Mulţi au vrut să vadă cu ochii lor sfîrşitul unui regim. L-au numit « Băsescu » şi au conjurat sfîrşitul lui cîteva săptămîni de-a rîndul în vara lui 2012. Cînd au înţeles – destul de repede după referendum – că nu vor avea parte de căderea dorită, s-au dus la votul de la legislativele din decembrie pentru ca măcar simulacrul de îndepărtare a băsismului să fie dus la bun sfîrşit. Nici simulacrul n-a reuşit pe deplin : zeci de ancore vizuale şi auditive au rămas împlîntate în peisaj, foştilor mari vinovaţi de dezastrul naţional recent e de-acum limpede că nu le va cere nimeni socoteală, propagandei de serviciu nu-i va astupa nimeni gura şi nici nu-i va tăia fondurile. Prin urmare, optimiştii de duzină, adică aceia care au urmărit cu sinceră încrîncenare înscenarea de meci între nişte adevăraţi « actori » politici, se regăsesc de sărbători şi înşelaţi, şi dezamăgiţi, şi dezorientaţi.
Unii au mirosit semnele sfîrşitului de regim încă din 2010. Doar că nu regimul, în sensul de deţinător al forţei, se sfîrşea atunci, ci porneau pe panta epuizării resursele de menţinere a echilibrului din economie şi din societate. Lunga agonie trăită de ţara încă mişcătoare de atunci încoace eroda, ce e drept, şi regimul, fără a se deschide însă spre vreo alternativă. Pericolul unei mari şi violente rupturi – real şi înfricoşător – a fost anulat simplu, cu mijloace la îndemînă : s-a confecţionat din bucăţi de material luate de la haine mai vechi, politice şi de media, un fel de opoziţie, ceva care să aducă a alternativă, şi a fost injectată periodic cu teme, cu adrenalină, cu manifestări discursive şi de stradă. Responsabilii cu forţa au tot tras de odgoane cînd hăis, cînd cea, aşa încît, prin zdruncinăturile grohotişului coborîtor, aparenţele zise « democratice » ale show-ului să fie păstrate, iar elitele de toate felurile cu care se lucrează trădarea şi sabotajul să nu sufere prea mult, nici ele şi nici esenţialele lor conexiuni externe.
Preț de cîteva luni, cele zise de « liniște necesară », puţinii care ţineau morţiş să mai spere că nu se prăbuşesc au tot îndemnat « alternativa » să-şi anunţe programe şi proiecte. Căci fiinţa umană se îmbată în mod real cu alcool, nu cu apă, ca în proverbe. Dar « alternativa », cu aere calculate şi viclene, pretindea în multe vorbe că dezvăluirea miracolului deplin se va face numai la maturarea sa, musai simultană cu momentul instalării la butoane. Momentul a venit şi mîna de candizi care visa la minuni constată că miracolul e fie gol, fie amînat pînă după vreo revoluţie de stambă, care să facă ea acea curăţenie de care nimeni, dar absolut nimeni din elitele speriate că sînt deţinătoare de forţă nu e – şi cu adevărat nu e – în stare.
Reducerea radicală a vieţii din ultimul an la mascaradele politice s-a soldat, iată, cu un suflu sfîrşit al spaţiului public : politicianismul multicolor s-a fîţîit ţanţoş prin platouri şi pe afişe, ca să aterizeze cumva pe scaune de pluş ; justiţiei i s-au atîrnat de mîini şi de picioare cîte ghiulele putea să care, doar-doar n-o ajunge să facă vreo ordine din aceea pe care o  reclamă 19 milioane dar o tem 300 000 ; media s-a sabordat după ce a cîntat ca un lăutar la toate balurile şi la toate încăierările, ba a şi oblojit, ca un doftoroi de ţară, toţi răniţii din toate taberele, uneori şi din cei de cîte trei feluri deodată, pe principiul cretinizant dar considerat – numai de artiştii propagandei – eficace de 23 de ani încoace cum că « cine vede şi nu ştie/zice c-aşa trebuie să fie ».
Cu numele, regimul « Băsescu » a supravieţuit. Tot de formă, un nou regim s-ar înfiinţa, cu aparenţe dar fără conţinut sensibil de « alternativă », căci cîţiva bumbi noi la o haină veche hrănesc doar cîteva zile şi doar un moral catastrofat, nu un organism hipocaloric, hipotermic şi aflat în criză gravă a organelor vitale. Dintr-o diversiune în alta – toate menite să cîştige timp, să împingă răfuiala cît mai departe şi să evite orice formă de răspundere directă şi imediată deopotrivă pentru prăduieli şi pentru temporizări letale –, sfîrşitul tuturor sfîrşiturilor se iţeşte la orizont. Haine vechi, bune de recondiţionat nu mai sînt ; vistieria e goală ; nurii investiționali se întîlnesc cu ochi glaciali, prea rapace pentru ciobăneștii costelivi care păzesc stîna din inerție ; borcanele de cadre proaspete au scos deja la vedere un soi de ţîri muraţi care nu mai convin nici defunctelor regimuri.
Şi atunci ? Atunci poporul îşi face urări – sieşi şi numai sieşi –, « privitor ca la teatru » la nefericitele trupe care au dat atîtea reprezentaţii cîte zile a avut un an întreg. Şi totuşi, cu înţelepciunea-i ultimă, pe care n-a pierdut-o, de fapt, niciodată, poporul zice « ei cu ale lor, noi cu ale noastre », iar de făcut, se face că nu-i cunoaşte pe prea mulţii care l-au înjosit degeaba, l-au apostrofat, l-au asmuţit sau au vorbit în numele lui. Părăsit ca acum n-a mai fost de mult el, poporul, dar nici n-a pierit el vreodată şi nici neputincios nu e să-şi construiască o eră nouă, una numai a lui : cu spatele la stat şi la pseudoelite, cultivîndu-şi ogorul încruntat.

[Imagini din închisorile anilor ’50]

[…] Da, viaţa în închisoare este grea şi aproape imposibil de suportat, dar parcă orice speranţă este anulată de torturile continue, foarte variate, multe dintre ele – diabolice. Celulele de pedeapsă au dobândit o tristă ce­lebritate – fiecare închisoare cu a ei, precum „casimca“ de la Piteşti, întu­necoasă, fără geamuri, la subsol, cu apă fetidă şi fecale, iar aerisirea doar printr-un burlan. Ori izolarea de la Sighet, celula neagră, mititica, unde deţinuţii sunt băgaţi în chiloţi şi primesc mâncare doar o dată pe zi. Ori carcera foarte friguroasă de la închisoarea Rahova, de un metru pe doi, cu tavanul la 1 m de podea ; se poate sta în picioare doar pe o suprafaţă de un metru. Numeroşi gardieni se bucură ca de nimic altceva să tortureze şi le strigă victimelor, mai ales celor credincioşi, că ei sunt dracul. Sen­timentul foarte răspândit printre torţionari e că totul e permis, că se pot elibera făcând rău şi că nu există nici o pedeapsă pentru răul făcut, pe lumea asta sau pe cealaltă – în care, de altfel, ei nu cred.
Există torturi cu motivaţii ipocrite, aşa cum se întâmplă la sfârşit de ianuarie 1951 în curtea închisorii de la Gherla, unde printre deţinuţii tineri se face o selecţie pentru minele de plumb de la Cavnic şi Valea Nis­trului. Înainte de a fi scoşi în curte, toţi trebuie să se dezbrace la piele şi să stea apoi drepţi în curte, în zăpadă. Tinerii dârdâie, ofiţerul politic îi numără şi zbiară la ei să stea nemişcaţi în poziţie de drepţi. După ce îngheaţă zdravăn, sunt introduşi, în chip de pregătire fizică, într-un cuptor fierbinte. Dar cele mai multe torturi sunt complet neargumentate, fie şi la modul cinic ori ipocrit : ele fac pur şi simplu parte din traiul de zi cu zi. Lena Constante este „pedepsită“ să umble încontinuu în sala de du­şuri, supravegheată în vremea asta prin vizetă. Apoi apar idei noi :  să facă întoarceri milităreşti, să umble ca şi cum ar urca un deal, ar duce un sac în spate, ar fi pe un munte. Când nu mai poate, este forţată să alerge. Toate aceste pedepse, numite în jargonul închisorii „manej“, durează 20 de zile, vreme în care deţinuta parcurge, după calculele sale, 648 de kilometri. Nu mai înţelege nimic, totul e prea absurd. Ce vor aceşti nebuni ? „Cât timp va mai dura coşmarul ? Câtă vreme voi mai putea să-l îndur ?“ Este biciuită la tălpi – nu trebuie să strige. Este lovită cu bâta. E dusă cu maşina afară din închisoare şi ajunge în centru (iată una dintre metodele prefe­rate ale Securităţii) : „Un bulevard. O piaţă. Mulţime de oameni. Liberi. Grăbindu-se spre casă. Spre căldură, spre odihnă. Îi văd cum trec. […] Ochii mei sorb aceste imagini. Viaţă împrejurul meu.“ Ajunge pe malul unui lac, unde e lăsată să se plimbe. Torţionarii o urmează îndeaproape. Ea aşteaptă glonţul. Dar ei vor doar să o tenteze cu libertatea. Se întorc în închisoare. E ameninţată cu celula cu şobolani. Calvarul continuă. […]

© Vlad Predescu
Vezi info sus, după colţ.

[Eliberarea deţinuţilor în 1964]

[…] Deţinuţii eliberaţi sunt foarte uşor de recunoscut : „figuri albe, părul complet alb şi scurt, figuri distinse, cu emoţie stăpânită“ (Helga Cosmo­vici)… „palizi“, cu „o sfinţenie în priviri, cu o emoţie extraordinară“ (Nicolae Mărgineanu – fiul). Privesc intens „un copac, […] o frunză verde“. Pe pe­roanele gărilor se strânge multă lume care aşteaptă, aşteaptă, deşi cei mai mulţi nu ştiu nici măcar dacă întemniţaţii lor dragi mai sunt în viaţă.
Iată-i. În gări, în trenuri, în tramvaie. Se întorc. Gh. Mazilu ajunge în Bucureşti împreună cu alţi foşti colegi de detenţie. Trebuie să se pre­zinte la „Securitatea Mare“, cea din spatele Palatului C.E.C., pentru acte. Urcă în tramvaiul 12, care se retrage – taxatorul, auzind că sunt deţinuţi eliberaţi de la Periprava, nu-i mai taxează, urându-le, în schimb, noroc şi sănătate. Toţi călătorii îi privesc cu prietenie. Şi în trenul pe care l-a luat Nicolae Mărgineanu lumea e extrem de amabilă. I se cedează locul, i se oferă ceapă verde, primeşte informaţii despre viaţa de afară şi despre preţuri. Toţi îşi dau seama dintr-o ochire ce e şi de unde vine. Aiud ! Con­trolorul îl ajută să coboare din tren la Cluj şi îl conduce la un taxi pentru a i-l plăti – inutil, căci şoferul nu vrea banii, vrea doar să-l ducă gratis. Eliberat de la Gherla, tuns zero, cu paloarea inconfundabilă a detenţiei şi ceva mai puţin de 50 kg, Florin Constantin Pavlovici coboară ultimul din tren în Gara de Nord, abandonând prosopul murdar în care a ţinut slă­nina râncedă primită de la închisoare ca hrană de drum. E un ger puternic, uscat, în această zi de 1 februarie, iar el poartă doar salopeta de vară şi bascul unui deţinut mort, primit de la magazia închisorii. Urcă în troleibuz şi se lasă strivit de înghesuiala plăcută a oamenilor în paltoane. O întrea­bă cu sfială pe taxatoare dacă îl lasă în troleibuz ori trebuie să coboare. Mai multe mâini se întind spre taxatoare cu banii de bilet, dar ea le refuză, se uită la el o clipă şi îi face semn din cap să rămână. De la Gherla soseşte în vară şi Vasile Ionescu, ultimul director necomunist al Societăţii Ro­mâne de Radiodifuziune, împreună cu doi colegi de detenţie. I s-au dat 126 de lei, cât pentru trenul până la Bucureşti. Banii le ajung celor trei doar de personal, nu şi de accelerat, dar ceferiştii îi aud discutând şi le fac semn discret să urce. La Braşov, înainte de a se schimba, îi vor lăsa în grija colegilor. Intră într-un compartiment unde găsesc trei locuri libere, lângă două doamne, profesoare, care pricep imediat ce sunt. Ele se ridică şi ies. Se întorc după o vreme cu trei tichete pentru accelerat, trei pachete de ţi­gări „Carpaţi“ şi câte trei-patru sandvişuri pentru fiecare. Foştii deţinuţi sunt foarte mişcaţi… le dau lacrimile. În aceeaşi vară ajunge în Gara de Nord, tot de la Gherla, şi preotul Dimitrie Balaur, cu părul tuns scurt şi îmbrăcat preoţeşte. Se urcă în troleibuzul 81, care e aproape gol, şi îi spune taxatoarei că vine de la închisoare şi că n-are bani de bilet. Ea îşi lasă capul în mâini şi începe să plângă.
Iată-i. Cercetând neîncrezători realităţile din jur. Iată-l pe gazetarul ţărănist N. Carandino în drum spre Miliţia centrală a Capitalei – fosta Prefectură de poliţie – în timp ce „o privelişte absurdă“ îi defilează dinaintea ochilor : „un oraş care, rămânând acelaşi în structurile lui esenţiale“, e acum [în 1962] „totuşi altul“. Trece pe străzile şi bulevardele din centru, pe Calea Victoriei… şi constată că sunt „alte firme, dar mai ales alţi oameni“. Totul în jur îi dă „senzaţia directă, imediată a unei degradări, a unei deplasări sociale, a unui transfer de populaţie. Un alt ritm de viaţă“ decât cel pe care l-a lăsat în urmă la intrarea în închisoare. Şi Lena Con­stante e contrariată, începând chiar din trenul pe care îl ia spre Bucureşti. Se află într-un compartiment cu tineri, două fete şi trei băieţi, siguri de ei, cu haine ca de studenţi, dar care îi lasă o impresie de analfabeţi. Căci fac o partidă de cărţi în tren – ce vulgar ! –, schimbă cu fetele glume „în doi peri“, râd prea tare şi fumează toţi laolaltă. Pe stradă observă dom­nişoare cu rochii subţiri şi înflorate, cu pete albastre şi roşii, plimbându-se agale. Ce schimbare ! Când a intrat ea în închisoare, femeile preferau cu­lori terne tocmai pentru a nu atrage atenţia. Şi pe noul eliberat George Tomaziu realitatea de afară îl izbeşte neplăcut, oraşul, străzile cu becuri rare. Se aşază la masă într-o grădină cu becuri colorate atârnând în reţele, cu un megafon pe un stâlp şi o muzică parcă „sughiţată“, cu dansatori care „se zbat“ pe un podium foarte mic. Priveşte în tăcere „agitaţia“ care „îi zgu­duie“ pe băieţi şi pe fete, ce nu dansează în cupluri, nu, „ci muncesc din greu“… nu-i plac.
„Poate că singurele adăposturi existente încă împotriva ofensivei răului nu erau decât închisorile şi penitenciarele răspândite în toată ţara“, o fulgeră un gând ciudat pe Lena Constante. Hotărât lucru, lumea din afara închisorilor s-a transformat radical ! Lena e primită ostil când încearcă să le povestească oamenilor despre închisori (ce-i drept, marea majoritate a foştilor deţinuţi nu povestesc nimic, nimănui, niciodată). Ceilalţi se apără, întrerupând-o cu o milă care i se pare ipocrită.
E adevărat, ea însăşi s-a schimbat în închisoare. Nu mai e acelaşi om. Vede bine, de pildă, că a devenit ireversibil „antiintelectualistă“. La fel simte şi Sergiu Al-George, care, după ieşirea din închisoare, refuză vreme îndelungată să mai deschidă vreuna dintre cărţile sale din bi­bliotecă. […]

© Vlad Predescu
Într-un fel, se întorc…

© Vlad Predescu
În oglinda sîrmei ghimpate

[La Revoluţia maghiară din 1956]

[…] Toată lumea e cu ochii pe studenţi. La Timişoara, lumea îi opreşte pe stradă şi le spune că la Budapesta studenţii au început mişcările de pro­test – ei ce fac ? Dacă vor începe şi ei, toţi cetăţenii îi vor ajuta. Motive ar fi. În sărăcia, mizeria şi nemulţumirea generală, studenţii români sunt printre cei care o duc cel mai greu. Bursa studenţească înseamnă, e adevărat, masă şi casă, iar pentru cei apreciaţi, se adaugă 30 de lei pentru cremă de ghete şi pastă de dinţi. Dar realitatea e că studenţii mănâncă de obicei mămăligă şi foarte rar pâine. Unii mănâncă doar la prânz – foarte prost – la cantinele studenţeşti, iar cartelele de seară şi le vând pentru a-şi cumpăra vreo carte ori ciorapi – fetele. Nu prea au haine, iar cele patru sau cinci colege de cameră din cămine şi le schimbă între ele. Se întâmplă, de exemplu, ca în toată camera să nu se găsească decât o bluză şi o fustă de gală, aşa că merg pe rând la reuniunile tovărăşeşti. Poartă mult şi mizerele „fuste piper“, confecţionate din pânza de prosop dată pe cartele, apoi vopsită. Mulţi băieţi vin la facultate în opinci. Camerele de cămin sunt friguroase şi adesea suprapopulate – în unele stau şi câte 20 de persoane. La căminul „Matei Voievod“ de pe strada omo­nimă din Bucureşti locuiesc, într-o fostă sală de lectură, 26 de studenţi. Cantina are mese lungi, neacoperite, veselă de metal şi mâncare puţină, foarte proastă şi mereu aceeaşi : o „ciorbă lungă şi insipidă de zarzavat, un fel de mâncare dintr-un sos de făină cu urme de bulion, în care“ plu­teşte „stingheră o bucată de carne sau de slănină de vreo 3-4 centimetri cubi, un sfert de pâine neagră“ ; seara se dă „nelipsita porţie de « crep », griş fiert în apă, peste care“ se toarnă „o lingură de magiun diluat“. Cum e important ca de la facultate să pleci rapid ca să intri în „prima serie“ la cantină, tramvaiele care circulă prin faţa Universităţii sunt pline cu studenţi ; unii aleargă de la staţia Mătăsari la Matei Voievod. Aici, studenţii asistă cu rândul la scoaterea alimentelor din magazie, la introducerea lor în cazane şi la distribuirea meselor la prânz şi seara. La sfârşitul lunii oc­tombrie, condiţiile în care se serveşte masa şi hrana propriu-zisă se îmbu­nătăţesc totuşi, dar studenţii sunt atât de uimiţi, încât pricep greşit : care va să zică se filmează, cred ei, mâncărurile vor fi doar pe peliculă, iar ei nu vor mânca deloc ! Pe scurt, spun ei în aceste zile, ca reacţie la teza ofi­cială după care „Capitalismul este o nedreaptă distribuire a bogăţiei“ : „Iar comunismul este o dreaptă distribuire a sărăciei.“
Cele mai frecvente nemulţumiri ale studenţilor sunt îndreptate îm­potriva ocupaţiei sovietice, a cotelor extrem de dure impuse ţăranilor (mulţi vin de la ţară), a lipsei alimentelor de bază ori a salariilor foarte mici şi a normelor mari de lucru. Atmosfera cea mai revoluţionară se simte în anul IV al Facultăţii de Mecanică din Timişoara. Studenţii nu se gândesc să dărâme socialismul, de viitorul căruia nu se îndoiesc, ci să-l facă mai bun. La cantină se ascultă Radio Budapesta şi, chiar dacă majoritatea nu înţeleg ce ascultă, îl dau foarte tare. La 28 octombrie, câţiva dintre ei şi un conferenţiar hotărăsc să organizeze o adunare generală a studenţilor din Timişoara, cu scopul de a lansa mai multe critici şi revendicări, precum cele legate de situaţia hranei la cantinele studenţeşti. Şi vor să se coor­do­neze şi cu studenţii din Cluj. Adunarea are loc la 30 octombrie, la Facul­ta­tea de Mecanică. Pare un început. Reprezentanţii partidului, sub conducerea fostului ilegalist Petre Lupu şi a lui Ilie Verdeţ, adjuncţi ai Direcţiei Organizatorice, sunt umiliţi şi daţi afară. În cursul adunării, care începe la ora 14 şi ţine până la ora 20, Securitatea, Miliţia şi unităţi militare încercuiesc cu camioane şi care blindate cantina Institutului Politehnic, unde se desfăşoară adunarea (mutată din amfiteatrul 115 pentru că participanţii sunt foarte mulţi), clădirile universităţii şi căminele studenţeşti, care sunt percheziţionate, ca şi străzi întregi, gara şi alte clădiri. Cei 1 000 (sau 2 000 ?) de participanţi la adunare sunt izolaţi de restul oraşului, iar după ce ies, sunt arestaţi în aceeaşi seară pe drumul spre casă sau la cămin. […]

Primul autograf

Dorin cu familia sa şi Adina Kenereş

Dan Berindei

Petru Romoşan primind invitaţii

Dan Berindei şi Laurenţiu Constantiniu,
dintr-o istorie în alta

Dorin povestit cu entuziasm
de Laurenţiu Constantiniu