Ce ascunde Dacian Cioloş ?

luni 28 dec. 2015

Prestaţia prim-ministrului tehnocrat Dacian Cioloş la Antena 3, într-o conversaţie destinsă cu Mihai Gâdea, a fost una decentă şi aşezată. Experienţa bruxeleză a lui Cioloş, plus stăpânirea limbii franceze şi experienţa occidentală reală, poate şi sprijinul soţiei sale franţuzoaice, toate la un loc îl deosebesc fundamental pe tânărul prim-ministru din Zalău de mitocănia groasă şi amatorismul catastrofal al atâtor politicieni români din tranziţie. Şi totuşi, pe mine Dacian Cioloş nu m-a convins aproape deloc.
Pe lângă calităţile evidente de bună-creştere, de pregătire profesională, Dacian Cioloş ascunde cu greu o ambiţie carieristică probabil egală cu cea a modestului profesor de fizică din Sibiu fabricat peste noapte preşedintele României. Pe cei doi pare să-i lege o foame comună de reuşită personală, vecină cu ebrietatea puterii, care e invers proporţională cu consistenţa necesară a unui om public, om politic sau om de stat.
Dacian Cioloş insistă că nu va candida în 2016 şi că nu se va înscrie în PNL. Nu văd de ce nu l-am crede. Ce nu spune însă Dacian Cioloş e că, în înţelegere discretă cu preşedintele Iohannis, el poate rămâne premier tehnocrat pentru încă 3-4 ani. În planul oricărei guvernări tehnocrate se găseşte şi acest punct, poate cel mai important, de altfel, acela al perpetuării sine die la putere. De ce să candidezi pentru un partid în care fuziunea PNL-PDL nu s-a realizat încă şi nici măcar nu pare realizabilă, când poţi fi susţinut şi de PNL, şi de un PSD aflat în cădere liberă sub presiunea constantă a DNA-ului ? Mihai Gâdea, după ce l-a susţinut fără rezerve în ultimii 3-4 ani pe Victor Ponta, nu părea deloc grăbit să afle de la Cioloş care ar fi proiectele sale după alegeri. Nici celelate partide – PMP, UNPR, UDMR – nu par capabile să mobilizeze masele largi populare. În plus, păpuşarii inconturnabili pot aduce pe scenă câteva partide pe modelul Syriza din Grecia sau Podemos din Spania. O nouă majoritate va fi deci greu de găsit.
Cei care vor invoca experienţa de comisar european a lui Dacian Cioloş ar face bine să-şi aducă aminte că şi o altă ambiţioasă feroce, de fapt o arivistă destul de găunoasă, Corina Creţu, a ajuns comisar european. Dar mai ales să-şi aducă aminte că UE e de o bună bucată de vreme în degringoladă şi că nici comisarii şi nici europarlamentarii nu mai reprezintă aproape nimic pentru o populaţie europeană debusolată şi profund nemulţumită, care numără vreo 500 de milioane de suflete. De altfel, ultimele alegeri din UE, ca şi cele care se văd la orizont, indică fărâmiţarea fostelor majorităţi, dispariţia bipartismului sau, mai rău, ca în Grecia sau în Franţa, partidele care au fost votate pe un program, odată ajunse la guvernare, aplică exact contrariul.
Dacian Cioloş e foarte ambiţios, concentrat pe misiunea ce i-a fost încredinţată, şi îşi maschează bine jocul. Este o prezenţă civilizată, dar pare a fi cam puţin, adică fără proiecte şi fără viziune, pentru rolul de salvator pe care şi l-a asumat într-un moment de entuziasm. Klaus Iohannis, depăşit total de jocul politic din Bucureşti, care e totuşi altceva decât patriarhalul Sibiu, va avea tot interesul să continue cu prim-ministrul său, Dacian Cioloş, într-un nou guvern „tehnocrat” împănat cu câţiva politicieni de genul „sociologului” Vasile Dâncu. De ce nu Valeriu Zgonea ? Sau Alina Gorghiu ? Sau, şi mai bine, Cristian Buşoi ? Şi astfel valsul tehnocratic poate merge mai departe…


marți 22 dec. 2015


România din nou în calea tuturor răutăţilor

luni 7 dec. 2015

Petru Romoşan

Ce fel de ţară mai este România cu un Klaus Iohannis preşedinte, Luca Niculescu, Emil Hurezeanu, George Cristian Maior ambasadori, Sandra Marilyn Pralong (cea care l-a înfundat deja pe Emil Constantinescu) consilier străin la Cotroceni, cu Dan Mihalache, şeful cancelariei prezidenţiale dormind de prea mult traseism prin ideologii şi partide, consilier la prea mulţi şefi, care mai de care mai neisprăvit ? Cine îi împinge în faţă pe aceşti ciudaţi, inconsistenţi şi inexistenţi, vântură-lume ? E doar aceeaşi Securitate omniprezentă, care nu a reuşit niciodată să devină complet românească şi lucrează tot pentru Maica Rusie (şi pentru Germania mai nou) sub acoperire americană ? Sau acea Securitate a fost de mult preluată de forţe externe obscure, necunoscute ?
Se aşteaptă cineva cu mintea în cap la ceva serios de la actuala echipă conducătoare ? Crede cineva că Vasile Dâncu, Dacian Cioloş şi guvernul lor încropit pe colţul mesei vor întoarce din drum o căruţă care a luat-o de mult la vale ? Şi comentatorii sau analiştii politici s-au rărit semnificativ, nu prea mai e mare lucru de comentat sau de analizat, aceleaşi feţe plictisite şi plictisitoare, utecişti îmbătrâniţi în rele, macină aceleaşi vorbe care nu-i mai ascultă.
Ion Iliescu s-a întors în 2001 la Cotroceni şi l-a adus în bagajele lui pe coruptul Adrian Năstase (ministrul Informaţiilor, al Propagandei era mereu actualul Vasile Dâncu) pentru că Emil Constantinescu şi CDR eşuaseră, rataseră, sabotaţi cu succes de „partidul străinătăţii” PD, al lui Traian Băsescu, Petre Roman, al „independentului” Andrei Pleşu etc. În decembrie 2004, Traian Băsescu a câştigat împotriva unui Adrian Năstase care o luase de tot razna şi se credea împăratul veşnic – Napoleon reîncarnat în Carpaţi – al tuturor românilor. În 2009 (realegere dubioasă) şi 2012 (referendum de destituire deturnat), Traian Băsescu a fost menţinut în geam de puterile „protectoare” (exploatatoare), care ţineau să-şi ia mai departe pensia, renta, dijma, tainul. Victor Viorel Ponta a fost împins în faţă de PSD, partid ce mai avea inerţial o urmă de instinct naţional, pentru că Victor Viorel era singurul destul de golănit, la umbra lui Adrian Năstase, capabil să-l facă din vorbe pentru public (şi atât) pe golemul violent de la Cotroceni al Securităţii şi al combinaţiilor ei periculoase cu diverse „organizaţii”. Klaus Iohannis a fost „providenţial” găsit, la propunerea lui Vasile Dâncu, mare profesor la SRI, pentru că, neamţ cum era, trebuia să fie mai reţinut, mai civilizat decât vaporeanul antinaţional, vulgar şi atoatedistrugător (de fapt, distrugerea flotei româneşti e fapta de vitejie care l-a lansat la apa politicii mari, globaliste). Astfel, un rău a fost mereu reparat cu un alt rău, până la dezastrul final, de care suntem foarte aproape.
Securitatea (compusă azi din toate serviciile şi supranumerică, o adevărată „dictatură originală”), după năravul ei, dar şi la sfatul consultanţilor străini, de care ascultă orbeşte, a furat planul cu guvernul tehnocrat şi şi-a pus în rolurile principale propriii oameni. Mai încercase şi în 2012, cu marii tehnocraţi, „securiştii” George Maior şi Mihai Răzvan Ungureanu, amândoi şefi de servicii atunci, care îi ascultaseră cel mai bine, cu tehnică („tehnocratică”) operativă, pe nişte tehnocraţi autentici care se pregăteau la lumina zilei să propună un guvern naţional şi un proiect de ţară salvator.
Contextul internaţional s-a înrăutăţit într-o măsură pe care generaţiile active azi nu au mai cunoscut-o. La graniţele noastre, la Marea Neagră, Rusia ameninţă Turcia foarte convingător. Unii prezic războiul. Ca şi altădată, aproape nimeni nu e capabil să vadă marile schimbări care pot începe chiar mâine. Oricum, ordinea internaţională de ieri e deja vraişte. România, controlată de o dictatură invizibilă, în civil, băştinaşă şi străină, pare complet nepregătită să facă faţă marilor agresiuni la care e supusă. Agresiuni economice europene, mai ales din partea Germaniei şi Austriei (defrişarea sălbatică, controlul discreţionar al băncilor, furtul mâinii de lucru calificate etc.), şi poate chiar militare, prin Moldova, din partea unei Rusii din ce în ce mai ofensive.
România poate plăti foarte scump, printr-o cădere istorică, pentru politicienii ei mărunţi, convenţionali, politic corecţi pentru alţii, şi nu pentru noi. O ţară, ca şi o familie, se merită printr-un efort constant, cotidian, nu este un cadou pentru vecie. Ce mari fapte se mai pot trece în contul României după pacea de la Paris din 1918, care ne-a dat Transilvania şi Basarabia, merit al unei extraordinare generaţii politice, care îi număra pe Ionel şi Vintilă Brătianu, pe Nicolae Titulescu, pe marele şi pe nedrept uitatul diplomat Vasile Stoica (cel care a făcut cunoscută cauza românească în SUA) şi pe atâţia alţii ? Până vor învăţa Klaus Iohannis, Dan Mihalache, Sandra Pralong, Dacian Cioloş, Vasile Dâncu, Eduard Hellvig ce este România, care este istoria ei reală (nu aceea fantazată de Lucian Boia), care ar merita să fie viitorul ei şi care sunt oamenii ei de valoare cu care ţara îl poate clădi, s-ar putea ca România să nu mai existe. Comedia cu preşedintele neamţ Klaus Iohannis şi echipa lui de marionete manevrate de capitalul străin şi de puterile „protectoare” ne poate fi fatală.


//