Petru Romoşan

Ne aşteaptă o săptămînă plină de emoţii, dar ce zic eu, chiar una eroică, o săptămînă istorică, în întregime televizată, cu ratinguri nemaivăzute. Dacă Daniel Constantin, Crin Antonescu şi Victor Ponta se vor înţelege, încropind un nou guvern, şi vor ţine o conferinţă de presă comună, plus cîteva talk-show-uri bine simţite, putem să ne aşteptăm, într-o lună-două, la cea mai mare creştere economică din Europa. Şi poate chiar mai mult.
Bineînţeles, marele erou va fi neamţul, avem şi noi neamţul nostru ! Klaus Iohannis ne va rezolva, în fine, toate problemele. Şi avem destule. Vom avea o poliţie germană. Vom învinge într-o clipă corupţia adînc instalată în Ministerul de Interne. Şi chiar în toată Administraţia. Klaus Iohannis se va duce de mînă cu Traian Băsescu la Bruxelles (dar fără Victor Ponta !) şi vom intra instant în Schengen. Traian Băsescu a promis-o deja !
Cînd Klaus Iohannis apare, soarele răsare. Vom avea linie directă cu Angela Merkel şi cu marea coaliţie care guvernează azi la Berlin şi care, ştim, conduce Europa cu o mînă de fier austeră. Măcar pînă ne vom lămuri ce poate face, adică mai degrabă ce nu poate face Klaus Iohannis, ne putem şi noi crede cu toţii nemţi. Klaus Iohannis, viceprim-ministru peste economie şi ministru de Interne, e neamţ, deci toţi românii vor fi nemţi. Chiar şi conaţionalii noştri romi rătăciţi prin Italia, Spania, Franţa, Germania, Suedia, Luxemburg se vor crede pentru o clipă germani. Ce e rău în asta ? Numai beneficii şi fără să mişcăm un deget. E destul să ne uităm la televizor. Sau pe Internet.
Fără îndoială, nu e momentul să luăm în considerare atacurile murdare la care e deja supus « neamţul nostru » în legătură cu diverse traficuri de la începutul anilor ’90, cu chestiunile imobiliare mai vechi şi mai noi de la Sibiu. Acum trebuie să trăim extazul german şi liberalo-crinantonescian. Să ne simţim şi noi copiii lui Mutti Angela, « austera » împărăteasă a Europei. O nouă Maria Tereza fără cozonaci sau chiar o Ecaterina ţarina, dar votată de nemţi de trei ori consecutiv. În orice caz, cine se pune cu Klaus Iohannis se pune cu noi, cu nemţii care am devenit, iar şansele inamicului vor fi nule.
La ce ne putem aştepta însă după mult promisa săptămînă germană ? La haos şi disperare. Acelaşi haos şi aceeaşi disperare. Şi la multă, la foarte multă televiziune !

Petru Romoşan

În intersecţiile importante ale tinerei noastre democraţii – talk-show-uri, alte dezbateri televizate, conferinţe, colocvii, editoriale în cotidiane şi săptămînale (din ce în ce mai multe opinii, din ce în ce mai puţină informaţie) – regăsim cu mare regularitate aceeaşi duzină de agenţi de trafic, ageri, severi, care ştiu în mod misterios în ce direcţie trebuie dirijată populaţia, cam dezorientată. Ei distribuie, cu parcimonie, cu înţelepciune, imaginea : ţie atît, ţie deloc, ţie cu minus. Pentru oamenii publici, pentru politicieni, împărţeala e decisivă : dacă n-ai imagine, eşti ca şi mort ; dacă ai imagine negativă, te poţi aştepta să fii arestat. Preferata mea în aceste intersecţii grozave e o simpatică « ilenuţă miliţiană » : Alina Mungiu-Pippidi. Cînd ea apare, toţi încep să circule cu mare viteză spre trebile lor. Democraţia funcţionează ceas : un, doi, un, doi…

Eugen Frunză
1917 Märsch-Schönberg
(Sumperk, azi în Republica Cehă)

Ilenuţa miliţiana

Colo-n piaţa orăşană
Măi, ce mai bujor !
Ilenuţa miliţiană,
Fată din popor.

Cu boneta într-o parte,
Ia te uită cum
Rânduială bună-mparte
La mijloc de drum.

Ei, şi ce-i dacă-i măruntă
Şi că-i fată, ce-i ?
Stau cu sutele şi-ascultă
La un semn al ei.

Fluieră şi iar se-ntoarce
Mâna fluturând ;
Face ea, cum drac’ le face,
Că te bagă-n rând.

Trec maşinile în goană,
Haide, faceţi loc !
Ilenuţa miliţiană
Fluieră cu foc.

Câtă-i piaţa, stau de pază
Ochii, doi tăciuni ;
Parcă-n suflet scânteiază
Anii noştri buni.

— Ilenuţă, rău mă ţine
Dorul meu de jar ;
Cum s-ajung până la tine,
Că mă fluieri iar ?

— Lasă, bade, nu te-apropii,
Bade-al meu fruntaş,
Nu degeaba-mi umblă ochii
Strajă pe oraş.

— Ilenuţă miliţiană,
Rău mă arde-n piept ;
Porţi boneta pe-o sprânceană,
Lasă-mă s-o-ndrept.

— Bade, bade, ţi-i de şagă,
Dar eu am un rost ;
Pentru viaţa noastră dragă
Stau de strajă-n post.

Colo-n piaţa orăşană
Măi, ce mai bujor !
Ilenuţa miliţiană,
Fată din popor.

— Nu mă las, Ileană, fată,
Facem nuntă, măi ;
Dau amendă viaţa toată
Pentru ochii tăi.

Corneliu Vlad

E un lucru mai rar întâlnit să scrii  « la zi » despre Rusia şi ruşi şi să nu fii luat fie drept rusofob, fie rusofil sau, şi mai şi, agent de influenţă al KGB-ului. Şi pentru a nu avea de-a face cu o asemenea alternativă disconfortantă, de tip Scila-Caribda, unii autori – Churchill de pildă – glosează pe tema enigmei eterne care e realitatea rusă, sortită a nu fi niciodată dezlegată. Sunt însă şi dintr-aceia care nu iau în seamă dificultăţile şi riscurile de tot felul şi se apropie de faptul rus – pentru a-l înţelege şi a-l comunica – fie cu uneltele şi priceperea omului de ştiinţă, fie prin cunoaştere directă, nemijlocită, la faţa locului. Universitarul francez Georges Nivat merge pe ambele formule: este unul din marii slavişti ai momen­tului, cunoscător temeinic şi pasionat al limbii şi istoriei, culturii şi civilizaţiei ruse, dar şi un neobosit şi mereu curios călător prin Rusia profundă, căci cu palmaresul itinerariilor parcurse de el în imensitatea întinderilor intercontinentale euroasiatice, nu mulţi voiajori străini, dar nici « localnici » ruşi, n-ar putea rivaliza.
Iată întrunite aşadar datele esenţiale pentru o mărturie documentată şi sinceră despre Rusia, o dovadă că despre realitatea rusă se pot scrie şi cărţi adevărate, că există (şi) o Rusie « altfel » decât acele « Rusii » pe care se bate atâta monedă falsă şi pe care se construiesc, din interese conjuncturale sau cu bătaie lungă, stereo­tipuri fie laudative, fie ponegritoare. Editura Compania, care şi-a obişnuit cititorii cu asemenea cărţi « altfel », dar de fapt « astfel », publica, într-o colecţie a sa care se cheamă chiar « AltFel », o carte-antologie a profesorului Nivat sub titlul, cum nu se poate mai potrivit, « La pas prin noua Rusie ». De zeci de ani hoinăreşte… cu noimă prin această Rusie Georges Nivat, după ce a cunoscut, în timpul studiilor la Moscova, şi Rusia mai « veche », cea sovietică. Nimic din ce e rusesc pare să nu-i fie străin autorului. De bună seamă că nu înţelege chiar totul, dar nici ruşii nu înţeleg totul. Căci, zice la un moment dat : « Privatizarea merge bine, dar e un fel de monstru din Loch Ness despre care nimeni nu are o idee precisă ».
Greu de fixat prezentul, şi mai greu viitorul Rusiei şi al oamenilor ei, dar nici trecutul nu e lesne de judecat. Cartea reaminteşte (ceea ce de fapt mai nimeni nu ştia) spusele, din 1866, ale unui anume istoric Karelin : « Petru (cel Mare – n. n.) e parcă viu printre noi. Continuăm să ne raportăm la el, cum o făceau şi contem­poranii lui, îl iubim sau nu-l iubim, îi slăvim meritele sau le diminuăm… Va trebui să treacă multă vreme până să-l putem judeca senin pe Petru, imparţial, o judecată care va hotărî cine suntem noi de fapt şi încotro ne îndreptăm ». Nu sună asurzitor de actual aceste fraze ? Nu se simt vizaţi de ele, acolo unde sunt, Napoleon, Kennedy, Antonescu, Ceau­şescu şi atâţia alţii din istoria universală ?
Schimbările epocale din Rusia de la « recenta » confluenţă milenară nasc mereu întrebări, fie ele simple sau existenţiale. De pildă, « ce înseamnă să fii rus », în aceste vremuri. Întrebare, azi, cu conotaţii tragice, observa autorul, căci, explică el, « odată cu libertatea, „rusismul“ nu mai este dat de putere, fiecare trebuie să-l descopere şi să-l trăiască pe cont propriu ». Oricum, reflectează ceva mai departe autorul, « azi e mai greu să fii rus tocmai pentru că Rusia reîncepe să fie o societate deschisă. Deschisă, dar nu pentru toată lumea la fel. Moscova este capul uriaş al noii Rusii occidentalizate, antrenată într-o a treia revoluţie majoră, după cea a lui Petru cel Mare şi cea din 1917. Enormul corpus social rus se opune – e şi el în schimbare, dar nu una atât de rapidă, şi-apoi vrea să se respecte în mai mare măsură para­me­trii ruşi ». Căci patriotismul, accentuează naratorul, rămâne o constantă identitară a acestui popor, dincolo de traiectoriile abisale ale istoriei sale : « rusul simte nevoia de a iubi ; frontierele ţării sunt atât de neclare sub raportul graniţelor „natu­rale“ (cu excepţia Caucazului, la sud) încât rusul se defineşte tocmai prin actul de iubire faţă de ţara lui ». Sau, altă remarcă interesantă (şi plină de urmări !) : rusul nu-şi concepe niciodată ţara ca pe o federaţie, ci ca pe un imperiu. Sau : « Rusia, cea atât de blândă şi plină de compasiune – în care iubirea-elos a fost întotdeauna, mai importantă decât iubi­rea-eros – reacţionează uneori cu sălbăticie. Cele optsprezece luni de război din Cecenia au fost crunte ». Sau : « Astăzi, o parte a societăţii ruse e bolnavă de nostalgie şi de teama de viitor ». Sau : « Acum când Occidentul îşi protejează credinţele cu nişte îngrădituri mediocre, bodogăne pentru că un Papă moralizator adună tinerii într-o seară şi nu mai suportă ca Biserica să se exprime altfel decât o mass-media mediocră, Rusia cunoaşte o adevărată renaştere religioasă. (…) Prăbuşirea ideologiei comuniste a creat un vid de idei, iar Biserica s-a afirmat pe acest fond şi a apărut ca unul din puţinele repere „identitare“ ale naţiunii ruse, care şi aşa nu are prea multe ». Sau : « Rusia nu mai este o ţară puternică, dar rămâne o putere potenţială. (..) Rusia ar trebui să înveţe să-şi formuleze interesele, aşa cum o face fiecare naţiune democratică din Europa, dar fără smuceli şi fără gesturi impre­vizibile ».
Cu atâtea citate, mai degrabă teoretice, din aceste rânduri s-ar putea crede că e vorba de o carte mai degrabă pentru specialişti decât pentru cel ce vrea să afle ce e cu Rusia de zi cu zi de astăzi. Dar cartea oferă cu generozitate şi o asemenea lectură, e plină de întâmplări şi de anecdote sau relatări şi impresii de călătorie. La capătul lecturii, însă, rămânem cu o mare frustrare : cartea nu zice nimic de Rusia lui Putin, căci « noua Rusie » (cea din titlu), Rusia, de fapt, în prăbuşire catastrofală, din vremurile lui Gorbaciov şi Elţîn, dispare cu repezi­ciune sub ochii noştri. Dar cartea de la Editura Compania înmănunchează texte scrise între 1974 şi 1998. Aşteptăm deci, stimaţi editori de la Compania, cartea profesorului Georges Nivat despre cea mai nouă Rusie.

Text preluat de pe site-ul ziarului Curentul

« Subita intransigenţă morală a unor oameni care făcuseră, ei înşişi, semnificative compromisuri şi, deci, nu aveau autoritatea de a manifesta maxima inflexibilitate, este un fenomen tipic de incoerenţă morală : oamenii tuturor compromisurilor sau, cel puţin, oamenii multor compromisuri devin cei mai gălăgioşi judecători morali ai semenilor lor. Cum sintetizează Augustin Buzura situaţia (referindu-se însă la perioada de după 1990), „iepurii“ îmbracă „blănuri de tigri“ şi vociferează neobosit. Fenomenul ar trebui să ne fie perfect familiar : nu numai că a făcut ravagii adesea, în istoria autohtonă, dar l-am putut constata, pe viu, în multiple forme, şi după 1989. Cu toate acestea, puţini dintre contemporani au o viziune clară asupra lui, deoarece vacarmul mediatic şi maniheismul prevalent în cadrul său creează o totală confuzie morală.
Lucrurile sunt limpezi doar pentru aceia care, stând pe margine şi conservându-şi libertatea de gândire, au putut să-şi menţină autonomia faţă de stereotipurile curente. În perioada postcomunistă, un asemenea observator independent a fost, spre exemplu, Ileana Mălăncioiu. În convorbirile avute cu Daniel Cristea-Enache, poeta semnalează diverse forme ale fenomenului la care se referise şi Augustin Buzura, precum şi, mai înainte, Camil Petrescu. Ea observă că „Stelian Tănase, care nu s-a remarcat nici prin cărţi, nici prin cine ştie ce curaj înainte de Revoluţie“ ajunge ulterior „să se uite la sine ca la un fel de Soljeniţîn al nostru“ ; că Ana Blandiana şi-a uitat subit şi o parte din biografie, dar „şi o parte din opera sa. Şi nu una oarecare, ci aceea care a propulsat-o în vârful ierarhiei“ ; sau că Gabriela Adameşteanu, „care – aşa cum spunea Paul Goma – înainte de 1989 tăcea atât de tare încât tăcerea ei se auzea până departe“, a devenit subit ultraautoritară, îngăduindu-şi să someze pe cineva cu imputarea : „de ce nu aţi fost martir ?“ („o asemenea întrebare“, comentează foarte judicios poeta, „nu avem dreptul să-i punem nimănui pe lumea aceasta“, deoarece „de vreme ce suntem vii, nici noi nu am fost martiri“) » (Adrian-Paul Iliescu – Anatomia răului politic, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, Bucureşti, 2005, pp. 89, 90).

Avem, da sau nu, o presă liberă ? Nu, nu avem o presă liberă. Presa (cea scrisă, vorbită şi, mai ales, de televiziune) e integrată grupurilor de interese. Două observaţii se impun imediat. Mai întîi, acţionariatul nu e transparent şi, în multe cazuri, e situat în paradisuri fiscale. Cu toate acestea, acţionarii intervin cotidian în politica internă a României şi îi folosesc pe ziarişti pentru a obţine diverse avantaje economice. În al doilea rând, aproape nici o întreprindere de presă nu e rentabilă, adică nu are un caracter pur comercial, cu dezavantajele şi libertatea care derivă dintr-o funcţionare autentică de piaţă. Pasiunea serviciilor secrete pentru presă şi ziarişti e incontrolabilă, dar devastatoare. S-ar putea crede că aceste servicii nici nu se ocupă cu altceva. Presa culturală, atâta câtă mai există, formează un singur grup de interese, dominat de o periculoasă gândire unică. Gândirea unică atacă programatic şi agresiv o inexistentă, deşi atât de necesară, corectitudine politică românească. Mai este meseria de ziarist o meserie respectabilă ? Mai depinde libertatea românilor în vreun fel de presă ? De ce avem oameni de presă atât de bogaţi într-o ţară atât de săracă ? Oare nu se câştigă prea mulţi bani din presă comparativ cu alte meserii, în aceeaşi economie săracă ? Sunt mai importanţi « presarii » decât oamenii din învăţământ, sănătate, justiţie sau cultură ? De mulţi ani, nimeni nu a mai pus nici o întrebare clară despre legitimitatea presei. S-a subînţeles că Măria Sa Presa luptă pentru democraţie, şi deci nu poate fi pusă în discuţie. Numai că, în anii din urmă, « cavalerii dreptăţii » au ajuns să fie percepuţi de masa tăcută ca la fel de corupţi ca şi clica abjectă a politicienilor. De care « pixarii » sunt legaţi ombilical. Rămânând neschimbată – de ce să mai evolueze dacă e atât de bună ? –, presa a devenit o forţă retrogradă. Capabilă să provoace dezastre în următorul timp. Cele câteva răspunsuri şi mai multe întrebări de mai sus mi-au fost sugerate de unele poeme din veacul al XIX-lea având ca temă cenzura.
Gheorghe Sion, autor al Suvenirelor contimpurane (1888), a fost un bun poet ocazional (Limba românească : “Mult e dulce şi frumoasă /Limba ce-o vorbim,/Altă limbă-armonioasă /Ca ea nu găsim./Saltă inima-n plăcere/Când o ascultăm,/Şi pe buze-aduce miere/Când o cuvântăm. // Românaşul o iubeşte/Ca sufletul său,/Vorbiţi, scrieţi româneşte, Pentru Dumnezeu. […]”), ca şi un bun traducător din franceză şi, mai ales, din greacă. A condus Revista Carpaţilor (1860-1861). A fost şi socrul, post-mortem, al celebrului Mateiu I. Caragiale.

Petru Romoşan

Gheorghe Sion
1822 Mamorniţa, Cernăuţi – 1892 Bucureşti

Cenzorul meu

Domnul cenzor, om de treabă,
Întâlnindu-mă-ntr-o zi :
« Sionaş, glumind mă-ntreabă,
Ce ai tu a-mi bănui ?
Poate foarfeca-mi nu-ţi place
Unde ştie-a ciocârti ?
Dar eu, dragă, n-am ce-ţi face ;
Aşa lucruri dacă scri
Nu-ţi dau voie-a tipări.

Ştiu că-n ţară-s multe rele
Care cer a se-ndrepta !
Ştiu că patimele-s grele
Pentru biata muza ta :
Ştiu că de negustorie
Orice post îţi pare-a fi.
Dar s-o scrii e nebunie,
Şi de-aceste dacă-i scri,
Frate, nu poţi tipări.

Ştiu că-n ţară nedreptatea
Este-un rău nevindecat,
Şi că toată răutatea
Este-n oamenii de stat.
Ştiu că toată ţara plânge ;
Dar nu-i chip de a gândi.
Trebuie să curgă sânge…
Şi de sânge dacă-i scri
Nu-ţi dau voie-a tipări.

Satire de vrei a face,
Trebuie să te cumpăneşti ;
Ştii că multor nu le place
Unde-i doare să-i loveşti.
Pe judecători ce pradă
De te-i pune-a biciui,
Intru eu cu ei în sfadă,
Şi de dânşii dacă-i scri,
Nu-ţi dau voie a tipări.

Despre drepturi siluite
Despre rele trebi de stat,
De hoţii meşteşugite
Ce se fac neîncetat ;
N-ai nici un cuvânt a spune ;
Nu ai drept a le lovi,
Trebui să le iei de bune,
Căci oricum dacă vei scri
Nu-ţi dau voie-a tipări.

Fă sonete, scrie ode
Pentru domni, pentru boieri :
Scrie orice despre mode,
Despre coarne sau muieri.
Ciocoism şi umilire
Predică cât vei pofti ;
Şi atunci cu mulţămire,
Orice fleacuri dacă-i scri,
Îţi dau voie-a tipări. »

(1845)

Petru Romoşan

Cît timp mai avem miniştri asemenea lui Radu Stroe şi Ramonei Mănescu sau directori de servicii speciale ca generalul cu multe stele (de tinichea !) Marcel Opriş, mai aveţi curajul să vă urcaţi în avioane româneşti sau, mai rău, să vă lăsaţi copiii să se suie în ele ? Sau, cît timp cel mai mare transportator privat pe calea ferată românească e în arest, mai puteţi fi siguri că vagoanele în care vă urcaţi au toate roţile sau că şinele sînt la locul lor ? Şi, chiar mai grav, pe Ramona Mănescu, soţia soţului său crinantonescian, pe Radu Stroe, pe ceilalţi membri ai unui guvern fantomatic, din care au făcut parte pînă mai ieri şi Relu Fenechiu, Varujan Vosganian, Daniel Barbu, i-au ales şi numit Victor Ponta şi Crin Antonescu, iar aceştia sînt în continuare în poziţiile lor de comandă politică şi vor numi alţii, la fel de puţin capabili sau mai rău. Iar Traian Băsescu semnează la kilometru decrete de numire, începînd cu acela al lui Victor Ponta, ridică din sprînceană, face circ şi hăhăie. Cei care vor să plece definitiv din marea noastră democraţie carpato-danubiano-pontică vor căuta să-şi cumpere un bilet la una din companiile străine care încă mai operează curse la Bucureşti. Deci o şansă am mai avea totuşi. Să ne cumpărăm un bilet de avion dus, fără retur. Şi să-i lăsăm pe lipitorii de afişe şi pe prestatorii de discursuri TV să se descurce singuri. Să fie ei piloţi de avion, chirurgi, să conducă trenurile, să fie profesori pentru copiii lor. Prin hotărîri de guvern şi ordonanţe de urgenţă.
Înainte de 1989, ţara noastră semăna în primul rînd cu o puşcărie şi abia în al doilea rînd cu un spital de nebuni. Dar progresul nu poate fi oprit ! Azi sîntem în primul rînd un spital de nebuni şi, numai pentru că ne încăpăţînăm să nu plecăm, trăim şi într-o puşcărie. Într-o puşcărie propriu-zisă au început să intre, mult prea lent, miniştri, deputaţi, miliardari de tranziţie, preşedinţi, vicepreşedinţi, directori. Deşi depăşim toate normele europene la arestări de politiceni şi la tot felul de granguri, lucrurile avansează totuşi mult prea încet. N-am putea s-o rezolvăm dintr-o lovitură ? Există mijloace ? Sigur că există ! Catastrofe, războaie, lovituri de stat, spargeri de ţară. Dar asta dorim ?
De aproape zece ani abuzăm în masă de whiskey cu gheaţă şi nu reuşim să ne mai trezim. În cei zece ani anteriori – anii Iliescu, Năstase şi, nu foarte diferit, Constantinescu –, ne-am luptat cu comunismul cu faţă umană. Cu securiştii de omenie. Sub portocaliul Băsescu, ne luptăm cu un capitalism al halucinaţiei. Al bestialităţii generalizate şi al propagandei. Formele fără fond au bătut toate recordurile. Cum să scapi sănătos la cap şi la trup din asemenea încercări-limită ? Şi toate experienţele astea au venit după zece ani (1980-1989) crînceni sub Ceauşescu…
Accidentul aviatic din Munţii Apuseni ne-a pus oglinda în faţă tuturor. Întregii naţiuni. De atîta politică amatoare şi sinistru rapace, de atîta televiziune amatoare şi toxică, a mai rămas cineva cu mintea întreagă ? Poate doar cei care au întors spatele vieţii publice şi şi-au pus, ca la începutul anilor ’80, televizoarele pe dulap cu ecranul întors la perete.
Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Al.I. Cuza, I.C. Brătianu, Lascăr Catargiu, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ioan Slavici, Ionel Brătianu au fost nişte fraieri. Nu au ştiut să-şi vîndă bucăţi din ţară pentru comisioane grase. Singurele modele pentru anii noştri sînt aventurierii Carol al II-lea şi Elena Lupescu, care, după vreo zece ani de impostură grandioasă, mari protectori ai intelectualilor iresponsabili şi corupţi, şi-au pus palmele în dosuri şi-au plecat să-şi mănînce imensa avere strînsă de la primitivii de români pe ţărmuri mai însorite şi mai liniştite. Carol şi Lupeasca sînt daţi astăzi ca exemple de mare viziune ultraliberală, un fel de pedelişti avant la lettre.
Literatură contemporană nu mai avem. Învăţămînt – nici atîta. Studiul istoriei e complet delăsat. Marii istorici din ultimele decenii ale comunismului şi din tranziţie – Florin Constantiniu, Gh. Buzatu, Ion Scurtu, Dan Berindei, Dinu C. Giurescu, Ion Bulei – nu par să lase în urma lor o generaţie de acelaşi nivel. Doctorii au fost poftiţi să plece chiar de preşedinte, iar spitalele se închid. Marea industrie a fost pusă pe butuci de mult, încă de pe vremea mult televizatului actual Petre Roman. Degeaba avem cel mai bun pămînt din Europa, n-are cine să-l mai lucreze. Armata au lichidat-o. Serviciile secrete sînt cîtă frunză şi iarbă, dar au profesori ca sociologul Vasile Dâncu şi alţii încă mai găunoşi decît el, şi, încet-încet, au ajuns să păzească neantul.
Şi ce mai poate urma ? Pînă unde se poate merge în dezastru ? Dacă Ucraina se rupe, România va reuşi să-şi recupereze provinciile pierdute ? Nu cred. După clasa conducătoare din România de astăzi, mai degrabă îi va lua exemplul. Ce va urma deci ? Urmează staţia Falimentului politic şi a Colapsului mediatic, cu coborîre pe partea stîngă ?

Senator: Valer Marian
Circumscripţia electorală: Satu Mare
Colegiul: 1
Grupul parlamentar: independent

Şedinţa Senatului din 04.02.2014

DECLARAŢIE POLITICĂ

Titlu: Amestec nepermis în treburile Guvernului
şi Parlamentului

Poziţiile exprimate de preşedintele României, Traian Băsescu, şi de prepusele sale din justiţie, Laura Codruţa Kovesi, în calitate de procuror şef al DNA, şi Livia Stanciu, în calitate de preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în zilele premergătoare intrării în vigoare a noilor coduri penal şi de procedură penală, au nu numai un caracter nefondat şi toxico-isteroid, ci şi neconstituţional. Deşi, conform Constituţiei României, nu are calitatea de şef al Executivului, preşedintele Băsescu l-a somat pe premierul Ponta, pe un ton imperativ, să modifice multdiscutatul şi multdisputatul articol 140 din noul Cod de procedură penală printr-o ordonanţă de urgenţă. În aceeaşi zi, probabil că în urma unei comenzi telefonice de la Cotroceni, doamna Laura Codruţa Kovesi a făcut turul televiziunilor, solicitând modificarea aceluiaşi articol 140 din noul Cod de procedură penală, cu motivarea toxică că procurorii nu vor mai avea succes probator cu interceptările telefonice dacă vor trebui să le aducă la cunoştinţă infractorilor la începerea urmării penale că vor fi puşi sub interceptare. Kovesi a avertizat că o altă problemă importantă este intervenţia prescripţiei pentru anumite infracţiuni de prejudiciu, cum ar fi înşelăciunea cu consecinţe deosebit de grave, pentru care vechiul Cod penal prevedea un maxim special al pedepsei de 20 de ani de închisoare, iar noul Cod penal de numai 5 ani de închisoare. A ţinut să se remarce în acelaşi registru şi peisaj şi preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Livia Stanciu, care, amintindu-şi probabil că a fost procuror comunist vreme de un deceniu, când a avut ca sarcină principală de serviciu apărarea avutului obştesc, s-a trezit să clameze, după mai bine de patru ani de la adoptarea noului Cod penal, că pedepsele prevăzute pentru unele fapte de prejudiciu (înşelăciune, delapidare, abuz în serviciu) sunt prea mici şi vor atrage închiderea unor mari dosare aflate pe rolul instanţelor, prin împlinirea prescripţiei răspunderii penale.
Opinia publică nu trebuie să cadă pradă intoxicărilor şi manipulărilor, ci trebuie să ştie că articolul 140 este în consonanţă cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului şi că a fost impus printr-o decizie a Curţii Constituţionale a României (nr. 962/2009), care a statuat că interceptările se pot face doar după începerea urmăririi penale. Procurorii şefi ai DNA şi DIICOT n-ar trebui să se mai plângă cu lacrimi de crocodil că rămân fără obiectul muncii, întrucât, de regulă, şi până acum, subalternii lor începeau urmărirea penală in rem pentru a obţine interceptarea convorbirilor telefonice. Marea şi reala lor durere este că nu vor mai putea folosi ca probe interceptările realizate pe mandate de siguranţă naţională. Iar şefa Curţii Supreme n-ar trebui să facă paradă de îngrijorare faţă de pedepsele mai mici prevăzute de noul Cod penal şi faţă de riscul împlinirii prescripţiei în unele dosare cu prejudicii importante, în condiţiile în care cele mai importante şi vizibile instanţe de judecată (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti) n-au aplicat pedepse mai mari de 5 ani în dosarele aşazişilor mari corupţi (Adrian Năstase, Relu Fenechiu, Dan Voiculescu, Monica Iacob Ridzi, George Becali, Sorin Ovidiu Vântu ş.a.), iar unele cauze au fost tergiversate până la 4-5 ani în instanţe în timpul mandatului său (George Copos, Mihai Necolaiciuc ş.a.). Opinia publică trebuie să mai ştie că articolul 140 nu poate fi modificat de Guvern prin ordonanţă de urgenţă, întrucât, conform articolului 115 alineatul 6 din Constituţia României, ordonanţele de urgenţă nu pot afecta drepturile şi libertăţile constituţionale, în speţă dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, inviolabilitatea domiciliului şi secretul corespondenţei.

continuare »

Generaţii – Odesa