Petru Romoșan

Peste 10 zile se va ţine primul tur al alegerilor prezidenţiale în Franţa. Din a doua parte a lui 2022, în Franţa bărbieritul va fi gratis („on rase gratis” – expresie locală ironică). Cel puţin aşa rezultă din programele candidaţilor înainte de primul tur din 10 aprilie 2022. Deşi e bine ştiut că „nu există nici o masă gratuită”. Le Figaro, organul presei de dreapta, conservator, publică amuzat un repertoriu al promisiunilor imposibil de onorat.

„Mărirea salariului minim (în condiţiile inflaţiei galopante – n.n.), primă de merit pentru salariaţii din învăţământ, angajarea a mii de infirmiere şi îngrijitoare în aziluri (după ce aceleaşi sau alte mii au fost concediate pentru că au refuzat să se vaccineze – n.n.), creşterea alocaţiei pentru mamele celibatare, suprimarea redevenţei audiovizuale… Cu cât trece timpul, promisiunile candidaţilor la alegerile prezidenţiale se acumulează, fiecare propune noi proiecte, noi cheltuieli în numele menţinerii puterii de cumpărare a francezilor, al justiţiei sociale, al tranziţiei energetice, al securităţii şi al suveranităţii… Suntem într-un moment de supralicitare” (Ghislain de Montalembert – „Présidentielle : le vrai coût des programmes des candidats”, lefigaro.fr, 26.03.2022).

Cu alegerile din 10 aprilie se încheie o epocă, cea a ultimelor patru mandate prezidenţiale începând cu al doilea mandat al lui Jacques Chirac şi continuând cu cele ale lui François Hollande, Nicolas Sarkozy şi Emmanuel Macron. În ultimii 20 de ani (un mandat prezidenţial în Franţa are cinci ani), după anul 2000, din cea mai independentă ţară vest-europeană (independentă faţă de Statele Unite), Franţa a devenit cea mai vădit ancorată în vastul sistem economico-financiar american. Momentele memorabile, istorice au fost reintegrarea, după 40 de ani de independenţă gaullistă, a comandamentului NATO sub Nicolas Sarkozy şi vânzarea Alstom (întreprindere strategică – turbine pentru centralele nucleare) către General Electric efectuată de fostul ministru al Economiei şi Finanţelor, Emmanuel Macron, în 2014-2015. În acelaşi timp, Franţa a devenit şi cea mai „davosiană”, globalistă ţară occidentală, depăşind probabil şi Marea Britanie, ocupată cu Brexit-ul său. Germania, prima economie europeană, a funcţionat după 1945 ca o prelungire a economiei americane. Evoluţia Franţei a fost pentru mulţi francezi şi surprinzătoare, şi contestabilă, efectiv foarte contestată.

Nu asistăm, de fapt, doar la sfârşitul primului mandat al lui Macron, marcat grav în ultimii doi ani de criza Covid, după criza Vestelor galbene, declanşată în 2018, nu avem doar un „fin de règne”, ci avem, mult mai probabil, un „fin d’époque”, după 20 de ani de „europenizare” forţată (UE) şi de globalizare în exces. Apariţia neaşteptată în campania electorală a lui Éric Zemmour, ziarist cunoscut (Le Figaro), scriitor celebru (Destin français, Mélancolie française, Le Suicide français, La France n’a pas dit son dernier mot…) şi, asemenea lui Trump, vedetă de televiziune supraexpusă, pe partea dreaptă, naţională şi suveranistă, este o probă clară a nevoii de schimbare a direcţiei politice naţionale. Unificate, electoratele lui Zemmour, Marine Le Pen şi ale dreptei istorice, partidul gaullist condus azi de Valérie Pécresse, preşedinta regiunii Île-de-France, ar da un câştigător categoric. Lucru care nu se va întâmpla totuşi. Obiectivul lui Éric Zemmour, într-o oarecare măsură realizat, este unirea dreptei istorice (el provine de la Le Figaro) cu hulita „extremă dreaptă”. Ruperea celor două electorate fusese realizată de machiavelicul François Mitterrand înainte de câştigarea primului său mandat (1981) prin susţinerea din umbră a lui Jean-Marie Le Pen (Le Front National). Alianţa socialiştilor cu partidul comunist, extrema stângă, era onorabilă, în timp ce coalizarea dreptei tradiţionale cu dreapta naţională era grav compromiţătoare – aşa a început globalismul în Europa.

În 2017, Emmanuel Macron a reuşit marea lovitură. Printr-o poziţionare la un centru ultraliberal ficţional, cu o susţinere enormă a mediei mainstream (deţinută de doar şase miliardari), a pulverizat cele două mari partide tradiţionale : Partidul Socialist din care venea (a fost secretarul general adjunct al preşedinţiei Hollande şi, ulterior, cel mai important ministru, cel al Economiei şi Finanţelor) şi partidul gaullist (LR) fondat cândva de Jacques Chirac. A câştigat prezidenţialele şi apoi, ultramajoritar, parlamentarele cu LREM, un partid recrutat pe Internet dintre tineri şi foarte tineri antreprenori şi politicieni de mâna a doua din celelalte partide şi organizaţii non-guvernamentale. Cu o largă majoritate în Parlament, Emmanuel Macron a avut cinci ani toată puterea. A fost preşedintele „nu al celor bogaţi, ci al celor foarte bogaţi” (fostul preşedinte socialist François Hollande dixit) şi al celor foarte înstăriţi din cartierele de lux ale oraşelor. Iar săracii au devenit şi mai săraci (7-8 milioane în sărăcie extremă).

Toate sondajele – cu excepţia unuia scăpat de sub control, făcut de RTL, în care s-au exprimat 50 000 de persoane şi care dădea doar 3,5 % din voturi pentru Emmanuel Macron – îl dau pe acesta câştigător în primul tur. Mai mult, aceleaşi sondaje o plasează din nou pe Marine Le Pen pe locul secund, contracandidată deci în al doilea tur. Macron a surclasat-o umilitor pe Le Pen în 2017. Singurul candidat care aduce un puternic suflu nou e Éric Zemmour, împreună cu partidul său bine numit Reconquête. Zemmour e susţinut de carismatica Marion Maréchal, nepoata lui Jean-Marie Le Pen şi a lui Marine Le Pen, de Philippe de Villiers, politician celebru, fost candidat la preşedinţie şi fratele generalului Pierre de Villiers, fostul şef al Marelui Stat Major împins de Macron la demisie, pe lângă mulţi alţi grei ai partidului lui Marine Le Pen şi ai LR. Dar va reuşi el s-o depăşească pe Marine Le Pen cu care aleargă pe aproape acelaşi culoar ?

Valérie Pécresse (partidul LR – Les Républicains) pare scoasă din joc. Iar ceilalţi candidaţi, în frunte cu neocomunistul (fost socialist) Jean-Luc Mélenchon pentru partidul La France Insoumise sau Anne Hidalgo, primarul Parisului, pentru Partidul Socialist, mulţi de stânga, nici nu sunt luaţi în calcul pentru turul doi. Éric Zemmour a ţinut, duminica trecută, un nou miting în Paris, la Trocadéro, un miting patetic şi entuziasmant cu 100 000 de participanţi şi care a fost urmărit pe televiziuni şi în mediul online de peste 7 milioane de francezi. E singurul candidat de la care se aşteaptă mari schimbări. Dar realegerea scontată de sistem, probabilă, a lui Emmanuel Macron nu va face decât să adâncească criza franceză.

Scandalurile din ultimele luni de campanie nu par să fi schimbat trendul principal, cel al realegerii lui Emmanuel Macron. O anchetă parlamentară s-a ocupat de finanţarea mediei mainstream, cu chemarea la audieri, „la bară”, a miliardarilor, a oligarhilor care o deţin. Dar cel mai mare scandal, încă în desfăşurare, cu o anchetă la Senat, este legat de cabinetul de consultanţă american McKinsey (cu sediul central în Delaware, paradis fiscal). Cu o cifră anuală de afaceri de peste 300 de milioane de euro, McKinsey (filiala franceză) nu a plătit impozite în Franţa în ultimii 10 ani. Filiala franceză a cabinetului a fost condusă în ultimul timp de fiul fostului prim-ministru socialist Laurent Fabius, actual preşedinte al Consiliului Constituţional (echivalentul Curţii Constituţionale). Pe lângă contractele enorme cu statul din ultimii cinci ani, McKinsey ar mai fi reuşit să obţină în precampanie electorală un contract colosal (1 miliard de euro ?), aflat în desfăşurare. I se reproşează lui Emmanuel Macron că a condus Franţa mai degrabă cu McKinsey decât cu guvernul şi cu Parlamentul. McKinsey ar fi gestionat şi întreaga criză Covid, cu campania de vaccinare cu tot, de o manieră catastrofală.

După alegerile prezidenţiale vor avea loc în iunie alegerile parlamentare. Partidul azi ultramajoritar al lui Emmanuel Macron, LREM, nu e creditat, de aceleaşi sondaje, cu vreo şansă. Dacă Éric Zemmour nu va intra în turul doi, partidul său, Reconquête, poate crea marea surpriză la alegerile legislative din iunie. Franţa a mai cunoscut coabitări dificile dar, în condiţiile actuale de criză multiplă, situaţia ar fi cel puţin „complexă”.

Preluare din ziarul Bursa.

Petru Romoșan

Propaganda de război, simplistă şi asurzitoare, ca un mecanic marş german, s-a instalat solid în toată Europa, şi în România. Prea puţini mai sunt cei care se mărginesc să informeze. Toţi propagandiştii politici sau mai recenţii „covidici” s-au reciclat un-doi în analişti militari autorizaţi. Acelaşi lucru îl fac şi politicienii din România şi din toată Europa. Atât figurile media sau ziariştii, cât şi politicienii produc fake-news-uri şi analize bombastice pe bandă rulantă. Cu cât mai fictive şi mai gogonate, cu atât mai apreciate de canalele pe care le promovează. Poţi să asculţi o zi întreagă posturi de radio sau să te uiţi pe televiziuni, informaţiile factuale, serioase, care te pot ajuta să-ţi faci singur o părere aproape lipsesc.

„Când armele vorbesc, muzele tac” (Inter arma, silent musae – Cicero) sau „La ce bun poeţii în vreme de restrişte ?” (Friedrich Hölderlin – un vers din poemul „Pâine şi vin”, 1800).

Nimeni nu ştie încotro se duce noua dezordine mondială în care abia am intrat direct din marea criză Covid. Preşedintele american Joe Biden a vorbit, în pregătirea vizitei sale în Europa, despre o nouă ordine mondială americană, o nouă pax americana. Spre ce ne îndreptăm ? Va fi împărţită sau nu Ucraina ? Armata rusă va deborda peste graniţele Ucrainei ? Polonia şi România vor fi atacate pentru bazele lor SUA/NATO de pe teritoriu ? SUA şi ţările NATO vor intra în conflict frontal cu Rusia ? Se va ajunge până la urmă la folosirea armelor nucleare ? Astfel de întrebări, aparent naive, şi le pune o mare parte a populaţiei din Europa, din America şi de mai peste tot. Astfel de întrebări îşi fac loc din ce în ce mai des în mass-media. Nimeni nu are răspunsuri convingătoare. Sunt destui experţi care cred că ne găsim doar într-un pre-război european, „un avant-guerre”, care, dacă se va implica şi China, poate deveni un nou război mondial.

Vom traduce aici tabloul unui război nuclear din scurtul dar pregnantul articol al unui autor specializat în teme extreme, Richard Hennerley, preluat mai întâi de cunoscutul analist financiar Bruno Bertez pe blogul său economic-financiar-bursier (brunobertez.com) foarte frecventat. Articolul lui Richard Hennerley se constituie într-un teribil avertisment :

„În primele trei minute ale unui conflict nuclear se lansează 2 600 de arme nucleare „de alertă de nivel înalt”. Ele ating ţinte din Rusia, Statele Unite şi Europa. Ţintele sunt oraşe, centrale nucleare, zone industriale, rafinării de petrol, centre de transport. În orele următoare se lansează alte cca 7 600 de arme nucleare. La sfârşitul zilei sunt 600 de milioane de morţi. Aceştia sunt norocoşii. În zilele următoare, supravieţuitorii ghinionişti se îmbolnăvesc. Sunt otrăviţi de radiaţiile emise de armele nucleare sau de cele din centralele nucleare bombardate sau sunt sufocaţi de norii de gaz toxic emanaţi de uzinele distruse, de uzinele chimice şi de rafinării. Nu există ajutor medical, nu sunt medici, nici infirmiere, nu e poliţie, nu mai e curent electric, nu mai sunt canale de scurgere, nu mai există apă, telefon, Internet. Nu mai e nimic. Societatea a implozat.

Deasupra pământului, în stratosferă, milioane şi milioane de tone de praf şi fum sunt proiectate de forţa aproape incalculabilă a armelor nucleare şi formează un strat dens, care blochează lumina soarelui. În lumea toată plantele mor din pricina scăderii temperaturii. Recolta de orez e ratată. Recolta de grâu e ratată. Întreaga producţie alimentară e ratată. Într-o lună, trei miliarde de oameni mor de foame, asta dacă nu au murit deja de sete, căci, bineînţeles, toate sursele de apă dulce de pe suprafaţa pământului sunt radioactive şi/sau poluate de produsele chimice industriale. Pe măsură ce mor oamenii, mor şi animalele şi insectele, ecosisteme întregi se prăbuşesc. Nu mai e cale de întoarcere de-acum. Se anunţă extincţia. După două luni, mai mult de 90 % din umanitate a murit. Cei care au supravieţuit nu vor mai trăi mult. Lumea lor e deja o scrumieră moartă şi radioactivă cuprinsă de o iarnă nucleară adâncă, întunecată, în care nu creşte şi nu vieţuieşte nimic. Totul a murit” („What would world war 3 look like ?”, richardhennerley.wordpress.com, 12.02.2022).

Abuzul de propagandă are efecte perverse catastrofale. Oamenii maturi care au trăit anii târzii ai comunismului, sub Ceauşescu, începând din 1980, să zicem, au o experienţă care le poate fi azi de folos. De cele mai multe ori, rezultatele propagandei îndrăcite sunt exact pe dos decât cele scontate. După merit, de fapt.

Preluare din ziarul Bursa.

Petru Romoșan

Ca la fotbal sau ca la alte sporturi cu mulţi spectatori, opinia publică mondială s-a rupt în două : unii îi susţin fanatic, necritic şi propagandistic pe ucraineni, totuşi ţară atacată, ceilalţi îi susţin mai pe tăcute, discret şi perfid pe ruşi, care îşi urmăresc „securitatea lor indivizibilă”. De multe ori taberele par aceleaşi cu cele de până mai ieri, vaccinişti vs. antivaccinişti sau, poate şi mai pertinent, suveranişti vs. globalişti.

Cei care îi susţin pe ruşi susţin, de fapt, suveranismul, iar cei care-i susţin pe ucraineni (nişte proxies ai SUA ?) susţin globalismul, noua religie, neoliberalismul fără limite. Iar suveraniştii sunt peste tot. Unde nu te aştepţi. De la Donald Trump la Viktor Orbán şi la dreapta catolică poloneză, la brazilianul Jair Bolsonaro, preşedinte. La fel cum globaliştii sunt reprezentaţi de Joe Biden şi Nancy Pelosi, Emmanuel Macron, Mario Draghi şi chiar preşedintele chinez Xi Jinping, un frecventator asiduu al Davos-ului. Fără să-i uităm pe ultrafaimoşii Bill Gates, Klaus Schwab şi pe nemuritorul George Soros.

Asistăm perplecşi la un război civilizaţional care depăşeşte şi, mai ales, va depăşi tragedia sau catastrofa ucraineană (Ucraina = margine). În România sunt la putere globaliştii (Klaus Iohannis, Nicolae Ciucă, Clotilde Armand…), PNL, USR, dar şi cea mai mare parte a PSD (echipa Marcel Ciolacu) şi serviciile. Suveraniştii (AUR) sunt doar o opoziţie minoritară. „Noi ştim că nu ne batem numai pentru Ucraina, ci şi pentru Noua Ordine Mondială”, spunea patetic Kira Rudik, o parlamentară ucraineană, la 1 martie 2022, pe Fox News.

Aleksandr Dughin, ideologul puterii militare ruse, al GRU mai degrabă decât al FSB (KGB) reprezentat de Putin, al „asianismului” rus, un dogmatic deci, e de acord pe fond cu deputata ucraineană : „Nu e un război împotriva Ucrainei. E o confruntare împotriva globalismului ca fenomen planetar integral. E o confruntare la toate nivelurile – geopolitică şi ideologică. Rusia respinge totul în mondialism : unipolaritatea, atlantismul, pe de-o parte, şi liberalismul, antitradiţia, tehnocraţia, într-un cuvânt, The Great Reset, pe de altă parte. E limpede că toţi liderii europeni fac parte din elita liberală atlantistă. […] Iar acum, prima etapă a fost depăşită. Dar suveranismul, confruntat cu mondialismul, nu poate fi decât un spaţiu vast, un stat-continent, un stat-civilizaţie. Nici o ţară nu poate rezista multă vreme la o deconectare completă. Rusia este pe cale să creeze un spaţiu mondial al rezistenţei” („Alexandre Douguine sur le choc planétaire en cours”, profidecatholica.com, 2.03.2022).

Războiul din ţara vecină aduce cu fiecare zi un nou şir de morţi, de distrugeri, de suferinţe. Mor militarii ucraineni şi ruşi, dar mor şi femei şi copii, bătrâni neajutoraţi. Valul de refugiaţi atinge cifre înspăimântătoare, iar bejenia ucrainenilor vine cu întreg cortegiul său de dureri, de familii destrămate, de umilinţe, de boli, sărăcie. Continuarea conflictului de o parte şi de alta e cu atât mai absurdă, mai lipsită de sens, cu cât pentru cei mai mulţi experţi militari armata rusă a obţinut deja superioritatea militară de mai bine de o săptămână. Pierderile ucrainene au crescut semnificativ, ajungând la 19 000 de morţi/răniţi grav/dispăruţi şi în jur de 1 000 de prizonieri (după informaţiile militare obţinute de site-ul Le Courrier des stratèges, 15.03.2022).

Partenerii şi aliaţii Ucrainei şi ai lui Zelenski (SUA, Marea Britanie, Polonia etc.) continuă să trimită arme de ultimul răcnet în cantităţi foarte mari, să promită, să garanteze împrumuturi şi ajutoare colosale – un evident îndemn la continuarea războiului, la rezistenţă în faţa invaziei ruseşti. Atâta doar că Ucraina începe să semene cu Siria, cu Afganistanul. Doresc SUA şi Marea Britanie să lupte cu Rusia până la ultimul ucrainean, cum s-a tot spus ?

După Jerusalem Post, premierul israelian, Naftali Bennett, i-ar fi sugerat lui Zelenski să se predea în condiţiile puse de Rusia : „Dacă aş fi în locul dumneavoastră, m-aş gândi la viaţa poporului meu şi aş accepta oferta”, ar fi recomandat Bennett, după Jerusalem Post. Un responsabil ucrainean a spus : „Bennet ne-a zis să ne predăm. N-avem intenţia de-a o face. Ştim că oferta lui Putin nu e decât un început.” În ceea ce priveşte cererea de ajutor militar făcută de Ucraina Israelului, reponsabilul ucrainean a declarat că Israelul i-a spus Ucrainei să nu mai ceară ajutor suplimentar militar şi de apărare, căci această cerere ar pune în dificultate eforturile de mediere întreprinse de Bennett între Kiev şi Moscova. Jerusalem Post relatează că funcţionarul ucrainean a declarat : „Dacă Bennett vrea să fie neutru şi să medieze, ne aşteptăm să numească pe cineva care să lucreze zi şi noapte şi să încerce să obţină un compromis.” Jurnalul israelian se aşteaptă ca ucrainenii să creadă că scopul medierii israeliene decurge din planul israelian de a nu lua o poziţie clară în privinţa războiului din Ucraina pentru a-şi menţine relaţiile cu Rusia” („Selon le Jerusalem Post, Bennett aurait demandé à Zelensky de se rendre, aux conditions de la Russie”, le-blog-sam-la-touch.over-blog.com, 13.03.2022). Autorităţile israeliene au dezminţit informaţiile, după AFP.

Poziţionarea Israelului faţă de războiul din Ucraina este complicată şi din alte motive. Printre ele : „Prezenţa neonaziştilor, organizată de stat, în sânul armatei ucrainene nu e anecdotică, chiar dacă nu e posibil ca ea să fie cuantificată în chip sigur. În schimb, e uşor să-i fie numărate victimele. În indiferenţa generală, neonaziştii au ucis 14 000 de ucraineni în opt ani. Această situaţie este una dintre cauzele intervenţiei militare ruseşti în Ucraina. Israelul se vede confruntat pentru prima dată cu ceva ce nu şi-ar fi imaginat : susţinerea acordată de protectorul său, SUA, inamicului său istoric, nazismul” (Thierry Meyssan – „Israël abassourdi par les néo-nazis ukrainiens”, voltairenet.org, 13.03.2022).

Sancţiunile şi contrasancţiunile economice fac parte integrantă din războiul în curs. Taiwanul revine în prima linie a interesului media, Bursele asiatice integrează informaţia. Peste 50 de milioane de chinezi au fost puşi din nou în lockdown pentru o săptămână. Hong Kong-ul e paralizat de un Covid real sau imaginar. Ruptura dintre Rusia şi SUA, împreună cu Europa de Vest e brutală. După ostracizarea sportivilor, artiştilor, studenţilor ruşi, nu mai lipseşte decât ruperea relaţiilor diplomatice.

Alastair Crooke, fost agent al MI6 şi actual analist de prestigiu, scrie : „Care este cel mai important eveniment geostrategic al săptămânii ? Ei bine, e cel provocat de India, care a insistat să scoată dolarul american din schimburile sale cu Rusia şi să-l înlocuiască cu moneda locală (în timp ce Statele Unite reacţionează ameninţând India cu sancţiuni distincte). Lista „recalcitranţilor” se lungeşte : China a fost şi ea ameninţată cu sancţiuni de Statele Unite pentru că nu s-a alăturat sancţiunilor împotriva Rusiei. Alte state, precum Turcia, Brazilia (un Bolsonaro sceptic) şi statele din Golf, boicotează „războiul împotriva Rusiei”. De fapt, mai ales Europa e cea care s-a lansat într-un „război economic şi financiar total împotriva Rusiei”, ca în comentariul ministrului francez al Finanţelor, Bruno Le Maire : „Vom provoca prăbuşirea economiei ruse.” Restul lumii rămâne foarte „cool” şi distant. […] Occidentul şi-a ridicat războiul său economic cu Rusia pe noi culmi, niciodată atinse până acum : rezervele de schimb ale Băncii Centrale a Rusiei au fost sechestrate, instituţiile sale financiare au fost îngheţate pe pieţele de capital externe, unele bănci ruse au fost excluse din SWIFT, iar rubla a fost supusă unei operaţiuni de „vânzare” concertată montată de la New York (ca în 2014). […] Lucrul cel mai important, care n-a scăpat restului lumii, este că a aflat cum totul a fost „declanşat” împotriva unei mari puteri într-o zi. [Ţările – n.n.) îşi dau seama că asta li s-ar fi putut la fel de bine întâmpla şi lor. […] Decizia Indiei de a face comerţ în rupii şi în ruble este un semn care prevesteşte ce se va întâmpla. Dând cu piatra în Rusia, Occidentul a scos în evidenţă riscurile pe care şi le asumă restul lumii dacă participă la această „ordine mondială fondată pe reguli” condusă de Occident („A world at war”, https://english.almayadeen.net, 13.03.2022).

Negocierile de pace dintre delgaţiile ucraineană şi rusă par să fi avansat după intervenţia premierului israelian. Vladimir Putin a confirmat că nu este interesat de schimbarea conducerii în Ucraina. Fără concesii de ambele părţi, războiul se va extinde şi în Ucraina de vest şi poate chiar mai departe, spre Polonia, ţările baltice şi insula suedeză Gotland. O emisiune difuzată în weekend de televiziunea de stat de la Moscova a prezentat speculaţiile unor strategi militari ruşi în acest sens.

Preluare din ziarul Bursa.

Petru Romoșan

Războiul din Ucraina pare să ia o turnură surprinzătoare, complet neaşteptată, care îi poate contrazice pe experţii militari în analizele şi previziunile lor. Deşi aproape nimeni nu dădea nici o şansă Ucrainei să reziste invaziei fioroasei armate ruse, iată că marile oraşe – Kievul, Harkovul, Odesa – sunt foarte greu de cucerit. Doi generali ruşi, ca şi alţi ofiţeri superiori şi-ar fi pierdut viaţa pe câmpul de luptă, printre care unul dintre şefii faimoaselor trupe Spetsnaz, ucis de un lunetist. Pierderile de partea rusă par a fi mult mai mari decât cele recunoscute oficial. Armata ucraineană, deşi diminuată, continuă să lupte, mai ales în interiorul oraşelor. Din păcate, populaţia civilă, femei, copii şi bătrâni, devine adesea scut uman.

Explicaţiile pentru rezistenţa neprevăzută a ucrainenilor în faţa armatelor ruseşti, neluate în seamă de strategii care au planificat invazia, sunt totuşi la îndemână. Mai întâi, e vorba de cei opt ani, din 2014 până azi, după Maidan şi lovitura de stat, ani în care Ucraina s-a îndepărtat simţitor de Rusia şi s-a apropiat de Europa Centrală şi de Vest, de America de Nord. Deşi vorbitori de rusă, ucrainenii s-au „occidentalizat”, la fel ca românii, într-un ritm accelerat. E normal deci că nu vor să se mai întoarcă în masă în noul imperiu eurasiatic al lui Vladimir Putin, cu excepţia Donbasului, desigur. Schimbările de mentalitate au început, de fapt, imediat după 1991 şi s-au aprofundat mai ales după primul Maidan, cel din 2004, după revoluţia portocalie.

În al doilea rând, interesul, sprijinul economic şi militar primit în ultimii opt ani de Ucraina din partea SUA, a Canadei, Germaniei, Poloniei, a Marii Britanii şi din partea UE în general se dovedeşte azi foarte util. În SUA şi Canada trăiesc comunităţi întinse de ucraineni. Primul val de emigraţie de după căderea Uniunii Sovietice a fost unul masiv către America de Nord. Dar emigraţia ucrainenilor, consistentă, începuse deja în secolul al XIX-lea. Comunitatea evreiască din Ucraina continuă să conteze. Pe de altă parte, în Ucraina trăiesc şi comunităţi semnificative de români, polonezi, maghiari.

La fel cum Vladimir Putin şi strategii săi par să se fi înşelat în legătură cu profilul şi cu aspiraţiile ucrainenilor, şi strategii occidentali, în primul rând americani, par să se fi înşelat grav cu sancţiuinile lor economice şi financiare aplicate Rusiei. Criza economică majoră anunţată de mai bine de doi ani a pornit şi seamănă cu una provocată voluntar. Sau din incompetenţă. Bursele au luat-o serios la vale, am intrat într-un „bear market” (piaţă în cădere). Dificultăţile legate de gaz, petrol, grâu, metale valoroase şi alte materii prime, multe furnizate în mod obişnuit de Rusia cea azi larg sancţionată, se arată a fi insurmontabile, mai ales pentru economiile Europei de Vest.

Dacă Rusia ar fi câştigat uşor războiul său din Ucraina (îl va câştiga uşor ?), România, Polonia, poate şi ţările baltice ar fi intrat (vor intra ?) într-o zonă de real pericol. Nu şi Ungaria sau Cehia. Pentru că a doua ţintă a Rusiei fusese precizată încă din decembrie 2021 : ţările care au aderat la NATO după 1997, câteva ţări din fostul bloc comunist, România (cu Deveselu) şi Polonia (cu bazele SUA şi NATO) în prima linie. Cum armata rusă nu pare capabilă să supună în timp scurt Ucraina, pericolul pentru bazele americane şi NATO, dar şi pentru ţările care le adăpostesc se îndepărtează sau, cel puţin, se amână.

Care era planul ruşilor ? După informaţii scurse de la Moscova, la 2 martie, armata rusă ar fi trebuit să intre triumfătoare în Kiev şi să fie primită cu flori, ca armată eliberatoare. La sfârşitul unei luni – două săptămâni au trecut deja – „Novorusia” ar trebui să fie integral „eliberată”, demilitarizată şi denazificată. Cele două regimente ukronaziste, Azov şi Aidar, ar trebui să fie complet eliminate, cu liderii lor arestaţi şi duşi în Rusia pentru un proces exemplar. Aviaţia ucraineană e „neutralizată”, la fel şi marina. Armata rusă ar fi distrus aproape în întregime infrastructura militară a Ucrainei, inclusiv laboratoarele militare de biocercetare.

Intenţia de a împărţi Ucraina în două, în trei sau în patru a fost confirmată din mai multe direcţii. SBU – Serviciul Ucrainean de Securitate – ar fi operat numeroase arestări în vestul Ucrainei, acolo unde se pregătea instituirea republicii federale Ucraina, cu capitala la Liov, sub control rus. Din această republică ucraineană vestică ar fi făcut (sau vor face ?) parte şi regiunea şi oraşul Cernăuţi (oraşul lui Aron Pumnul şi al lui Mihai Eminescu). Aşa cum s-a întâmplat şi cu Peninsula Crimeea, se aşteaptă ca Donbasul să ceară unirea cu Rusia. Estul Ucrainei ar deveni Novorusia, cu capitala la Kiev, o ţară neutră, pe modelul Finlandei. Sudul Ucrainei, litoralul ucrainean la Marea Neagră, ar deveni o altă republică, anexată sau nu de Rusia, sau se va adăuga Novorusiei.

Desigur, toate acestea sunt doar speculaţii, nimeni nu poate şti azi cum va arăta Ucraina în viitor. Acest război poate fi actul de naştere al Ucrainei, la fel de bine cum poate fi un nou Afganistan pentru Rusia. Cel puţin aşa cred destui analişti americani. Cu un interminabil război de gherilă alimentat din străinătate.

Întrebarea presantă la care se străduiesc să răspundă experţii este dacă războiul se va întinde dincolo de graniţele Ucrainei. Semnele sunt îngrijorătoare. Rusia a anunţat că punerea la dispoziţia Ucrainei a aeroporturilor şi a facilităţilor de care dispun Polonia şi România pentru intervenţii în teritoriul ucrainean va fi considerată un casus belli. Deşi mai reţinută în exprimare publică decât Polonia şi, probabil, şi în acţiuni militare, România riscă mai mult decât Polonia. Ruşii sunt foarte enervaţi de punerea la dispoziţia NATO şi a aliaţilor a porturilor şi facilităţilor de la Marea Neagră. În acelaşi timp, Deveselu a fost de mai multe ori desemnat ca un contencios serios.

Dar conflictul se poate extinde chiar dincolo de vecinătatea imediată a Rusiei şi a Ucrainei ocupate. Apelurile patetice ale lui Volodimir Zelenski către NATO, SUA şi Marea Britanie de a ajuta Ucraina cu instituirea unei zone de excludere aeriană ne indică intenţia patronilor lui Zelenski de a implica NATO în războiul cu Rusia şi de a extinde conflictul la membrii NATO din Europa. UE a participat deja foarte activ la aplicarea de sancţiuni economice Rusiei, şi ele percepute ca o agresiune.

După două săptămâni de conflict în Ucraina, Rusia, Europa şi lumea au intrat într-o criză inextricabilă. Fără negocieri şi fără cedări din toate părţile care să se orienteze spre căutarea păcii, ne putem aştepta la ce e mai rău.

Preluare din ziarul Bursa.

Petru Romoșan

Sursele de informare despre războiul din Ucraina, cele serioase şi verificate, sunt foarte puţine. Ele nu trebuie căutate în media mainstream americană sau vest-europeană, care s-a pus în modul „presă de război împotriva Rusiei”. Cu toate războaiele se întâmplă la fel, iar azi, după doi ani de propagandă pandemică, Covid, vaccin, cu atât mai mult. Despre presa naţională ce ar fi de spus ? Majoritatea ziariştilor români nu citesc în nici o limbă străină şi, bineînţeles, nu se găsesc nici pe câmpul de luptă din Ucraina (cu puţine excepţii – Libertatea, de exemplu). Iar sursele de informare directe ucrainene şi ruseşti lipsesc cu desăvârşire. Doar cele indirecte pot fi urmărite şi folosite.

Vom lua în considerare numai sursele garantate în timp, înainte de conflictul ruso-ucrainean, chiar cu riscul de a face apel repetat la aceleaşi surse. Care este deci situaţia la zi după prima săptămână de conflict ? Să-l citim din nou pe Andrei Raevsky, analist militar recunoscut în toată lumea : „La ora actuală, discursul occidental, în ansamblul său, se bazează pe acest gen de absurdităţi : Rusia este pe punctul de a fi înfrântă complet, armata şi poporul ucrainean au câştigat pe toate fronturile, iar Ze [Zelenski – n.n.], susţinut de NATO, UE, SUA şi întreaga planetă, e pe punctul de a-şi impune condiţiile pentru o capitulare rusă. Hărţile ? Toate sunt false. Rapoartele de la faţa locului ? Sunt şi ele false cu toatele. Până acum, chestia asta a funcţionat mai degrabă bine. Dar iată şi faptele concrete privind armata ucraineană :

• Armata aeriană – dispărută
• Marina – dispărută
• Capacităţile de tir la distanţă – dispărute
• Apărarea antiaeriană – dispărută
• Trupele regulate ale armatei terestre – nu mai puţin de 65 % (unii zic până la 80 %) din armata ucraineană este încercuită şi condamnată
• Diverse unităţi naziste : nu am cifrele, dar O MARE PARTE dintre aceste unităţi sunt acum fie în „cazanul” din Donbas, fie în Mariupol. În majoritate, aceşti soldaţi nu vor fi făcuţi prizonieri, cu excepţia şefilor, care vor fi judecaţi şi condamnaţi pentru nenumăratele lor crime

Deci, în termenii obiectivelor ruse, iată cum aş interpreta faptele : 1. Dezarmarea Ucrainei : în cea mai mare parte, s-a făcut deja, Ucraina nu mai are cu ce să ameninţe Rusia ; 2. Denazificarea Ucrainei : aceasta abia a început, dar condiţiile sunt foarte bune şi sunt convins că majoritatea naziştilor puri şi duri vor fi morţi în curând” („One week into the Russian special operation in the Ukraine – update”, thesaker.is, 2.03.2022).

Cine este Andrei Raevsky ? „Sunt născut în Elveţia, într-o famile de refugiaţi ruşi care au fugit de revoluţia bolşevică din Rusia, deci sunt rus alb. Am studiat strategia militară, am făcut studii strategice în SUA şi am fost pentru o bună parte a vieţii mele, până în 1991, un militant antisovietic foarte activ. KGB-ul a fost marele meu inamic şi am fost un luptător în Războiul Rece. În cele din urmă, am lucrat mulţi ani în Elveţia ca analist militar în intelligence-ul strategic. Am lucrat, de asemenea, pentru ONU în calitate de cercetător în domeniul dezarmării. În anii mei petrecuţi la ONU, războaiele din Bosnia, Croaţia şi, mai târziu, din Kosovo mi-au deschis cu adevărat ochii asupra naivităţii mele de pe când credeam că există „buni” şi „răi” […]. Am sfârşit prin a mă regăsi pe lista neagră în Elveţia şi am emigrat în SUA pentru că soţia mea era cetăţean american. Soţia mea, ca şi mine, este o descendentă a refugiaţilor ruşi din primul val, deci familia ei a emigrat, de asemenea, după aşa-zisul război civil. Ea şi eu facem parte din a patra generaţie de emigraţi, dar noi vorbim tot rusă acasă, ca şi copiii noştri.

Când am ajuns în Statele Unite, am început să ţin un blog doar pentru că era un fel de psihoterapie pentru mine să scriu ce voiam. Scriam mai ales despre Orientul Mijlociu, dar, când s-a dat lovitura de stat în Ucraina, în 2014, am început să scriu despre evenimentele de acolo, iar blogul meu a devenit deodată, foarte repede, celebru pentru că scriam în engleză, dar dintr-un punct de vedere rus. Am fost surprins. Nu mă gândisem iniţial că blogul meu ar putea avea un cât de mic succes, dar, cum eram, prin formarea şi cariera mea, expert în chestiuni militare, mi-a fost uşor să văd că versiunea oficială despre faptele din Ucraina nu era adevărată” (Andrei Raevsky – „Interview du Saker, alias Andrei Raevsky”, groupegaullistesceaux.wordpress.com, 31.10.2017).

Care este concluzia intermediară (la o săptămână de la declanşarea conflictului) a lui Andrei Raevsky, „the Saker” ? „Occidentul a făcut să i se urce Rusiei sângele la cap, forţând-o să intervină şi distrugând astfel orice şansă pentru ca UE să fie decolonizată în următorul deceniu, dacă nu mai mult. Occidentul i-a mai dat un pumn zdravăn Rusiei controlând foarte eficace naraţiunea. Dar ce se va întâmpla mai departe ? Rusia a dezarmat şi în curând va denazifica Ucraina, e o evidenţă. Dar ce se va petrece după ? Nu uitaţi că NU e vorba de Ucraina, ci de ansamblul viitoarei arhitecturi de securitate a Europei.

Aş zice, simplu, următoarele : în timp ce Rusia nu va invada UE şi nici măcar Polonia, războiul rus pentru a respinge NATO nu face decât să înceapă, şi acest război va dura LUNI DE ZILE, deci pregătiţi-vă pentru asta. E vorba de LUNI. Pregătiţi-vă pentru o luptă lungă şi grea” („One week into the Russian special operation in the Ukraine – update”, idem).

Altă sursă verificată, Éric Verhaeghe şi site-ul pe care scrie, Le Courrier des stratèges, se exprimă destul de clar despre riscul la care se expune România într-o a doua etapă a războiului : ”În realitate, nimeni (şi e normal să fie aşa) nu cunoaşte cu adevărat scopurile războiului lui Vladimir Putin. Totuşi, aşa cum remarca Édouard Husson în ultimul său bilanţ al operaţiunilor de pe teren (din Ucraina. Édouard Husson scrie şi el pe Le Courrier des stratèges – n.n.), intelligence-ul american este eficace şi pare lucid în ceea ce priveşte situaţia reală. Ne putem deci încrede în temerile americane difuzate în sânul lui NATO în legătură cu o extindere a conflictului la România, de exemplu, sau în legătură cu ipoteza unui război lung. Emmanuel Macron a anunţat şi el acest război lung şi a desfăşurat trupe suplimentare în România, semn că există o îngrijorare semnificativă în această privinţă. Această alertă arată fragilitatea comentariilor jurnalistice care îşi bat joc de armata rusă fiindcă n-a luat în stăpânire în opt zile o ţară mai mare decât Franţa, dar mult mai slab înzestrată cu autostrăzi şi felurite drumuri de acces. Regăsim în această reacţie nenorocirile tipice ale societăţii spectacolului : confuzia dintre imaginile de la Hollywood şi realitate. Dar nu, invadarea Ucrainei nu e un film de război, nici o operaţiune de comunicare. Este fructul unei strategii îndelung cântărite, pregătite şi care se proiectează pe termen lung” („Comment Vladimir Poutine pourra(it) entraîner les USA dans une confrontation directe”, lecourrierdesstrateges.fr, 3.02.2022).

În partea a doua a confictului din Ucraina, Rusia poate fi interesată să implice direct SUA, chiar şi cu utilizarea limitată a armelor nucleare. Avantajele pe care le deţine azi Rusia, cu rachetele ei hipersonice, dotate „clasic” sau nuclear, şi cu o apărare practic de nepătruns, o poate împinge spre decizii militare necunoscute până azi. Cei care se vor implica militar alături de Ucraina, chiar dacă sunt membri NATO, riscă să verifice pe pielea lor această teribilă ipoteză. Soliditatea NATO, cu al său faimos punct 5 din Tratat, nu a fost testată, în realitate, niciodată până azi.

Dar principala dimensiune a conflictului Rusia-Occident e cea economică. Charles Gave, un experimentat participant la viaţa economică şi financiară mondială (mulţi ani la Londra, Hong Kong etc.), autor al câtorva cărţi, printre care Des Lions menés par des ânes („Leii conduşi de măgari”, Éditions Robert Laffont, 2001, ediţia a doua 2003), face o lungă analiză aplicată : „Rusia e în echilibru bugetar, are excedente considerabile la conturile ei curente, o datorie externă şi internă foarte mică, rate ale dobânzii reale la obligaţiunile la 10 ani de peste 5 %, este excedentară în materie de energie, de produse agricole (grâu în special) şi de materii prime. În fine, Rusia are rezerve de schimb (doar 15 % în dolari) care acoperă practic doi ani de importuri, ceea ce e gigantic. Ca să rezumăm realitatea, lumea în general şi Europa în particular au mult mai mare nevoie de Rusia decât are Rusia nevoie de ele […]. Europa e într-o situaţie imposibilă. Datoriile statelor sunt uriaşe, deficitele bugetare incontrolabile dacă ratele dobânzilor revin la un nivel normal, deficite externe inevitabile dacă preţul energiei continuă să crească, ratele dobânzilor reale la obligaţiunile la 10 ani sunt grav negative. Situaţia economică şi financiară a Europei este literalmante inversul celei de care beneficiază Rusia, ceea ce înseamnă că Europa este într-o situaţie dezastruoasă şi n-ar trebui în nici un caz să se lanseze într-un conflict cu Rusia. Căci, dacă Rusia taie exporturile sale de gaz şi de petrol, Europa va intra imediat într-o foarte puternică recesiune inflaţionistă, cam ca Marea Britanie în 1976-1977, şi euro va dispărea, confruntat cu furia popoarelor, ceea ce va genera o altă criză” („Guerre Russie-Ukraine : conséquences économiques et financières”, institutdeslibertes.org, 28.02.2022).

P.S. O informaţie militară foarte recentă : „Batalionul nazist Aidar a suferit o grea înfrângere în sud-estul Ucrainei la 2 martie 2022. Peste 5 000 de soldaţi au fugit, inclusiv instructorii lor de la Greystone (fost Blackwater). Şi-au abandonat şi materialul pe care-l primiseră de la NATO. Batalionul nazist Azov continuă lupta” („Défaite du bataillon nazi Aïdar”, voltairenet.org, 2.03.2022).