Petru Romoşan       

Lucrurile au luat-o rău de tot la vale peste tot în lume, dar mai ales în lumea bogată şi zisă „civilizată”, în lumea occidentală, al cărei lider, deja puternic contestat, e SUA. Donald Trump a început să concedieze mai mulţi „bonzi” din echipa sa. Printre alţii, pe Reince Priebus, şeful administraţiei de la Casa Albă, şi, probabil în curând, pe Jeff Sessions, procurorul general (un fel de ministru al Justiţiei). Recent şi-a prezentat demisia şeful Comunicării de la Casa Albă, Sean Spicer, care a fost înlocuit de Anthony Scaramucci. În locul lui Priebus a fost deja numit generalul John F. Kelly. Atacurile democraţilor, care au pierdut alegerile, şi ale majorităţii establishment-ului – bănci, media, servicii secrete… – la Donald Trump şi la Casa Albă pe tema amestecului Rusiei în alegerile americane continuă ca în prima zi.
În Europa de Vest, Uniunea Europeană e o corabie beată, care se îndreaptă spre un dezastru anunţat. Moneda euro, principalul handicap al construcţiei europene, e subevaluată în Germania cu circa 20 % şi e supraevaluată în Franţa (cu 28 %), în Italia (22-26 %) şi în Spania (20-25 %). Italia şi Spania au încercat să procedeze la o devaluare internă, rămasă fără succes, fără efecte reale. Franţa încearcă şi ea acum, pe urmele Italiei şi Spaniei, să aplice aceeaşi devaluare internă, căreia specialiştii nu-i dau nici o şansă (nici Jacques Sapir, din care am citat mai sus, printre alţii). Diferenţa de competitivitate dintre Germania şi celelalte trei mari ţări europene duce la distrugerea industriilor acestora din urmă şi-i creează avantaje nelegitime Germaniei în interiorul UE.
Mai aproape de problemele noastre româneşti este Polonia, şi ea o fostă ţară comunistă. Pe lângă încercările de naţionalizare a aparatului de justiţie, care a trecut de la comunişti direct la noua Uniune, fără să fi redevenit polonez între timp, ţara prietenă, Polonia, a pornit şi o decomunizare pe scară largă. Nume de străzi, de instituţii, monumente care amintesc în vreun fel de perioada comunistă sunt schimbate sau demolate ca urmare a unei legi votate în aprilie 2016. Biserica Catolică, aflată şi ea cumva la putere împreună cu guvernul ultraconservator PiS, partid dominat de personalitatea lui Jarosław Kaczyński, încearcă o recuperare imposibilă a memoriei necomuniste a polonezilor. Excesele şi arbitrariul nu pot fi evitate într-o asemenea întreprindere amplă şi întârziată. Distrugerea deja anunţată a obeliscului dedicat Soldatului sovietic eliberator, aflat pe artera care leagă aeroportul de centrul Varşoviei, creează fricţiuni diplomatice serioase cu Rusia. Uniunea Europeană a pornit mai multe proceduri de infringement (sancţionare), mergând până la ridicarea dreptului de vot, contra Poloniei, Ungariei şi Republicii Cehe (toate membre ale Grupului „rebel” de la Vişegrad). La fel cum Franţa, Italia şi Spania, forţate de realitatea economică, pot abandona oricând moneda euro, Polonia şi Ungaria o pot lua oricând pe urmele Marii Britanii şi abandona complet UE. Sinceritatea apartenenţei Ungariei la NATO e şi ea pusă serios sub semnul întrebării. Apropierea lui Viktor Orbán de Rusia lui Putin ar fi mult mai mare decât se credea. Dar marea bombă cu ceas pentru majoritatea ţărilor din UE o reprezintă problema, doar amânată, a refugiaţilor. După experţi, imigraţia poate fi controlată, dar în nici un caz marile migraţii. Turcia lui Erdogan este un rezervor inepuizabil de crize pentru UE. Ca şi Libia, o ţară fără guvern central, pradă încă războiului civil intern. Zeci de milioane de săraci din Africa şi din Orientul Apropiat sunt pe picior de plecare şi anunţă o nouă eră a marilor migraţii.
Noile sancţiuni votate de SUA împotriva Rusiei, cu efectele lor economice imediate pentru UE şi răspunsurile aşteptate din partea Rusiei, egale în brutalitate, nu anunţă nimic bun. Chiar dacă aceste sancţiuni sunt doar parte a unei negocieri tactice din partea SUA. Un posibil atac nimicitor al SUA şi al Coreei de Sud asupra Coreei de Nord (al cărei aliat este China), condusă de un lider imprevizibil, pare că nu e departe. Apropierea armatelor NATO de graniţele Rusiei, cu efective şi înzestrare în creştere, obligă Rusia la reacţii greu de anticipat azi. În ciuda multiplelor declaraţii ale ministrului de Externe, Serghei Lavrov, şi ale altor lideri de la Kremlin, transparenţa nu e totuşi virtutea cardinală a actualei guvernări ruse.
Comentatorii români, ca întotdeauna, sunt preocupaţi, cu competenţa lor limitată, doar de bătălia dintre găştile interne, corupte şi inepte dincolo de tolerabil. Zeci de mii de români, mai ales tineri şi oameni cu studii, părăsesc în continuare anual România. Plecarea în masă a românilor din ţara lor e cea mai exactă critică la adresa realităţilor politice şi economice interne. Şi această emigrare masivă nu face decât să prevestească o catastrofă pentru România despre care nouă, ostaticilor, Sistemul ne interzice să aflăm ceva. O nouă criză, de amploarea celei din 2008, e anunţată tot mai insistent. E suficient ca într-un singur loc sensibil să plesnească textura, pentru ca dominoul s-o ia razna.

Petru Romoşan       

Trăim vremuri interesante. Asta e sigur. Cu ce să începem ? Presa noastră scandaloasă („de scandal” e prea puţin şi inexact) anunţă că episcopul homosexual al Huşilor ar fi fugit din ţară. A fost văzut pe aeroportul din Iaşi. Biserica Ortodoxă Română, păstorită de Preafericitul părinte Daniel, trăieşte vremuri prea interesante, vremuri LGBT. Deocamdată, capii Bisericii nu ştiu ce hotărâri să ia. O fi atât de întinsă „boala” din Biserica română ? Vom avea şi marşuri ale preoţilor cu orientări sexuale alternative ? Pentru că presa de scandal s-a pus să caute şi a început să găsească şi alte cazuri. Tot deocamdată, preotul Pomohaci, acuzat de pedofilie, continuă să dea concerte de muzică populară foarte apreciate.
Acum că am devenit şi noi proamericani respectaţi, americanii par că şi-au ales un preşedinte susţinut de… Rusia, de Vladimir Putin în persoană. Ăsta e norocul nostru ! Când să fim şi noi cu America, America îşi alege un preşedinte care-i convine Rusiei. Cel puţin aşa susţin Partidul Democrat, fost de guvernământ în ultimii opt ani, CNN, care se spune că este o goarnă a CIA, CIA însăşi, prin George Soros, care ar finanţa-o din partea unei confrerii de miliardari, New York Times, Washington Post, reviste feminine şi alte o mie de instituţii americane mari şi mici. Noi, românii, ce să credem ?! N-ar fi fost mai bine să mergem direct cu Putin decât cu protejatul lui Putin de la Washington ? Pentru că Washington e atât de departe şi Moscova e atât de aproape !
De ceva vreme, după revenirea la putere a lui Jarosłav Kaczynski şi a partidului său ultraconservator PiS, Polonia a preluat conducerea războiului împotriva ocultelor, nereprezentativelor şi antinaţionalelor instituţii europene, cu armatele lor de funcţionari foarte scump plătiţi. De altfel, Uniunea Europeană începe să fie un „stat” care se defineşte prin subminarea statelor-naţiuni. Nu poate fi altfel. Polonia şi-a regăsit locul pe care l-a avut pe vremea Solidarităţii, a luptelor de la Gdansk. În Polonia se dă bătălia pentru îndepărtarea judecătorilor comunişti şi a urmaşilor lor, oameni de 30-40 de ani care, împreună cu ceilalţi comunişti, au vândut Polonia pe nimic Occidentului. Numai ca să-şi salveze pielea şi să ajungă la banii Vestului. Lucrurile nu stau diferit la noi. Pentru a înţelege mai bine confuzia pe care o avem azi în justiţia din România, cu binomul şi cu controversatul parchet cu jurisdicţie de excepţie, de tip totalitar, DNA, am face bine să urmărim mai atent lupta pentru naţionalizarea aparatului de justiţie din Polonia. În acelaşi timp, liderul maghiar Viktor Orbán a intervenit de la Tuşnad în sprijinul guvernului polonez. După presa americană, Viktor Orbán ar fi lansat cel mai dur atac de până acum la instituţiile europene şi la miliardarul George Soros, care vor o „Europă nouă, mixtă, musulmanizată”. Orbán a mai spus : „Pentru ca Europa să poată trăi, trebuie să-şi recâştige suveranitatea de la Imperiul Soros… După ce a făcut asta, migranţii trebuie trimişi înapoi, în afara UE.” Polonia şi Ungaria sunt din nou în avangarda civilizaţiei europene, aşa cum au fost şi în ultimii ani ai deceniului opt în lupta împotriva comunismului şi imperiului sovietic. De la defunctul imperiu din Est noul imperiu din Vest, UE, a împrumutat deja prea multe elemente catastrofale.
România a fost întotdeauna o ţară „interesantă”. Atât de interesantă că te apucă disperarea. După stalinistul postrevoluţionar Iliescu preşedinte, după Pinochet-ul, proamerican bineînţeles, Băsescu, azi îl avem pe penalul de câmpie Liviu Dragnea, dictator mediocru şi demon meschin. Am atins o nouă culme a absurdului. Azi ne uităm în gura Gabrielei Vrânceanu Firea Pandele, primarul Bucureştiului (incredibil, după Halaicu, Lis, Băsescu, Videanu, Oprescu, o avem şi pe Firea !), ne cutremurăm zilnic de gândirea economică a farsorului-impostorului de Teleorman, cu al său confuz şi inaplicabil „program de guvernare”, şi aşteptăm cuminţi sfârşitul lumii. Ce altceva am putea aştepta decât sfârşitul lumii ?! Să ne spună Codrin Ştefănescu, acest Mihail Sadoveanu de televizor al PSD !
Pentru încheiere, să-l cităm (după filosoful sloven Slavoj Žižek, din studiul „Tentaţia populistă”, care ne reaminteşte această „vorbă de duh”) pe nemuritorul Mao : „E o mare dezordine sub cer, situaţia e deci excelentă.”

Petru Romoşan       

Un prieten foarte apropiat mă întreabă cu toată seriozitatea, cu maximă gravitate : „Tu ce crezi că se va alege de România ?” Întrebarea e atât de mare, colosală, de necuprins, că mai întâi îţi vine să râzi. Nervos, fără îndoială. Cum ce se va alege de România ? Ea e bine mersi la locul ei pe hartă. Munţii Carpaţi, Dunărea, Câmpia Română, Marea Neagră, Transilvania sunt tot acolo. Şi Basarabia e tot în afara graniţelor noastre, cu un Igor Dodon pe care ni l-a aplicat Vladimir Putin de curând. Vladimir Putin, cel despre care se spune că ar avea origini româneşti. Că un înaintaş al său, militar, ar fi plecat împreună cu Dimitrie Cantemir la Moscova sau Sankt-Petersburg.
De fapt, am evitat să răspund la o întrebare dintre cele mai îndreptăţite. Pentru că răspunsul e sumbru : România de după Traian Băsescu, de după marea criză financiară şi economică nu prea mai există. E doar un fragment, dintre cele mai puţin importante, al Uniunii Europene : am devenit europeni înaintea tuturor. Şi cel mai fidel partener al SUA în Europa de Est şi, de fapt, în toată Europa. Un membru foarte disciplinat al NATO. Cel mai disciplinat. Dincolo de această „identitate” exterioară, pe dinăuntru nu mai e mare lucru. Şi chiar de aceea ne putem permite să avem un preşedinte sas şi luteran. Căci ce mai înseamnă să fii azi român şi ortodox ? De aceea avem guverne care mai de care mai neglijabile, cu nenăscutul politic Victor Ponta prim-ministru, cu guverne care de care mai „tehnocrate”, adică 100 % nedemocratice, care mai de care mai Dragnea, Grindeanu, Tudose. Adică guvernele minus nimeni, guralive, agitate, jalnice. Cu miniştri ca Olguţa, Carmen, Sevil, Adrian Ţuţuianu, Ionuţ Mişa de la Finanţe şi Ilan Laufer, care-i şi întrece. Cu Codruţa Kövesi, Augustin Lazăr şi Tudorel Toader, care ne asigură calitatea de eterni penali, oscilând nervoşi între puşcărie şi spitalul de nebuni.
De multe ori m-am întrebat ce rost au avut suferinţa şi idealurile lui Bălcescu, Avram Iancu, Eminescu, Octavian Goga, Dimitrie Gusti, Liviu Rebreanu, Corneliu Medrea, Iuliu Hossu şi atâţia alţi părinţi fondatori de neam şi ţară dacă tot am ajuns aici, unde ne găsim azi. Ce înseamnă aici azi ? Înseamnă o emigraţie în masă care nu se mai opreşte. Au plecat patru sau cinci milioane de români ? Câte milioane ar mai trebui să plece ca să ne trezim ? Şi cine să se mai trezească dacă au plecat deja cei mai buni ? Aici azi înseamnă o populaţie a României între 18 şi 16 milioane. Nimeni nu-ţi mai poate da o estimare credibilă. Căci despre recensăminte corecte, cinstite şi luate în serios de politicieni sau de „factorii răspunzători” nu mai poate fi vorba.
Ce se va alege de copiii de la ţară care nu mai ajung la şcoală la oraş ? De ce a scăzut atât de dramatic speranţa de viaţă în România ? De ce nu avem nici o universitate bine clasată printre universităţile lumii ? De ce avem atâţia profesori universitari şi savanţi răspândiţi prin celelalte universităţi ale lumii, în străinătate ? Câţi doctori au plecat în Germania şi Franţa sau unde au văzut cu ochii ? Ne va despăgubi cineva pentru furtul de creiere şi competenţe sau vom continua să primim lecţii magistrale de onestitate, democraţie şi civilizaţie ? Mai are rost să te întrebi cine e răspunzător de toate acestea ? Ştim cu toţii, dar la ce ne foloseşte ?
România e un teritoriu porto-franco pentru toţi aventurierii şi veleitarii europeni şi mondiali. Iar cei mai drăguţi sunt ambasadorii străini care ne urechează ritmic, ca pe timpul lui Vodă Mavrogheni, înaintaşul marinar al lui Traian Băsescu. Ţara a mai trecut prin situaţia asta câteva bune zeci de ani înainte de Războiul de Independenţă, fără să mai vorbim încă o dată de tot secolul fanariot. Statul s-a subţiat până a ajuns practic invizibil. Se mai vorbeşte despre stat doar la televizor, mai ales atunci când este criticată justiţia decadentă, în viaţa reală el nu prea mai există. Dar avem oligarhii noştri, unii în puşcării (mai ales proprietarii de televiziuni…), avem investitori, avem George Soros (de fapt, George Soros nu e nimeni sau el reprezintă interese adânci, mult mai extinse, despre care nu se vorbeşte), avem Liviu Dragnea şi PSD, care se luptă comic cu George Soros. Nu mai avem deloc opoziţie, pentru că nu mai avem deloc democraţie, presa aproape s-a închis, justiţia se apropie de credibilitate zero, Palamentul e o instituţie inutilă, doar televizoarele continuă să macine vorbe.
Ce se mai poate alege de România aşa devastată cum e ? Dacă salvarea colectivă e, evident, compromisă, câţiva fericiţi se vor salva totuşi individual.

Petru Romoşan       

Recenta reuniune a liderilor din 20 cele mai bogate ţări ale lumii, din deja devastatul Hamburg, făcută parcă doar ca să aducă în lumina reflectoarelor întâlnirea dintre Trump şi Putin, scoate, de fapt, în relief degradarea clasei politice din lumea întreagă. În vreme ce politicienii conversau, se amuzau într-o vastă sală izolată, protejată, afară Hamburgul era făcut praf de manifestanţii antiglobalizare, anticapital, anti-orice, anarhişti de toate obedienţele. În interior, într-o sală cu aspect futurist, o adunare de indivizi care, în cea mai mare parte, nu-şi mai reprezintă de mult popoarele din care provin (paradoxal, cei care nu se pot împăuna cu votul democratic şi sunt adesea taxaţi de dictatori îşi reprezintă mai convingător naţiunile), pentru că nu popoarele i-au pus acolo unde sunt, ci marele capital, cu structurile sale de scamatori gen Bilderberg, Trilaterala, francmasoneria şi altele asemenea.
Prin cele două alegeri prezidenţiale importante, a lui Donald Trump în SUA şi a lui Emmanuel Macron în Franţa, ar fi trebuit să se vadă pregnant o schimbare majoră în ordinea democraţiilor occidentale. Media mainstream din Europa de Vest şi din America ar fi trebuit să anunţe, simplu şi sec, decesul democraţiei în Occident : Fie-i ţărâna uşoară ! Nu s-a întâmplat asta decât în afara mediei mainstream, pentru că marile trusturi de presă, şi ele proprietatea marelui capital, au continuat să se dinamiteze reciproc. În SUA, lupta CNN, New York Times, Washington Post şi a altora continuă şi azi cu noul preşedinte şi cu anturajul său câştigător. În Franţa, aproape toată media de renume s-a aliniat disciplinat, încă din campania electorală, în spatele câştigătorului sigur. S-a inventat marele culoar pe centru, care a zdrobit toată ordinea anterioară pentru un singur om, un necunoscut până în urmă cu doar 2-3 ani. Şi pentru partidul său, inventat acum mai puţin de un an dar care a obţinut o zdrobitoare majoritate, şi care avea un singur punct în programul politic, acela al alegerii lui Emmanuel Macron. Acum că au realizat programul politic, „macronienii” se plictisesc de moarte, comentează directorul Jurnalului de Duminică în ediţia din 9 iulie 2017, Hervé Gattegno, şi tot el subliniază că partidul lui Macron are doar simpatizanţi, adică nu are membri, deci nu adună cotizaţii, fiind astfel singurul partid cunoscut finanţat integral din bani publici…
În SUA, Donald Trump e un amator absolut în ale politicii şi ale funcţionării statului, iar singura şi marea legătură cu statul pe care i-au atribuit-o adversaii în campania electorală a fost aceea că a reuşit să achite cât mai puţine impozite posibil. În loc să fie întrebat de fisc cum de a izbutit să iasă aşa de ieftin şi să-şi crească averea, a fost făcut preşedinte. Deci, Donald Trump era cel mai potrivit să fie promovat de pieţe, de Finanţă, de multinaţionale ca preşedinte a încă celei mai importante puteri mondiale. Cu toate defectele ei, bine puse în lumină în campania electorală, bubuită din toate părţile, Hillary Clinton a servit totuşi câţiva ani buni statul american, fusese aproape de un preşedinte care avusese două mandate, deci venea măcar formal dintr-o tradiţie a serviciului public, chiar dacă şi ea era, evident, tot candidata marelui capital. Donald Trump venea din emisiunile pentru marele public ale televiziunilor, din mari scandaluri repercutate de toată media de-a lungul deceniilor, din trei căsătorii şi multe şi mediatizate scandaluri sexuale. Va putea fi el identificat de americani cu serviciul pentru statul lor ? E greu de crezut. Prin simpla sa prezenţă la Casa Albă, Donald Trump reprezintă zilnic, cu ajutorul mediei, prin televiziuni, prin Internet, prin radiouri, apusul statului, decesul democraţiei, dar mai ales triumful comerţului şi al speculaţiilor imobiliare, financiare etc.

continuare »

Petru Romoşan       

Nici un guvern de pe lume nu şi-ar putea desfăşura normal activitatea într-o atmosferă atât de ostilă precum cea în care e întâmpinat azi noul guvern PSD Mihai Tudose. Vechi propagandişti PSD, azi în parte reciclaţi, ca Bogdan Chiriac sau Antena 3, se întrec să dea cifre de opinii defavorabile de până la 70 %, uneori mai mult. Dar lui Liviu Dragnea nu-i pasă. El e cel mai important dictator recent, după Ceauşescu, Năstase şi Băsescu, şi nu-i tremură mustaţa teleormăneană.
Speculaţiile cum că noul guvern PSD ar fi fost pus „de afară” curg. De la Washington, de la Berlin, de la Tel Aviv, dar poate chiar de la Moscova. Şeful actual al opoziţiei, măruntul activist de tranziţie Ludovic Orban, a dat cu bâta în baltă declarând că mai mulţi miniştri din noul guvern ar avea relaţii strânse, mai vechi, cu Rusia. Fostul şef al Comisiei parlamentare de control a activităţii SRI, Adrian Ţuţuianu, numit săptămâna trecută ministru al Apărării, a fost chiar avocatul lui Mechel, o firmă din Rusia care a pus pe butuci câteva întreprinderi strategice româneşti, printre care şi Combinatul de Oţeluri Speciale Târgovişte. Să fi contribuit prestaţia de avocat la fulminanta sa carieră în zona serviciilor şi a apărării ?
Cum cea mai importantă măsură din noul program de guvernare – impozitarea firmelor pe cifra de afaceri – are toate şansele să pună pe fugă multinaţionalele care aparent nu prea plătesc impozite în România, nu poţi să nu te gândeşti că liderul PNL, Ludovic Orban, ar fi bine informat în legătură cu „rusificarea” guvernului de la Bucureşti… Tradiţiile sovietice şi neosovietice ale PSD de la Ion Iliescu la Victor Ponta au tot fost evocate. Deşi în anii ’90, mai ales vizându-i pe Dinu Patriciu şi pe Călin Popoescu Tăriceanu, protejaţi ai unor generali SIE cu simpatii răsăritene, PNL-ul era cel calificat drept „partid rusesc”.
În acest gen de afaceri însă, nu ştii niciodata „cine e cine”. Coşul cu raci, vii şi mişcători, „sub steag străin”, dubli spioni, ofiţeri de legătură – numai profesioniştii domeniului încearcă să se descurce cum pot şi ei. Cei care par că lucrează pentru unii sunt, de fapt, ai altora, ca să se mascheze, chiar şi „ai noştri”, naţionalii, se dau drept ruşi, nemţi, britanici, americani sau israelieni. De altfel, un foarte important serviciu vestic a avansat în spaţiul comunist în timpul dominaţiei URSS sub steag sovietic. Cu rezultate excepţionale.
În confuzia generală, informaţia că noul program de guvernare al PSD ar fi fost revăzut de Florin Georgescu şi de eternul şi fascinantul Gheorghe Gherghina este de departe cea mai interesantă, fie că e adevărată sau nu. Cei doi sunt asimilaţi ca reprezentanţi ai noştri (ai partidei naţionale) la BNR, spre deosebire de „cămătarul-şef”, care reprezintă, însoţit de eternul şi fascinantul său purtător de cuvânt, Adrian Vasilescu, finanţa internaţională. Cam toate băncile româneşti din lunga „eră de aur” Isărescu par a fi doar nişte mizerabile instituţii de camătă pe spinarea populaţiei băştinaşe. Care antreprenor şi chiar simplu cetăţean nu s-a lovit de cinismul hrăpăreţ al prea multor bănci străine instalate la noi ? Dacă, într-adevăr, supercontabilul Florin Georgescu are vreo contribuţie la noul program de guvernare al PSD, înseamnă că orientarea guvernului Tudose e totuşi românească. Maniera românească are inevitabil şi o patină neosovietică, la fel ca toată societatea noastră, care încă nu s-a debarasat de trecutul său de ocupaţie estică.
Guvernul Mihai Tudose pare a fi tot atât de românesc ca şi naţionala de fotbal care tocmai a ratat calificarea. Tot aşa cum Klaus Iohannis seamănă cu antrenorul Christoph Daum sau, mă rog, invers. Nu vi se pare posibilă comparaţia între clasa politică românească de azi şi lumea fotbalului autohton ? Nu e Parlamentul României un fel de ligă a lui Mitică (Dragomir) ? Politicienii şi ziariştii care le fac imagine sunt contemporani cu oamenii din fotbal şi cu fotbaliştii români. Şi nimic din catastrofa românească actuală, nimic din marea debandadă nu le este străin nici unora, nici altora. Cam ăsta e nivelul general – toată lumea e de acord.
Naţionalismul şi protecţionismul câştigă teren în toată Europa. România nu a rămas în afara acestui trend. După ce am încercat toate cosmopolitismele, globalismele, liberalismele şi toate propagandele de împrumut, ne întoarcem şi noi la un sănătos „consumaţi româneşte !”. Roşiile şi oaia ministrului Petre Daea, dar nu numai. Iată şi guvernul corespunzător. Atâta putem. Dar, vrem-nu vrem, suntem participanţi cu toţii.