© Vlad Predescu
A fost 1 Decembrie 2011

De unde vine mirosul ăsta insuportabil de ridicol, grotesc şi penibil care te trăsneşte de cum deschizi televizorul ? Eurobarometrul susţine chipurile că mai bine de 80 % din populaţia noastră se uită mult la tele, vreo patru ore şi ceva pe zi. Dacă socotesc cît mă uit eu la cutie, aflu că trebuie să fie unii care mă compensează sever, cu vreo 15-20 de ore. Dacă judec după ce-mi spun alţii că urmăresc pe micul ecran, obţin poza unei exasperări absolute, care şi-a găsit şi remediul potrivit în desprinderea de oribilul contingent economic, social şi politic. Prin urmare, duhoarea vine tocmai de la acest contingent, adică de la viaţa noastră, boscorodită ore şi ore de-a rîndul ca de pe Marte, adică prea tîrziu şi prea de departe ca să mai păstreze un sîmbure de real. Distanţa de adevăr, atît de mare în spaţiu şi timp, e tocmai factorul de putrezire căruia-i datorăm izul infect, sila care ne mută nasul.
De la stadiul ăsta încolo n-a mai rămas, e limpede, decît chimia. Cu fizica şi cu metafizica s-a isprăvit. Ambele se ocupă de corpuri mari sau imense, pe cînd chimia, cu elementarul ei, pare mult mai adecvată pentru transformările mici, tăcute, ireversibile pe care le trăim. Unii « factori responsabili » se prefac şi acum că nu înţeleg, dau din cap miraţi, cască ochi uluiţi sau clipesc rar, jucînd o linişte care nu e a lor, dar a devenit a noastră de cîtva timp. Pentru că noi am înţeles. Şi nu doar ce lepre sînt ei, asta era clar de mult. Ci chiar şi profunda lor incompetenţă vitală. Ei nu ştiu lucruri elementare : habar n-au, de pildă, că nu poţi să opreşti după o jumătate de oră cuptorul în care se coace cozonacul fără să găseşti la urmă în tavă un boţ de nemîncat ; nu poţi să opreşti o naştere după ce s-a declanşat ca să te duci puţin pînă la Piteşti decît riscînd serios viaţa mamei şi a fătului, aproape cu garanţia că vei întîlni cadavre la întoarcere ; nu poţi opri fermentarea unui vin decît cu procedee şi substanţe care fac lichidul final discutabil pînă la jalnic ; nu poţi opri o explozie pe care ai pregătit-o doar fiindcă îţi înfigi adînc degetele în urechi etc.
Din asemenea motive simple, şi nu din cine ştie ce raţiuni complexe, conspiraţii şi aberaţii care mai de care mai pretenţioase, noi, cei competenţi vital, sîntem foarte liniştiţi. Putrescibili şi fericiţi. Ştim că s-a terminat. Seara, e drept, zappăm cîteva minute pe canalele care aveau cîndva o vagă priză la real. Dar ele put acum atît de rău, că nici cu masca de gaze bine fixată nu pricepem de ce ar trebui să ne sacrificăm agonia holbîndu-ne la ele. Aşa că ne mutăm pe canalele care ne acompaniază sfîrşitul cumsecade, cu filme, cu muzică şi balet de calitate. Ce să-i faci, în secolul XXI şi muribunzii au devenit exigenţi. Şi tot sigur e că din putrefacţia noastră nu vom ţîşni în picioare la primul fluier, odihniţi şi dispuşi să fim mîine şoimi, pionieri, pui de lei. Noi ne vom continua ciclul liniştit de carbon, azot, oxigen, hidrogen…

Sigur că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu ! În primul rînd pentru că lucrurile erau clare : unii terorizau, iar alţii erau terorizaţi. Teroriştii îşi aveau solidaritatea lor, terorizaţii idem, dar o alta. Nuanţele nu interesau pe nimeni. Pe terorişti nu-i preocupa decît să-şi păstreze statutul, terorizaţii erau ţinuţi ocupaţi cu supravieţuirea. Morala ambelor tabere era spălată zilnic cu furtunul de o idee călăuzitoare simplă ca bună ziua : sîntem sub ruşi şi asta ne obligă să continuăm, altfel am fi cu toţii liberi şi fericiţi.
În al doilea rînd, deceniile de pseudosocialism, pseudocomunism şi pseudonaţionalism stabilizaseră la finele secolului XX un nivel de sărăcie pe care, în lipsa sistemului de referinţă larg accesibil, toată lumea îl considera normal. Mulţi aşa se pomeniseră, bătrînii care vorbeau despre alte vremuri erau automat plasaţi cu drag în categoria « basme », exotismul Vestului intra şi ieşea din vieţile oamenilor ca o colecţie de piese decorative, iar cenzura, inteligentă şi abundentă, tăia din rădăcină mai ales ideile, cu adevărat elementele cele mai primejdioase, căci obiectele, ca şi azi, vin şi trec. Deci, fără trecut, fără idei, fără avere şi cu doar cîteva obiecte pitoreşti, liniştea morbidă se autoîntreţinea, iar implozia era suportabilă pe fondul unei păci sociale pe care ţările vii aveau de ce să ne-o invidieze.
În al treilea rînd, o întreagă societate era răsplătită zilnic cu un soi de minimum vital pentru că accepta să joace într-o piesă despre care ştia 100 % că e falsă. Că e, adică, o piesă pur şi simplu. Mai mult, cei care actoreau mai tare – « vai, ce bine e cu Ceauşescu, PCR, CAER, etc. ! » – erau mai consistent răsplătiţi. Iar cei care voiau să treacă din grupul terorizat în cel terorist aveau la îndemînă un manual de mistificare complet, din care învăţau după puteri cum să mintă mai convingător, mai variat, mai bogat, mai subtil, mă rog, mai dihai decît concurenţii lor. Căci concurenţă era, iar numărul de locuri « bune » nefiind nelimitat, toate mijloacele slujeau scopul, transformînd ce mai era de transformat într-o mică junglă secretă, pe care o povesteau cu delicii pe la colţuri secretarele, şoferii şi femeile de serviciu.
În al patrulea rînd, principiul « o viaţă avem etc. » a venit la ţanc să astupe toate găurile de îndoieli, dileme şi alte alea care mai cutremurau neuronul cuiva. În numele lui, teroriştii iubeau artiştii periculoşi şi se bucurau de momente de elevaţie intelectuală cu terorizaţii pe care îi anchetau, responsabilii politici organizau chiolhanuri cu disidenţii şi întreaga puşcărie RSR îşi petrecea concediile, paupere sau tihnite, în condiţii echitabile adică în raport cu prestaţia histrionică, în momente precise şi binemeritate ale anului, care beneficia şi el pe atunci de condiţii climatice echilibrate.
Ei bine, cum poate să susţină cineva că ar fi mai bine azi ?! Să fie oare mai avantajos să trăieşti cu oglinda pusă în faţă, iar în oglindă să se vadă o creatură costelivă, hăituită, un sclav pe plantaţia necunoscută a unui stăpîn neidentificat ? Şi în situaţia asta să mai şi bată la uşă neîncetat organele de represiune în timp ce din megafoane urlă voci suprapuse aiureli despre paradisul în care te afli ?!

Inventînd din deget, şi acela tremurînd de spaimă, o nouă cacealma de proporţii, trupa dirighentă nu ne spune, de fapt, decît ce o interesează : jaful. Ba ne mai spune şi cum înţelege să-şi asigure protecţia : cu structuri militarizate. Buuun ! Operaţiunea « noul guvern, zis Ungureanu » are imensul merit de a fi clară acolo unde anterioarele erau confuze. Pînă şi compromiterea lui Ponta şi a PSD-ului asociat cu el printr-un discurs nelalocul lui în Parlament are un merit : dezvăluie planurile de perspectivă ale trupei dirighente. Buuun ! Totul e pozitiv pînă aici, căci nu se poate spune că plutim în aproximaţii, ci doar că ne-am înfipt straşnic în terenul ferm al catastrofei. Iar în catastrofă, ca în Egipt recent şi în alte spaţii mai demult, lucrurile devin greu controlabile în ansamblu, presărate cu nenorociri explozibile la tot pasul. Or :
– gurile şi peniţele gata decredibilizate nu mai pot fi folosite constructiv – minus cu plus dă minus, ghinion
– gurile şi peniţele noi sînt de mai proastă calitate şi se exercită pe o masă gata prevenită, devenită vigilentă
– slana de rezistenţă în aşteptare s-a isprăvit, topită de pauperizare de-a lungul a trei ani
– cinismul nemişcării şi tăcerii în iarna stării de urgenţă nedeclarate se contabilizează, nu dispare ; iar următoarele catastrofe naturale previzibile adaugă doza lor de furie
– potenţialul financiar nu poate fi decît ascuns, retras, redirecţionat de toţi cei care ştiu să citească şi mai au o fărîmă de responsabilitate în oase
– aparenţele nepăstrate în coteriile internaţionale se răzbună, căci teama de răspundere e planetară – toţi cei care au afirmat pînă acum că habar n-aveau ce se întîmplă în România se vor gîndi de două ori înainte de-a o ţine tot aşa
– îndatorarea de azi, imposibil de achitat mîine, va cere « măsuri » poimîine, iar răspoimîine măsurile nu vor mai avea pe cine să se aplice – lotul fiind compus din faliţi, ascunşi şi plecaţi
– spontane sau nu – chiar nu contează –, ieşirile în stradă au dat deja cep unui butoi care părea sigilat pe un secol
– nici o schimbare « bună » nu mai e de perceput ca atare, ci doar ca emanaţie a voinţei de înstrăinare a tot ce există şi mişcă
– nu ne aflăm nici în Asia îndepărtată, nici în Orientul Mijlociu, nici în Africa – ghinion, mijloacele de intervenţie au limite
– banii folosiţi global pentru pomădare parcurg un lung traseu pînă ajung la astuparea gurilor locale, or acest timp lipseşte deja la apel, cum lipseşte complet interesul pentru temele electorale
– ieşirea din Europa e posibilă, nimic de zis, dar trebuie asociată cu intrarea undeva.
Unde ? În Antarctica ?

© Vlad Predescu
Pleacă iarna ?

Credeaţi că guvernul Boc – al oricîtelea – e o căruţă de proşti ? V-aţi înşelat ! Guvernul acela, ascultînd de sfaturi înţelepte, s-a ejectat la timp ca să nu dea socoteală de coşmarul iernii care a pus pe butuci mare parte din viaţa noastră curentă. Toţi şmecherii care papă găleţi de bani pentru menţinerea în viaţă a ţesutului naţional fără să facă mai nimic în acest scop au scăpat basma curată. Omenirea românească n-are decît să se blocheze de tot, să se înece în nămeţi, să-şi rupă picioarele pe gheaţă, să crape cum pofteşte. Guvernul s-a scos, ba chiar a inventat şi clone nevinovate care să mai înşurubeze oleacă de continuitate, să nu se rupă firul prea brusc şi să nu intre în primejdie imediat. Tare, nu ?

Credeaţi că marile publicaţii economice ale lumii – The Economist, Wall Street Journal, Financial Times… – ţin la obrazul lor şi nu scriu decît lucruri serioase, verificate de experţi ? Aţi luat plasă ! Fără nici o greaţă au vehiculat orice li s-a părut util pentru buna lor stare despre România zilelor noastre, iar acum, tot fără să clipească, pornesc pe un nou drum : se uluiesc, se întreabă, se socotesc, relatează senin aproximaţii derutante cu aer de informaţii factuale. Păcat de banii aruncaţi pe abonamente…

Credeaţi că agenţiile de presă în general şi corespondenţii străini din România în special sînt nişte « băieţi buni » care transmit ce înţeleg ei din realitatea locală studiată atent ? Zbîrcă ! Trebuie că v-o fi ajuns – celor care vă uitaţi la asemenea relatări – după o lună de compuneri infantile despre intolerabilele măsuri de austeritate şi « bănuielile » de corupţie la nivel înalt. Dar nimic nu vă îngăduie să vă închipuiţi că ziariştii cu pricina ar fi idioţi : că nu ar şti, adică, ei că forfetarul şi taxarea umflată cu pompa au distrus sute de mii de firme, că şomajul real sare bine de 15 %, că scăderea nivelului de trai nu se limitează la celebrii de-acum 25 % ai bugetarilor, ci se calculează bine peste 60 % , că bătrînii şi copiii nu mai au de mult ce le trebuie nici pentru banala supravieţuire, că jaful e local, naţional şi internaţional într-o măsură care depăşeşte regimul coloniilor din secolul trecut, că zisele reforme nu sînt decît forme de handicapare organizată pe termen scurt, mediu şi lung etc. Ca de obicei, problema e alta. Sau, mă rog, e aceeaşi de cînd e lumea, din categoria « cui foloseşte ? », « cît costă ? », « unde duce ? ». Cine ştie cîştigă !

Credeaţi că ani şi ani de jeg, minciună, hoţie, cu pericolul aferent, dispar ca prin farmec într-o zi, printr-o succintă demisie ? Nu zău, chiar credeaţi ?!

Dacă te uiţi la avalanşa de prostii iscată de guvernare şi îi adaugi potopul de diversiuni cu care ne tratează serviciile şi agenţii în ultimele săptămîni, înţelegi că e groasă. Nu-ţi trebuie cine ştie ce studii ca să te lămureşti că încrederea în orice a intrat în marja de eroare şi se duce, ca pe gheaţă, spre zero. Desigur, acele sute de mii de oameni « de bine » care se încăpăţînează să nu intre în « dialog » cu nici un for de mulţi ani au priceput că « încrederea » nu e un concept util în republica militară România. Mult mai interesant e de văzut acum că sînt milioane care au apucat-o deja pe acelaşi drum.
Deşi, aparent, gerul şi zăpada joacă pentru Putere, îngăduindu-i chipurile să cîştige timp, în realitate, ele o minează sistematic fără efort. Lipsa de mişcare, blocarea a toate cele sub nămeţi, letargia impusă de deciziile grave afişate guraliv în plină criză generală a ţării îi obligă pe toţi cetăţenii să reflecteze la absurdul existenţei lor. Şi să se scîrbească definitiv pînă şi pe cei care mai credeau în urme de raţiune pierdute prin mecanismul ruginit al statului. Încep să se audă şi primele concluzii, toate din categoria « vine, vine primăvara / iese-n stradă toată ţara ».
De fapt « primăvara » e un eufemism. E vorba doar de o scurtă amînare a protestului masiv şi, poate, mai puţin blînd decît cel de acum, pînă cînd va trece frigul cel mare şi se vor topi troienele. O chestiune de zile. Pentru că oamenii se întreabă deja unii pe alţii dacă mai au pe-acasă termosuri, spirtiere, jambiere de lînă şi alte acareturi pe care n-au de gînd să le folosească la munte, ci în oraş.
Pornită ca o diversiune a coaliţiei aflată la guvernare, ecuaţia care punea semnul egal între PDL, USL şi orice se mai voia organ politic capătă pe zi ce trece o validare profundă în conştiinţe pînă de curînd prea tulburi ca să dea verdicte. Mulţi foşti meliorişti, ca şi mulţi foşti apolitici, inclusiv « bieţi ţărani », au îndurat destul ca să mai plece urechea la orice discurs ieşit din guri cunoscute, fie ele partinice, fie de media. Avantajul sensibil al dezastrului actual, trăit la vedere, e tocmai acela că el se petrece pe un corp deja prea slăbit şi prea rănit ca să devină mîine, la o simplă chemare, unul brusc solidar şi plin de solicitudine. Corpul torturat de mizeria administrată fără precauţii de multele bande de inconştienţi foarte probabil va muri în parte şi se va răzbuna în parte, dar cu siguranţă nu va mai fi niciodată ce-a fost, adică o masă de manevră.
Zeci de mii de şmecheri şi sforari continuă să-şi trimită papagalii vorbitori pe scenă şi n-ar face-o dacă n-ar crede că mai prostesc baremi 30 % din ceea ce cred ei că mai pot numi « electorat ». Trezirea din acest vis frumos al continuităţii infinite s-ar putea să fie brutală. O fostă lume bine « încadrată » s-ar putea să fi devenit taman în iarna asta albă atît de civilă încît să n-o mai poată duce de nas mai deloc. Paşnici de felul lor, românii au metode, paşnice şi ele, de a lăsa în ofsaid atacanţi înfierbîntaţi. Pînă şi lingăii şi slugoii supranumerar ai neamului au deja o problemă cosmică, nereuşind să identifice cu certitudine următoarele dosuri de pupat. Cît de sigure ar putea fi cele vehiculate de zvonuri, ele însele nesigure ?!
Şi deruta asta e un semn bun, nu ? Arată ca un salt calitativ : după ţopăitul dintr-o barcă în alta, viaţa pare să spună că vine mai întîi o amplă prăbuşire şi pe urmă om mai vedea. Tragedia nu e deci inutilă. Întotdeauna a fost « cumva », cum zic clasicii. Va fi deci şi de data asta, pentru supravieţuitori.

© Bogdan Constantinescu

Iarna trăită – Drumul Taberei, etajul 6.

Iarna estetică – tot Drumul Taberei, etajul 6.