Petru Romoșan

Cum aurul a irumpt brutal pe prima scenă a actualităţii economice după crizele Covidului şi ale vaccinurilor, după invazia rusă din Ucraina declanşată la 24 februarie 2022 şi, mai ales, după cererea lui Vladimir Putin de a i se plăti Rusiei gazul în ruble (rubla sprijinită pe aur), merită să ne informăm îndeaproape şi la zi despre „banii poporului de milenii, aurul” (dixit Alasdair Macleod, site-ul Goldmoney). Nu e deloc exclus ca în timpul următor aurul să devină, cel puţin pentru o vreme, moneda de referinţă în schimburile internaţionale, dar şi în afacerile interne ale ţărilor.

În 2012, rezervele de aur ale băncilor centrale din întreaga lume erau estimate la 30 000 t, adică 20 % din stocul de aur cunoscut al planetei. În iunie 2021, rezervele oficiale ale băncilor centrale erau estimate la aproximativ 35 000 t. Astfel, Zona Euro ar deţine 10 776 t, SUA 8 133,5 t, Germania 3 359,1 t, FMI 2 814 t, Italia 2 451,8 t, Franţa 2 436,4 t, Rusia 2 298,5 t, China 1 948,3 t, Eleveţia 1 040 t, BCE 504,8 t etc.

România se găseşte în lista principală de aproape 40 de state care deţin peste 100 t, cu 103,6 t. Comparabile cu România sunt Coreea de Sud, cu 104,5 t, Grecia 114 t, Mexic 119,9 t, Africa de Sud 125,4 t, Suedia 125,7 t, Brazilia 129,7 t. Surprinzător e faptul că Marea Britanie nu deţine decât 310,3 t, nu mult mai mult decât Spania (281,6 t), iar BCE şi BRI (Banca Reglementelor Internaţionale) posedă doar 504,8 t şi, respectiv, 102 t (vezi Réserve d’or, Wikipedia).

Într-un lung articol, publicat încă din 2020, Alasdair Macleod, unul dintre principalii experţi mondiali în aur, scria despre piaţa aurului fizic : „În ultimii ani, cererea de aur fizic a fost foarte mare. Până azi, cumpărătorii chinezi şi indieni din sectorul privat au acumulat, respectiv, cca 17 000 t, pe baza livrărilor către seifurile lui Shanghai Gold Exchange, şi cca 24 000 t, după declaraţiile directorului de la WGC Somasundaram PR, citat de varianta indiană a lui Financial Express din luna mai [2019 – n.n.].

Se crede, în general, că o creştere a preţului aurului va descuraja cererea viitoare din aceleaşi surse, în majoritate ele fiind clasate ca simple bijuterii. Dar aceasta este viziunea occidentală, bazată pe credinţa că devizele guvernamentale au o valoare obiectivă, iar aurul are o valoare subiectivă. Această viziune ignoră însă faptul că pentru asiatici aurul e cel care are o valoare obiectivă. În Asia, bijuteriile de aur sunt achiziţionate ca rezervă de valoare pentru a evita deprecierea monedei guvernamentale şi tezaurizate ca element central de acumulare a bogăţiei unei familii pe termen lung. Prin urmare, nu e sigur că preţurile mai mari vor compromite cererea asiatică. Într-adevăr, cererea nu s-a modificat în India odată cu preţul care a crescut de la 300 de rupii uncia la mai mult de 100 000 de rupii astăzi, după eşecul lui London Gold Pool, şi aceasta în ciuda măsurilor disuasive ale guvernului şi chiar în pofida interdicţiei de a cumpăra aur. Mai mult, din 2008 încoace, băncile centrale au acumulat peste 4 400 t, ducând astfel rezervele lor oficiale la 34 500 t. Băncile centrale cele mai active pe piaţa aurului sunt cele asiatice şi, din ce în ce mai mult, cele din Europa de Est şi Europa Centrală. Există două motive pentru această evoluţie. E vorba mai întâi de un element geopolitic, Rusia înlocuind dolarii din rezervele sale cu aur şi China preluând deliberat controlul pieţelor mondiale ale livrării de aur fizic. În al doilea rând, europenii se tem că rolul dolarului ca monedă de rezervă e compromis sau nu mai e adaptat la o lume care se schimbă. De altfel, creşterea puterii celor doi hegemoni ai Asiei, China şi India, continuă să împingă mai bine de două treimi din populaţia mondială dinspre dolar spre aur” („Gold’s Outlook for 2020”, goldmoney.com, 2.01.2020).

În articolul său, Macleod aduce şi alte precizări : „Goldmoney estimează că există aproximativ 180 000 t de aur extras în lume, din care o mare parte nu poate fi clasat ca monetar – „monetar” nu în sensul definit prin declaraţiile statistice ale vămilor –, ci în sens larg, în aşa fel încât să cuprindă toate lingourile, monedele şi bijuteriile de aur pur acumulate în vederea beneficiilor lor pe termen lung, pentru zile albe şi negre. Producţia minieră anuală adaugă între 3 000 şi 3 500 t, ceea ce face ca raportul între stoc şi producţia sa anuală să fie mai mare de 50. Altfel spus, creşterea anuală a cantităţii de aur e comparabilă cu creşterea populaţiei mondiale, ceea ce-i conferă aurului o mare stabilitate ca monedă de schimb” (Idem).

Neaşteptata pretenţie a guvernului rus de a-i fi achitat gazul în ruble (sau în aur) scoate la suprafaţă o altă problemă, ignorată sau doar marginalizată. Aurul ţărilor din NATO se găseşte în cea mai mare parte depozitat la Londra, la Bank of England, sau la New York, la Federal Reserve. Cel puţin teoreitc. Pentru că acest aur nu a mai fost auditat şi confirmat de foarte mult timp. Şi nimeni nu poate azi garanta că el mai există fizic : „Noile exigenţe ale Rusiei, care cere de-acum plata în ruble sau în aur pentru bunurile sau serviciile ei, vor declanşa negreşit un război major al aurului între Regatul Unit şi UE, care va duce, fără îndoială, la prima confruntare frontală în sânul NATO. După al doilea război mondial, ideea era să fie păstrate lingourile de aur ale Europei în siguranţă, ca măsură de precauţie, departe de fosta Uniune Sovietică a lui Iosif Stalin. În urmă cu câteva decenii, statele care au devenit membre ale UE şi-au depus astfel cea mai mare parte din aurul lor sub paza lui Bank of England, la Londra. Acum, Regatul Unit îşi va permite să utilizeze ca arme aprobarea cererilor de repatriere a aurului UE şi alte subiecte legate de aur, şi va folosi acest instrument de negociere foarte convingător pentru a reglementa probleme de primă importanţă încă neclarificate legate de Brexit. Astfel : 1. Whitehall [sediul guvernului britanic – n.n.] va putea să amâne la nesfârşit livrarea aurului către UE în condiţiile în care temele disputate în materie de Brexit nu sunt soluţionate în favoarea Regatului Unit ; 2. Sau, pur şi simplu, Bank of England nu va înapoia niciodată acest aur ţărilor din UE, aur despre care se crede că ar fi fost păstrat în ultimele decenii, pentru că ar fi putut şi să fie parţial sau total vândut, împrumutat sau gajat […] – fostul prim-ministru James Gordon Brown cunoaşte prea bine acest subiect.

Dacă examinăm precedentele din istorie, ostilităţile vor izbucni imediat ce statele-membre UE vor cere, cu titlu individual sau colectiv, fiind în dreptul lor, un audit detaliat perfect independent şi efectuat după cele mai bune norme în vigoare al aurului UE care se presupune că se află sub „paza” lui Bank of England” (Jorge Vilches – „La guerre interne de l’OTAN pour l’or…”, lesakerfrancophone.fr, 3.04.2022).

În timpul următor e de presupus că se poate declanşa şi scandalul aurului-hârtie negociat de COMEX (principala piaţă a contractelor la termen şi a opţiunilor pentru comerţul cu metale precum aurul, argintul, cuprul si aluminiul), aur care, la rândul său, nu există fizic, iar achiziţiile au crescut exponenţial în ultimul timp. Aurul-hârtie poate fi totuşi recuperat în bani-hârtie, dar aceştia nu încetează să se devalorizeze.

E cunoscută şi experienţa dureroasă a Germaniei, care nu a reuşit să-şi recupereze, la capătul a cinci ani, aurul său stocat la Londra şi la New York (cu excepţia a 300 t repatriate în 2017 de la New York). Şi-a recuperat, în schimb, integral aurul depozitat la Banca Franţei (374 t, adică 11 % din rezervele sale). Abia în 2017, Germania a reuşit să-şi atingă primul obiectiv : 50 % din rezervele sale de aur se găsesc depozitate la Bundesbank (Buba), faţă de 13 % în 2013, anul în care ceruse repatrierea rezervelor sale. Azi, 1 710 t de aur german se află la Frankfurt, la Buba, 1 236 t la New York (36,6 %) şi 432 t la Londra (12,8 %). Rezervele de aur ale Germaniei erau estimate în 2017 pe poziţia a doua din lume, după cele ale SUA. Dar în ultimii ani rezervele de aur ale diferitelor puteri au evoluat foarte mult. China, Rusia, India au cumpărat masiv aur.

Franţa a reuşit să-şi repatrieze, între 2013 şi 2016, întreaga cantitate de aur depozitată la Londra, 221 t (din cele 2 436,4 t). Între 2004 şi 2009, sub impulsul lui Nicolas Sarkozy, atunci ministru al Economiei, Franţa a vândut 572 t de aur, adică 20 % din rezerve. În 2011, preţul aurului se dublase (deci, încă o idee catastrofală pentru Franţa de trecut în contul lui Sarkozy…).

În 2015, Austria deţinea 280 t de aur, din care 80 % la Londra, 17 % în Austria şi restul de 3 % în Elveţia. Banca Naţională a Austriei (OeNB) şi-a propus să ridice până în 2020 la 50 % rezervele deţinute pe propriul sol şi 20 % să fie stocate în Elveţia. Într-adevăr, în 2018, Austria a reuşit să repatrieze 90 t de la Bank of England. Astfel, în 2020, OeNB şi subsidiarele sale din Austria deţineau 140 t. 84 t de aur au rămas la Londra, iar depozitul din Elveţia a fost ridicat la 56 t. În ianuarie 2022, cantitatea de aur deţinută de Austria era neschimbată : 280 t.

În 2018, Magyar Nemzeti Bank (MNB) a cumpărat 28,4 t de aur, multiplicându-şi de 10 ori rezervele, care erau de doar 3,1 t. În martie 2021, Ungaria şi-a mărit din nou rezervele de aur, cumpărând 63 t. Astfel, rezervele Ungariei se ridică la 94,5 t şi o clasează pe vecina noastră pe locul 56 mondial al ţărilor deţinătoare de aur. România s-ar afla pe locul 36.

În 27 aprilie 2021, Camera Deputaţilor a României a respins legea prin care Liviu Dragnea, fostul lider PSD, cerea repatrierea rezervei de aur. Legea fusese iniţiată de deputaţii Liviu Dragnea şi Şerban Nicolae. „Acest demers de a repatria parte din aurul depozitat la Londra este un proiect împotriva României” (sic !) (Dan Vâlceanu, PNL). „Domnilor de la PSD, […] continuaţi cu astfel de iniţiative populiste, care nu au nici o legătură cu politica fiscală” (sic !) (Liviu-Ionuţ Moşteanu, USR).

În lunile şi în anii următori se va vorbi mult despre aur. Despre cine îl produce, cine şi cât posedă şi, mai ales, despre valoarea lui pe Bursă care, deşi azi e foarte ridicată (aproape 2 000 de dolari uncia), ar putea creşte chiar înzecit. Pentru că, dacă nu există destul aur pentru a acoperi banii de hârtie, problema se poate rezolva prin mărirea valorii unciei de aur, care ar putea ajunge, după unii experţi, până la 20 000 de dolari.

Text preluat din ziarul Bursa.

Petru Romoșan

În vremuri de molimă (Covid, de exemplu), de război (Ucraina, deocamdată), de inflaţie nemaivăzută de zeci de ani, de foamete (care se anunţă peste tot, dar mai ales pentru vreo 100 de milioane de africani) şi de scumpiri galopante (mai ales la alimente şi la produse de primă necesitate – mai întâi speculă şi apoi penurie), aurul revine în forţă în prima linie a schimburilor comerciale şi a preocupărilor de masă. Adică aurul redevine ceea ce a fost atâta amar de vreme, adevărata „monedă” de referinţă. Singura monedă luată în serios de toată lumea.

Din nou, după mai bine de 50 de ani, odată cu prima mare confruntare militară din Europa de după cel de-al doilea război mondial, banii de hârtie (fiat, fiduciari) vor trebui garantaţi cu aur, gaz, petrol, metale rare şi alte materii prime, cu grâu sau cu producţie industrială reală (cazul Chinei). Enorma industrie financiară, cu băncile ei opulente şi ostentative, pare să nu se mai poată autogaranta ca până mai ieri. Dolarul e pus serios în discuţie, mai ales în lumea B. Se ştie că, pentru prima dată în istoria sa, România face parte din lumea A. Dar Ucraina face parte din lumea A sau din lumea B ? Chiar din cauza acestei întrebări avem război în Ucraina.

Semnele crizei de încredere în dolar, euro, yen, liră sterlină, franc elveţian au apărut încă de anul trecut : „Rusia şi-a sprijinit moneda mai ales pe energie, aur şi produse alimentare. A urmat astfel calea asemănătoare a Chinei. Procedând aşa, ea a compromis hegemonia dolarului, probabil, în chip fatal. Ca motor al valorii devizelor, materiile prime vor fi garanţiile care vor înlocui activele financiare. E interesant de observat forţa pesosului mexican faţă de dolar (în creştere cu 9,7 % începând din noiembrie 2021) şi cea a realului brazilian (în creştere cu 21 % într-un an). Şi chiar randul sud-african a crescut cu 11 % în ultimele cinci luni. Faptul că aceste monede, de obicei fluctuante, sunt în creştere indică realitatea că adosarea monedelor la resurse este atractivă dincolo de cazul rublei şi al renminbi-ului (yuanului)” (Alasdair Macleod – „The Commodity-currency revolution begins…”, zerohedge.com, 11.04.2022).

După 1947, în primii ani de comunsim (comunismul a fost în România o molimă, un război şi o foamete la un loc pentru aproape o jumătate de secol), mii de români au fost întemniţaţi şi mulţi au şi murit pentru că deţineau monedele de aur numite şi „cocoşei”. În 1945, 5 895 kg de aur din tezaurul Băncii Naţionale fuseseră transformate în monede identice ca dimensiuni şi greutate cu celebrii „napoleoni” pe care era reprezentat cocoşul galic, de unde numele de cocoşei. Un cocoşel de aur avea 6,55 g şi conţinea 900 la 1000 aur. Cocoşeii fuseseră concepuţi de autorităţile române de atunci ca o minimă garanţie a independenţei, autonomiei individului, o armă împotriva inflaţiei, o modalitate de a ascunde aurul de armata sovietică de ocupaţie (vezi Moneda după BNR, Wikipedia).

În ultimii ani, aurul a revenit brutal în actualitate, preţul unciei (cca 31 g) atingând şi 2 000 de dolari, iar în acest moment apar zeci de articole ale multor faimoşi experţi în monedă, în finanţe, în economie despre actualitatea şi viitorul „de aur” al aurului : Charles Gave (site-ul Institut des Libertés), Alasdair Macleod (cu site-ul Goldmoney), Alastair Crooke (fost agent MI6 şi diplomat britanic, cu site-ul english.almayadeen.net), Michael Hudson (profesor de economie), Zoltán Pozsar (inconturnabilul profet de la Crédit Suisse New York), Olivier Delamarche (site-ul Les Econoclastes), Călin Rechea (excelentul analist economic editorialist la Bursa) printre mulţi alţii.

Discuţiile în jurul aurului au luat avânt după ce Rusia a cerut plata gazului său în ruble (sprijinite pe aur) pentru „neprieteni”. Imediat s-a vorbit de „rublagaz”. Încă din 4 aprilie, Charles Gave, după ce a remarcat şi el sfârşitul lui Bretton Woods II (Richard Nixon, Arabia Saudită, petrodolarul, după 1971), a plasat aurul în centru : „În această lume nouă, ţările europene care au mult aur nu vor vrea să-l împartă cu cele care nu au, iar euro va dispărea. Există două mijloace de apărare imaginabile pentru SUA şi nici unul pentru Europa : 1. Să declanşeze al treilea război mondial, ceea ce ar fi puţin hazardat ; 2. Să-şi reevalueze masiv stocul de aur american, cel mai substanţial din lume, pentru ca datoriile sale să fie din nou, măcar parţial, acoperite prin stocul de aur local.

Ceea ce mă conduce la ultima mea întrebare : cât de mare ar trebui să fie această reevaluare ? Să vedem întâi care este raportul dintre aur şi piaţa acţiunilor – el revine mereu la o medie de 1:6. O înmulţire cu 4 ar fi suficientă, ceea ce ar duce preţul aurului la 8 000 de dolari uncia. Iar dacă mă uit la raportul dintre valoarea rezervelor de aur americane (un activ) şi valoarea rezervelor de schimb depuse la Fed în contul băncilor centrale străine (în pasivul SUA), cursul aurului va trebui înmulţit cu cca 6 pentru ca raportul să se echilibreze în jurul a 100. Asta ne-ar duce la 11 000 de dolari uncia. Să zicem că ne oprim la 10 000 de dolari, şi gata. Concluzia : cumpăraţi aur şi cumpăraţi mine de aur, care, de altfel, urcă vertiginos de când cu invazia” („Un nouveau système pour les paiements internationaux ?”, institutdeslibertes.org, 4.04.2022).

În aceste condiţii, care este situaţia aurului României ? În martie 2019, sub presiunea lui Liviu Dragnea, preşedinte atotputernic al PSD atunci, Senatul a aprobat repatrierea rezervei de aur a României de la Bank of England, Londra. Dar despre ce cantităţi de aur vorbim ? „Este în discuţie o cantitate de 61 de tone sau circa 59 % din cele 103,7 tone de aur pe care le deţine ţara noastră” (Marin Pană – „Aurul României – despre ce valoare (valori) vorbim”, cursdeguvernare.ro, 4.04.2019). Dar aurul românesc nu s-a întors de la Londra. Preşedintele Klaus Iohannis, sfătuit probabil de BNR, a retrimis legea în Parlament. Liviu Dragnea a fost arestat la 27 mai 2019, iar subiectul a fost abandonat.

Despre aurul ţărilor UE şi NATO, precum şi cel al aliaţilor lor (Japonia, Canada, Australia etc.), depozitat în mare măsură la Bank of England şi la Federal Reserve New York, faţă în faţă cu aurul deţinut de China, Rusia, India, Iran, Brazilia, Africa de Sud, Venezuela etc., merită să facem o expunere separată, cu cantităţi, mize, producţie actuală. Pentru că este vorba şi despre războiul economic mondial în curs.

Preluare din ziarul Bursa.

Petru Romoșan

Un simptom al marii crize prin care trece civilizaţia occidentală, până mai ieri centrul inconturnabil al lumii, este inversarea raportului dintre media mainstream şi altermedia. Media mainstream generalistă, deci nu neapărat şi cea specializată (cea economică, sportivă, ştiinţifică etc.), şi-a pierdut dramatic din audienţă şi din credibilitate. Cei mai buni editorialişti ai ultimilor 30-40 de ani au abandonat marile ziare, vechile şi cunoscutele posturi de televiziune pentru site-uri, bloguri, podcast-uri, posturi de radio şi TV independente, reţele sociale sau mici gazete. Şi au ales să publice cărţi.

După prezentarea fluvială a pandemiei Covid şi a scandalului interminabil al vaccinării, presa şi media au fost cotropite de războiul din Ucraina. Dar, iată, un subiect nou pare să depăşească şi „acoperirea” (cover) marii tragedii din ţara vecină. Este vorba de războiul economic deja mondial şi de marea ruptură pe care acesta o anunţă. Războiul economic mondial înseamnă mai ales sancţiunile economice aplicate Rusiei de SUA, UE şi ceilalţi aliaţi, sancţiuni care urmăresc să pedepsească Rusia pentru invazia din Ucraina. Să pedepsească şi să limiteze capacităţile economice ale Rusiei de a continua războiul fratricid şi, în general, să-i împiedice dezvoltarea şi asocierea cu alte puteri emergente, în primul rând cu China.

Bineînţeles, din cealaltă parte au venit răspunsurile Rusiei la sancţiunile euroatlantice. Şi crearea unei coaliţii informale de susţinere a Rusiei compusă din China, India, BRICS în general, dar şi Africa şi America de Sud. Adica Sudul global. Celeilalte tabere (SUA, UE şi NATO) i s-au adăugat Japonia, Canada, Australia, Noua Zeelandă etc.

Cu alte cuvinte, cum zic mulţi, lumea s-a rupt în două : lumea A şi lumea B. Lumea dolarului (şi a euro) şi lumea rublei, a yuanului, a rupiei, a rialului iranian etc. Rusia a pretins plata gazului său în ruble şi a stabilit preţul rublei în funcţie de aur. Rubla şi-a revenit la nivelul de dinainte de începerea razboiului. Se crede că în scurt timp Rusia va face comerţ în ruble (şi deci, în aur) şi cu petrol, grâne, îngrăşăminte chimice vitale pentru agricultură, metale rare şi indispensabile industriilor de vârf. Adică ruble pentru tot ce exportă în ţările „neprietene”. Cu ţările „prietene” va face comerţ în monedele lor sau în ruble, dar nu în dolari sau în euro. Pentru că dolarii şi euro i-au fost „îngheţaţi” de SUA şi UE în băncile occidentale. Ca şi unele proprietăţi.

Războiul din Ucraina e deocamdată circumscris la ţara limitrofă Rusiei şi vecină cu noi, dar războiul economic în curs e unul planetar. Şi care nu dă semne că se va opri prea curând. Dimpotrivă, războiul economic pare atât de bine pornit, încât el nu se poate decât agrava şi extinde. Rusia vizează distrugerea supremaţiei dolarului ca monedă de rezervă mondială, „exorbitantul privilegiu”. Arabia Saudită, care se află la originea petrodolarului, a anunţat că-i vinde petrol Chinei în yuani, curată blasfemie ! Richard Nixon a fost cel care a negociat, în 1971, petrodolarul cu Arabia Saudită în schimbul protecţiei militare acordată de SUA. La rândul ei, Rusia va vinde petrol Indiei în rupii. Vâlvătaia s-a extins.

Mulţi se tem de un eventual atac al Rusiei la unele ţări NATO prea cooperante cu Ucraina (Polonia, ţările baltice, insula suedeză Gotland etc.), şi deci la un conflict care va opune Rusia NATO, adică direct SUA, cu riscul nuclear la orizont. Nimeni nu ştie azi până unde se poate întinde conflictul „lumilor”, lumea A şi lumea B. China poate oricând încerca să recupereze Taiwanul, pe care îl consideră parte inalienabilă a Imperiului de Mijloc. Războiul se poate translata din Europa în Asia-Pacific. „Capcana lui Tucidide” a fost des evocată în ultimii ani. Vom asista, într-adevăr, la o confruntare între o putere în declin (Occidentul) şi o putere în ascensiune (China) ? Încă nu ştim cu certitudine. Presa şi media occidentale, atât altermedia, cât şi mainstream (atunci când nu face doar propagandă de război), urmăresc zi de zi războiul din Ucraina, dar şi, mai nou, foarte insistent războiul economic mondial în curs, care nu e decât la început şi care a luat şi va mai lua forme surprinzătoare, stupefiante adesea.

Inflaţia atinge în Europa occidentală cote nemaivăzute de zeci de ani. Economistul Michael Hudson (profesor la Universitatea Missouri-Kansas City, autor, printre altele, al cărţii Super Imperialism : The Economic Strategy of American Empire), într-o proiecţie catastrofistă şi fantasmatică, descrie posibilitatea ca dolarul, căutându-şi salvarea, să devoreze euro : „Aş putea să fac o modestă propunere (aluzie la un pamflet cunoscut al lui Jonathan Swift, „A Modest Proposal” – n.n.). Acum că Europa a încetat practic să fie un „stat” independent politic, ea începe să semene mai mult cu Panama şi cu Liberia – adică nişte centre bancare offshore sub „pavilion de complezenţă”, care nu sunt adevărate „state”, căci nu emit monedă proprie, ci folosesc dolarul american. Dacă Zona Euro a fost creată cu cătuşe monetare limitându-i capacitatea de a crea bani pe care să-i cheltuiască în economie peste limita de 3 % din PIB, de ce n-ar azvârli prosopul financiar, adoptând dolarul american, ca Ecuadorul, Somalia şi Insulele Turks şi Caicos ? Asta le-ar da investitorilor străini o asigurare împotriva deprecierii monedei în comerţul lor crescând cu Europa şi în finanţarea exporturilor. Pentru Europa, alternativa este explozia costului în dolari a datoriei sale externe contractată pentru a-şi finanţa deficitul comercial crescând cu Statele Unite pentru petrol, arme şi hrană. Costul în euro va fi cu atât mai mare cu cât moneda scade faţă de dolar. Ratele dobânzilor vor creşte, astfel vor încetini investiţiile şi Europa va fi şi mai dependentă de importuri. Zona Euro se va transforma într-o zonă economică moartă. Pentru Statele Unite, e vorba de hegemonia dolarului pe steroizi – cel puţin faţă de Europa. Continentul va deveni o versiune un pic mai mare a lui Puerto Rico” („The dollar devours the euro”, unz.com, 7.04.2022).

Zoltán Pozsar, 43 de ani, maghiar cu studii la Pécs, Londra, Seul, în Suedia şi la Washington, trecut prin marile instituţii financiare americane şi astăzi directorul global al strategiei pentru dobânzile pe termen scurt la banca Crédit Suisse, la New York, a devenit profetul economiei de mâine, poreclit „Repo Oracle”. Pozsar spune, după credit-suisse.com, că această criză nu seamănă cu nimic din ceea ce am văzut de când preşedintele Nixon a decuplat dolarul de aur în 1971. Când criza se va termina, dolarul american ar trebui să fie mult mai slab : „Suntem martorii naşterii lui Bretton Woods III – o nouă ordine (monetară) mondială, centrată pe monedele bazate pe mărfuri în Est, care probabil vor slăbi sistemul eurodolar şi vor contribui la creşterea forţelor inflaţioniste în Vest” („Zoltan Pozsar : „We are witnessing the birth of a new world monetary order”, credit-suisse.com, 21.03.2022).

Printre multe întrebări pe care ţi le poţi pune e şi aceea despre finanţarea unei călătorii din lumea A în lumea B sau invers. În ce monedă vei plăti ? Poate în cocoşei de aur ?

Preluare din ziarul Bursa.

Petru Romoșan

Prima parte a războiului din Ucraina pare să se fi încheiat. Rusia ar fi obţinut, printr-un război de poziţii, de false poziţionări, de fapt, de ocupare extinsă a terenului de interes pentru ea, tot ce şi-a propus. Ruşii aveau nevoie să ocupe Mariupolul, care le face legătura cu Crimeea. Oraşul-port e devastat, dar ruşii l-ar controla aproape integral. Batalionul Azov a fost izolat în zona portului şi în clădirile fostei uzine Azovstal, în buncărele subterane. Foarte probabil, fosta uzină va fi distrusă complet şi cu lovituri de la distanţă. Al 501-lea batalion de marină al armatei ucrainene s-ar fi predat la Mariupol.

Două elicoptere din trei care încercau să exfiltreze ofiţeri superiori ai batalionului neonazist, împreună cu consilieri şi instructorii lor militari occidentali, au fost doborâte : unul în mare, iar din al doilea au fost recuperaţi doi militari (din 17 ; 15 au murit) care au trecut imediat la declaraţii. Un al treilea elicopter a reuşit să se salveze întorcându-se la bază. După unele surse, răzbunarea occidentală pentru acest eşec a fost atacul asupra unui depozit de combustibil din teritoriul rus, la Belgorod. Mariupolul a intrat sub administraţia separatiştilor din Donbas, cu un nou primar, numit de noii stăpâni.

În legătură cu acuzaţiile de masacru, de genocid din Bucha (Bucea), actualul ministru de Finanţe israelian, celebrul politician naţionalist Avigdor Liberman (născut la Chişinău în 1958), a declarat la postul de radio al armatei : „Acestea sunt imagini dificile, iar noi toţi condamnăm crimele de război. În acelaşi timp, acestea sunt acuzaţii reciproce. Rusia a cerut convocarea Consiliului de Securitate al ONU… Rusia acuză Ucraina şi Ucraina acuză Rusia. Noi condamnăm, dar ce trebuie cu adevărat să înţelegem e că e vorba de un război sângeros” („Liberman refuses to condemn Russia over Bucha, citing „mutual accusations”, timesofisrael.com, 4.04.2022 ; Florin Puşcaş, „Acuzaţiile de genocid lângă Kiev…”, ştiripesurse.ro, 4.04.2022).

Iată şi un comentariu francez : „Despre episodul de la Bucha, trimitem la cele două articole publicate în dimineaţa zilei de 4 aprilie de Éric Verhaeghe (pe site-ul Le Courrier des stratèges – n.n.). Nu putem decât să recomandăm cea mai mare prudenţă înainte de a formula o judecată. Aşa cum subliniază foarte bine Verhaeghe : 1. există un număr limitat de imagini video, iar ele provin numai de la ucraineni ; 2. au trecut câteva zile între plecarea trupelor ruse din acea parte de Bucha pe care o controlau şi descoperirea cadavrelor ; 3. imaginile video care vor să incrimineze Rusia sunt vehiculate mai ales de ideologi, în special ucraineni, care îi exaltă pe ucrainenii albi împotriva „ruşilor, mongolilor şi semiţilor” (sic !). […] Cum am urmărit îndeaproape acest conflict, nu excludem posibilitatea unor represalii comise de militarii şi paramilitarii ucraineni împotriva unor indivizi consideraţi colaboratori ai ruşilor, şi asta înainte de a prezenta cadavrele ca victime ale ruşilor” (courrier-strateges – „Guerre d’Ukraine – 3-4 avril 2022 – jours 39-40 – bilan de fin de journée”, lecourrierdesstrateges.fr, 5.04.2022).

Se pregăteşte acum faza a doua a invaziei, a războiului împotriva Ucrainei şi a aliaţilor săi : marea bătălie pentru Donbas. Între 60 şi 80 000 de militari ucraineni, nucleul cel mai bine antrenat al armatei ucrainene, înarmat de aliaţi cu arme recente, au fost încercuiţi de armatele ruseşti în aşa-zisul „cazan” din Donbas. Efectivele ruseşti ale invaziei declanşată în 24 februarie sunt estimate între 150 şi 200 000 de militari, răspândiţi în aproape jumătate de Ucraină, mai ales în est şi în sud, în zona litoralului Mării Negre. Armata ucraineană ar avea în jur de 600 000 de oameni. Ruşii îşi retrag trupele din prejma Kievului şi aduc trupe noi, plus armament greu pentru marea confruntare din Donbas. Ucrainenii încearcă prin diferite mijloace să străpungă blocada rusă, inclusiv prin deplasarea unor substanţiale trupe noi spre Donbas.

Se anticipează că bătălia pentru Donbas va dura mai bine de o lună. Superioritatea aeriană a ruşilor riscă să facă diferenţa. Rezultatul bătăliei va fi decisiv pentru soarta întregului război, care se poate scurta dacă vor câştiga ruşii sau se poate prelungi pe termen nedeterminat şi catastrofal pentru toată lumea dacă vor câştiga ucrainenii. Dacă vor câştiga ruşii, e foarte posibil să îşi extindă „demilitarizarea” şi „denazificarea” şi în vestul Ucrainei, până la Lvov.

Un atac împotriva Poloniei, din ce în ce mai vocală şi mai implicată în efortul de război al Ucrainei (vezi şi disponibilitatea declarată recent de a găzdui arme nucleare americane pe teritoriul său), nu e deloc de exclus, chiar dacă Polonia e membră NATO. Polonia funcţionează în ultimele luni ca un depozit de arme occidentale pentru Ucraina. În plus, în planurile anunţate de Vladimir Putin în discursurile sale, Rusia ar vrea să demonstreze că NATO nu e ceea ce se pretinde a fi, o organizaţie defensivă bazată mai ales pe punctul 5 al Tratatului, „toţi pentru unul, unul pentru toţi”, deviza muschetarilor. E adevărat însă ca acest punct 5 al Tratatului nu a fost activat decât o dată, în favoarea SUA, în Afganistan.

Despre ce ar putea fi vorba ? Demonstraţia pe care Putin şi strategii săi militari ar putea-o avea în vedere e simplă. Dacă, de exemplu, Rusia ar ataca bazele, instalaţiile şi depozitele militare din estul Poloniei, iar aliaţii NATO nu ar interveni direct şi imediat în sprijinul ei, al Poloniei, aceasta ar fi o probă suficientă şi decisivă că NATO nu asigură securitatea şi protecţia membrilor săi. O asemenea demonstraţie riscantă ar putea fi făcută pe oricare dintre membrii NATO din estul Europei (Lituania, de pildă, ea însăşi foarte belicoasă). Fără arme nucleare dar, foarte probabil, folosind noile rachete hipersonice care pot lovi de la distanţă, din Marea Neagră sau de pe teritoriul Rusiei.

Nici o publicaţie serioasă nu se mai hazardează să se expună cu cifre precise privind morţii şi răniţii grav. Se estimează destul de aproximativ că Ucraina ar avea între 20 şi 30 000 de militari morţi sau grav răniţi. Pentru ruşi, estimările variază între 7 şi 10 000 de morţi sau grav răniţi. Pierderile de vieţi din rândul populaţiei civile ucrainene, enorme, nu au fost până acum contabilizate serios de nimeni. Refugiaţii sunt estimaţi, la fel de imprecis, între 4 şi 5 milioane. Pe unii îi putem întâlni în Bucureşti şi în toată România. Aviaţia (cu excepţia unor elicoptere foarte moderne) şi marina ucrainene au fost „neutralizate”, adică aproape scoase din uz. Cea mai mare parte a depozitelor de arme sau de combustibili au fost bombardate, şi deci anihilate. Dar armata ucraineană, puternic susţinută din Occident, prin Polonia mai ales, continuă să lupte şi e în continuare capabilă să le producă mari pierderi ruşilor. Distrugerile economice în general, industriale în special, dar şi cele care afectează producţia agricolă a acestui an, probabil şi pe cea a anilor următori, sunt imense.

Deşi au reuşit aparent ce şi-au propus şi au ocupat o bună parte din estul şi din sudul Ucrainei, ruşii au pierdut categoric războiul de propagandă. Imaginea Rusiei e foarte compromisă în aşa-zisa „lume liberă”, în Occident. Fără să participe direct pe câmpul de luptă, UE şi NATO au câştigat războiul de imagine, avându-l pe „eroul” Zelenski în centrul enormului dispozitiv imagologic.

Guy Mettan, un celebru ziarist elveţian, fost redactor-şef al gazetei Tribune de Genève, specialist recunoscut în spaţiul ex-sovietic, face o descriere „neutră”, helvetică, a victoriei simbolice obţinută de Ucraina şi de Vest : „Acest război va fi fost ocazia de a trăi în direct prima operaţiune de război cibernetic total. Dacă libertatea presei e în suferinţă în Rusia, lucrurile nu stau mai bine la noi, care am eliminat canalele de informare ruseşti, deşi pretindem că apărăm libertatea presei, şi interzicem punctele de vedere divergente ! În câteva zile am asistat la o zelenskizare a minţilor în care toţi rivalizau în servilism pentru a-l asculta pe Marele Erou şi a-i îndeplini dorinţele, preşedintele Macron mergând până acolo încât a arborat o barbă de trei zile şi un T-shirt kaki pentru a-şi sublinia adeziunea la cauză, în timp ce media renunţa la deonotlogia jurnalistică pentru a îmbrăţişa cauza Ucrainei. O asemenea prăbuşire a raţiunii într-un timp atât de scurt e ceva nemaivăzut.

Nemaivăzut dar nu inexplicabil. Dan Cohen, corespondentul lui Behind the News, a demontat mecanismele sofisticate ale propagandei ucrainene şi motivele succesului său colosal în ţările noastre. Un comandant al NATO a descris această campanie în Washington Post ca pe „o formidabilă operaţiune de stratcom (comunicare strategică) mobilizând media, Info Ops şi Psy Ops” (operaţiuni informaţionale şi operaţiuni psihologice – n.n.). În mare, era vorba de a mobiliza mijloacele media şi de a hipnotiza publicul printr-un jet continuu de ştiri adevărate, ştiri false, imagini şi naraţiuni apte să tetanizeze oamenii pentru a menţine emoţia la nivel înalt şi a oblitera capacitatea de judecată a opiniei publice.

Aşa se face că am avut dreptul la un potop de imagini spectaculoase şi de informaţii adesea false : pretinsa moarte a soldaţilor din Insula Şerpilor, fantoma de la Kiev care ar fi doborât singură şase avioane ruseşti, ameninţările asupra centralei de la Cernobîl, falsul bombardament al centralei de la Zaporoje sau cazul maternităţii şi al teatrului din Mariupol, unde n-am văzut niciodată victimele, cu excepţia a două femei dintre care una cel puţin a fost recunoscută ca fiind în viaţă. Tot aşa, am asistat la „spălarea” accelerată a batalioanelor Azov, reconvertite în trupe de soldaţi patrioţi după ce şi-au scos ecusoanele neonaziste, şi la negarea existenţei laboratoarelor bacteriologice americane din Ucraina deşi existenţa lor a fost recunoscută explicit de Victoria Nuland în cursul unei audieri la Senat în 8 martie. E adevărat că un wording (indicaţie de formulare – n.n.) a fost dat imediat pentru a nega faptul. De a doua zi am început să vorbim despre „structuri de cercetare biologică” şi să alertăm opinia publică în privinţa unor pretinse atacuri chimice ruseşti pentru a îngropa problema laboratoarelor bacteriologice secrete (cf. BFM TV). […] Această strălucită reuşită în Occident ascunde totuşi un eşec patent în America latină, în Africa şi în Asia, adică în 75 % din lumea locuită. Ţările din Sud nu se lasă înşelate de minciunile şi de interesele noastre” („La Zelenskimania et l’image ravagée de la Suisse”, arretsurinfo.ch, 1.04.2022).

Ucraina continuă să primească arme, dar şi alte ajutoare, umanitare în primul rând, şi importante ajutoare financiare, mai ales din SUA şi de la UE. Războiul poate deci continua multă vreme. Volodimir Zelenski şi Ucraina nu par deloc gata să se predea. Zelenski a spus clar că Ucraina nu contează decât pe victorie. Negocierile de pace au fost suspendate pentru că nu mai au nici un conţinut, decât, eventual, schimbul de prizonieri şi de morţi.

Piotr Tolstoi, vicepreşedinte al Dumei de Stat (Camera inferioară a Parlamentului rus), strănepot al lui Lev Tolstoi, într-o emisiune la RTL-TVI, s-a exprimat despre războiul din Ucraina într-un schimb de replici încordat cu doi politicieni belgieni. Mai întâi Piotr Tolstoi a justificat invazia ordonată de Vladimir Putin în sensul asigurării securităţii Rusiei şi a graniţelor sale, a evitării extinderii NATO. A dezminţit eventualele atrocităţi comise de armata rusă la Bucha (Bucea) şi a acuzat armata ucraineană : „Armata ucraineană a atacat şi ea din plin civilii care voiau să iasă din oraşele asediate. Toţi acei morţi trebuie să fie identificaţi şi atribuiţi (ucigaşilor – n.n.). Trebuie să se facă o anchetă înainte ca lumea să se lanseze în discursuri despre atrocităţile comise de armata rusă.” Întrebat despre cât ar putea dura războiul, Piotr Tolstoi a fost evaziv : „Ar putea să mai dureze o lună, un an, poate chiar trei ani. Vom continua până când Rusia îşi va fi atins obiectivele” („Piotr Tolstoï s’exprime sur le conflit en Ukarine : „Cela pourrait durer trois ans”, lalibre.be, 3.04.2022).

Preluat din ziarul Bursa.