Lovitura de stat. Ghid practic

de Edward Luttwak

Cuvânt înainte la ediţia din 1979

PP Carp, carte poştală – litografie

Petru Romoşan

Azi, 29 iulie 2013, cu cod portocaliu, aniversăm un an de la lovitura de stat – aşa a numit-o preşedintele Republicii în funcţie. Reuşită ? Eşuată ? Depinde din al cui punct de vedere. Din punctul de vedere al lui Traian Băsescu, lovitura de stat din iulie 2012 a reuşit cu brio. Traian Băsescu avea atunci sub 5 % opinii favorabile. 7,4 milioane de români au votat cu sete împotriva sa. Doar vreo 900 000 s-au opus demiterii. După un an, Băsescu e încă la putere, coabitează, numeşte procurori, ambasadori, trage sfori şi chiar inventează un partid direct din funcţia de preşedinte, anunţă candidatul « dreptei » la viitoarele alegeri prezidenţiale în persoana fostului ministru al Justiţiei, Monica Macovei. Nu e asta o reuşită ? Ba mai mult, azi, în Trompeta Cotrocenilor, adică România liberă, Suspendatul îşi acordă plăcerea unui interviu diversionist, aşa cum i se potriveşte, în care încă din titlu ni se atrage atenţia că tînărul, îngîmfatul şi neexperimentatul său prim-ministru, Victor Ponta, are în afacerea Hayssam nişte schelete în dulap. Pentru că, în calitatea sa de şef al corpului de control al primului-ministru (Adrian Năstase), avea răspunderi certe, conform fişei postului, în diferite dosare de privatizări în care e amestecat şi Omar Hayssam. Toate acestea înainte de 2005, cînd Traian Băsescu preia puterea.
Tot azi, portocaliii respinşi cu o largă majoritate acum un an şi l-au oferit pe tavă, deocamdată în calitate de învinuit, pe cel mai urît şi detestat adversar al lor, « mogulul » Dan Voiculescu. Meritul Laurei Codruţa Kövesi, recent propusă în post de Victor Ponta. Şi tot din întîmplare, azi, presa portocalie constată cu perversitate că Traian Băsescu caută cu lumînarea încă o suspendare, a treia, pentru a se reîncărca politic pe seama amatorismului părţii adverse. Pentru că soluţii normale, economice şi politice, nici el şi nici partida portocalie nu mai au. Nu le rămîn decît loviturile de stat cu repetiţie. De fapt, o lovitură de stat permanentă, cum ar spune menşevicul Vladimir Tismăneanu, ucenicul lui Troţki şi consilierul fanatic al lui Băsescu. În 29 iulie 2013, după inculparea oligarhului într-un dosar de şantaj de presă, românii au de ales emoţional între Dan Voiculescu şi Traian Băsescu.
Dar majoritatea românilor nu îl place pe nici unul. Cei mai mulţi (plus minoritatea maghiară şi, aproape sigur, şi cea romă) îi detestă pe cei doi aproape în egală măsură. Cu mici variaţii într-un sens sau în celălalt, nesemnificative pînă la urmă. Toată lumea ştie că amîndoi au fost servanţi în puncte esenţiale ai regimului comunist, ai lui Nicolae Ceauşescu. Mii de fire, văzute dar mai ales nevăzute, îi leagă pe cei doi de Securitate. Crescent, IC Dunărea, Biruinţa, Anvers. Asemănarea dintre afacerea Crescent-IC Dunărea şi afacerea Flota e mult prea mare ca să nu te pună pe gînduri. Crescent-Dunărea a fost mai degrabă o afacere a anilor ’80 şi a tulburelui an revoluţionar 1990. Flota lui Băsescu a fost o afacere a anilor ’90, dar Băsescu se antrena deja pe nava Biruinţa şi la Anvers în deceniul anterior.
Cît de democraţi pot fi şi unul, şi celălalt ? Şi cît de democraţi pot fi fanatizaţii lor susţinători direcţi, pe de o parte, pentru Dan Voiculescu, Mihai Gîdea, Mircea Badea, Adrian Ursu, Oana Stancu, Mugur Ciuvică, Radu Tudor şi destui alţii, pe de alta, pentru Traian Băsescu, Dan Cristian Turturică, Dan Tapalagă, Andreea Pora, Sabina Fati, Robert Turcescu, Mircea Marian şi încă atîţia alţii ? Asta în ceea ce-i priveşte pe susţinătorii « democratici » din mass-media. Dar mai sînt şi vastele adunături politice, parchetele şi, mai ales, serviciile secrete, devenite gardă pretoriană. Care mai toate sînt în mîna preşedintelui încă în funcţie, Traian Băsescu. Desigur, la  prima vedere, între Dan Voiculescu şi Traian Băsescu există o mare deosebire. Unul e doar un capitalist pe cont propriu, care răspunde numai pentru ograda lui, iar celălalt are la îndemînă resursele practic nelimitate ale unui stat.şi ar trebui să răspundă pentru un întreg popor.
Şi totuşi. Şi Dan Voiculescu, ca şi Sorin Ovidiu Vîntu sau Dinu Patriciu şi alţi oligarhi, s-au servit fără limită de resursele – oameni şi informaţii – fostei Securităţi. Foarte democratic, desigur, vor spune ei, în oligarhia noastră travestită într-o mascaradă democratică. Iar în ceea ce-l priveşte pe Dan Voiculescu, pot fi reamintite şi resursele cu care a venit dinainte de 1989, cînd e ştiut că orice român capabil putea face afaceri de milioane fără să dea seamă la Securitate sau lui Ceauşescu, nu-i aşa ? De altfel, după propriile-i mărturisiri, şi Traian Băsescu a încropit avere înainte de 1989, tocmai bună pentru a fi utilizată « politic » după 1990. Foarte mulţi români cred că tupeul cu care Dan Voiculescu ne-a aplicat în ultimii ani lecţii de economie socialist-capitalistă pe propria lui televiziune, una dintre ele, mă rog, ascultat cu respect religios de presupusul jurnalist critic Mihai Gîdea, a întrecut orice limită a bunului-simţ, a fost de-o extremă indecenţă. Şi tot aşa, foarte mulţi cred că toată cariera politică a lui Traian Băsescu, de la nava Biruinţa pînă azi, trecînd prin ministerul Transporturilor şi pe la primărie, e îndoielnică şi prefabricată. La fel cum imensa avere presupusă a lui Dan Voiculescu, plus enorma lui carieră de politician cu un partid de buzunar pot fi puse, legitim, sub semnul întrebării. La mai bine de un an de la venirea la putere a USL, interesele încropirii acestei căruţe politice din partea unuia dintre principalii săi strategi, poate cel mai important, se văd cu ochiul liber. Ele n-au nici o legătură cu bunăstarea generală, cu ieşirea din criză şi cu redresarea ţării. Argumentele morale ale lui Dan Voiculescu în faţa lui Traian Băsescu, după acceptarea pe micile sale ecrane a coabitării, sînt nule.
Sînt puţine şanse ca Dan Voiculescu să se bucure de o justiţie imparţială. Astăzi e învinuit, mîine va fi inculpat şi, foarte probabil, arestat. Pentru cea mai gravă acuză care i se poate aduce cuiva care se ocupă de media, aceea de şantaj. Ca şi în cazul lui Adrian Năstase, care a fost acuzat pentru finanţare ilegală a campaniei electorale. Adică atacat în inima profesiei sale. Cine e vinovat pentru o asemenea stare de lucruri ? Numai Traian Băsescu ? Numai PDL-ul, care de altfel o duce bine mersi în opoziţie ?

Singurul mod de a pune capăt ciclului tensionat ultimatum-şantaj este acela de a trata adevărata problemă : Coreea de Sud

de Edward Luttwak

Poate unde mi-am început anii de şcoală la Palermo, în Sicilia, comportamentul Coreei de Nord mi s-a părut întotdeauna perfect logic şi absolut transparent. În ambele ​​locuri, extorcarea de fonduri prin intimidare este o rutină, dar practicată mult mai subtil în Sicilia.
Transparenţa cu pricina nu se regăseşte în nimic palpabil la şirul de conducători ai Coreei de Nord, de la care este inutil să aşteptăm vreo oarecare schimbare de politică – numai pentru că anteriorului Kim îi plăceau mâncarea japoneză şi starurile de cinema sau fiindcă actualul Kim a stat mult într-un internat elveţian. Regimul, cel trecut ca şi cel prezent, continuă să surclaseze până şi Uniunea Sovietică de pe vremea lui Stalin în materie de secretomanie, însă ceea ce poate vedea toată lumea ajunge cu asupra de măsură pentru a explica frenetica lui agresivitate.
Nici oaspeţii care se deplasează sub escortă atentă între puţinele locuri a căror vizitare e îngăduită în Coreea de Nord nu pot rata indiciile vitale. Să luăm, de pildă, restaurantul numărul unu la friptura de raţă din Phenian, restaurantul pescăresc numărul unu din Phenian, Pyulmori (o cafenea « elveţiană ») sau echivalentul austriac, cu Helmut Sachers Kaffee – acestea fiind printre puţinele localuri de tip non-coreean din toată ţara, în afară de cantinele chinezesti în stil studenţesc Jilin din zona de frontieră. Că se poate găsi mâncare gustoasă la Pyulmori este fenomenal, dar mult mai grăitor este faptul că la ambele cafenele se serveşte cafea autentică, cu adevărat extrasă din boabe de cafea reale.
Toate disfuncţiile economice, variate şi extreme, ale Coreei de Nord converg în penuria paralizantă de valută. Odată ce s-a cheltuit grosul ei pe importul de componente militare, consumabile şi subsisteme din China (inclusiv pe lansatoare verticale de rachete balistice), rămâne foarte puţin. Nu sunt mai deloc devize pentru importul de utilaje necesare relansării industriei prelucrătoare cumplit de învechită a ţării – aceasta abia de se târâie cu nişte utilaje sovietice care au decenii la bord şi chiar cu echipamente japoneze din anii ’30. Nu sunt devize disponibile pentru importul de medicamente recente destinate populaţiei, care trebuie să se descurce cu imitaţiile coreene ale imitaţiilor chinezesti ale medicamentelor generice din Occident. Nu se găsesc devize nici măcar pentru importul celor mai ieftine surse de amidon – porumb, sorg, grâu de calitate inferioară – atunci când se pierd recolte şi, prin urmare, foametea îşi face mereu apariţia, cu morţi cu tot.
Şi, cu toate acestea, există suficientă valută pentru a importa boabele de cafea care fierb la Pyulmori şi Helmut Sachers Kaffee. Cele câteva vaci costelive pe care le poţi zări uneori păscând pe mirişti explică bulgogi-ul [fîşii de carne marinată şi friptă] prea puţin ademenitor din restaurantele de lux, dar apele nord-coreene reuşesc totuşi să furnizeze caracatiţa, calamarul şi peştele din restaurantul plutitor. În schimb, pentru un bun espresso, oficialii care alocă valuta – şi care devin automat puterea supremă în stat – au înţeles în mod evident necesitatea de a lăsa deoparte alte priorităţi ca să importe boabe de cafea prăjite de calitate. Desigur, asemenea amănunte n-ar lămuri nimic dacă aceste localuri ar fi mai ales stabilimente turistice menite tocmai să aducă valută. Nici nu se răcise bine cadavrul lui Stalin şi regimurile comuniste s-au pornit să deschidă afaceri în devize cu magazine, hoteluri, restaurante şi baruri (dotate şi cu tovărăşii în valută forte), care reprezintă până astăzi singura industrie de succes din Cuba.
Dar nu la asta servesc restaurantele ultrascumpe ale Phenian-ului. Câţiva turişti străini ajung să ia masa acolo ca să scape de atmosfera sumbră de cantină, mai vin şi niscaiva oengişti, mari iubitori ai umanităţii (care nu ratează niciodată produsele de lux, asa că frecventează asemenea locuri), dar aceste două grupuri sunt mici şi nu prea contează. Majoritatea clienţilor sunt nord-coreeni care se împart în două categorii distincte. Prima e fomată din bărbaţi temători, înţepaţi şi palizi (femeile sunt rare), în tipicele lor costume albastre nord-coreene, vizibil stârniţi de ameţitoarele delicatesuri străine din ofertă – sunt membrii unor delegaţii de rang mijlociu venite mai de aproape sau mai de departe, care au obţinut cu greu acces aici sau li s-a dat. A doua clasă este mult mai bine îmbrăcată, compusă din celibatari şi cupluri, toţi mai bine hrăniţi, care mănâncă şi beau nonşalant, ca şi cum cafeaua adevărată ar fi plăcerea lor zilnică. Foarte probabil, ei sunt părinţii copiilor pe care-i vezi bucurându-se de splendizii căluşei multicolori din Phenian importaţi pe bani grei din Italia. (Iar cum suntem pe tărâmul corpolentului Kim Jong Un, aceşti copii ai oamenilor bogaţi şi privilegiaţi sunt roşii în obraz şi dolofani într-o ţară în care cei mai mulţi copii sunt vizibil subponderali.) Nu, aceşti meseni nonşalanţi nu sunt câştigători în cursa « capitalismului pentru toată lumea », întreprinzători, profesionişti de vârf ai unor corporaţii sau vedete sportive, sunt funcţionari de rang înalt sau ofiţeri din armată, cu familiile lor, care susţin dinastia Kim şi se bucură de favorurile ei.
Un « sistem de palat » dirijează întregul regim şi politicile sale : pentru a-i ţine pe sclavi în robia lor închisă, ruptă de lumea exterioară, conducătorii păstrează o neabătută atitudine belicoasă an de an, deceniu după deceniu. Chiar dacă n-a mai avut parte de război de două generaţii, viaţa Coreei de Nord este ritmată de continua propagandă de război, de cenzura de război, de legea marţială şi, mai presus de toate, de o economie de război centralizată, în care resursele doar se alocă şi nu fac obiectul vreunui schimb.
Dar proiecţia internă a stării belicoase nu este suficientă, căci economia nord-coreeană este cu totul ineficientă, mai ales inaptă să câştige valută. Pentru a alimenta sistemul de palat, Coreea de Nord trebuie să stoarcă nişte « plusuri » de la lumea exterioară : unele vin de la ONG-uri (ajutoare alimentare care permit ca producţia internă de hrană să fie utilizată pentru raţiile armatei), altele se obţin de la Statele Unite şi de la Japonia în schimbul promisiunilor pe teme nucleare (niciodată respectate) ale Phenian-ului, dar cel mai mult vine de la fraţii coreeni din sud (ale căror daruri sunt smulse prin pură intimidare). Preşedintele sud-coreean Kim Dae-jung a primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 2000 pentru summit-ul de reconciliere fără precedent cu Kim Jong Il – un moment în care pacea şi chiar reunificarea păreau iminente. Abia mai târziu a ieşit la iveală adevărul : summit-ul fusese cumpărat cu 100 de milioane de dolari cash. Deloc surprinzător, a rămas fără efect.
Nedorind disuadarea Coreei de Nord – care ar necesita capacitatea de a răspunde pe măsură la atacurile uneori sângeroase şi la provocările constante, care tulbură afacerile şi agită piaţa bursieră de la Seul –, Coreea de Sud a preferat să mituiască regimul cu injecţii periodice de combustibil şi ajutor alimentar, dar şi mai sistematic prin zona industrială Nord-Sud Kaesong, unde cca 80 000 de muncitori nord-coreeni iau salarii destul de bune de la corporaţii din Coreea de Sud. Muncitorii primesc foarte puţin din salariile lor, căci mare parte este trimisă înapoi la Phenian şi constituie cea mai substanţiala sursă consecventă de valută pentru Coreea de Nord. Chiar şi pe vremea asa-zişilor preşedinţi « duri » ai Coreei de Sud, transferul de la Kaesong a continuat. Nu a fost oprit nici când Nordul a scufundat nava de război Cheonan a Coreei de Sud, omorând 46 de marinari ; nici când Nordul a deschis focul de artilerie asupra unei insule a Coreei de Sud, ucigând doi soldaţi şi doi civili ; nici atunci când Nordul a testat un dispozitiv nuclear şi a lansat o rachetă cu rază lungă de acţiune. Şi după declanşarea crizei actuale, tot Sudul bun platnic se temea de o întrerupere a producţiei de la Kaesong, nu Nordul, care aduna beneficiile. Iar când mass-media din Coreea de Sud a anunţat cu mare uşurare că accesul la Kaesong era în continuare deschis, nord-coreeni l-au închis prompt.
Victorios în constanta sa acumulare de bacşişuri prin ameninţări şi atacuri ocazionale, Nordul e în mod firesc dispus s-o ia de la capăt. Deşi un nou test nuclear şi ameninţarea cu lansarea unui misil balistic mobil cu rază lungă de acţiune par iminente, rezultatul probabil este un mic dar primit de la Sud, iar nu un război în peninsula coreeană. Iar Phenian-ul o ştie şi el.
Între timp, Coreea de Sud a ajustat pornirea războinică a Nordului la propria sa perversitate strategică : rămâne obsedată de o Japonie deloc ameninţătoare şi a tot cumpărat putere aeriană ca să faca faţă ameninţărilor teroriste imaginare de la Tokyo, spre deosebire de cele reale, care vin chiar din nordul zonei demilitarizate. Seul-ul pur şi simplu nu vrea să achiziţioneze o putere militară convenabilă economiei sale net superioare. În schimb, cheltuieşte miliarde de dolari pentru a produce mândrele sale avioane de luptă « indigene » T-50, elicoptere Surion şi fregate destinate apărării de coastă – în timp ce există alternative mult mai bune şi mai ieftine, care se pot importa din Statele Unite. Între timp, în apărarea Coreei de Sud se cască uriaşe găuri (aşa se face că asistăm la spectacolul ridicol al cursei de ultim moment pentru echipamente şi muniţii lipsă în criza actuală). Şi ciclul se reia : cum Sudul îşi îngăduie să rămână atât de vulnerabil, el nu are cum reacţiona în mod eficient la ameninţările teroriste permanente ale Coreei de Nord şi la atacurilor sale periodice. În schimb, Seul-ul îşi numără banii din cont şi se pregăteşte pentru viitorul cadou.
E timpul ca acest joc să se termine. Statele Unite nu pot obliga Nordul să renunţe la pornirile lui belicoase, dar cu siguranţă pot forţa Sudul să renunţe la perversitatea sa. Preţul pentru ca protecţia SUA să continue ar trebui să fie adoptarea unei politici de apărare serioase, întreruperea şantajului Kaesong şi un punct final transferului de lichidităţi către Nord sub indiferent ce pretext. Phenian-ul ar mai putea încerca să încingă o luptă, dar cel puţin aceste măsuri ar elimina stimulul pentru perpetuarea monstruoasei strategii a extorcării de fonduri.

Articol apărut în Foreign Policy –
preluat cu acordul autorului

Traducere de Marguerite Romoşan

Edward Nicolae Luttwak (născut în 1942 la Arad, România) este strateg militar american, consultant la nivel înalt şi autor a numeroase lucrări de istorie şi strategie militară, printre care Coup d’État. A Practical Handbook (“Lovitura de stat. Ghid practic”, apărută şi în româneşte), The Grand Strategy of the Byzantine Empire (“Marea strategie a Imperiului Bizantin”) şi The Rise of China vs. the Logic of Strategy (“Creşterea Chinei faţă în faţă cu logica strategiei”).

Corneliu Vlad

Petru Romoşan

Băsescu Traian e aici ? Da, din pacate pentru noi toţi, e încă aici. Şi frica îl face destul de guraliv. Acţiunea de recuperare a infractorului Omar Hayssam, condamnat definitiv la 20 de ani de detenţie de justiţia română, nu ar fi fost autorizată. Cine a putut face o asemenea declaraţie ? Individul care ocupă fără acte în regulă palatul Cotroceni. La fel ca ocupanţii caselor delabrate din Centrul Vechi. Plus slugile lui, plătite din bani publici, diverşii Iulieni agramaţi în toate limbile, inclusiv în limba română. Ce a vrut să spună Suspendatul ? A vrut să spună că, din nefericire pentru el, Chelia Sa nu a autorizat acţiunea de recuperare a lui Omar Hayssam. Şi că habar n-avea de toată povestea pînă la aterizarea avionului pe care s-a grăbit s-o dea pe goarnă. Ca un vechi şi încercat gornist. La fel cum Chelia Sa nu i-a dat mandat lui Victor Ponta  să viziteze cîteva ţări asiatice, printre care chiar Marea Chină. Luată în serios, declaraţia iresponsabilă a lui Băsescu ne-ar pune automat pe lista statelor teroriste.
Dar astfel nu poate vorbi decît un individ “fără autorizaţie” el însuşi, chiar dacă încă destui impostori îi mai dau ascultare. Să sperăm că va veni vremea să fie judecaţi fiecare după faptele sale. Deocamdată îl aşteptăm pe aşa-zisul terorist Omar să ne povestească despre înţelegerile sale neautorizate cu Neautorizatul de la Cotroceni. Şi despre multiplele sale afaceri neautorizate cu toată clasa politică, de la stînga la dreapta, de la Adrian Năstase la Dorin Cocoş şi Elena Udrea. Sub patronajul celor doi preşedinţi catastrofali pe care i-a avut România – nici nu ştii care a fost mai rău -, Ion Iliescu şi Traian Băsescu.
Marele secret al aducerii în ţară a “celui mai important terorist” nu va mai fi destul de curînd decît un secret de care vor rîde şi copiii. Cei care au făcut cadoul otrăvit clasei politice de la Bucureşti, şi mai ales lui Traian Băsescu, se vor prezenta singuri. Pentru a recolta roadele. Să te temi de greci chiar şi atunci cînd îţi fac daruri. Şi la fel să te temi de ruşi. Dacă primul-ministru şi ministrul Apărării, singurii care sînt la curent cu toate datele operaţiunii, nu  ne spun mare lucru, noi sîntem în drept să speculăm. Speculaţiile nu sînt interzise şi nici n-au nevoie de autorizaţie de la Cotroceni. Cu atît mai mult cînd e vorba de Orientul Apropiat, cuprins de revoluţii, lovituri de stat şi în flăcări.
Am selectat cîteva din declaraţiile prim-ministrului Victor Ponta, care lămuresc fără dubiu că Traian Băsescu nu era deloc la curent cu aducerea în ţară a lui Omar Hayssam şi că deci avem un preşedinte de paie, cu gura mare, dar total izolat la Cotroceni : “Regret faptul că ieri dimineaţă câţiva iresponsabili, plătiţi din bani publici ca să fie consilieri prezidenţiali, au încercat să deturneze politic, pentru mişcarea lor de doi bani, o chestiune importantă pentru statul român, aducerea pentru executarea pedepsei a unui infractor periculos, au pus şi preşedintele într-o situaţie extrem de delicată, şi Guvernul şi celelalte instituţii ale statului. Asta e, când lucrezi cu iresponsabili trebuie să-ţi asumi şi aceste riscuri.” “Să nu credeţi că se mişcă vreun reprezentant al instituţiilor guvernamentale fără să existe vreo aprobare, nici vorbă de aşa ceva. (…) Din moment ce eu şi dl Duşa şi alţi miniştri am semnat, normal că ştiu.” “(Aţi discutat cu preşedintele despre aducerea în ţară a lui Omar Hayssam?) Nu, eu am discutat cu instituţiile implicate, n-am ştiut că a fost implicat şi preşedintele şi nici acum nu ştiu care e rolul Administraţiei Prezidenţiale. Am discutat cu instituţiile care au participat în mod efectiv. (De unde s-a coordonat totul?) Sunt lucruri pe care nu pot să vi le spun. (Preşedintele a explicat rolul său, fiind preşedintele CSAT…) Sigur, dânsul le face pe toate…“
Sîntem obligaţi  să constatăm că minunata coabitare dintre preşedintele PDL (portocaliu) Traian Băsescu şi prim-ministrul USL (roşu şi galben) Victor Ponta a atins noi culmi de progres şi civilizaţie. Spre dezastrul deplin al ţării.

Cornel Nistorescu

Să tot fie un an de când am preluat pe cotidianul.ro un interviu cu faimosul expert, politolog şi strateg american. O publicaţie a emigraţiei româneşti din Italia (ţara în care Luttwak a învăţat şi în care publică acum în mod frecvent) îl intervieva pe Edward Nicolae Luttwak în legătură cu România. Cunoscutul expert în strategie militară şi politică internaţională vorbea extrem de măgulitor despre ţara sa de naştere, România, în care era şi încă mai este un necunocut. Nici măcar cei care i-au parcurs o parte dintre studii nu ştiu mare lucru despre familia sa şi despre originile sale româneşti. Edward Luttwak s-a născut la Arad în 1942 şi a învăţat în Italia şi Anglia şi, din 1972, a predat la universităţi americane (Johns Hopkins, Georgetown, în special). Din păcate pentru peisajul editorial românesc, Edward Luttwak, o somitate în America şi în nenumărate ţări ale lumii, în ţara sa de orgine nu a publicat nici o carte. Abia acum, când Editura Compania publică « Lovitura de stat. Ghid practic », lansând astfel una dintre celebrele cărţi ale lui Edward Luttwak, el începe să-şi capete locul pe care îl merită în librăriile şi bibliotecile ţării sale de origine. La fel şi în presă. De îndată ce i-a fost solicitat acordul pentru publicarea pe site-ul cotidianul.ro a articolelor sale, Edward Luttwak a răspuns afirmativ. Acest acord ne permite să publicăm o serie de studii şi articole, unele apărute recent în Foreign Policy, Foreign Affairs, Journal of Strategic Studies sau Geopolitique. La fel, de azi înainte, de îndată ce studii sau articole semnate de profesorul Luttwak vor apărea în presa străină, acestea vor fi traduse şi găzduite pe cotidianul.ro.

În sărăcia de puncte de vedere serioase asupra fenomenului politic internaţional, publicarea lui Edward Luttwak în limba română în mod curent va ajuta cititorul pasionat să înţeleagă resorturile complexe ale lumii de azi. Ce impact va avea apariţia celebrei sale cărţi “Lovitura de stat. Ghid practic” la Editura Compania este greu de spus. Unul dintre marii strategi militari şi istorici ai Imperiului Roman şi ai Imperiului Bizantin va deveni parte a peisajului intelectual din ţara sa de origine. Măcar pentru cei care caută un alt tip de informaţie şi de înţelegere a lucrurilor, o altă perspectivă asupra lumii contemporane şi analize politico-strategice de care se folosesc şi guvernele marilor puteri ale lumii va fi un nebănuit câştig.

Preluare după cotidianul.ro

by Cornel Nistorescu

It has been about a year since we republished in cotidianul.ro an interview with the famous American expert, political scientist and strategist. A publication of the Romanian immigration in Italy (where Luttwak studied and is now frequently published) was interviewing Edward Nicolae Luttwak on Romania. The well-known expert in military strategy and international politics spoke in extremely flattering terms about his native country, Romania, where he was and still is an unknown figure. Even those who have gone through some of his studies do not know much about his family and his Romanian origins. Edward Luttwak was born in Arad in 1942 and studied in Italy and in England; after 1972 he taught at American universities (Johns Hopkins, Georgetown, in particular). Unfortunately for the Romanian book world, Edward Luttwak, a leading authority in America and in many countries of the world, has not published any book in his country of origin. Only now, when the Compania publishing house is translating Coup d’Etat: a Practical Handbook, and by doing so is launching one of the most famous books of Edward Luttwak, does he begin to have the place he deserves in the bookstores and libraries of his country of origin. Same goes for the press. As soon as he was sought for publication of his articles on the website of cotidianul.ro, Edward Luttwak answered affirmatively. This agreement allows us to present a series of studies and articles, some recently published in Foreign Policy, Foreign Affairs, Journal of Strategic Studies or Geopolitique. So, from now on, once the studies or articles by Professor Luttwak will be issued in the foreign press, they will be translated and hosted by cotidianul.ro.

Given the scarcity of serious views on the international political phenomenon, publishing Edward Luttwak in Romanian on a routine basis will help the avid reader to understand the complex resorts of the contemporary world. What impact will have the publishing of his famous book Coup d’Etat: a Practical Guide by Compania is hard to say. One of the greatest military strategists and historians of the Roman Empire and the Byzantine Empire will become part of the intellectual landscape of his native country. At least for those looking for a different kind of information and understanding of things, a different perspective on the contemporary world and politico-strategic analyses that are used by the governments of the great powers of the world will be an unsuspected gain.

English version
by Marguerite Romosan

Denisa Toma

Aşa cum ne-a obişnuit de aproape 20 de ani, Editura Compania ne oferă numai cărţi de calitate, apariţii-eveniment. Aşa cum este acest impresionant volum intitualt Aşa s-a născut omul nou. În România anilor ’50, carte semnată de Dorin-Liviu Bîtfoi. Cititorii deveni au avut ocazia să-l cunoască pe autor la Salonul editurilor hunedorene din toamna anului 2005, când şi-a prezentat volumul Petru Groza, ultimul burghez. O biografie, rodul unei serioase documentări şi analize dedicate politicianului român asupra căruia controversele încă planează.
Recenta apariţie de la Editura Compania întregeşte seria ClarObscur şi îi justifică perfect numele. Într-adevăr, perioada anilor ’50 este prezentată în umbre şi lumini, umbre negre, grele, tăiate uneori de fâşii luminoase, relativ limpezi. Este uimitor cum un tânăr filosof, psiholog (ascultătorii Radio România Cultural sunt familiarizaţi cu emisiunile de sâmbătă realizate de Dorin-Liviu Bîtfoi sub genericul Dosarele PSI), născut în anul 1969, deci care n-a trăit nici o zi în acei ani, a avut capacitatea de a învia o epocă, de a-i scormoni toate cotloanele, de a-i dibui exact resorturile, de a nu lăsa nici un domeniu necercetat în cele mai aparent banale detalii.
Citim cartea cu sufletul la gură, o citim ca pe un roman de acţiune, o carte excelent scrisă, cu nerv, cu autentic talent literar. Fiecare rând aşternut de Dorin-Liviu Bîtfoi îşi are rădăcinile în cei şapte ani de documentare, de cercetare serioasă, cu aplecare pe fiecare detaliu. Nimic nu a rămas necercetat din dramaticul tablou al României postbelice : mii de pagini de documente politice, stenograme ale şedinţelor conducerii de partid, presa vremii citită în detaliu, memoriile foştilor deţinuţi politici, amintiri, file de jurnal, date statistice din economie, filmele care rulau atunci pe ecrane, programele teatrelor, ale Operei, programele şcolare, traseul mijloacelor de transport, noile denumiri de străzi, petrecerea timpului liber, propaganda, cenzura, viaţa literară, compromisurile imense făcute de mari personalităţi.
Dincolo de faptul că fiecare pagină, fiecare frază reprezintă rodul unei impresionante documentări, autorul desfăşoară sub ochii cititorului, cu măiestria unui bun regizor şi scenograf, un veritabil film al epocii. Intrăm în celulele deţinuţilor politici din cele peste 120 de locuri de detenţie, deţinuţi ale căror chinuri cu greu pot fi redate în cuvinte : « În toate închisorile se smulg unghii. Şi părul. Se smulge urechea prin răsucire. Se taie raţia de hrană şi se pun lanţuri de 20 kg la picioare. Se toarnă linguri cu sare pe gât şi se sistează apa. Se impun poziţii dureroase. Se interzice urinarea. Se izolează deţinutul. Se ţine în frig. Se arde cu ţigara. […] Se biciuieşte. Se bate cu lopata la pielea goală » (p. 81), iar enumerarea ororilor e lungă, taie respiraţia. A fost posibil ? Da ! Din acest mediu dantesc, pătrundem în birourile potentaţilor zilei, ascultăm discuţii între Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Miron Constantinescu, Chivu Stoica, Vasile Luca, Alexandru Bârlădeanu, conducerea politică a ţării care ştia perfect, reiese din stenograme, situaţia din ţară, suferinţele, lipsurile. Filmul continuă : mii de ţărani sunt deposedaţi de bunuri şi înscrişi cu forţa în gospodării colective ; trenuri întregi cu deportaţi se îndreaptă spre Bărăgan ; copiii deţinuţilor, ai « elementelor duşmănoase » nu au voie să studieze în şcoli şi facultăţi ; întreaga economie naţională devine un imens Sovrom (cu umor amar, se aude şi un banc adecvat : « Ce înseamnă un schimb echitabil cu Uniunea Sovietică ? Uite ce înseamnă : noi îi dăm grâul, iar ea ne ia petrolul. » (p. 112) ; propaganda inundă întreaga societate ca un mâl fetid, până şi măruntele mărţişoare trebuie să reflecte noile vremuri, să reprezinte « un tractor, o căsuţă, o fabrică etc. » (p. 197) ; literatura română este siluită, se introduce realismul socialist, după model sovietic, mari nume ale literaturii semnează pactul cu Diavolul roşu, fac compromisuri imense, nu toţi, e drept ; sărbătorile naţionale sunt alungate din calendar, 7 noiembrie devine prilej de defilări, ca şi 1 Mai şi 23 August, defilări numite de Lucian Blaga « procesiuni împestriţate cu prapori şi cu icoane de-ale noilor evanghelişti » (p. 202), adică portretele gigantice ale lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin, « dascălii proletariatului », urmaşi de cele ale fruntaşilor comunişti de la Bucureşti ; limba română e invadată de şabloanele şi stereotipurile limbii de lemn (e drept că de atunci am avut parte din plin de încă două ture de limbaj pervertit : în epoca Ceauşescu şi în ultimii 20 de ani) ; învăţământul românesc este supus unei dureroase reforme, după model sovietic ; procesele politice bazate pe o justiţie strâmbă frâng destine, frica şi teroarea cuprinzând o ţară întreagă, o ţară care « află din ziare că e fericită » (p. 354). Înşiruirea poate continua, fiecare pagină a cărţii oferind informaţii exacte despre nişte vremuri de o duritate cum n-a prea cunoscut aceast popor. Şi tot ca într-un film avem stop-cadre : moartea lui Stalin în primăvara anului 1953, Festivalul Mondial al Tineretului din vara aceluiaşi an, Congresul XX al PCUS şi « dezgheţul » care s-a produs, revoluţia din Ungaria din 1956 şi studenţii români arestaţi ; moartea lui Petru Groza, prima ediţie a Festivalului George Enescu în anul 1958 etc.
Dacă cineva vreodată va dori să ştie cum a fost în realitate România anilor ’50 – cum s-a trăit, cine a condus-o, cum a condus-o, ce se fabrica în intreprinderile socialiste, ce se scria, ce se asculta la radio, ce se mânca, cum se distra lumea, cum era regimul închisorilor şi încă multe, nenumărate întrebări – va afla răspunsul exact, riguros şi exhaustiv, cu adevărat exhaustiv, în această monumentală cercetare a lui Dorin-Liviu Bîtfoi, transpusă într-o frumoasă limbă literară în cartea Aşa s-a născut omul nou. În România anilor ’50.
O carte care radiografiază o epocă a cărei esenţă o surprinde perfect scriitoarea Adina Kenereş, editoarea volumului : « O tragedie modernă cu roluri gata scrise : premiera în 1944, ultima reprezentaţie de gală în 1964. La mijloc, un deceniu de iad. Ţară jefuită, sfidată, înjosită. Popor înfometat, întemniţat, torturat, deportat. Naţionalizare, stabilizare, îndoctrinare. Propagandă şi miliţie. Securitate şi cenzură. Cartele, bonuri, formulare. Justiţie a Partidului, Biserică a statului, economie a activiştilor. Rezultat : un regiment de potentaţi, armate de slugi. O lume nouă rătăcind şi azi în propria-i supravieţuire. Cum a fost posibil ? Aşa ! »

Articol apărut la « Pagina bibliofilului », în revista Vox libri, nr. 2 (27)/2013, Biblioteca judeţeană «Ovid Densusianu » – Hunedoara-Deva

Cioban de pe Bucegi