[Polemos – Mircea Cărtărescu despre Mihai Eminescu, Nichita Stănescu şi Ştefan Aug. Doinaş]

Complexul globalizării

« […] Trecând la secţiunea „exegetică“ propriu-zisă a volumului, se constată, în mod surprinzător, că, deşi este poet şi universitar, Mircea Cărtărescu nu posedă un instrument adecvat de evaluare critică atunci când se referă la poeţii români cei mai importanţi, ce se presupune că fac obiectul cursurilor pe care le ţine în faţa studenţilor. Astfel, este ceva axiomatic că despre Eminescu nu se poate discuta decât cu o so­brietate hermeneutică maximă, şi aserţiunea că acesta ar fi o „victimă a linguşelii tâmpe şi conformiste“ este de-a dreptul o inepţie, căci paradigmele unei culturi nu se „linguşesc“, ci se asimilează critic. La fel, despre Nichita Stănescu nu se poate afirma atât de tranşant, fără argumentarea minimă necesară, că „în ultimii săi ani a cunoscut o degringoladă morală asemănătoare într-un fel celei a lui Eminescu“ şi că „autorul Elegiilor corespunde unui model literar destul de comun, poetul damnat şi boem, fapt care a dus la penibila sa popularitate prin­tre semidocţi, de la elevii de liceu /…/ până la universitari…“ Asemenea etichetări negative sunt chiar bizare în contextul dat, divulgând atât reaua intenţie, cât şi incultura literară ; prin agresivitatea lor scandaloasă parcă amintesc, în mod semnificativ, de un anumit limbaj „demascator“, activat de corifeii criticii marxiste din perioada proletcultismului. (Nu este deloc exclus ca Mircea Cărtărescu să-şi fi în­suşit acest procedeu de confuzionare voluntară a valorilor de la maes­trul său, Ov.S. Crohmălniceanu, pe care-l evocă ditirambic atât de des în cuprinsul culegerii.) Pe de altă parte, nu este deloc adevă­rat că „poezia lui Nichita Stănescu (întrucât ar fi rămas „modernistă“ – n. n.) seamănă cu nimic mai mult decât cu opera lui Blaga şi mai ales a lui Ion Barbu“ ; de aici se deduce faptul supărător că autorul Poe­melor de amor nu cunoaşte poetica diferenţiată a celor doi mari poeţi interbelici (unul este expresionist, iar altul e hermetic) şi nu se în­ţelege cu ce fel de instrumente critice operează el când îi abordează în postura de profesor. Dar „remarca“ lui Cărtărescu cea mai diletantistică este aceea în care se proferează, fără nici un echivoc, că, prin Nichita Stănescu, „gândirea poetică românească“ manifestă „o a doua rămânere în urmă după cea a lui Eminescu“. În organicitatea poeziei româneşti, gândirea eminesciană înseamnă o emancipare de­fi­nitivă de stereotipiile oralităţii, prin plonjonul dilematic în vizio­na­rismul oniric, de sorginte romantică, şi exegeza cea mai aplicată recunoaşte că, fără apariţia lui Eminescu, n-ar fi fost posibilă evoluţia ulterioară a poeticităţii moderniste. În ceea ce-l priveşte pe Nichita Stănescu, nu mi se pare că, până în prezent, ar fi apărut la orizont un alt poet la fel de important care să fi exercitat o înnoire a discursului, de aceeaşi amploare semiotică precum aceea înfăptuită de el ; cu toată împotrivirea „teoretică“ a prietenului său, Ion Bogdan Lefter (pe care-l preia la literă Mircea Cărtărescu în toate zburdălniciile sale revizionistice), se poate spune că, la nivelul poeticităţii, autorul Ope­relor imperfecte, ca orice mare poet din secolul XX, a depăşit net neomo­dernismul, anticipând instinctiv ultimele achiziţii datorate postmo­dernităţii. Cu toată parada lor de originalitate şi noutate, deocamdată optzeciştii se află încă încastraţi în siajul aceluiaşi sistem poetic (quasi-postmodernist) ca şi Nichita Stănescu. Dincolo de receptarea eronată a celor doi poeţi paradigmatici, se poate constata incoerenţa perspec­tivei axiologice cărtăresciene şi din modul pueril de abordare a lui Ştefan Augustin Doinaş : „În baladele sale, Doinaş nu a imitat edificii întregi şi strălucitoare, ci a construit ruine măcinate de vreme, deco­ruri butaforice cu cartonul mucegăit, statui cu nasul şi degetele de mult pierdute“ ; „Nu e vorba aici de nici o iniţiere, de nici o revelaţie, ci de un mecanism care le imită în gol, tragi-comic şi absurd, ca în Godot sau în Urmuz.“ Este evident că poetul Cărtărescu are serioase dificultăţi în folosirea conceptelor literare care definesc poeti­citatea şi de aceea îl asociază pe Doinaş lui Beckett şi lui Urmuz pentru a crea o maximă confuzie în receptare. (Deschid o paranteză aici pentru a semnala că, în articolul despre Doinaş, Mircea Cărtărescu scrie greşit numele pictorului italian Giorgio De Chirico, după ureche, fără să folosească particula De, aşa cum am mai întâlnit doar la unii semidocţi ce-şi dau aere că se pricep la orice.) Dacă, aşa cum s-a văzut, fronda exegetică a poetului se manifestă nebulos şi bogomi­lic atunci când se exercită asupra nucleelor paradigmatice ale poeziei ro­mâneşti, aceasta se schimbă total când se exercită asupra optzeciştilor, pe care îi tratează disproporţionat şi nediferenţiat, cu aceeaşi simpatie generaţionistă, dar, în mod paradoxal, nu este capabil să treacă la ana­liza critică aplicată din motivele enunţate pe care nu le mai reiau aici.
Dar ceea ce supără cel mai mult, în textele „programatice“ din acest volum, este obedienţa oportunistă, aproape hilară, a autorului faţă de recenta ideologie a globalizării, decelându-se declanşarea unui adevărat complex comportamentistic de fiecare dată când se referă la aşa-zisa „corectitudine politică“ pe care nu pridideşte s-o invoce în orice frază, în orice propoziţie, în orice literă, şi fiind foarte atent dacă un anumit receptor (mai ales din afară) a luat cunoştinţă sau nu de „cuminţenia“ sa ideologică. […] »

Din Marin Mincu – Polemos. Duelul cu/în idei, Editura Compania, Bucureşti, 2011

ŞAFRAN, Alexandru, memorialist, teolog. ^*12 sep. 1910, Bacău – † 27 iul. 2006, Geneva, Elveţia. Tatăl : Bezalel Ze’ev Şafran, rabin al comunităţii evreilor din Bacău (1905– 1929). Absolvent al Liceului „Ferdinand I“ din Bacău (bacalaureat în 1929). „La Liceul din Bacău pentru mine se punea problema zilei de sîmbătă, în care, conform religiei noastre, n-aveam voie să scriu ş.a.m.d. Cei mai mulţi dintre profesori înţelegeau acest lucru şi nu mi-au făcut greutăţi. Doar profesorul de desen s-a opus. Atunci tatăl meu, care era prieten intim cu şef-rabinul dr. Nimerover, s-a dus împreună cu acesta la ministrul Instrucţiunii publice, dr. Anghelescu, membru de frunte al Parti­dului Liberal. Cînd Anghelescu l-a văzut pe tata a fost atît de impresionat, încît l-a întrerupt şi i-a spus : « Nu e nevoie să continuaţi, voi da imediat dispoziţiuni ca fiul d-voastră să fie lăsat să-şi respecte religia ».“ Studii teologice şi filosofice la Insti­tutul de Teologie Mozaică şi la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Viena, „unde a fost remarcat de Sigmund Freud, cu care a avut numeroase convorbiri“ (Carol Iancu). Re­vine la Bacău după ce a obţinut titlurile de dr. în filosofie şi teologie, şi după ce Consistoriul Israelit din Bruxelles i-a conferit titlul de Mare Rabin, „la vîrsta de numai 24 de ani“ (Hary Kuller). În feb. 1940 este ales Şef Rabin al Co­munităţii Evreilor din România. „Cînd a fost ales Şef Rabin, într-un moment foarte critic pentru evreii europeni şi, im­plicit, pentru evreii români, s-a mizat pe capacitatea sa de comunicare deopotrivă cu lumea evreiască tradiţională […], cu « intelighenţia » evreo-română emancipată şi cu societatea românească“ (Iulia Deleanu). Senator de drept, reprezentant în Parlamentul României al unei populaţii evreieşti de 800 000 de persoane oficial înregistrate. În timpul celui de-al doilea război mondial face parte dintr-un Consiliu clandestin al evreilor, care se întruneşte săptămînal în locuinţa sa din Bucureşti. În această perioadă se împotriveşte persecuţiilor rasiale şi contribuie la înfiinţarea unor institute de învăţămînt superior (Colegiul „Onescu“, Colegiul „Aba­son“, Politehnica „Bercovici“) şi la salvarea din România a unor evrei ameninţaţi cu deportarea. Episodul acesta a fost consemnat în art. „L’œuvre de sauvetage de la po­pulation juive accomplie pendant l’oppression nazie en Roumanie“, din vol. Les Juifs en Europe (Centre de documentation juive contemporaine, Ed. du Centre, Paris, 1949). Face parte din delegaţia României la Conferinţa de pace de la Paris (1946). În toamna anului 1946, „în urma apelurilor disperate ale dr. Filderman către organizaţii evreieşti din SUA de a ajuta poporul român lovit de foamete şi secetă, [George] Enescu şi rabinul Şafran pleacă în America să colecteze fonduri cu care să cumpere grîu şi porumb“ (Teodor Wexler). După 1945 intră în conflict cu Comitetul Demo­crat Evreiesc, subordonat P.C.R. „Refuzând să colaboreze cu noul regim — printre altele, în ciuda ameninţărilor, el nu a acceptat să semneze documente privind renunţarea în numele comunităţii la bunurile acesteia, la fel şi o moţiune care cerea condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu, liderul Partidului Naţional Ţărănesc —, el a fost împiedicat să-şi asume funcţia“ (Carol Iancu). Pe 22 dec. 1947 este obligat să părăsească Ro­mânia, împreună cu familia. „A trebuit să improvizăm totul. La orele două, eram deja la gară, fără să ştim ceva despre destinaţia noastră. Posedam încă paşaportul oficial, pe care mi l-a remis Bodnăraş însuşi, sub auspiciile Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, şi care rămăsese valabil. […] Comuniştii doreau o plecare precipitată, pentru a evita izbucnirea unor tulburări ale popu­laţiei evreieşti, care îmi era profund ataşată. Trebuie, de asemenea, reamintit că chiar în momentul expulzării mele se hotăra, se pre­gătea abdicarea regelui. […] Am ajuns la frontiera ungară. Atmosfera era foarte încordată. Am fost izolaţi timp de mai multe ore. Nu am exclus posibilitatea unui plan machiavelic al Co­mi­tetului Democrat Evreiesc, potrivit căruia ar urma să fim arestaţi, departe de Bucureşti, sub pretextul că am încercat să plecăm ilegal în străinătate. […] Membrii poliţiei de frontieră ne-au spus, în sfîrşit, că nu ştiau ce să facă cu noi — să ne lase să plecăm, să ne oblige să ne întoarcem, sau să ne dirijeze către un « loc » indicat de la Bucureşti. În fine, după o îndelungată aşteptare, au primit ordinul ca să ne lase să părăsim ţara.“ Se stabileşte în Elveţia, unde este ales Şef Rabin al Genevei (din 1948). Predă cursuri de iudaism şi de mistică iudaică la Uni­ver­sitatea din Geneva. Autor al unor scrieri memorialistice consacrate perioadei în care s-a aflat în fruntea comunităţii evreieşti din România. Un Tison arraché aux flammes (1989) reprezintă o versiune rezumată a vol. Resisting the Storm (1987). La fel ca ed. în limba eng., versiunea ro­mâ­nească a memoriilor este însoţită de o anexă cu doc. refe­ritoare la activitatea rabinului A.Ş. în România. „Pen­tru iniţiaţi cît şi pentru neiniţiaţi, acest volum constituie de fapt, o scurtă istorie a iudaismului român în anii cei mai încercaţi ai existenţei sale. Ele [memoriile] acoperă pe­rioa­da regimului « na­ţio­nal-legionar » (6.9.1940–23.1.1941), a regimului anto­nescian pînă la îndepărtarea sa şi a perioadei de tranziţie între 28.8.1944–30.12.1947, pînă la îndepărtarea totală a for­ţelor tradiţionale româneşti şi acapararea totală a puterii de către Par­tidul Comunist, cu sprijinul armatelor sovietice“ (Jean Ancel). Studiile consacrate Cabalei, apărute iniţial în Franţa, au fost trad. în ger., eng., it., sp., japoneză, portugheză, ebrai­că, română şi l-au impus pe autorul lor ca pe un specia­list de reputaţie internaţională. Vol. intitulat Etica evreiască şi modernitatea (1998) cuprinde 5 conf. susţinute de A.Ş. din 1949 pînă în 1982 şi avînd ca temă comună necesitatea recuperării normelor etice de origine divină (cele 10 porunci) de către omul modern. Autor al unor art. despre persecuţia evreilor din România în Al Yehudei Ro­mania Beeretz Galutam Ubamolodot (Tel Aviv, 1958), Matza Chein Bamidbar (Haifa, 1982) şi în Yad Vashem Studies, Ie­rusalim, vol. VI, 1967 („The Rulers of Fascist Romania Whom I Had to Deal with“). În 1981, Catedrei de studii asupra Cabalei de la Universitatea Bar Ilan din Tel Aviv i se conferă numele „Alexandru Şafran“. Membru al comi­tetului director al Conferinţei rabinice europene. Pre­şedinte de onoare al Consiliului rabinic din New York. Membru de onoare al Academiei Române. Dr. honoris causa al Universităţii din Iaşi. Cetăţean de onoare al oraşului Bacău. Distins cu Marele Premiu al Fundaţiei Culturale Române (2000). Premiul fr. al prieteniei iudeo-creştine pentru vol. Israël et ses racines (2001). A fost antologat de Ţicu Goldstein în vol. De la Cilibi Moise la Paul Celan (Bucu­reşti, 1996). […]

Fragment din Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989 de Florin Manolescu

© Vlad Predescu
The latest ET

În Haiti trăieşte un scriitor de anvergură, pe numele său Frankétienne, deopotrivă literat rafinat şi clar în cap, vorbitor de limbă verde. Zice :

« Sînt scriitorul haitian, nu unul dintre scriitorii haitieni. Eu sînt cel care redă, cu forţă şi frumuseţe, tot rahatul haotic. Eu nu sînt cineva care descrie ţara Haiti. Eu sînt Haiti. »

Are reputaţia cuiva care a supravieţuit dictaturii lui Duvalier. Termenii sînt cei proprii, nu cei de tribună : militarii au venit în două rînduri să-l ia de acasă şi l-au dus să-şi sape singur groapa, iar cînd a terminat, în loc să-l omoare, cum era de aşteptat, l-au eliberat. Frankétienne înţelege că nici n-are cum să-i ducă mintea la altceva în lumea pe care o fac după mintea aia a lor :

« Actul de a scrie în tradiţia dictatorială din Haiti este perceput ca un act subversiv. Dar nu m-a prigonit nimeni pentru scrierile mele. La ce bun să persecuţi un scriitor fără public ? Aici nu există cititori, 80 % dintre locuitori sînt analfabeţi. Oralitatea e subversivă. »

Omul scrie, pictează, cîntă – « deci exist », spune el. Preţ de 32 de ani (din 1972 pînă în 2004), nici un editor occidental n-a vrut să-l tipărească fiindcă nu reuşea să creadă că pot ieşi noi concepte estetice şi literare din capul unui haitian. Cînd, în fine, s-au dat pe brazdă, editorii au binevoit să uite oralitatea predominantă în Haiti şi l-au exaltat pe Frankétienne. Care îi previne însă :

« Totuşi, acel Haiti e indispensabil. Acel Haiti haotic şi dezmăţat, condamnat să trăiască şi să moară. Haosul e viaţa. N-aş fi putut niciodată să trăiesc în Elveţia. »

Apud Aurélia Jakmakejian, Livres Hebdo,
nr. 554, 23 aprilie 2004, p. 138

© Vlad Predescu
Strada Berzei în tranziţie

Marin Mincu

[N. Manolescu şi douămiismul]

« […] 2.10. Schimbarea paradigmei. Douămiismul Arătându-se incapabil – aşa cum s-a constatat din exemplele date – să recepteze corect poietica optzecistă şi eludând total contribuţia ge­neraţiei nouăzeciste pe care o consideră – pe urmele mentorului său teoretic, I.B. Lefter – o „prelungire a optzecismului“, iată că N. Ma­nolescu face imprudenţa să titreze un subcapitol final din lucrarea sa cu sintagma „Generaţia 2000“. El îmi preia astfel fără să clipească titlul cărţii Generaţia 2000, pe care am publicat-o în 2004, fără să facă tri­miterea bibliografică de rigoare. De altfel, despre poeţii din această generaţie există şi un studiu critic aplicat, aparţinând Ştefaniei Mincu, Douămiismul poetic românesc (editura Pontica, 2007). De această dată, mă văd obligat să-i indic bibliografia minimă deoarece oricine poate observa că – în ipostaza aceasta improvizată de istoric literar „ju­cător“ – el manipulează grosolan şi trimiterile bibliografice pe care le face în aşa-zisa „Bibliografie“ (pp. 1459-1490), unde nu-mi citează lucrările de critică cele mai cunoscute, deşi le comentează negativ în interiorul Istoriei.
Ca şi în cazul receptării optzecismului, N. Manolescu este atât de speriat ca nu cumva să mi se recunoască vreun merit în promovarea şi impunerea douămiismului, încât se grăbeşte să arunce în malaxorul „istoriei“ sale orice sintagmă critică nouă a mea, fără să aibă habar despre conţinutul acesteia. Pentru a decide asupra statutului precar al acestei generaţii, el citează doar două nume (Marius Ianuş şi Ioana Băe­ţică) şi, luându-se după „evoluţia“ acestora, crede că este suficient pentru a decreta că toţi douămiiştii „se cuminţesc după o carte sau două, nu mai prezintă nici un interes sau nu mai scriu“ (p. 1400). Decretând această sentinţă drastică, se pare că el a uitat deja ceea ce susţinuse mai înainte, atunci când vorbise foarte alarmat despre faptul că „Generaţia ’80“ se „confruntă cu generaţia 2000“, care ar reprezenta „o nouă pa­radigmă“ (p. 1304). Contradicţia de fond a lui N. Manolescu este evidentă, căci nu se înţelege cum poate propune „o nouă paradigmă“ acea generaţie ce „reactualizează scandalul de tip avangardist antebelic“, pe de o parte, iar pe de alta, scriitorii ei „nu mai prezintă nici un in­teres“. Pentru a putea vorbi de „o nouă paradigmă“ în legătură cu generaţia 2000, înseamnă a recunoaşte că aceasta are o substanţă este­tică proprie şi se diferenţiază programatic de poieticile propuse de ge­neraţiile anterioare. Atunci când am semnalat apariţia Generaţiei 2000 în editorialul meu din „Ziua literară“, am argumentat această noutate prin schimbarea dublă, survenită atăt la nivelul receptării, cât şi la acela al scriiturii, şi prin diferenţierea polemică faţă de trecutul li­terar. Din talmeş-balmeşul acestor confuzii teoretice elementare reiese clar pentru oricine că N. Manolescu foloseşte anapoda sinta­gma „Ge­neraţia 2000“ într-un titlu final numai pentru a lăsa impresia falsă că şi-a adus Istoria la zi.
În praxis-ul critic actual se admite, în general, că, atunci când vorbim de generaţia douămiistă, ne referim la acei tineri autori a căror vârstă se situează în jurul a 30 de ani şi al căror debut are loc în preaj­ma anului 2000. Este evident că, fără să cerceteze atent conturul is­to­rico-literar al acestei ultime generaţii, N. Manolescu procedează în mod urechist, amestecând nepermis autorii şi confundând grav concep­tele şi noţiunile minime cu care operează. S-a semnalat deja de către alţi critici că îl introduce eronat aici şi pe un Daniel Bă­nulescu, care are 49 de ani şi a debutat editorial în 1987, fiind omologat în diverse dic­ţionare literare ca scriitor nouăzecist. De asemenea, după N. Manolescu, tot douămiistă este şi Nicoleta Sălcudeanu (citată în mod scandalos alături de juna Luminiţa Marcu, o apropiată a sa), care şi ea are 49 de ani. Mă îndoiesc că el n-ar fi cunoscut situarea generaţională exactă a lui Daniel Bănulescu şi a Nicoletei Sălcudeanu şi mai degrabă cred că a procedat intenţionat astfel, falsificând lu­crurile dinadins pentru a-i pedepsi prin punerea în derizoriu, fiindcă, probabil, cei doi nu i-au adus cuvenitele închinăciuni de vasalitate li­terară. Nu altfel a procedat atunci când, de curând, le-a scos rubrica de la „România literară“ lui Ion Simuţ şi lui Daniel Cristea-Enache, sancţionându-i abuziv pentru autonomia lor critică. Deşi cam târziu (faţă de semnalul de alarmă pe care l-am tras în 1986), atitudinea aceasta manolesciană, de extracţie mafiotică, iese la iveală, în sfârşit, dezvăluind flagrant pe ce fel de mijloace coercitive s-a întemeiat hegemonia criticului.
Nu voi insista acum asupra altor nuanţări legate de douămiismul literar dar am observat că, în unele ieşiri publice recente, N. Ma­no­lescu se laudă pisiceşte (adică miorlăind amoros) că va scrie cu mai multă atenţie despre generaţia 2000 într-o ediţie viitoare a opului său. Aici este vorba de o atitudine cameleonică specifică directorului de la oficiosul scriitorilor, „România literară“, revistă care a manifestat o vizibilă ostilitate faţă de generaţia 2000 până la apariţia cenaclului Euridice, în jurul căruia s-a coagulat. […] »

Din Marin Mincu – Polemos. Duelul cu/în idei, Editura Compania, Bucureşti, 2011

« Londra, 15 august 1884

Scumpul meu amic,
După un lung şir de ani de invaziuni, răzmeriţe şi războaie, litfele străine, nemţi, turci şi muscali, care se băteau mereu pe biata ţară, se retrăseseră peste Dunăre, peste Carpaţi şi peste Nistru. Împăraţii iscăliseră între dînşii la Passarovitz, la Kuciuk-Kainargi, la Şiştov, la Iaşi şi la Beligrad tot felul de convenţiuni şi de tractate. Oltenia fusese luată de nemţi cu coadă comandaţi de principele Eugeniu de Savoia şi-apoi dată înapoi Valahiei după biruinţele turcilor asupra mareşalului Münich. Bucovina şterpelită şi Grigorie Ghica, domnul Moldovei, asasinat la Iaşi, Mavrogheni omorît la Rusciuc, Hangerliu descăpăţînat la Bucureşti şi Pasvantoglu cu turcii rebeli alungat peste Dunăre. Boierii pribegi şi surghiuniţi, care luaseră parte unii cu turcii, alţii cu nemţii sau cu muscalii, se întorseseră unul cîte unul din ţara turcească sau din ţara ungurească.
Ciumă şi calicie ! Spitalele şi mănăstirile, pline de bolnavi şi de cerşetori ; românii ţărani, rămaşi în sapă de lemn ; codrii şi drumurile, împănate de cete de hoţi care jefuiau şi căzneau cît ieşea omul din straja Bucureştilor afară.
Se călcase pe secolul al XIX-lea, şi cerul politic, atît în Occident, cît şi în Orient, era încărcat cu nori negri şi groşi, printre care nimeni nu putea zări ce era să ne aducă veacul cel nou. Boierii, îngrijaţi de soarta ţării, alergau unul de la altul, se adunau, se sfătuiau şi nu mai ştiau la ce sfînt să se mai închine, că şi nemţii, şi muscalii, dacă băteau pe turci, tot pe turta lor trăgeau spuza.
La cererea de-a se da ţării domn pămîntean, pe bătrînul Părscoveanu, Poarta răspunsese trimiţînd pe un alt fanariot în locul lui Alexandru Moruz, pe Mihai Şuţu.
În seara de Mucenici, boierii cei mai colţaţi erau adunaţi la sfat la banul Dumitrache Ghica, fratele lui Grigorie-vodă, asasinat pentru împotrivirea ce făcuse la darea Bucovinei. […] »

Ion Ghica – Opere, vol. I, « Scrisori către V. Alecsandri », Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1967, pp. 346-347.

« […] Aflând de cruzimile lui Maxenţiu, împăratul Constantin îl sfătui să se potolească. Maxenţiu însă se hotărî să pornească împotriva lui Constantin cu război, spre a rămâne singur împărat. Văzând duşmănia lui Maxenţiu, împăratul Constantin, care se afla cu mama sa, Elena, în Britania, porni să-şi adune oaste, însă se temea de vrăjitoriile drăceşti ale lui Maxenţiu şi de oastea lui, care era mai numeroasă. Atunci el cugetă să se roage Dumnezeului celui adevărat al Creştinilor, să-i ajute să izbândească. Pe când se ruga cu osârdie, văzu în miezul zilei strălucind pe cer semnul crucii, alcătuit din stele mai strălucitoare ca soarele, iar deasupra acelui semn stătea scris „In hoc signo vinces !“, ceea ce înseamnă „Cu acest semn vei birui !“. Toţi cei de faţă se înfricoşară de această minune.
Peste noapte, însuşi Domnul Hristos i s-a arătat în vis, îndemnându-l să poarte înainte semnul crucii şi [spunându-i că] va birui pe toţi vrăjmaşii săi. A doua zi, împăratul Constantin povesti dregătorilor săi minunatul vis şi, chemând meşteri, porunci să se facă sfânta cruce din aur, mărgăritar şi pietre scumpe. De asemenea, fu pus acest semn pe toate armele, steagurile, coifurile şi pavezele ostaşilor. După ce fură gata toate pregătirile, porni cu încredere în Dumnezeu asupra lui Maxenţiu, pe care, întâlnindu-l în apropierea Romei, după o luptă crâncenă îl birui, înecându-l în Tibru, cu mare parte din oastea sa. Intrând în Roma, poporul îl primi cu bucurie nespusă, ca pe un mântuitor. Acestea s-au întâmplat în anul 312 d. Hr. În anul următor – 313 –, dădu o poruncă la Milano prin care Creştinii erau lăsaţi liberi să creadă în învăţăturile Mântuitorului. […] »

Fragment din Sfânta Scriptură pentru popor urmată de Vieţile sfinţilor, cuprinzând şi rugăciunile folosite de fiecare creştin în viaţa cea de toate zilele de I. Popescu-Băjenaru

Marin Mincu

« […] Se pare că, deşi nu ne-am trezit definitiv dintr-o hibernare bogomilică seculară, am devenit peste noapte ultraexperţi în anihilarea şi abandonarea propriei noastre culturi. E curios că, după ce ne-am comportat atât de straniu, făcându-ne un autoboicot istoric permanent, dintr-o dată avem pretenţia că suntem foarte importanţi şi că noii parteneri ai noştri vor fi nevoiţi, în curând, să ne situeze necondiţionat pe locul ce ni se cuvine, ca participanţi reali la istoria şi cultura Europei. Ca întotdeauna se creează – şi de această dată – falsa impresie că toate acestea se vor petrece de la sine, ca şi cum circulaţia şi omologarea valorilor culturale europene s-ar face în mod automat, fără intervenţia unor structuri instituţionale competente.
După o catastrofală tranziţie socio-politică, care nu s-a încheiat încă, ne alarmăm brusc în legătură cu patrimoniul nostru moral şi simbolic, reconsiderându-l negativ cu o agresivitate flagrantă, nemaiîntâlnită în alte părţi. Timp de 17 ani – când n-am făcut altceva decât să ne dezavuăm istoria şi cultura – am adoptat cu masochism o atitudine defetistă şi acum ni se pare că totul se va rezolva cât ai bate din palme prin mimarea publică, de paradă, a unor proiecte fantasmagorice de recunoaştere culturală care îmi este teamă că, până la urmă, nu se vor dovedi a fi decât nişte simple surogate propagandistice, fără să se îngrijoreze cineva realmente de resituarea noastră culturală în Europa şi în lume.
După aşa-zisa revoluţie decembristă, s-a observat că o parte a criticii curente a devenit indiferentă la ideea de valoare naţională, aplatizându-şi criteriile şi demitizând cu mult zel tot ceea ce fusese canonizat în diacronia culturală parcursă cu dificultate până în prezent. Nu există nici o explicaţie sociologică plauzibilă pentru faptul grav că aproape toată critica postdecembristă şi-a abandonat total implicarea activă în integrarea firească a culturii române în contextul european. Absenţa integrării e un complex obsesiv de la Maiorescu încoace, cu care, din păcate, ne-am obişnuit şi nu se înţelege de ce, cu excepţia lui Dimitrie Cantemir, nimeni nu s-a preocupat eficient de omologarea şi integrarea noastră efectivă în patrimoniul cultural european. […] »

Din Marin Mincu – Polemos. Duelul cu/în idei, Editura Compania, Bucureşti, 2011