Petru Romoşan       

„Iohannis este unsul lui Dumnezeu, nu numai al poporului”, Traian Băsescu dixit. A devenit peste noapte fostul tovarăş Băsescu Traian – protejatul Elenei Ceauşescu, al lui Ion Dincă şi Gheorghe Oprea – un mistic regalist ? Foarte puţin probabil, deşi, deşi… Drumul Damascului e bun pentru oricine, chiar şi pentru fostul comandant Băsescu. E adevărat că Băsescu nu ne-a spus ce înţelege prin „Dumnezeu”. Îl cheamă cumva Traian pe respectivul ? A fost marinar şi pescar de oameni sub pseudonimul „Petrov” ?
Cea mai mare satisfacţie etalată public pentru realegerea lui Klaus Iohannis cu scor de maidan – în afara celei exprimate de Rareş Bogdan, poreclit, la rândul său, „Orhidel” sau „Batistuţă” – a trăit-o pe televiziuni, destins, Traian Băsescu. Începe cumva al patrulea mandat Băsescu ? Este Klaus Iohannis doar marioneta lui Băsescu ? Presa, prostituată, discreditată aproape complet şi deja abandonată de public, mai are încă cinci ani la dispoziţie să investigheze. Sau să primească noi dosare pe sub uşă, livrate anonim.
Într-un moment de cumpănă economică, poate chiar de cumpănă istorică, România este condusă la vedere de câţiva „clarvăzători” şi „salvatori naţionali” : Klaus Iohannis, Ludovic Orban, Rareş Bogdan, Raluca Turcan, Eduard Hellvig şi încă vreo trei-patru genii de aceeaşi anvergură. Dar toată greutatea e pusă doar în cârca încă tânărului şi şcolitului ministru de Finanţe, Florin Cîţu. I se pregăteşte deja soarta de ţap ispăşitor, deşi e evident că nu are altă vină decât aceea de a-şi fi asumat Ministerul Finanţelor ? Pesedistul rudimentar şi impostor calificat Eugen Orlando Teodorovici i-a lăsat, foarte probabil, o adevărată grea moştenire.
Soarta PSD-ului e şi ea pecetluită. Social-democraţia clasică e pe cale de dispariţie în întreaga UE, sarabanda cheltuielilor şi a risipei pentru bugetari (supranumerici) şi pentru simpatizanţi şi-a trăit de mult traiul în Europa de Vest şi se va încheia, foarte probabil, şi în Estul Europei. Rolul de scenă al PSD-ului, cel de partid de stânga, va fi preluat de USR, de PLUS, de Pro România, de Dan Barna, Dacian Cioloş şi Victor Ponta, şi asta încă începând cu următoarele alegeri, anticipate sau la termen (vezi Raoul Weiss, „Élections en Roumanie : une dépense inutile ?”, 26 noiembrie 2019, visegradpost.com).
Rolurile paradoxale jucate de Liviu Dragnea şi de Viorica Dăncilă în prăbuşirea PSD-ului nu au fost încă aproape deloc analizate. Ba chiar Liviu Dragnea apare ca un martir populist, iar Viorica Dăncilă ca o nouă Ana Ipătescu revoluţionară. Să fie tot „programul” tovarăşului „dă dreapta” Băsescu, care a fost pus în aplicare cu succes ? Nu e deloc exclus. Generalul Aurel I. Rogojan, autorul mai multor cărţi despre serviciile secrete, îi recunoaşte lui Traian Băsescu mari calităţi în domeniu (vezi recenta lansare a cărţii Puterea umbrei la Târgul Gaudeamus).
România intră într-o perioadă cu necunoscute majore, plină de riscuri şi pericole, în care nu se mai poate baza serios nici pe NATO, nici pe UE, în descompunere accelerată, şi mai ales deloc pe clasa ei conducătoare. Ca şi cum ţara s-ar fi întors la începuturile ei bâlbâite, pretins democratice, din anii ’90. PSD-ul, continuatorul inerţial al PCR, pare pus la pământ de partidele de dreapta, PNL şi PMP, care sunt mai degrabă nişte anexe forţate ale Noii Securităţi. Singurul care se simte ca peştele în apă e Traian Băsescu, încântat peste măsură de debutul celui de-al patrulea mandat al său. Desigur, Băsescu nu e singur, are în spatele său întreg Sistemul băştinaş, în conlucrare cu alte Sisteme, cele ale „partenerilor strategici”.
Să recapitulăm, pe scurt : Traian Băsescu a anexat PNL, în care a pitit şi salvat PDL, l-a îndepărtat pe Crin Antonescu de pe prima scenă politică, a ridiculizat PSD-ul prin Viorica Dăncilă, i-a neutralizat anterior pe Adrian Năstase, Liviu Dragnea şi pe ceilalţi lideri istorici şi a asigurat implozia ireversibilă a PSD-ului. În plus, şi-a pus la adăpost toţi fidelii, după ce i-a aruncat peste bord pe cei inconfortabili, ca Florian Coldea, Laura Codruţa Kövesi sau Elena Udrea. Ce pârghii de putere trebuie să ai pentru asemenea reuşite ? O fi numai Securitatea sau s-a amestecat şi Moscova, poate chiar mai mult decât s-a pretins că a făcut-o în SUA ?
E uşor de anticipat că PNL şi PMP vor fuziona, cum s-a şi vânturat recent în presă, iar Traian Băsescu va deveni preşedintele de onoare al noului partid popular, după modelul instaurat deja de Ion Iliescu la PSD. Sub această umbrelă, europarlamentar în plus, Traian Băsescu va conduce România de la Bruxelles şi de la Bucureşti. Prin televiziunile de ştiri, care-i transmit fiecare „panseu”, va asigura direcţia politică a ţării. Klaus Iohannis va putea să-şi vadă în continuare liniştit de concedii, excursii, vacanţe şi de weekendurile sale la Sibiu. România profundă, România reală va trebui să se descurce dincolo de televiziuni, de partide, de panglicari şi şmecheri publici, aşa cum a mai făcut-o de atâtea ori în istorie.

Petru Romoşan

Până la urmă trebuia să se întâmple şi asta : să vedem cu ochiul liber cum scamatorii din umbră scot din mânecă, hocus-pocus !, un preşedinte dovedit fără calităţi. Totuşi, ca niciodată, la aceste alegeri am avut parte de cel puţin doi candidaţi cât de cât acceptabili, deşi nici ei nu erau ideali, şi pe dreapta, şi pe stânga – e vorba de Dan Barna şi de Mircea Diaconu –, poate au mai fost şi alţii. Ne-am trezit în finală cu tusea şi cu junghiul. Faites vos jeux ! Rien ne va plus ! Sau Enjoy !, că tot mergem după lozinci americane.

Se poate spune că atât Mircea Diaconu – care a apărut în competiţia electorală tot la modul scamator, cu doi posibili candidaţi mai puternici decât el, Victor Ponta şi Călin Popescu Tăriceanu, retraşi de o mână nevăzută în rândul doi, discreţi şi disciplinaţi, cum nu le prea stă în fire –, cât şi Dan Barna – care l-a înlocuit din mers pe Dacian Cioloş, un candidat evident mai puternic decât Barna şi decât Klaus Iohannis însuşi, retras la rândul său şi înlocuit de Barna tot prin prestidigitaţie, tot prin campanie de presă otravită – ar fi făcut un tur doi mult mai soft, mai decent, mai „european”.

Ca şi în urmă cu cinci ani, parcursul lui Klaus Iohannis a fost încadrat cu grijă de puternice interese nevăzute, începând cu alegerea contracandidatului din finală. La alegerile anterioare fusese „găsit” Victor Ponta, cu un dosar la îndemână, dezvăluit parţial de cine altul decât de Traian Băsescu, preşedinte în funcţie ?!, un Ponta mult prea tânăr pentru funcţia de preşedinte în ochii alegătorului român foarte conservator, mult prea „neprezidenţiabil”, şi lucrurile au mers ca unse. În ultimele şase luni, modesta marionetă a lui Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă, a făcut o carieră fulminantă, la fel de bine încadrată. După scorul dezastruos atribuit PSD-ului la europarlamentare, după arestarea de a doua zi a lui Liviu Dragnea, ca să nu se mai facă numărătoarea paralelă a voturilor, Viorica Dăncilă a devenit preşedinta PSD, candidata PSD la prezidenţiale şi iat-o azi în turul doi cu un scor mulţumitor, ca în basmele cu zmei şi Feţi-Frumoşi. Tocmai bună să fie bătută măr de Klaus Iohannis, care-şi va adjudeca natural voturile lui Dan Barna şi ale USR-ului. Neinstrumentat, PSD ar fi avut vreo zece candidaţi mai competitivi decât diva din Videle.

Dar pentru cine sunt aranjate atât de bine jocurile ? Că doar n-or fi numai pentru vacanţele, călătoriile şi tăcerile lui Klaus Iohannis ! Să fie pentru Germania Angelei Merkel sau pentru Uniunea Europeană a Ursulei von der Leyen ? Nişte ipoteze uşor de instilat amatorilor de complotism. Dar dacă adevărul e sub nasul nostru, cunoscut de multă lume, dar foarte puţin evocat de marii noştri analişti TV, cu excepţia notabilă a doi ziarişti, Ion Cristoiu şi Cornel Nistorescu, care au numit clar primul mandat Iohannis „al treilea mandat Băsescu” ? Fiind noi mai la est, mai aproape de Rusia, Traian Băsescu ar fi preluat modelul Vladimir Putin-Dmitri Medvedev, care, de altfel, îl repeta pe cel cu Boris Elţîn-Vladimir Putin, şi şi-ar fi ales „Medvedev”-ul său. Înainte organizase un congres fake al rupturii în PDL, partidul său de suflet, în care a câştigat Vasile Blaga contra Elenei Udrea – Vasile Blaga, omul de totală încredere al lui Traian Băsescu şi care a reuşit imposibilul : a fuzionat PDL cu PNL, pohta ce pohtise Băsescu, PNL-ul pus în sarsanaua proprie. Din PNL au mai rămas azi sigla şi câţiva activişti de mâna a doua sau a treia, ca Ludovic Orban. Într-un târziu a fost adus în PNL şi Klaus Iohannis, care avea un mic partid la Sibiu, Forumul Democrat al Germanilor din România. Dacă „Medvedev”-ul lui Băsescu mai stă cinci ani la Cotroceni, toate afacerile, multe şi răsunătoare, toate vânzările şi trădările guvernării Băsescu vor fi prescrise şi uitate. Deja Băsescu joacă insolent la Bruxelles şi interminabil pe sticla televizoarelor noastre comedia „patriotului naţionale”…

Se mai poate întâmpla, în ultima săptămână de campanie, ceva care să răstoarne toate previziunile ? Vreun dosar al lui Klaus Iohannis ţinut la rece, în cămară, special pentru această ocazie ? Foarte puţin probabil. Dar realegerea teleghidată, ca şi alegerea de acum cinci ani, va avea totuşi meritul de a ne arăta de partea cui sunt serviciile noastre secrete, de partea poporului sau a unei grupări de tip mafiot, şi cât de mult se amestecă ele în viaţa politică. Cineva care a avut acces la dosare şi pare să-şi fi întocmit o arhivă-beton întrebuinţează informaţii clasificate la punct fix pentru a-şi fragiliza sau a-şi înlătura de-a dreptul adversarii politici. Aşa s-a întâmplat acum câteva luni cu Dacian Cioloş şi la fel s-a procedat cu ancheta „jurnalistică” a lui Rise Project în cazul lui Dan Barna.

Traian Băsescu, adevăratul jucător şi în aceste alegeri, împreună cu camarila, cu clica sa, se va fi salvat. Totuşi, acest lot va lăsa puţinilor profesionişti care mai există în Sistem o grea moştenire. Pentru că deja nu mai crede nimeni că STS, SRI şi SPP n-ar juca nici un rol în alegeri. Cu toate consecinţele inevitabile ale acestei neîncrederi devenită deja populară.

Petru Romoşan 

În vreme ce noi ne agităm (mai mult, mai puţin sau deloc) cu alegerile noastre prezidenţiale, pământul continuă totuşi să se învârtă (e pur si muove), iar politica mondială să ne aducă ştiri după ştiri, una mai şocantă decât alta.

Procedurile de impeachment pentru neobişnuitul preşedinte american Donald Trump au fost demarate prin vot, fără şanse reale de succes (nu a votat nici un ales republican) dar cu rezultate evidente în diminuarea rolului de jandarm planetar al americanilor, republicani şi democraţi deopotrivă. Celălalt mare lider politic populist mondial, conservatorul britanic Boris Johnson, a reuşit să declanşeze alegerile anticipate în Regatul Unit la 12 decembrie curent. În sfârşit, preşedintele francez Emmanuel Macron a făcut senzaţie recent cu interviul său din The Economist.

Preşedintele Macron afirmă că NATO se găseşte în moarte cerebrală – „ce qu’on est en train de vivre, c’est la mort cérébrale de l’Otan” (OTAN/NATO – Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord). Macron a pledat din nou pentru o puternică Europă a Apărării : „[…] l’Europe qui doit se doter d’une autonomie stratégique et capacitaire sur le plan militaire. Et, d’autre part, rouvrir un dialogue stratégique, sans naïveté aucune et qui prendra du temps, avec la Russie” („Europa care trebuie să-şi obţină autonomia strategică şi capacităţile militare necesare. Şi, pe de altă parte, să redeschidă un dialog strategic, fără vreo naivitate şi care va fi de durată, cu Rusia”). După ce Marea Britanie va fi părăsit UE, singura armată majoră, completă şi fiabilă din UE va rămâne armata franceză. Ce a făcut fostul preşedinte Klaus Iohannis ? S-a dus fuga-fuguţa la Washington şi a acceptat toate cererile americane, deşi, nu-i aşa, mai ales după retragerea americanilor din Siria şi disidenţa Turciei (al doilea membru major al Alianţei), NATO se află în „moarte cerebrală”.

În acelaşi interviu deconcertant, Emmanuel Macron a atacat frontal sacrosanctul 3 % deficit admis, impus de Germania ca urmare a experienţelor ei nefericite din secolul XX, mai ales după primul război mondial, cu inflaţia distrugătoare din timpul Republicii de la Weimar. E vorba de menţinerea forţată a deficitului public al ţărilor din Zona Euro sub 3 % din PIB şi sub 1 % din bugetul european, care ar ţine de o dezbatere din secolul XX, „débat d’un autre siècle”. Asemenea limitări ţin pe loc dezvoltarea, împiedică investiţiile necesare viitorului, menţin lumea în dependenţă şi subordonare faţă de economia germană, într-o sărăcie cronică. Austeritatea (Austarität sau, mai des, Sparsamkeit) merkeliană nu a folosit decât exporturilor germane în interiorul UE. Prin plecarea Marii Britanii din Uniune şi prin formidabila ridicare a Chinei, Europa se marginalizează şi riscă să devină irelevantă (după Macron). Mulţi mari jucători globali sunt americani (Google, Amazon, Apple, Facebook…), iar ei, împreună cu creşterea economică ameţitoare, an de an, a Chinei, o trimit pe bătrâna Europă pe locul al treilea şi, probabil, pe termen lung, după ridicarea Indiei, chiar mai jos.

Dar noi, românii ? Suntem mici, domnule ! Iar cu politicienii noştri pigmei am devenit doar o colonie (Ilie Şerbănescu). Culmea e că primii noştri trei candidaţi la funcţia de preşedinte – Klaus Iohannis, Viorica Dăncilă, Dan Barna – chiar doresc să ne perenizăm statutul de colonie. Acesta ar fi chipurile visul nostru ! Să fim o piaţă de desfacere, un furnizor de mână de lucru ieftină şi calificată pentru Europa, să ne aliniem fără crâcnire la dorinţele, la exigenţele partenerilor noştri, toţi mai mari decât noi. Care au devenit şi stăpânii noştri.

Mai contează pe cine votăm ? Singurul care mai crede în România, cel puţin liric declarativ, dintre principalii candidaţi e actorul şi scriitorul Mircea Diaconu, confratele de meserie al noului preşedinte al Ucrainei, Volodimir Zelenski. Dar iată că la sfârşitul campaniei electorale a rămas şi fără sprijinul iniţial al celor două mici partide, ALDE şi Pro România, care par să fi intrat în disoluţie. Singurul candidat româno-român credibil pare a fi prea mic pentru un război atât de mare. Va câştiga Klaus Iohannis din primul tur ? Dacă vor, SRI, SPP şi STS pot să rezolve problema, cu sau fără votul nostru.

Petru Romoşan 

De ce ar trebui reales Klaus Iohannis ? Cu ce realizări vine în faţa românilor după cinci ani prea lungi la Cotroceni şi le cere să pună din nou ştampila pe numele său ? Să vedem. Nu este Klaus Iohannis autorul frazei sinistre „a trebuit să moară oameni” pentru a fi înlăturat guvernul pesedist al lui Victor Ponta ? Pentru ce ? Pentru „guvernul meu” al lui Klaus Iohannis. Sintagma regală, un cvasiplagiat după Carol I, „guvernul meu” e o altă realizare a primului mandat al lui Klaus Iohannis. Iar „guvernul său” a fost foarte controversatul guvern fals tehnocrat Dacian Cioloş. În rest, ca şi Emil Constantinescu, Iohannis a fost ţinut de cei care l-au plasat la Cotroceni cât mai departe de decizia politică. Weekenduri, vacanţe, călătorii, vizite, Bruxelles etc.

Şi a mai realizat ceva Klaus Iohannis : a respins legi, a refuzat să numească miniştri pesedişti, a făcut obstrucţie în toate direcţiile, a stuchit otrăvit în direcţia pesediştilor care, numai întâmplător, sunt o bună parte a românilor. Şi, cu o haină roşie, s-a dus în piaţă să manifesteze împotriva guvernului legitim. Dar cea mai mare realizare a preşedinţiei Iohannis rămâne imunitatea asigurată lui Traian Băsescu şi PDL-iştilor, care s-au travestit, s-au deghizat impostor în PNL. Traian Băsescu a obţinut şi o „garsonieră” politică numai pentru el, partiduleţul PMP. Despre Bechtel, Microsoft, EADS, ANRP, despre flotă, despre afacerile lui Adriean Videanu, Radu Berceanu, Vasile Blaga (implicat până în gât în EADS) şi ale altor câteva zeci din camarila, garda apropiată a lui Traian Băsescu nu s-a mai aflat mai nimic. Zgomotul mediatic în jurul Elenei Udrea şi al Alinei Bica, amândouă libere azi, a acoperit totul. În următorii cinci ani, dacă va fi reales, Klaus Iohannis ştie ce are de făcut : imunitate în continuare pentru Traian Băsescu, pentru băsişti şi pentru el însuşi. Garagara cu justiţia, cu Laura Codruţa Kövesi, cu statul de drept va fi folosită în continuare.

De ce ar trebui aleasă Viorica Dăncilă, prim-ministru PSD recent demis prin moţiune de cenzură ? Singurul argument mai consistent cu care a reuşit să vină în faţa alegătorilor ar fi acela că este femeie, femeie pesedistă. Şi, probabil, pentru că reprezintă aparatul şi baronii PSD. Nu procedurile interne, aparatul şi baronii PSD au ales-o preşedinte al partidului după arestarea abruptă a patronului şi binefăcătorului ei, Liviu Dragnea ? Nu tot baronii PSD au avansat-o şi candidată la prezidenţiale ? Alegerea eventuală a Vioricăi Dăncilă interesează cu adevărat doar nucleul de conducere, activiştii din teritoriu şi posibilii fanatici, câţi or mai fi, PSD. Dar alegerea preşedintelui României nu e doar o afacere internă de partid. Oricât de mare ar fi partidul.

Aceeaşi întrebare, de ce ar trebui ales Dan Barna, preşedintele USR ? Cine îl va vota ? Îl vor vota iluzionaţii unui globalism fericit despre care vorbea în clar săptămâna trecută George Soros într-un interviu din New York Times. Îl vor vota destui corporatişti tineri care se recunosc în el şi, în general, oameni tineri care visează cu ochii deschişi „o ţară ca afară”. Dan Barna şi USR au fost şi vor fi susţinuţi de o parte a serviciilor şi a birocraţiei de top, aşa cum s-a tot scris. Iar mulţi dintre membrii de frunte ai USR sunt copiii şi nepoţii fostului aparat comunist şi sunt descrişi ca „neomarxişti”. Dar ei se cred ultraliberali şi globalişti când se cred, totuşi, ceva.

Cel mai recent sondaj IMAS (între fondatori, Alin Teodorescu) vine însă cu o mare răsturnare. În turul doi, alături de Klaus Iohannis va fi actorul şi scriitorul Mircea Diaconu, fost europarlamentar. Surpriza e cu atât mai mare cu cât Mircea Diaconu ar fi primul candidat din ultimii 30 de ani în care aproape toţi românii se pot recunoaşte. Cu bunele şi cu mai puţin bunele lor, cu susuri şi cu josuri. În plus, omul are un evident talent de comunicator. Ceea ce, într-o ţară ca a noastră, în care deciziile le iau alţii, în altă parte, e tot ce i-ar mai rămâne de făcut cu adevărat unui preşedinte. Să comunice. După mai mulţi observatori avizaţi, singurul care îl poate depăşi pe Klaus Iohannis e outsider-ul Mircea Diaconu. Asta dacă IMAS are încă o dată dreptate şi Diaconu ajunge în turul doi. (În 1978, Mircea Diaconu a primit, pentru volumul Şugubina, apărut în 1977, premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din RSR. În acelaşi an, eu însumi obţineam acelaşi premiu pentru debut în poezie. Marele nostru confrate Marin Preda primea premiul de publicistică pentru volumul Viaţa ca o pradă. Masa sărbătorească pentru câţiva premianţi şi redactorii lor a oferit-o la Capşa Marin Preda, care era şi directorul Editurii Cartea Românească.)

Cei din urmă vor fi cei dintâi ? Vor avea românii un preşedinte după chipul şi asemănarea lor ?