Petru Romoşan

Ce a mai rămas din marea civilizaţie europeană ? Cândva, Grecia şi Europa îi dădeau pe Homer, pe Aristotel şi pe Platon, pe Eschil, Sofocle şi Euripide. Azi, urmaşii europenilor de altădată, răspândiţi pe tot continentul, cu minţi de contabili şi suflete de cămătari, încearcă să reinventeze Viţelul de Aur, Moneda Euro. Şi, iată, Viţelul lor fără suflet e pe cale să plesnească.
De cinci luni, miniştrii de Finanţe din ţările bogate din nordul Europei încearcă să le bage pe gât grecilor un plan de salvare care să-i transforme în sclavi până în 2050. În numele civilizaţiei. În numele democraţiei. În numele misticului Euro. De câţiva ani, grecii s-au trezit însă. Au angajat experţi – istorici, economişti, avocaţi – care sunt pe cale să probeze că partea cea mai mare a faraonicei lor datorii e datorie odioasă, datorie ilegală. Jaf şi furt. De fapt, datorie privată, iar nu datorie publică. Făcută cu ajutorul celor două partide istorice care au dominat Grecia alternativ, conservatorii şi socialiştii. Averile familiilor care au condus Grecia în ultimii 50 de ani sunt, de altfel, direct proporţionale cu enormitatea datoriei statului elen.
Timp de cinci luni, miniştrii de Finanţe din Zona Euro, plus şefa FMI şi şeful BCE nu au fost capabili să propună un plan cât de cât realist de reintegrare a Greciei în economia europeană. Preocuparea lor a fost doar aceea de a-şi salva băncile proprii şi, eventual, de a da de pământ cu guvernul democratic ales de poporul grec. Au ratat. Dacă între statele Europei nu există solidaritate, la ce mai e bună Europa ? Nu e mai bine să ne întoarcem definitiv la statele noastre naţionale, fără monedă euro, fără Spaţiu Schengen şi fără MCV în cazul României şi Bulgariei ?
Moneda euro a fost una dintre cele mai mari şi mai teribile prostii inventate de nişte europeni împotriva altor europeni, cei mai săraci, din Sud şi din Est. Noul Viţel de Aur a crăpat, va crăpa. Istoria merge totuşi mai departe. De când ne ştim, de când ne scriem istoria, în Europa nu am avut lideri mai mărunţi, mai detestabili, mai vânduţi, mai fantoşe. E foarte probabil ca istoria mare să se mute în altă parte, în Asia, în America de Sud, în Africa. Cu asemenea lideri, o vom duce din faliment în faliment, până la dezastrul final.
În orice caz, visul lui Petru cel Mare şi, odată cu el, al Rusiei pare mai aproape de realizare ca niciodată. Dacă europenii nu se dezmeticesc acum, imediat, din visul lor grotesc de îmbogăţire, Rusia lui Vladimir Putin se va putea instala foarte curând ca stăpân al Mediteranei. Chinezii vor fi şi ei pe aproape. Imperiul European, gândit în secret de Germania pentru Germania, e pe cale să eşueze lamentabil a treia oară.
Oare ce-ar spune Socrate despre europenii de azi ? Arogantul ministru de Finanţe olandez, preşedinte al Eurogrupului, Jeroen Dijsselbloem, aminteşte în chip nefericit de Hippias, care voia să creadă că ştie totul.

Adrian Severin

Lucrez la un text cu acest titlu. Până la terminarea lui mi se pare urgent să pun în circulaţie câteva idei principale:

1. Nu asistăm la falimentul Greciei ci la falimentul UE.
2. Falimentul UE este consecinţa unei crize structurale cu mai multe dimensiuni.
3. Principalele trei dimensiuni ale acestei crize sunt: i. criza democraţiei; ii. criza modelului eonomic european; iii. criza de conducători şi de conducere.
4. Criza democraţiei: guvernele statelor din zona euro ştiu ce este de făcut dar dacă fac ceea ce este de făcut pierd alegerile; nici un popor nu acceptă soluţii care, fie şi pe termen scurt, îi afectează nivelul de viaţă, oricât de corecte şi de necesare ar fi; conducerea pentru popor şi conducerea de către popor se exclud.
5. Criza modelului economic european: gândită iniţial ca un sistem economic prin care exporturile germane să susţină refacerea postbelică a statelor occidentale, UE nu mai poate funcţiona ca o economie centrată pe ideea susţinerii exporturilor germane, aşa cum a ajuns să fie; concepută ca sistem al solidarităţii transnaţionale care să asigure pacea prin dezvoltare comună şi coeziune economică, socială şi teritorială, UE a revenit la competiţia economico-socială dintre națiuni ceea ce o obligă să înlocuiască politicile de stimulare a economiei şi de sindicalizare a datoriilor suverane prin politici de austeritate impuse în primul rând săracilor uniunii.
6. Criza de conducere: recurgerea la referendum, atât în Grecia cât şi în Marea Britanie, mai ales atunci când în discuţie sunt probleme strategice complicate precum rămânerea sau ieşirea din zona euro / UE, nu arată respect pentru popor ci reprezintă dezertarea de la datorie a unor conducători incapabili să determine poporul a-i urma; incapacitatea liderilor naţionali şi federali ai UE de a găsi o soluţie crizei greceşti dovedeşte lipsa lor de viziune strategică, incompetenţa lor tactică şi impotenţa lor morală (se pare că alegerile democratice nu mai pot produce decât lideri mediocri sau submediocri – adică „reprezentativi”!).
7. „Falimentul” statului grec (nu există nici o reglementare legală pentru insolvenţa statelor, aşa cum se întâmplă în cazul societăţilor comerciale) nu înseamnă şi falimentul întreprinderilor / băncilor greceşti, după cum nu înseamnă nici obligația ieşirii Greciei din zona euro. De aceea panica la bancomate nu se justifică iar sprijinul dat băncilor de către Banca Centrală Europeană este salutar.
8. Soluţia nu este refinanţarea datoriei greceşti (adică să împrumuţi Grecia cu bani pe care să îi restituie prin tăieri de salarii şi impunerea de noi taxe) ci reconvertirea / restructurarea datoriei greceşti (adică ştergerea datoriei şi / sau preluarea ei la nivelul UE, concomitent cu asistarea Greciei la aplicarea unui program de stimulare a economiei prin investiţii în sectoare industriale apte a produce creştere economică durabilă).
9. Chiar dacă Grecia are şi ea partea sa de vină, pedepsirea ei pentru păcatele trecutului – de altfel copios încurajate de criticii ei de azi – este inutilă. Soluţia trebuie să vizeze viitorul iar aceasta presupune şi o reformă structurală a UE.
10. În lipsa unei soluții „europene” juste, fezabile şi durabile la problema greacă, nimeni nu trebuie să se mire dacă Grecia – chiar şi rămasă membru al UE, așa cum majoritatea grecilor și-o dorește – va vira strategic spre Rusia şi China, afectând astfel echilibrul geo-politic în Europa de sud-est şi în Mediterana orientală, precum şi antrenând colapsul politicii germane / occidentale faţă de Turcia, cu efecte grave asupra stabilităţii întregului spaţiu levantin.
11. Faptul că România nu este membră a zonei euro nu înseamnă că nu este membră a UE şi că ceea ce se întâmplă în zona euro nu o afectează. De aici rezultă atât dreptul cât şi obligaţia României de a se pronunţa în chestiunea greacă. Este urgent să o facă. Nu de pe poziţia subalternului servil al „protagoniştilor” UE ci de pe aceea demnă a solidarităţii militante cu o naţiune mică pe care primadonele Europei vor să o umilească după ce au sărăcit-o (a se citi „înşelat-o” sau chiar „furat-o”).

continuare »

Petru Romoşan

Casa Souvenir (S. Weiss, Bucuresci)

Petru Romoşan

Săptămâna 8-14 iunie s-a sfârşit exact pe dos de cum a început. Victor Ponta a ieşit câştigător pe toată linia, DNA şi preşedintele Iohannis („guvernul meu”) au fost umiliţi în două rânduri de maşina infernală de vot a PSD. Mai întâi Camera Deputaţilor a votat masiv împotriva ridicării imunităţii prea junelui şef pesedist, ca apoi moţiunea (zisă şi „loţiunea”) de cenzură să fie trântită fără drept de apel. Şi cu asta ce-am făcut ?
Tot în această săptămână, liderul indiscutabil al controversatului Grup de la Cluj, Ioan Rus, ca un autentic kamikaze, s-a autoexplodat în piaţa publică (la noul post oficial Digi 24) calificând copiii celor plecaţi la muncă în străinătate drept „golani” şi nevestele drept „curve”. Iar multpitorescul general în rezervă Gabriel Oprea a devenit, inexplicabil, omul providenţial, un prim viceprim-ministru cât un prim-ministru lovit în aripă sau chiar un preşedinte cât unul care nu reuşeşte nicicum să devină preşedinte. Deşi tot în această săptămână Klaus Iohannis a încercat şi varianta băsească de preşedinte jucător cerând presto, şi nu o dată, demisia premierului. Victor Ponta, cu tot DNA-ul, binomul SRI-DNA, PNL şi preşedintele Iohannis în spate, nu pare să aibă alte probleme decât cele medicale ivite la un picior.
Încotro mergem ? Care este planul ? De unde a venit ordinul imperativ al demiterii tânărului, inexperimentatului şi îngâmfatului şef pretins socialist ? De la Washington ? De la Bruxelles ? De la Berlin ? Cineva trebuie să ştie, dar bineînţeles că nu se arată la faţă. Sentimentul că trăim o repetare a verii lui 2012, cu referendumul refuzat de puterile protectoare, e foarte pregnant. Dar poate că eşecul pe toată linia al celor care au urmărit debarcarea în forţă a lui Victor Ponta e şi el unul programat. În fapt, deputaţii, votând împotriva urmăririi penale a lui Ponta, ne-au arătat zgomotos câţi bani dau ei pe justiţie. Mai ales că aproape toţi îşi aşteaptă, mâine sau poimâine, convocarea la DNA. Căderea cu brio a moţiunii de cenzură i-a liniştit pe penelişti şi i-a scos domnului preşedinte din cap „guvernul meu”. Alina Gorghiu şi Cătălin Predoiu nu pot aduna o majoritate calificată care să-l facă pe unul sau pe celălalt prim-ministru. Au luat-o pe urmele „prim-ministrului” Lucian Croitoru. Va fi, poate, data viitoare, acum trebuie să mai facă nişte tururi pe la organizaţiile locale şi câteva talk-show-uri, cât mai există bogăţia de televiziuni de ştiri de acum.
Nici de un guvern de uniune naţională nu mai poate fi vorba. Dihonia e mult prea mare, taberele sunt prea de tot incompatibile. Şi atunci vom intra în toamna 2015 tot cu Victor Ponta, Călin Popescu Tăriceanu, plus găştile aferente, şi tot ei vor organiza cele două rânduri de alegeri din 2016 ? Totuşi, după atâtea victorii împotriva DNA, împotriva preşedintelui Klaus Iohannis, împotriva PNL, oare de ce Victor Ponta pare atât de expirat politic ? Deşi a câştigat pe toată linia, pare mai terminat ca niciodată.
Cineva, un fel de baubau mare şi negru, trage sforile din spatele cortinei. Ce urmăreşte ? Pentru că o clasă politică de schimb nu se poate inventa doar prin punerea la pământ a celei existente, oricât de detestabilă ar fi aceasta. Figura providenţială a prim viceprim-ministrului ne poate spune ceva despre cine va conduce în anii următori. Gabriel Oprea e o combinaţie aproape perfectă de învârtit de tranziţie cu un Moş Teacă de România – zice chiar el că a fost de şapte ori ministru, cel mai bun ministru. Un guvern compus din mai mulţi Moş Teacă, în costum-cravată, civili la prima vedere, care să facă marile jocuri economice şi politice în pregătire pentru România – iată soluţia-miracol !
Un posibil răspuns sau o parte din el ne-a venit ieri seară din New York Times. Pentagonul i-a cerut preşedintelui Obama acordul pentru instalarea în ţările baltice şi cele din Europa de Est, foste membre ale Pactului de la Varşovia, a 5 000 de soldaţi, dimpreună cu armament greu („Oficiali americani şi din ţarile aliate au declarat că, într-o încercare semnificativă menită să descurajeze agresiunea rusă în Europa, Pentagonul e gata să stocheze tancuri, vehicule de teren şi alt armament greu la dispoziţia a 5 000 de militari americani în câteva tări baltice şi est-europene. / Propunerea, dacă va fi aprobată, ar constitui o premieră după încheierea Războiului Rece – Statele Unite ar plasa pentru prima oară echipament militar greu în noile state membre NATO din Europa de Est care au aparţinut cândva sferei de influenţă sovietică. Anexarea Crimeii de către Rusia şi războiul din estul Ucrainei au alarmat şi au sugerat o nouă planificare militară în capitale NATO […]”).
Chiar dacă generalul Oprea nu va deveni prim-ministru, talentul său de ofiţer de intendenţă se va putea dovedi foarte util. De aceea o fi ieşit în evidenţă atât de puternic în ultimul timp Gabriel Oprea ? Are generalul Oprea alte informaţii decât noi toţi ? Ca şi preşedintele Iohannis, care a cerut abrupt şi oportunist de două ori într-o săptămână demisia lui Victor Ponta ? Evident că da. Zilele lui Victor Ponta la Palatul Victoria par că se împuţinează. De fapt, Ponta ar putea dispărea politic oricând.

continuare »

Petru Romoşan

La prima vedere, ascensiunea politică a doctorului plagiator (în drept) Victor Viorel Ponta a fost oprită brusc vineri, 5 iunie 2015. La trei ani după ce reuşise să păcălească pe toată lumea (PSD, Băsescu, SRI, DNA, naşul Oprea), dar nu şi populaţia României. Biografia colorată, accidentată i-a fost scrisă fără mănuşi de fostul preşedinte al organizaţiei PSD de Satu Mare (numit de Mircea Geoană), senatorul Valer Marian. Intervenţiile din Parlament ale senatorului de Satu Mare merită recitite cu ochelarii de azi.
Primele şase luni de preşedinţie ale lui Klaus Iohannis au fost cu totul neconvingătoare. Sentimentul că primarul sibian a urcat la Bucureşti cu scopul de a respecta strict codul rutier, Constituţia şi legile ţării, şi doar atât, nimic mai mult, e foarte puternic. Nu tu program economic, nu tu viziune istorică, amatorism şi inconsistenţă, plus un partid PNL vraişte, compus din cea ! (PDL) şi hăis ! (resturi din fostul PNL). E adevărat, lui Klaus Iohannis i-au luat faţa, i-au furat locul de primadonă atât fostul preşedinte Traian Băsescu, cu o prezenţă publică diareică, cât şi prim-ministrul Victor Ponta, care a recuperat surprinzător în credibilitate, nu fără ajutorul unor decizii cu caracter populist, după eşecul major la prezidenţialele din noiembrie trecut.
De vreun an, adică începând cu ultimele şase luni ale preşedinţiei Băsescu, puterea e în altă parte. În primul rând la SRI, care a reuşit să instrumentalizeze total şi la vedere atât DNA, cât şi ÎCCJ. Puterea e la Coldea, Dumbravă şi ceilalţi generali şi colonei SRI. Din păcate, competenţele administrative şi mai ales economice ale generalilor SRI şi ale trinomului (SRI-DNA-ÎCCJ) sunt complet necunoscute populaţiei României. În schimb, producţia de arestări pe cap de locuitor – politicieni, oameni de afaceri, cu toţii români, nici unul străin – e, cu certitudine, pe primul loc în Europa şi, foarte probabil, chiar în lume. Avem miliţie, avem valoare, putem şi exporta.
Ce urmează ? În afară de SRI, în România există încă un bloc de putere pe care atât Klaus Iohannis, cât şi PNL (ce tristă comedie !) par să-l ignore. E vorba de singurul partid, cel mai mare, moştenitorul de facto al fostului regim comunist în întregul său. Victor Ponta poate fi înlăturat cu DNA (de fapt, SRI), poate fi chiar forţat să demisioneze, dar PSD rămâne la locul său, singura forţă politico-economico-administrativă care nu dispare din România ca prin farmec pentru că aşa îşi doresc nişte indivizi necunoscuţi din nişte birouri umbroase, la Bucureşti sau aiurea. Nici adevăraţii adversari ai PSD nu pot fi fericiţi cu asemenea lovituri de forţă. Şi de aici începe instabilitatea.
Multdiscutatul caz Mariana Rarinca a fost un teribil revelator pentru instituţiile de forţă ale statului român. Cu ajutorul Antenei 3 şi al unor practicanţi curajoşi ai dreptului, precum şi al mărturiilor publice depuse de alte victime ale justiţiei politizate la extrem şi orchestrate de trinom, milioane de români au înţeles că nici SRI, nici DNA şi nici Livia Stanciu şi ÎCCJ nu lucrează pentru cetăţeanul obişnuit al României. Sunt doar instrumente ale unor puteri obscure, iar aceste instrumente sunt cele care ne transformă pe toţi într-o colonie. Deşi sunt plătiţi din banii noştri, ei execută ordinele altora, în interes străin, oligarhic, naţional şi transnaţional.
Poziţionarea moale, complicitară a lui Klaus Iohannis şi a PNL (condus de un Ponta în fustă) în favoarea Liviei Stanciu şi a DNA (Kövesi) le-a tăiat iarba credibilităţii de sub picioare. Klaus Iohannis, PNL, susţinuţi de SRI, DNA, ÎCCJ, pot prelua integral puterea, fără s-o mai împartă cu PSD. Dar cât de democratică e până la urmă maniera în care procedează ? Şi cu ce consecinţe ? Şi mai ales în beneficiul cui ? La orizont se întrevede un regim de forţă, împănat cu generali şi colonei. O dictatură ştii când începe dar nu-i poţi anticipa sfârşitul…

© Bogdan Petru Constantinescu
Sâc, că nouă nu ne pasă !

Valer Marian