|
Postat de Adina Kenereş in Lectura
vineri 28 dec. 2012
Mulţi au vrut să vadă cu ochii lor sfîrşitul unui regim. L-au numit « Băsescu » şi au conjurat sfîrşitul lui cîteva săptămîni de-a rîndul în vara lui 2012. Cînd au înţeles – destul de repede după referendum – că nu vor avea parte de căderea dorită, s-au dus la votul de la legislativele din decembrie pentru ca măcar simulacrul de îndepărtare a băsismului să fie dus la bun sfîrşit. Nici simulacrul n-a reuşit pe deplin : zeci de ancore vizuale şi auditive au rămas împlîntate în peisaj, foştilor mari vinovaţi de dezastrul naţional recent e de-acum limpede că nu le va cere nimeni socoteală, propagandei de serviciu nu-i va astupa nimeni gura şi nici nu-i va tăia fondurile. Prin urmare, optimiştii de duzină, adică aceia care au urmărit cu sinceră încrîncenare înscenarea de meci între nişte adevăraţi « actori » politici, se regăsesc de sărbători şi înşelaţi, şi dezamăgiţi, şi dezorientaţi.
Unii au mirosit semnele sfîrşitului de regim încă din 2010. Doar că nu regimul, în sensul de deţinător al forţei, se sfîrşea atunci, ci porneau pe panta epuizării resursele de menţinere a echilibrului din economie şi din societate. Lunga agonie trăită de ţara încă mişcătoare de atunci încoace eroda, ce e drept, şi regimul, fără a se deschide însă spre vreo alternativă. Pericolul unei mari şi violente rupturi – real şi înfricoşător – a fost anulat simplu, cu mijloace la îndemînă : s-a confecţionat din bucăţi de material luate de la haine mai vechi, politice şi de media, un fel de opoziţie, ceva care să aducă a alternativă, şi a fost injectată periodic cu teme, cu adrenalină, cu manifestări discursive şi de stradă. Responsabilii cu forţa au tot tras de odgoane cînd hăis, cînd cea, aşa încît, prin zdruncinăturile grohotişului coborîtor, aparenţele zise « democratice » ale show-ului să fie păstrate, iar elitele de toate felurile cu care se lucrează trădarea şi sabotajul să nu sufere prea mult, nici ele şi nici esenţialele lor conexiuni externe.
Preț de cîteva luni, cele zise de « liniște necesară », puţinii care ţineau morţiş să mai spere că nu se prăbuşesc au tot îndemnat « alternativa » să-şi anunţe programe şi proiecte. Căci fiinţa umană se îmbată în mod real cu alcool, nu cu apă, ca în proverbe. Dar « alternativa », cu aere calculate şi viclene, pretindea în multe vorbe că dezvăluirea miracolului deplin se va face numai la maturarea sa, musai simultană cu momentul instalării la butoane. Momentul a venit şi mîna de candizi care visa la minuni constată că miracolul e fie gol, fie amînat pînă după vreo revoluţie de stambă, care să facă ea acea curăţenie de care nimeni, dar absolut nimeni din elitele speriate că sînt deţinătoare de forţă nu e – şi cu adevărat nu e – în stare.
Reducerea radicală a vieţii din ultimul an la mascaradele politice s-a soldat, iată, cu un suflu sfîrşit al spaţiului public : politicianismul multicolor s-a fîţîit ţanţoş prin platouri şi pe afişe, ca să aterizeze cumva pe scaune de pluş ; justiţiei i s-au atîrnat de mîini şi de picioare cîte ghiulele putea să care, doar-doar n-o ajunge să facă vreo ordine din aceea pe care o reclamă 19 milioane dar o tem 300 000 ; media s-a sabordat după ce a cîntat ca un lăutar la toate balurile şi la toate încăierările, ba a şi oblojit, ca un doftoroi de ţară, toţi răniţii din toate taberele, uneori şi din cei de cîte trei feluri deodată, pe principiul cretinizant dar considerat – numai de artiştii propagandei – eficace de 23 de ani încoace cum că « cine vede şi nu ştie/zice c-aşa trebuie să fie ».
Cu numele, regimul « Băsescu » a supravieţuit. Tot de formă, un nou regim s-ar înfiinţa, cu aparenţe dar fără conţinut sensibil de « alternativă », căci cîţiva bumbi noi la o haină veche hrănesc doar cîteva zile şi doar un moral catastrofat, nu un organism hipocaloric, hipotermic şi aflat în criză gravă a organelor vitale. Dintr-o diversiune în alta – toate menite să cîştige timp, să împingă răfuiala cît mai departe şi să evite orice formă de răspundere directă şi imediată deopotrivă pentru prăduieli şi pentru temporizări letale –, sfîrşitul tuturor sfîrşiturilor se iţeşte la orizont. Haine vechi, bune de recondiţionat nu mai sînt ; vistieria e goală ; nurii investiționali se întîlnesc cu ochi glaciali, prea rapace pentru ciobăneștii costelivi care păzesc stîna din inerție ; borcanele de cadre proaspete au scos deja la vedere un soi de ţîri muraţi care nu mai convin nici defunctelor regimuri.
Şi atunci ? Atunci poporul îşi face urări – sieşi şi numai sieşi –, « privitor ca la teatru » la nefericitele trupe care au dat atîtea reprezentaţii cîte zile a avut un an întreg. Şi totuşi, cu înţelepciunea-i ultimă, pe care n-a pierdut-o, de fapt, niciodată, poporul zice « ei cu ale lor, noi cu ale noastre », iar de făcut, se face că nu-i cunoaşte pe prea mulţii care l-au înjosit degeaba, l-au apostrofat, l-au asmuţit sau au vorbit în numele lui. Părăsit ca acum n-a mai fost de mult el, poporul, dar nici n-a pierit el vreodată şi nici neputincios nu e să-şi construiască o eră nouă, una numai a lui : cu spatele la stat şi la pseudoelite, cultivîndu-şi ogorul încruntat.
Postat de admin in Opinii
joi 27 dec. 2012
[Imagini din închisorile anilor ’50]
[…] Da, viaţa în închisoare este grea şi aproape imposibil de suportat, dar parcă orice speranţă este anulată de torturile continue, foarte variate, multe dintre ele – diabolice. Celulele de pedeapsă au dobândit o tristă celebritate – fiecare închisoare cu a ei, precum „casimca“ de la Piteşti, întunecoasă, fără geamuri, la subsol, cu apă fetidă şi fecale, iar aerisirea doar printr-un burlan. Ori izolarea de la Sighet, celula neagră, mititica, unde deţinuţii sunt băgaţi în chiloţi şi primesc mâncare doar o dată pe zi. Ori carcera foarte friguroasă de la închisoarea Rahova, de un metru pe doi, cu tavanul la 1 m de podea ; se poate sta în picioare doar pe o suprafaţă de un metru. Numeroşi gardieni se bucură ca de nimic altceva să tortureze şi le strigă victimelor, mai ales celor credincioşi, că ei sunt dracul. Sentimentul foarte răspândit printre torţionari e că totul e permis, că se pot elibera făcând rău şi că nu există nici o pedeapsă pentru răul făcut, pe lumea asta sau pe cealaltă – în care, de altfel, ei nu cred.
Există torturi cu motivaţii ipocrite, aşa cum se întâmplă la sfârşit de ianuarie 1951 în curtea închisorii de la Gherla, unde printre deţinuţii tineri se face o selecţie pentru minele de plumb de la Cavnic şi Valea Nistrului. Înainte de a fi scoşi în curte, toţi trebuie să se dezbrace la piele şi să stea apoi drepţi în curte, în zăpadă. Tinerii dârdâie, ofiţerul politic îi numără şi zbiară la ei să stea nemişcaţi în poziţie de drepţi. După ce îngheaţă zdravăn, sunt introduşi, în chip de pregătire fizică, într-un cuptor fierbinte. Dar cele mai multe torturi sunt complet neargumentate, fie şi la modul cinic ori ipocrit : ele fac pur şi simplu parte din traiul de zi cu zi. Lena Constante este „pedepsită“ să umble încontinuu în sala de duşuri, supravegheată în vremea asta prin vizetă. Apoi apar idei noi : să facă întoarceri milităreşti, să umble ca şi cum ar urca un deal, ar duce un sac în spate, ar fi pe un munte. Când nu mai poate, este forţată să alerge. Toate aceste pedepse, numite în jargonul închisorii „manej“, durează 20 de zile, vreme în care deţinuta parcurge, după calculele sale, 648 de kilometri. Nu mai înţelege nimic, totul e prea absurd. Ce vor aceşti nebuni ? „Cât timp va mai dura coşmarul ? Câtă vreme voi mai putea să-l îndur ?“ Este biciuită la tălpi – nu trebuie să strige. Este lovită cu bâta. E dusă cu maşina afară din închisoare şi ajunge în centru (iată una dintre metodele preferate ale Securităţii) : „Un bulevard. O piaţă. Mulţime de oameni. Liberi. Grăbindu-se spre casă. Spre căldură, spre odihnă. Îi văd cum trec. […] Ochii mei sorb aceste imagini. Viaţă împrejurul meu.“ Ajunge pe malul unui lac, unde e lăsată să se plimbe. Torţionarii o urmează îndeaproape. Ea aşteaptă glonţul. Dar ei vor doar să o tenteze cu libertatea. Se întorc în închisoare. E ameninţată cu celula cu şobolani. Calvarul continuă. […]
Postat de admin in Lectura
joi 27 dec. 2012
© Vlad Predescu
Vezi info sus, după colţ.
Postat de admin in Opinii
vineri 21 dec. 2012
[Eliberarea deţinuţilor în 1964]
[…] Deţinuţii eliberaţi sunt foarte uşor de recunoscut : „figuri albe, părul complet alb şi scurt, figuri distinse, cu emoţie stăpânită“ (Helga Cosmovici)… „palizi“, cu „o sfinţenie în priviri, cu o emoţie extraordinară“ (Nicolae Mărgineanu – fiul). Privesc intens „un copac, […] o frunză verde“. Pe peroanele gărilor se strânge multă lume care aşteaptă, aşteaptă, deşi cei mai mulţi nu ştiu nici măcar dacă întemniţaţii lor dragi mai sunt în viaţă.
Iată-i. În gări, în trenuri, în tramvaie. Se întorc. Gh. Mazilu ajunge în Bucureşti împreună cu alţi foşti colegi de detenţie. Trebuie să se prezinte la „Securitatea Mare“, cea din spatele Palatului C.E.C., pentru acte. Urcă în tramvaiul 12, care se retrage – taxatorul, auzind că sunt deţinuţi eliberaţi de la Periprava, nu-i mai taxează, urându-le, în schimb, noroc şi sănătate. Toţi călătorii îi privesc cu prietenie. Şi în trenul pe care l-a luat Nicolae Mărgineanu lumea e extrem de amabilă. I se cedează locul, i se oferă ceapă verde, primeşte informaţii despre viaţa de afară şi despre preţuri. Toţi îşi dau seama dintr-o ochire ce e şi de unde vine. Aiud ! Controlorul îl ajută să coboare din tren la Cluj şi îl conduce la un taxi pentru a i-l plăti – inutil, căci şoferul nu vrea banii, vrea doar să-l ducă gratis. Eliberat de la Gherla, tuns zero, cu paloarea inconfundabilă a detenţiei şi ceva mai puţin de 50 kg, Florin Constantin Pavlovici coboară ultimul din tren în Gara de Nord, abandonând prosopul murdar în care a ţinut slănina râncedă primită de la închisoare ca hrană de drum. E un ger puternic, uscat, în această zi de 1 februarie, iar el poartă doar salopeta de vară şi bascul unui deţinut mort, primit de la magazia închisorii. Urcă în troleibuz şi se lasă strivit de înghesuiala plăcută a oamenilor în paltoane. O întreabă cu sfială pe taxatoare dacă îl lasă în troleibuz ori trebuie să coboare. Mai multe mâini se întind spre taxatoare cu banii de bilet, dar ea le refuză, se uită la el o clipă şi îi face semn din cap să rămână. De la Gherla soseşte în vară şi Vasile Ionescu, ultimul director necomunist al Societăţii Române de Radiodifuziune, împreună cu doi colegi de detenţie. I s-au dat 126 de lei, cât pentru trenul până la Bucureşti. Banii le ajung celor trei doar de personal, nu şi de accelerat, dar ceferiştii îi aud discutând şi le fac semn discret să urce. La Braşov, înainte de a se schimba, îi vor lăsa în grija colegilor. Intră într-un compartiment unde găsesc trei locuri libere, lângă două doamne, profesoare, care pricep imediat ce sunt. Ele se ridică şi ies. Se întorc după o vreme cu trei tichete pentru accelerat, trei pachete de ţigări „Carpaţi“ şi câte trei-patru sandvişuri pentru fiecare. Foştii deţinuţi sunt foarte mişcaţi… le dau lacrimile. În aceeaşi vară ajunge în Gara de Nord, tot de la Gherla, şi preotul Dimitrie Balaur, cu părul tuns scurt şi îmbrăcat preoţeşte. Se urcă în troleibuzul 81, care e aproape gol, şi îi spune taxatoarei că vine de la închisoare şi că n-are bani de bilet. Ea îşi lasă capul în mâini şi începe să plângă.
Iată-i. Cercetând neîncrezători realităţile din jur. Iată-l pe gazetarul ţărănist N. Carandino în drum spre Miliţia centrală a Capitalei – fosta Prefectură de poliţie – în timp ce „o privelişte absurdă“ îi defilează dinaintea ochilor : „un oraş care, rămânând acelaşi în structurile lui esenţiale“, e acum [în 1962] „totuşi altul“. Trece pe străzile şi bulevardele din centru, pe Calea Victoriei… şi constată că sunt „alte firme, dar mai ales alţi oameni“. Totul în jur îi dă „senzaţia directă, imediată a unei degradări, a unei deplasări sociale, a unui transfer de populaţie. Un alt ritm de viaţă“ decât cel pe care l-a lăsat în urmă la intrarea în închisoare. Şi Lena Constante e contrariată, începând chiar din trenul pe care îl ia spre Bucureşti. Se află într-un compartiment cu tineri, două fete şi trei băieţi, siguri de ei, cu haine ca de studenţi, dar care îi lasă o impresie de analfabeţi. Căci fac o partidă de cărţi în tren – ce vulgar ! –, schimbă cu fetele glume „în doi peri“, râd prea tare şi fumează toţi laolaltă. Pe stradă observă domnişoare cu rochii subţiri şi înflorate, cu pete albastre şi roşii, plimbându-se agale. Ce schimbare ! Când a intrat ea în închisoare, femeile preferau culori terne tocmai pentru a nu atrage atenţia. Şi pe noul eliberat George Tomaziu realitatea de afară îl izbeşte neplăcut, oraşul, străzile cu becuri rare. Se aşază la masă într-o grădină cu becuri colorate atârnând în reţele, cu un megafon pe un stâlp şi o muzică parcă „sughiţată“, cu dansatori care „se zbat“ pe un podium foarte mic. Priveşte în tăcere „agitaţia“ care „îi zguduie“ pe băieţi şi pe fete, ce nu dansează în cupluri, nu, „ci muncesc din greu“… nu-i plac.
„Poate că singurele adăposturi existente încă împotriva ofensivei răului nu erau decât închisorile şi penitenciarele răspândite în toată ţara“, o fulgeră un gând ciudat pe Lena Constante. Hotărât lucru, lumea din afara închisorilor s-a transformat radical ! Lena e primită ostil când încearcă să le povestească oamenilor despre închisori (ce-i drept, marea majoritate a foştilor deţinuţi nu povestesc nimic, nimănui, niciodată). Ceilalţi se apără, întrerupând-o cu o milă care i se pare ipocrită.
E adevărat, ea însăşi s-a schimbat în închisoare. Nu mai e acelaşi om. Vede bine, de pildă, că a devenit ireversibil „antiintelectualistă“. La fel simte şi Sergiu Al-George, care, după ieşirea din închisoare, refuză vreme îndelungată să mai deschidă vreuna dintre cărţile sale din bibliotecă. […]
Postat de admin in Lectura
vineri 21 dec. 2012
© Vlad Predescu
Într-un fel, se întorc…
Postat de admin in Lectura
marți 18 dec. 2012
© Vlad Predescu
În oglinda sîrmei ghimpate
Postat de admin in Opinii
marți 18 dec. 2012
[La Revoluţia maghiară din 1956]
[…] Toată lumea e cu ochii pe studenţi. La Timişoara, lumea îi opreşte pe stradă şi le spune că la Budapesta studenţii au început mişcările de protest – ei ce fac ? Dacă vor începe şi ei, toţi cetăţenii îi vor ajuta. Motive ar fi. În sărăcia, mizeria şi nemulţumirea generală, studenţii români sunt printre cei care o duc cel mai greu. Bursa studenţească înseamnă, e adevărat, masă şi casă, iar pentru cei apreciaţi, se adaugă 30 de lei pentru cremă de ghete şi pastă de dinţi. Dar realitatea e că studenţii mănâncă de obicei mămăligă şi foarte rar pâine. Unii mănâncă doar la prânz – foarte prost – la cantinele studenţeşti, iar cartelele de seară şi le vând pentru a-şi cumpăra vreo carte ori ciorapi – fetele. Nu prea au haine, iar cele patru sau cinci colege de cameră din cămine şi le schimbă între ele. Se întâmplă, de exemplu, ca în toată camera să nu se găsească decât o bluză şi o fustă de gală, aşa că merg pe rând la reuniunile tovărăşeşti. Poartă mult şi mizerele „fuste piper“, confecţionate din pânza de prosop dată pe cartele, apoi vopsită. Mulţi băieţi vin la facultate în opinci. Camerele de cămin sunt friguroase şi adesea suprapopulate – în unele stau şi câte 20 de persoane. La căminul „Matei Voievod“ de pe strada omonimă din Bucureşti locuiesc, într-o fostă sală de lectură, 26 de studenţi. Cantina are mese lungi, neacoperite, veselă de metal şi mâncare puţină, foarte proastă şi mereu aceeaşi : o „ciorbă lungă şi insipidă de zarzavat, un fel de mâncare dintr-un sos de făină cu urme de bulion, în care“ pluteşte „stingheră o bucată de carne sau de slănină de vreo 3-4 centimetri cubi, un sfert de pâine neagră“ ; seara se dă „nelipsita porţie de « crep », griş fiert în apă, peste care“ se toarnă „o lingură de magiun diluat“. Cum e important ca de la facultate să pleci rapid ca să intri în „prima serie“ la cantină, tramvaiele care circulă prin faţa Universităţii sunt pline cu studenţi ; unii aleargă de la staţia Mătăsari la Matei Voievod. Aici, studenţii asistă cu rândul la scoaterea alimentelor din magazie, la introducerea lor în cazane şi la distribuirea meselor la prânz şi seara. La sfârşitul lunii octombrie, condiţiile în care se serveşte masa şi hrana propriu-zisă se îmbunătăţesc totuşi, dar studenţii sunt atât de uimiţi, încât pricep greşit : care va să zică se filmează, cred ei, mâncărurile vor fi doar pe peliculă, iar ei nu vor mânca deloc ! Pe scurt, spun ei în aceste zile, ca reacţie la teza oficială după care „Capitalismul este o nedreaptă distribuire a bogăţiei“ : „Iar comunismul este o dreaptă distribuire a sărăciei.“
Cele mai frecvente nemulţumiri ale studenţilor sunt îndreptate împotriva ocupaţiei sovietice, a cotelor extrem de dure impuse ţăranilor (mulţi vin de la ţară), a lipsei alimentelor de bază ori a salariilor foarte mici şi a normelor mari de lucru. Atmosfera cea mai revoluţionară se simte în anul IV al Facultăţii de Mecanică din Timişoara. Studenţii nu se gândesc să dărâme socialismul, de viitorul căruia nu se îndoiesc, ci să-l facă mai bun. La cantină se ascultă Radio Budapesta şi, chiar dacă majoritatea nu înţeleg ce ascultă, îl dau foarte tare. La 28 octombrie, câţiva dintre ei şi un conferenţiar hotărăsc să organizeze o adunare generală a studenţilor din Timişoara, cu scopul de a lansa mai multe critici şi revendicări, precum cele legate de situaţia hranei la cantinele studenţeşti. Şi vor să se coordoneze şi cu studenţii din Cluj. Adunarea are loc la 30 octombrie, la Facultatea de Mecanică. Pare un început. Reprezentanţii partidului, sub conducerea fostului ilegalist Petre Lupu şi a lui Ilie Verdeţ, adjuncţi ai Direcţiei Organizatorice, sunt umiliţi şi daţi afară. În cursul adunării, care începe la ora 14 şi ţine până la ora 20, Securitatea, Miliţia şi unităţi militare încercuiesc cu camioane şi care blindate cantina Institutului Politehnic, unde se desfăşoară adunarea (mutată din amfiteatrul 115 pentru că participanţii sunt foarte mulţi), clădirile universităţii şi căminele studenţeşti, care sunt percheziţionate, ca şi străzi întregi, gara şi alte clădiri. Cei 1 000 (sau 2 000 ?) de participanţi la adunare sunt izolaţi de restul oraşului, iar după ce ies, sunt arestaţi în aceeaşi seară pe drumul spre casă sau la cămin. […]
Postat de admin in Lectura
joi 13 dec. 2012
Primul autograf
Dorin cu familia sa şi Adina Kenereş
Dan Berindei
Petru Romoşan primind invitaţii
Dan Berindei şi Laurenţiu Constantiniu,
dintr-o istorie în alta
Dorin povestit cu entuziasm
de Laurenţiu Constantiniu
Postat de admin in Opinii
joi 13 dec. 2012
Reflecții asupra « omului nou »
În impresionantul volum al lui Dorin-Liviu Bîtfoi, Așa s-a născut omul nou. În România anilor ’50 (Compania, București, 2012, 704 p.), sunt două straturi de interogații desfășurate inegal : un strat al reconstituirii istorice, nutrită de aspirația de a stabili cu precizie șirurile de fapte istorice din anii ’50 ai secolului trecut, şi un strat al reflecţiei asupra « omului nou », aşa cum acesta a fost conceput în secolul al XIX-lea şi aplicat la noi în anii cincizeci. Al doilea strat nu este explicitat decât parcimonios, primul rămânând hotărâtor în această carte. Drept rezultat, avem, cu volumul Aşa s-a născut omul nou. În România anilor ’50, foarte probabil cea mai bună reconstituire istorică a politicilor şi situaţiilor deceniului care a pus capăt, rapid şi brutal, « lumii vechi » şi a instalat în locul ei un sistem plin de samavolnicii şi crime, ce a revendicat pretenţia « noului ». La romanele ce-şi plasează acţiunea în crâncenul deceniu, la critica ideologică ce s-a aplicat perioadei, la reconstituirile istorice generale, Dorin-Liviu Bîtfoi adaugă o operă de reconstituire tematică : geneza « omului nou » este abordată sub aspect instituțional, cartea urmărind șirul de schimbări, mai ales legislative și politice, care a transformat în scurt timp, în mod radical, existența oamenilor. Autorul atinge performanța remarcabilă de a da o reconstituire factuală de bună calitate pe o temă circumscrisă. Pe un plan cultural mai larg, el are meritul de a prezenta o alternativă la ceea ce numeşte, pe drept, « folclorul postdecembrist », care, procedând oarecum a priori în analize, alimentează, naiv desigur, prin neistorisire, credinţa că răul aparţine ireversibil trecutului. Dorin-Liviu Bîtfoi dă un tablou al structurilor, dar şi al vieţii şi comportamentelor umane din deceniul investigat, încât volumul Aşa s-a născut omul nou. În România anilor ’50 concurează, până la un punct, reconstituirile romaneşti ale epocii. Apelul la jurnale şi însemnări personale sporeşte acest caracter literar, în cel mai bun sens, al volumului.
Dorin-Liviu Bîtfoi şi-a desfăşurat investigaţia în două cărţi – « Încolonarea clasei muncitoare » şi « Anii puterii populare ». Prima carte cuprinde părţile : « Legalitate populară », « Transformarea socialistă a agriculturii », « Economia planificată », « Pe frontul ideologic », « Realism socialist », « Educarea omului nou », « Viaţa oamenilor muncii », iar cartea a doua include « Aflăm din ziare că suntem fericiţi (1951-1954) », « S-a dat drumul la dragoste (1954-1957) », « Somnul popular-democratic (1958-1960) ». Titlurile sunt grăitoare prin ele însele şi sugerează conţinutul. Şi din acest motiv o prezentare a conţinutului bogat al acestei cărţi devine de prisos : doar lectura ei este clarificatoare. Dorin-Liviu Bîtfoi izbuteşte o documentare cuprinzătoare, în care pare să nu-i fi scăpat nimic informativ cu privire la ceea ce s-a trăit în crâncenul deceniu.
Bine susţinut, pe de altă parte, de cunoaşterea cercetărilor din alte ţări consacrate instaurării regimurilor « democrat-populare » în Europa Centrală şi Răsăriteană după al doilea război mondial, autorul cărţii Aşa s-a născut omul nou. În România anilor ’50 a sesizat cu exactitate mecanismele închiderii societăţii şi ale preluării fiinţelor umane în prizonierat. El pune în joc concepte cu forţă sugestivă aparte, propriu-zis metafore penetrante : « Marea Închidere » (între altele, se opresc călătoriile în afara ţării), « Marele Botez » (sau renominalizarea de oraşe, străzi etc.), « Revizuirea pensionarilor », « Raionare » şi multe altele. El face observaţii memorabile (de pildă, la p. 58 : « Cea de-a doua jumătate a veacului XX se deschide cu transmiterea la Radio Bucureşti, îndată după miezul-nopţii, a Cantatei pentru Stalin de Anatol Vieru. Oamenii îşi petrec revelionul cu o sobrietate neobişnuită, fără planuri, fără orizont. ») El invocă citate de mare forță expresivă pentru concluziile sale (precum, de pildă, fragmentul din Gheorghiu-Dej – « toate actele normative trebuie să poarte pecetea caracterului de clasă, a dictaturii proletariatului » – prin care statul a fost aservit partidului comunist). Spre a prezenta situația fără ieșire a țărănimii, se recurge la o imagine copleșitoare din epocă (« În stânga cotele, în dreapta impozitele, în spate puşcăria, în faţă gospodăria agricolă »). Misiunea încredinţată de regim literaturii este captată prin alte citate memorabile (« S-a ajuns în literatură şi la această definiţie : poezia este o sarcină pe care redacţia o dă poeţilor »).
Fiecare capitol sau subcapitol al cărţii lui Dorin-Liviu Bîtfoi aduce, într-un limbaj precis, de certă calitate literară, experienţe istorice şi umane ce caracterizează anii cincizeci. În ansamblu, cartea este un tablou dramatic a ceea ce s-a petrecut în societatea românească, între suprimarea libertăţilor cetăţeneşti, începând cu cea de contact cu lumea din jur, şi încheind cu retragerea trupelor sovietice.
Andrei Marga
|
Sunt postate doar comentariile de substanta si la obiect, trimise de persoane cu identitate declarata. Asumati-va opiniile - nu va exprimati despre textele unor persoane reale sub etichete fictive. Nu sunt postate jigniri, trivialitati, injurii, materiale publicitare.
Rosa canina, mai 2019
©Gabriela Cernusca
©Adina Kenereş
Ciobani din Măguri, 1938
Înainte de primăvara 2018
©Bogdan Constantinescu
În soarele deşertului Sonora, în Arizona, cactuşi gigantici (saguaro), opuntia şi verii lor
©Kiki Skagen Munshi
Regina-nopţii din cartier
©Gabriela Cernuşcă
Mierla, 23 martie 2017, fotografie de Denisa Toma
Din grădina Mirunei – vara 2016
Veniţi să luaţi lumină !
Fotografie de Andrei Pandele, 1 mai 2016
Pallady târziu – fotografie din colecţie privată
Trei imagini din cea mai recentă expoziţie a Dalyei Luttwak la Greater Reston Arts Center, « Încolţirea aurului », septembrie 2014
Rădăcini autentice din atelierul artistei – în fundal, lucrarea Cannabis sativa
Vedere din expoziţia « Încolţirea aurului »
Cannabis sativa (detaliu)
Ştefan Luchian, spre sfârşitul vieţii – fotografie rară, 22,5 cm x 17 cm
Picturi de Constantin Pacea
expuse la Muzeul Ţăranului Român (din 9 aprilie până la 18 mai 2014)
Altă lucrare a Dalyei Luttwak
Poison Ivy, 2014 Oţel, circa 8 metri
Kreeger Museum, Washington DC
Casa în care s-a născut Octavian Goga la Răşinari
Alte două lucrări ale Dalyei Luttwak
Hidden, 2009
When Nature Takes Over, 2011
Două lucrări ale Dalyei Luttwak
Rhizophora Mangle (Mangrove), 2010
Flora, Growing Inspirations, 2009
Restaurant în Grădina Botanică Foto arhitect Alexandre Petit
Alexandru Bogdan Piteşti, Din Ohritu
O şezătoare în satul Vălsăneşti Argeş Colecţia Bogdan Vasile, Anticariat Unu
Fotografia Cristinei Nichituş Roncea
Paşte 2013
Mînuind biciul de apă© Andrei Pandele
Albeşti, 23 aprilie 1896, colecţie particulară
Fotografii ale Cristinei Nichituş Roncea
Binecuvântare în Făgăraş
Barză în Apuseni
Valah la începuturile secolului XX
O schiţă şi trei pasteluri de Eugen Mihăescu
Pont-Neuf (esquisse)
Les Vignobles à Bagnols
Le Château de Bagnols
Paysage à Bagnols
Una dintre ultimele lucrări ale lui Carmen Nistorescu : « eu » Vlad Predescu
Vara speranţei noastre
Raţă cu lalele
Melc în ianuarie
Şi deodată, un balon !
Altă lucrare a Eugeniei Ilieş
Alte fotografii de Radu-Petru IliescuApus la CăldăruşaniCanal la apus în Strasbourg
Altă fotografie a lui Lucian MunteanÎntr-o zi toridă de vară, tinerii păstori se scaldă alături de bivoli în rîul Hăşdate, în amonte de Cheile Turzii. Iulie 2005
Fotografii de Radu-Petru Iliescu Apus la OxfordApus cu felinare în StrasbourgVedere din Strasbourg noapteaCatedrală din StrasbourgVedere din parc, noaptea. Bloc părăsit pe George Enescu
Alte fotografii ale lui Lucian MunteanOdihnăŢăranii din Apuseni încă îşi lucrează pămîntul în mod tradiţional. Cîmp cu maciDobrogea – culoarea primăveriiFotografie făcută în Muzeul Etnografic din Cluj-Napoca în 1997
Alte lucrări ale Eugeniei Ilieş Cui nu-i plac fotografiile lui Lucian Muntean ?« Amintiri dintr-o altă primăvară » Cluj-Napoca, 2004 Reflexie în fereastră, Biserica Sf. Mihail, Cluj-Napoca, România, 2002Fereastra este acel loc special, care desparte intimitatea de infinit. « Blondele » : Florina, pisica şi iapa Doina – trei blonde, la Rogojel, un sat izolat de munte, din Apuseni
Alte lucrări ale Eugeniei Ilieş Pictura Eugeniei Ilieş
Cu talent şi umor, tînăra graficiană din Tîrgu Mureş a ilustrat deja o seamă de cărţi şi reviste pentru copii. Puţini ştiu însă cît de vie e pictura ei.
Ce mai pictează Cristi Gaşpar ?
Pictura lui Carmen Nistorescu
Pentru că, înainte de a face ilustraţie, a făcut – şi face tot timpul – pictură.
Inimă albastră, tehnică mixtă pe pînză (seria nouă)
Miere, tehnică mixtă pe pînză (seria mai veche)
script type="text/javascript">var gaJsHost =(("https:"==document.location.protocol) ? "https://ssl." : "http://www.");document.write(unescape("%3Cscript src='" + gaJsHost + "google-analytics.com/ga.js' type='text/javascript'%3E%3C/script%3E"));
|