Petru Romoşan

Se mai fac şi greşeli, tovarăşi ! Unele de-a dreptul sinistre. Ultima, cea mai jalnică, încărcată de consecinţe imprevizibile (pentru că reuşeşte să compromită campania masivă de arestări recente !) e aducerea la Înalta Curte a sute de seniori care ar fi participat/n-ar fi participat la votul pentru referendumul acela reuşit cu destituirea gubernatorului chior, al fripturistului cu voce de tenor, mult clonţosul Traian Băsescu.
Parcă aşa îi spunea fostul tovarăş comunist Băsescu lui Victor Ponta, că a fost doar un ofiţer acoperit fripturist, interesat numai de deplasările în străinătate. Vorbeşte din experienţă marinarul, ştie deci despre ce vorbeşte ! Dar pe presupusul ofiţer acoperit fripturist l-a numit tot el de două ori prim-ministru. Ca şi cum nu s-ar fi găsit nici măcar un membru PSD matur, responsabil, competent în economie şi, mai ales, nemanipulabil cu dosare de Securitate. Dar şi-a făcut damblaua încă o dată satrapul postcomunist, să vedem şi noi cât de slabi, de nevolnici sunt adversarii săi, şi că numai el şi Elena Udrea merită prietenia şi protecţia americanilor, a Angelei Merkel şi a PPE.
Ca să-i facă plăcere suspendatului destituit cu sete de popor, în prag de alegeri, ÎCCJ şi DNA şi-au pus onoarea şi credibilitatea în cui. Suflete şi minţi de servitori disciplinaţi. Au trecut doi ani de la referendum şi ÎCCJ şi DNA nu şi-au găsit timp până în buza alegerilor să-l înfunde pe Liviu Dagnea, numărul doi de la partidul advers. Ca şi cum Dragnea nu era implicat în destule dosare de corupţie ! Şi în acest caz, ca în atâtea altele, DNA şi ÎCCJ, ca şi ANI sau Curtea Constituţională, au un comportament şi reflexe de partid politic. De altfel, şi susţinerea zgomotoasă şi neprofesională de care se bucură aceste instituţii din partea unei anumite părţi a presei e tot o susţinere partinică, de trompetişti obedienţi, în frunte cu nemuritorii Tapalagă şi Turturică. Ca şi atacurile la care sunt supuse aceste instituţii ale justiţiei de cealaltă parte a presei de partid. Mai ales de televiziunile de partid, Antena 3 şi România TV.
Şi, în aceste condiţii, cetăţeanul român turmentat cu cine să voteze ? Cu DNA ? Cu Antena 3 ? Cu România TV ? Cu SRI ? Cu SIE ? Cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ? Sau cu ANI şi cu foarte dubiosul Horia Georgescu (vezi declaraţiile politice ale senatorului Valer Marian) ? Mai bine votează cu Curtea Constituţională ! Ca tot românul imparţial…
Nimic nu e sănătos şi normal în alegerile din acest sfârşit de 2014. Ce contează mai mult : decizia ÎCCJ privind incompatibilitatea lui Klaus Iohannis sau votul a milioane de cetăţeni presupuşi liberi ? Până unde poate merge fără urmări batjocura unor decidenţi iresponsabili faţă de o întreagă ţară lăsată cu gura căscată la bunul lor plac : se judecă Iohannis mâine, după alegeri, la anul sau la mulţi ani ? Contează mai mult atacul concertat al DNA asupra PSD sau presa dezgustător partizană şi plătită bineînţeles ? Dosarul strategic EADS a fost amânat strategic pentră că putea deranja, încurca PDL (Vasile Blaga), PMP şi pe marii cavaleri fripturişti ai dreptăţii şi ai dreptei Traian Băsescu şi Elena Udrea. Tot în aceste condiţii, e surprinzător faptul că DNA nu-i propune măcar pentru arestare preventivă şi ÎCCJ nu-i urmăreşte penal pe ziariştii care au scris şi documentat, naiv şi inconştient, sute şi mii de articole despre corupţia din PDL, despre afacerile sumbre ale Elenei Udrea, ale lui Traian Băsescu, Vasile Blaga, Adriean Videanu, Radu Berceanu, Anca Boagiu, Mircea Toader, Ioan Oltean, Gheorghe Flutur, Gheorghe Falcă, Gheorghe Ştefan zis Pinalti, Sulfina Barbu, Roberta Anastase, Monica Iacob Ritzi şi tot „grupul infracţional organizat”. Dacă ar face-o, ar obţine măcar o impresie de coerenţă ! Din punctul de vedere al DNA, afacerea Răpiţilor din Irak, afacerea Alro, Ministerul Dezvoltării şi Turismului, cu fondurile lui faraonice stând în pixul Elenei Udrea, Ministerul Transporturilor, condus de pedelişti de la Băsescu la Boagiu, au fost nişte oaze de verdeaţă şi de justiţie.
Alegerile din noiembrie nu vor clarifica nimic. Indiferent de rezultat, cel ales va beneficia numai de un solid dispreţ popular. Iar o construcţie politică bazată numai pe fripturişti închinaţi la popularii europeni (adunătură dezastruoasă pentru Europa însăşi) şi la marele partener american nu va fi luată în serios de populaţie. Distrugerea PSD, proclamată ca atare de tabăra băsistă, nu înseamnă automat şi o construcţie pozitivă. Pentru aşa ceva, lipseşte şi proiectul, lipseşte şi planul de şantier şi lipsesc şi meseriaşii care să-l realizeze. Discursurile unor candidaţi la prezidenţiale (Macovei, Udrea) par a fi materialele unor acuzatori publici din epoca stalinistă. Confuzia de genuri între procurori, oameni politici, poliţişti, jurnalişti înrolaţi lasă impresia că întreaga Românie a devenit o casă de nebuni. Ce poate fi mai grav decât politizarea făţişă a justiţiei ? Ce poate urma, ca la manual, altceva decât o dictatură declarată ca atare ?

Petru Romoşan

Mulţi îşi vor aminti decenii de-acum încolo de campania prezidenţială din 2014. Pentru că va fi şi ultima pe stil vechi, corupt şi penal, cu şmecherii şi minciunele, sfidări şi insolenţe gigantice, fără programe politice şi economice. Cei mai disponibili pentru rememorări vor fi cei ce se vor regăsi după gratii, în frunte cu „eminenţele cenuşii”, cu strategii din umbră din toate partidele. Microsoft, EADS, retrocedări ilegale de pământ şi de păduri, de case, de tablouri, de alte diverse bunuri mobile, Necolaiciuc de la CFR, Marian Iancu şi tribul său de la RAFO, televizionista de la Politehnică, mama omida Ecaterina Andronescu, urmează Ministerul Sănătăţii, cu casa sa de asigurări de sănătate, cu miliardele ciudate din medicamente, Ministerul Transporturilor, Ministerul de Interne, Ministerul Dezvoltării, cuibul de nebunii economice al Elenei Udrea şi câte şi mai câte !
Asistăm la o competiţie nesperată între procurori şi judecători. În timp ce procurorii fac descinderi, cer arestări preventive, trimit în draci la tribunal, judecătorii le dau zilnic „definitive şi irevocabile” unor nume şi figuri cunoscute de tot poporul, mai ales din politică, dar şi din afacerile cu statul sau cu bani europeni ale prea numeroşilor miliardari de tranziţie şi de carton. Mulţimea fără chip, populaţia României neamestecată în aceste nenorociri, aşteaptă parcă totuşi altceva, aşteaptă mai ales „confiscările extinse”, banii întorşi la buget pentru şcoli, grădiniţe, spitale, cămine de bătrâni, drumuri şi locuri de muncă. Şi, ca o răzbunare pentru ultimii zece ani, în numele dreptăţii până la capăt, îi aşteaptă şi pe pedeliştii lui Traian Băsescu, naşul tuturor naşilor, aliniaţi în şir indian, până la unul, către închisorile patriei.
Copleşiţi de atâtea şi atâtea afaceri penale ale hrebenciucilor, necolaiciucilor, udrelor şi cocoşilor, de sute şi sute de milioane de euro, nu mai avem distanţa necesară pentru a înţelege că toate aceste agresiuni economice înspăimântătoare împotriva populaţiei lăsate fără apărare ani de-a rândul sunt făcute cu ajutorul partidelor politice, în numele politicii de care, vezi Doamne, nu ne putem lipsi, în numele democraţiei. Dacă populaţia nu ar fi atât de obosită, de sărăcită, de scârbită de tot şi de toate câte i s-au întâmplat în aceşti 10-15 ani, poate chiar 25, ar realiza mai repede că reprezentanţii acestor organizaţii de crimă economică ar trebui împiedicaţi prin orice mijloace să mai propună candidaţi într-o competiţie electorală democratică. Întrucât partidele şi cadrele lor cele mai autorizate, alese, cum ar fi, trăiesc din bani furaţi din avutul public – buget sifonat, deturnat, retrocedări ilegale, parandărături, mită şi şpagă –, ele ar trebui măcar temporar blocate, activitatea lor vădit frauduloasă întreruptă. Sau desfiinţate pur şi simplu, după caz. Dacă Ecaterina Andronescu, Şerban Mihăilescu, Viorel Hrebenciuc, Ioan Adam, după Adrian Năstase, Cătălin Voicu, Dan Voiculescu (de la aripioara PC) şi toţi ceilalţi sunt dovediţi infractori, partidul pe care îl reprezintă şi prin care s-au îmbogăţit ce este ? Nu este tot o entitate penală, şi deci de condamnat, de stârpit, de închis ? Câţi ani de puşcărie trebuie să adune o organizaţie, un partid (prin reprezentanţii săi legali) pentru a fi scos în afara legii ? O sută de ani ? O mie de ani ?
Drepturile nemărginite – în numele democraţiei, al libertăţii presei – acordate mass-mediei, mai ales televiziunilor, vor trebui revizuite drastic. Abuzurile la care se pretează infractori de mare calibru, dovediţi deja, ca Dan Voiculescu, prin oficinele pe care le controlează şi din puşcărie, sunt aberaţii pur şi simplu, fără vreo legătură cu principiile vieţii civilizate. Ca şi răspândirea pe televiziuni sau în ziare a „opiniilor” unor condamnaţi definitiv. La fel, controlul serviciilor secrete, prin ofiţeri acoperiţi, prin fonduri obscure, asupra partidelor, mass-mediei, justiţiei. În toate aceste puncte slabe se impune o legiferare atentă, nuanţată şi severă, operă a unor autentici şi recunoscuţi profesionişti, iar nu a unor „constituţionalişti” improvizaţi gen Crin Antonescu. Dacă vrem, într-adevăr, să trăim în democraţie.
Bineînţeles că nu numai PSD sau PC sunt nişte adunături monstruoase de răufăcători. Deşi protejat de încă preşedintele Băsescu, PDL este tot o organizaţie infracţională, dar cu dosarele încă legate cu sfoară. PDL s-a grăbit să se autodizolve în PNL pentru a se disimula mai bine. Dar nici cei care i-au primit în partid pe bandiţii ultimilor 10 ani de politică nu sunt altfel. Relu Fenechiu, deputatul liberal Gigi Becali, Dan Radu Ruşanu, Horea Uioreanu îi aşteaptă colegial la răcoare. Şi UNPR, PPDD, UDMR îşi au faliţii lor binecunoscuţi (Gabriel Oprea, Verestoy-drujba lui Dumnezeu, Dan Diaconescu şi câţi alţii !), care sunt, desigur, majoritari în aceste organizaţii dubioase. Ceea ce trebuia dovedit a fost deja dovedit de DNA, de celelalte parchete, cu confirmări judecătoreşti definitive şi irevocabile : partidele politice sunt compuse în cea mai mare parte din oameni puşi pe furat din avuţia publică, de la moştenitori de drept, în dispreţul tuturor legilor. Partidele româneşti de astăzi nu sunt mânate de nici un ideal, de nici un program, nu lucrează în interesul public, şi deci, ne place sau nu, vor trebui oprite din acţiunea lor de distrugere a ce a mai rămas din ţară, unele dintre ele scoase în afara legii. La fel cum s-a întâmplat, teatral şi comic, cu partidul comunist după Revoluţie, dar de data aceasta serios şi grav, cu dosarele pe masă, pentru toţi infractorii.
După valul de arestări şi trimiteri în judecată din ultimele luni, partidele nu mai pot susţine candidaţi la prezidenţiale în mod legitim. Şi ne putem întreba, dincolo de fineţurile procedurale, cu ce drept mai blochează penalii încă nearestaţi din Parlament propria lor urmărire penală. Alegerile prezidenţiale din acest an, pe lângă accentuatul lor parfum penal, au şi o puternică asemănare cu spitalul de nebuni, în care infractori dovediţi se autoproclamă solemn Napoleon sau Nicolae Ceauşescu. Şi ne promit, cu toată inconştienţa şi neruşinarea, fericirea în dezastrul evident în care trăim chiar datorită lor. Singurii candidaţi îndreptăţiţi în acest moment să-şi continue cursa mai sunt doar independenţii, cum sunt Monica Macovei şi Teodor Meleşcanu, dintre cei cu un CV de luat în seamă. Apartenenţa lor în trecut la procuratura comunistă sau la Ministerul Afacerilor Externe (sau chiar la serviciile secrete comuniste) nu mai interesează decât o minoritate talibană, ce duce în continuare bătălii perimate.
Din păcate, nu avem încă personaje politice, personalităţi publice comparabile cu mari figuri din trecut şi trebuie să alegem deocamdată din ce se prezintă, dacă tot se mai ţin alegeri prezidenţiale. Apariţia pe scena publică a unor profesionişti serioşi, a unor personalităţi de mare suprafaţă a fost împiedicată chiar de aceşti ciumeţi şi gorobeţi penali, organizaţi în bande de infractori cu sigle şi sedii. Reprezentanţii partidelor în starea lor de acum nu sunt decât nişte garanţi ai perpetuării corupţiei generalizate. E nevoie cu adevărat de un nou început şi, foarte probabil, de punerea în paranteze pentru o vreme a actualelor partide politice.

Petru Romoşan

Cum nimeni nu pare să mai înţeleagă mare lucru din ce se întâmplă azi la noi, cu nişte alegeri prezidenţiale complet atipice, cu candidaţi catastrofali, lipsiţi de orice direcţie sau program, cu puşcăria care bate sinistru la uşă pentru o grămadă de lideri politici, chiar pentru unii dintre cei 14 candidaţi la preşedinţie, socotim că ar fi util să ne întoarcem la nişte observaţii de bază, elementare. Ar trebui să fie clar, dar nu e, că România nu a reuşit să scape de blestemul formelor fără fond nici la mai bine de un secol după ce Titu Maiorescu a lansat faimoasa sa teorie acceptată de toată lumea. La acea vreme, Mihai Eminescu, conservator şi el, clarvăzător, întărea : „Astfel, oricari ar fi formele în cari se îmbrăca viața publică și orice numiri s-ar da acelor forme, substratul lor organic este același ca și în trecut. A-l boteza din nou pe un om nu va să zică a-l schimba ; a pune numele de regim democratic unei oligarhii vechi nu va să zică a schimba starea de lucruri.”
Democraţia a revenit la noi după 1989 din Marea Britanie, din Franţa şi din SUA, ţările în care, de altfel, a fost reinventată după străvechiul şi admiratul model al Atenei, ca să înlăture comunismul adus pe tancurile celui de-al doilea război mondial de la Răsărit, din Rusia, care alesese încă din 1917 alt model foarte vechi, vândut ca nou, revoluţionar, modelul oligarhic al Spartei, marea rivală a Atenei. Pentru că, după criteriile vechi şi solide, asta a fost comunismul : o organizare oligarhică, spartană, nedemocratică. Şi, se ştie, în epoca modernă, democraţia face pereche cu capitalismul la fel cum comunsimul făcea şi încă mai face pereche în Coreea de Nord şi în China cu socialismul real, aplicat direct pe oameni. Dacă îl recitim pe Xenofon, un susţinător al statului spartan, oligarhic, putem descoperi că Marx şi mai apoi Lenin n-au inventat mare lucru, Licurg a făcut comunism cu mult înaintea lor în Sparta : “Până în vremea lui Licurg, spartanii luau masa fiecare la el acasă, aşa cum procedau şi ceilalţi greci. Obicieiul acesta avea multe neajunsuri. De aceea Licurg a stabilit ca mesele să fie luate în comun, în văzul tuturor, socotind că în felul acesta hotărârile lui vor fi respectate. Hrana a calculat-o astfel ca nimeni să nu mănânce peste măsură, dar nici să nu rabde de foame. Masa era zilnic aprovizionată cu surplusuri provenite din vânat sau din pâinea oferită de spartanii bogaţi. Mâncând în comun, masa spartanilor nu era nicicând sărăcăcioasă şi nici costisitoare. Legiuitorul a interzis de asemenea băuturile ce nu erau absolut necesare, deoarece vătămau trupul şi tulburau mintea.”
Dar, la fel cum strămoşul nostru Traian a venit în străvechea Dacie mult prea târziu, cu vistieria goală, să caute fonduri (aur), şi democraţia a venit din SUA şi din Europa de Vest tot cu mare întârziere, la spartul târgului şi în căutare de noi resurse salvatoare. Românii au fost admişi în UE în 2007, anul în care a început marea criză financiară globală, urmată de cea economică şi, mai recent, de criza politică globală (Crimeea, Ucraina, după Primăvara arabă, cu Tunisia, Egipt, Libia, Yemen, apoi Siria, Statul Islamic etc.). Şi americanii, şi protejaţii lor vest-europeni au ajuns la noi, ca şi împăratul Traian, pentru resurse, şi nu pentru că ţineau neapărat să ne vândă minunata democraţie, religia lor de cucerire a lumii.
După căderea comunismului, toate gunoaiele societăţii româneşti, toţi aventurierii şi şmecherii fără vreo meserie şi fără vreun Dumnezeu, mulţi comunişti de mâna a doua şi mulţi securişti lăsaţi de capul lor şi-au încercat norocul în politică, în afaceri, în media. Desigur, numai în numele democraţiei. Destui dintre ei sunt astăzi în puşcărie, alţii, şi mai numeroşi, se pregătesc pentru puşcărie.
Azi, americanii aşteptaţi tragic şi degeaba de bunicii noştri prin crunţii ani 50 au ajuns, în fine, la Deveselu şi se pregătesc să-şi facă porturi şi baze gigant la Marea Neagră, pe litoralul românesc. Războiul pentru resurse, energie, apă, hrană nu mai poate fi oprit. Ucraina nu e decât o etapă câştigată deja de americani, deşi Rusia a anexat Crimeea pentru că Rusia e cea care o are pe Ucraina instabilă şi de-acum neguvernabilă la frontierele ei. Convenţia de la Montreux din 1936 privind strâmtorile şi staţionarea în Marea Neagră, limitată în timp şi cu gabarite limitate ale navelor aparţinând non-riveranilor, pare deja caducă de facto.
Cu războiul care bate la uşă, noi, românii ne vom alege succesorul lui Traian Băsescu. Cum a putut rămâne Traian Băsescu două mandate de 5 ani fiecare la Cotroceni, deşi a fost suspendat de două ori, cum a reuşit să-şi aresteze principalii adversri (Sorin Ovidiu Vântu, Dan Voiculescu, Adrian Năstase, Sorin Roşca-Stănescu, Dinu Patriciu a decedat etc.) e deocamdată un mister deplin. Misterul nu poate fi descifrat decât de cei care l-au impus şi l-au păstrat la preşedinţie zece ani, în nici un caz de români, care, se spune tot mai des şi mai apăsat, nu l-au ales niciodată, nici măcar la primăria Bucureştiului, şi care chiar s-au străduit cu disperare să-l dea jos fără să reuşească.
Care e calitatea democraţiei în 2014 în România ? Cât de reală, cât de matură este această democraţie ? Avem în această lună de campanie pentru prezidenţiale măsura exactă a imaturităţii acestei democraţii, a comediei democratice, cu confirmarea totală a teoriei formelor fără fond : calitatea jalnică a candidaţilor care vor să ne reprezinte. Astfel, în jurul doamnei Monica Macovei fac mare tărăboi o mână de intelectuali – câteva sute, în nici un caz câteva mii –, cam aceiaşi care au fost abonaţi până nu demult (mai sunt oare ?) la banii (mulţi !) ai ICR-ului lui Patapievici şi la alte ţâţe financiare grase ale regimului de tristă faimă, numit de mai toată lumea în bătaie de joc „băsist”. Monica Macovei va obţine, ca şi altădată criticul literar al epocii Ceauşescu, Nicolae Manolescu, un scor rizibil, probabil sub 1 %. Ceea ce înseamnă că reprezentativitatea şi acoperirea socială a acestor intelectuali gălăgioşi şi sfidători adună tot până în 1 %. Preocupările lor sunt mai degrabă literare, eseistice, filosofice, fals morale şi pseudojustiţiare, dar mai ales remunerate de la buget. De aceea, populaţia îi crede atât pe Monica Macovei, cât şi pe aceşti băieţi şi fete de trupă organizaţi aproape militar, foarte agresivi, doar la un asemenea nivel irelevant.
Victor Ponta, ucenicul multipenalului Adrian Năstase (cu dosarele Microfosft şi EADS la uşă) şi „nepotul” stalinistului Ion Iliescu, prea de tot tânăr, necopt, nepregătit pentru demnitatea prezidenţială, dar şi el bine instalat în afacerile Microsoft, EADS, Lukoil, România TV şi Sebastian Ghiţă, Antena 3, e cel mai suprarealist, mai „revoluţionar” candidat care se poate imagina – foarte asemănător cu tânărul Nicolae Ceauşescu în 1965. Şi, dacă va fi votat în primul tur de 40 % dintre cei care se prezintă la vot, avem în această cifră şi nivelul corupţiei intratabile de sub care nu se mai poate ridica România. Klaus Iohannis, primar meritoriu al unui oraş de dimensiuni medii, fără experienţă politică naţională şi internaţională, lipsit până şi de experienţa vieţii unui partid mare, e dovada vie şi zâmbitoare că partidele mari reunite PDL şi PNL nu sunt compuse decât din corupţi, incompetenţi şi necreditabili pentru o asemenea funcţie. Altfel, de ce l-ar fi adus PNL şi PDL pe Klaus Iohannis de la primăria Sibiului la conducerea noului PNL şi l-ar fi uns candidat la preşedinţie ?! Dacă vom continua analiza cu alţi candidaţi gen Elena Udrea, Dan Diaconescu, William Brânză etc., ne vom afunda într-un abis. Mai bine renunţăm.
Suntem deci obligaţi să constatăm cu tristeţe că democraţia occidentală nu a ajuns în România aproape deloc. Decât poate în unele ONG-uri, la DNA, ANI, CCR şi, într-o oarecare măsură, la ÎCCJ şi în unele organe de presă. În rest, România este tot la discreţia oligarhilor, ca şi în Rusia şi în Ucraina, deşi ai noştri sunt mai puţin ostentativi, poate şi pentru că au fost obligaţi la discreţie. Şi bineînţeles că tot oligarhia românească şi interlopii băştinaşi organizează alegerile democratice din noiembrie. Spre deplina satisfacţie a partenerilor noştri din UE şi din SUA. Şi cu refuzul masiv al românilor, care promit un absenteism ridicat.
De pe toţi stâlpii, de pe toate gardurile şi blocurile moştenite din comunism, de pe toate zidurile patriei ne privesc ademenitor Klaus Iohannis şi Victor Ponta, promiţându-ne, fără dureri de cap şi, bineînţeles, fără răspundere, un viitor luminos şi foarte democratic. Dacă vreo autoritate a statului (dar mai avem un stat ?) ar face socoteala banilor cheltuiţi pe o asemenea campanie indecentă la vreme de dureroasă sărăcie, cei doi şi cei care-i susţin cu fonduri (bani negri şi oligarhici) ar trebui să meargă împreună mai întâi la „cremenal”. Cât despre minunile şi binefacerile democraţiei, despre acordul formelor cu fondul, nimic mai nesigur şi mai neclar deocamdată…

Hrană, Apă, Energie
Revoluţia sustenabilităţii din România

Dr. Călin Georgescu

În întreaga lume, milioane de oameni au început să transpună în practică viziunea și principiile celei mai rapide și profunde transformări sociale a timpurilor noastre: revoluția sustenabilității. Astăzi, sustenabilitatea oferă limbajul comun care leagă problemele centrale  cu care se confruntă civilizația noastră. Ca principiu organizatoric, sustenabilitatea reflectă  interdependența preocupărilor și soluțiilor ecologice, economice și sociale. Într-o lume sfâșiată de contradicții ireconciliabile, revoluția sustenabilității este singura situată într-o poziție ideală  pentru a furniza contextul necesar  unui larg dialog social și un catalizator pentru acțiunea concretă.
Acest proiect de țară prezintă viziunea, direcțiile de acțiune, soluțiile și obiectivele  specifice ale unei adevărate revoluții a sustenabilității în România. Pentru România, conceptul de sustenabilitate nu este doar un concept la modă sau încă un cuvânt gol din limbajul politicianist. El este o necesitate vitală, însăşi esenţa proiectului de ţară pentru următoarele decenii. Clasa politică a avut grijă să torpileze Strategia Națională de Dezvoltare Durabilă din 2008. Dar nu a putut înăbuși spiritul și viziunea ei. Ele se vor reaprinde în contextul noii economii civice a revoluției sustenabilității. O revoluție prin care România va renaște.
Obiectivul strategic naţional este ca românii să trăiască în prosperitate, să-și recâștige demnitatea, hoția sa fie stărpită, iar țara să ajungă acolo unde merită, conform potențialului natural și uman pe care îl deține. România  trebuie să devină un lider în Balcani și în Europa, pe teme mari și precise. Avem toate atuurile pentru a depăși nivelul statelor Uniunii Europene (UE) la principalii indicatori ai dezvoltării sustenabile în domeniile economic, social şi uman către orizontul anilor 2020. Acest obiectiv nu poate fi realizat în cadrul actualului sistem economic și social nesustenabil, care a condus țara la ruină. Toate guvernele României au încurajat exploatarea nemiloasă a patrimoniului natural și a populației, deși obligația lor era să protejeze oamenii și natura împotriva exploatării, din orice parte ar fi venit ea. Această situație va înceta odată ce revoluția sustenabilității va reda românilor prosperitatea și  demnitatea pierdute, precum și speranța în viitor.
Vom stabili țintele intermediare și de lungă durată  ale dezvoltării  sustenabile a României  printr-o largă consultare a forurilor de decizie cu toţi factorii relevanţi: mediul de afaceri, comunitatea ştiinţifică, Biserica şi societatea civilă.  Ce trebuie să facem mai întâi? Pare un răspuns imposibil de dat, numai că nu aşa se pune problema. Nu trebuie să ne preocupe problema priorităţii. Trebuie să le facem pe toate, cu chibzuinţă şi realism, cât mai repede şi mai bine. Avem convingerea că schimbarea radicală a calităţii vieţii în România poate avea loc rapid și ușor în câteva luni. Acest lucru presupune fermitate în aplicarea direcțiilor de dezvoltare, iar noul guvern sa fie incoruptibil și să dea exemplu personal de moralitate, jertfă și patriotism. Ordinea, disciplina, cuvinte puține, dar transpuse în multe și frumoase fapte, trebuie să fie farul călăuzitor. Corupția endemică din România de azi este una din principalele cauze ale nesustenabilității economiei românești și a nedreptăților de tot felul. Iată de ce ea trebuie scoasă în afara legii.
Eficienţa şi suportabilitatea socială vor fi indicatori de bază: trebuie să obţinem o valoare adăugată cât mai mare, cu un consum cât mai mic de resurse. În acelaşi timp, trebuie să rezolvăm în ritm accelerat unele probleme care în ţările din Vestul Europei şi-au găsit răspuns cu decenii în urmă. Atingerea obiectivelor-ţintă nu poate fi garantată pe termen mediu şi lung, decât dacă structura şi funcţionarea sistemului politic şi socio-economic se dimensionează şi se adaptează continuu la configuraţia şi capacitatea de suport a capitalului natural, material, social şi uman de care dispunem. În ultimii 25 de ani, s-a produs o supradimensionare continuă a sistemului politic, sufocat de legi şi reglementări numeroase şi contradictorii, imposibil de aplicat.
Un asemenea pas istoric, cum este revoluția sustenabilității,  reclamă imperativ realizarea unui consens naţional, acceptarea unei strategii a interesului comun, care ar trebui să se ridice deasupra confruntărilor politice şi a ciclurilor electorale. Cooperarea trebuie să devină  modus operandi, nu numai în economie, ci în întreaga societate românească. Restaurarea sentimentului de încredere reciprocă, o trezire a imboldului asociativ şi a spiritului de întrajutorare sunt absolut necesare. Fără conlucrare şi dăruire nu pot renaşte micile comunităţi, care stau la baza oricărei societăți sustenabile, nu se poate concepe crearea și răspândirea largă a bogăţiei şi a autonomiei economice a fiecărui cetățean. Va fi un test de maturitate pentru partidele politice și pentru societatea românească, în general, dar asta ne va uni, daca vrem sa trăim mai bine.
România deţine un capital natural superior multor ţări membre ale Uniunii Europene. Sustenabilitatea este domeniul unde putem concura de la egal la egal în cadrul UE, cu condiţia să lucrăm cu seriozitate şi realism. În funcţie de rezultate, obiectivele noastre vor putea fi reajustate după câţiva ani în direcţia stabilirii unor ţinte mai ambiţioase. Viitoarele programe sectoriale şi regionale vor trebui să ţină cont de valoarea autentică a patrimoniului natural, material, social şi uman existent. Există premise reale pentru ca România să devină un exemplu european de utilizare şi de conservare raţională a resurselor, în condiţiile unei dezvoltări echilibrate şi ale creşterii continue a calităţii vieţii. Premisa cea mai importantă o constituie omul însuşi: voința de a elabora proiecte viabile, adecvate realității și de a le implementa.
Ideea de sustenabilitate presupune o corelare organică între dezvoltarea diferitelor sectoare ale economiei şi societăţii, pe de o parte, şi între regiunile ţării, precum şi alocarea corespunzătoare a resurselor financiare disponibile, în funcţie de priorităţile convenite. Pentru a decide ce avem de făcut şi în ce ordine, trebuie să înţelegem clar situaţia în care ne aflăm. În România, tranziţia către democraţia funcţională şi economia de piaţă a fost prelungită şi dureroasă. Să nu repetăm greşelile şi să valorificăm succesele, atâtea câte au fost!

continuare »

Petru Romoşan

Afacerea Strousberg (1868-1872)
“În 1868, domnul Carol I a pornit un amplu proiect de infrastructură feroviară atât de necesar procesului de modernizare a României. Construcţia unei reţele feroviare, care să unească nordul de sudul ţării şi să înlesnească accesul rapid în Occident, era imperios necesară. Una din magistralele acestei reţele feroviare urma să fie Roman-Bucureşti-Vârciorova, cea mai amplă şi care impunea costuri foarte ridicate. […]
Afacerea Strousberg a fost un puternic scandal politico-financiar privind concesionarea construcţiei liniei ferate Roman-Bucureşti-Vârciorova consorţiului prusian condus de Heinrich Strousberg, un antreprenor german. Neregulile descoperite ulterior în contract şi condiţiile în care s-a realizat concesionarea au provocat un puternic tumult în societatea vremii, aducând importante prejudicii statului român. Ceea ce nu s-a ştiut la vremea respectivă a fost că proiectul de acordare a concesiunii nu a fost realizat de funcţionarii Ministerului Lucrărilor Publice. Acesta a fost redactat la Berlin sub „cea mai neadormită priveghere”. Autorii nu s-au zgârcit atunci când a fost vorba de propriile privilegii (Enciclopedia României / Internet).”

Afacerea Hallier (1895-1900)
„După reunirea Dobrogei cu patria-mamă, în urma războiului de Independenţă (1877-1878), autorităţile române au fost preocupate de integrarea ei definitivă între graniţele româneşti, din punct de vedere politic, cultural şi economic. La acea dată, Constanţa dispunea de un mic port cu un acvatoriu de aproximativ 4 (patru) ha, în care adâncimea apei atingea 5,25 m, cu un singur cheu, din piatră şi lemn, cu o lungime de 334 m. […]
Serviciul construcţiei portului a întocmit două proiecte pentru lucrările hidraulice : unul general, cuprinzând toate lucrările necesare, şi altul restrâns, conţinând doar o parte a acestuia. Primul proiect era evaluat la 25 400 060 lei, cu termen de executare până la 10 iulie 1902, iar cel de-al doilea avea o valoare de 12 318 022 lei, cu termen până la 10 iulie 1899. Proiectele ţineau cont de principala funcţie a portului, şi anume aceea de port de export. Ele prevedeau construirea de depozite, silozuri şi bazine pentru principalele mărfuri exportate de România, utilarea cu cele mai perfecţionate instalaţii, pentru ca manipularea mărfurilor să poată fi făcută repede şi ieftin. S-a organizat o licitaţie la care au participat case speciale renumite în Europa. Licitaţia a fost deschisă la 18 iunie 1895 pe baza proiectului restrâns, cu dreptul concurenţilor de a prezenta oferte şi pentru lucrările sporite, prevăzute în proiectul general. Dintre cele opt case participante, antrepriza Hallier şi Dietz Monnier au oferit o reducere de 21 % sub deviz, sumă în care era inclusă şi construirea liniei ferate Constanţa-Canara (Ovidiu), şi a propus o reducere cu 23,80 % din deviz pentru executarea lucrărilor proiectului general. Fiind cea mai bună ofertă şi deoarece antrepriza venise cu recomandările şi sprijinul financiar al mai multor bănci franceze şi germane, licitaţia a fost câştigată de Adrian Hallier. Hallier era un nume respectat în industria construcţiilor din acea perioadă, fiind realizatorul mai multor fortificaţii ale unor oraşe franceze şi participant activ la modernizarea portului Le Havre. (Magdalena Iacob, Universitatea „Ovidius” Constanţa).” A urmat „afacerea” Hallier, care „va persista în memoria opiniei publice şi va determina guvernul român să decidă continuarea lucrărilor din portul Constanţa cu resurse şi specialişti proprii”. Procesul de arbitraj a fost câştigat de Hallier : 6 226 632, 94 lei grei din epocă. Unul dintre avocaţii constructorului Hallier a fost celebrul Raymond Poincaré, cu a sa celebră zicere „suntem aici la porţile Orientului, unde totul trebuie luat mai puţin în serios”.

Afacerea Škoda (1930-1933)
“Afacerea Škoda a fost un puternic scandal politico-financiar care a zguduit viaţa politică din România interbelică. La baza lui a stat un contract pentru înzestrarea armatei române cu armament, în valoare de aproximativ 7 miliarde lei, semnat în 1930 de guvernul Maniu cu Uzinele de armament Škoda din Cehoslovacia. Stipulat în netă defavoare faţă de Statul Român, contractul a provocat o puternică criză politică, scoţând la iveală corupţia generalizată din aparatul administrativ al Statului, starea extrem de precară a Armatei Române, violarea secretelor de stat, implicarea politicienilor până la nivelele cele mai înalte şi culminând cu implicarea regelui Carol al II-lea şi a camarilei regale. Cazul a scandalizat opinia publică şi a fost cap de afiş pentru mai mulţi ani de la izbucnirea lui. A fost pe larg instrumentalizat de partidele şi oamenii politici, având în final un efect devastator asupra încrederii populaţiei în instituţiile statului democratic, în contextul în care Europa se afla în plin proces de înarmare şi în pragul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial (Enciclopedia României / Internet)”.
Ce uneşte, prin ce se aseamănă “afacerile” Strousberg, Hallier, Škoda şi le constituie într-o “ramă” potrivită, clarificatoare pentru scandalul colosal în desfăşurare, “afacerea” Microsoft ? Toate aceste afaceri din ultimii 150 de ani moderni ai României, inclusiv afacerea în curs Microsoft, sunt legate de momente decisive din istoria dezvoltării economice a ţării noastre : calea ferată, portul Constanţa, înzestrarea modernă a armatei române şi, recent, introducerea noilor tehnologii în şcoli şi în administraţie sau, în cazul afacerii EADS, încă nedetonată, dar amorsată şi aşteptată de toată lumea, securizarea frontierelor noastre “europene”. Încă o dată, intrarea în rândul lumii civilizate, avansate se lasă cu o imensă afacere de corupţie, afacere capabilă să destructureze din temelii casta politică, cu toate partidele sale.
Nu e încă deloc clar dacă avem o megaafacere de corupţie sau avem chiar două megaafaceri. Ce legături există între dosarul EADS şi Microsoft, altele decât prim-miniştri şi miniştri corupţi, care sunt cam aceiaşi ? E evident că „afacerea” Microsoft e legată mai ales de America, chiar dacă sucursala care a operat în România e situată în Irlanda, iar „afacerea” EADS se duce spre Germania, Franţa şi Marea Britanie (Daimler-Chrysler, Lagardère, BAE Systems).
La acest moment, al declanşării campaniei pentru alegerea unui nou preşedinte, cea mai mare nedumerire a populaţiei pare a fi aceea că nu s-au operat deja faimoasele „arestări preventive”. Parlamentarii, speriaţi de moarte (politică), şi-au acordat în mare viteză o vacanţă prelungită pentru a împiedica accesul DNA la 9 miniştri şi parlamentari, foşti şi actuali. Dar ceilalţi, „şefi de cabinet”, oameni de afaceri din IT, directori nu au nici o imunitate, şi totuşi nimeni nu-i anchetează sau arestează. De asemenea, pentru populaţia care votează nu e deloc clar de ce preşedintele PSD, care e şi candidat, nu a cerut deja demisia din partid a Ecaterinei Andronescu, a lui Şerban Mihăilescu şi a lui Dan Nica, aşa cum s-a procedat, cu suspectă celeritate, într-un caz mult mai neclar, cel al lui Adrian Severin. Ecaterina Andronescu, prestatoare de sute, de mii de ore pe televiziuni, o Şeherezadă modernă, dar ternă şi plicticoasă, s-a exprimat chiar cu mult tupeu : „îmi dau foc în piaţa publică dacă cineva îmi pune în cârcă asemenea lucruri.” Andronescu este cercetată pentru abuz în serviciu, luare de mită, trafic de influenţă şi spălare de bani în perioada în care a fost ministru.
George Maior s-a grăbit să-şi anunţe disponibilitatea de a-şi prezenta „democratic” demisia noului preşedinte care va fi ales în noiembrie. Agenţii „acoperiţi” din media, colegii lui Turcescu, s-au grăbit şi ei să aplaude marele gest al marelui om şi să-l propună imediat pentru postul de prim-ministru. Pentru care merite sau competenţe ? Pentru opt ani de servitorie docilă la Băsescu, la grupul de la Cluj şi la străinătate ? Sau mai degrabă George Maior, care-şi cunoaşte bine implicarea în megadosarele în curs, mai ales EADS, mai ales afacerea cu fregatele, vrea să spele putina în timp util ? Afacerile Microsoft şi EADS au început încă de pe vremea fostului şef al lui George Maior, Adrian Năstase, dar au continuat în toţi aceşti ultimi 8 ani de când a fost numit şef la SRI. Şi unde a fost şi falsul campion al luptei împotriva corupţiei, Traian Băsescu, sub al cărui ochi de Polifem s-au desfăşurat toate aceste grozăvii ?
Şi dacă tot vorbim de demisii, de ce nu se retrage Victor Ponta din funcţia de prim-ministru pe timpul campaniei electorale ? Nu ar fi o obligaţie elementar democratică să se pună pe picior de egalitate cu ceilalţi concurenţi, aşa cum a procedat deja Teodor Meleşcanu ?
Ce poate fi mai straniu decât să fii obligat să alegi între candidaţi care pot ajunge la puşcărie în lunile următoare ?

Edward Luttwak

Given Iran’s unrelenting hostility to the United States – “death to America” is the constantly repeated official slogan — a war would be readily understandable.  But  instead of fighting Iran as it continues to oppose American interests everywhere, we are now once again  fighting for Iran, by attacking its most deadly enemy of the hour.
Back in 1991, Iran’s most dangerous enemy was Saddam Hussein’s highly militarized Iraqi state, which kept Iran in check even after its  failure to destroy the Ayatollahs’  regime altogether — Saddam’s original aim in starting the war in September 1980.
Iran gained immensely from the American war of 1991 that decisively weakened Saddam’s regime, because it no longer had to keep up large frontal forces to guard against another Iraqi invasion. But there was no full demobilization to focus on rebuilding war-devastated areas. Instead Iran intensified its nuclear efforts and diverted personnel and weapons to Lebanon, to build up its fellow-Shia Hezbollah, and to Yemen’s to support the Houthis, also Shia albeit of a different sect. Then in 2003, Saddam Hussein’s state was altogether destroyed by the United States, allowing Iran to exercise unchecked influence over its fellow Shia of Iraq. One of its expressions was the Mahdi Army of the Shia cleric Muqtada al-Sadr armed and trained by Iran, which attacked American troops even as they were fighting against Sunni insurgents who were targeting Iraq’s Shia : evidently Iran’s overriding priority was to weaken the United States.  More broadly, once Saddam was no longer there, Iran instantly became the strongest power in Iraqi politics as a whole — no Arab Shia leader or party was ready  to oppose Iran’s will on anything of substance, even as they relied on American protection and American financial aid.
By then, the US had fought another war for Iran in 2001, to destroy the power of the Taliban, whose strict Sunni doctrine condemned the entire Iranian regime along with their fellow Shia of Afghanistan as heretics deserving of death.  In 1998, when the Taliban entered the city of Mazar-e-Sharif, there were massacres of local Shia, and the    diplomats of Iran’s consulate were killed. By then, Iran was forced to man its long border with Afghanistan very intensively, to guard against Taliban raids, Baluch insurgents, armed smugglers and illegal immigrants in large numbers.  The US invasion of Afghanistan replaced the Taliban regime with the Afghan government of Hamid Karzai, whose attitude to the United States was to degenerate into outright hostility even as his government continued to rely largely on US funding and US protection, but whose attitude to Iran was never less than deferential.
In both Iraq and Afghanistan, the United States was of course focused on the main action of removing an offending regime. But in both cases there could have been action early on to mitigate the collateral benefits to Iran. Because it persistently resorted to terrorism and the support of terrorists to attack Americans, there were opportunities for countermeasures and for retaliation that would have weakened Iran but which remained unused.
This grave omission must not be repeated. As the US acts against the Islamic State and some other Sunni Jihadis in Iraq and Syria, thereby benefiting Iran by attacking its enemies, it is essential to offset that collateral benefit by intensifying pressure on the Iran regime, not only in regard to its nuclear activities but also for its long-range missile  and terrorism violations. To enter into a tacit alliance with Iran against the Islamic state would not amount to cold-blooded realism, but to a gross failure of statecraft, inexcusable three times in a row.

September  25, 2014