Umbra lui Ion Antonescu peste Palatul Victoria

duminică 24 oct. 2021

Petru Romoșan

Numirea unui militar, a unui general în fruntea guvernului României nu e un fapt banal. Exemplul cel mai cunoscut e cel al generalului / mareşalului Ion Antonescu, care a sfârşit foarte prost şi, odată cu el, şi România. Pseudogeneralul N. Ceauşescu (avansat la Moscova sau la Academia „Frunze” în 1949 ?) nu a ocupat niciodată postul de prim-ministru, cumulul de funcţii era interzis în epocă. A fost mai întâi secretar general al PMR (PCR) începând din 1965, preşedinte al Consiliului de Stat din 1967 şi apoi preşedintele (dictatorul) Republicii din 1974. A acumulat de la început puteri de dictator – dictatura sa a rezistat nu mai puţin de 25 de ani.

Ion Antonescu, „conducătorul statului”, a fost urmat în postul de prim-ministru, după arestarea sa, de alţi doi generali, Constantin Sănătescu şi Nicolae Rădescu, în două guverne cu viaţă foarte scurtă. Anterior, în 1918, alţi trei generali, tot în urma unui război, Alexandru Averescu, Constantin Coandă şi Arthur Văitoianu, au ocupat tranzitoriu funcţia de prim-ministru. Alexandru Averescu a revenit în fruntea guvernului ca preşedinte al Partidului Poporului (1926). Să rezumăm : în România ultimilor 100 de ani nu am avut prim-ministru militar, general decât înainte sau după război. Nici comuniştii nu au numit vreun prim-ministru militar. Deducţia se impune : ne găsim înaintea unui război ? Vorbim aici de un conflict militar, şi nu de un metaforic război cu crizele, inclusiv cea sanitară sau energetică şi economică, pentru a căror gestionare nimic nu-l recomandă pe generalul Nicolae Ciucă.

Asocierea gradului de general cu funcţia de prim-ministru nu e deloc una fericită în istoria României. După cum vom vedea, nici eventuala instalare a generalului Nicolae Ciucă, cu un masterat în cadrul Colegiului de Război al Forţelor Terestre din SUA, nu anunţă nimic bun pentru noi. Ceilalţi generali, cu excepţia lui Ion Antonescu, au fost numiţi după primul şi, respectiv, al doilea război mondial. Probabil că Nicolae Ciucă, la fel ca Ion Antonescu, e numit în aşteptarea unui posibil conflict militar, cel din Ucraina şi de la Marea Neagră. Ne amintim că Ion Antonescu, imediat după ce a fost numit de Carol al II-lea, a forţat abdicarea acestuia şi înlocuirea sa cu tânărul şi neexperimentatul prinţ Mihai de Hohenzollern. Desigur, comparaţia nu e de bun augur pentru Klaus Iohannis.

Ideea de a-l aduce pe generalul cu patru stele Nicolae Ciucă în postul de ministru al Apărării şi, ulterior, senator „civil” al PNL nu pare să fi fost a lui Klaus Iohannis, cum se tot spune. Klaus Iohannis a jucat mai degrabă la „impuse”. Dar câte idei originale ale lui Klaus Iohannis în cei şapte ani de preşedinţie ai săi sunt cunoscute şi, eventual, patentate ? A „văzut” cineva vreo idee a lui Klaus Iohannis ? Nici măcar majordomii săi, Ludovic Orban şi Florin Cîţu sau Dacian Cioloş, nu pot susţine serios şi credibil una ca asta. Probabil, Klaus Iohannis are în ureche un pitic foarte mic sau chiar un birou de pitici care-i spun când să zică bună ziua sau să dea mâna prezidenţială (lui Liviu Dragnea, de exemplu).

Nicolae Ciucă e un produs al Pentagonului, care l-a pregătit (2004-2006) atent. Ar fi urmat înainte, simultan sau după şi nişte cursuri de engleză şi de „terminologie NATO”. Dar românii nu l-au prea auzit vorbind. Tace şi el la fel de semnificativ ca Iohannis, doar teoretic şeful său. Pentru că şeful său real e la Pentagon, azi Lloyd J. Austin, şi la NATO, la Bruxelles. Pentru că aşa merge ierarhia militară.

De mai multă vreme, SUA şi NATO pregătesc un conflict militar cu Rusia în Ucraina şi la Marea Neagră. După vizita lui Lloyd J. Austin în regiunea noastră ştim şi cine vor fi primii trei implicaţi în calitate de proxies : Georgia, Ucraina şi România. Expulzarea diplomaţilor de la misiunea rusă la NATO din Bruxelles şi răspunsul rapid şi brutal, cu închiderea reprezenanţei NATO în Rusia, merg în aceeaşi direcţie. Victoria Nuland, secretar adjunct al Departamentului de Stat, ar fi discutat foarte recent la Moscova şi despre o posibilă împărţire a Ucrainei. Delicatul subiect implică nu numai România, ci şi Polonia şi Ungaria. În caz de conflict, ţările baltice vor participa şi ele. Şi iată cum o bună parte din Europa (cu ţări UE şi NATO) este prinsă în proiectul unui conflict militar dorit de Ucraina şi susţinut de SUA şi de NATO.

Andrei Raevsky („The Saker”), expert militar cu o întinsă experienţă şi foarte respectat, publică un lung text cu referire directă la vizita făcută la Marea Neagră de Lloyd J. Austin, în Georgia, Ucraina, România şi apoi la Bruxelles, la sediul NATO : „Iată deci ipoteza mea. SUA vor să declanşeze un război în Europa, dar un război limitat la coloniile lor cele mai inutile şi servile, în special Ucraina. Pentru a nu risca să fie lovite nuclear, scufundate sau decapitate de arme hipersonice, Statele Unite îi arată acum Rusiei că mai au încă (niscaiva) dinţi, deci „nu vă jucaţi prea mult cu noi”. Asta aminteşte exact ce le-a spus April Glaspie irakienilor înaintea războiului din Golf : „Nu vă atingeţi de Arabia Saudită, dar nu ne pasă de Kuweit.” Ştim cu toţii cum s-a terminat povestea. Probabil că asta i-a propus Victoria Nuland lui Putin cu ocazia călătoriei sale la Moscova : luaţi estul Ucrainei, lăsaţi restul, iar noi nu vom interveni decât prin proteste verbale. Coloniile americane iluzionate din regiunea Mării Negre visează la un triunghi „Georgia, Ucraina, România”, dar numai ele, nu şi ruşii, iau în serios această absurditate (ruşii ştiu că pot zdrobi forţele armate ale acestor pretinse state în 24 de ore). Dar e un fapt că aceste colonii cred în orice, mai ales ucrainenii (emisiunile lor de televiziune sunt de tot râsul) […].

Cum stă atunci Uniunea Europeană ? Să o împărţim în câteva subcategorii : 1. ţări care aspiră la statutul de membru NATO (Georgia, Ucraina, Bosnia etc.) ; 2. membri inutili ai NATO (3B-ţările baltice, Polonia, România, Bulgaria) ; 3. Germania (care constituie singură o categorie aparte) ; 4. membri reali ai NATO (ţările NATO din nordul Europei) ; 5. ţări membre NATO oarecum utile (Franţa şi ţările Europei de Sud). Ţările din primul grup sunt de facto membre NATO şi tot de facto complet consumabile. Ţările din grupul al doilea sunt membre NATO de jure dar şi foarte consumabile. Germania se află sub ocupaţia NATO, dar e vitală pentru UE. Dacă Germania se prăbuşeşte economic, aceasta va slăbi întreaga UE, adică exact ce doresc Statele Unite” („On suitcases, handles and fire-starters”, thesaker.is, 20.10.2021).

Agitaţii militariste de acelaşi tip sunt în curs în jurul Chinei – Marea Chinei de Sud şi Taiwan – şi în jurul Iranului. Nave de război ale Chinei şi Rusiei s-au apropiat demonstrativ de coastele Japoniei. O bază americană a fost distrusă complet în Siria de trei drone. S-au anunţat morţi şi răniţi. Chiar dacă Pat Buchanan, celebru politician conservator, califică încordările de muşchi militariste recente drept „fanfaronadă şi cacealma” („bluster and bluff”), situaţia încordată dintre blocuri nu e mai puţin periculoasă. Lloyd J. Austin i-a asigurat pe ucraineni că au „uşa deschisă pentru a intra în NATO”. Buchanan scrie : „Statele Unite au venit aparent în sprijinul cuvintelor lui Austin trimiţând bombardiere B-1B deasupra Mării Negre. […] De ce trimitem noi bombardiere cu capacitate nucleară deasupra Mării Negre ? De ce întreţinem la Kiev şi la Tbilisi speranţa că vor fi invitate să se alăture NATO şi că vor primi garanţia de război din articolul 5 al SUA-NATO prin care Statele Unite ar lupta alături de ele în cazul unei noi crize cu Rusia, aşa cum s-a întâmplat cu Osetia de Sud în 2008 şi cu Ucraina în 2014 ? Noi nu ne-am luptat cu Rusia atunci. Şi n-o să ne luptăm cu Rusia nici acum sau mâine, căci aceste regiuni şi aceste probleme nu reprezintă interese vitale ale Statelor Unite” („Warnings and threats – or bluster and bluff”, buchanan.org, 22.10.2021).

De ce ţin deci atât de mult Klaus Iohannis şi statul român profund să-l aducă pe generalul Ciucă în fruntea guvernului ? Dacă a ratat-o urât cu „americanul” Florin Cîţu, încearcă să se scoată cu „foarte americanul” Nicolae Ciucă ? România poate deveni baza din spate a conflictului din Ucraina şi de la Marea Neagră. Dacă va exista un conflict, nu e exclus să avem un guvern compus în întregime din generali şi colonei. Eliminarea USR de la guvernare, urmărită cu încrâncenare de Klaus Iohannis, poate fi şi parte a conflictului diplomatic în curs între SUA şi Franţa, deşi nu există dovezi în acest sens.

Dacă PSD va vota guvernul minoritar dorit de Iohannis şi de Nicolae Ciucă, va vota şi pentru război la Marea Neagră şi în Ucraina. Şi trebuie s-o ştie. Dar va vota şi probabila sa dispariţie. Odată cu cea a USR. Dar nici PNL, UDMR, AUR şi minorităţile nu vor fi mai fericite. Sfârşitul clasei politice actuale poate fi mult mai aproape decât ne aşteptam. Şi probabil şi al lui Klaus Iohannis, care nu va mai putea încurca un guvern complet militarizat.


Criza noastră politică. De unde vine şi ce o hrăneşte

marți 19 oct. 2021

Petru Romoșan

Niciodată în ultimii 30 de ani nu s-a văzut mai bine ca acum că România e condusă de Statul Profund. Incompetenţa, amatorismul, iresponsabilitatea, micimea unor Klaus Iohannis, Florin Cîţu, Marcel Ciolacu, Dacian Cioloş ne lasă să vedem prin ei, ca printr-o pânză subţiată la maximum, păpuşarii, marionetiştii din spatele lor. Iar partidele par a fi doar nişte cenacluri de colaboratori ai Securităţii. Ai Securităţii proteiforme, mereu fascinantă şi aparent nemuritoare. În schimbul unor avantaje mai mici sau mai mari, uneori iluzorii, aceşti colaboratori la vedere ai Statului Subteran trebuie să-şi asume întreaga răspundere. Uneori o răspundere penală mergând până la câţiva ani de puşcărie şi pierderea, deocamdată parţială, a averii.

Dar de ce mai sunt totuşi încă votaţi aceşti interpuşi, aceste interfeţe palide, lipsite de vreo reală putere de decizie ? Adevărul brutal e că nu prea mai sunt votaţi. Prezenţa la vot e din ce în ce mai slabă. S-a ajuns la 31,84 % la alegerile parlamentare din 2020, alegerile care dau actuala configuraţie a Parlamentului. Iar aceşti actori jenanţi, de mică provincie fac un tărăboi asurzitor : PNL se luptă cu USR, Klaus Iohannis se luptă cu PSD, „ciuma roşie” etc. Iar presa, media, la fel de gras plătită (recent a demarat discuţia pe această temă) de stat, de contribuabili – de cine altcineva ? – ca şi fantomaticele partide, analizează „viaţa” politică până la greaţă. Se fabrică astfel o realitate paralelă, o realitate media.

Dar de unde vine criza politică absurdă în care am intrat ? Pe lângă celelalte crize – socială, sanitară, economică, a energiei. Simplu : vine de la ideea care a fost băgată în capul politic gol al lui Klaus Iohannis, aceea că ar avea dreptul august, discreţionar la un guvern al său, „guvernul meu”. După ce i s-a dat, printr-un fals ceremonial democratic, un popor creştin ortodox, pe care l-a considerat imediat „al său”. După modelul regelui Carol I de Hohenzollern şi al reginei Maria, soţia regelui Ferdinand, Maria de Saxa-Coburg-Gotha, ducesă de Edinborough, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, fiica marii ducese Maria Alexandrovna a Rusiei, care au abuzat de expresia propagandistică din epocă „poporul meu”. Probabil pentru că amândoi erau străini şi trebuiau să-şi afirme „împământenirea”. Mult mai târziu, după 1965, N. Ceauşescu, familia şi clanul său, serviţi de partidul comunist şi de Securitate, i-au luat în posesie pe români după modelul regal străin intrat în rutină. Pentru 25 de ani. Ceauşescu însuşi fusese „creditat” de Moscova, de URSS. Tot un „străin” deci.

Criza politică de acum, din toamna lui 2021, a început, de fapt, în mai 2019, când, în urma unor alegeri europarlamentare, probabil grav traficate şi ele (STS, softuri, Dominion şi alte aparate americane de „numărat” voturi), i-au fost date peste 20 de procente invenţiei neosecuriste-străinăţeşti USR. A doua zi după alegeri s-a găsit că ar fi oportună arestarea lui Liviu Dragnea, atotputernicul preşedinte al PSD (numise singur trei prim-miniştri !). Dragnea şi PSD se făceau vinovaţi de nesupunere la „diktatorul” Klaus, de suveranism şi de naţionalism (păcate capitale !).

PSD, partidul de guvernământ, cel care câştigase alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016 (45,48 % din voturi) şi conducea coaliţia cu ALDE (Călin Popescu Tăriceanu), a fost fragilizat după arestarea la punct fix a preşedintelui său. Trebuie să ne amintim că Parlamentul şi guvernul se formează în urma unor alegeri parlamentare naţionale, şi nu în urma unor destul de inutile şi artificiale alegeri europarlamentare. O banalitate care nu e valabilă şi pentru gălăgioşii gargaragii din USR şi din PNL care, practic, au preluat „guvernarea mea” în urma unor alegeri europarlamentare. Viorica Dăncilă a devenit în mod impostor preşedinte al PSD şi contracandidată comodă la preşedinţie pentru Klaus Iohannis, pentru că, din perspectiva naraţiunii propagandistice, era uşor de bătut. Iar guvernul PSD, abandonat de ALDE, a fost răsturnat. Toate au fost realizate pentru noul Carol cel Fals, Klaus Iohannis von Brukenthal Hermannstadt Frankenstein ot Sekurität und FDGR.

Aşa a început sarabanda „guvernelor mele” Ludovic Orban şi Florin Cîţu. Pentru Sistem, realegerea Marelui Sas a fost un joc de copii. E limpede că din toate aceste forţări grosolane ale realităţii, alegeri aranjate sau fraudate nu se mai poate ieşi decât prin alegeri anticipate (cinstite !). În acest punct, PSD are dreptate. Ar trebui să avem două rânduri de votări : alegeri parlamentare anticipate şi referendum privind demiterea lui Klaus Iohannis pentru încălcarea repetată, grosolană a Constituţiei. Ca să facem o economie, cele două votări ar putea avea loc în aceeaşi zi. Rezultatele nu sunt greu de anticipat.

Nici Carol I nu a fost un geniu politic, nu e neapărat un mare erou al istoriei noastre. Nu e în nici un caz comparabil cu Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul. Nu se poate compara nici cu marii oameni de stat români din secolul al XIX-lea – N. Bălcescu, Ion Ghica, I.C. Brătianu, Eugeniu Carada, Mihail Kogălniceanu sau cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Carol I a avut, în schimb, educaţia, pregătirea pentru a conduce de care se bucura un prinţ în secolul al XIX-lea. Educaţie pe care nu a avut-o modestul profesor de fizică de la Sibiu, intrat, probabil, la facultate pe listele minorităţilor, cum era obiceiul sub regimul comunist.

Vom mai afla, foarte probabil, că, la fel ca Petrov-Băsescu, Klaus Iohannis a fost recrutat de Securitate în liceu sau în facultate, la Sibiu sau la Cluj. Desigur, doar după ce-şi va încheia şi cel de-al doilea mandat. Pentru că astfel îşi bate joc de noi Statul Subteran, care dictează. A avut cumva Traian Băsescu o contribuţie decisivă la desemnarea lui Klaus Iohannis drept candidat la preşedinţia României ? Pe modelul Elţin-Putin, desigur. Şi să nu uităm, preşedintele Klaus Iohannis „al României” a stabilit totuşi un record cel puţin european, dacă nu chiar mondial. E singurul „şef de stat” ai cărui părinţi nu trăiesc în ţara preşedintelui, şi asta chiar înainte de a fi ales. Şi sunt aproape necunoscuţi alegătorilor români. Despre traficul de copii (ca şofer !) şi despre achiziţionarea unor case cu bani câştigaţi din meditaţii s-a scris pe larg.

Toate aceste lucruri neclarificate, obscure din biografia reală a lui Klaus Iohannis ar fi trebuit să fie demult investigate de presă. Dar mai avem noi o presă de investigaţie în vremea lui Klaus Vodă ? Avem doar jurnalism-spectacol de prost gust, manelist.

La 30 de ani de „mândră lume nouă”, pe lângă că nu ştim dacă am avut într-adevăr o revoluţie în 1989 sau doar o banală lovitură de stat, trebuie să mai şi acceptăm cu amărăciune că nu am reuşit să clădim un autentic sistem democratic de guvernare. Securitatea a câştigat „revoluţia” pentru ea însăşi în 1989 şi nu a mai dat-o înapoi poporului până azi. Ultimele patru mandate prezidenţiale, două Băsescu-Petrov şi două Iohannis-Enigmă, dovedesc că dictatura Securităţii e un mare eşec. Poate mai simplu ar fi să se prezinte la viitoarele alegeri SRI contra SIE, contra DIA şi SPP, iar alegerile să fie organizate tot de STS (cu softuri recente, dacă nu chiar noi). Cât de jos am putut ajunge ? Care este prioritatea absolută a guvernului interimar cenzurat în Parlament Florin Cîţu, cu mai mulţi miniştri în pioneze ? Să cedeze către SRI noi terenuri în Băneasa, evaluate foarte jos, la 7 milioane de lei, şi să facă o investiţie pentru un nou spital SRI, de 580 de milioane de lei, la Baloteşti. De ce să ne mai întrebăm cine l-a pus pe Florin Cîţu prim-ministru ?!

În lipsa unui guvern al poporului, prin popor şi pentru popor (Abraham Lincoln, 1863), am fost livraţi noilor fanarioţi. Guvernarea lor poate fi la fel de lungă şi de distrugătoare ca a grecilor din Fanar. Iar cei care se ridică împotrivă o pot păţi ca vlădica Neofit : „Grecii se înmulţiră şi intrigile şi împilarea pământenilor începură. Din norocire însă, aceasta nu ţinu mult, căci la 1679, Şerban Cantacuzino se urcă pe tron. În domnia acestuia şi a succesorului său, Constantin Brâncoveanu, intrigile Grecilor se precurmară şi ţara se linişti şi începu a se întemeia. Grecii atunci văzând că ţara le scapă din mână, se gătiră să dea o lovitură hotărâtoare. Unele din familiile fanariotice precum Mavrocordaţii, aflându-se în mare influenţă la Poartă, intrigară şi în doi ani capetele Brâncovenilor, Cantacuzinilor, Văcăreştilor, Dudeştilor căzură sub securea otomană şi Fanarioţii dobândiră pe seamă-le cu hotărâre tronul românesc […]. În 21 mai fiind ceremonie la mitropolie, vlădica Neofit, folosindu-se de o dispută ce se aţâţase între boierii Români şi Greci, luă crucea în mână şi îndreptându-se către boieri şi poporul adunat, strigă : Urmaţi-mi. Astfel însoţit el merse la capicibaşa, care se afla în Bucureşti, şi adeveriră cu toţii jalba ce un medelnicerul Ştefanache dedese la Poartă în contra Domnului Matei Ghica Vodă. Trei zile după aceea, mitrolitul bolnăvindu-se Grecii mituiră pe doctor, care-i dete o doctorie aşa de tare, încât sărmanul vlădică înnebuni. Grecii atunci scoaseră că el era nebun când a făcut acea vrednică faptă” (N. Bălcescu – „Românii şi fanarioţii”, Magazinul istoric pentru Dacia, 1848).

Criza politică de care se fac vinovaţi Klaus Iohannis şi păpuşarii săi, dar şi Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă, Marcel Ciolacu şi PSD-ul este doar partea vizibilă şi foarte zgomotoasă a unei crize mult mai profunde, în care s-a afundat România începând cu 2005. Rezolvarea acestei crize nu se poate imagina cu aceleaşi personaje, idei, instituţii.


Guvernul postmortem Dacian Cioloş

marți 12 oct. 2021

Petru Romoșan

Un guvern Dacian Cioloş, cu PNL folosit ca mâna a doua, mână moartă, împreună cu abonatul din oficiu la putere, UDMR, nu e deloc de exclus. Multă lume ştie că Iohannis e complet lipsit de umor, de subtilităţi, de machiavelisme, şi că e doar un Robocop (încă unul !) întors cu cheiţa. Cine deţine cheiţa ? Soros şi CIA ? Germania ? Statul subteran din România ? Sau toţi deodată ?

În orice caz, cei care îl atribuie cu mare plăcere pe Dacian Cioloş Franţei, lui Emmanuel Macron se înşală cel puţin pe jumătate, dacă nu cumva mult mai mult. Pentru că Dacian Cioloş e şi creaţia unchiului său, Virgil Ardelean, zis „Vulpea”, general de servicii secrete, şi a prietenilor acestuia, bătrânii şi puternicii rezervişti din Sistem. Şi Cioloş, împreună cu USR, e într-o mare măsură şi patentul globaliştilor. Nu numai al rezerviştilor români. Nici francezii nu mai cred de mult că Macron e doar al lor. Cum nici Éric Zemmour, care li se pregăteşte pentru 2022. Cu cooperarea financiară, de presă, media şi reţele de influenţă a oligarhilor din România, respectiv din Franţa.

Dacă Dacian Cioloş va reuşi să compună un guvern – de program de guvernare nu are nevoie, pentru că i se va da – şi să-şi treacă echipa USR-PNL-UDMR prin Parlament, România va avea pentru prima dată un guvern postmortem. După guvernele „mele”, de comă profundă, Ludovic Orban şi Florin Cîţu. Şi chiar Klaus Iohannis va fi primul preşedinte postmortem al României. În sfârşit putem înţelege de ce au avut nevoie românii majoritari ortodocşi de un preşedinte sas şi luteran. Pentru că românii continuă să fie trataţi convenabil de occidentali ca o populaţie primitivă, needucată, incapabilă să se autoguverneze. Un fel de Africa albă.

Ce va face pentru România şi pentru români guvernul postmortem al USR-istului Dacian Cioloş ? Ce au făcut de sute, de mii de ani satrapii numiţi în colonii. Extracţie ! Exploatare ! Colonialism ! Dar nu asta ne-am dorit ? Nu am vrut noi cu entuziasm să fim primiţi în NATO şi în UE ? Ne-a forţat cineva să aderăm ? Desigur, încă începând din 1990 am fost manipulaţi, mai ales prin presă şi media, dar şi prin politicieni închiriaţi (Emil Constantinescu ?). Ni s-a băgat în cap că fără NATO şi fără UE suntem morţi. Că ne mănâncă ruşii şi ungurii. Câteva mari vedete din presa anilor ’90 au făcut avere cu o asemenea propagandă deşănţată şi continuă neobrăzat să ne dea lecţii şi astăzi, deşi pentru toţi copiii împăratul e gol.

Dar nu suntem chiar morţi. Suntem doar într-un postmortem politic. Conduşi „democratic” de fantomele Klaus Iohannis, Dacian Cioloş, Florin Cîţu etc. Şi ne pregătim de Halloween (31 octombrie), sărbătoare anglo-celtă.


„Eşuatul” Klaus Iohannis şi interviul „de operetă” al Angelei Gheorghiu

joi 7 oct. 2021

Petru Romoșan

Este România un „stat eşuat”, aşa cum, hazardat, inadecvat s-a exprimat Klaus Iohannis, care este vremelnicul şi perisabilul ei preşedinte ? În nici un caz. Noţiunea de „stat eşuat” (rogue state, État voyou) a fost lansată de Administraţia Ronald Reagan în anii ’80 şi se referă cu precădere la statele care nu-şi pot plăti la timp datoriile sau la cele care produc instabilitate regională. Şi mai ales la cele care nu înţeleg să se alinieze, să respecte pax americana.

România nu se încadrează în nici una dintre rubricile care ar caracteriza „statul eşuat”. Deşi a făcut datorii enorme şi neexplicate populaţiei în ultimii doi ani, sub Klaus Iohannis, prin prim-miniştrii Ludovic Orban şi Florin Cîţu şi prin ministrul de Finanţe Florin Cîţu, deocamdată, România îşi plăteşte regulat, la timp datoriile. Rezerva BNR e mereu în creştere, cu toate că a trebuit să achităm şi şapca primită de preşedintele român de la Donald Trump. Atâta doar că, sub acelaşi Klaus Iohannis şi sub eternul şi fascinantul guvernator BNR, Mugur Isărescu, aurul României nu a fost repatriat, aşa cum s-a întâmplat recent cu aurul altor ţări din UE. Iar România păstrează în memorie ca o rană tezaurul pierdut în Rusia. Nici Marea Britanie, unde e depozitat azi aurul românesc, nu mai e puterea stabilă care a fost odată.

Ce muscă l-a pişcat pe tăcutul şi inexpresivul preşedinte din România ca să se exprime atât de nepotrivit despre ţara noastră din Germania, de la Aachen, unde primea Premiul „Carol cel Mare” ? Calitatea consilierilor poate fi întotdeauna o explicaţie la îndemână. Dar această săritură peste cal a lui Klaus Iohannis are, poate, şi motivaţii mai adânci. Oamenii politici importanţi de azi – preşedinţi, prim-miniştri, miniştri, ambasadori – nu mai sunt nici regii de altădată, nici principii şi nici oamenii de stat, care, în mod evident, sunt o specie pe cale de dispariţie.

Klaus Iohannis a fost ales de statul subteran din România (la sugestia „sociologică” a lui Vasile Dâncu ?) pentru că amintea de departe de Carol I de Hohenzollern. Era un fel de german, un sas, nu aparţinea „clanurilor” statului subteran, şi deci putea apărea ca un arbitru. Aşa cum prinţul Carol nu făcea parte din familiile boiereşti domnitoare. De-a lungul ultimilor şapte ani, ideea alegerii fostului primar de Sibiu (ales nu de români, ci de statul subteran) se dovedeşte a fi din ce în ce mai hazardată. Mai inadecvată. Deşi iniţial, în 2014, părea să împace interesele puterilor „suzerane” cu interesele statului subteran român. La fel ca Ion Iliescu în anii ’90, Iohannis e şi el un „emanat”. Exact aşa cum Ion Iliescu nu a fost emanatul Revoluţiei, nici Iohannis nu a fost doar emanatul alegerilor democratice.

Şi ar mai fi de făcut o observaţie de fond. După cum ziariştii suferă de tentaţia de a le da ordine politicienilor, şi politicienii, inclusiv preşedintele, sunt tentaţi să devină comentatori, analişti politici. Şi, în general, calcă în străchini. „Marionetele”, politicienii, îşi joacă rolul din ce în ce mai improvizat. Aproape peste tot, începând cu SUA şi cu alte ţări importante, Franţa sau Italia, de exemplu, preşedinţii şi prim-miniştrii sunt desemnaţi de oligarhie, de marele capital, de Big Pharma, de Big Tech, folosindu-se de institutele de sondaje şi de presă, de Big Media. Foarte mulţi comentatori reputaţi din SUA îşi desemnează preşedintele între ghilimele, „Joe Biden”.

Klaus Iohannis nu e la prima afirmaţie eronată şi va continua să iasă din rol din ce în ce mai des. Simetric, ameninţările cu suspendarea se fac mai precise, mai consistente. România nu e în nici un caz un stat eşuat, resursele ei sunt considerabile. Dimpotrivă, comparată cu Polonia şi Ungaria, suferă chiar de prea multă „stabilitate”. O stabilitate care, fără îndoială, e de-a dreptul morbidă. În schimb, Klaus Iohannis seamănă din ce în ce mai bine cu un preşedinte eşuat.

Într-un interviu halucinant, megaloman, Angela Gheorghiu încearcă fără vreo urmă de succes să-i dărâme de pe soclu pe Ciprian Porumbescu, George Enescu, Dinu Lipatti şi Maria Tănase. Efortul de cancel culture vizează pe ansamblu demolarea culturii româneşti – nu e nici prima şi nici ultima tentativă de distrugere a valorilor identitare pentru ca ţara să devină mai uşor de digerat. Despre Dinu Lipatti Angela Gheorghiu spune că nu ar prea avea operă pentru că, din nefericire, a murit tânăr. O prostie, ca să nu spunem un act de incultură. Dinu Lipatti este un nume de referinţă în panteonul pianiştilor din secolul XX. Despre agresiunile ratate ale sopranei (o interpretă) asupra lui George Enescu şi Ciprian Porumbescu nici nu merită să vorbim, atât sunt de hazardate, de inadecvate, aberante. Lupta cu miturile naţionale fondatoare e întotdeauna pierdută dinainte, ridicolul şi penibilul sunt asigurate pentru cei care se pretează la un asemenea exerciţiu. Globaliştii contemporani şi propaganda lor se fac sistematic de râs. Oricum, Angela Gheorghiu nu o va egala niciodată pe Maria Tănase în galeria de icoane a românilor.

Interviul sopranei a fost publicat pe platforma apăsat globalistă contributors.ro. Un comentator care semnează „Expatriat”, autentic meloman, o plasează pe această interpretă pe un loc minor în performanţa lirică : „În vremea Mariei Callas, a Renatei Tebaldi, ar fi fost folosită de regizori în roluri secundare, de subretă, în operele lui Kalman. (Nimic insultător în asta, nu e uşor să cânţi bine nici repertoriul de operetă. Din păcate, penuria de voci remarcabile care a început în anii ’80 a promovat voci mai subţiri în preluarea unui repertoriu de mare dificultate, care cere tehnică mare şi „proiecţie” sonoră impecabilă.) Cuvântul care se impune în aprecierea mea este „mic”. Un repertoriu mic în comparaţie cu starurile veritabile ale trecutului operatic glorios. Câteva, puţine opere, care se repetă din nou şi din nou. O voce mică. Înregistrează bine, pentru că soprana, cel puţin în vremurile bune (anii ’90), controla bine talentul real care i-a fost dat. Pe viu abia se putea auzi, fiind acoperită deseori de orchestră, chiar în pasajele relativ transparente. În discul EMI cu Recviemul de Verdi se poate decela cu uşurinţă că în condiţii de concert nu ai fi putut auzi vocea. Din fericire, „butoanele” moderne, de care nu beneficiau cîntăreţii extraordinari din perioada gramofonului, ca şi tehnicile de editare pot săvârşi minuni de „iluzionism” (Expatriat – „Interviu cu soprana Angela Gheorghiu. „În România am învăţat o falsă istorie a muzicii, fabricată şi comandată”, contributors.ro, 5.10.2021).

Atât Klaus Iohannis, cât şi Angela Gheorghiu sunt nişte „voci mici”, apărute după 1980, „de operetă”, care nu pot ţine locul marilor interpreţi de altădată, cum au fost, într-adevăr, Maria Callas sau Renata Tebaldi pentru operă sau cum au fost în politica germană Konrad Adenauer sau Helmult Kohl. Pentru că referinţele lui Klaus Iohannis nu par să fie româneşti. Modul în care puterile „garante” îşi impuneau interesele şi oamenii în secolul al XIX-lea nu a fost foarte diferit de cel al „partenerilor strategici” actuali. Doar „interpreţii” de azi sunt de o calitate inferioară.


//