© Vlad Predescu
O idee despre 2012

Cine mai invidiază cele câteva batalioane ale puterii ar merita, poate, să se gândească de două ori. Ar face faţă regimului cazon de 12 ore pe puţin de inventivitate obligatorie ? Căci nu numai banii s-au făcut scumpi, ci au început să fîsîie a moarte şi feştilele imaginaţiei producătoare de show-uri la intern şi la extern. N-ar fi exclus să trăim ziua în care, în loc de reclama color la binefacerile exploatării multilaterale a Roşiei Montane, presa şi ecranele să ni se umple de anunţuri color  « căutăm diversionişti de toate vârstele, gradele şi competenţele ».
Pentru toamna asta fuseseră de cu vară aliniate la start câteva calupuri considerate sigure : Schengen în două trepte, capitalizabil ca victorie a guvernării împotriva percepţiei eronate asupra raiului român şi împotriva abuzurilor care abundă în practicile partenerilor UE ; minister nou-nouţ garantînd urgente absorbţii masive de fonduri UE prin pase magnetice bazate pe recunoaşterea unui chip cunoscut la Bruxelles ; voluminoase circoteci de gen judiciar, cu suspansuri la DNA, ANI, DIICOT etc. ; lung şir de hămăieli şi clănţăneli montat pe incidente preelectorale între toţi şi toţi, cu detalii locale care mai dezgroapă câte o mită cochetă, un nepotism lărgit, un trafic de influenţă ; câte o remaniere-şuşanea între ai noştri, un un-doi între directori şi şefi diverşi ; foc de artificii cu Mişcarea Populară, bal inaugural cu Albă-ca-Zăpada ; înfiinţare în trombă al celui de-al n-şpelea stat american minier cu capitala la Roşia Montana ; fondări peste fondări şi recunoaşteri peste plan de partiduleţe noi şi vechi, grupuri şi coaliţii, alianţe şi întovărăşiri ale tuturor tovarăşilor care nu mai zburdă pe câmpii, ci bat pas de defilare. În rezervă se puseseră, în linie de bătaie : evenimente cu cîntec, dezvăluiri şocante, NUP-uri surprinzătoare etc.
Bilanţul parţial la 22 septembrie e deja sumbru : Schengen oha – în mod evident, nu  percepţiile sînt de vină, ci chiar starea de fapt, iar abuzurile UE nu sînt noi, ci tot din cele vechi, deci guvernarea nu cunoaşte materia şi e integral vinovată că pică examenul ; s-a înţeles deplin că ministerul cel nou n-are treabă cu absorbţia fondurilor, ci cu jocul de glezne într-un ring cît o batistuţă ; spectacolele cu poliţai, procurori şi judecători sînt zapate urgent, căci 95 % din populaţie, copiii inclusiv, ştiu că locuiesc într-o ţară 95 % penală ; mutrele ministeriale care se permută în bazin nu frisonează pe nimeni ; Mişcarea Populară din Albă-ca-Zăpada sau invers s-a autoanulat prin tembelism propriu şi ticăloşie funciară ; Roşia, în loc de tezaur, are şanse mari să devină cel mai ieftin detonator, ştergînd de pe faţa pămîntului şi locuri, şi înrudiri cu Uniunea Americană ; firma « La partidu’ vesel » e zapată chiar mai iute decît cea cu cătuşe şi blitz-uri, robe şi serviete.
Mai grav, toate belelele autentice se umflă şi sufocă : banii dispar ca zvîrlugile, datoriile cresc, firmele falimentează, pseudoşomajul de 5 % îşi scoate colţii veritabili de 20 %, stomacurile ghiorţăie, spitalele se scufundă, educaţia se zbate, violenţa creşte şi mai vine şi frigul. Paliative ipocrite, precum trezirea sindicatelor şi alunecarea pe jgheab deturnant a unor fonduri de la unii la alţii, ţîrîieli de refinanţări şi rectificări, abia de mai trec mingea peste fileu, nicicum să mai cîştige meciul.
Şi atunci ? Cum adică ? Vom trece la programul varietăţilor de iarnă ! Le ştiţi, nu ? Sînt alea de anul trecut, ca să facem o economie. Deci, vom viziona da capo numerele din pliantul « Iarna 2010 » : staţi liniştiţi că-l dăm jos pe Boc cu gîlmele lui şi vă livrăm tehnocraţi ; staţi liniştiţi că găsim soluţii pentru subvenţii, ajutoare, daruri, mă rog, bacşişurile standard ; staţi liniştiţi că ne reformăm şi ne modernizăm de nu ne mai recunoaştem ; staţi liniştiţi că avem creştere economică, iar în 2012, 2013, 2014, 2015 etc., o să fie şi mai şi, deşi azi şi mîine sîntem tot în iad ; staţi liniştiţi că totul e la noi macrostabil, macrogigea şi impenetrabil pentru cei fără premiu Nobel ; staţi liniştiţi că mai e puţin pînă departe, iar desagii pe care nu i-aţi umplut pînă acum şi sacii încă neaburcaţi în căruţă pot să stea tot acolo ; staţi liniştiţi şi repetaţi după noi mantra iresponsabilităţii noastre « de fiecare dintre noi depinde fericirea şi belşugul naţiunii noastre, fiecare la locul său de muncă, bla, bla » ; şi celelalte, toate celelalte care vă împiedică încă – mai ales că e frig, nu ? – să puneţi mîna pe ciomag şi să ne opriţi din bunătate de devalizare.
Totuşi, în ciuda succesului iarăşi dat ca sigur al diversiunii de iarnă, o oarecare sastiseală s-a insinuat şi, poate, n-ar fi o idee rea să lansăm de pe acum tatonări în vederea identificării spiritelor creatoare care ar schimba faţa diversiunii de primăvară. Măcar aşa, atunci cînd băgăm la gazetă şi pe post anunţurile color, sîntem deja în teren cunoscut. Unde mai pui că nu poţi să te dai chiar aşa pe mîna oricărui necunoscut, oricît ar fi el de genial : trebuie să ai o fişă premergătoare, ceva, să ştii din ce unitate vin ta-su, mă-sa, ce vorbeşte seara în pat etc. Mă rog, rutina.

Tricotarea intensivă a dezastrului naţional din ultimii doi ani prezintă şi nişte mari avantaje. Mă rog, pentru supravieţuitori şi pentru cei de peste 18 ani care nu şi-au făcut încă bagajele. Două dintre ele îţi scot ochii constant şi îţi fac implicit viaţa mai frumoasă. Primul : de cîteva zile, de cînd s-a schimbat ordinul pe baterie către presă în general şi televiziile « mogulilor » în particular, am scăpat de obositoarea acuză : « Voi sînteţi naivi. » În locul ei a apărut constatarea realistă : « Toată lumea s-a lămurit că totul este o fraudă. » Pe un asemenea fundal, nenorocirile apar ca adevărate binecuvîntări ale logicii. Or, starea raţională concură la o stare de bine.
Al doilea mare avantaj : s-a şters de pe firmament strigătul victimizant al ’telectualilor întreţinuţi de sistem, cel cu « voi ne urîţi pe noi ». Cineva – să-i dea Dumnezeu sănătate ! – i-o fi convins de cîteva evidenţe minore : pentru ură e nevoie de multă pasiune, de o participare afectivă serioasă la o bătălie pentru ceva rîvnit în mod egal de ambele părţi ; mai e nevoie şi de consideraţie implicită pentru « adversar », adică de acea aură care să-l facă demn de ură, de un vajnic consum de energie. Or, adevărul penibil e că ’telectualii cu pricina s-au glorificat pe sec cu ura celor care au stat departe de sistem. N-au fost nici o clipă « urîţi », ci mereu dispreţuiţi, ceea ce e cu totul altceva. În loc de  « beneficiul » duşmăniei a mii de inşi cu care îşi încrucişau fioros spada, aveau parte, de fapt, de sictirul acelor inşi, deloc dornici să-şi schimbe soarta cu a lor şi deloc dispuşi să se consume în vreun conflict. Maxima uzură a fost şi este încă exerciţiul scriptic al câtorva flegme. Ura – ferească Dumnezeu de ea ! – ar fi produs cu totul altceva, în numeroase versiuni horror.
Natura aceea care nu suportă golurile a pus în locul celor două foste minciuni obsesive două soiuri de panarame noi : interesul chipurile deşănţat pentru Ceauşescu şi ai lui, şi competiţia « nunţi de pomină ». E o mare alinare să ştii că poţi zapa în orice clipă de la aceste noi minciuni, sărind într-un thriller sau un documentar despre piramidele aztece. Conştiinţa faptului că nimeni nu te ia de naiv sau de idiot furibund în spatele tău are deja un parfum de paradis.
Vă propun să profităm din plin de acalmie, căci nu ştim cît va dura. Într-un interval oarecare, dezastrul naţional va trebui să fie acoperit cu noi fumigene şi atunci riscăm să fim bombardaţi cu circul arestărilor, înfăţişărilor la tribunal, ieşirilor de la DNA, DIICOT etc., poate şi cu scenete jucate în Parlament, la Roşia Montană sau în vreo vamă. Să ne bucurăm de panta lină a toamnei deci pînă la noi ordine.

Ciudăţenia conversaţiilor din aceste zile de septembrie o depăşeşte cu mult pe cea a vizitei teatrale pe care a făcut-o preşedintele României la Washington. Cum ar veni, e întotdeauna loc de mai rău ! Conversaţiile spun chiar că e mult loc de « mult mai rău ». Nu numai că nimeni nu se mai aşteaptă la vreun bine, dar oamenii s-au blindat deja psihologic pentru peisajul deşertic de după apocalipsa completă. Prin urmare, orice gogomănie, ticăloşie, hoţie, şmecherie nouă li se trîmbiţează pe canalele clasice media pică sigur sub bara aşteptărilor « superlative ». Superlativele, desigur, îi vizează pe membrii de frunte ai PDL, care sînt zeificaţi, monarhizaţi, nemuritori, ambasadori, fermieri în Argentina, înalţi funcţionari ONU etc. Fireşte, membrii PDL anonimi – şi cu cît mai anonimi, cu atît mai bine – devin, în cîteva zile, cu toţii şefii tuturor instituţiilor, oficinelor, firmelor, pieţelor, autobuzelor, fluturilor, pătlăgicilor, mă rog, tot ce mai rămîne dintr-un stat asocial.
Acest stat e, de altfel, plebiscitat – tot în formula ororii XXL, cu care oamenii se shoot-ează voios. Nemaioferind mare lucru cetăţenilor lui – nici tu protecţie, nici tu sănătate ca lumea, ce să mai vorbim de educaţie, pensii diverse etc. –, e limpede că nici taxe şi impozite nu va mai cere, căci nu va mai avea de ce. În blînda autarhie pe cale de-a se instala, locuitorii actuali ai ţării îşi fac fericiţi socoteala că n-au decît cîteva ore de mers pînă la văgăuna, păduricea, faleza, schitul care le-a rămas la suflet din ultima drumeţie şi unde, la adăpost de toate belelele care le-au pus creierii pe moaţe în ultimii ani, vor putea trăi ca în paradis. Sălbatic, dar liniştit.
E foarte simpatică evoluţia asta vertiginoasă a prospectivei. Mai ales fiindcă te obligă să te întrebi : ce poate veni după ea ? Ce New Age s-ar cere pentru a-i face pe conaţionali să reintre în rîndurile fiinţelor raţionale ?

© Vlad Predescu
Am moştenit totul !

Între plagierea lui Călinescu şi politizarea tendenţioasă

Marin Mincu

0. Premise

Din raţiuni diverse, mi s-a părut inoportun să refer mai devreme asupra Istoriei lui N. Manolescu. Dacă m-aş fi grăbit să intervin prin­tre primii, comentariul meu – oricât de argumentat – ar fi fost pro­babil integrat unei atitudini subiective, chiar resentimentare, datorită faptului că am fost exclus, ca autor, din această istorie literară. Cum era firesc, am aşteptat ca, mai întâi, să se exprime alţi critici şi mai ales am vrut să văd ce spun cei tineri, care au dovedit că nu se lasă in­timidaţi prea uşor de vreo constrângere exterioară actului critic.
După un interval de aproape un an de la apariţia cărţii, consider că e normal să-mi expun punctul de vedere în legătură cu problemele insurmontabile pe care le ridică, la noi, după 7 decenii de la publica­rea Istoriei lui G. Călinescu, un asemenea gen de angajare critică. Personal nu mai pledez pentru astfel de lucrări individuale ce se înscriu într-o etapă anterioară, „romantică“, aş zice, a evoluţiei criticii europene. Am spus cu alte ocazii că, în a doua jumătate a secolului trecut, locul istoriilor literare a fost luat, în celelalte literaturi, de instrumente mai pragmatice şi mai percutante, cum ar fi dicţionarele de autori sau an­tologiile comentate.
Chiar dacă eu cred că sintezele scrise de un singur critic sunt de­păşite, este bine să ne reamintim care era statutul lor genetic/funcţio­nal în perioada afirmării literaturilor naţionale şi să vedem dacă acesta mai corespunde orizontului de aşteptare actual. Faptul că asemenea produse critice nu mai apar de câteva decenii indică lipsa lor de func­ţionalitate. Dar, în acelaşi timp, ilustrează şi imposibilitatea ca un singur critic să răspundă, astăzi, la toate cele trei cerinţe indispensabile pentru a putea finaliza o lucrare de o asemenea anvergură : intuiţie (pentru o omo­logare justă a valorilor), metodă (pentru a argumenta valabilitatea intui­ţiilor) şi talent epic (pentru a realiza coerenţa construcţiei critice). Nu trebuie să se eludeze, deci, că apariţia unei noi istorii literare – după aceea călines­ciană –, care să re-evalueze întreaga literatură română, presupune o perspec­tivă critică mult mai complexă decât oricare alte forme ale cercetării, perspectivă integrabilă unei viziuni epistemolo­gice actualizate.

continuare »

Aurel I. Rogojan

« — Am putea sugera şi un larg consens naţional în privinţa unei strategii de relansare economică durabilă. Să încercăm – cu acceptul, fie el şi impus, al clasei politice profitoare – o renaţionalizare sui-generis a tot ce şi-a însuşit prin fraudă, prin subminarea economică a statului. Chiar să li se stingă cauzele penale celor care restituie prejudiciile create…
— Soluţia Putin ?!
— Nu. Este un remediu universal, folosit atunci când ţara şi po­porul nu mai pot suporta. Doar nu trebuie să cădem în prăpastie…
— Înţeleg, dar sunt sceptic. Anglia, Franţa, Germania, Italia şi alte ţări au experienţe interesante în etatizări şi reprivatizări… Chiar şi S.U.A. în materie de intervenţie a statului. Ce să mai vorbim de ţările scandinave, de Japonia, de Coreea de Sud… În toate acele ţări, când s-au luat asemenea măsuri, exista o conştiinţă economică naţională foarte puternică. Marile companii private erau considerate simboluri ale ţării. Trebuie să învăţăm să aplicăm asemenea măsuri.
— Noi nu suntem ei. Nu vreau să cred în utopii pe termen lung, ci în soluţii pragmatice pe termen scurt şi mediu. Dacă v-aţi gândit deja la ceea ce am să-ţi spun mai departe, foarte bine. Dacă nu, luaţi ca ipoteză de lucru, cu riscul de a fi acuzaţi de orice, faptul că în România există azi o pleiadă de businessmeni realizaţi exclusiv pe seama politicii şi a demnităţilor publice, ceea ce este împotriva firii. Nu te îmbogăţeşti făcând politică, ci intri în politică după ce eşti suficient de bogat ca să te poţi dedica exclusiv propăşirii economice şi spirituale a poporului, fără a mai avea grija propriei chiverniseli. Politicienii români însă debutează săraci. Începând prin a-şi cumpăra pe datorie locul eligibil în colegiu, pentru ca apoi, preţ de unul sau mai multe mandate, să restituie ce li se pretinde, dar şi să pună deoparte. Demnităţile ministeriale se cumpără pe bani grei. Banii se dau cash, dar vin tot din „subvenţii şi donaţii“. Alte obligaţii ! Liderii de partide se îmbogăţesc cu milioane de euro după fiecare campanie electorală. S-a creat astfel în România o clasă a marionetelor poli­tice. Una amorală, insidioasă, periculoasă, în frăţietate cu înalta criminalitate politică şi cu mafia transnaţională. Consecinţa nefastă este aceea că noi nu avem un Parlament al naţiunii, ci o jucărie politică în mâna câtorva clanuri de spoliatori. Cum aceste clanuri dictează în Parlament, sunt re­pre­zentate în guvern şi controlează corupţia autorităţilor, războiul împotriva lor nu mai poate fi dus cu legea în mână, ci cu forţa. Numai mâna forte a preşedintelui României, susţinut de partea incoruptibilă a comunităţii naţionale a serviciilor secrete, a finanţelor, justiţiei şi poliţiei, ar putea pune în aplicare ceea ce cred că gândiţi. Dacă preşedintele nu o va face, atunci ar putea să confere prerogative speciale de acţiune responsabililor execu­tivi ai securităţii naţionale.
— Cred că devine interesant. Dar partea practică ?
— Implicarea unor membri ai tuturor guvernelor, a unor şefi de agenţii guvernamentale, preşedinţi de consilii judeţene, primari ai ma­rilor oraşe, parlamentari, importante persoane publice în acte de mare corupţie, în complicitate cu îmbogăţiţii peste noapte din privatizări frauduloase, din afaceri cu statul ori din oferta directă de contracte în condiţii înrobitoare, de nesuportat, a devenit de ani buni un fapt de notorietate internaţională. Justiţia nu va finaliza nimic. De ce ? Cu inteligenţa lor diabolică, sforarii marionetelor parlamentare şi ai guvernului au avut grijă să creeze un la­birint al fărădelegii, de pe urma căruia a apărut o castă a avocaţilor „de top“, care au foarte puţine sau nimic în comun cu adevărul şi dreptatea. Justiţia nu va recupera prejudiciile de ordinul sutelor de miliarde de euro care s-au transferat, printr-un simulacru de legalitate ori prin jaf şi tâlhării făţişe, în conturi personale. Aceste conturi sunt cunoscute şi toate opera­ţiunile care se efectuează în ele sunt monitorizate electronic de reţeaua informatică integrată a comunităţii internaţionale a serviciilor speciale par­ticipante la combaterea criminalităţii financiare. Aceste conturi pot fi ori­când blocate, după ultimele reglementări internaţionale, la cererea oricărei autorităţi naţionale competente. Există însă un impediment : câtă vreme nu dispare prezumţia caracterului licit al dobândirii averii, mobile sau imo­bile, aceasta este intangibilă. Dacă este blocată ori asigurată sub sechestru, faptul nu produce nimic şi nu foloseşte nimănui.
— Şi care este soluţia ?
— Avem câteva mari cupluri de viitori redutabili investitori strategici autohtoni. Şi-au demonstrat deja talentul şi desăvârşita artă de a face miliarde pentru ei fie conducând guvernul sau nişte ministere, fie ca sponsori ori clienţi politici ai puterii. De exemplu, la social-democraţi, mari „apărători ai maselor largi“, aflaţi acum în oprimata opoziţie, îi avem pe talentatul fost prim-ministru Adrian Năstase şi pe al său ministru al Transporturilor, Miron Mitrea, secondaţi de tandemurile Hrebenciuc & Mihăilescu, Petrache & Bitner, Necolaiciuc & Burci, şi lista poate continua… A, foarte multă lume ar vrea să ştie cum şi-a acoperit Virgil Măgureanu et comp. imensa avere agonisită în anii de aur ai regimului Iliescu. Din partea liberalilor, sunt de neratat Patriciu & Tăriceanu, Ru­şanu & Fenechiu, plus cei retraşi dar activi sub acoperirea generoasă a unor multinaţionale. Din tabăra actualei puteri, să auzim numai de bine de la Berceanu & Videanu, Oprea & Vlădescu şi cei ce vor apărea în epi­soa­dele viitoare ale telejustiţiei naţionale. Nu trebuie omişi nici genera­lii na­babi de prin logistica securităţii şi apărării naţionale, unii cu permanenta spaimă de a nu-şi putea spăla metrii cubi de cash. Căci ei aşa au lucrat. Numai cash. Exemplul lor i-a molipsit şi pe alţii. Iar noi, nedume­riţi, ne întrebăm : „Unde sunt banii ?!“
Cei menţionaţi şi alţii asemenea lor pot fi grupaţi în loturi de in­vestitori specializaţi în autostrăzi, în infrastructură feroviară şi material rulant, în reabilitarea reţelelor medicale şi a industriei farmaceutice, a irigaţiilor, transporturilor aeriene, a reţelei de şcoli etc. Ar asigura întoar­cerea banilor de unde au plecat şi ar dezvolta oportunităţi de afaceri profitabile pentru ei şi pentru societate.
— Cu ce resurse ?!
— Domnul meu, conturile lor sunt garanţii foarte solide pentru a obţine credite numai bune de investit. Statul le concesionează afacerea pe 49 sau 99 de ani, în raport cu valoarea investiţiei şi cu termenul de realizare. Ei vor câştiga din exploatarea concesiunii, banca are garanţii şi toată lumea va fi mulţumită ! După exemplul lor, toţi cei ce aduc astfel de servicii ţării lor vor putea fi cei mai onorabili cetăţeni şi mari patrioţi, având un loc de drept în Panteonul Naţiunii.
— Şi dacă nu vor accepta ?
— Nu vor prefera alternativa ! »

Din Aurel I. Rogojan – Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale, Editura Compania, Bucureşti, 2011