Petru Romoşan       

Populismul e asociat, în general, cu dreapta politică, uneori şi cu extremismele. Comunismele, socialismele, sindicalismele, redistribuirea facilă şi iresponsabilă a unor bani şi bunuri adunate în ani şi cu dificultate sunt asociate cu stânga politică. Asta doar în Europa, pentru că în SUA, poate doar cu excepţia mediocrelor mandate ale lui Barack Obama, o astfel de stângă nu a existat. Deşi populismul e asociat cu dreapta, nu înseamnă că nu putem avea şi un deşănţat populism de stânga. Mai ales când stânga nu e stânga, ci doar o adunătură jalnică pusă pe jaf şi corupţie, aşa cum e evident cazul cu PSD-Liviu Dragnea şi cu partiduleţul de buzunar de la spate al lui Călin Popescu Tăriceanu, numit pompos ALDE, creat parcă anume de Moscova şi de Budapesta pentru playboy-ul de APACA, urmaşul dubios al unor familii de liberali autentici.
Dar, pentru că veni vorba de „dinozaurul” politic, de survivor-ul C. P. Tăriceanu, merită să insistăm pentru că acesta a început să joace în comedia prezidenţiabilului. C. P. Tăriceanu este fiul adoptiv şi moştenitorul moral al detestatului turnător Dan Amedeo Lăzărescu. O specialitate a liberalilor postcomunişti, pentru că şi modelul moral al principalului partid de opoziţie de azi, PNL, „seniorul” lor, era tot un zelos informator al Securităţii, Mircea Ionescu Quintus. După expresia unui celebru general de servicii secrete care s-a interesat personal de cazul „seniorului”, Quintus „umpluse două dulapuri de delaţiuni, turnase tot Ploieştiul”. Probabil că Tăriceanu merită să devină preşedintele României şi pentru că l-a depăşit la numărul de căsătorii pe „moscovitul” Gerhard Schröder, fost lider SPD şi prim-ministru în Germania. Schröder a fost căsătorit doar de patru ori, Tăriceanu ar fi la a cincea căsătorie şi, cine ştie, până la alegerile prezidenţiale… Multiplele căsătorii la care se dedau azi moşnegii postcomunişti, chiar dacă succesive, erau considerate altădată un fel de bigamie de Biserica Catolică şi pedepsite. De aceea Papa acorda cu atâta dificultate dreptul la o nouă căsătorie regilor şi principilor după un divorţ. Azi, bigamia se practică mai ales cu electoratul naiv şi uşor de abuzat…

continuare »

Petru Romoşan       

Decesul generalului-colonel Iulian Vlad, ultimul şef al mult temutei Securităţi, continuă să facă valuri şi să producă reacţii neaşteptat de violente. De ce nu a fost atacat generalul atât de radical pe când încă trăia ? De frică ? Cunoscuse prea multe dosare şi cariere ? Se dă liber la anumite dosare abia după ce ele devin inoperante prin dispariţia celui vizat ? Ultimele atacuri la adresa generalului defunct le-am găsit în Observator cultural, aparent finanţat de celebrul avocat Gheorghe Muşat, el însuşi fost ofiţer de Securitate (ofiţer de-a dreptul, nu vreun amărât de colaborator, cum fusese acuzat : „Am fost ofiţer de contraspionaj timp de 12 ani, dar mi-am dat demisia pentru că mă „sufocam”) în anii târzii şi siniştri ai comunismului. Eu însumi am fost atacat într-un interviu şi o serie de articole – interviul mi-a fost luat de anchetatorul improvizat Ovidiu Şimonca. Observator cultural – ca şi Cotidianul (al presupusului meu prieten Cornel Nistorescu), Adevărul, Evenimentul zilei, România liberă şi altele – nu a considerat necesar să anunţe că am câştigat procesul intentat mie de CNSAS la Curtea de Apel şi la Înalta Curte, în urma căruia se statua că nu colaborasem cu Securitatea, după ce expandaseră subiectul presupusei mele colaborări dincolo de orice justificări raţionale, căci după 1989 n-am fost niciodată angajat al statului. Dar, mă rog, calitatea şi responsabilitatea morală a presei şi a ziariştilor care o fac sunt deja binecunoscute.
Marius Oprea, un prea celebru luptător împotriva comunismului şi a Securităţii, braţul armat al comuniştilor, îşi continuă analizele asupra Revoltei de la Braşov din noiembrie 1987, el însuşi fiind braşovean. Deocamdată, Marius Oprea nu aduce informaţii şi probe noi despre implicarea directă a generalului Iulian Vlad, şeful DSS, numit în funcţie cu o lună şi ceva înainte de evenimente. La faţa locului, la Braşov, din partea Securităţii a fost trimis generalul-maior Emil Macri, iar din partea Ministerului de Interne, sub cupola căruia se găsea şi Securitatea, a fost trimis generalul-locotenent Constantin Nuţă, şeful Inspectoratului General al Miliţiei. Generalul Emil Macri, acelaşi care condusese în urmă cu zece ani (împreună cu generalul Iulian Vlad, şeful contraspionajului la acea dată) şi ancheta în legătură cu dezertarea/defectarea/trădarea lui Ion Mihai Pacepa, precum şi pe aceea privitoare la Greva din Valea Jiului din 1977 (împreună cu Tudor Postelnicu), era o piesă importantă a sistemului represiv – în 1989 era şef al Direcţiei contrainformaţii economice din DSS, Direcţia a II-a a Securităţii. Marius Oprea, un istoric amator, dar un activist foarte agitat şi vocal, împărţind indulgenţe şi aplicând afurisenii (am beneficiat şi eu de cele din urmă, foarte agresive, dar complet nemeritate), ne spune că Iulian Vlad urmărea totul de la Bucureşti. Lucrul e indiscutabil, cum la fel de evident e că şi Ceauşeştii urmăreau aceleaşi evenimente, tot de la Bucureşti, pentru că problema era una eminamente politică şi a fost „rezolvată” de conducerea politică. După alte informaţii trecute cu vederea de istoricul improvizat Marius Oprea, cel care dirija practic de la Bucureşti operaţiunile era Tudor Postelnicu, ministrul de Interne, iar acesta se baza, ca de obicei, mai ales pe Miliţie. Dacă vrea să fie pertinent, Marius Oprea trebuie să găsească probe despre eventuale încălcări ale legilor din epocă imputabile lui Iulian Vlad. Oricum, activistul Oprea anunţă şi o nouă carte despre Revolta de la Braşov din noiembrie 1987, iar actualul director al SRI, Eduard Hellvig, a promis că se va ocupa personal de clarificarea acestui teribil şi dureros dosar.

continuare »

Petru Romoşan

Săptămâna care a început luni 9 octombrie a fost săptămâna crizei provocate în PSD. Un călător francez rătăcit prin România, mai ales pe undeva prin provincie, uitându-se seară de seară la multele, prea multele televiziuni de ştiri, eventual într-un hotel nou-nouţ cu aspect de mare WC public, construit de vreun interlop de tranziţie, ar fi putut foarte bine crede că România a fost lovită de ISIS, care s-a mutat deja în Europa, sau că a fost invadată de un val de migranţi ai lagărelor din Italia, Grecia şi Turcia. Adică marile provocări cu care se confruntă în ultimii doi-trei ani Europa Occidentală. Dar, evident, călătorul străin s-a înşelat amarnic. Decât dacă nu cumva ISIS-ul e reprezentat în România de Binomul neiertător şi atoatesupraveghetor, iar migranţii nu sunt prea numeroşii pesedişti şi votanţii lor, majoritari şi încurcă-lume, care nu vor să înţeleagă triumful globalizării şi al neoliberalismului. Spre disperarea irepresibilă a Sistemului, cu acoperiţii săi din ce în ce mai asmuţiţi, şi a armatelor oengiste şi corporatiste de ocupaţie bine hrănite.
După marea migraţie spre Vest – doar vreo 4-5 milioane de suflete –, ţara arată, de fapt, ca după cel de-al treilea război mondial, pe care l-a şi pierdut cu anticipaţie. Avem prea mulţi politicieni, mai ales prea mulţi pesedişti, prea mulţi propagandişti, mai ales de TV, Internet şi reţele sociale, prea mulţi securişti (prea multe servicii secrete, unele declarate, altele, destule, acoperite – DNA, ANI, CNSAS –, dar şi prea mulţi poliţişti, în frunte cu procurorii multifuncţionali, mulţi acoperiţi), prea multe ONG-uri reprezentând prea mulţi prădători externi, prea mulţi ambasadori străini la Bucureşti vocali, obraznici şi inadecvaţi, nediplomatici. Presa cotidiană de genul Scânteia, România liberă, ziare judeţene dinainte de 1989, sau Adevărul, România liberă, Evenimenul zilei, Ziua de după 1989 a dispărut cu totul – ziarele de azi sunt, de fapt, săptămânale care apar zilnic. Marea presă cotidiană a fost înlocuită de televiziunile de ştiri (de fapt, radiouri cu imagini în cea mai mare parte luate din studio), de Internet, de Facebook, Twitter şi Instagram. Dar atât televiziunile de ştiri, cât şi site-urile, blogurile şi reţelele sociale sunt populate în majoritate de amatori, de acoperiţi, de agenţi de influenţă, de sociopaţi atinşi în diferite grade. Toţi uşor de manipulat de către cei care pot plăti – servicii secrete, străini cu interese inavuabile, corupţi şi interlopi. Faptele culturale importante sunt din ce în ce mai rare şi se datorează cu precădere vârstei a treia. Economic, ţara nu mai evoluează aproape deloc, se citează adesea puţinii kilometri de autostradă realizaţi, poate doar în sensul societăţii de consum, cu o ofertă de produse foarte mare, mult prea mare şi cu bani din ce în ce mai puţini în buzunarele consumatorilor copleşiti, mereu mai stresaţi. Doctorii, inginerii, educatorii la toate nivelurile, savanţii au scăzut numeric dramatic. La fel ca meseriaşii şi oamenii harnici şi responsabili în orice domeniu. În beneficiul hrăpăreţ al ţărilor occidentale, care nu au oferit mai nimic în contrapartidă. Doar sfaturi, unele indecente, MCV-uri, Schengen-uri, Monica Macovei şi altele asemenea. Integrarea noastra în Europa Occidentală, de la care s-a sperat atâta, e pe cale să se dovedească un dezastru.

continuare »

Petru Romosan

Cei care se luptă încă patetic cu comunismul, şi nu sunt puţini, au depăşit de mult nivelul de inadecvare la realitate al lui Don Quijote. Ei nu sunt neapărat de internat în spitalele de boli mintale, sunt mai degrabă nişte oportunişti laşi, care preferă un discurs conformist, gata făcut, „luptând” cu un duşman deja dispărut, şi care deci nu-ţi mai poate face nici un rău. Comunismul a murit cu acte în România în 1996, când neocomunistul moscovit Ion Iliescu şi a lui ceată de pseudo social-democraţi dar veritabili neobolşevici au pierdut alegerile în favoarea lui Emil Constantinescu şi a PNŢCD. Nu acelaşi lucru se poate spune despre braţul armat al Partidului Comunist, Securitatea, care continuă până azi să controleze, să conducă, să posede practic tot ce mişcă mai important, economic, politic, militar, religios, cultural etc. Desigur, prin Noua Securitate, reformată, europeană, atlantistă, orientată spre Occident adică, şi chiar anticomunistă, dar, după mulţi, şi antiromânească.
Şi totuşi, după plecarea lui Traian Băsescu, preşedintele cu două mandate al Securităţii, lucrurile au început s-o ia razna pentru Sistemul securist, monolitic, dictatorial din România. Şi asta chiar dacă Klaus Iohannis a fost ales mai întâi preşedinte tot de Securitate, de Vasile Dâncu, de Florian Coldea şi de Traian Băsescu însuşi, aşa cum s-a tot spus. La sugestiile şi sub supravegherea severă a străinătăţii, a partenerilor noştri, generoşi în sfaturi şi comenzi, dar fără doar şi poate şi cu acordul bătrânilor, gerontocraţilor Instituţiei. Cât despre gerontocraţie, o lectură a scurtului şi concentratului studiu Despre oligarhia din Sparta al lui Xenofon, prima carte de ideologie gândită şi scrisă în Europa, poate fi utilă pentru a înţelege şi Securitatea românească.
Nu e foarte clar cum s-a ajuns la catastrofele recente ale Securităţii numite Sebastian Ghiţă – despre care s-a scris că ar fi fost un fel de director adjunct acoperit al SRI, responsabil cu resursele, cu banii, un fel de Gioni Popescu din tânăra generaţie – sau Daniel Dragomir – un ofiţer de rang înalt arestat şi anchetat, deşi posesor de informaţii privilegiate şi de contacte multiple cu servicii de intelligence străine. Plecarea intempestivă şi prea puţin lămurită a lui George Cristian Maior din fruntea SRI, aproape eliminarea din Instituţie a directorului adjunct executiv, generalul Florian Coldea, alte mutări, treceri în rezervă, pensionări, demiteri şi demisii mascate descriu un început foarte serios de debandadă, de haos în chiar inima Sistemului securistic. Corul de elogii cântate de mulţimea de acoperiţi din presă pentru calităţile de reformator şi de modernizator de dictatură ale noului director SRI, Eduard Hellvig, e de-a dreptul hilar şi nu convinge pe nimeni, nici în interiorul ţării şi cu atât mai puţin în exterior.

continuare »

Petru Romoşan

Toamna se numără şi bobocii politici. Ceva foarte important e pe cale să se întâmple la Bucureşti – sentimentul e aproape palpabil. Toamna aceasta nu pare să semene cu altele, asta dincolo de greve, manifestaţii comandate pentru televiziuni, bătălii politice spectaculoase dar până la urmă rutiniere, ca întotdeauna, două-trei luni de agitaţie şi activitate supraturate. Două idei extreme sunt deja lansate pe piaţă : majoritatea PSD-ALDE va trece la suspendarea preşedintelui Klaus Iohannis sau, dimpotrivă, Klaus Iohannis, susţinut de Sistemul pe care-l slujeşte disciplinat, va reuşi să înlăture actualul guvern PSD-ALDE. Una din două. Ori-ori.
Dacă am ajunge la o a treia suspendare a unui preşedinte ales prin proceduri democratice măcar aparente, ar însemna că avem o foarte mare problemă. Ar însemna că instituţia prezidenţială nu e viabilă în ţara noastră şi că, deci, ar trebui desfiinţată. Ar însemna să trecem la o republică parlamentară, cu un prim-ministru puternic şi cu un preşedinte decorativ ales de Parlament, sau, eventual, să ne căutăm din nou, ca în secolul al XIX-lea, un rege. Cel mai probabil, altceva decât un Hohenzollern. Sau mai degrabă un suveran din panoplia celor douăsprezece mari familii domnitoare pământene.
Într-un registru discret până la mister trebuie plasată vizita patriarhului Chiril I al Moscovei şi al întregii Rusii la Bucureşti. Această vizită are loc într-un context mai larg foarte complicat. Angela Merkel a câştigat alegerile din Germania printr-un semieşec. Marele câştigător în Germania e, de fapt, AfD (Alternativa pentru Germania), care reprezintă noul populism, naţionalismul şi protecţionismul, economic dar şi al frontierelor. Doamna Merkel va compune, după toate aşteptările, un guvern mai slab şi mai puţin coerent. Donald Trump e deocamdată un preşedinte slăbit de războiul politic intern de la Washington. Vladimir Putin, prin patriarhul Chiril de astă dată, poate muta semnificativ, mai ales în vecinătatea apropiată.
China a anunţat surprinzător de puternice măsuri economice împotriva Coreei de Nord, a lui Kim Jong-un şi a regimului său impredictibil şi foarte periculos, mai ales pentru Coreea de Sud. China e azi o mare economie integrată mondial – relaţiile ei economice cu SUA sunt foarte substanţiale – şi nu-şi mai poate permite să susţină aventurile vecinului şi protejatului său comunist vetust. Ceea ce înseamnă că războiul nuclear devastator al SUA cu Coreea de Nord nu va mai avea loc.
Dar cine va câştiga războiul de toamnă din România ? Sistemul, prin Klaus Iohannis şi „acoperiţii” săi din justiţie, politică şi presă, sau cetăţenii, ajunşi la capătul răbdării, reprezentaţi în Parlament, din păcate, de o majoritate prea puţin mulţumitoare, performantă ? Dar, dacă vor pierde şi unii, şi alţii, ce altă forţă necunoscută ar putea să preia iniţiativa ? Un alt guvern tehnocrat, unul naţional de astă dată ? Sau Bruxelles-ul îl mai trimite o dată pe Dacian Cioloş, însoţit de doamna Prună şi de toată clica globalistă ? Va integra până la urmă şi România gruparea Vişegrad ?
Războiul de toamnă se duce de astă dată în numele justiţiei. Ministrul Tudorel Toader a făcut propuneri cu care judecătorii sunt de acord, dar care au declanşat isteria Sistemului, cu ai săi autointitulaţi luptători împotriva corupţiei – cei mai detestabili sunt, fără îndoială, acoperiţii descoperiţi din presă. Sistemul, supraponderal, arbitrar şi violent, antidemocratic, îşi face o publicitate deşănţată cu aşa-zisa luptă împotriva corupţiei tocmai pentru a acoperi, a face uitat faptul că el este chiar Marea Corupţie. Prin venituri speciale netransparente, prin pensii speciale, prin avantaje boiereşti şi ciocoieşti nelimitate. Politicienii nu sunt decât servanţii, fără îndoială corupţi şi ei, ai Sistemului, pe care acesta îi foloseşte şi îi schimbă după chef, îi arestează, cărora le confiscă averile. La fel procedează şi cu oligarhii săi care uită cine este adevăratul stăpân şi ţin să devină proprietari peste televiziunile Sistemului sau peste hotelurile lui din Deltă. Dar Sistemul pârâie din toate încheieturile şi în această toamnă chiar poate da faliment. Se anunţă un spectacol de pomină. Marele bâlci !