pe Klaus Iohannis, neamţ şi luteran. E reiterată experienţa de succes din anul 2000 cu Vadim Tudor în turul doi contra prea de tot uzatului Ion Iliescu. L-au susţinut pe Ion Iliescu cu inima deschisă până şi guralivii disidenţi ai Sistemului („nu mai avem de ales între reforma lentă sau rapidă, între un partid sau altul, ci între democraţie şi dictatură, între libertate şi tiranie” – Apel GDS). La fel ar trebui să fie susţinut şi românul ortodox Victor Ponta de Moldova, Muntenia, Oltenia şi Dobrogea, care nu vor înţelege de ce ar trebui să aibă un voievod neamţ. Ideea e simplă şi măreaţă, trebuia numai să-ţi treacă prin cap. Şi ce rol ar avea în această piesă scrisă de Comitet Călin Popescu Tăriceanu şi Monica Macovei ? Sunt doar rezerve, ca la fotbal, în caz că se accidentează titularii, respectiv Ponta şi Iohannis. Nu e clar ce rol le-a fost rezervat, dacă le-a fost rezervat vreunul, lui Teodor Meleşcanu şi, mai ales, lui Mircea Geoană, care parcă şi-a suspendat veleităţile de candidat.
Oricum, n-avem nici un motiv să ne mai batem capul, Sistemul s-a ocupat de toate. Şi-a pregătit şi un buffer de peste 3 milioane de voturi rezultat dintr-o înţepenire a listelor electorale la 18,3 milioane de posibili votanţi, plus o rezervă incontrolabilă de votanți în străinătate, de ordinul a 500 000, deşi ştim cu toţii că suntem mult mai puţini votanţi, ceva peste 15 milioane, dar nu putem nicicum să ne numărăm om cu om – Comitetul se opune. În ţară au mai rămas 19,94 milioane de locuitori la 1 ianuarie 2014, faţă de 23,1 milioane în 1989 (cf. INS). Rămâne de văzut doar cât de tare se vor plictisi şi poate chiar enerva spectatorii piesei de maxim prost-gust de la care se aşteaptă un vot dinainte convenit.

Petru Romoşan

La începutul anilor ’90, occidentalii erau şocaţi de indiferenţa românilor la soarta copiilor abandonaţi în orfelinate. Pe drept cuvânt. Dacă nu eşti capabil să-i protejezi pe cei mai slabi, pe cei fără apărare, nici nu meriţi altceva decât un scuipat. De ani buni, locuitorii marilor oraşe vestice, de la Paris, Roma şi Madrid până la Washington şi Buenos Aires, sunt şocaţi de agresivitatea cerşetorească a romilor din România, care s-au răspândit cu zecile de mii pe toată planeta. Desigur, ies din discuţie romii care muncesc cinstit în Italia sau în Spania. Occidentalii mai puţin şcoliţi, mai simpli, adică majoritatea, confundă „români” şi „România” cu cerşetorii din metroul parizian sau de pe Champs-Elysees, ori cu cerşetorii din faţa bisericilor de pe cele două continente americane. Se înşală ? Numai în parte. Pentru că aceşti romi răspândiţi cam prea organizat prin lume sunt numai o parte a României.
Dar să fim drepţi. Cât de mare e distanţa dintre prestaţia cerşetorilor români din diferitele capitale bogate ale lumii şi prestaţia „politică” a lui Traian Băsescu, Victor Ponta, Elena Udrea, Cristian Boureanu, Ludovic Orban, Mircea Toader, Gabriela Vrânceanu Firea şi toată fauna ? Nu sunt şi aceştia din urmă, politicienii, cu cei vreo 600 (şase sute !) de parlamentari burtoşi, fălcoşi şi rotunzi, fără expresie umană, agramaţi, plus miile de consilieri, de directori, de secretari şi secretare de toate gradele până la cea mai modestă comună (7,5 % din PIB ar fi numai salariile acestora, fără să li se ştie numărul exact), tot nişte cerşetori agresivi care vor un ban pe care nu l-au muncit ? Cam câte mii, zeci de mii dintre aceştia ar trebui să treacă prin „uzina” DNA şi să ajungă în puşcărie şi cu averea confiscată extins ca să ne apucăm să gestionăm cât de cât decent, normal „sărăcia şi nevoile şi neamul” ?
Şi dacă noi, cealaltă parte, partea învechită – pentru că „omul nou” n-a reuşit să înlocuiască total „omul vechi” –, nu reuşim să ne adaptăm la acest zoo politic, amestec de puşcărie şi spital, de ce occidentalii ar trebui să se obişnuiască cu agresivitatea cotidiană a ţiganilor noştri expediaţi organizat ? Care, de altfel, nu sunt nici pe departe toţi de etnie romă… Cine i-a trimis în Guvern, în Parlament, în Consilii pe toţi anonimii penali de care se pare că nimeni şi nimic nu ne mai poate scăpa ? Oare nu tot aceia care s-au ocupat de răspândirea „patriotică” a ţiganilor în tot Occidentul, în Europa de Vest, în America de Nord şi în America de Sud ? Cine sunt cei care compun de atâta amar de vreme, de pildă, Consiliul General al Bucureştiului, cine şi cu ce scopuri i-a scos în faţă, cum sunt aleşi aceşti ipochimeni care manevrează miliarde de euro ?
Să facem şi puţină istorie. După 1948, Securitatea şi Partidul au înlocuit brutal, trimiţând sute de mii de oameni în puşcării, vechile clase „exploatatoare”, care erau legate de „Occidentul putred”. Securiştii şi comuniştii s-au mutat în casele „exploatatorilor” şi s-au pus pe făcut politică, cultură, economie totalmente controlată – o bravă lume nouă. Şi cum Securitatea şi Partidul (unic – era de-ajuns !) au fost fabricate de la zero de sovieticii ocupanţi, de ruşi, în câţiva ani, puţini, România s-a orientat spre Uniunea Sovietică (un pseudonim al Rusiei imperiale) şi, astfel, tovarăşul Ion Iliescu, fiul unui cunoscut agent sovietic în ilegalitate, preşedintele democrat de tranziţie cu trei sau patru mandate, a putut să-şi facă studiile la Moscova. Ocupanţii ruşi s-au servit din plin de minorităţi, de cea evreiască, de cea maghiară, de cea germană, de foarte numeroasa minoritate romă ca să pună şaua pe România vecină şi ortodoxă, pe care le-o cedase generos şi cinic Winston Churchill, ca să păstreze pentru Imperiul Britanic Grecia, pentru că avea muşte războinice mai vechi în cap.

continuare »

Petru Romoşan

Condamnarea lui Dan Voiculescu şi a lotului său reprezintă, oricât ar părea de paradoxal, şi condamnarea istorică a lui Traian Băsescu şi a regimului său. Poate chiar mai mult, asistăm la condamnarea democraţiei şi a capitalismului de tranziţie şi de import, impuse românilor abia ieşiţi din comunism de preaputernicii noştri aliaţi americani şi europeni. Să ne reamintim cu această ocazie că, în 2005, Traian Băsescu şi-a făcut o majoritate în Parlament cu ajutorul lui Dan Voiculescu şi al partidului său televiziune, aşa-numita „soluţie imorală”, deşi pierduse, de fapt, alegerile pentru Parlament.
În democraţie, dar şi în regimurile oligarhice, legea trebuie să fie egală şi echidistantă pentru toţi. Or, azi nu a fost condamnat decât miliardarul – şi real, şi de carton – Dan Voiculescu, dar Ion Ţiriac, Dinu Patriciu, Ioan Nicolae şi ceilalţi miliardari de tranziţie românească sunt încă liberi şi cu averea cvasi-întreagă. Şi încă n-am vorbit nimic despre Elena Udrea, Adriean Videanu, Radu Berceanu şi toti finii şi cumetrii preşedintelui. Nu e echitabil şi nu e bine, tovarăşe Băsescu ! Toate privatizările şi toate împroprietăririle din 1989 şi până în 2007 – anul aderării României la UE – au fost făcute asemănător, mai fraudulos sau mai aproape de lege, cu privatizarea de la ICA (Institutul de Cercetări Alimentare).
Am mai spus-o, înainte de a fi aplicată pe oameni, în România democraţia ar fi trebuit încercată pe câini. Acelaşi lucru se spunea cu amărăciune glumeaţă şi despre comunism. Iar zicerea tristă cu democraţia e valabilă şi pentru Bulgaria vecină, pentru Ucraina, Rusia, Turcia, Iran şi, mai ales, în ţări ca Egipt, Libia, Siria, ca să nu mai vorbim de Irak sau de Afganistan, ca şi de atâtea ţări africane. Toate aceste naţiuni „incapabile” de a-şi însuşi în literă „democraţia” au propriile lor tradiţii, unele milenare, adică mult mai vechi decât foarte tânăra democraţie americană. Putem vorbi cu adevărat de democraţie doar în trei ţări, şi anume în Marea Britanie, Franţa şi SUA, care au avut la vremea lor adevărate revoluţii burgheze, conducând ulterior, treptat, la democraţie (Emmanuel Todd – „Après la démocratie”). Nu putem vorbi de democraţie în sens strict nici măcar în privinţa unor mari naţiuni, cum sunt cea italiană, cea germană sau cea spaniolă, decât eventual după cel de-al doilea război mondial, în cazul Germaniei sau al Spaniei chiar mai târziu. Pentru că Germania era sub ocupaţie, iar Spania sub dictatura franchistă.
Abuzul de conceptul democratic practicat recent în forţă aminteşte de abuzul teoriilor comuniste în anii ’50. Se vorbea atunci de puterea sovietică, pe când, de fapt, în ţările din Estul Europei era vorba de o crâncenă ocupaţie rusească, cu interese economice evidente, ascunse de ideologie, propagandă şi teroare. La fel astăzi, ocupaţia economică a Estului european cu bănci, fonduri de investiţii, FMI, multinaţionale se face şi cu o armată de propagandişti, agresivi şi dezgustători, ai democraţiilor occidentale. Comunismul s-a instalat cu cortegiul lui de procese îngrozitoare. Capitalismul are nevoie şi el de un anume soi de procese-spectacol.
Acestea fiind zise, să trecem la subiectul nostru de azi. Procesele lui Adrian Năstase şi Dan Voiculescu sunt pe drept cuvânt contestate, pentru că, în numele sacrosanctei democraţii venite din Vest (slujite de foşti securişti şi de foşti procurori comunişti), se încalcă grosolan proceduri, legi, expertize, bunul-simţ. Asta pentru că adevăratele procese sunt evitate cu mare grijă. Dacă Adrian Năstase ar fi fost judecat pentru dezastrul produs economiei româneşti prin privatizările marilor active ale ţării, ar fi căzut o bună parte din establishment, iar vinovaţii ar fi trebuit căutaţi şi dincolo de graniţe. Pentru că privatizările Petrom, Sidex, BCR şi celelalte s-au făcut la presiunile Occidentului şi în interesul diferitelor state occidentale. Cu acte de corupţie gigantice şi în care opinia publică i-a resimţit pe partenerii occidentali ca fiind parte activă. În cazul lui Dan Voiculescu, privatizarea Crescent, o firmă a Securităţii dar cu partener britanic, s-a făcut la începutul anilor ’90 în condiţii pe care nimeni nu a reuşit să le descifreze. Cum a devenit miliardar Dan Voiculescu e o poveste ascunsă prin birourile sumbre ale Securităţii care şi-a supravieţuit propriei desfiinţări şi încă îşi supravieţuieşte.
Marea slăbiciune a procesului lui Dan Voiculescu e singularitatea lui. Toţi miliardarii de azi s-au privatizat, s-au înfruptat din activele publice de aceeaşi manieră ca Dan Voiclescu. Să dăm doar un exemplu. Dinu Patriciu s-a dovedit a fi un capitalist minabil, execrabil. Să amintim aici numai afacerile „Adevărul” şi Mic-Gros. Patriciu e un zero barat din punctul de vedere al afacerilor, al gândirii economice. Cum a putut face totuşi un miliard de dolari ? Prin privatizarea, cu complicitatea lui Adrian Năstase, a bunurilor statului român. A fost judecat Dinu Patriciu pentru miliardul trecut în proprietatea sa în condiţii hocus-pocus ? Meritul şi nefericirea lui Dan Voiculescu sunt că el a reuşit să construiască un trust de presă, iar în interiorul trustului se găseşte „nenorocirea” Antena 3, care i-a făcut zile fripte lui Traian Băsescu, arătându-le românilor, ca un brav periscop, nenumărate faţete ale ororii în care trăiesc. Serialul Bercea Mondial, printre altele (Flota, Alro, Nana…), e încă viu în minţile tuturor.
După ce a rostit ultimul cuvânt, Dan Voiculescu deplângea soarta lotului pe care l-a atras fără voie, zicea el, în procesul său şi în condamnarea care a urmat. Avea dreptate. El nu e „încărcat” numai cu afacerile Crescent, devenit Grivco, şi cu privatizarea ICA sau cu Antena 3 (din punctul de vedere al lui Traian Băsescu şi a camarilei sale), el e „vinovat” şi de calvarul în care i-a târât pe cei care l-au luat prea în serios. Şi e posibil ca dezastrul „imperiului” său să producă şi alte suferinţe. Presa noastră, arondată, politizată şi coruptă aproape în întregime, nu s-a ocupat aproape deloc de ceilalţi condamnaţi din lotul Adrian Năstase. Şi nu pare prea interesată nici de lotul Dan Voiculescu. Avem de-a face cu victime colaterale. Presa superpolitizată nu se interesează decât de jocurile propriu-zise ale puterii, civilii colaterali n-o emoţionează cine ştie ce. Ea nu se ocupă de oameni sau de societate, ci de poziţii şi cariere. Nu vă amintesc aceste condamnări în loturi de cele colective ale anilor ’50 ? Justiţia nu are vreme de destine individuale. Ea face revoluţie… democratică.
Marele avocat Gheorghe Mateuţ şi vestita echipă de la Antena 3 au suferit împreună un eşec colosal. Apărarea lor nu a fost câştigătoare. Dacă în aceşti şase ani de când durează procesul ar fi adunat probe despre celelalte privatizări frauduloase, „crimele” lui Dan Voiculescu ar fi fost puse în contextul istoric şi, deci, relativizate. Dacă ar fi studiat procesele-spectacol din istorie şi i-ar fi dat şi acestuia corecta lui denumire de proces-spectacol de tip stalinist, poate lumea ar fi înţeles mai mult şi tinerii judecători s-ar fi simţit obligaţi la mai multă reţinere şi prudenţă („Termenul „proces spectacol” descrie un tip de proces în care autoritățile judiciare au hotărât deja vinovăția acuzatului. Procesul ca atare are singurul scop de a prezenta acuzațiile și verdictul publicului pe post de exemplu și de avertisment. Are tendința de a avea un caracter de răzbunare mai degrabă decât corecțional. Procese spectacol au deseori loc în regimurile autoritariste, deși, uneori, apar astfel de procese și în țările democratice, dar fără să aibă scopul eliminării sau reprimării oponenților politici sau organizațiilor considerate indezirabile. Astfel de procese pot arăta puțină considerație pentru acuratețea jurisprudenței și chiar și pentru litera legii. Acuzații au puține șanse reale să se apere” – Wikipedia). Dar cum să facă Antena 3 o asemenea documentare când ea însăşi practică un jurnalism-spectacol ? Nu spune Mircea Badea că el nu e jurnalist ? Dar atunci de ce se ocupă de politică ? Presa-spectacol e pe cale să dea faliment şi, odată cu ea, şi non-jurnalistul Mircea Badea.
Despre procesul lui Dan Voiculescu, despre creşterea şi descreşterea imperiului său se vor scrie, poate, cărţi începând de acum. Dar ca acest proces foarte controversat să câştige în credibilitate, el ar trebui să fie urmat de alte procese, în primul rând de cele câteva ale lui Traian Băsescu. Tocmai de aceea, victoria de azi a lui Traian Băsescu poate să fie una à la Pirus. Traian Băsescu mai are vreo patru luni de imunitate. Vom avea un vast proces Traian Băsescu care să ţină locul procesului ratat al lui Nicolae Ceauşescu ?

În 1986, Oana Orlea a fost invitată la celebra emisiune « Apostrophes » a lui Bernard Pivot. Cartea ei, Un Sosie en cavale (în versiunea românească, Perimetrul zero), era un succes pe piaţa franceză. Arhivele INA au păstrat cele 8 minute substanţiale focalizate pe autoare şi pe un text surprinzător : el părea să fie uşor de plasat în seria romanelor antitotalitare care povesteau Estul comunist, dar se deschidea către o reflecţie generală asupra mistificării totalitare ce năpădeşte orice putere necontrolată. Un sunet feminin foarte special din galeria Orwell, mai grav decât politicul imediat şi mai acut decât canonul literar al măştilor, previzibil într-o carte despre sosiile unor dictatori. « Adevărul », descoperea Oana Orlea în urmă cu 30 de ani, era deja ambiguu…

(Mulţumim domnului Ştefan Racoviţă pentru indicarea link-ului.)

www.ina.fr/video/I13045018

Petru Romoşan

Statul român „democratic” se mai ţine într-un fir de aţă. „Firul de aţă” nu e nici NATO şi nici UE, cum ne tot procitesc „bursierii”, oengiştii, „acoperiţii” diverselor puteri străine toleraţi de atâţia ani din interese inavuabile, din trădare groasă, din slăbiciune şi din prostie, dintr-un eşec istoric. Firul de aţă care mai ţine încă legată la un loc România este brâul Munţilor Carpaţi, care-i încurcă încă, militar şi strategic, şi pe unii, şi pe alţii, şi pe ceilalţi. Codru-i încă frate cu românul. Dar, deşi munţii noştri aur poartă, e bine ştiut că noi cerşim din poartă-n poartă.
Frumoasa idee poetică „România”, născută în capul marelui romantic care a fost Nicolae Bălcescu, e pe cale să-şi dea obştescul sfârşit. Vi-l mai amintiţi pe Bălcescu (probabil, împreună cu prietenul său Alecu Russo), cel din „Cântarea României” ? Iată-l :
„3. Care e mai mândră decât tine între toate ţările semănate de Domnul pe pământ ? care alta se împodobeşte în zilele de vară cu flori mai frumoase, cu grâne mai bogate ?
4. Verzi sunt dealurile tale, frumoase pădurile şi dumbrăvile spânzurate de coastele dealurilor, limpede şi senin cerul tău; munţii se înalţă trufaşi în văzduh ; râurile, ca brâie pestriţe, ocolesc câmpurile; nopţile tale încântă auzul, ziua farmecă văzutul… Pentru ce zâmbetul tău e aşa de amar, mândra mea ţară ?…
5. Pe câmpiile Tenechiei răsărit-au florile ?… Nu au răsărit florile, sunt turmele multe şi frumoase ce pasc văile tale ; soarele înrodeşte brazda ; mâna Domnului te-a bucurat cu bunuri felurite, cu pomete şi cu flori, cu avuţie şi cu frumuseţe… Pentru ce gemi şi ţipi, ţară bogată ?…
6. Dunărea bătrână, biruită de părinţii tăi, îţi sărută poala şi îţi aduce avuţii din ţinuturile de unde soarele răsare şi de unde soarele apune ; vulturul din văzduh caută la tine ca la pământul său de naştere ; râurile cele frumoase şi spumegoase, pâraiele cele repezi şi sălbatice caută neîncetat lauda ta… O, ţară falnică ca nici una, pentru ce faţa ţi-e îmbrobodită ?
7. Nu eşti frumoasă, nu eşti înavuţită ?.. N-ai feciori mulţi care te iubesc ? N-ai cartea de vitejie a trecutului şi viitorul înaintea ta… pentru ce curg lacrimile tale ?…”

continuare »