Petru Romoșan

Cele câteva fraze, altfel banale, spuse şi de alţii în ultimul an, ale profesorului Andrei Marga în legătură cu „graniţele nefireşti” în care se găseşte Ucraina lui Volodimir Zelenski au produs un adevărat cutremur. Atât în România, cât şi în Ucraina şi în Rusia. Şi chiar în Occident. Dar observaţiile lui Andrei Marga nici măcar nu au fost complete, a pierdut din vedere alte teritorii româneşti răpite de sovietici, Hotinul, Herţa şi cele trei judeţe din Basarabia istorică (Bugeacul), cu Ismail, Cetatea Albă, Chilia Nouă, Reni, Bolgrad, Arciz, Tatarbunar. Ca şi cele 13 sate româneşti din Transcarpatia (50-60 000 de români) şi cei peste 2 000 de volohi din vestul Ucrainei, dintre care 1 200 de copii.

A fost sau nu dinainte pregătită întrebarea pusă filosofului Andrei Marga la târgul de carte de la Alba Iulia ? Este cineva în spatele fostului ministru al Educaţiei, ministru de Externe, rector al UBB Cluj-Napoca şi fost preşedinte ICR ? Nimeni nu are răspunsul la aceste întrebări care totuşi s-au pus.

Bogdan Tiberiu Iacob, pe site-ul inpolitics.ro, eu însumi la Gold FM şi „crocodilul” Ion Cristoiu chiar am plusat : Andrei Marga poate fi un candidat la preşedinţie din partea naţionaliştilor, suveraniştilor şi patrioţilor atâţia câţi mai există. Vladimir Tismăneanu (de la Washington), Teodor Baconschi, Adrian Cioroianu (foşti miniştri de Externe şi ei) şi destui alţii au sărit ca arşi : „Marga Calorifer” (Vladimir Tismăneanu) e agentul Rusiei !

Cine are dreptate ? Oricât de neplăcut ar fi să o recunoaştem, ceva dreptate are şi „cominternistul” Vladimir Tismăneanu. În actuala configuraţie geopolitică, cu SUA partener strategic al României, Andrei Marga nu are nici o şansă să devină preşedinte. Dar dacă se schimbă configuraţia ? Dacă Bucureştiul va intra în zona de influenţă a Moscovei, Andrei Marga poate deveni preşedinte. Are profilul potrivit. Mult mai potrivit chiar decât ultimii preşedinţi, de la Ion Iliescu până la Klaus Iohannis. L-ar reedita pe dr. Petru Groza !

De ce a interesat atât de mult declaraţia lui Andrei Marga de la târgul de carte de la Alba Iulia, mai ales în Rusia şi în Ucraina ? E foarte simplu : această declaraţie conţinea implicit ideea că Ucraina a pierdut sau, oricum, va pierde războiul cu Rusia. Doar în acest caz Ucraina ar putea fi împărţită. În plus, Rusia e interesată să nu fie singura care îşi adjudecă părţi din Ucraina (fostă sovietică). Doreşte să implice şi Polonia, Ungaria şi România. Ipoteza că Ucraina a pierdut sau va pierde războiul e total inacceptabilă în Occident, mai ales în SUA, ca să nu mai vorbim de Ucraina.

Coincidenţa în timp a declaraţiei lui Andrei Marga cu declanşarea referendumurilor din cele patru regiuni azi încă ucrainene dar în cea mai mare parte ocupate de armata rusă, ca şi declaraţiile despre un viitor mare război apropiat ale preşedintelui sârb Vucic la ONU pot pune pe oricine pe gânduri. În ce piesă de teatru mondial am intrat fără să ne dăm seama ?

Într-un articol foarte recent, excepţionalul artist Eugen Mihăescu, într-o frumoasă limbă română („Parabola orbilor”, solidnews.ro, 22.09.2022), face în treacăt o predicţie sumbră : într-o nouă configuraţie geopolitică, după negocieri de pace, graniţa dintre Est şi Vest ar putea fi fixată pe Munţii Carpaţi – o situaţie evocată în multe planuri anterioare de împărţire a Europei. Lucru pe care marele artist nu-l doreşte, dar de care se teme.

Petru Groza ar fi cel care a obţinut, după convorbiri personale cu I.V. Stalin, ca Transilvania să se întoarcă întreagă la România. „Instalarea la 6 martie 1945 a guvernului prosovietic condus de Petru Groza a fost preţul plătit de România pentru a grăbi reinstaurarea administraţiei româneşti în Ardealul de Nord. Desigur că sunt tăntălăi cei care îl înjură pe Petru Groza din simplul motiv că ei s-au săturat de România” (Mircea Maliţa – „Istoria reală dincolo de propagandă”, huhurez.com, 24.08.2013). Andrei Marga, transilvănean, se regăseşte în exact aceeaşi poziţie cu Petru Groza în 1945. Ca transilvănean, nu va putea conduce România, chiar reunificată (cu Basarabia, Bucovina de Nord, Hotin, Herţa, Bugeac şi, eventual, o parte din regiunea Odesa), dar fără Transilvania. Pentru că asta i-a cerut Petru Groza lui Stalin. El, ca transilvănean, putea conduce România doar dacă Transilvania se întorcea întreagă la România. Dar are Andrei Marga prestigiul lui Petru Groza din 1945 ? Şi mai are Vladimir Putin autoritatea lui Stalin pentru a lua asemenea decizii istorice ?

Desigur, toate ideile exprimate mai înainte sunt simple speculaţii care nu ar trebui să se traducă în realitate. Dar referendumurile din Herson, Zaporojie, Doneţk şi Lugansk, dintre 23 şi 27 septembrie, vor schimba serios harta Europei. Occidentul va fi pus în faţa faptului împlinit. Şi astfel, marele vals al frontierelor va putea începe. Mai ales în caz de mare război.

Petru Romoșan

Aparenta unitate de atitudine a ţărilor UE şi NATO la adresa Rusiei şi a ruşilor, dusă pe culmi de liderii politici ai UE (Ursula van der Leyen, Josep Borrell) şi ai ţărilor europene mari (Olaf Scholz, Boris Johnson şi, mai nou, Liz Truss, Emmanuel Macron), merită totuşi să fie binişor nuanţată. „Putin trebuie să piardă acest război şi să fie tras la răspundere pentru actele sale” (Ursula van der Leyen pentru canalul de televiziune al ziarului Bild, potrivit Agerpres).

La nivelul populaţiilor, lucrurile stau de multe ori foarte diferit de declaraţiile univoce şi bombastice ale politicienilor. După un sondaj realizat de RTL/NTV-Trend Barometer între 26 şi 29 august curent, 77 % dintre germani estimează că Occidentul ar trebui să facă eforturi concrete pentru a încerca să lanseze negocieri cu Rusia. Doar 17 % dintre germani s-ar opune unor asemenea negocieri. Întrebaţi dacă e bine ca liderii occidentali să-i telefoneze lui Vladimir Putin, 87 % au răspuns afirmativ şi doar 11 % negativ. Reacţii asemănătoare au rezultat şi dintr-un sondaj făcut nu demult în Austria.

Éric Denécé, fost ofiţer de informaţii şi analist francez, în prezent directorul unui important centru de cercetare în intelligence (Centre français de recherche sur le renseignement), a făcut, într-un interviu video, mai multe observaţii despre relaţia României şi a românilor cu Ucraina şi cu ucrainenii. Observaţiile despre români sunt plasate într-un context mai larg al relaţiilor ţărilor direct învecinate cu Ucraina : Polonia, ţările baltice, Ungaria, România şi Bulgaria – toate ţări NATO. („Les Américains nous veulent obéissants et faibles politiquement”, France-Soir, 13.09.2022). „În România există o puternică antipatie („détestation”) faţă de ucraineni” (Éric Denécé).

În Polonia şi în ţările baltice există un foarte puternic curent antirus, continuă Denécé, care se poate explica prin istoria recentă sau mai veche. Nu acelaşi este cazul românilor, ungurilor şi bulgarilor. De multe ori, polonezii şi balticii (lituanieni, letoni, estonieni – n.n.) sunt mai porniţi împotriva ruşilor chiar decât americanii.

Românii, în afară de autorităţi, care fac total politica NATO, spune Denécé, sunt destul de scandalizaţi în legătură cu ceea ce văd la refugiaţii ucraineni, cu valize de dolari etc., ucraineni care le trec frontiera pentru a ajunge în Vest, cu infracţionalitate etc.

România socialistă s-a învecinat cu URSS, de fapt, cu Ucraina sovietică, şi nu cu Rusia. Cei care au intrat în contact cu „omul sovietic” au făcut adesea deosebirea dintre ucraineni şi ruşi, deşi şi unii, şi alţii vorbeau ruseşte, de cele mai multe ori în defavoarea ucrainenilor. Popular, ucrainenii erau descrişi ca mai grosolani şi mai brutali decât ruşii la adresa românilor.

Asemenea percepţii, deşi subiective, neştiinţifice, sunt, vrând-nevrând, totuşi persistente. În plus, românii nu au uitat niciodată că teritorii româneşti locuite de români au fost anexate de georgianul I.V. Stalin la… Ucraina sovietică. Recent, chiar mult prea celebrul Volodimir Zelenski a interzis folosirea în şcoli a limbii române. La fel cum a interzis şi alte limbi vorbite pe teritoriul Ucrainei (poloneza, maghiara) şi chiar şi rusa, o limbă majoritară, vorbită de trei sferturi din populaţie.

Totuşi, românii i-au primit pe ucrainenii refugiaţi, mai ales femei şi copii, cu toată simpatia şi compasiunea, asigurându-le protecţia. Desigur, cu unele excepţii foarte regretabile. Deşi ne-au trecut frontiera un mare număr de ucraineni, cei mai mulţi s-au dus mai departe, spre ţările mai bogate din vestul Europei, spre Austria, Germania, Italia, Franţa, Marea Britanie etc.

Recentele manifestaţii-mamut din Europa (peste 70 000 la Praga, de exemplu), multiplele manifestaţii din Germania, din Marea Britanie, din Italia, din Serbia, ca şi manifestaţiile blocate de poliţie şi jandarmerie în Franţa ne arată o ruptură gravă între „aceşti bolnavi care ne conduc” („Cea malades qui nous gouvernent” – Pierre Accoce) şi popoarele care se presupune că i-ar fi ales, votat. De altfel, cum au arătat şi alegerile recente din Suedia, la care se vor adăuga şi cele de săptămâna viitoare din Italia, alegătorii europeni au început să dea de pământ cu actualele guverne. Aşa s-a întâmplat şi cu Mario Draghi în Italia sau cu Boris Johnson în Marea Britanie. Şi nici clasa politică din România nu se simte prea bine.

Petru Romoșan

Prima tentativă, în mai multe valuri, de contraofensivă ucraineană în regiunea Herson a eşuat lamentabil. Cu pierderi semnificative de vieţi omeneşti şi de material militar : aproape 2 000 de morţi şi foarte mulţi răniţi. La fel s-a întâmplat şi cu multiplele comandouri ucrainene care au încercat să ocupe centrala nucleară Zaporojie. Înainte, în timpul şi după vizita inspecţiei AIEA (Agenţia Internaţională de Energie Atomică). Alte sute de morţi ucraineni. Celtrala nucleară de la Zaporojie, de lângă Energodar, cea mai mare din Europa, e strategică pentru Rusia. Crimeea e alimentată cu electricitate de la Zaporojie.

Dar iată că, spre surprinderea generală, Ucraina reuşeşte o consistentă contraofensivă în nord, în regiunea Harkov, înaintând peste 50 km în teritoriul controlat de armata rusă şi „eliberează” Balaklaia (orăşel), Izium (punct strategic major), Krasnii Liman, nordul Kupianskului şi alte câteva zeci de localităţi mai mici (sate). Armata rusă se retrage „strategic” şi lasă în urmă o mare cantitate de echipament militar. Asistăm la prima victorie, în orice caz la cea mai importantă victorie a armatei ucrainene de la 24 februarie 2022 şi până azi. Armata ucraineană suferă însă şi aici importante pierderi umane : între 2 500 şi 5 000 de morţi. Spitalele din regiune (Harkov, Sumi, Cernigov şi Kiev) sunt pline de soldaţi ucraineni răniţi, de multe ori foarte grav. Toată presa mondială repercutează marea victorie a ucrainenilor şi a comandantului-şef, Volodimir Zelensky. SUA şi UE anunţă noi ajutoare de miliarde de dolari şi de euro pentru Ucraina.

Comandanţii ruşi ai „operaţiunii militare speciale” sunt puşi în cauză, învinovăţiţi pentru lipsa de previziune. Chiar Vladimir Putin e acuzat pentru operaţiunea sa specială care s-a bazat doar pe 200 000 de militari şi în ultimele două luni „operaţiunea” a trenat, a devenit lentă, lăsând impresia că aşteaptă iarna, care oricum va diminua toate desfăşurările militare. Deşi o bună parte a populaţiei civile a fost mutată dincolo de linia frontului, în zona controlată de ruşi, după retragerea trupelor ruseşti au rămas destui proruşi la discreţia armatei ucrainene, care se poate răzbuna crunt pe „colaboraţionişti”. Războiul devine cu adevărat urât, civilii sunt implicaţi masiv.

Toţi observatorii occidentali (Édouard Husson, Scott Ritter, Erwan Castel…) recunosc un salt calitativ surprinzător la armata ucraineană. În plus, materialul militar aruncat în luptă e ultimul răcnet occidental, mai ales american (Himars etc.). Sateliţii occidentali, cu informaţiile lor precise de pe câmpul de luptă, au fost folosiţi din plin şi au ajutat decisiv armata ucraineană. Totul în patru zile (7-11 septembrie), deşi contraofensiva din nord a început, de fapt, la 4 septembrie. Armata rusă s-a văzut total depăşită şi nu i-a rămas decât să se retragă pentru a-şi salva oamenii. Dar, aşa cum am mai subliniat, ar fi fost deplasate şi importante populaţii civile pentru a fi protejate.

Ce s-a întâmplat de fapt ? Zelensky a aruncat în luptă cele mai bine pregătite trupe ale sale. Ele au fost instruite direct în ţarile NATO : în Marea Britanie, în Polonia, probabil în Suedia şi Finlanda etc. Armamentul occidental a fost manevrat de mercenari din ţările NATO sau de ucraineni bine instruiţi. Comanda pare să aparţină unor înalţi ofiţeri NATO. Asistăm, într-adevăr, pentru prima dată, la un război direct NATO-Rusia, lucru care se tot anunţa. Cât de departe va merge implicarea americanilor, a britanicilor, a polonezilor, a balticilor şi a NATO în general – nimeni nu ştie. Comandanţii militari occidentali nu au obiceiul să dea interviuri.

Vladimir Putin, oficialii ruşi, propaganda rusă şi prorusă au pretins că „operaţiunea militară specială” nu e un adevărat război. Se urmăresc doar câteva obiective precise : „demilitarizarea”, „denazificarea” şi punerea la adăpost a populaţiilor rusofone. Totuşi, sutele de mii de morţi şi răniţi de-o parte şi de alta ne arată cel mai sângeros război din Europa de după 1945, deşi, evident, Rusia a fost provocată de SUA, NATO şi de Kiev, îngrijorată pentru securitatea ei, Rusia şi Vladimir Putin sunt cei care au declanşat războiul. Iar nu Ucraina sau NATO.

România riscă să se găsească în prima linie alături de Republica Moldova, dar şi de Polonia, ţările baltice, Suedia şi Finlanda, potenţiali noi membri NATO, într-un război total cu Rusia. Care poate începe ca un război clasic, dar se poate încheia ca un război nuclear.

E clar că armata rusă, care şi-a impus până mai ieri strategia în Ucraina, are de-acum în faţă un adversar incomparabil mai puternic. Cum vor reacţiona Putin şi generalii ruşi ? Cu un covor de bombe, după modelul american, în care vor cădea victime nediferenţiat şi civilii ? Replica ruşilor pare să fi început. Cât de departe va merge înfruntarea Rusia-NATO ? Există riscul unor atacuri ruseşti împotriva NATO dincolo de frontul din Ucraina ?

Sunt întrebări neplăcute, la care vom avea răspunsuri în lunile următoare. Nu e exclus să înceapă un război total între lumea B şi lumea A, lumea occidentală, din care şi  noi facem parte. E posibilă chiar o extindere a conflictului militar în Asia-Pacific, în Taiwan.

Petru Romoșan

Într-un moment de răscruce pentru Europa şi pentru întreaga lume, britanicii şi-au hotărât viitorul : vor fi conduşi de prim-ministrul Liz Truss. Vom asista la o concurenţă îndrăcită pentru titlul de cel mai mondialist, cel mai proamerican lider european între Annalena Baerbock (ministrul „verde” de Externe al Germaniei), Emmanuel Macron, preşedintele europeist şi globalist (şi nu profrancez) al Franţei, şi Liz Truss pentru Regatul Unit. Spectacolul se anunţă grandios. Cine este Liz Truss, fost ministru de Externe al prea pitorescului Boris Johnson şi de azi locatară la 10 Downing Street ? Să vedem :

„Scena se petrece la 11 februarie anul acesta. Responsabilă a Afacerilor externe în guvernul lui Boris Johnson, Liz Truss îi ţine o lungă lecţie lui Serghei Lavrov, omologul său rus, reproşând Rusiei că nu face nimic pentru a obţine o soluţie pacifică la tensiunile din Ucraina. Ministrul rus se hotărăşte atunci să testeze cunoştinţele de geografie ale interlocutoarei sale. Îi cere să recunoască suveranitatea rusă asupra Rostovului şi Voronejului – două regiuni din sudul ţării aflate la graniţa cu Ucraina. Doamna Truss răspunde că Marea Britanie nu le va recunoşte niciodată ca ruseşti. Urmează intervenţia jenată a ambasadorului britanic pentru a o corecta pe doamna ministru, apoi negarea incidentului atunci când ruşii încep să-l răspândească, amuzându-se sarcastic. Rusofobia e un sport cu tradiţie în diplomaţia britanică. Dar pe vremea războiului Crimeei (1853-1856), cei de la Foreign Office ştiau geografie.

Dar ceva şi mai rău avea să vină : la 27 februarie 2022, la trei zile după începutul războiului din Ucraina, Liz Truss declara că va fi fără îndoială necesar ca NATO să intre în război pentru a opri Rusia. Ca răspuns, Vladimir Putin a anunţat că forţele nucleare ale Rusiei au fost puse în alertă maximă” (Édouard Husson – „Calamity Liz prend les rênes du gouvernement britannique : que peut-on attendre d’une mondialiste opportuniste ?”, lecourrierdesstrateges.fr, 6.09.2022).

Édouard Husson este profesor de universităţi în Franţa şi mare cunoscător de politică externă.

Dar care e contextul mai larg, istoric în care doamna Liz Truss va deveni noua „doamnă de fier” în Regatul Unit, aşa cum îi place să i se spună ? „Liz Truss e mai puţin competentă decât Boris Johnson dar e la fel de bună la minţit. În plus, nu are deloc empatie. Una peste alta, va părea mai rea în acel post decât Johnson. Nenorocirile aduse de dezastrul Brexit continuă să se agraveze. Penuria de energie cauzată de războiul economic dus împotriva Rusiei sfâşie ţara. […] Truss va agrava totul. Dar miliardarii şi bancherii din City-ul londonez o vor aplauda totuşi pentru că le-a scăzut impozitele. Primul război mondial în Europa s-a datorat în mare parte declinului Imperiului Britanic, care se temea de creşterea concurentului german. Imperiul a fost grav avariat. Cel de-al doilea război mondial l-a doborât. Brexitul lui Boris Johnson a dus la ruină economia reală a Marii Britanii rupând ţara de pieţele ei europene. Acum, Liz Truss va distruge ce-a mai rămas din fostul mare imperiu” (Moon of Alabama – „RIP Great Britain”, moonofalabama.org, 5.09.2022).

Deocamdată, germana Annalena Baerbock are o lungime avans în concursul globalist. A declarat zilele trecute : „Dacă le-am făcut o promisiune ucrainenilor – „Suntem alături de voi atâta timp cât veţi avea nevoie de noi” –, vreau să mi-o ţin. Contează prea puţin ce gândesc alegătorii mei germani, dar eu vreau să-mi ţin promisiunile făcute poporului ucrainean.”

Pentru cine vrea să vadă falimentul Occidentului în desfăşurare, acesta poate fi contemplat uşor cu ochii minţii.

(Titlul articolului, preluat de la Édouard Husson, trimite la un personaj la fel de real ca Liz Truss. Calamity Jane (1852-1903) a fost o faimoasă pionieră a cuceririi Vestului american şi a intrat definitiv în legendă prin spectacolul Wild West Show. S-au scris despre ea zeci de cărţi şi s-au făcut tot atâtea filme.)

Petru Romoșan

Lucrurile iau o turnură nouă, surprinzătoare, aparent defavorabilă Rusiei în războiul din Ucraina. Implicarea SUA în confruntare e din ce în ce mai consistentă, iar Rusia se aşteaptă chiar la o implicare americană directă, la vedere. Armata ucraineană a fost practic înjumătăţită de ruşi („demilitarizare”) printr-un prelungit război de uzură. Dar, începând din iulie-august, Rusia nu se mai luptă practic cu Ucraina, ci din ce în ce mai direct cu SUA şi cu NATO. Pregătirea armatelor SUA şi ale NATO nu suferă nici o comparaţie cu foarte slaba pregătire şi aproape totala lipsă de organizare şi de comandă a armatei ucrainene. În plus, comandantul-şef al Ucrainei, comediantul Volodimir Zelenski, pare a fi o catastrofă din punct de vedere militar. Dar Zelenski, cu enormul său prestigiu internaţional câştigat de la începutul războiului şi până azi, participă nemijlocit la conducerea armatei ucrainene. Sau cel puţin aceasta e impresia pe care o lasă presa occidentală.

Deşi contraofensiva anunţată de ceva timp de Zelenski pentru recuperarea Hersonului, care dă şi numele regiunii, pare să fie un eşec grav pentru ucraineni după primele două valuri de atac pe cel mai slab front deschis de ruşi şi în care a fost folosită armata de elită ucraineană (antrenată în bună parte în Marea Britanie), Ucraina nu e nici pe departe gata să ceară pace, să se predea. Pentru că banii, foarte mulţi, armamentul şi instructorii militari curg dinspre SUA, Marea Britanie şi din ţări UE. Ultima acţiune ucraineană, încercarea de a lua ostatică delegaţia AIEA, a eşuat şi ea lamentabil, deşi ar fi fost pregătită de serviciile britanice şi de Boris Johnson personal. Bruno Bertez, citând Ministerul Apărării rus, ne prezenta ieri, 1 septembrie 2022, un tablou suprarealist, pe modelul James Bond :

„Kremlinul era la curent cu planurile Direcţiei principale de informaţii a forţelor armate ucrainene care vizau să profite de sosirea misiunii AIEA şi să efectueze o debarcare amfibie pentru a încerca să pună stăpânire pe centrala nucleară de la Zaporojie şi să facă declaraţii zile la rând cum că era vorba de forţe speciale ruseşti. Într-o formulă ideală pentru forţele speciale ucrainene, acestea şi-au fixat ca sarcină să ia ostatică însăşi delegaţia AIEA şi să menţină centrala nucleară sub controlul minelor, cerând retragerea completă a trupelor ruse de pe teritoriul Crimeei. Rusia afirmă că Boris Johnson a adus cu el planul de operaţiuni şi câţiva dintre instructori ca pe un acord de demobilizare în mandatul său de prim-ministru, dar, dacă operaţiunea ar fi reuşit, el ar fi refuzat să transfere puterea invocând o urgenţă internaţională care ameninţă cu o catastrofă la scară planetară. Pentru moment, 47 de combatanţi ai forţelor speciale ucrainene au fost distruşi, trei au fost făcuţi prizonieri (!) şi doi sunt în stare gravă, între viaţă şi moarte. Un grup de 12 persoane e blocat din trei părţi şi nu are acces la apă şi la ambarcaţiuni […]. Operaţiunea a fost coordonată de ofiţeri ai MI6 din cartierul lor general de la periferia Kievului (surse ucrainene au confirmat tot ce a spus Kremlinul până acum, precum şi eşecul ambuscadei forţelor speciale ucrainene). Cei 64 de membri ai forţelor speciale ucrainene şi-au încheiat recent stagiul de pregătire în Regatul Unit şi au călătorit de la Varşovia la Odesa în 29 august” („Communiqué sur le coup contre la centrale nucléaire de Zaporozhye”, brunobertez.com, 1.09.2022).

Alţi 200 de ucraineni din forţele speciale, un al doilea val al operaţiunii pentru ocuparea centralei de la Zaporojie, aflaţi pe două barje, ar fi fost înecaţi în Nipru de forţele speciale ruseşti (vezi video Xavier Moreau, site-ul Stratpol, 1.09.2022).

Cu toate aceste eşecuri evidente – contraofensiva deocamdată ratată pentru Herson (aproximativ 2 000 de morţi ucraineni şi foarte mult armament distrus, conform lui Stratpol), comandoul de la centrala Zaporojie anihilat –, SUA nu-şi pot permite să piardă războiul din Ucraina. Ar fi un nou Afganistan sau un nou Vietnam. Tocmai de aceea au decis să transforme Ucraina într-un al doilea Afganistan dar pentru Rusia.

Philippe Rosenthal, un foarte cunoscut analist american, ne descrie destul de clar nivelul de implicare american în Ucraina : „Cu şase zile înainte de „scurgerea” de informaţii de pe Wall Street Journal (în legătură cu contraofensiva împotriva Rusiei sub comanda unui responsabil militar american, un general cu două sau trei stele – n.n.), Pentagonul a publicat o listă impresionantă de arme moderne trimise în Ucraina pentru războiul împotriva Rusiei şi a precizat : „Din ianuarie 2021, Statele Unite au investit peste 10,6 miliarde de dolari în ajutorul de securitate pentru a-şi demonstra angajamentul durabil şi indefectibil pentru suveranitatea şi integritatea teritorială a Ucrainei. Ajutorul cuprinde mai mult de 9,9 miliarde de dolari de când Rusia a pornit războiul său împotriva Ucrainei, la 24 februarie.” Pentagonul confirmă că „din 2014, Statele Unite au furnizat peste 12,7 miliarde de dolari ca ajutor de securitate pentru formare şi echipamente care să ajute Ucraina să-şi păstreze integritatea teritorială, să-şi securizeze frontierele şi să-şi amelioreze interoperabilitatea cu NATO”. Mai trebuie adăugate şi cele 3 miliarde de dolari suplimentare pentru apărarea Ucrainei. Statele Unite se afundă din ce în ce mai mult în conflictul direct cu Rusia. Expedierea de arme moderne, de muniţii, de miliarde către Ucraina, precum şi numirea operaţiunii şi a generalului însărcinat cu supravegherea ei cresc riscurile unui conflict direct” („Un affrontement direct entre les États-Unis et la Russie est-il possible ?”, observateurcontinental.fr, 2.09.2022).

Alegerile de mid term din SUA din noiembrie 2022, prin care se vor reînnoi 435 de reprezentanţi (deputaţi) şi 35 de senatori din 100, forţează Administraţia democrată americană la o victorie de răsunet înaintea votului. Pe de altă parte, Administraţia Joe Biden nu-şi poate permite nici prelungirea războiului până la viitoarele alegeri prezidenţiale de peste doi ani, pe care le-ar pierde sigur în acest caz. Loviturile sub centură, asasinatele (Daria Dughin, de exemplu), sabotajele pe teritoriul Rusiei, operaţiuni teroriste diverse, lovituri cu rachete cu rază lungă de acţiune se pot înmulţi exponenţial.

Spre deosebire de Administraţia democrată americană, Vladimir Putin şi Rusia par să fie interesaţi de prelungirea conflictului din Ucraina. Economia rusă e aptă să facă faţă unui război de durată, iar producţia de armamnet poate lucra în cadenţă. Donbasul va fi până la urmă eliberat integral şi cele două republici, Lugansk şi Doneţk, vor vota în două referendumuri separate pentru alipirea la Federaţia Rusă. Crimeea nu se va mai întoarce niciodată la Ucraina. Probabil, nici regiunile Herson şi Zaporojie. De altfel, în aceste regiuni a fost introdusă rubla, restabilită rusa ca limbă oficială şi s-a stabilit în cea mai mare parte administraţia rusă. Mariupolul şi alte localităţi distruse de război se reconstruiesc rapid. Rămân în suspans regiunile Harkov, Odesa şi, poate, Dniepropetrovsk.

Marele interes al Rusiei de a prelungi războiul din Ucraina, un interes, de altfel, destul de recent, este legat de războiul său economic cu Occidentul. Gazul poate ajunge la iarnă la 5 000 euro mia de metri cubi, spune fostul preşedintre Dmitri Medvedev. Pivotarea economică a Rusiei spre Asia, în principal China, India, Iran, e în desfăşurare. Doralul şi euro sunt atacate în multe feluri de Rusia şi de aliaţii săi din lumea B.

Dacă războiul se va prelungi, va fi doar în avantajul Rusiei. SUA şi UE au interesul să limiteze pierderile de bani şi de material militar, dar şi să iasă în vreun fel din catastrofa produsă de sancţiunile economice aplicate Rusiei. Raportul de forţe în Ucraina e constant pe muchie de cuţit. Iar riscul unui conflict nuclear între cele două superputeri nucleare este în evidentă creştere.