Petru Romoşan       

Chinezii sunt peste tot. Şi vor fi din ce în ce mai mulţi. Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea se spunea că lumea albă, Europa, e expusă pericolului galben. În fapt, sugestia venea de la o interpretare tardivă a unui catren al lui Nostradamus, care şi-a scris centuriile pe la jumătatea secolului al XVI-lea. Însuşi împăratul german Wilhelm al II-lea folosea în 1895 sintagma „pericol galben” pentru a desemna Extremul Orient, care i se părea că ar ameninţa civilizaţia occidentală. În secolul XX, mai toate marile oraşe din Vestul Europei şi din America de Nord aveau deja în compoziţia lor un cartier chinezesc, un Chinatown. Bucătăria chinezească, diversă, rafinată, completă, e singura care concurează cu succes peste tot în lume gastronomia franceză. De vreo 10-15 ani însă, expansiunea chineză a luat proporţii. Pe marele aeroport parizian „Charles de Gaulle”, difuzoarele nu mai „vorbesc” de ceva vreme numai în franceză şi engleză, ci zborurile către şi din nordul şi sudul Chinei sunt anunţate şi în chineză.
Dar cel mai interesant fenomen chinez e cel de pe piaţa de artă. Artiştii chinezi, mai ales pictorii din ultimii 50 de ani, se vând la foarte multe milioane de dolari sau euro. Cifra de afaceri a pieţei de artă din China şi Hong Kong depăşeşte deja cifra pieţei americane. În 2017, spune site-ul Artprice.com, s-au vândut în China 89 400 de loturi pentru suma totală de 5,1 miliarde de dolari. În acelaşi an, în SUA, au fost vândute 82 000 de loturi pentru 5 miliarde de dolari, dar cifra americană e umflată de vânzarea unui singur tablou, o pictură a lui Leonardo da Vinci, Salvator Mundi, la 450 de milioane de dolari (9 % din cifra totală a pieţei din SUA). Chinezii îşi repatriază masiv de câţiva ani buni patrimoniul ajuns în ultimii 200 de ani în posesia marilor puteri coloniale din Europa, mai ales în Franţa. La Drouot, complexul caselor de licitaţii din Paris, un fel de Bursă cotidiană a artei, la orice licitaţie în care apar obiecte chinezeşti – ceramică, diverse arte decorative, sculptură, grafică, pictură – vezi în sală instalaţi cel puţin 40-50 de chinezi care cumpără tot la preţuri adesea neverosimile, stupefiante. Casele de licitaţie franceze îşi îngraşă semnificativ cifra de afaceri mai ales cu câte o mare vânzare, uneori de 5-10 milioane de euro, de pictori chinezi deveniţi de puţină vreme celebri. Zao Wou Ki şi Chu Teh-Chun sunt sistematic vedetele unor mari licitaţii la Paris, Londra sau Hong Kong. Iată unde au ajuns preţurile pentru cei mai importanţi pictori chinezi : Qi Baishi (1864-1957) 50 000 000 euro, Fanzhi Zeng (n. 1964) 28 000 000 euro, Zao Wou Ki (1921-2013) 18 000 000 euro, Zhang Xiaogang (n. 1958) 9 800 000 euro, Xu Bei-Hong (1895-1953) 7 300 000 euro, Liu Xiaodong (n. 1963) 8 000 000 euro, Fang Lijun (n. 1963) 6 700 000 euro, Zhou Khunya (n. 1955) 3 000 000 euro etc., etc.
Destul de recent, negustorii de artă chinezi au început să cumpere din plin şi artă occidentală. Americanii, britanicii şi francezii vând în cantităţi mari, la preţuri destul de mici, artă europeană din secolul al XIX-lea, care pentru ei ar fi ieşit din modă. Iar arta mai veche, cu excepţia capodoperelor, e, la rândul ei, complet „demodată”, dar nu şi pentru chinezi. Chinezii cumpără aproape tot. Thierry Ehrmann, pitorescul fondator şi director al Artprice, declara într-un interviu pentru Vanity Fair (ediţia franceză) : „Recitiţi-l pe Machiavelli ! Un război nu se încheie până când una dintre părţi nu se înstăpâneşte pe arta celeilalte.”
Chestiunea prezenţei economice a Chinei actuale nu e doar o problemă de număr. E una de foarte mare număr. (Cum glumea un prieten : „It’s never about money, it’s always about more money.”) Numărul miliardarilor şi al milionarilor din China le provoacă ameţeală occidentalilor. Şi fiecare dintre aceşti potentaţi chinezi e un centru de putere – mai mic (milionarii) sau foarte mare (miliardarii). China e de multă vreme „uzina lumii”, mai ales a SUA. La preţuri de producţie extrem de mici. Dar încet-încet banii s-au adunat în China. Şi bogaţii chinezi pot să cumpere azi aproape orice : podgorii de mare tradiţie din Franţa, uzine de top în Germania, castele şi alte proprietăţi în Italia, clădiri şi întreprinderi emblematice în America. După ce au achiziţionat foarte mult pământ şi zăcăminte în Africa. Dar azi chinezii cumpără mai ales artă. Artă chineză, dar, iată, de curând, şi artă europeană. Pe care încearcă şi reuşesc să o obţină au prix chinois („la preţ chinezesc”). Pentru că înţeleg tot atât de puţin cultura şi civilizaţia europeană pe cât o înţeleg europenii pe cea chineză. Mai deloc, cum ar veni. Oferă, în general, 50 % din preţul afişat. Sau chiar mai puţin. Ca să nu se înşele. Şi le şi merge. Pentru că în Europa Occidentală lichidităţile s-au rarefiat dramatic. Nu e oare o răzbunare pentru costurile infime la care marile industrii de lux şi-au fabricat în China mărfurile şi le-au revândut occidentalilor la preţuri exorbitante ?
Ar fi, poate, potrivită azi o parafrază la celebra melodie a lui Jacques Dutronc din 1966 : „700 millions de Chinois / Et moi, et moi, et moi” („700 de milioane de chinezi / Şi eu, şi eu, şi eu”). Azi există 1 miliard şi 379 de milioane de chinezi şi, pentru occidentali, e valabil în continuare „Et moi, et moi, et moi”… În faţa fluviilor umane chinezeşti copleşitoare, eul individualist din Vest continuă să gândească lumea cu filosofia eurocentrică. Chiar dacă Vechiul Continent şi America lui Trump refuză s-o admită, Asia, mai ales China şi India, se pregătesc să devină noul centru.

Stimate vizitator,

Cum ştiţi, probabil, la 25 mai 2018 intră în vigoare Regulamentul European 2016/679
privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal
şi libera circulaţie a acestor date (GDPR).

Editura Compania doreşte să vă poată informa despre noutăţile sale editoriale (prin newsletter trimis pe e-mail) şi să vă poată expedia cărţile pe care le comandaţi.

Pe lângă e-mail, comanda implică pentru noi prelucrarea şi conservarea şi a altor date
ale dumneavoastră cu caracter personal (nume, prenume, domiciliu, număr de telefon), respectând măsurile de securitate impuse de normele europene.

Dacă doriţi şi dumneavoastră să primiţi înştiinţări despre noutăţile noastre editoriale(newsletter), vă rugăm să vă manifestaţi explicit opţiunea :

DAŢI CLICK AICI şi astfel veţi rămâne abonaţi la newsletter-ul nostru.

În cazul în care nu vom primi din partea dumneavoastră acest acord clar exprimat, nu vă vom putea expedia cărţile pe care ni le comandaţi şi nici comunica titlurile recent apărute la noi.

Vă stăm la dispoziţie pentru orice informaţii suplimentare pe această temă.

Cu cele mai bune gânduri,
Editura Compania

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153 Bucuresti
Tel. editura : 021 223 23 28  Fax : 021 223 23 24
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37    021 223 23 25
E-mail : editura.compania@gmail.com  compania@rdslink.ro
www.compania.ro
Blog : www.compania.ro/blog

Petru Romoşan

Să mai scrii articole cu bătaie politică ? Să nu mai scrii ? Totuşi, nu poţi să nu te întrebi, măcar din când în când, dacă mai are vreun rost să înnegreşti hârtia cu speculaţii politice pentru o societate atât de posedată de ură, de resentiment, fragmentată, divizată, fracturată şi cu sechele atât de grave nevindecate – poate vindecabile doar în timp. Oricum, mizele mari au fost de mult jucate, la începutul anilor ’90, până prin 2000. Sunt cunoscuţi şi câştigătorii, şi perdanţii. Câştigătorii au luat totul, perdanţii, doar praful de pe tobă. Numai vreo doi-trei autori de opinii politice s-au îmbogăţit peste măsură, ceilalţi se mulţumesc cu salarii modeste prin redacţii mereu ameninţate sau scriu, ca subsemnatul, de amorul artei. Nu-i avem aici în vedere pe soldăţeii din televiziuni, încolonaţi pentru o cauză sau alta, care sunt plătiţi regeşte tocmai pentru încolonarea lor totală.
Comparaţia între ultimii ani, vreo cincisprezece, cu anii ’50, ani ai instalării violente a ocupaţiei sovietice (ruseşti), se face frecvent, are întemeieri serioase, dar e, în acelaşi timp, parţială şi înşelătoare. Într-adevăr, în politică, în afaceri, dar şi în presă, în justiţie, în poliţie, servicii secrete, în învăţământ, mulţi nechemaţi sunt perfect comparabili cu servitorii odioşi ai sovieticilor din anii ’50. Simplişti, vulgari, inculţi, bădărani, apucători, criminali până la urmă. Prototipul ideal e marinarul obraznic şi băgăreţ Traian Băsescu. Dar lumea deschisă de azi, cu paşapoarte la purtător, cu circulaţia persoanelor în UE doar cu cartea de identitate, cu Internetul şi noile tehnologii care-ţi permit accesul la informaţie de pe toată planeta, nu seamănă deloc cu puşcăria generală în care au intrat practic toţi românii după 1945 până în 1965 sau cu închiderea de după 1980, dictată de o putere intrată în decrepitudine.
Din multe puncte de vedere, partenerii sau „protectorii” de astăzi ai României (preferăm aici să nu le spunem „ocupanţi” sau „colonialişti”) sunt totuşi net preferabili ocupaţilor sovietici din anii ’50. În plus, nu avem azi puşcăriile pline de deţinuţi poltici ca în anii ’50, deşi se spune, probabil pe drept, că şi în ultimii ani am avut deţinuţi politici (Adrian Năstase, Sorin Roşca Stănescu, Adrian Severin, familia Popovici, Dan Radu Ruşanu, Decebal Traian Remeş şi destui alţii).
Şi totuşi, în ultimii 28 de ani, 4 sau 5 milioane de români au plecat spre toate orizonturile, cei mai mulţi în Spania şi în Italia. De ce au plecat aceşti oameni ? De ce ? Mai nou, iată, pleacă şi politicieni şi miliardari recenţi, miniştri, primari, oameni de afaceri, chiar şefa DIICOT (crimă organizată) spre Costa Rica, Madagascar, Londra etc. Pleacă nu numai românii în căutare de studii, muncă, trai decent, dar şi destui dintre cei care au produs falimentul de azi al ţării. A crezut cineva în România că Elena Udrea era la locul ei la cancelaria prezidenţială, în Parlament sau în fotoliul de ministru, chiar superministru (Ministerul Dezvoltării) ? Poate doar gaşca ajunsă la putere după 2004, pentru că nu era deloc diferită de Elena Udrea. E aproape sigur că şi actuala guvernare, discreţionară, PSD-ALDE, cu Liviu Dragnea, Călin Popescu Tăriceanu, Gabriela Vrânceanu Firea, Viorica Dăncilă, Olguţa Vasilescu, Niculae Bădălău etc., va da exilaţii săi foarte bogaţi, dacă nu cumva şi câţiva deţinuţi politici.
Desigur, România e foarte bogată, numai românii sunt foarte săraci, de aceea putem trăi încă iluzia supravieţuirii statului naţional unitar român. Dar, când ne aducem aminte cine ne conduce, ne apucă brusc ameţeala şi obligatoriu ne întrebăm cât mai poate dura iluzia că suntem totuşi o naţiune, că mai avem un guvern, un preşedinte, o reprezentare diplomatică, instituţii de forţă care să ne apere şi pe noi, „populiştii”, şi nu numai pe „ei” (tot „ei” erau numiţi şi în vremea lui Dej şi a lui Ceauşescu).
Mai are azi cu adevărat România un preşedinte ? Mai avem pe bune un prim-ministru ? Nu a devenit votul o rutină fără nici un conţinut, o escrocherie ieftină ? Nu e invocarea atât de insistentă a votului popular sau a celui din Parlament doar un penibil cinism ? Deci, ce facem noi aici, noi, cei care înnegrim hârtia despre o politică pe care nu o mai vede nimeni ? Să mai scrii politică ? Să nu mai scrii ? Poate că totuşi da, dar mai rar, niciodată pentru unii sau pentru alţii, mai de departe, când ai de spus ceva cu adevărat nou.