America şi lumea la răscruce de epoci

joi 22 oct. 2020

Petru Romoșan

Alegerile americane din 3 noiembrie 2020 pot deveni cele mai importante din ultima sută de ani, de la primul război mondial încoace. Cel puţin aşa crede celebrul geopolitican rus Aleksandr Dughin, cum vom vedea mai jos.

Ruptura dintre cele două Americi, dintre americanul mărunt şi mediu, reprezentat de conservatorii republicani, mai ales în partea centrală, de la Nord la Sud, partea „de pământ” (heartland), şi progresiştii democraţi, mai ales pe cele două Coaste, de Est şi de Vest, partea „de apă”, cu marile oraşe din Est – New York, Philadelphia, Washington, Boston – şi cele din Vest – Los Angeles, San Francisco, Seattle –, deci ruptura e totală, fără nici o posibilitate de conciliere, de negociere. Consensul imperial (imperialist) reprezentat bipartit prin CFR (Council on Foreign Relations), construit după primul război mondial, nu mai există.

Revoluţia culturală din America, criza economică, exacerbată de pandemie, anunţata cădere a dolarului (a pierdut deja 10 % din valoare, iar după unii analişti economici va pierde până la 35 % până la sfârşitul anului 2021) vor avea un impact indirect, întârziat poate, dar foarte puternic şi asupra economiei româneşti şi a clasei politice băştinaşe (foarte pro-americană), care poate fi chiar măturată violent. Primele atinse de depresiunea (depression) economică americană vor fi însă Europa de Vest şi UE în întregime, UE a cărei monedă euro e foarte legată şi foarte dependentă de dolar. UE este şi primul creditor al SUA, înaintea Japoniei şi Chinei. România va fi lovită mai ales de ceea ce se va întâmpla în UE, în Germania, Franţa, Italia şi Spania, în Marea Britanie, unde trăiesc mulţi români, peste 3 milioane : 1,3 milioane în Italia, 665 000 în Spania, 650 000 în Germania, 434 000 în Marea Britanie, 118 000 în Franţa, 92 000 în Belgia etc.

Alegerile americane din 3 noiembrie pot aduce surprize peste aşteptări. Între 3 noiembrie şi 20 ianuarie, SUA pot avea nu doar un preşedinte, ci doi : Donald Trump în statele tradiţional republicane şi Joe Biden în statele tradiţional democrate. Iar după 20 ianuarie, SUA pot avea chiar trei preşedinţi. Pentru că nu se va putea decide noul preşedinte, Nancy Pelosi, preşedinta actuală a Camerei Reprezentanţilor, poate fi declarată preşedinte interimar, cu un al treilea vicepreşedinte, care poate fi Pete Buttigieg sau Michelle Obama. Astfel, spre sfârşitul lui ianuarie 2021, SUA ar avea trei preşedinţi şi trei vicepreşedinţi. Cum s-ar putea încheia o asemenea nebunie fără precedent e greu de imaginat.

Dacă dezintegrarea sau confuzia va ajunge în acest punct, e de presupus că fiecare dintre cei trei preşedinţi se va refugia în statul pe care-l reprezintă sau în care are domiciliul. Nancy Pelosi reprezintă, după soţ, Paul Pelosi, om de afaceri multimilionar, San Francisco. Deci, Nancy Pelosi va deveni într-un fel, pentru o vreme, preşedinta Californiei. California (cu o populaţie de 39,5 milioane de locuitori), cel mai mare stat american, are o economie şi un PIB comparabile cu marile state europene (3 200 de miliarde de dolari). Joe Biden se va refugia în Delaware, cel mai mare paradis fiscal din SUA, pe care l-a reprezentat mai bine de 35 de ani. Donald Trump şi-a schimbat recent rezidenţa de la New York în Florida, unde are o imensă proprietate. Deocamdată nu e clar dacă alegerile vor putea fi reluate în cazul în care nu poate fi decis un nou preşedinte. Totuşi, Constituţia prevede că Senatul (dominat de republicani) şi Curtea Supremă pot să hotărască noul preşedinte.

După Doug Casey, economist celebru, autor de bestseller-uri (începând cu The International Man, 1976), adevărata problemă se va pune după alegeri, indiferent de rezultatul lor, care, oricare ar fi, nu va face decât să mărească prăpastia dintre conservatorii republicani şi stângiştii neomarxişti conduşi de Partidul Democrat spre o revoluţie culturală, care ar putea fi comparată cel mai bine cu Revoluţia Culturală de aproape 10 ani din China lui Mao. O revoluţie culturală care nu mai poate fi oprită, ci doar amânată cu patru ani dacă Donald Trump rămâne preşedinte.

Revoluţia culturală deja angajată nu va face decât să arunce în aer economia americană şi dolarul. Urmările pandemiei vor fi, atât în SUA, cât şi în Europa de Vest, foarte dependentă de SUA, mai dramatice decât în alte părţi ale lumii. Cu un nou lockdown deja aplicat în unele ţări sau aflat la orizont pentru altele, e foarte probabil că nici Bursele nu vor mai putea fi ţinute sub perfuzie de băncile centrale şi de tiparniţă. Cu o economie scăpată de sub control, viitorul preşedinte american, oricare ar fi el, va deveni, oricum, aproape irelevant.

Singura soluţie de ieşire din criză propusă de economistul francez Thomas Piketty este creşterea până la cer a impozitării marilor averi. Care e de mirare că nu e încă pusă în aplicare. Anul electoral american poate fi explicaţia principală a întârzierii. Modelul există, e cel al faimosului New Deal al lui F.D. Roosevelt ca urmare a Marii Crize din 1929-1933. „Proiectul fiscal actual al lui Thomas Piketty […] constă în creşterea impozitului pe venit atât în valoare, cât şi în progresivitate prin adăugarea unor tranşe marginale mergând până la 90 %, prin creşterea substanţială a taxelor pe succesiune pentru cei mai bogaţi şi prin reintroducerea unei fiscalităţi anuale progresive pe întregul patrimoniu care ar putea urca şi ea până la 90 % pentru miliardari !” (Nathalie MP Meyer, „Au secours, Thomas Piketty veut encore taxer les riches”, contrepoints.org, 14.10.2020).

Care ar fi deosebirile dintre un alt doilea mandat Donald Trump şi un prim mandat Joe Biden ? Iată-le, din perspectiva lui Aleksandr Dughin :

„ – arhitectura ordinii mondiale (tranziţie spre naţionalism şi multipolaritate reală în cazul lui Trump, continuarea agoniei globalizării în cazul lui Biden)

– strategia geopolitică globală a SUA („America First” în cazul lui Trump, un salt disperat spre guvernul mondial în cazul lui Biden)

– destinul NATO (dizolvarea sa în favoarea unei structuri care reflectă mai strict interesele naţionale ale Statelor Unite – de această dată în calitate de stat, iar nu ca un sprijin al mondializării în ansamblul său (în cazul lui Trump), sau menţinerea blocului atlantic ca instrument al elitelor liberale supranaţionale (în cazul lui Biden)

– ideologia dominantă (conservatorsimul de dreapta, naţionalismul american în cazul lui Trump, globalismul de stânga, eliminarea definitivă a identităţii americane în cazul lui Biden)

– polarizarea democraţi-republicani (continuarea creşterii în influenţă a paleoconservatorilor în sânul guvernării în caz de victorie a lui Trump) sau întoarcerea la consensul bipartit (în cazul lui Biden, împreună cu o nouă creştere a influenţei neoconferinţelor (neoconservatorilor – n.n.) în sânul guvernării)

-până şi soarta celui de-al 2-lea Amendament (dreptul de a purta armă – n.n.) – menţinerea lui în cazul lui Trump şi eventuala sa abrogare în cazul lui Biden” (Aleksandr Dughin – „Géopolitique des élections américaines”, reseauinternational.net, 22.10.2020)

După cifrele FMI, economia chineză a depăşit deja economia americană în al treilea trimestru 2020. Economia chineză va avea în 2020 o creştere moderată dar consistentă, în timp ce economia americană va încheia anul pe un minus serios. Deci, mecanic, China va depăşi SUA, lucru foarte important pentru investiţiile pe Bursă, care se vor reorienta spre Hong Kong, Shenzhen şi Shanghai. Mulţi pretind că actuala conducere politică a Chinei l-ar prefera net pe democratul Joe Biden, cu care ar putea face comerţ as usual şi astfel China şi-ar putea continua în linişte atât creşterea internă, cât şi cea globală.


De la farsa democratică globalistă la regimuri de forţă naţionale

vineri 16 oct. 2020

Petru Romoșan

S-a făcut vreodată un sondaj în care populaţia să fie întrebată dacă estimează că, în majoritate, politicienii sunt nişte farsori, nişte simulanţi, impostori, nişte mincinoşi patologici sau simpli escroci ? Nu, nu s-a făcut. Dacă s-ar pune o asemenea întrebare nepotrivită, orientată, e uşor de bănuit care ar fi răspunsurile. „Vom minţi, vom înşela şi vom fura ca să câştigăm !” a fost surprins de o cameră ascunsă spunând recent Kristopher Jacks, unul dintre liderii Partidului Democrat din Colorado, SUA (projectveritas.com, 14 octombrie 2020).
Întrebaţi dacă vor să facă politică, oameni care au o foarte bună reputaţie în meseria lor – doctori, ingineri, avocaţi, profesori… – răspund imediat, ofensaţi, că ei se simt foarte bine în profesie şi că, în general, au ceva de făcut, sunt chiar foarte ocupaţi. Unii merg şi mai departe, întreabă dacă sunt luaţi drept escroci, şarlatani sau impostori ca să li se propună să intre în politica activă.
Cam la acest nivel a ajuns farsa cu democraţia, cu votul popular, cu reprezentativitatea, cu puterea poporului. Şi asta începând cu SUA la finele mandatului lui Donald Trump, cu Franţa lui Emmanuel Macron (preşedintele francez e considerat cel mai globalist din Europa), cu haosul politic din Italia şi Spania, cu incertitudinile politice imediate din Germania ş.a.m.d. Iar ţări mari care nu au atâtea pretenţii democratice, cum sunt China comunist-capitalistă sau Rusia neoţaristă a lui Vladimir Putin, nu mai par atât de atacabile de vreme ce funcţionează şi se dezvoltă. Atacurile care vin din Occident, din UE şi din SUA, sunt atât de vădit propagandistice, încât nu prea mai poţi să le iei în serios. „Argumentele” de tip Skripal (în UK) sau Navalnîi (în Germania) nu fac o politică.
Criza sanitară şi criza economică în desfăşurare vor reuşi să pună la pământ câteva mari democraţii istorice. Ispita totalitară în care au căzut politicienii şi politrucii din Sănătate – au crezut că, în sfârşit, pot lua măsuri severe, autoritare, chiar fasciste, dincolo de Constituţie – ne arată cam cum s-ar putea să ieşim din această combinaţie de crize. Politicienii şi-au imaginat că îşi pot aroga puterea totală, totalitară de-a dreptul. Drumul spre guvernări autoritare, conduse, de regulă, de militari, e deja bine pavat.
Primele măsuri care prefigurează un regim de forţă au fost luate în Franţa. Ieri, 15 octombrie 2020, 80 de anchetatori de la OCLCIFF (Oficiul Central de Luptă împotriva Corupţiei şi Infracţiunilor Financiare şi Fiscale) au întreprins percheziţii la biroul şi la domiciliul actualului ministru al Sănătăţii, Olivier Véran, la Paris şi la Grenoble, la fostul prim-ministru de până în 3 iulie a.c., Édouard Philippe, azi primar la Le Havre, la directorul general al Sănătăţii, Jérôme Salomon (un fel de Raed Arafat francez), la Geneviève Chêne, directoare generală a Sănătăţii Publice. De asemenea, s-au făcut percheziţii la domiciliul lui Agnès Buzyn, fost ministru al Sănătăţii până în februarie a.c., la Sibeth Ndiaye, fost purtător de cuvânt al guvernului Édouard Philippe până în iulie.
Anchetatorii, însărcinaţi de Comisia de Anchetă a Curţii de Justiţie a Republicii, au ridicat computerele personale şi profesionale, precum şi telefoanele mobile ale celor enumeraţi mai înainte, dar şi ale altor înalţi funcţionari din Sănătate. De la Ministerul Sănătăţii au fost ridicate documentele privitoare la gestionarea crizei Covid începând cu ianuarie 2020 (după Le Figaro).
Asemenea măsuri n-au mai fost luate niciodată în Franţa împotriva unor miniştri în funcţie, a unui fost prim-ministru şi a unor miniştri de dată recentă. Presa şi analiştii mobilizaţi de politicieni şi partide au trecut la atacuri la baionetă la adresa Curţii de Justiţie a Republicii (instanţă care judecă înalţii demnitari în funcţie), amintind că preşedintele Macron intenţiona să o desfiinţeze (pe modelul cunoscut la noi al dorinţelor periodic exprimate de desfiinţare a CCR, a SIIJ etc.). Dar a fost adus din nou în discuţie din mai multe direcţii numele generalului Pierre de Villiers, fost şef al Statului Major al Armatei (care a demisionat, confruntat fiind cu proiecte inacceptabile pentru armată prezentate de noul preşedinte Macron), văzut ca un nou posibil Charles de Gaulle. După unele aprecieri, dacă generalul de Villiers s-ar prezenta la viitoarele alegeri (din 2022), ar câştiga fără probleme preşedinţia, susţinut de suveranişti, conduşi moral şi teoretic astăzi de filosoful Michel Onfray prin revista şi gruparea Frontul Popular. Fratele generalului, Philippe de Villiers, a fost şi el cândva candidat la preşedinţie şi continuă să fie o figură publică foarte respectată.
Turnura evenimentelor politice din Franţa – cu degringolada preşedinţiei Macron, cu Vestele galbene, cu ascensiunea Frontului Popular şi a suveranismului, cu recentele percheziţii la un prim-ministru şi la mai mulţi miniştri, pe fondul crizei sanitare şi al crizei economice – ne dă o idee despre direcţia pe care o iau lucrurile în Franţa şi în Europa, dar şi în America ruptă în două, la fel ca România, de altfel.
Singura ţară care ar putea avea o creştere economică în 2020 pare a fi China. China a fost prima lovită de coronavirus şi, deocamdată, alături de Coreea de Sud, e printre rarele ţări care au reuşit să-şi ţină sub control criza sanitară. În Franţa se anticipează o cădere economică de peste 9 % în 2020 – o cifră colosală (unii analişti duc însă căderea undeva între 12 şi 20 %). Agonia democraţiei care durează deja de prea multă vreme aproape peste tot pare să se apropie de sfârşit. În România, pe drept sau pe nedrept, puşcăriile au fost şi sunt încă pline de miniştri, deputaţi, senatori, înalţi funcţionari infractori, corupţi, iresponsabili (deocamdată nu avem preşedinţi şi foşti preşedinţi în închisoare, dar am avut un prim-ministru, Adrian Năstase, şi avem încă un atotputernic preşedinte de partid, Liviu Dragnea). Falimentul economic anunţat din toate părţile va impune aproape pretutindeni schimbări radicale.


Criză sanitară majoră sau management politic iresponsabil ?

vineri 9 oct. 2020

Petru Romoșan

Existenţa coronavirusului SARS-CoV-2 nu e contestată serios de nici o autoritate medicală care contează. Dimpotrivă, mari medici şi savanţi – cum sunt Didier Raoult, Christian Perronne, Laurent Toubiana, Jean-François Toussaint în Franţa, sute de doctori şi cercetători de mare prestigiu din Germania, dintre care mulţi ar merita să fie citaţi nominal pentru luările lor de poziţie curajoase, şi chiar din Statele Unite, unde totuşi cei mai activi sunt Bill Gates (patronul vaccinurilor) şi foarte controversatul Anthony Fauci, remarcabilul savant (epidemiolog) suedez Anders Tegnell şi compatriotul său Thomas Linden, medicul-şef al Sănătăţii şi al Asistenţei Sociale din Suedia, bravul doctor Vasile Astărăstoae în România – s-au aplecat cu tot profesionalismul, cu atitudine etică şi cu toată seriozitatea civică asupra noului virus. Şi s-au şi exprimat, pe larg şi foarte convingător, public şi în cadrul profesional legal constituit.

Dar, în acelaşi timp, The Independent a anunţat ieri – asta pentru a da un exemplu de conflict direct între ştiinţă şi politică – că peste 7 000 de oameni de ştiinţă şi medici din toată lumea au semnat o declaraţie (Great Barrington Declaration) cerând să se pună în aplicare o altă strategie împotriva coronavirusului decât cea a lockdown-ului, astfel încât majoritatea oamenilor să poată trăi şi munci normal, urmând ca numai celor în vârstă şi cu probleme medicale cunoscute să li se asigure protecţia adecvată. Purtătorul de cuvânt al lui Boris Johnson a făcut însă cunoscut că primul-ministru nu acceptă argumentele fundamentale care stau la baza acestei cereri (vezi Andrew Woodcock – „Coronavirus : Government rejects scientists’ call to end lockdown measures”, independent.co.uk, 7.10 2020).

Cel mai bine a limpezit lucrurile prof.dr. Didier Raoult de la IHU din Marsilia. El a făcut deosebirea netă şi clară între obligaţiile şi răspunderile medicilor şi savanţilor, pe de o parte, şi răspunderile şi obligaţiile politicienilor şi administratorilor din Sănătate autorizaţi, pe de altă parte. Cele mai contestate măsuri din timpul pandemiei nu vin, nu emană de la medici şi cercetători, ci de la politicieni, administratori ai Sănătăţii, orientaţi de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), al cărei principal finanţator este faimosul miliardar american Bill Gates. Mai mulţi înalţi funcţionari OMS şi-au luat salariile sau drepturile financiare pe „fluturaşi” emişi de Fundaţia Bill şi Melinda Gates (cf. prof. Christian Perronne, el însuşi fost înalt funcţionar OMS).

Politicienii şi politrucii din Sănătate par în primul rând preocupaţi de a se acoperi legal şi de a executa cu stricteţe dispoziţiile şi îndrumările care le parvin de la OMS (o organizaţie a ONU, cu sediul la New York), controlată, evident, de sponsorii ei principali. Aceiaşi politicieni şi politruci iresponsabili nu se arată deloc interesaţi de dezastrul economic şi social pe care îl provoacă în ţările reprezentate temporar de ei. Adică ignoră esenţialul obligaţiilor pentru care au fost aleşi sau numiţi. În acelaşi timp, merită să subliniem că, de fapt, demnitarii români din Sănătate nu sunt nici savanţi şi nici cercetători reali, iar unii dintre ei nu mai sunt de mult nici medici practicanţi, ca să nu mai spunem că n-au avut vreodată o platformă profesională comparabilă cu cea o omologilor lor care au gestionat criza în China, Coreea de Sud, Germania sau Suedia.

Politicienii şi politrucii din Sănătate de peste tot, în special cei din lumea occidentală, par a fi interesaţi de falimentul transporturilor aeriene, al turismului mondial, al HoReCa, al învăţământului la toate nivelurile, al culturii şi al sportului (o industrie foarte întinsă, de fapt) şi, stupefiant, chiar de proasta funcţionare a Sănătăţii alta decât cea care se preocupă de obsedantul Covid. Par interesaţi de falimentul întreprinderilor mici şi mijlocii (cele cu capital autohnton, mai ales în România) şi de susţinerea multinaţionalelor şi a marelui capital. Multinaţionalele sunt deocamdată cel mai puţin afectate de criza sanitară, de şomajul care se afişează astăzi în cifre înspăimântătoare, în schimb, ating în Bursă, mai ales în SUA, noi şi noi recorduri suprarealiste.

În România, deciziile arbitrare de lockdown, de stare de urgenţă, de stare de alertă, cu respectarea foarte aproximativă a Constituţiei şi a legilor în vigoare, au fost luate agresiv de preşedinte, de prim-ministru, de PNL, partid fără majoritate în Parlament, cu un guvern impus de instituţiile de forţă, şi de câţiva politruci din domeniul Sănătăţii, deveniţi peste noapte foarte cunoscuţi printr-o supraexpunere adesea cinică, uneori chiar sadică : Nelu Tătaru, tragicomicul ministru liberal al Sănătăţii, Raed Arafat, secretar de stat la Interne şi puţin şi medic, Adrian Streinu-Cercel, director de spital, şi el fost secretar de stat la Sănătate, Alexandru Rafila, reprezentantul OMS în România, şi alţi câţiva.

Deşi se anunţă noi restricţii, noi închideri, gestiunea pandemiei are o legătură din ce în ce mai slabă cu sănătatea populaţiei şi o legătură din ce în ce mai evidentă cu Big Pharma şi producţia de medicamente noi, de vaccinuri, şi cu un fel de război mondial hibrid în curs, cu interese economice enorme, cu crize pe care încă nu le cunoaştem sau nici nu le putem măcar bănui. Într-o şedinţă ţinută la Geneva luni, 5 octombrie, OMS a indicat oficial o infectare cu coronavirus a populaţiei mondiale la nivel de 10 %. Ceea ce ar însemna 780 de milioane de persoane, o cifră fără legătură cu datele oficiale actuale privind coronavirusul, care sunt de 35 de milioane de persoane pozitive. Tot datele oficiale indică cca 1 milion de morţi. În aceste condiţii, mortalitatea Covid-19 ar fi de 0,13 %, adică mai puţin decât 0,3 % în medie pentru o gripă sezonieră.

Cât e criză sanitară şi cât e management politic orientat aflăm şi de la actualul ministru al Sporturilor din Franţa, românca Roxana Mărăcineanu, care a dat un răspuns surprinzător şi supracitat în media internaţională la un interviu radio. Întrebată cum se face că se închid sălile de sport atunci când la 27 de milioane de intrări în aceste săli s-au repertoriat doar 207 cazuri probate de infectare, ministra a răspuns : „Deciziile nu sunt luate astăzi în funcţie de realitatea transmiterii virusului pentru că nu ştim cum se transmite virusul. Deciziile sunt luate pentru a spune că în viaţa dumneavoastră personală şi în timpul liber trebuie să continuaţi să fiţi disciplinaţi pentru că aveţi presiunea socială a vieţii în colectivitate, la muncă, în transporturi sau pe stradă” (Radio Europe 1, 28 septembrie 2020).

Ne putem întreba dacă responsabilii politici ai crizei îşi dau seama că, până la urmă, tot ei sunt cei care vor plăti oalele sparte ale lipsei lor de devotament faţă de cei pe care ar fi trebuit doar să-i servească onest şi competent. OMS, oligarhii, miliardarii Big Pharma, eminenţele străine, Statul Profund nu vor mai fi acolo ca să-i apere şi să le dea indicaţii.


Este Donald Trump în pericol ?

duminică 4 oct. 2020

Petru Romoșan

Nu e deloc exclus ca experimentul imperial american Donald Trump să se apropie de sfârşit. Nu pentru că va pierde votul popular, pe care se pare că îl are la dimensiuni ce amintesc de Ion Iliescu în România, ci pentru că Donald Trump nu mai arată ca o soluţie la problemele imperiului în curs de prăbuşire, în descompunere accelerată. Deja subita îmbolnăvire cu Covid-19 a preşedintelui american şi a soţiei sale dă naştere celor mai îngrijorătoare speculaţii. Astfel, Paul Craig Roberts, fost înalt funcţionar în administraţia prezidenţială americană, profesor şi autor de cărţi, unul dintre primii 10 editorialişti americani de azi, îşi permite să avanseze, folosind surse diverse :

„Totul arată ca şi cum establishment-ul ar fi găsit o cale de a-l asasina pe Trump !

De ce nu a făcut Trump apel la dr. Vladimir Zelenko de la New York sau la dr. Didier Raoult din Franţa ?!

De ce i se dau lui Trump medicamente experimentale, şi nu tratamentul cunoscut ca sigur cu hidroxiclorochină ?

Către Scott Atlas, consilierul Casei Albe în materie de coronavirus

De la Jon Rappoport”

Şi :

„Preşedintele e într-o situaţie foarte periculoasă.

Orice nefericit de doctor care are vreo urmă de etică ar trebui să strige acum ca să oprească o nenorocită de crimă. Aceasta nu e o supoziţie. Aţi prescrie vreunui pacient nu un medicament absolut experimental, ci două deodată (Remdesivir şi Regeneron – n.n.), fiecare dintre ele având efecte nocive ? Le-aţi prescrie DIMPREUNĂ ? VREODATĂ ? Mai ales atunci când pacientul nu e nici pe departe grav bolnav ? Mai ales atunci când efectele nocive cumulate ale celor două medicamente nu au fost studiate niciodată ?

 DE CE ÎL TRATEAZĂ DOCTORII DE LA SPITALUL WALTER REED PE TRUMP CA ŞI CUM PACIENTUL S-AR GĂSI ÎNTR-O SITUAŢIE DISPERATĂ ?

Se ocupă de preşedinte ca şi cum viaţa i-ar atârna de un fir, iar ei ar trebui să încerce pe el tot ce au la îndemână.

Cine veghează la viaţa preşedintelui ? Oare doctorii aceştia încearcă să-l omoare ?

OCUPĂ-TE, SCOTT. ACUM.” („Are they murdering president Trump ?”, paulcraigroberts.org, 3 octombrie 2020).

Între timp a apărut şi o explicaţie simplă, la firul ierbii a marii crize Covid-19, descrisă de specialişti ca doar a zecea gripă cea mai gravă de după al doilea război mondial în termeni de mortalitate. De ce s-a asumat riscul dărâmării economiei mondiale de o manieră nemaivăzută ? Explicaţia pare a fi datoria americană, care se apropie de explozie. Care sunt cifrele ?

„Datoria totală a SUA cuprinde : datoriile familiilor, ale studenţilor, ale companiilor, ale statelor uniunii americane, ale instituţiilor locale la toate nivelurile, ale instituţiilor financiare şi, în fine, datoria federală. La 31 mai 2019, această datorie totală era de 74 000 de miliarde de dolari, adică 350 % PIB-ul SUA, 85 % din PIB-ul mondial, de 22 de ori PIB-ul Franţei… După şase luni, la 30 septembrie 2020, această datorie totală a explodat. Ea se ridică la 82 140 de miliarde de dolari, adică 420 % PIB-ul SUA, 95 % din PIB-ul mondial, de 30 de ori PIB-ul Franţei… Din această sumă considerabilă, datoria federală, cea a SUA, despre care se vorbeşte cel mai des în geopolitică, e de numai 26 822 de miliarde de dolari (137 % PIB-ul SUA) la 30 septembrie 2020. Ea nu era decât de 22 356 de miliarde de dolari (105,5 % PIB-ul SUA) la 31 mai 2019. A crescut deci cu 4 466 de miliarde de dolari în 16 luni, adică, în medie, cu 280 de miliarde de dolari pe lună. Ritmul de creştere a datoriei federale era încă de 3 miliarde de dolari pe zi în mai 2019 : acest ritm a fost, în medie, de 9 miliarde de dolari pe zi în ultimele 16 luni. Cum străinii nu se mai înghesuie să crediteze SUA, a fost pusă în mişcare tiparniţa de bani, care şi-a accelerat considerabil cadenţa…

Prin urmare, această datorie federală este în cea mai mare parte (73,6 %) deţinută de americanii înşişi (fonduri de pensii, economiile cetăţenilor, companii de asigurări, instituţii financiare private sau de stat). Acest procent creşte rapid, căci el era de doar 71 % în urmă cu 16 luni. În clar, datoria federală care explodează „se americanizează” din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai rapid. În cazul unui crah, cetăţenii americani sunt cei care vor suferi direct cele mai grele consecinţe” (Dominique Delwarde – „Explosion de la dette US et conséquences prévisibles : Point de situation au 30 septembre 2020”, reseauinternational.net, 2 octombrie 2020).

La 31 iulie 2020, creditorii străini principali ai SUA erau : Asia (China, Hong Kong, Japonia) 3 852,9 miliarde de dolari ; Europa (UE + UK) 2 144,4 miliarde de dolari ; Canada 133,9 miliarde de dolari ; Africa 61,4 miliarde de dolari etc. (ibidem).

În condiţiile economice date, implacabile – orice datorie trebuie, mai devreme sau mai târziu, rambursată –, mai are vreo importanţă cine va câştiga alegerile americane ? Joe Biden şi democraţii sau Donald Trump şi republicanii ? Cu realităţile americane la zi, cu şomajul real la nivel de 20 % şi cu scăderea veniturilor populaţiei de culoare şi ale hispanicilor cu peste 40 % după 2008, implozia imperiului american şi prăbuşirea dolarului par inevitabile.


Alegeri locale geopolitice

vineri 2 oct. 2020

Petru Romoșan

România nu mai are graniţă directă cu Rusia, dar face frontiera UE şi NATO cu Estul Europei. Recentele alegeri locale de la noi, din timpul pandemiei 2020, par a fi, neaşteptat, cele mai interesante alegeri, cu aparenţă democratică totuşi, din ultimii 30 de ani. Două sunt motivele care îndreptăţesc o asemenea observaţie. Mai întâi confirmarea obţinută de USR, un partid nou, al tinerei generaţii, pretins de dreapta (în Europa de Est, ca şi în SUA, spectrul politic se întinde de la centru până la dreapta, uneori dreapta extremă), în fapt de stânga, neomarxist, progresist (la fel ca Partidul Democrat în SUA), fabricat la cererea marelui guru al stângii fabiene, George Soros, de SRI, de Florian Coldea – aşa se vorbeşte, aşa se scrie. Şi, în al doilea rând, aceste alegeri locale au vizibil un foarte pronunţat caracter geopolitic.

Despre ce geopolitică ar fi vorba ? La Timişoara a câştigat Dominic Fritz (n. 1983), un cetăţean german din Pădurea Neagră (Germania), fost consilier şi şef de cabinet al fostului preşedinte al Germaniei Horst Köhler (2016-2019). Köhler fusese şi preşedinte al BERD, şi director general al FMI, deci un globalist de vârf. După propriul CV, Dominic Fritz a făcut studii de ştiinţe politice şi administrative la Konstantz (Germania), la Sciences-Po (Paris) şi la Universitatea York (Marea Britanie). Lucrarea sa de licenţă s-a ocupat de politicile sociale din România.

Fostul politician băsist Gelu Vişan ne anunţă catastrofist că Dominic Fritz, noul primar al Timişoarei, va pune bazele noii Republici Autonome Transilvania, cu capitala la Timişoara. Trebuie, într-adevăr, să ne speriem ? Serviciile secrete româneşti, finanţate cu miliarde de euro, ce păzesc ? Gelu Vişan e un vechi tovarăş de drum al fostului preşedinte Traian Băsescu, transformat în ultimii ani în trompetă publicistică a unor presupuse servicii secrete. Securitatea veche ? Securitatea nouă ? Servicii străine ? Nu ştim. Credibilitatea lui Gelu Vişan (fost înalt cadru PDL) e aproape de zero, dacă nu cumva e binişor la minus. Ce rol mai joacă el ? E greu de spus.

În Bucureşti, cel mai mare scandal are loc în Sectorul 1, cel mai bogat, care ar fi fost câştigat totuşi de Clotilde Armand (USR) în dauna pesedistului Dan Tudorache. Deşi e căsătorită cu un matematician român (Sergiu Moroianu) şi a obţinut cetăţenia română, Clotilde Armand ar trebui să reprezinte interese franceze. Armand e născută la Pointe-à-Pitre (Guadelupa), cu familia originară din Vichy, şi a absolvit şi faimosul MIT (Massachusetts Institute of Technology). În plus, Armand ar fi supervizat, pentru firma franceză de inginerie Egis, lucrările inexistente pretinse de Bechtel (mare companie americană, presupus sponsor CIA) la autostrada Transilvania. De ce ar fi trimis francezii un om atât de marcat francez, cu un nume scos parcă din Alexandre Dumas, să lucreze pentru ei în România ?

Întrebări în doi peri sunt puse şi în legătură cu marele câştigător în Bucureşti, Nicuşor Dan, noul primar general. Nicuşor Dan, susţinut de USR, fostul său partid, şi de PNL, a candidat pentru cine în afară de bucureştenii nemulţumiţi de pesedista Gabriela Firea ? Nu e cumva printre primii primari globalişti de mari oraşe europene, alături de Sadiq Khan la Londra ? Marea umbră a lui Soros şi a organizaţiei sale planează şi asupra lui Nicuşor Dan.

Trebuie precizat că atât Clotilde Armand, cât şi Dominic Fritz au avut toate drepturile să candideze (şi să şi câştige !) conform legilor UE şi celor româneşti în vigoare. Mai mulţi români au candidat (şi au şi câştigat !) la alegerile locale din Italia, Spania, dar şi din Germania. Alegerile locale nu sunt alegerile prezidenţiale. Unde, de altfel, în România, a câştigat de două ori un minoritar.

Dar cele mai interesante observaţii geopolitice le putem face după lectura susţinută a site-ului Sputnik şi a articolelor semnate de redactorul său principal, Dragoş Dumitriu, un ziarist talentat şi abrupt în expresie. Deşi Sputnik-ul românesc e o instituţie modestă faţă de Russia Today France sau faţă de Russia Today SUA, amândouă cu o mare audienţă, comparabile cu Europa liberă de pe vremuri. Sputnik a susţinut la baionetă candidatura Gabrielei Firea şi, în general, PSD-ul. O fi PSD-ul un partid rusesc, cum se spune ? Principalul perdant moral al alegerilor locale din 2020 pare a fi însă Antena 3, care, împreună cu „analista” Dana Budeanu, a sprijinit-o din greu pe aceeaşi Gabriela Firea, fosta lor colegă. La fel, Liviu Mihaiu, fost „preşedinte” al Deltei, a susţinut, fără probe totuşi, că Traian Băsescu, în campania sa pentru Bucureşti, a fost finanţat de colegul său marinar Florentin Pandele, soţul Gabrielei Firea. Pandele ar fi fost şi el implicat in Afacerea Flota. Dar Florentin Pandele, primarul reales în comuna Voluntari, e şi el doctor în Ordine Publică şi Siguranţă Naţională şi doctor în Ştiinţe Militare (cu un plagiat). Probabil, sub înaltul patronaj al generalului de intendenţă Gabriel Oprea, el însuşi la bază doctor plagiator, cu titlul retras. Avem şi noi faliţii noştri !

Alegerile locale ar fi trebuit să fie dintre cele mai puţin politice. Ele au fost, dimpotrivă, excesiv de geopolitice. Şi epopeea e încă în desfăşurare, cu contestaţii, anulări, renumărări şi multe ţâpurituri. Cel mai dubios câştigător din Bucureşti, şi el susţinut de Sputnik, este Cristian Popescu-Piedone, condamnat deja în primă instanţă la mulţi ani de închisoare cu executare în dosarul tragediei de la Colectiv. Ca să nu mai vorbim de câştigătorul primăriei din Deveselu-Olt (bază americană), decedat înainte de votare dar votat cu sete. Gluma macabră de la Deveselu ne reaminteşte că trăim în ţara lui Păcală, o variantă românească a orientalului Nastratin Hogea.

Noua arenă politică din România e sigur că nu oferă nimic cu adevărat alb sau cu adevărat negru. Doar suntem tot la porţile Orientului etc. Nu prea ştim cine e cine şi câte tabere neidentificate îşi dispută interesele. E sigur numai că sunt mai multe şi foarte puternice, poate chiar prea multe. Iar tabăra românească (cu factorul ei intern cu tot) pare deocamdată destul de palidă, dacă nu cumva de tot absentă. La viitoarele alegeri parlamentare, ţinute la termen sau nu, USR poate produce marea surpriză. Pentru că nu suntem doar la Porţile Orientului, am mai inventat şi dadaismul (Tristan Tzara), şi absurdul (Urmuz, Grigore Cugler, Eugen Ionescu…), şi am produs destul suprarealism (literar şi plastic).


//