Din trecut

Constantin C. Giurescu

Prefaţa de Dinu C. Giurescu

 În cine o fi vrut să lovească Marian Vanghelie cînd a spus înaintea congresului PSD de pomină : „Ăştia îşi vînd nevestele ca să le dai o funcţie” ? Cum marele filosof contemporan de televiziune şi primar al sectorului 5 (Ferentari, dar şi Cotroceni) s-a exprimat fără bibliografie, putem să-l ajutăm. Pe vremea fanarioţilor, femeile aveau parcă-parcă o soartă mai bună :

« Este cunoscut că omul îmbogăţit prin furtişag nu se satură niciodată de avere oricît de bogat ar deveni, ci din contră caută noi mijloace de a–şi mări bogăţiile. Căsătoria dar devine pentru dînsul o nouă mină de exploatat. Se propune ca ginere pe la toate fetele bogate ; trimite samsari de căsătorie în toată ţara şi nu se însoară decît numai atunci cînd găseşte o zestre după placul lui, fără să se turbure cît de puţin dacă femeia cu care îşi leagă soarta este jună, frumoasă şi crescută bine, sau slută şi depravată.

continuare »

Există încă popoare captive. Nu din cauza unei sîngeroase ocupaţii străine, ci a propriilor mentalităţi primitive. Nu captivele unei puteri militare, ci ale unui regim sau unui personaj malefic. Aşa sînt italienii – şi aşa sîntem şi noi.

Povestea căderii italienilor sub vraja, şi în prizonieratul, unui Berlusconi este pe cît de jalnică, pe atît de instructivă. Chiar făcînd abstracţie de scandaloasa sa viaţă privată şi de clovneriile cu care se exhibă, Berlusconi este un personaj definitiv compromis – de mulţimea abuzurilor sale. Nici un singur italian cu judecata normală nu poate ignora fondul malign al acestei figuri deplorabile sau rolul nefast pe care îl joacă influenţa sa mediatică, absolut incompatibilă cu diversitatea democratică. Şi totuşi, faimosului Cavaliere îi reuşesc manevrele iar şi iar : publicul pare incapabil să se elibereze din încarcerarea mentală în care a fost împins.

continuare »

Ce mai face Florence Aubenas ? Vă mai aduceţi aminte ? Jurnalista de la Libération răpită în Irak. Florence Aubenas a scris o carte, Quai de Ouistreham, care va apărea la editura L’Olivier, iar Le Nouvel Observateur, unde lucrează acum, tipăreşte les bonnes feuilles (un fragment în avanpremieră). Michel Labro, ziaristul care a spus întregii lumi povestea revoltei de la Braşov din 1987, prezintă volumul în săptămînalul francez cu cel mai mare tiraj de astăzi. Florence Aubenas – un exemplu de profesionalism pentru ciudaţii ei colegi români care îşi pierd vremea în talk-show-uri analizînd neantul politic valah.

Le Monde des livres din 18 februarie o citează : „Treaba mea e să mă descurc cu realul. Să văd lucrurile de la înălţimea fiinţei umane.” […] „Viaţa mea înseamnă să fiu jurnalistă. Asta e identitatea mea profundă.”

continuare »

Amarnicele zile ale presei din 2010 au cauze mari, medii şi mici. Cele mari (mersul lumii) şi cele medii (starea naţiunii) sînt evidente. Cele mici însă (şi multe) nu-s fără legătură cu întrebuinţarea pe care presa a înţeles să o dea propriei puteri pe cînd o avea. Nici măcar nu e vorba de slăbiciuni noi – iată-l pe Vlahuţă descriindu-le în 1893…

Zice că-i jurnalist. Nu l-am văzut pe jos decît în incinta Camerii, nefiind permis nimănui a intra în Cameră cu birja. Prefecţi gentili, dac-aveţi vanitatea să vi s-anunţe la gazetă sosirea voastră-n capitală, adresaţi-vă tînărului No. 3. Îl găsiţi la Capşa între orele 5 şi 7 post meridiane : « Simpaticul prefect… » costă un pol. « Agerul şi neobositul nostru prefect… » taie ceva mai scump. Nenorociţi cerşetori de slujbe, dacă vreţi să trăiţi cîteva zile în cele mai frumoase iluzii, să ştiţi că nu le puteţi cumpăra pe un preţ mai moderat şi mai potrivit cu mijloacele şi cu aspiraţiile voastre decît tot la No. 3. E bun prieten cu toţi miniştrii.

continuare »

Echipa de la Compania vă propune aici şi alte semne de viaţă decît cărţile ei : experienţe ale autorilor, ale staff-ului editurii şi ale prietenilor ; subiecte de văzut pur şi simplu sau de citit şi meditat ; reacţii şi opinii. Una peste alta, însemnări – sperăm – de interes de la cei cărora cultura nu le este indiferentă, dar care trăiesc şi în afara ei şi o pot cerceta şi la rece. Aşa cum, tot la rece, îndură cu greu prea multul absurd neaoş devenit lege.

Tot ce apare aici poate fi comentat. Cu condiţia ca nota să fie civilizată, la obiect şi postată sub semnătură. Cineva o va citi şi o va publica sau nu. Polemicile sînt binevenite ; certurile şi injuriile, nu. În fond, e simplu : putem sta de vorbă şi vrem să credem că asta încă ne poate fi de folos.

Pe curînd, cu cele mai bune gînduri,
Compania

Piaţa de carte de la noi, ameţită şi firavă, nu a fost la prima ei abatere după 1989, cînd părea că are şansa de a se înnoi din temelii. A mai avut o asemenea deschidere de orizont după primul război mondial. România Mare a inspirat atunci tot proaste socoteli unor negustori prea lacomi, unor intelectuali aroganţi şi lipsiţi de experienţa pieţei, unor autori mediocri care s-au crezut mai „şmecheri” decît publicul lor. Incompetenţa generală şi acţiunile nerealiste, fondate pe calcule de birou şi un contact foarte slab cu „terenul” (circuitul comercial al cărţilor, cerinţele sistemului de învăţămînt, oglindirea vieţii cărţilor în presă, posibilităţile diverselor biblioteci, căile mecenatului…) au condus la schiţarea unui domeniu ineficient, cu trăsături deopotrivă meschine şi elitare.

continuare »

Marin Simionescu-Rîmniceanu
din Almanahul graficei române, 1931

Convingerea că provinciile alipite aduc o populaţie întreagă avidă de veacuri după cartea românească era aşa de unanimă în clipa cînd România Mare s-a înfăptuit, încît oropsita şi, în consecinţă, intimidata carte a României Mici s-a trezit deodată luatã de marile bănci în exploatare.
De la o zi la alta, meşteşugul tipografic s-a industrializat fie prin contopirea în mari societăţi anonime a micilor ateliere risipite prin ţară, fie prin importarea instalaţiilor de frunte din ţările care, prin înfrîngere, au fost nevoite să le lichideze. Tipografia, drept fabrică, a răsărit astfel straniu pe tărîmul unei ţări care număra în acel moment peste 40 % analfabeţi. 

continuare »

Comentîndu-mi un articol, un fost scriitor pretinde că m-ar fi întîlnit la fostul restaurant al scriitorilor şi mă înjură cu sete, atribuindu-mi fapte şi atitudini care există numai în mintea lui. Scrie curajos, acoperit ca un informator al Securităţii, sub nickname. Rataţii, marginalizaţii şi « acoperiţii » – cei din trecut, ca şi cei de astăzi – se exprimă şi ei cum pot. Restaurantul există încă, scriitorii s-au cam pensionat, au murit, iar unii, puţini, se ocupă acum de lucruri mai serioase. Din opera celor peste 1 500 de membri ai Uniunii Scriitorilor de la începutul anilor ’80 nu mai rămîne aproape nimic. Cît despre marile romane, tonele de poezii, studiile critice, piesele de teatru din anii ’50-’60, ce să mai zicem…Cîte păduri s-au distrus degeaba pentru tipărirea legiunilor de grafomani de partid şi de stat !

continuare »