Petru Romoşan

Cu fiecare nouă zi petrecută în Palatul Victoria, Victor Ponta, Liviu Dragnea, Rovana Plumb şi echipa lor de juniori prematur îmbătrâniţi şi de rezerve prea ambiţioase pentru competenţele lor devin mai irelevanţi – parcă România nici n-ar mai avea guvern. Baronii şi sforarii din PSD şi de pe lângă îl ţin pe Victor Viorel în fereastră, ca pe un cadavru politic îmbălsămat, în aşteptarea poştaşului care aduce pensia, adică noi contracte grase cu statul, şi deci tot atâtea dosare viitoare pentru DNA. Ponta pare acum mai bătrân, mai expirat politic decât veteranul Ion Iliescu, care i-a adus mai multe voturi la prezidenţiale decât dubiosul „e-tinerel” Sebastian Ghiţa. Iar noua şmecherie cu USL-ul, resuscitat împreună cu pesedistul sub acoperire, fostul liberal C.P. Tăriceanu, nu e doar o făcătură jenantă, ci şi o mizerabilă insultă adusă electoratului care i-a îndesat lui Ponta peste urechi o pălărie mult prea mare. Dr. Copy-Paste se apropie de un final puţin glorios de carieră.
Cu Victor Ponta încă în fruntea guvernului (susţinut de marele general, profesor şi doctor Gabriel Oprea), Klaus Iohannis e doar un preşedinte decorativ. Un fel de director de muzeu la Palatul Cotroceni, cu consilierii săi pe post de muzeografi, principali şi secundari. Nici măcar George Maior nu se grăbeşte să se ţină de cuvânt şi să-şi prezinte demisia. SIE e încă fără director după ce Teodor Meleşcanu a plecat într-o fatală aventură prezidenţială, plus una ministerială fără noroc. La Externe îl avem pe multlăudatul Bogdan Aurescu, un emul al lui Adrian Năstase despre care tot auzim că ne-a făcut personal cadou Insula Şerpilor. La Ministerul Apărării – Apărarea e o altă prerogativă a preşedintelui – e în continuare de planton puţinul Mircea Duşa. Nimeni nu pare grăbit. Leafa merge, iar ei, voioşi, dau interviuri. Interviuri prin care fluieră vântul amatorismului şi nu de puţine ori chiar al iresponsabilităţii. Ruptura dintre politicieni, presa scrisă şi cea audiovizuală, pe de o parte, şi restul populaţiei greu încercată de criză şi sărăcie, pe de altă parte, pare totală şi ireparabilă. N-au mai rămas ca recurs decât Poliţia, Spitalul şi Puşcăria.
La est, Ucraina se pregăteşte să ceară aderarea la NATO. O cerere care poate fi aprobată în regim de urgenţă. Anul 2015 poate fi un an de răscurce în ceea ce priveşte noua aşezare a Ucrainei pe hartă. Rusia şi Putin, după succesul prea uşor obţinut cu alipirea Crimeei, au întârziat şi, probabil, au ratat să ia deciziile avantajoase pentru Rusia. În 2015 va fi rândul Ucrainei, SUA şi UE (mai ales Germania şi Polonia) să preia iniţiativa şi e aproape sigur că acestea nu vor rata. Mizele maxime pentru Ucraina şi NATO (şi deci, şi pentru România) sunt Odesa, sudul Ucrainei şi Gurile Dunării. Tot ca la mijlocul secolului al XIX-lea, cu Războiul Crimeii, de parcă istoria s-ar învârti în cerc – de fapt, geografia e cea care stă pe loc. În acest moment, e clar că ruşii au pierdut partida ucraineană. Mai ales că ucrainenii sunt decişi să iasă de sub tutela rusească şi să-şi refacă în timp independenţa şi suveranitatea. Şi e dreptul lor inalienabil.
Vrea-nu vrea, România va fi implicată. Atât de relaţia mai mult decât specială cu Republica Moldova, dar şi de situaţia neclară a Transnistriei, a Gurilor Dunării şi a nordului Bucovinei, cu Cernăuţi, oraş românesc, cu tot. Principalele decizii pe care va trebui să le ia preşedintele, pe lângă cele presante care ţin de situaţia economică grea, deşi acestea sunt mai degrabă pe agenda primului-ministru, vor fi în legătură cu Republica Moldova, cu intensificarea iminentă a conflictului din Ucraina, cu soarta românilor care trăiesc în Republica Moldova şi în Ucraina.
Nici Palatul Victoria şi nici Palatul Cotroceni nu par cu adevărat locuite. Şi nu e doar o impresie datorată zilelor libere din timpul sărbătorilor de iarnă. Prea lunga distracţie mediatică găunoasă, oferită de fostul preşedinte Băsescu şi de curtea lui de aplaudaci gălăgioşi şi coloraţi ţipător, ne-a lăsat pe toţi nepregătiţi, în bătaia vântului, pentru un an care se anunţă foarte greu. Care poate fi un an de răscurce în istoria României.

Petru Romoşan

Dincolo de politică şi de politicieni, se mai întâmplă şi lucruri bune şi adevărate. Nu chiar totul e impostură, mistificare, minciună. Deşi politica pare să ocupe tot spaţiul şi să ţină loc de cultură, de viaţă ştiinţifică, chiar şi de fotbal, prăvălindu-se indecent pe toate canalele de ştiri, deloc puţine pentru o ţară săracă.
Printre puţinele lucruri bune apărute în ultimii ani în altfel foarte gălăgioasa (până la cacofonie) viaţă cotidiană bucureşteană e şi un anticariat în plin centrul Capitalei : Anticariat Unu, pe Strada Academiei, la numărul 4-6. Trei tineri întreprinzători – Ionuţ Olteanu (35 de ani), Bogdan Vasile (36) şi Marin Văduva (39) – s-au asociat cu câţiva ani în urmă şi au pus bazele unei întreprinderi culturale care merge, ignorând criza care pune la pământ ziare, reviste, edituri, librării, galerii de artă, magazine de antichităţi şi case de licitaţii. Cei trei negustori de carte şi de obiecte vechi sunt susţinuţi de un expert cu o reală experienţă, un mare pasionat al domeniului, dr. Florin Colonaş. Dar nu numai. Mulţi, chiar foarte mulţi profesori de la Universitate, de la Filologie, Istorie, Drept, Arheologie, Istoria Artei, îi consiliază amical şi discret. Păstrăm şi noi discreţia asupa acestor experţi benevoli şi entuziaşti. În plus, studenţi sau foşti studenţi la aceleaşi discipline lucrează, cu normă întreagă sau parţială, alături de cei trei muşchetari susnumiţi : Florin Lungu, Eugen Orbeanu, Doru Lixandru, Alina Lăzăroiu, Cristian Dima, Paul Gheorghiu.
Situat pe două niveluri, împrospătat zilnic cu marfă adusă din depozite sau din ultimele intrări, Anticariat Unu oferă cea mai întinsă gamă de carte din Bucureşti şi, foarte probabil, din România, cărţi de la 2 lei exemplarul până la volume vechi şi foarte rare, şi, bineînţeles, cu preţuri pe măsură. Dar niciodată mai scump decât o ofertă similară existentă pe piaţă. Cărţile propuse la vânzare acoperă tipăritură din secolul al XVI-lea până azi. Amatorii pot consulta o importantă colecţie de hărţi vechi, cu exemplare rare, din secolele XVI-XVIII. Există şi un întins sector de carte de artă : albume româneşti şi străine, vechi şi noi, cataloage de expoziţie din toate epocile, unele de negăsit altundeva, dar şi fotografii, cărţi poştale, autografe, scrisori, manuscrise. În ceea ce priveşte pictura, Anticariat Unu se străduieşte să aducă la întâlnirea cu clienţii şi vizitatorii săi şi mici maeştri uitaţi, ignoraţi, cu destule piese care pot intra în orice colecţie, oricât de pretenţioasă. Mici maeştri ai artei româneşti şi străine, pictori, sculptori, iconari, ilustratori, artişti etno-documentari, precum Carol Popp de Szathmari, Amedeo Preziosi, Théodore Valerio, Auguste Raffet şi mulţi alţii. Câte titluri de carte posedă deja Anticariat Unu în unul sau mai multe exemplare ? La o estimare sumară, peste 100 000. Cele mai multe titluri le puteţi vedea şi comanda direct şi pe site-ul firmei. Să nu uităm şi că anticariatul oferă şi o variată paletă de ziare şi reviste vechi, unele foarte rare.
La Anticariat Unu, care are şi o substanţială colecţie de discuri vechi, de care se ocupă Liviu Oneţ, se fac frecvent lansări de carte. Dr. Florin Colonaş a lansat mai multe titluri : o carte despre avangardă a lui Ion Pop, o alta tot despre avangardă a lui Michael Ilk, un catalog cu regretatul Aurel Cojan, prieten al colecţionarului şi expertului. Tot aici, Editura Compania, de care mă ocup şi eu, a lansat mai multe volume cu participarea unor nume de prestigiu : Mihai Dimitrie Sturdza, Dan Berindei, Dorin Liviu Bîtfoi, Sergiu Celac, Laurenţiu Constantiniu.
De unde a apărut ineditul fenomen „Anticariat Unu”, nume ce evocă o revistă de avangardă fondată cândva de Saşa Pană ? După Revoluţie, Universitatea din Bucureşti a fost înconjurată de vânzători ambulanţi, de tarabe cu cărţi. Cenzura dinainte de 1989 a stimulat o colosală foame de carte după aşa-numita Revoluţie. Mulţi studenţi veniţi din toate colţurile ţării au găsit şi ei o oportunitate de a-şi adăuga la venituri sau chiar de a-şi susţine integral studiile din vânzarea de carte. Anticariat Unu in nuce de atunci s-a mutat de pe treptele Universităţii şi continuă acum într-un sediu „burghez” în toată regula. E, de altfel, a treia sa adresă, cea mai spaţioasă, după cea de pe Strada Doamnei şi o alta de pe aceeaşi Stradă a Academiei. Ţesătura de breaslă, relaţiile colegiale şi de prietenie dintre negustorii de carte improvizaţi din jurul Universităţii bucureştene s-au păstrat şi şi-au fixat şi un sediu oficial : Anticariat Unu, Strada Academiei, nr. 4-6. Iar pe Net : anticariat_unu@yahoo.com
O experienţă, nu fără oboseală, frig, foame şi durere, a ajuns să fie, prin ani, o profesie. Una dintre cele mai nobile.

Ronde des Pastoraux à Noël, Heures de Charles d’Angoulême, Bibliothèque Nationale, Paris

Petru Romoşan

Idealurile generaţiei anterioare, cea a primului preşedinte postcomunist, Ion Iliescu, care este şi cea a preşedintelui presupus democrat Emil Constantinescu, au fost foarte simple : Europa şi NATO sau America. S-au adăugat implementarea democraţiei de provenienţă occidentală – mai ales americană, pentru că Europa de Vest însăşi (în primul rând, Germania) este un mare protectorat american sau NATO -, libertatea presei şi libertatea de expresie în general, televiziune la tot poporul, supermarketuri în centrul oraşelor, circulaţie liberă dincolo de frontierele ermetice din comunism etc.
Toate aceste idealuri s-au realizat. Şi noi cu ce ne-am ales ? Cu toată industria trimisă la fier vechi încă de pe vremea genialului palavragiu Petre Roman, cu pământul fertil lăsat pârloagă, dar cu frauduloase retrocedări faraonice, cu bănci străine în loc de bănci româneşti, cu farmacii importate şi ele la fiecare colţ de stradă, cu televiziuni abjecte, unde se manifestă astăzi cei care mâine vor fi arestaţi de DNA. Nu mai avem căi ferate, nu am construit autostrăzi, închidem spitale, şcoala produce tâmpiţi (dixit Traian Băsescu, el însuşi un produs al şcolii româneşti, cum bine a observat acad. Mircea Maliţa).
Şi ce idealuri am mai putea avea ? Nu multe. Poate doar acela de a părăsi definitiv teritoriul acesta care, mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul, te poate ucide. Majoritatea oamenilor cu bani şi-au trimis deja copiii la studii în străinătate. De unde, evident, nu are nici un rost să se mai întoarcă. Mai ales dacă au făcut studii serioase şi care pot aduce joburi bine remunerate undeva pe planetă, altundeva decât acasă, în România. Clasa suspusă e conştientă că după ea nu mai vine decât potopul. Nu mai avem cultură, nu mai avem presă scrisă, până şi cluburile de fotbal sunt la pământ, facem 16 ore de la Bucureşti la Oradea, dar avem politicieni care sunt citaţi pe toate televiziunile şi pe tot Net-ul ca altădată Sfinţii Părinţi ai Bisericii în marile catedrale.
Şi care e marea preocupare a acestui sfârşit de an ? Ce guvern nou-nouţ ne va mai da acelaşi „cruduţ” Victor Ponta. Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor ! Ce altceva mai de soi ar putea face al patrulea guvern Ponta decât au făcut cele trei amatoriceşti, triste, jalnice, obraznice anterioare ? Alţi bani, altă distracţie ! Până la victoria finală împotriva sărmanei Românii. Cea mai mare mistificare care se livrează la sfârşit de an prin aceleaşi mercenare institute de sondare a opiniei publice este că populaţia are o mare încredere în viitorul ei. Şi că noul preşedinte ales, Klaus Iohannis, va face, în fine, totul.
Ca într-o scenă de pateric, diavolul şade fumând liniştit pe zidul cetăţii pentru că nu mai are de lucru. Le-a rezolvat deja pe aproape toate. Merg şi singure. Spre iad, bineînţeles.

Petru Romoşan

Să reamintim nişte lucruri simple dar intenţionat minimalizate. Alegerile parlamentare din 2012 nu au fost câştigate nici de PSD, nici de PNL, adică nici de Victor Ponta şi nici de Crin Antonescu, ci de USL, adică mai ales de Dan Voiculescu, care zace acum în puşcărie, şi de Antena 3, care între timp pare să fi devenit chiriaşa statului. Continuarea guvernului Ponta sau un nou guvern Ponta remaniat e o impostură şi prin prisma votului din 2012. Pe lângă că a fost bătut măr la prezidenţiale şi a candidat direct din Palatul Victoria, punându-şi astfel la bătaie, vrând-nevrând, şi numirea (Traian Băsescu) în postul de prim-ministru, Victor Ponta ne obligă să scotocim şi să găsim că, de fapt, el nu a câştigat singur, odată cu partidul său, parlamentarele. Useliştii din 2012 – care au câştigat alegerile parlamentare cu aproape 70 % pe un program minimal de tip Bulă (”Jos Băsescu !”), rămas şi el neîmplinit, căci Traian Băsescu îşi încheie triumfător al doilea mandat funest pentru ţară – se găsesc azi şi în PSD, şi în noul PNL, în concubinaj chiar cu băsiştii de ieri.
Emoţia, excitaţia provocată de victoria surprinzătoare a sasului luteran ultraminoritar Klaus Iohannis, primar al Sibiului, pohta ce-a pohtit Occidentul (în conlucrare fertilă cu nucleul dur al establishment-ului băştinaş, pe modelul deja verificat Emil Constantinescu), începe să scadă. Klaus Iohannis nu are o echipă nouă şi competentă (vezi discuţia penibilă în jurul posibilei numiri ca şef de cancelarie a lui Dan Mihalache), nu are un program vizionar de ieşire din criza economică, el se vede doar, ca François Hollande al francezilor, un „preşedinte normal” – să spunem în treacăt că François Hollande are azi doar 13 % încredere. Adică având acelaşi SPP extins, cu cortegiul de Mercedesuri sau BMW-uri, deşi România produce Dacia, cu consilieri mulţi şi inutili şi cu „un guvern de centru dreapta” condus, după cum a promis în campanie, de tânărul şi prea puţin experimentatul (mai ales în economie !) Cătălin Predoiu. Să se schimbe totul, dar să nu se schimbe nimic…
Chiar şi DNA pare să fie de acord cu o asemenea perspectivă, căci continuă să procedeze alert la arestări preventive din PSD şi din PNL (de rit vechi), dar nu se atinge de PDL-ul băsist (noul PNL) nici cu o floare.
După ce Robert Negoiţă, primarul sectorului 3, a propus o mare uniune naţională cu un guvern pentru toţi, în care să intre şi PNL (de fapt, PDL), şi PMP (Elena Udrea şi Traian Băsescu themselves), o Hora Unirii a Corupţilor şi Penalilor (iată o siglă nouă, HUCP !), Ioan Rus a invitat PNL la negocieri aprofundate. Baronul PSD de Cluj (şi chiar de Transilvania) visează, probabil, o mare coaliţie stânga-dreapta pe model german – Ioan Rus e un mare specialist în UASCR, Interne corupte, vulpi (Virgil Ardelean), referendum & calcule demografice necreditabile şi Mercedesuri. După alegerea lui Klaus Iohannis, Ioan Rus confundă, evident, România cu ultimul Land adăugat Germaniei care împărăţeşte deja peste UE.
E oare posibilă o mare coaliţie stânga-dreapta ? Desigur, orice e posibil dacă noul preşedinte doreşte, dar DNA tot va trebui să instrumenteze dosarul EADS, cu Ioan Rus, Vasile Blaga, George Maior, Adrian Năstase, CP Tăriceanu, Emil Boc i tutti quanti. Şi există riscul să asistăm la arestări în grup din noul guvern al României. Marele pericol vine din Germania, desigur, care ne furnizează graţios modelul marii coaliţii dreapta-stânga. Dar la noi se va traduce în : toţi semnează tot, se fură tot, după care putem stinge lumina în România.
Condiţiile unei instabilităţi, ale unei confuzii majore în administrarea ţării par să fie reunite. Cu posibilitatea trântirii în Parlament a mai multor guverne improvizate, propuse de noul preşedinte. FMI pare şi el doritor de criză majoră în România, cu condiţionări de miliţian global care nu pot duce decât la dezastre. Deşi toată lumea care are încă scaun la cap, dar nu cea politică, pare de acord că doar un guvern de tehnicieni, de profesionişti poate face faţă unui an foarte greu, anul 2015, partidele şi preşedintele nou ales par hotărâţi să continue bătălia pe ce-a mai rămas din ciolan.
De ce sunt totuşi refuzaţi cu atâta obstinaţie de vreo trei ani încoace tehnocraţii ? Mai întâi, probabil, că amintesc de falsul tehnocrat Theodor Stolojan, mult detestatul partener al lui Traian Băsescu din ultimii zece ani. Nici amintirea pasagerului guvern Mugur Isărescu nu mai inspiră vreun entuziasm. Apoi, principial, se explică în lung şi în lat că ei, tehnocraţii, nu reprezintă voinţa poporului exprimată prin vot. Aşa este, numai că şi votul popular a fost sistematic deturnat, mistificat până într-acolo încât cei care au votat nu se mai recunosc deloc în cei aleşi. Exemplul cel mai recent : USL a câştigat trei rânduri de alegeri, dacă includem şi referendumul de destituire a lui Băsescu, pe acelaşi program („Jos Băsescu !”) pe care l-a uitat începând mereu de a doua zi. Ba chiar a semnat în miez de noapte, adică departe de ochii electoratului, nişte detestabile documente de coabitare. Tehnocraţii ar putea garanta măcar competenţă prin carierele lor anterioare, ceea ce, în mod evident, politicienii de orice culoare nu pot face. Iar dacă nu mai avem destui tehnocraţi valabili în România, pot fi aduşi şi tehnocraţi români stabiliţi pe toate meridianele, având state de serviciu în universităţi prestigioase şi mari întreprinderi. Fireşte, va fi nevoie de alte criterii de selecţie decât cele tovărăşeşti care au dus la impunerea tinerei ministrese de la Finanţe.
Anul 2015 se anunţă a fi un an de foc şi ce este mai rău poate fi deja luat în calcul.

Valentin Protopopescu

Andrei Marga nu mai are nevoie de nici o prezentare. Profesor universitar şi doctor în filosofie, rector în două rînduri a prestigioasei Universităţi clujene Babeş-Bolyai, ministru al Învăţămîntului sub premierii Victor Ciorbea, Radu Vasile şi Mugur Isărescu, ministru de externe în mandatul lui Victor Ponta, preşedinte al Institutului Cultural Român, domnia sa a performat indiferent de domeniul de activitate – şi asta în ciuda a ceea ce spun pe la colţuri mulţi neaveniţi guralivi.
În octombrie 2012 m-am dus la sediul central al ICR pentru a-i lua un interviu profesorului Marga. Era pe vremea cînd era atacat de nostalgicii poneiului roz cu svastică pe crupă. Din pricina rumorilor politice şi imorale ce îmbîcseau atmosfera din jurul profesorului, am preferat să ignor cu totul calitatea de preşedinte al Institutului Cultural Român.
L-am chestionat pe teme de filosofie, l-am obligat să-şi scormonească memoria pentru a plasa în context şi a evoca volume şi idei de dinainte de Revoluţie. Omul s-a schimbat la faţă, ochii au început să-i scînteieze iar discursul lui a fost impecabil. Andrei Marga înviase, vorbea despre ceea ce îi era drag sufletului, era ca un peşte în apă. Nici vorbă de stînjeneala cu care uneori răspundea întrebărilor unor reporteri impertinenţi pe teme de pedestră politică mioritică.
Faptul că recent a publicat la Editura Compania din Bucureşti masiva Introducere în filosofia contemporană, o ediţia revizuită şi adusă la zi, în multe puncte chiar rescrisă, nu m-a surprins deloc. Lucrurile se legau, profesorul este fericit cînd scrie şi vorbeşte despre filosofie, iar registrul istoric şi comparativ al reflecţiei metafizice contemporane reprezintă exact domeniul său de excelenţă. Răsfoind cartea de mai bine de 650 de pagini, format mare, cu peste 1200 de note, înţeleg de ce pe vremea cînd eram student şefului de an îi venise ideea unui troc universitar între centrele din Bucureşti şi Cluj, noi trebuind să-l livrăm pe Mircea Flonta, iar cei de-acolo pe Marga. Fireşte, ideea era utopică, dar ea avea o bază de adevăr în valoarea celor doi intelectuali.
Fără îndoială că profesorul Marga este singurul dascăl şi autor din această ţară în stare să stăpînească un registru atît de vast, de complex şi de delicat cum este panorama filosofiei contemporane. Într-o cultură naţională intrată ignobil după căderea comunismului sub zodia eseistocraţiei, cînd abordările superficiale şi flamboaiante iau ochii ignoranţilor şi snobilor de cafenea ori ai hipsterilor fals ecologi, un studiu fundamental şi în bună măsură exhaustiv, aşa cum este cel scris de Andrei Marga, nu are cum să nu tulbure.
Om de bibliotecă, vorbitor de germană, engleză, franceză şi italiană, intelectual care ştie să lucreze cu instrumentele mari are filosofiei, profesorul Marga impresionează prin cuprinderea bibliografică şi prin intima cunoaştere a autorilor selecţionaţi. Hegelian, domnia sa plecat de la criteriul, dificil pentru că trebuie demonstrat convingător, al originalităţii reflecţiei filosofice şi al subsumării acelor creaţii filosofice spiritului epocii în care au fost redactate. Aşa că, pornind de la Schleiermacher şi Comte, trecînd prin Kierkegaard şi Nietzesche, cu ocoluri prin Mill şi Feuerbach, Marga ajunge la Frege, Bolzano şi Husserl, fără să-i ignore pe marxişti şi neo-marxişti, alunecă pe lîngă Russell, Carnap, Wittgenstein şi Popper, îi radiografiază pe coriferii Şcolii de la Frankfurt, nu uită de Derrida, Foucault, Chomsky şi Strauss, are puterea să zăbovească asupra lui Heidegger, Rosenzweig şi Gadamer, se ocupă de teologi ca Barth, von Harnack şi Ratzinger, o recuperează pe Arendt, se concentrează asupra lui Habermas, nu-l uită pe Sloterdijk şi-i comentează pe profeţii liberalismului filosofic.
Perspectiva este amplă, portretele filosofice conving, analizele sînt nu pertinente, ci strălucitoare, iar cartea lui Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporană, se citeşte ca un roman-fluviu al ideilor filosofice autoritare în zilele modernităţii noastre.

Petru Romoşan