La ce sînt buni intelectualii în vreme de corupţie ? La nimic sau nu la mare lucru, în orice caz. Desigur, îi scot aici din discuţie pe cei care sînt cu adevărat buni la ceva : mă gîndesc la oameni de ştiinţă, la specialişti în economie, la istoricii cinstiţi, competenţi, patrioţi ; la cei care fac cărţi, filme, spectacole, la cei care cîntă, la educatorii care-şi urmează vocaţia, la oamenii Bisericii care îţi deschid uşa spre Dumnezeu. Sînt apoi destui patroni, doctori, agricultori, militari, contabili, ingineri, chiar şi funcţionari de stat care merită tot respectul. Dar toţi cei pomeniţi pînă acum sînt nişte bieţi anonimi pe lîngă singurii oameni importanţi ai vremurilor noastre : vedetele de televiziune, ziariştii, cîţiva eseişti (nimeni nu prea ştie ce înseamnă asta), analiştii neamului. Doar ei sînt « toboşarii timpurilor noi » ! Dar la ce folosesc aceşti… toboşari ? Toboşarii timpurilor noi sînt vitali. În timp ce îngrămădeşti tablouri şi statui, falimentezi bănci, recuperezi în draci terenuri şi case, privatizezi tot ce se poate privatiza, inclusiv monumentele istorice, cimitirele, parcurile, trecut şi viitor, tot ce mişcă şi chiar ce nu mai mişcă, aceşti « intelectuali » îţi sînt de mare ajutor. « Toboşarii » scot fum pe nări, le fac românilor moară în cap, îi ţin pe fraieri cu ochii lipiţi de sticla televizorului pînă îi apucă ameţeala – estimp, marii oameni ai naţiei, bandiţi notorii, regrupaţi în Parlament, ministere, primării, institute, comisii, pot opera nestingheriţi. Şi să punem şi o întrebare concretă : la ce folosesc cele cîteva mii de angajaţi bine plătiţi din televiziunile şi radiourile de stat, într-o ţară cu atîtea nevoi adevărate ?

Petru Romoşan

Mihai Beniuc
1907 Sebiş, jud. Arad – 1988 Bucureşti

Toboşarul timpurilor noi

Nimenea nu ştie până mâne
Ce se mai alege şi din noi –
Fost-am totuşi eu şi voi rămâne
Toboşarul timpurilor noi.

Cântecele mele de pierzanie
Prevesteau de mult acest război –
Eu eram în mândra Transilvanie
Toboşarul timpurilor noi.

Am venit pe malul Dâmboviţei
Să sădesc maci roşii în noroi –
Roşii maci pe malul Dâmboviţei
Toboşar al timpurilor noi.

Iată azi, cu mii de cai putere,
Timpuri mari s-anunţă pentru noi.
Eu voi fi – se cere, nu se cere –
Toboşar al timpurilor noi.

Zâna mea deprinsă cu tristeţi,
Pune peste jale noi altoi :
Bucurii să cânţi ai să te-nveţi,
Toboşar al timpurilor noi !

Bucureşti, 3 septembrie 1944

Petru Romoşan

Petru Romoşan

Cine poate pretinde că n-a cumpărat niciodată un tablou fals ? Aşa cum nu e om să nu fi scris în viaţa lui o poezie (de cele mai multe ori, lamentabilă…), nu există colecţionar care să nu fi cumpărat un tablou fals, dubios, aproximativ. Şi nu se moare din asta ! Şi nici vînzătorii unor asemenea « nenorociri » nu ajung aproape niciodată în penal. Dar cînd eroarea devine viciu, program, stil de viaţă, lucrurile se complică rău. Sînt, de altfel, în curs cîteva procese cu mize destul de mari pe această temă despre care presa nu a relatat mai nimic.
La fel de adevărat e că, printre cele mai bune investiţii pe care le-au făcut românii cu bani în ultimii 25 de ani, ca şi înainte de 1989, se găsesc plasamentele în opere de artă, pictură şi sculptură mai ales, dar şi în bijuterii, artă decorativă, mobilă etc. Şi nu puţini străini cu dare de mînă au găsit foarte oportun să investească în arta românească. Cu beneficii enorme, binemeritate, pentru că au fost inteligente, perspicace. Cu condiţia evidentă de-a fi cumpărat lucrări adevărate şi cît mai bine alese. Lucru care în general se face dacă ai lîngă tine un foarte bun sfătuitor. Ceea ce, cum e de bănuit, nu se găseşte pe toate drumurile.
Criza economică a început în Vest în 2007-2008, iar românii au simţit-o dureros pe pielea lor începînd cu 2010. De ce, cum – e o altă lungă poveste, care sigur nu se va termina anul acesta şi nici anul viitor, aşa că vom mai avea destulă vreme pentru a « dezbate ». Tot de prin 2009-2010, circulaţia tablourilor, a operelor de artă, în general, traficate, a făcăturilor, a « fake »-urilor s-a înteţit ameţitor. Iar mizele au ajuns să fie enorme, la nivelul noilor cotaţii la care se ajunsese după o creştere neîntreruptă după 1989. Şi pe măsura nevoii de cash proaspăt în condiţiile în care banii economiei, ca şi economia, au dispărut de pe piaţă.
Piaţa românească a operelor de artă suferă cam de aceleaşi boli ca şi întreaga societate. Cum ar putea fi altfel ? Lipsesc cronic referinţele serioase, cataloagele ştiinţifice, experţii fiabili. Pentru că experţii existenţi au fost făcuţi, în majoritatea cazurilor, « pe puncte », în condiţii umbroase, netransparente, după 2000, cei mai mulţi intermediari sînt nişte marginali, fără şcoală sau tradiţie de familie, fără bibliotecă de specialitate la îndemînă, certificatele se eliberează pe bandă rulantă contra 100 de euro, la cererea plătitorului. Poate că lucrul cel mai grav e că poliţia e complet depăşită de această nouă boală a societăţii, o maladie prea perversă, prea sofisticată pentru ofiţerii de care dispune. Atît poliţia, cît şi serviciile speciale au trecut ca gîsca prin apă, cînd n-au întors intenţionat capul, pe lîngă afaceri spectaculoase, cunoscute de mulţi dintre cei care se învîrtesc în acest mediu. Vechile lovituri de presă, cu expunerea unui « Cocoş » fals de Brâncuşi la Cotroceni pe vremea lui Ion Iliescu, în ultimul său mandat, sau cu vînzarea unui Victor Brauner fals, o copie penibilă după cel autentic din colecţia Weinberg, colecţie ea însăşi aproape integral mistificată, sînt azi nişte simpatice poveşti din adolescenţa unui derapaj care a luat proporţii greu de imaginat.
Pot afirma fără ezitare că aproape toate marile şi micile colecţii sînt „infectate” de falsuri, de semnături „puse”, adăugate, de pînze prea de tot restaurate, adică repictate, pentru a mai fi atribuite doar autorilor lor iniţiali. Şi toate astea pe lîngă faptul trist, dar şi comic că mai toate colecţiile pe care le-am văzut – multe – sînt prea de tot eteroclite, adunate fără a urmări vreo idee, vreo temă, vreo şcoală, vreo epocă, ci numai din dorinţa prea de tot ţipătoare de a acumula valori sau presupuse valori. Acumulare „primitivă” de capital, ce mai !
Teoretic vorbind, războiul nevăzut de marele public dintre colecţionarii pasionaţi, oneşti, şi falsificatorii veroşi, răufăcători, infractori 100 % poate fi cîştigat de aceştia din urmă dacă legislaţia europeană în materie, aflată azi în vigoare, nu e aplicată riguros şi dacă profesioniştii domeniului – experţi, critici şi istorici de artă, negustori, case de licitaţie, muzee, presa de specialitate – nu se aliniază hotărît şi clar de partea colecţionarilor de bună credinţă. În ciţiva ani, efectele „neatenţiei” la această nouă plagă pot fi devastatoare pentru patrimoniul naţional.
Voi încerca să scriu din cînd în cînd despre comerţul de artă de la noi sau de aiurea. Din ce în ce mai mulţi români se interesează de colecţii, de creaţia artistică valorificabilă şi financiar în timp. Secretomania, prudenţa excesivă nu-şi mai au rostul în contextul derivei aberante a falsurilor, a mistificărilor, a hoţiilor la drumul mare care au inundat de ceva vreme piaţa de artă. Aproape toţi pictorii mari – Tonitza, Luchian, Pallady, Samuel Mutzner, Petraşcu, Theodorescu-Sion, Iorgulescu-Yor etc. – au fost deja multiplicaţi de mîini mai mult sau mai puţin abile, uneori excesiv de profesioniste, şi deja vînduţi la zeci de mii de euro fiecare. Şi, cum ziceam, recursul la autorităţi e cam inutil, căci ele nu fac faţă nici acestei noi molime. Care, culmea, e şi una puternic simbolică pentru că întreaga societate este ea însăşi intrată într-un halucinant marasm. Ce altceva sînt majoritatea politicienilor şi oamenilor din media care ne intră seară de seară în casă prin micile ecrane dacă nu nişte tablouri false sau nişte sculpturi dubioase ?