Petru Romoşan

Poliţist municipal de la Strasbourg din 1740 (gravură de J.M. Weis)

Petru Romoşan

Vom răspunde imediat la întrebarea din titlu : după cum se arata lucrurile aici şi acum, niciodată.
De comunism am scăpat cel mai uşor, pentru că, de fapt, n-am fost cu adevărat comunişti niciodată. Printr-un act de mare simplitate şi deplină prostie, am scos în afara legii partidul comunist, şi gata, am rezolvat problema. Aşa au preluat puterea cei care o deţineau în fapt deja : Securitatea şi liniile a doua şi a treia ale activiştilor de partid. De experţi şi de tehnocraţi nu a fost vorba nicicând. Pentru că ăştia mai mult te încurcă. Vor legi, vor reguli, trebuie să te pricepi realmente la ceva şi, vorba aceea celebră, „dacă munceşti atâta, când să mai câştigi ?”. Mai ales milioane şi miliarde. Şi, mai ales, repede, imediat, uuurrrgent !
Deşi destui s-au obosit să explice de ce a fost şi încă mai este atât de urâtă Securitatea, explicaţia esenţială a fost, în general, ocolită. În ţări ca Marea Britanie sau Israel, fiecare cetăţean trebuie să participe, să contribuie la securitatea naţională în virtutea simplei sale apartenenţe la naţiune. Britanicii au chiar o tradiţie de mare onoare în familiile aristocratice de-a face parte din serviciile secrete ale Coroanei. În România, românii au fugit ca de dracul în persoană de colaborarea cu Securitatea. De ce ? Toţi cei care aveau tradiţii familiale lungi, cu atât mai mult cei cu strămoşi implicaţi în edificarea istoriei naţionale au resimţit din primul moment falsul pe care se bazau serviciile de Securitate comuniste : aceste servicii fuseseră create şi controlate, militar, până foarte târziu, dacă nu până în 1989, de sovietici. De puterea de ocupaţie deci. A colabora cu Securitatea însemna a colabora cu străinul ocupant şi foarte detestat. Cei din servicii pretind că lucrurile s-au schimbat fundamental după 1964, dar populaţia nu a văzut aceasta schimbare aproape deloc. Poate doar în 1968, cu discursul lui Ceauşescu împotriva invadării Cehoslovaciei, să fi perceput o breşă mai importantă în legătura cu sovieticii. Şi, pentru corectitudine, mai trebuie făcută o precizare : nu toţi securiştii sunt o apă şi-un pământ – au existat securişti competenţi şi patrioţi, dar au existat (şi mai există încă), câtă frunză şi iarbă, şi securişti incompetenţi, şmecheri, hoţi, corupţi…
Ce s-a întâmplat după 1989 ? Au fost fixate două mari idealuri, poate mai mult impuse prin propagandă imperială, foarte sofisticată, inteligentă, din exterior, decât pornite din clare nevoi interne, acelea de integrare în UE şi în NATO. După ce am fost integraţi aproape cu forţa în NATO şi în UE, fără să îndeplinim nici pe departe criteriile, fără ca ierarhiile de putere interne, controlate de vechile structuri de partid şi servicii, să fie schimbate în profunzime şi real, s-au prăvălit peste români capitalul extern – aproape nu mai avem bănci româneşti –, multinaţionalele, controlorii financiari, militari şi politici, adică noii comisari ai presupusei democraţii. S-au prăvălit toate bolile capitalismului peste aceeaşi populaţie care nu a reuşit să scape de vechii ei stăpâni lăsaţi în urmă de sovietici, de Pactul de la Varşovia şi de CAER. O populaţie complet nepregătită, deloc antrenată pentru competiţia liberă, capitalistă.
În 2007-2008 a început criza mondială, care a ajuns la noi, ca de obicei, cu întârziere, prin 2010. Românii nici nu s-au trezit bine din pumnii capitalişti primiţi odată cu marile idealuri de integrare în lumea civilizată, că, iată, o nouă criză, poate una şi mai feroce, se vede la orizont. 75 000 de persoane (împreună cu familiile lor) s-au împrumutat în franci elveţieni şi se regăsesc de pe o zi pe alta ruinate, în faliment. Cine e vinovat pentru asta ? Partidul Comunist Român ? Securitatea ? Prostia generală ? E evident totuşi că principalul responsabil e monumentul nostru de la Banca Naţională, Mugur Isărescu, împreună cu celălalt Matusalem, purtătorul său nemuritor de cuvânt, Adrian Vasilescu. Cine avea obligaţia să interzică creditele în România altele decât cele acordate în moneda naţională ? Guvernul şi Banca Naţională, bineînţeles. Sau moneda naţională e doar o prostie trecătoare în aşteptarea integrării în euro, ca şi suveranitatea naţională, o noţiune depăşită pentru marii lideri globali Mugur Isărescu, Traian Băsescu, George Maior şi preşedinţii succesivi ai celor două Camere ale Parlamentului ?
Când se întâmplă ceva grav, ca accidentul tragic de pe Lacul Siutghiol, celălalt monument naţional, Raed Arafat, poate să debiteze prostii după prostii, că nu se pune şi, ca la comunişti, nici nu demisionează. La fel şi Mugur Isărescu, împreună cu fostul propagandist de la „Scânteia tineretului” şi „Scânteia”, Adrian Vasilescu, laolaltă cu prim-miniştrii mai multor guverne, se scutură de orice răspundere. Până azi, vechile structuri comunisto-securisto-interlope n-au cedat încă puterea. Iar noua criză (cea pornită din Ucraina şi de la anunţatele alegeri parlamentare din Grecia) ne găseşte cu aceiaşi conducători veniţi din trecut şi perfect incapabili. Cum şi când vom scăpa de ei ? Dacă n-am fost noi în stare să înlocuim până acum vechiturile fanarioto-comuniste, criza care va veni poate le va mătura pe toate !

Edward N. Luttwak

Din ce în ce mai mulţi imigranţi – un număr care creşte, de fapt, vertiginos – veniţi din nordul Africii, din Orientul Mijlociu şi din Asia de Sud, oameni care acum s-au aşezat în America de Nord sau în Europa, refuză să otrăvească minţile copiilor lor cu ideile intolerante sau chiar cu fanatismele din satele şi oraşele lor de baştină pentru a le permite odraslelor să-şi trăiască şansa libertăţii personale. Asta nu înseamnă că ei se leapădă de Islam, dar majoritatea părinţilor care îmbrăţişează modernitatea au mare grijă să-şi ţină copiii departe de îndoctrinarea religioasă, mai totdeauna furnizată de imigranţi mai recenţi, mult mai puţin integraţi decât aceşti părinţi, mai puţin urbanizaţi şi uneori surprinzător de vehemenţi în predicile lor. Aşa se face că avem azi un tineret postislamic din ce în ce mai numeros, o masă de tineri hotărâţi să se alăture societăţii în calitate de cetăţeni deplini ai democraţiilor occidentale.
Pentru mulţi dintre ei, tranziţia s-a şi încheiat – întâlneşti la tot pasul inşi absolut moderni care poartă nume musulmane exotice dar care n-au nici resentimente musulmane şi nici prejudecăţi violente. Sunt deja peste tot, îşi croiesc drum în toate domeniile, îndreptăţind opţiunea fundamentală făcută de părinţii lor – acei părinţi care aproape totdeauna au trebuit să muncească din greu şi să sacrifice aproape totul pentru a-şi educa postislamic copiii.
Iar acei părinţi minunaţi, oameni de toată stima, sunt acum adesea subminaţi, chiar discreditaţi de preşedinţi, prim-miniştri, profesori şi preoţi care ne tot spun că Isalmul e o perfectă religie a păcii (unii chiar citează falsa etimologie după care islam ar deriva din salaam, adică „pace”, când, de fapt, e vorba de „supunere”), şi că etnicii Moro din Filipine, jihadiştii Yala din Thailanda, grupările teroriste din Pakistan, talibanii din Afganistan, feluriţii jihadişti din Siria, cei ai Statului Islamic (ISIS), Hezbollah din Liban, Hamas, fracţiunile al-Qaeda din Yemen, din Africa de Nord şi din Niger, aripa Boko Haram din Nigeria nu reprezintă „adevăratul Islam”. O, nu, adevăratul Islam e doar acel imam în veşmânt elegant, cu voce blândă şi barba bine rotunjită din foarfece, care e mereu prins în întâlniri interconfesionale, unde se îmbrăţişează cu creştini şi cu evrei (sau cu budişti şi cu hinduişti), propovăduind virtuţile paşnice ale Islamului ! Cât despre marii profesori, aceştia au creat în Statele Unite o religie cu totul nouă, care s-ar putea numi „Islamul american de uz universitar”, din care au fost extirpate pasajele din Coran care cer decapitarea apostaţilor şi a necredincioşilor şi luarea în sclavie a femeilor lor. Studenţilor de la Universitatea Georgetown li se spune chiar că Islamul e singura religie care condamnă terorismul ca atare – o interpretare eronată a păcatului haraba, care înseamnă tocmai „distrugere”.
Şi în timp ce preşedinţi, prim-miniştri, profesori şi preoţi se fac din ce în ce mai tare de râs lăudând „splendoarea” Islamului şi natura sa nespus de paşnică după fiecare act de violenţă islamică, efectul prestaţiilor lor asupra acelor părinţi care au muncit din greu şi au sacrificat totul, străduindu-se să-şi crească postislamic fiii şi fiicele, e mult mai nenorocit. După ce ei le-au înşirat toate motivele pentru care au ales acel mod de educaţie non-islamic – ca să evite bombardamente, decapitări, crime în masă şi răpiri practicate din Filipine până în Nigeria şi de la Boston la Paris –, trebuie acum să şi ţină piept copiilor care vin să le recite iresponsabilele elogii aduse Islamului de preşedinţi, prim-miniştri, profesori şi preoţi.
Asta înseamnă trădarea libertăţii. Predicatorii musulmani n-au decât să-şi propovăduiască religia, deşi poate n-ar fi rău să cenzureze pasajele sângeroase din Coran şi să elimine din cuvântarea lor către credincioşi orice sprijin pentru violenţă. Şi, evident, nici o autoritate – în fapt, absolut nimeni –  n-ar trebui să-şi exprime acordul pentru chemări de tip extremist la răzbunare sau persecuţii. În acelaşi timp însă, persoanele publice non-musulmane ar trebui să înceteze legitimarea Islamului ca atare, pentru că asta înseamnă şi legitimarea violenţei islamice, precum şi delegitimarea acelor părinţi care fac eforturi de a educa noi generaţii de tineret postislamic pregătit să susţină democraţia liberală.

Traducere de Adina Kenereş

THE BETRAYAL OF FREEDOM

In very large, rapidly-growing  if uncounted numbers, immigrants from North Africa, the Middle East and South Asia who now live in North America or Europe, are refusing to poison the minds of their children with the intolerant , even fanatical ideas of their home villages and towns, to allow them to exercise the opportunities of personal  freedom. This need not result in any explicit repudiation of Islam, but most parents who are embracing modernity take good care to keep their children away from religious instruction, almost always provided by more recent immigrants, much less integrated than themselves, less urbane, and not infrequently stridently vehement in their preaching. Thus we now have growing numbers of post-Islamic youths, who are determined to enter society as full citizens of Western democracies.
Many have already made the transition – one constantly meets perfectly modern people with exotic Muslim names but no Muslim resentments or violent prejudices, who are now visibly rising in all walks of life to vindicate the fundamental choice made by their parents– who almost always had to work very hard, and sacrifice very much to educate their post-Islamic children.
Those fine, upstanding parents are now  frequently undermined, even discredited by the Presidents, Prime-Ministers ,Professors and Priests who keep claiming that Islam is a very fine religion of peace  (some even cite the false etymology that derives Islam from salaam, peace – it actually means “submission”) , and who keep saying that Mindanao’s Moros in the Philippines, the Yala Jihadis of Thailand, Pakistan’s terror conglomerates,  Afghanistan’s Taliban, Syria’s assorted Jihadis, the Islamic State ex ISIS, Lebanon’s Hezbollah, Hamas, the Al Qaeda franchises of Yemen, North Africa, and Niger, and Nigeria’s Boko Haram, are not “real Islam “ – oh no, real Islam is that well-dressed, soft-spoken  Imam with his neatly trimmed beard who is forever attending inter-faith meetings where he embraces Christians and Jews (if not Buddhists or Hindus) while declaiming Islam’s peaceful virtues.  As for the professors, in the United States they have created an entirely new religion that might be called “American collegiate Islam” in which the Quranic passages that call for the beheading of apostates and unbelievers and the enslavement of their women are simply edited out. Students at Georgetown University are even taught that Islam is the only religion that condemns terrorism as such –a misrepresentation of the sin of haraba , which just means “destruction”.
While Presidents, Prime-Ministers, Professors and Priests cut increasingly ridiculous figures as they follow each act of Islamic violence with renewed praise for the “beauty” of Islam, and its very, very, peaceful nature, the effect on the hard-working , much-sacrificing parents who are trying to bring up post-Islamic children is much less funny. Having recited all the reasons for their choice – bombings, beheadings, mass-killings and kidnappings from the Philippines to Nigeria, from Boston to Paris – they are confronted by their own children citing the feckless endorsements of an imaginary Islam by  Presidents, Prime Ministers, Professors and Priests.
This is the betrayal of freedom. Let Muslim preachers defend their religion, though they would be better employed in editing out the murderous passages of the Quran and cutting out the endorsements of violence in their own preaching. And of course nobody in authority –or not – should endorse extremist calls for revenge or persecution. But non-Muslim authority figures should stop legitimizing Islam as it is, for that means legitimizing Islamic violence, and de-legitimizing the parents who are striving to educate new generations of post-Islamic youth ready to uphold liberal democracy.

Petru Romoşan

De la alegerea lui Klaus Iohannis, toată exprimarea publică a oficialilor noştri pare să se fi mutat pe Facebook. După ce au prestat până la greaţă (pentru telespectatori, pentru alegători, adică) în toate talk-show-urile, pe toate televiziunile, după ce au lichidat presa scrisă cu geniul lor economic inegalabil, iată că şi presa online începe să le miroasă urât conducătorilor noştri, daţi dracului cum sunt ei, şi vor numai pe Facebook.
Să le luăm pe rând contribuţiile. Traian Băsescu, pe Facebook : „Tuturor „băsiştilor” şi prietenilor paginii le doresc un an 2015 cu sănătate, bucurii şi prieteni adevăraţi, alături de cei dragi. Şi încă ceva : pe noi ŢARA se poate bizui.” Un mesaj deci doar pentru PMP, pentru o parte din PDL, pentru Elena Udrea, pentru SPP (varianta Băsescu), pentru STS, părţi din SRI şi SIE, pentru „fripturiştii băsişti” etc., etc. Lista nominală e prea lungă şi prea binecunoscută ca să ne mai plictisim cititorii. Numai pe ei ţara se poate bizui sau aşeza… cu fundul.
Victor Ponta a comis-o şi el, tot pe Facebook : „La Mulţi Ani tuturor – şi celor care au Facebook şi celor care nu au, şi celor care ne simpatizează şi celor care ne urăsc !” Pinocchio şi plagiator cum îl ştim, mincinos şi mistificator, Victor Ponta îi încurcă pe cei care-l detestă sincer şi justificat cu cei care l-ar urî. Pentru că Ponta îşi permite încă o dată să jignească o bună parte a populaţiei României („celor care ne urăsc”), merită să punem şi noi încă o dată câteva întrebări abrupte care vor rămâne, ne-am învăţat de mult, fără răspuns. Cum reuşeşte de atâţia ani CNSAS, cu toate fondurile pe care le are la dispoziţie, să nu afle ce ştie bine tot satul : că Ilie Sârbu, socrul şi mentorul său de-al doilea, după Adrian Năstase, a colaborat gros, masiv cu Securitatea, în România, în Elveţia, în Anglia etc. (vezi sesizarea penală depusă de Valer Marian) ? Iar Victor Ponta însuşi a ascuns, a minţit încălcând legea, că a fost (şi încă este ?) ofiţer acoperit (apud Traian Băsescu). Iar cei doi şi-au făcut fiica, respectiv nevasta europarlamentar (cu ce grad eventual ?, căci, după înregimentările lui Ilie Sârbu şi Victor Ponta, avem dreptul să fim suspicioşi) – toţi trei la ţâţa bugetului naţional. Cu un asemenea complex familial, cu ce obrăznicie din alte vremuri mai poate Ponta evoca „ura” celor care, atât de motivat, îl detestă ?!
Tot pe Facebook ne-a venit şi o surpriză plăcută. Evaluarea corectă, cu autentic spirit critic, a Palatului Cotroceni, reşedinţa preşedinţilor României după 1990, adică după comunism, unitatea nr. 1, cum ar fi, din partea noului purtător de cuvânt al noului preşedinte al României, Tatiana Niculescu Bran : „Palatul Cotroceni a devenit reședința președinției României imediat după 1989, odată cu preluarea puterii de către Ion Iliescu. Multe birouri mai păstrează încă mobilierul vetust din vremea comunismului, covoare înflorate pe fond roșu închis, perdele grena, canapele cu perne de catifea de un gust îndoielnic și, peste toate, mirosul îmbâcsit al hotelurilor comuniste. Te aștepți ca, dând la o parte colțul unei cortine care acoperă o ușă, să găsești, expus la loc de cinste, vreun portret al lui Nicolae Ceaușescu. Opulența unor birouri imense și întunecate se combină cu starea precară a instalațiilor sanitare. Pe holuri, doamne în halate au aerul că trebăluiesc de zor. Niște oameni copleșiți de respect deschid și închid uși.” Ce nu au observant deloc comentatorii acestei postări pe Facebook e că avem aici un atac în toată regula la abia apusa “epocă băsistă”. În ultimii zece ani, s-au lăfăit la Cotroceni “pe canapele cu perne de catifea de un gust îndoielnic” Băsescu şi a lui ceată. “Dând la o parte colţul unei cortine”, poţi să dai nu numai peste un portret al lui Ceauşescu (de ce nu şi Iliescu, şi Constantinescu ?), ci şi peste Vladimir Tismăneanu în pantaloni scurţi, dus de mână de Leonte Tismăneanu, în uniformă sovietică. Sau peste H.-R. Patapievici venind gânditor de la Banca Naţională, împreună cu Dionisie Patapievici şi cu inoxidabilul Mugur Isărescu.
Ce se mai poate spune despre Traian Băsescu după ce s-a spus totul despre Traian Băsescu ? Antena 3 a compus, în ultimii vreo 7-8 ani, un roman fluviu, o nouă „O mie şi una de nopţi” povestite de Şeherezada Mihai Gâdea, sub privirile camaradereşti ale lui Mugur Ciuvică şi Bogdan Chireac. Aplaudacii, „fripturiştii lui Băsescu” au produs şi ei, contra cost sau din inimă (?), o bibliotecă întreagă. O „bibliotecă” asemănătoare cu „bibliotecile” din porturi, încununată cu coroane de flori, focuri de artificii şi salve de tun la încheierea mandatului cum Ceauşescu şi Stalin nici n-au visat : Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu, Andreea Pora, Dan Tapalagă, Dan Cristian Turturică, Robert Turcescu, Luminiţa Marcu şi toţi ceilalţi au fost mai mult decât disciplinaţi în post, ca „bibliotecari”. Au prestat din convingere sinceră ? Dar ce e aceea „convingere sinceră” pentru aceşti tovarăşi ?
În anii târzii ai comunismului românesc şi cu adresă la Nicolae Ceauşescu, la Elena Ceauşescu, la Partidul Comunist, a apărut poezia în vers alb, creaţie a geniului popular, „Cine-a pus căcat pe clanţă ?”. (Se spune că, de fapt, ar fi compus-o, la restaurantul Uniunii Scriitorilor, la Casa de creaţie de la Mogoşoaia sau la o masă de la Athénée Palace, chiar Magistrul Mihai Ursachi, chiar „pe vremea când se credea Pelican” – pare plauzibil, căci tot Ursachi a scris celebrele „Transversalii mari sau cele patru estetici. Poezie pe care a scris-o magistrul Mihai Ursachi pe când se credea pelican” : „Un om din Tecuci avea un motor / dar nu i-a folosit la nimic.”) O creaţie „de avangardă”, pe cât de memorabilă, pe atât de uşor de memorat. Era foarte potrivită poezioara la sfârşitul sinistru al epocii de aur, dar pare şi mai potrivită la finele celor două mandate catastrofale ale lui Băsescu, la început de an nou, când fostul preşedinte le urează numai băsiştilor săi.
Ce este băsismul şi cine sunt băsiştii ? Întrebări mult prea grele ! Mai bine să conjugăm personalizat, ca pe vremuri, poezia „Cine-a pus căcat pe clanţă ?” :

„Eu am pus căcat pe clanţă ? (Traian Băsescu)
Tu ai pus căcat pe clanţă ? (Emil Boc)
El / ea a pus căcat pe clanţă ? (Dorin Cocoş / Elena Udrea)
Noi am pus căcat pe clanţă ? (PDL)
Voi aţi pus căcat pe clanţă ? (PSD)
Ei au pus căcat pe clanţă ? (PNL)

Morala : Clanţa este sub vapor !”