Faţa ascunsă a lui Volodimir Zelenski

duminică 29 mai 2022

Guy Mettan

Guy Mettan (n. 1956 la Evionnaz) este jurnalist şi om politic elveţian. A absolvit Ştiinţele Politice la Universitatea din Geneva în 1980. Şi-a început activitatea de ziarist la Journal de Genève (1980-1983), pe care l-a condus, ca redactor-şef şi director, între 1992 şi 1998. A fondat şi condus Clubul Elveţian de Presă (2005-2019). A fost ales în 2001 deputat al Marelui Consiliu al Genevei din partea Partidului Creştin-Democrat. (Petru Romoşan)

Héros de la liberté”(„Erou al libertăţii”), „Hero of Our Time” („Erou al timpului nostru”), „Der Unbeugsame”(„Nesupusul”), „The Unlikely Ukrainean Hero Who Defied Putin and United the World”(„Incredibilul erou ucrainean care l-a înfruntat pe Putin şi a unit lumea”), „Zelensky, l’Ukraine dans le sang”(„Zelenski, cu Ucraina în sânge”) : media şi liderii occidentali nu mai ştiu ce superlative să folosească pentru a-i cânta imnuri de slavă preşedintelui ucrainean, într-atât sunt de fascinaţi de „stupefianta rezilienţă” a actorului transformat în chip miraculos în „căpetenie războinică” şi în „salvator al democraţiei”.

De trei luni, şeful de stat ucrainean apare pe prima pagină a revistelor, deschide telejurnalele, inaugurează Festivalul de la Cannes, se adresează Parlamentelor, îi felicită şi îi ceartă pe colegii săi şefi de state de zece ori mai puternici decât el cu o plăcere şi un simţ tactic pe care nici un actor de cinema şi nici un alt conducător politic nu le-a mai cunoscut până acum.

Cum să nu fii fermecat de acest improbabil Mr. Bean care, după ce a câştigat publicul cu grimasele şi extravaganţele lui (de pildă, umblând gol puşcă printr-un magazin şi mimând un pianist care cântă cu propriul sex), a ştiut să dea într-o noapte comicăriile şi jocurile de cuvinte grosolane pe un T-shirt gri-verzui, o barbă de o săptămână şi vorbe pline de gravitate pentru a-şi mobiliza trupele luate cu asalt de ursul rus cel rău ?

Din 24 februarie începând, Volodimir Zelenski a dat, fără îndoială, proba că e un artist al politicii internaţionale dotat cu talente excepţionale. Cei care i-au urmărit cariera de comediant n-au fost surprinşi, căci îi cunoşteau dotarea nativă pentru improvizaţie, capacităţile mimetice, curajul de a juca. Felul în care a făcut campanie şi şi-a zdrobit adversarii în câteva săptămâni, între 31 decembrie 2018 şi 21 aprilie 2019, adversari totuşi redutabili, precum fostul preşedinte Poroşenko, mobilizându-şi echipa de producţie şi generoşii donatori oligarhi, dovedise deja că poseda talente impresionante. Mai rămânea ca eseul să fie transformat. Ceea ce s-a şi făcut.

În schimb, cum se întâmplă adesea, faţada arareori seamănă cu culisele. Lumina proiectoarelor ascunde mai mult decât arată. Şi, în privinţa asta, trebuie să constatăm că tabloul e mai puţin strălucit : realizările lui ca şef de stat şi performanţele lui de apărător al democraţiei lasă mult de dorit.

Talentul pentru jocul dublu Zelenski şi-l va arăta imediat după ce a fost ales. Să  reamintim că a fost ales cu scorul bubuitor de 73,2 % din voturi promiţând că va pune capăt corupţiei, că va conduce Ucraina pe drumul progresului şi al civilizaţiei şi, mai ales, că va face pace cu rusofonii din Donbas. Odată ales, va trăda toate promisiunile cu un zel atât de intempestiv că din cota sa de popularitate mai rămăseseră 23 % în ianuarie 2022, fiind de-acum depăşit de doi dintre principalii lui adversari.

Încă din mai 2019, pentru a-şi satisface sponsorii oligarhi, noul ales lansează un program masiv de privatizări ale terenurilor, 40 de milioane de hectare de teren agricol de bună calitate, sub pretextul că moratoriul asupra vânzării terenurilor ar fi făcut PIB-ul ţării să piardă miliarde de dolari. În vârtejul programelor de „decomunizare” şi de „derusificare” demarate odată cu lovitura de stat proamericană din februarie 2014, lansează o vastă operaţiune de privatizare a bunurilor statului, de austeritate bugetară, de dereglementare a muncii şi de destrămare a sindicatelor, ceea ce-i nemulţumeşte pe majoritatea ucrainenilor care nu pricepuseră ce înţelegea candidatul lor prin „progres”, „occidentalizare” şi „normalizare” a economiei ucrainene. Pentru o ţară care, în 2020, avea un venit pe cap de locuitor de 3 726 de dolari faţă de 10 126 de dolari la adversarul rus, pe câtă vreme în 1991 venitul mediu al Ucrainei îl depăşea pe cel al Rusiei, comparaţia nu e deloc fericită. Şi înţelegem perfect că ucrainenii n-au aplaudat această a n-şpea reformă neoliberală.

Cât despre drumul spre civilizaţie, acesta va căpăta forma unui alt decret care, la 19 mai 2021, va asigura dominaţia limbii ucrainene şi va elimina rusa din toate sectoarele vieţii publice, din administraţie, din şcoli şi din comerţ, spre marea satisfacţie a naţionaliştilor şi spre stupefacţia rusofonilor din sud-estul ţării.

În materie de corupţie, bilanţul nu arată mai bine. În 2015, The Guardian estima că Ucraina era ţara cea mai coruptă din Europa. În 2021, Transparency International, un ONG occidental instalat la Berlin, clasa Ucraina pe poziţia 122 în materie de corupţie, foarte aproape de hulita Rusie (poziţia 136). Nu e grozav pentru o ţară care trece drept o icoană a virtuţii faţă de ruşii cei barbari. Corupţia e peste tot, în ministere, în administraţie, în companiile publice, în Parlament, poliţie şi chiar la Înalta Curte de Justiţie Anticorupţie, conform lui Kyiv Post ! Jurnaliştii observă că judecătorii pot fi văzuţi adesea conducând Porsche.

Principalul sponsor al lui Zelenski, Igor Kolomoiski, cu rezidenţa la Geneva, unde posedă birouri de lux, cu vedere spre port, nu e cel mai mărunt dintre oligarhii care profită de corupţia ambiantă : la 5 mai 2021, Anthony Blinken, cu siguranţă pentru că nu avea de ales, a anunţat că Departamentul de Stat i-a blocat conturile şi l-a gonit din Statele Unite pentru că era „implicat în fapte semnificative de corupţie”. E adevărat, Kolomoiski era acuzat că deturnase 5,5 miliarde de dolari din banca publică Privatbank. Simplă coincidenţă, bunul Igor era şi principalul acţionar al holdingului petrolier Burisma, care îl avea ca angajat pe fiul lui Joe Biden, Hunter, pentru modesta despăgubire de 50 000 de dolari pe lună şi care face astăzi obiectul unei anchete a procurorului din Delaware. Precauţie înţeleaptă : Kolomoiski, devenit persona non grata în Israel şi refugiat în Georgia, după unii martori, nu riscă sa vină să depună mărturie la bară.

Şi acest Kolomoiski, cert de neocolit în această Ucraină angajată pe calea progresului, e tocmai cel care a făcut toată cariera de actor a lui Zelenski şi pe care-l regăsim implicat în afacerea Pandora Papers dezvăluită de presă în octombrie 2021. Acele documente au arătat că, din 2012, canalul de televiziune 1+1 aparţinând sulfurosului oligarh i-a plătit vedetei sale Zelenski nu mai puţin de 40 de milioane de dolari, iar Zelenski, la scurt timp înainte de a fi ales preşedinte şi cu ajutorul gărzii sale apropiate de la Krivoi Rog – cei doi fraţi Şefir, dintre care unul e autorul scenariilor lui Zelenski şi celălalt, şeful Serviciului Securităţii Statului, producător şi proprietar al societăţii lor de producţie comune Kvartal 95 –, a transferat, prudent, sume considerabile în conturile offshore deschise pe numele soţiei sale, achiziţionând în acelaşi timp trei apartamente nedeclarate la Londra cu 7,5 milioane de dolari.

Această aplecare a „servitorului poporului” (aşa s-au numit serialul său TV şi partidul său) pentru confortul neproletar e confirmată de o fotografie apărută pentru scurt timp pe reţelele sociale şi rapid ştearsă de fact-checker-ii anticomplotişti, care îl înfăţişa la odihnă într-un „palace” de la tropice unde o noapte costă câteva zeci de mii de dolari în timp ce ar fi trebuit să-şi petreacă vacanţa de iarnă într-o modestă staţiune de schi din Carpaţi.

Arta optimizării fiscle şi frecventarea asiduă a oligarhilor cel puţin controversaţi nu pledează deci în favoarea vreunui angajament prezidenţial necondiţionat de luptă împotriva corupţiei. Precum nici încercarea de a-l îndepărta pe Oleksandr Tupiţski, care-l stânjenea, sau numirea ca prim-ministru, după plecarea predecesorului său Oleksi Honcearuk pe motiv de scandal, a unui necunoscut pe nume Denis Şminal, dar care avea meritul de a conduce una dintre uzinele celui mai bogat om din ţară, Rinat Ahmetov, proprietar al faimoasei uzine Azovstal, ultim refugiu al eroicilor luptători pentru libertate din batalionul Azov. Acei combatanţi care arborează pe braţe, pe gât, pe spate sau pe piept tatuaje care slăvesc Wolfsangel-ul diviziei SS Das Reich, citate din Adolf Hitler sau svastici, cum am putut vedea în nenumăratele filmări difuzate de ruşi după ce luptătorii s-au predat.

Căci apropierea flamboaiantului Volodimir de reprezentanţii cei mai extremişti ai dreptei naţionaliste ucrainene nu e cea mai mică dintre bizareriile doctorului Zelenski. Această complicitate a fost imediat negată cu cea mai mare vehemenţă de presa occidentală, care a tratat-o ca scandaloasă din pricina originilor evreieşti, brusc redescoperite, ale preşedintelui. Cum ar putea un preşedinte evreu să simpatizeze cu neonaziştii, de altfel prezentaţi ca o infimă minoritate de marginali ? Căci nu era totuşi cazul să fie luată în serios operaţiunea de „denazificare” condusă de Vladimir Putin…

Şi totuşi, faptele sunt încăpăţânate şi departe de a fi anodine.

E sigur că Zelenski însuşi n-a fost niciodată apropiat de ideologia neonazistă şi nici măcar de extrema dreapta naţionalistă ucraineană. Ascendenţa lui evreiască, chiar dacă e relativ îndepărtată şi n-a fost niciodată revendicată până în februarie 2022, exclude, evident, orice antisemitism în ceea ce-l priveşte. Această apropiere nu trădează deci vreo afinitate, ci ţine de banala raţiune de stat şi de un amestec bine înţeles de pragmatism şi instinct de supravieţuire fizică şi politică.

Trebuie să ne întoarcem la octombrie 2019 pentru a înţelege natura relaţiilor lui Zelenski cu extrema dreaptă. Şi trebuie să înţelegem că aceste formaţiuni de extremă dreaptă, chiar dacă nu reprezintă decât 2 % din electorat, înseamnă totuşi aproape un milion de persoane foarte motivate şi bine organizate, care se împart în numeroase grupuri şi mişcări, printre care regimentul Azov (cofondat şi finanţat din 2014 de Kolomoiski – acelaşi Kolomoiski !) nu e decât cel mai cunoscut. Lui trebuie să i se adauge organizaţiile Aidar, Dnipro, Safari, Svoboda, Pravy Sektor, C14 şi Corpul naţional pentru o avea o imagine completă.

C14, botezat astfel din pricina numărului de cuvinte din fraza neonazistului american David Lane („We must secure the existence of our people and a future for white children” – „Trebuie să asigurăm existenţa poporului nostru şi un viitor pentru copiii albi”), este unul dintre cele mai puţin cunoscute în străinătate dar dintre cele mai temute pentru violenţa lui rasistă în Ucraina. Toate aceste grupări s-au topit mai mult sau mai puţin în armata şi în garda naţională ucrainene la iniţiativa animatorului lor, fostul ministru de Interne Arsen Avakov, care a domnit la modul absolut peste aparatul de securitate ucrainean din 2014 până în 2021. Aceştia sunt cei pe care Zelenski îi numeşte „veterani” începând din toamna lui 2019.

La câteva luni după ce a fost ales, tânărul preşedinte s-a dus într-adevăr în Donbas pentru a încerca să-şi pună în practică promisiunea electorală şi să aplice acordurile de la Minsk semnate de predecesorul său. Forţele de extremă dreaptă, care bombardează oraşele din Doneţk şi Lugansk din 2014, făcând 10 000 de morţi, l-au primit cu cea mai mare circumspecţie, căci nu au încredere în acest preşedinte „pacifist”. Ele fac o campanie virulentă împotriva păcii, sub sloganul „Fără capitulare”. Într-o înregistrare video vedem un Zelenski livid care imploră : „Eu sunt preşedintele acestei ţări. Am 41 de ani. Nu sunt un loser. Vin către voi şi vă spun : lăsaţi armele.” Video-ul e pus pe reţelele sociale şi Zelenski devine pe loc ţinta unei campanii pline de ură. S-a terminat cu veleităţile lui de om al păcii şi cu aplicarea acordurilor de la Minsk !

 La scurt timp după acest incident, forţele extremiste s-au retras puţin, apoi bombardamentele au reînceput din plin.

Problema e că Zelenski nu doar că a cedat la şantajul lor, dar li s-a şi alăturat în cruciada lor naţionalistă. După expediţia lui ratată, în noiembrie 2019, a primit mai mulţi lideri ai extremei drepte, printre care Zehven Taras, şeful gurupului C14, în timp ce primul său ministru se afişa alături de Andrei Medvedko, o figură neonazistă bănuită de crimă. L-a sprijinit şi pe fotbalistul Zolzulya împotriva fanilor spanioli care îl acuzau de nazism din pricina susţinerii sale declarate la Stepan Bandera, liderul naţionalist care colaborase cu Germania nazistă în timpul războiului (şi cu CIA după război) şi participase la Holocaust.

Colaborarea cu radicalii naţionalişti e bine instalată. În noiembrie anul trecut, Zelenski îl numeşte pe ultranaţionalistul de la Pravy Sektor Dmîtro Iaroş consilier special al comandantului-şef al armatei ucrainene, iar din februarie 2022, şef al Armatei de voluntari care întreţine teroarea în spatele frontului. În acelaşi moment îl numeşte pe Oleksander Poklad, supranumit „Sugrumatorul” din pricina apetitului său pentru tortură, şef al contraspionajului din SBU. În decembrie, cu două luni înainte de izbucnirea războiului, a venit rândul unui alt şef al lui Pravy Sektor, comandantul Dmitro Koţuibailo, să fie recompensat cu titlul de „Erou al Ucrainei”, iar la o săptămână de la începutul ostilităţilor, Zelenski l-a înlocuit pe guvernatorul regiunii Odesa cu Maksim Marcenko, comandantul batalionului ultranaţionalsit Aidar, chiar acela cu care a defilat glorios alături Bernard-Henri Lévy.

Să fi fost dorinţa de a îmbuna extrema dreaptă oferindu-i posturi ? Sau un ultrapatriotism împărtăşit ? Sau simpla convergenţă de interese între o dreaptă neoliberală atlantistă şi prooccidentală şi o extremă dreaptă naţionalistă care visează să distrugă Rusia şi să „conducă rasele albe ale lumii într-o cruciadă finală împotriva Untermenschen-ilor („suboamenilor”) ghidaţi de semiţi”, în termenii fostului deputat Andrei Bileţki, şeful Corpului naţional ? Nu ştim prea bine, nici un ziarist nu s-a aventurat să-l întrebe despre asta pe Zelenski.

În schimb, nu există nici o îndoială în privinţa derivei din ce în ce mai autoritare, chiar criminale a regimului ucrainean. Până acolo încât susţinătorii lui fanatici ar trebui să se gândească bine înainte de a-şi propune idolul la Premiul Nobel pentru Pace. Căci, în timp ce media se uită în altă parte, are loc o adevărată campanie de intimidare, de răpiri şi execuţii pe care o îndură aleşii locali şi naţionali bănuiţi de a fi agenţi ruşi sau în înţelegere cu inamicul pentru că vor să evite o escaladare a conflictului.

„Un trădător mai puţin în Ucraina ! A fost găsit mort şi a fost judecat de tribunalul poporului !” Aşa a anunţat consilierul ministrului de Interne, Anton Gheraşenko, pe contul său de Telegram uciderea lui Volodimir Strok, primarul şi fostul deputat al orăşelului Kremnina. Bănuit de a fi colaborat cu ruşii, a fost răpit şi torturat înainte de a fi executat. La 7 martie, i-a venit rândul primarului din Gostomel să fie ucis pentru că voise să negocieze un coridor umanitar cu militarii ruşi. Pe 24 martie, primarul din Kupyansk îi cere lui Zelenski să-i elibereze fiica răpită de executanţii SBU-ului. În acelaşi moment, unul dintre negociatorii ucraineni e găsit mort după ce fusese acuzat de trădare de media naţionalistă. Astăzi sunt daţi dispărţi nu mai puţin de unsprezece primari, inclusiv în regiunile care n-au fost niciodată ocupate de ruşi…

Dar represiunea nu se opreşte la atât. Ea loveşte firmele de media critice, care au fost toate închise, şi partidele de opoziţie, care au fost toate dizolvate. În februarie 2021, Zelenski a cerut să se închidă trei canale ale opoziţiei considerate pro-ruseşti şi care ar fi aparţinut oligarhului Viktor Medveciuk, NewsOne, Zik şi 112 Ukraine. Departamentul de Stat a salutat acest atentat la libertatea presei, declarând că „Statele Unite susţin eforturile ucrainene de a lupta împotriva influenţei maligne a Rusiei”. În ianuarie 2022, cu o lună înainte de război, a venit şi rândul canalului Nash de a fi închis. După începutul războiului, regimul a hărţuit jurnaliştii, bloggerii şi comentatorii de stânga. La începutul lui aprilie, două canale de dreapta au fost lovite şi ele, Channel 5 şi Pryamiy. Un decret prezidenţial obligă toate canalele să difuzeze una şi aceeaşi „melodie”, evident, proguvernamentală. Recent, vânătoarea de vrăjitoare s-a extins şi asupra celui mai popular blogger critic din ţară, un Navalni ucrainean, Anatoli Shariy, care a fost arestat la 4 mai de autorităţile spaniole la cererea poliţiei politice ucrainene. Sunt atacuri la adresa presei cel puţin echivalente celor ale autocratului Putin, dar despre care nu s-a vorbit niciodată în media occidentală…

Epurarea a fost chiar mai severă în rândurile partidelor politice. Ea i-a decimat pe principalii adversari ai lui Zelenski. În primăvara 2021, domiciliul celui mai important adversar, Medveciuk, despre care se spune că ar fi apropiat de Putin, a fost devastat şi proprietarul său a fost plasat sub supraveghere la domiciliu. La 12 aprilie, deputatul oligarh a fost dus cu forţa într-un loc ţinut secret, vizibil drogat, privat de vizite înainte de a fi expus la TV şi propus să fie eliberat în schimbul eliberării apărătorilor din Azovstal, în dispreţul tuturor convenţiilor de la Geneva. Avocaţii săi, ameninţaţi şi ei, au trebuit să renunţe la a-l mai apăra în favoarea unui apropiat al serviciilor.

În decembrie trecut, Petro Poroşenko, care urca în sondaje, a fost acuzat de trădare. La 20 decembrie 2021, la orele 15.07, se putea citi pe site-ul oficial al SBU-ului că era suspectat de a fi comis crime de trădare şi susţinere a activităţilor teroriste. Fostului preşedinte, care era totuşi un antirus feroce, i se reproşa „că a făcut Ucraina dependentă energetic de Rusia şi de liderii pseudorepublicilor aflate sub control rusesc”.

Pe 3 martie, activiştii de la Stânga Lizvizia au fost victimele unui raid al SBU-ului şi au fost duşi în inchisoare cu zecile. Apoi, la 19 martie, represiunea a lovit întreaga stângă ucraineană. Prin decret, 11 partide de stânga au fost interzise, adică Partidul pentru viaţă, Opoziţia de stânga, partidul socialist progresist din Ucraina, partidul socialist ucrainean, uniunea forţelor de stânga, Socialiştii, Partidul Sharyi, Ai Noştri, Stat, Blocul de opoziţie, Blocul Volodimir Saldo.

Alţi activişti, bloggeri şi apărători ai drepturilor omului sunt arestaţi şi torturaţi, jurnalistul Yan Taksiur, activista Elena Brezhnaia, boxerul de MMA Maxim Rindovski sau avocata Elena Viaceslavova, al cărei tată a murit ars în pogromul de la 2 mai 2014 din Casa Sindicatelor de la Odesa.

Pentru a completa această listă, voi menţiona şi bărbaţii şi femeile care au fost dezbrăcaţi şi biciuiţi în public de naţionalişti pe străzile Kievului, prizonierii ruşi bătuţi şi împuşcaţi în picioare înainte de a fi executaţi, acel soldat căruia i s-a scos un ochi înainte de a fi omorât, acei membri ai Legiunii georgiene care au executat prizonieri ruşi într-un sat de lângă Kiev în timp ce şeful lor se lăuda că el nu ia niciodată prizonieri. Pe canalul Ucraina 24, chiar şeful medical al armatei declara că a dat ordin „să fie castraţi toţi bărbaţii ruşi pentru că sunt suboameni, mai răi ca gândacii”. În fine, Ucraina recurge masiv la tehnologia de recunoaştere facială a firmei Clearview pentru a identifica morţii ruşi şi a difuza fotografiile lor pe reţelele sociale ruseşti, ridiculizându-i…

Am putea da şi mai multe exemple, într-atât sunt de numeroase referinţele şi filmările cu atrocităţile comise de trupele apărătorului democraţiei şi al drepturilor omului care prezidă destinele Ucrainei. Dar ar fi un proces lung şi contraproductiv faţă de o opinie publică sigură că aceste comportamente barbare sunt datorate numai ruşilor.

Iată de ce nici un ONG nu intră în alertă, Consiliul Europei tace mâlc, Tribunalul Penal Internaţional nu anchetează, organizaţiile de apărare a libertăţii presei rămân mute. N-au ascultat cu atenţie ceea ce bunul Volodimir le-a declarat în timpul unei vizite la Bucea la începutul lui aprilie : „Dacă nu găsim o poartă de ieşire civilizată, ştiţi cum sunt oamenii noştri, ei vor găsi o ieşire necivilizată.”

Problema Ucrainei e că preşedintele ei, volens-nolens, a cedat puterea extremiştilor în interior şi militarilor NATO în exterior pentru a se livra plăcerii de a fi adulat de mulţimi din lumea întreagă. Nu-i declara el unui jurnalist francez la 5 martie, deci la zece zile după începutul invaziei ruse : „Astăzi, viaţa mea e frumoasă. Cred că sunt dorit. Simt că acesta e sensul cel mai important al vieţii mele : să fiu dorit. Să simţi că nu eşti doar, în chip banal, bun să respiri, să umbli şi să mănânci ceva. Ci trăieşti !” ?

V-am spus deja : Zelenski e un mare actor. Ca şi predecesorul său care interpretase Dr. Jekyll & Mr. Hide în 1932, merită să primească Oscarul pentru cel mai bun rol masculin al deceniului. Dar atunci când va trebui să se înhame la sarcina de a-şi reconstrui ţara devastată de un război pe care l-ar fi putut evita în 2019, întoarcerea la realitate s-ar putea să fie dificilă.

Guy Mettan

(articol publicat pe blogul „Planète bleue Tribune de Genève”, guymettan.blog.tdg.ch, 27.05.2022 – preluat pentru blogul Editurii Compania şi tradus cu consimţământul autorului)


Mihai Neagu Basarab. Recenzie la

sâmbătă 25 apr. 2020

cartea lui Gelu Culea Artă, artişti, administraţie în anii ’80. Amintirile unui fost director la Fondul Plastic al Uniunii Artiştilort Plastici

Editura Compania ne înlesneşte cu acest prilej înţelegerea unui segment mai puţin cunoscut din istoria contemporană a artelor plastice în ţara noastră. În România socialistă, directorul Fondului Plastic era slujbaşul care împiedica o sumedenie de pictori să moară de foame. Este oarecum ciudat că într-un stat ateu, care combătea prin varii mijloace misticismul, o serie de funcţionari, nu foarte înalţi, constituiau un fel de Dumnezei în epocă. Principalul era ca nu cumva să bage de seamă chiar ei înşişi acest lucru. Cât timp nu-şi dădeau seama ce simbolizează, aveau voie să funcţioneze ca mari binefăcători.

Memoriile lui Gelu Culea sunt prefaţate de Petru Romoşan, unul dintre mulţii artişti pe care autorul i-a ajutat să supravieţuiască în momentele dificile ale oricărui început de carieră. Culea îi aminteşte în cartea sa pe majoritatea celor pe care i-a sprijinit să-şi vândă tablourile, să obţină un atelier, o locuinţă sau o slujbă, în sfârşit, să se descurce ceva mai bine decât în prealabil. Ajuns în pragul senectuţii într-o situaţie asemănătoare, Romoşan nu pierde ocazia de a mulţumi în prefaţa sa lui Dumitru Radu Popescu pentru vorba bună pusă pentru soţia sa în vederea angajării la Uniunea Artiştilor Plastici, care s-a materializat în cele din urmă prin angajarea lui la o galerie de artă a Fondului Plastic. De altfel, pe parcursul lecturii am întâlnit numeroase schimburi de amabilităţi şi relativ puţine puneri la punct prin corectarea unor diverse exagerări într-un mod civilizat, desigur.

Cartea are şi o introducere a autorului în care acesta îşi mărturiseşte intenţiile autobiografice profesionale, materializate în două capitole ample : „Intrarea în ring”, în care ne prezintă mai ales traseul său profesional înainte de a fi angajatul Fondului Plastic, şi „Începe dansul” – de fapt, capitolul pentru care a fost conceput tot volumul. Ar mai fi de menţionat şi un fel de epilog cu titlul „Altă viaţă (alta, dar de multe feluri)”, de dimensiuni mai reduse. Întreaga carte e scrisă cu mintea românului de pe urmă, adică dintr-o înţelepciune la care n-ajunge oricine şi la care probabil că n-ar fi ajuns nici autorul, în ciuda inteligenţei şi cumsecădeniei lui excesive, dacă n-ar fi avut prilejul să cunoască artişti de excepţie, cum au fost Corneliu Baba, Piliuţă, Mărginean, Ion Pacea, Câlţia, Ilfoveanu şi alţii, dar şi lideri politici ca Levente, Nicolae Bozdog, Ion Dincă (Te Leagă), Dumitru Necşoiu, Nicolae Matei, Joiţa, Cioară, Enache, Găinuşe, şi lista acestora poate şi ea continua.

Aici, în primul capitol mai amplu, sunt amintiţi de vreo două ori şi câte trei tovarăşi anonimi, deci ale căror nume nu contează, dar noroc că era pe timpul lui Ceauşescu, şi nu pe vremea lui Gheorghiu-Dej, când nu conta nici cine are dreptate, deşi autorul mărturiseşte, pentru a-şi evidenţia calitatea personală, că în socialism, în general, „cântăreau persoanele mai mult decât legile, valorile, morala”. Ruşii au formulat mai clar situaţia : „În socialism, ordinul bate legea.” Tradus în orice limbă europeană, textul sună : „În socialism există în permanenţă, latent sau activ, terorismul de stat.” Autorul îşi vădeşte constant înţelepciunea : în orice firmă, membrii şi funcţionarii fac adevărata ei valoare ; evenimentele nu cad din cer, noi le creăm ; cu modestie, se consideră consumator de artă, şi nu critic de artă profesionist.

Primul capitol începe cu fixarea datei la care a luat în primire postul de director al Fondului Plastic al U.A.P.R., 29 noiembrie 1980, post rămas liber în urma decesului fostului director Văzdăuţeanu. Iniţial, Culea fusese inginer la Întreprinderea de Prefabricate Progresul. De acolo, a trecut inginer la Direcţia de Investiţii din Ministerul Comerţului Interior, în locul predecesorului decedat în urma unui accident aviatic. Mai departe, urcând mai multe trepte datorită hărniciei şi competenţei, a ajuns director general adjunct al Direcţiei Generale Comerciale a Municipiului Bucureşti. În momentul în care magazinul „La vulturul de mare cu peştele în gheare” a trebuit să devină „Materna”, a început colaborarea autorului cu U.A.P.R. Colaborarea s-a extins în momentul în care s-a iniţiat refacerea centrului vechi al Bucureştiului, cu Hanul lui Manuc, Carul cu bere etc. Culea menţionează că, la dărâmarea Spitalului Brâncovenesc, subalterna lui, doamna Cristescu, l-a informat că s-a găsit o inscripţie semnată în 1834 de Safta Brâncoveanu conţinând blestemul : „Cel ce va dărâma spitalul pentru îngrijirea săracilor să moară de moarte năprasnică în zi de Crăciun !” Fire esoterică de la natură, Voican Voiculescu a tradus în faptă blestemul. Este amintit şi un Congres al P.C.U.S. la care din greşeală a fost ales Kirov în loc de Stalin, după care Stalin şi alţi tovarăşi de nădejde i-au împuşcat urgent pe Kirov şi pe ceilalţi care s-au încurcat la vot, restabilind legalitatea, vorba lui Iliescu. Este citat şi un automatism verbal al tovarăşului Matei : ”Cui nu înţelege de vorbă bună îi explicăm cu pumnul!”

Aceste picanterii apar în contextul strângerii colaborării cu diverşi pictori, de la care autorul învaţă. Corneliu Baba i-a spus : „În opinia creatorului o lucrare nu este niciodată încheiată. Tot ce ai de făcut este să o laşi aşa… şi să aplici cele învăţate la un alt tablou.” Uneori, autorul nu îndrăzneşte afirmaţii tranşante, ci se refugiază în spatele unor întrebări. Astfel, când încearcă să descifreze cauza longevităţii unui Aurel Ciupe sau Ion Musceleanu sau Pierre Cornu, tatonează : „Să fie oare secretul longevităţii lor faptul că s-au înconjurat de tinere frumoase ?” Apoi, referindu-se la condiţiile grele de viaţă ale artiştilor plastici români, dă compoziţia delegaţiei sculptorilor români la o reuniune a sculptorilor din ţările socialiste, care a avut loc la Sofia : „Jalea (şeful delegaţiei), Foamete şi Flămând (membri)”. Pe Sorin Ilfoveanu l-a ajutat să se mute de la Piteşti la Bucureşti. Acesta i-a atras atenţia asupra şcolii lui Ciucurencu : Traian Brădean, Constantin Piliuţă etc. Cred că totuşi autorul exagerează când afirmă că a aflat după puciul din decembrie 1989 că la Fondul Plastic se practica încasarea de comisioane pentru diferite înlesniri sau comenzi. Pentru aşa ceva i-ar fi trebuit o naivitate care nu se putea obţine decât cu consumarea a peste 80 % din inteligenţa pe care a avut-o în permanenţă întreagă. Fără a-i vorbi de rău pe Patriciu, Câmpeanu şi Tăriceanu, mărturiseşte că n-a putut colabora cu partidul liberal al acestor scursuri politice decât câteva săptămâni. Faptul că nu-i critică mă enervează şi mă face să-l bănuiesc pe autor, măcar din când în când, de stângism camuflat.

continuare »


Mihai Neagu Basarab. Recenzie la

miercuri 11 mart. 2020

volumul lui Mircea Maliţa Strategii de supravieţuire în istoria poporului român

Această a doua ediţie, revăzută şi adăugită, subintitulată Cuminţenia pământului, a văzut lumina tiparului la Editura Compania cu un cuvânt înainte semnat tot de acad. Dan Berindei ca şi prima ediţie. Trăim o perioadă istorică în care viitorul ne apare sumbru, tinzând chiar să dispară pentru scumpa noastră patrie. Cunoscând personal foarte mulţi oameni, între care mulţi intelectuali de marcă, subtili, mulţi scriitori şi istorici, am aflat încă de acum o jumătate de secol, pe cale orală, ceea ce poate accesa oricine astăzi dacă-i cade ochiul pe vreun text de Lucian Boia. Pesimismul mai mult sau mai puţin îndreptăţit altădată este în actualitatea zilelor noastre de-a dreptul constrângător. În acest context, cartea marelui înţelept tobă de carte acad. Mircea Maliţa îndeplineşte o funcţie terapeutică pentru toţi cititorii de valoare, pe care actualităţile şi perspectivele româneşti tind să-i îmbolnăvească. În finalul prezentării acestei capodopere de erudiţie, patriotism şi înţelepciune de rabin, acad. Berindei afirmă : „Strategiile de supravieţuire… este o carte care îl defineşte înainte de toate pe cel care şi-a consacrat realizării ei strădaniile, erudiţia sa multiformă, ascuţimea minţii sale. Dar este şi o carte necesară, mai ales în timpurile de confuzie prin care încă trecem. Autorul ei ne reaminteşte cine suntem, cum am străbătut miraculos valurile istoriei, care ne sunt profilul şi trăsăturile minţii şi, mai ales, ne încurajează în mersul nostru înainte. Recursul la istorie apare firesc în demersul autorului, ca şi viziunea sa neîncetat mondială. În realitate, el ne arată – spre luare la cunoştinţă ! – cum trebuie să fie un bun diplomat, pe ce trebuie să se întemeieze şi ce trebuie să urmărească. Din nou, trebuie să-i mulţumim academicianului Mircea Maliţa pentru acest nou şi frumos dar.”
După o scurtă introducere de 12 pagini, autorul rezumă pe 105 pagini istoria românilor într-un mod care astăzi te face, simultan, să te simţi mândru şi să te ruşinezi că eşti român, pulverizându-ţi totuşi orice pesimism, ceea ce pare imposibil, până nu citeşti această carte. De fapt, cartea propriu-zisă are două părţi: „Strategii militare şi paşnice” şi „Profilul românesc”. În prima parte, care are cinci capitole, primele trei sunt istorie pură, al patrulea este „Retragerea din istorie”, iar al cincilea – „Pe scena lumii”. Din primele trei capitole, iată un fragment, pozitiv, dar nu cel mai înălţător, referitor la Vasile Lupu : „Din agenda lui nu mai lipsesc schimbările patriarhilor de la Constantinopol şi certurile cu ei, înţelegerea cu Poarta pentru acceptarea patriarhilor aleşi de el, numirile principalilor clerici din toată aria ortodoxiei pentru care i se cerea consimţământul, asigurarea finanţării, controlul cheltuielilor, orientarea Bisericii în confruntările cu catolicii şi calviniştii. E greu de înţeles cum de i-au mai rămas timp şi energie pentru treburile interne şi externe ale Moldovei. Dar Lupu nu se desprindea de visul său şi se lăsa flatat de beneficiari, care-l socoteau locţiitor şi asemănător împăraţilor bizantini.” Prin contrast, contemporanul lui Lupu în Ţara Românească, Matei Basarab, avea ca obiectiv „eliberarea Peninsulei Balcanice şi nu restaurarea unui imperiu”.
„Retragerea din istorie”, formulată ca atare de Lucian Blaga, constituie o strategie de supravieţuire. Academicianul Maliţa consideră că nu există totală ieşire din istorie pentru cei care se străduiesc să supravieţuiască. Şi mai adaugă, amendându-l pe Blaga, „Legile evoluţiei funcţionează acolo unde, din contactul cu mediul, există selecţie”. Contemporan cu Blaga, Ştefan Lupaşcu a creat „o logică a energiilor pe baza opuşilor inseparabili”. Autorul insistă pe cuplul actualizare-potenţare : „Cele două forţe nu sunt nici duşmane, nici prietene, nu se ajută, nu se împiedică. Se poate să nu poţi acţiona – pasul e mic, aproape invizibil. În schimb, potenţarea, îmbogăţirea minţii şi adunarea resurselor ei creşte considerabil.” În zona acţiunii puternice, situaţia este inversă. Blaga remarcă pe bună dreptate că acceptarea modelelor occidentale bine alese funcţionează benefic, catalitic. Autorul înţelege ceea ce citeşte ca acela care a scris şi, beneficiind uneori, în plus, de bibliografie suplimentară, este ridicat prin discursul său deasupra multor surse bibliografice de prima mână. Academicianul Maliţa mi l-a crescut mult în ochii mei pe Blaga ca filosof al istoriei, aşezându-l, în această calitate, lângă compozitorul Enescu şi sculptorul Brâncuşi, consolidând astfel şi unitatea României ca sursă de genialitate.

continuare »


Mihai Neagu Basarab – recenzie la

miercuri 5 iun. 2019

volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor de Aurel I. Rogojan 

Se știe că moții sunt oameni aprigi, care au atât de mult caracter, încât practic n-au nevoie să piardă vremea stând pe gânduri, așa cum ne-a rămas din istorie modelul reprezentat de Avram Iancu. Ei bine, autorul acestei monografii are una dintre cele mai strălucite minți românești din ultima sută de ani. Am parcurs mai multe texte elaborate de generalul Rogojan, care are o anumită obiectivitate, în sensul că nu se jenează să relateze despre o serie de greșeli ale unor importanți demnitari comuniști, întocmai ca și fostul său șef, generalul Iulian Vlad. Ei doi exprimă în scrierile lor sâmburele, miezul tare al doctrinei comuniste, care s-a retras din oficialitate pentru că rămăsese neînțeleasă pentru prea mulți din puținii șefi ai lui Aurel Rogojan, într-o vreme în care progresul tehnic, mai ales, făcea din ce în ce mai cuprinzătoare mintea cetățeanului-standard. Artizanii tranziției au înțeles perfect situația și au distrus învățământul și medicina românească între multe – toate celelalte – compartimente ale vieții civilizate, bazându-se pe faptul că, dacă 28 de ani plătești lefuri de batjocură, este nevoie de 50 de ani după ce reglementezi salarizarea conform cu respectul față de muncă până când slujbașii ajung să-și merite noile salarii deja învechite.
Generalul Rogojan a fost șef de promoție și continuă să fie un mare pedagog atâta timp cât nu este împiedicat să vorbească și să scrie, pentru că aici este adevărata lui vocație : organizator de oameni care știu, au învățat ce anume au de făcut. Salariile și pensiile de la SRI măsoară, de fapt, felul în care generalul Rogojan și-a făcut și continuă să-și facă datoria, meseriașii din informații fiind, în fond, cam singurii români din țară, maturi și conștienți, de care guvernanților reali le este frică. Desigur, și în Cuvântul înainte al acestei cărți autorul este obiectiv, dar cu ochelari roșcovani : el vede o opoziție între kaizerul Germaniei și țarul Rusiei, când, de fapt, ei erau aproape cumnați, țarina fiind nemțoaică și tensiunea generată de aceasta lângă țarul Nicolae al II-lea, cam papă-lapte, nemulțumea în primul rând familia țarului, care a deschis seria conspirațiilor rusești încheiate cu triumful lui Lenin, după ce tot poporul rus era încredințat că Dumnezeu va modifica religia creștină într-un mod convenabil Rusiei, de-mi vine să zic : unde dai și unde crapă. Multe conspirații rămân în mâna lui Dumnezeu, să mă ierte domnul general Rogojan, dar eu așa văd problema. Câți români ar fi ieșit să demonstreze pe străzi în decembrie 1989 dacă ar fi știut că în România de azi, așa cum a ajuns să arate, vor părea a fi în frunte Dragnea și cu Viorica lui ? Autorul vede însă foarte corect că « Toți și toate sunt în spirala nesfârșitelor conspirații împotriva legii, bugetului, statului și drepturilor cetățeanului. Internaționalele criminalității organizate au luat locul internaționalelor proletariatului ». Partea proastă e că internaționalele proletariatului erau pe hârtie în ordine, iar în realitate erau așa cum internaționalele criminalității organizate încă n-au ajuns să se-mplinească, urmând ca, atunci când se vor desăvârși, să ne întoarcem la un comunism perfecționat, cu perestroika și fără glasnost. Asta, desigur, și cu condiția ca domnul general Rogojan și alți câțiva ca noi, din toată lumea, să ne continuăm activitatea. Finalul prefeței este romantico-patetic : « O stafie bântuie prin România. Stafia antipatriotismului deșănțat și a trădării naționale… Dacă vorbești de dragostea de neam și de credința datorată patriei ești un retard comunist. » Dragostea de neam se află în opoziție cu Proletari din toate țările, uniți-vă !. Ca să-i lichidăm pe cei care și-au făcut o situație, indiferent prin ce mijloace, în fiecare țară, compatrioții ! Toți comuniștii care au cochetat cu dragostea de neam au fost lichidați sau, în orice caz, detestați de comunitatea comuniștilor din toate țările. Se lupta ca șefii partidelor comuniste să fie de alte naționalități. La noi, unguri, bulgari etc. Cine cânta Hora unirii sub comuniști, inițial, primea o condamnare, și mulți au mai rămas câțiva ani în închisoare și după ce, în urma unei destinderi, a unei relaxări, a adormirii vigilenței comuniste internaționaliste, Hora unirii a început să se cânte la radio, oficial.

continuare »


Introducerea autorului

luni 24 sept. 2018

Noi mărturii despre
România penală (2013-2017) 

Politică, justiţie şi servicii secrete în ofsaid

A spune adevărul, chiar dacă e trist

Cu aproape patru ani în urmă, Editura Compania mi-a publicat cartea România penală văzută de un senator fost procuror, care cuprinde declaraţii politice şi interpelări pe care le-am făcut în Senatul României în perioada 2010-2013. Cele mai multe dintre ele îi priveau pe protagoniştii guvernării portocalii (preşedintele Traian Băsescu, premierii Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu, ministresa Elena Udrea) şi pe şefii principalelor unităţi de parchet (Parchetul General, DNA, DIICOT), serviciilor secrete (SRI, SIE, SPP, STS) şi ai altor instituţii de forţă (MAI, ANAF, ANI, CCR). Concluzia cărţii era că în timpul regimului Băsescu a fost constituit un grup infracţional organizat la cel mai înalt nivel statal şi că în fruntea principalelor instituţii din ţara noastră au fost promovaţi, în baza principiului nulităţilor controlabile, oameni relativ tineri, cu pregătire precară, mediocră şi experienţă redusă, care erau, de regulă, şantajabili şi au manifestat obedienţă faţă de tutorii şi protectorii lor politici. Cartea se încheie cu declaraţii şi interpelări din 2013 în care i-am avut în cătare pe liderii principali ai PSD, respectiv pe Victor Ponta, în calitate de preşedinte al PSD şi prim-ministru al guvernului României, şi pe Liviu Dragnea, în calitate de secretar general al PSD, vicepremier şi ministru al Dezvoltării Regionale.
Majoritatea afirmaţiilor mele au fost confirmate de evoluţiile ulterioare, inclusiv de dezvăluirile mai recente ale fostului deputat Sebastian Ghiţă, ale fostului colonel SRI Daniel Dragomir şi ale jurnalistului Dan Andronic, directorul ziarului Evenimentul zilei. România a devenit un stat aproape eşuat după cele două mandate prezidenţiale ale lui Traian Băsescu. Chiar şi acesta a recunoscut anul trecut că România a devenit un stat mafiot şi un stat poliţienesc. De la statul clientelar din timpul guvernării Năstase s-a ajuns la statul mafiot sub preşedinţia lui Băsescu, iar în ultimii ani tendinţa este evoluţia spre un stat disciplinar, poliţienesc. Statul de drept a intrat sub controlul binomului SRI-DNA, care a dominat Parlamentul, guvernul, justiţia, administraţia publică şi presa. Şefi de servicii secrete în tandem cu şefi de unităţi de parchete au ajuns să destructureze partide politice şi să constituie partide noi, de tip balama, ca UNPR, pentru a configura noi majorităţi politice, şi chiar să impună liderii unor partide, ca în cazul fostului preşedinte al PSD, Victor Ponta. Lupta anticorupţie a derapat spre răfuieli politice şi a intrat într-o fundătură după denunţarea protocoalelor care au instituţionalizat binomul SRI-DNA. Justiţia scârţâie din toate încheieturile şi trebuie resetată, după cum a spus-o însuşi actualul ministru de Justiţie, Tudorel Toader. Încrederea românilor în justiţie şi în instituţiile de forţă a scăzut considerabil.
Instituţionalizarea şi eficienţa binomului SRI-DNA au fost confirmate de rapoartele de activitate ale SRI pe anii 2009 şi 2013, în care au fost menţionate echipele operative mixte pro­curori-ofiţeri SRI şi s-a consemnat că juriştii SRI i-au ajutat pe procurorii DNA să instrumenteze 462 de dosare în 2013, inclusiv sub aspectul încadrării juridice. Conform unei analize realizate de profesorul universitar şi avocatul Radu Chiriţă, între 2010 şi 2015 în România au fost adresate instanţelor de judecată 109 946 de solicitări pentru mandate de interceptare telefonică, din care au fost aprobate 102 729 (93 %), ceea ce înseamnă că au fost interceptate minimum 300 000 de persoane (luând în calcul o medie de trei persoane interceptate pe un mandat). Potrivit rapoartelor anuale de activitate ale SRI, în perioada 2005-2015 Serviciul a pus în executare peste 250 000 de autorizări pentru interceptarea comunicaţiilor, numărul acestora cres­când de la un an la altul şi ajungând în 2014 să fie de 11 ori mai mare decât în 2005. SRI a devenit campion mondial la ascultat, dacă avem în vedere analiza statistică a Fundaţiei Friedrich Ebert Stiftung România, potrivit căreia SRI a solicitat şi a obţinut de 16 ori mai multe mandate de siguranţă naţională decât FBI, raportat la populaţia României, care este de circa 16 ori mai mică decât cea a Statelor Unite ale Americii, în condiţiile în care prima putere a lumii se confruntă cu ameninţări la siguranţa naţională mult mai numeroase şi mai grave.

continuare »


Fascinaţia ineditului : Ultima boemă
bucureşteană, de Mihai Neagu Basarab

joi 14 iun. 2018

Delia Marc

Copil fiind (nu cutreieram păduri ☺), eram cu ochii larg deschişi şi cu urechile ciulite în sala de aşteptare şi în cabinetul de dentist al tatălui meu, din Piaţa Victoriei – Ilie Pintilie – fost Bonaparte – actual Iancu de Hunedoara ☺.
Şi nu numai acolo, ci şi în curte, la “găzăria” care aparţinuse Garajului şi Depozitului de produse petroliere ale bunicului meu.
Şi nu numai acolo, ci şi la renumita cârciumă a lui Jerca, de pe Clopotarii Vechi colţ cu Povernei (demolată şi ridicat de curând un Boutique Hotel-Restaurant Vogue), unde mă aciuiam uneori lângă bunicul meu.
În aceste trei locuri veneau personaje interesante ale timpului trecut şi prezent în acei ani ai deceniilor şase şi şapte ai secolului trecut.
Veneau pictori şi poeţi care îşi plăteau uneori tratamentele şi consumaţia cu rodul talentului lor (pereţii de la Jerca erau renumiţi pentru lucrările şi semnăturile iluştrilor pictori şi graficieni care îi călcau pragul).
Veneau armeni, ruşi albi de viţă nobilă şi polonezi de asemenea, veneau greci de-ai lui Manolis Glezos, evrei foşti combatanţi în Spania – într-un cuvânt, refugiaţi din varii motive din ţările lor de baştină.
Se discuta în şoaptă, deşi se mai ridica uneori vocea şi fiecare avea educaţia conversaţiei – se ascultau cu respect unul pe celălalt.
Nu ştiam pe atunci cât de norocoasă şi nenorocoasă eram deopotrivă.
Nu ştiam pe atunci că mulţi dintre cei întâlniţi şi ascultaţi făceau parte din boema bucureşteană. Dar mi-am amintit mereu momente, fragmente, nume, figuri…
Iată de ce m-am grăbit să citesc acest volum subţirel la prima vedere, dar dens în conţinut, semnat de Mihai Neagu Basarab.
De profesie medic, cu specializare in psihiatrie (doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar în psihiatrie în 1990) şi cu specializare şi în homeopatie şi acupunctură, Mihai Neagu Basarab s-a aplecat încă din anii tinereţii asupra scrisului, debutând în proza SF, apoi dramaturgie, traduceri, cronici, rubrici permanente în reviste serioase, publicând volume de literatură şi de medicină. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1972. Din anul 1990 s-a stabilit la Freiburg, în Germania, concentrându-se asupra carierei medicale, dar şi asupra scrierilor sale de literatură, eseuri şi memorialistică.

continuare »


miercuri 23 mai 2018

Stimate vizitator,

Cum ştiţi, probabil, la 25 mai 2018 intră în vigoare Regulamentul European 2016/679
privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal
şi libera circulaţie a acestor date (GDPR).

Editura Compania doreşte să vă poată informa despre noutăţile sale editoriale (prin newsletter trimis pe e-mail) şi să vă poată expedia cărţile pe care le comandaţi.

Pe lângă e-mail, comanda implică pentru noi prelucrarea şi conservarea şi a altor date
ale dumneavoastră cu caracter personal (nume, prenume, domiciliu, număr de telefon), respectând măsurile de securitate impuse de normele europene.

Dacă doriţi şi dumneavoastră să primiţi înştiinţări despre noutăţile noastre editoriale(newsletter), vă rugăm să vă manifestaţi explicit opţiunea :

DAŢI CLICK AICI şi astfel veţi rămâne abonaţi la newsletter-ul nostru.

În cazul în care nu vom primi din partea dumneavoastră acest acord clar exprimat, nu vă vom putea expedia cărţile pe care ni le comandaţi şi nici comunica titlurile recent apărute la noi.

Vă stăm la dispoziţie pentru orice informaţii suplimentare pe această temă.

Cu cele mai bune gânduri,
Editura Compania

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153 Bucuresti
Tel. editura : 021 223 23 28  Fax : 021 223 23 24
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37    021 223 23 25
E-mail : editura.compania@gmail.com  compania@rdslink.ro
www.compania.ro
Blog : www.compania.ro/blog


Despre o carte „cu titlu provizoriu”

marți 20 feb. 2018

Dr. Vlad Stroescu

Toamna trecută am primit, pe adresa redacției, o carte. Pseudonimul autoarei, deşi foarte sonor – Maia Levantini – nu suna cunoscut, aveam să aflu că e vorba de un debut. Iar titlul mi s-a părut prea lung şi redundant: Cu titlu provizoriu: Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România. Serios, cuvântul „titlu” chiar în titlu? Şi două subtitluri? Doar citindu-l, am crezut, de altfel, că am aflat tot ce trebuia să ştiu: că e vorba despre plecat din ţară, de întors în ţară, că personajul e melancolic şi, mai rău, psihiatru. Cum stau toată ziua în compania unui psihiatru de care nu am cum să scap – arta de a scăpa de tine însuţi este extrem de complexă şi rafinată şi eu nu sunt măcar un ucenic talentat –, am pus cartea pe raftul de la serviciu, amânând-o pentru o dată neprecizată. Mi-era şi cam teamă să o deschid, poate din acelaşi motiv pentru care, de la Moartea domnului Lăzărescu încoace mi-e teamă să văd filme româneşti: nu cumva să mă duc la cinema şi să constat că în loc de ecran e o imensă oglindă panoramică.
Întâlnirile mele cu cărţile sunt rareori întâmplătoare şi orice carte bună îţi schimbă viața, aşa încât oricât aş încerca eu să întârzii întâlnirile astea, din lene sau inerţie, până la urmă ele tot au loc. Într-o zi însorită de ianuarie, ajutat de mai multe circumstanţe, m-am trezit că deschid volumul şi încep să citesc. Şi ce mai surpriză am avut. Am absorbit pe nerăsuflate odiseea acestei colege, între vechi şi nou, între matrice şi străinătate, între disperare şi exaltare (deşi nici exaltarea nu e tocmai fericită). Îmi măsor cuvintele: şi Odiseu s-a întors şi apoi a plecat iar, nici el nu-şi găsea liniștea. Ajuns la sfârşit, am avut impresia de neterminat sau de abia început.
Nu ştiu cât de reală e Maia Levantini/Mona Dumitrescu (numele personajului principal care, totuşi, e mereu la persoana întâi) şi cât e un compozit de realităţi paralele, un amalgam de persoane autentice, căci o bucăţică din ea eram cu siguranţă şi eu. Copil antedecembrist, psihiatru postdecembrist care descoperă că, odată deschise porţile închisorii regimului comunist, deasupra sunt un şir lung de închisori, precum balenele concentrice ale lui Marin Sorescu sau lanţul coliviilor lui Dan Verona. Şi tot precum Iona, eroina nu încetează să caute ieşiri, fie pe dinăuntru, fie pe dinafară. Înăuntru e „marea cultură”, Kant şi Dostoievski, cu care figuri binevoitoare de profesori au „mobilat-o” ca să facă faţă orizontului cenuşiu comunist. Înăuntru mai e şi moartea. În afară sunt Bucureştii, Spitalul de Psihiatrie Obregia, policlinica de la Apaca şi, mult mai departe, pe alte planete, Franţa şi America. La capăt, absurdul şi aleatoriul universal.
E greu să pun punctul pe „i” şi să încadrez cartea asta. Or fi memorii? Ficţiune simplă nu e, pentru că e prea multă autenticitate: m-am speriat de-a dreptul recunoscând scenele şi obiceiurile de la Spitalul Obregia. E şi o curiozitate antropologică aici: în fiecare călătorie, articularea dintre străin şi familiar e minuţios construită. Dar nu e nici neoreportaj, e prea subiectivă pentru aşa ceva.
De fapt, dincolo de încadrări stilistice, ce şochează în carte e deschiderea absolută. Înţeleg de ce autoarea (sau autorul) se protejează (nu cunoaştem identitatea lui reală): eu unul nu aş fi avut curajul să vorbesc despre mine în felul ăsta, fără rezerve. Nici despre alţii – reflex de psihiatru, poate. Dar şi mai uimitor e felul elaborat în care deschiderea e construită: e ca şi cum omul din spatele discursului ar încerca permanent să se ascundă după limbaj şi ar eşua, calculat, de fiecare dată. Avem aici un discurs adesea ultracult, încărcat de referinţe livreşti, dar în acelaşi timp detaşat şi autozeflemitor, chiar balcanic pe alocuri. Avem simţ al umorului simultan cu cel al tragicului, adesea, de ce nu, în aceeaşi frază. Avem artificii stilistice ce includ tabele de contingenţă şi parodii după balada Mioriţa. Şi deşi e meşteşug în toată afacerea, iubeşti imperfecţiunile, pentru că ele arată că nu e doar făcătură scriitoricească. E foarte greu să fii sincer fără să cazi în patetism şi în fals. Limbajul de azi e atât de amăgitor încât adesea e suficient să deschizi gura şi ai şi eşuat, te-ai şi alienat. Dar Maia Levantini reuşeşte atât de bine, încât o vom pune în acea rară categorie de medici-scriitori unitari, fără sindrom de personalităţi multiple, care vorbesc pentru că noi, ceilalţi medici, nescriitori, nu putem să o facem.

Text preluat din Viaţa medicală, 31 ianuarie 2018


Lucifer şi Lucia Ferescu
sub steaua dimineţii

marți 22 aug. 2017

Vladimir Bulat

Într-un recent interviu acordat canalului Radio România Cultural, pictorul și scriitorul Petru Vintilă jr. afirma că pseudoromanul Lucia Ferescu sau Steaua dimineții, 2016, a fost inițial un soi de eseu, topit ulterior în capitolul al treilea al acestei scrieri. A mai spus că acelei narațiuni îi lipseau dialogurile, vocile unor personaje care să facă mai perceptibilă și mai vie cavalcada ideilor, informațiilor și acțiunilor din cuprinsul acestei scrieri care debutează într-o toridă zi a lui 1835 și se încheie tot într-o zi de iulie a anului 2060.
Să recitim pasajele din acest pseudoroman : „Ziua aceea de iulie a anului 1835 pogorâse asupra Bucureștilor o căldură cumplită. Soarele parcă se topise pe cer, aerul ardea ca o văpaie de cuptor și întreaga fire încremenise, lipsită de cel mai slab firicel de vânt. Vipia alungase de pe ulițe deopotrivă oameni și animale, toţi și toate căutând o umbră anemică de iluzorie răcoare. Marele târg se pustiise, vlăguit, și amorţise sub lava ce se revărsa necontenit din soarele nemilos” (pag. 17) ;
Ziua aceea de iulie a anului 2060 pogorâse asupra Cetății Eterne o căldură cumplită. Încă de la primele ore ale dimineții, soarele parcă se topise pe cerul de un albastru spălăcit, înfierbântând nefiresc pământul. Aerul frigea ca o văpaie de cuptor încins la roșu, indicând iluzia unor torente invizibile de lavă ce se revărsau peste Cetatea Eternă” (pag. 314).
Între aceste două zile de iulie se întinde o fantasmagorică urzeală narativă, care te face să o parcurgi cu sufletul la gură, uitând de secole, biblioteci, geografii, școli, apartenențe religioase etc. Petru Vintilă jr. și-a scris, am putea spune, romanul vieții ; a spus în el cam tot ce crede, știe, cunoaște, cam cum vede el șarpanta întregului univers, din care pământul e doar o fărâmă zguduită de controverse, neliniști, războaie, convulsii, cataclisme, molime, secretomanie și fanatism, din care, în esență, înțelegem că „mântuirea nu este ce pare a fi” (pag. 68).

continuare »


Cuvântul lui Dumitru Constantin Dulcan la lansarea volumului Lucia Ferescu
sau Steaua dimineţii
de Petru Vintilă jr. –
5 aprilie 2017

marți 11 apr. 2017

Această carte este o adevărată enciclopedie a culturii umane, scrisă cu o înaltă luciditate intelectuală şi născută după un lung travaliu de documentare, de facere şi de informare. După cum precizează autorul, cartea este un semiroman cu personaje luate din realitatea actuală şi din cea a secolelor trecute, pe care le înfăţişează trăind concomitent atât în lumile arhaice specifice istoriei secolelor XVIII şi XIX româneşti, cât şi în cele moderne.
Acţiunea romanului se petrece pe locul numit înainte Dealul Spirii, demolat pentru a se construi actuala Casă a Poporului. L-am prins şi eu înainte în forma sa rustică şi pitorească, cu case, multe neetajate, înconjurate de grădini cu dalii, crizanteme şi trandafiri, cu o viaţă semipatriarhală între vecinii care se cunoşteau din copilărie. Ca medic, i-am tratat pe mulţi dintre cei care au fost dezrădăcinaţi din casele lor şi nu s-au mai putut împăca cu noul statut impus cu forţa.
Riguros, aproape până la obsesie, întocmai ca un cercetător de nivel academic, Petru Vintilă jr. se foloseşte de personajele sale pentru a face o lungă incursiune în istoria religiilor, a sistemelor filosofice, a tradiţiilor spirituale şi, la modul general, a întregii gândiri şi culturi umane înscrise sub semnul marilor înfăptuiri dar şi al dramelor, al nefericirii, ca şi al rarelor clipe de linişte. Cartea lui Petru Vintilă jr. este un memento mori care îndeamnă la meditaţie asupra măreţiei şi limitelor omeneşti, un adevărat fluviu balzacian de întrebări şi răspunsuri.
Cartea este în acelaşi timp un compendiu al culturii umane, văzută cu un ochi ager, meticulos şi lucid. Spre deosebire de tendinţa actuală de a trata orice subiect căutând să-i reliefeze doar umbrele – reale sau imaginare –, Petru Vintilă jr. se înscrie într-un realism pe care l-aş numi onest, corect şi responsabil.
Dincolo de istoria contradictorie a lumii, Petru Vintilă jr. ne oferă în acelaşi timp măsura talentului său prin imagini care se lipesc de retina sufletului. Iată doar două exemple : « … câteva icoane vechi, zgrăvite naiv, în tonuri pastelate le insuflau oaspeţilor osteniţi de drum un calm patriarhal şi o linişte de început de lume. » Sau : « … căldura sobelor aromea a mere și gutui păstrate pentru iarnă. » Mie îmi amintește de lectura « Cronicilor optimistului și pesimistului » ale lui G. Călinescu, în care doar câteva linii de condei te transportau instantaneu într-o lume a visării.
Rigoarea și participarea afectivă cu care descrie relicvele vechilor civilizații găsite pe meleagurile noastre (Cucuteni, Gumelnița, Hamangia – datate la 6-10 000 de ani) mie personal îmi spun foarte mult despre educația primită în familie și despre rădăcinile străbunicilor săi înfipte solid în acest sol, chiar dacă, probabil, unele semințe ar fi putut avea și alte obârșii.
Cartea se încheie într-o notă apocaliptică. Personal, vreau să cred nu în dispariția lumii, ci în sfârșitul unei mentalități, al unui mod de gândire absolut periculos. Dacă nu ne schimbăm modul de gândire, care este tributar unui realism naiv, vechi de când lumea, nu avem șanse de supraviețuire în condițiile în care este suficientă o singură apăsare pe buton pentru ca întreaga omenire să se transforme în scrum. Tocmai pentru a evita acest catastrofal final este nevoie de o nouă paradigmă, o Nouă Spiritualitate, în acord cu psihologia umană, cu biologia noastră și cu, dați-mi voie s-o spun, cu voința Universului. Universul ne vrea ființe vii prin care se experimentează pe sine, și nu tăcerea cenușii spulberată-n vânt.
Iată deci ce misiune are această carte : este o excelentă chemare la trezirea spirituală. Vă invit s-o citiţi cu răbdarea şi bucuria cu care Petru Vintilă jr. ne-a dăruit-o scriind.


//