Petru Romoşan

Mai nou, de ceva vreme deja, suntem guvernaţi de Idiotul Satului. La nivel de comună, de oraş, de judeţ, de guvern, de ţară. Cine e, de fapt, Idiotul Satului ? Nu ne gândim la nimeni anume, nici măcar la cine vă gândiţi dumneavoastră. Pentru că, pe lângă Idiotul Satului (Prostul Satului, Nebunul Satului), am avut şi încă mai avem şi Curva Satului. Sau Infractorul Satului. Sau Coruptul Satului (e vorba mai ales de funcţionari, mici, medii, înalţi, până la primul-ministru). Şi, în aceste condiţii dificile, vitrege chiar, cu toţii aşteptăm progresul, bunăstarea, creşterea, viitorul. Avem vreo şansă ? Evident că nici una.

Dar cum am ajuns atât de jos dacă avem şi mari intelectuali publici – Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Mircea Dinescu, Vladimir Tismăneanu, H.-R. Patapievici, Mihai Şora, Lucian Boia… –, avem mari jurnalişti, deontologi desăvârşiţi – Ion Cristoiu, C.T. Popescu, Cornel Nistorescu, Mihai Gâdea, Radu Tudor, Victor Ciutacu, Denise Rifai, Cosmin Prelipceanu… –, iar mai nou avem şi „mari” ziarişti paraşutaţi cu hârzobul în politică – Rareş Bogdan, Moise Guran, după Gabriela Firea şi Dan Diaconescu (dar vor mai fi şi alţii) ?

De ce avem cu toţii acest ciudat sentiment de băltire, de împuţire a bălţii, de bătut pasul capitalist pe loc ? Ceva ne blochează, ne opreşte creşterea, evoluţia, dezvoltarea ? Să fie doar George Soros sau toată societatea se învârteşte în jurul cozii şi, de fapt, suntem nişte conservatori intratabili ? Conservatori ai comunismului multilateral eşuat, desigur. Suntem deja, într-adevăr, un stat eşuat (failed state) ?

De ce Mugur Isărescu nu poate fi înlocuit de nimeni de 30 de ani ? În România s-au născut atâta amar de ani doar idioţi economici, financiari ? De ce nu am rezolvat absolut nimic, în 30 de ani, cu Basarabia şi cu tezaurul de la Moscova ? De ce am recunoscut cu atâta uşurinţă că suntem total incapabili să ne autoguvernăm şi că avem o nevoie mortală numai de NATO şi de UE (şi nu de noi înşine !) ca să nu ne mănânce baubau ? Pentru că suntem guvernaţi de idioţi intratabili ? Cel mai probabil. De ce vrem ca disperaţii să integrăm Zona Euro, când toată lumea a aflat că moneda euro e moartea pasiunii şi a tuturor economiilor, inclusiv cele mai dezvoltate din Vestul Europei, ca Franţa, Italia sau Spania ?

Singura şansă, singura soluţie (toţi imbecilii cer imperativ soluţii !) e să ne luăm soarta în mâini. Să renunţăm la integrarea în Zona Euro şi să anunţăm clar că nu ne interesează Spaţiul Schengen. Două escrocherii monumentale ale noului colonialism. Şi să aşteptăm să vedem cum şi alţii, după Regatul Unit, părăsesc UE. Criza majoră din Franţa se datorează, după cei mai serioşi intelectuali şi experţi economici, monedei euro şi imperiului arbitrar, dictat, Uniunea Europeană. Francezii nu-şi vor putea rezolva multiplele crize dacă rămân în UE şi, mai ales, dacă nu abandonează moneda euro. Vom vedea încotro se îndreaptă această mare naţiune după şocul Brexit mai ales. Nici Italia, o extraordinară civilizaţie, nu se simte mai bine decât Franţa. Populiştii şi naţionaliştii pot oricând reveni la putere. Ce hotărâri vor lua ? Să fie oare sfârşitul trădătorilor (Luigi Di Maio a demisionat) ?

România stă la marginea Europei şi, neputincioasă, îi observă pe toţi. Cu complexe străvechi şi fără oameni de stat la manete. Condusă de idioţi şi de corupţi. Pentru că bărbaţii şi femeile de ispravă stau deoparte, nu se bagă în faţă. Pentru că nu sunt nici trădători, nici hoţi, nici idioţi sinucigaşi.

Petru Romoşan

Pentru cei care nu sunt încă lămuriţi pe deplin, merită să insistăm : societatea românească e una dominată de oligarhie, asemănătoare cu cea din Ucraina şi cu cea din Rusia, vecine, iar această societate se căzneşte să joace tontoroiul democraţiei. Dominanţii din România (de la George Soros şi multinaţionale – Telekom, Orange, Vodafone etc. – la latifundiarul Gigi Becali şi toată banda de inculpaţi şi condamnaţi, Dinu Patriciu fie iertat, Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vântu, Puiu Popoviciu şi destui alţii) simt încă nevoia să se acopere cu vălurile democraţiei. Oligarhii străini şi băştinaşi controlează tot ce merită să fie controlat. Economia, dar şi politica, milităria, sănătatea şi şcoala, şi sunt apăraţi până la ultimul fir de păr de servicii secrete supranumerice, de procurori (şi, parţial, de judecători), de poliţişti corupţi, mult prea „întreprinzători” şi ei. Travestirea oligarhiei în comedie democratică ţine de obligaţii europene şi americane sau oligarhia din România este interesată să-şi ascundă responsabilităţile, uneori criminale, sub ştampila votului universal (oricât de contrafăcut) ?

Evident, dacă în realitate avem o oligarhie (cea definită mai întâi acum 2500 de ani de Xenofon în Sparta), nu avem un preşedinte, un prim-ministru şi un guvern democratici. Iar Parlamentul este unul de paie, tragicomic, penibil, în care voturile PSD-Ciolacu nu mai contează. Este „ciocănitoarea” Raluca Turcan, viceprim-ministru fără portofoliu, un reprezentant de luat în serios al democraţiei româneşti sau doar un fel de Woody Woodpecker în interiorul PNL dar şi pentru opinia publică în numele preşedintelui ? (Ludovic Orban, actual prim-ministru : „Vă recomand să nu urmaţi stilul de carieră politică al Ralucăi Turcan, Mioarei Mantale, Elenei Udrea. Nu trebuie să treceţi prin patul nici unui şef dacă vreţi să ajungeţi în funcţii publice importante.”) Sau Raluca Turcan este mai degrabă, la fel ca marele europarlamentar Rareş Bogdan, “number one”, doar o vuvuzea, o trompeţică a satrapului naţional al oligarhiei ?

Ultima mutare importantă pe eşichier, foarte discutată şi îndelung “analizată”, translarea jurnalistului economic Moise Guran în USR (şef de campanie ?) merită, într-adevăr, să fie privită cu seriozitate. Moise Guran e un personaj mult mai consistent decât Rareş Bogdan, Robert Turcescu, Gabriela Firea sau Dan Diaconescu, alte exemple de ziarişti aspiraţi de politic. Guran poate fi comparat doar cu “sacrificatul” Ilie Şerbănescu, amândoi comentatori specializaţi, oameni capabili să înţeleagă marile mecanisme economice, indiferent de parti-pris-urile lor. Cei enumeraţi mai înainte – Gabriela Firea, Dan Diaconescu, Rareş Bogdan, Robert Turcescu – pot fi mai degrabă comparaţi cu Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Alexandru Mironov de la începuturile anilor ’90, şi ei ziarişti intraţi în politică. Moise Guran e un candidat posibil la postul de premier sau, peste cinci ani, chiar pentru Cotroceni.

Lovitura de imagine realizată de USR cu Moise Guran poate fi esenţială pentru următoarele două rânduri de alegeri. De unde şi suspiciunea că generalul Florian Coldea şi o parte a statului subteran ar fi amestecaţi într-o asemenea operaţiune. Va fi “translat” şi Cristian Tudor Popescu, colegul de emisiune patetic al lui Moise Guran de pe Europa FM, de aceiaşi oligarhi şi de servitorii lor militarizaţi ? Nu facem aici decât o modestă propunere. Şi poate vor mai fi şi alţii care să treacă de la ziaristica de propagandă direct în politică. Pentru că, oricum, presa nu prea mai există şi nici nu mai interesează multă lume.

Adevărata “chestiune” e că între politicienii şi ziariştii ultimilor 30 de ani nu prea sunt mari diferenţe. Şi unii, şi alţii, mai toţi, continuă să fie “arendaşi” sau “argaţi” ai marelui capital, ai oligarhilor băştinaşi dar mai ales străini. Ce este oligarhia azi ? Tribalismul din jurul miliardarilor recenţi, din interiorul serviciilor speciale şi al Ministerului de Interne (actualul ministru a descoperit întregi familii angajate în aceeaşi instituţie) este oligarchic, şi nicidecum democratic. Abia ieşiţi din comunismul nostru familist, tribal el însuşi, nici nu puteam redescoperi pe termen scurt altceva decât, cel mult, idealurile triburilor în capitalism, ale mafiilor, ale interlopilor.

Petru Romoşan

Motto : „Este guvernul meu şi trebuie să aibă aprobarea mea.”
Carol al II-lea, ianuarie 1938

Guvernul ultraminoritar liberal (democrat ? PDL ? băsist ?) condus de Ludovic Orban pare a suferi de toate relele şi de toate belelele. Asta dacă-i citim şi-i luăm în serios pe cei mai „autorizaţi” analişti. Aceşti analişti sunt, cu rare excepţii, cam aceiaşi care scriau şi în fosta presă comunistă de dinainte de 1989, reciclaţi în presa oligarhică postrevoluţionară, „liberă”. Sunt aceşti analişti obiectivi şi de bună-credinţă ?

Este prim-ministrul Ludovic Orban, ultraminoritarul (ca reprezentare parlamentară), la fel de slab, de nul, de contestabil cum au fost la timpul lor prim-miniştrii Mihai Răzvan Ungureanu, venit de la SIE, sau Dacian Cioloş, „europeistul” de meserie, tehnocrat, cu un unchi la purtător general de servicii (şi fost miliţian) ? Chiar dă lovituri fatale bugetului naţional intelectualul Florin Câţu, un autor de articole economice remarcabile ? Critica şi dărâmarea cu orice preţ seamănă leit cu lauda şi pupincurismul cu orice preţ. Şi critica dezlănţuită, şi pupincurismul nelimitat suferă de absenţa acută a spiritului critic şi vin mai degrabă din propagandă.

Nu e deloc exclus, după ultimele evoluţii internaţionale, să fim obligaţi nu peste prea mult timp să-i acordăm actualului guvern o mare bilă albă. Aceea că foarte fragilul guvern Ludovic Orban e încă un guvern compus din civili, cel puţin la prima vedere. Nici măcar Ludovic Orban, deşi fiu de ofiţer de Securitate, nu pare deloc „militarizat”. Dimpotrivă, actualul prim-ministru are o solidă reputaţie de… chitarist şi de gurist talentat. Analiştii „autorizaţi” nu sunt interesaţi deloc de adevăratul guvern, în fapt un al doilea guvern, cel nedemocratic, cel neales şi nevotat, cel oligarhic, CSAT. Despre care s-a tot scris că e o rămăşiţă a vechiului regim de dictatură, de tiranie. Iar CSAT are în componenţa sa prea mulţi generali, militari şi militarizaţi diverşi pentru a mai putea fi considerat un guvern civil. În frunte chiar cu preşedintele Klaus Iohannis, un purtător de cuvânt perfect al „statului de drepţi”.

PSD, cel mai mare partid din România, cu peste 200 de senatori şi deputaţi în actualul Parlament, şi-a abandonat fără greaţă programul, liderii şi se mulţumeşte cu o opoziţie excesiv de constructivă. Marcel Ciolacu, noul preşedinte, deocamdată doar interimar, disciplinat şi foarte bine instruit (doctorand la Academia SRI), reprezintă cu succes noul PSD, cel de după Liviu Dragnea, Sorin Grindeanu, Mihai Tudose şi, mai ales, de după falimentul Viorica Dăncilă. Ca să-i critici acerb pe Ludovic Orban şi pe guvernul său, ar trebui să speri să vezi din nou PSD-ul la Palatul Victoria. Dar PSD-ul nu mai vrea nici în ruptul capului. Fuge de guvernare ca dracul de tămâie ! L-o fi speriat în aşa măsură măreţia lui Klaus Iohannis ?

Nu e deloc clar pentru populaţia tăcută de ce vrea „preşedintele meu” „alegerile mele anticipate”. Oricum, nu au nici o şansă să câştige aceste alegeri, fie ele şi anticipate, nici SRI, nici STS, nici DNA şi nici măcar MApN al actualului  ministru Ciucă (general demisionar, dar tot general), care eventual ar putea forma un nou guvern CSAT, ca o renaştere a „Frontului Renaşterii Naţionale” şi a dictaturii regale a lui Carol al II-lea din 1939. Istoricul Ioan Scurtu ne picta deja tabloul în urmă cu câţiva ani : „La 30 martie, partidele politice au fost dizolvate prin decret regal, spre „liniştea ţării”. La 16 decembrie 1938 a fost înfiinţat Frontul Renaşterii Naţionale, declarat „unica organizaţie politică în stat”. Acesta a fost singurul partid care a avut dreptul de a depune liste în alegerile parlamentare din 1-2 iunie 1939, astfel că a obţinut o victorie deplină. Între cei aleşi se aflau mulţi membri ai partidelor dizolvate, care acum se declarau „apolitici” şi „tehnocraţi” (s-a candidat în funcţie de profesii : agricultură şi muncă manuală ; comerţ şi industrie ; ocupaţiuni intelectuale). La şedinţa de deschidere a Parlamentului, desfăşurată în ziua de 7 iunie 1939, noii deputaţi şi senatori s-au prezentat în costume albe, uniforma de sărbătoare a membrilor FRN. Martha Bibescu – privind din balconul rezervat publicului – aprecia că aleşii naţiunii păreau a fi „spoiţi cu var ca nişte pomi fructiferi sau ca nişte WC-uri de gară, ca tot ce trebuie dezinfectat” (Ioan Scurtu, „Este guvernul meu”, Clipa, decembrie 2015, pp. 1, 5).

În plus, nu e deloc sigur că PNL, chiar cu ajutorul neprecupeţit al STS, va câştiga alegerile şi că vuvuzeaua preferată a preşedintelui, Rareş Bogdan, va deveni prim-ministru. Şansele cele mai mari le are parcă USR, partid descris ca antisistem, care nu a fost încă la guvernare. Şi atunci să vezi comedie : Klaus Iohannis preşedinte şi guvern USR, condus de Dan Barna sau de Nicuşor Dan ! Sau, de fapt, asta doreşte în secret Klaus Iohannis împreună cu scamatorii internaţionali (Soros etc.), un guvern USR ? Un fel de La République en marche pentru România ? Nu USR a fost primul şi cel mai consecvent promotor al anticipatelor ?

Dacă Iranul, Israelul şi SUA sunt pe picior de război, şi România e de mult pregătită. Miniştrilor şi parlamentarilor noştri, cei vechi sau cei anticipaţi, nu le lipsesc decât uniformele şi gradele la vedere. Dar „chestiunea” se poate rezolva în 24 de ore. Se pot chiar scoate de la naftalină uniformele albe ale Frontului Renaşterii Naţionale, partidul unic al lui Carol al II-lea. Pentru că în ultimii 30 de ani, 30 de ani de presupusă democraţie – dar ne putem duce liniştit până în 1939 –, nimic nu s-a schimbat. Ba chiar am reuşit să ne întoarcem, ca într-un remake hollywoodian, în anii ’50, cum au observat destui analişti, vechi şi noi deopotrivă, autorizaţi sau neautorizaţi.

Petru Romoşan

Ultima săptămână din 2019 ne-a adus o ploaie de articole despre piaţa mondială de artă. Aproape toate site-urile specializate în comerţul de artă şi destule publicaţii economice au propus propria lor perspectivă într-un domeniu dintre cele mai pasionante, la jumătatea drumului dintre creaţia artistică şi afaceri, bani, investiţii. Ce e nou cu adevărat ? Vom cita mai ales, traducând şi adaptând pentru publicul român, din „Géopolitique du marché de l’art”/Le marché de l’art contemporain (fr.artprice.com), un studiu aprofundat publicat de Artprice.

Piaţa americană de artă este primul motor al creşterii în 2019. Piaţa asiatică se diversifică şi se dezvoltă, în frunte cu Hong Kong-ul, care este un pod („bridge”) între Occident şi Asia. Piaţa americană superperformează, cu 724,5 milioane de dolari pe opere vândute, o cifră în creştere cu 18 % faţă de anul anterior, şi el cu foarte bune rezultate. Cu titlu de comparaţie, New York-ul (95 % din piaţa de artă contemporană din SUA) generează de 17 ori cifra de la Paris şi de 3 ori vânzările realizate la Hong Kong sau Beijing.

E adevărat însă că rezultatele americane sunt obţinute pe operele unui număr foarte restrâns de artişti. Cinci semnături – Jean-Michel Basquiat, Jeff Koons, Kaws, Christopher Wool şi George Condo – constituie soclul pieţei de artă contemporană top level din SUA. Vânzarea cumulată a lucrărilor lor (485,5 milioane de dolari în 12 luni) reprezintă un sfert din piaţa globală de artă contemporană. Nu mai puţin de 106 opere contemporane au depăşit un milion de dolari în SUA, contra 81 în Regatul Unit. Şi nici una în Europa… La fel de adevărat e că majoritatea operelor majore de artă contemporană din Europa se vând la New York şi la Londra. Oferta „haut de gamme”, de top, de vârf rămâne concentrată la New York şi la Londra, cu toată „dematerializarea” în creştere a licitaţiilor şi a posibilităţii de a achiziţiona la distanţă (prin Internet, la telefon).

Capitala mondială a licitaţiilor de prestigiu, New York-ul, concentrează şi cele mai prestigioase galerii de pe planetă, a căror influenţă dar şi suprafaţă fizică nu fac decât să crească. Galeria Zwirner se pregăteşte să-şi deschidă al patrulea spaţiu de expunere la New York, iar faimoasa Pace Gallery a anunţat pentru 2020 deschiderea unui spaţiu cu opt etaje, cu o suprafaţă de 7 000 m2, mult mai întinsă decât cea a lui Whitney Museum, care măsoară 4 500 m2. Aceste galerii oferă suprafeţe muzeale artiştilor pe care îi lansează spre celebritate.

Statele Unite concentrează în acelaşi timp operele cele mai scumpe (cu 46 din 100 cele mai mari scoruri mondiale), oferta cea mai densă (aproape 17 000 de loturi propuse spre vânzare) şi cea mai bună adecvare la cererea pieţei (25 % nevândute, faţă de 39 % media mondială). Hong Kong-ul ţine aproape jumătate din piaţa de artă contemporană în Asia şi 14 % din piaţa mondială. Performanţele în netă creştere (+ 56 %) îl aduc anul acesta în faţa Beijing-ului. Din ce în ce mai prestigioasă şi globală, oferta hongkongheză o concurează deja pe cea din Londra şi New York, cu câteva recorduri stabilite la Hong Kong în 2019, printre care o operă de Kaws, pe numele lui adevărat Brian Donnelly (14,8 milioane de dolari – de 15 ori estimarea înaltă anunţată de Sotheby’s şi cam cât tot comerţul de artă de toate genurile din România în 2019). Sotheby’s a reuşit, de asemenea, la Hong Kong recorduri personale pentru etiopiana Julie Mehretu (5,6 milioane de dolari), japoneza Yayoi Kusama (4,8 milioane de dolari) şi americanul Mark Grotjahn (3,4 milioane de dolari).

Veche colonie britanică, Hong Kong-ul, unde nu există nici o taxă pe importurile sau exporturile de artă, îşi joacă plenar rolul de platformă comercială şi artistică, în creştere cu fiecare an, făcând poduri între Est şi Vest. Tokyo este al cincilea oraş mondial pentru piaţa de artă după New York, Londra, Hong Kong şi Beijing. În Europa, Marea Britanie deţine locul dominant (23 % din piaţa mondială), înaintea Franţei (în 2019, doar 2,3 %). Piaţa de artă contemporană din Marea Britanie a rezistat destul de bine Brexitului (23 %, contra 30 % în anul precedent), în vreme ce piaţa s-a prăbuşit în Franţa (– 39 % faţă de anul precedent) şi datorită marilor mişcări sociale care au făcut Parisul nefrecventabil. Germania realizează doar 1,1 % din piaţa mondială, Italia 0,6 %, Austria 0,4 %, Belgia şi Polonia 0,3 % fiecare.

Marc-Arthur Kohn, commissaire-priseur (organizator de licitaţii) la Paris de vreo 45 de ani, ne aduce alte informaţii şi cifre pline de interes : „Christie’s, de exemplu, este deja în măsură să indice că 60 % dintre cumpărătorii săi licitează numai online, iar cei 12 milioane de vizitatori unici ai site-ului său înseamnă o creştere de 21 % faţă de anul anterior. Activitatea în online generează cca 30 000 de mail-uri pe săptămână. Achiziţionarea de către Sotheby’s, anunţată în ianuarie 2018, a start-up-ului american Thread Genius, care a lucrat pe funcţionalitatea recomandării muzicale a lui Spotify, arată încrederea casei de licitaţii în algoritmii şi tehnologia de recunoaştere a imaginilor ca instrument pentru a prevedea gusturile utilizatorilor şi pentru a le prezenta alte opere care i-ar putea interesa. Se pare că ar trebui să ne aşteptăm ca tot mai multe licitaţii să se facă online (ultima victimă pentru cei care preferă să privească de aproape arta înainte de a o cumpăra este licitaţia de artă erotică a lui Sotheby’s din februarie 2020). […] După ce s-a focalizat de-a lungul multor ani asupra unui număr mic de colecţionari, comerţul de artă pare, în aceste vremuri din ce în ce mai dificile, să încurajeze un evantai mult mai larg de clienţi internaţionali. În 2019, vânzările de artă din secolul XX mai ales au atins totalul lor cel mai înalt din toată istoria licitaţiilor publice şi nu există nici un motiv să credem că se va schimba ceva…” (Marc-Arthur Kohn, 31 decembrie 2019, www.agoravox.fr)

Fără îndoială, piaţa mondială de artă contemporană poate să le apară colecţionarilor şi iubitorilor de artă români de domeniul science-fiction. Cele câteva mii de euro pe care le obţin cu greu tinerii artişti români contemporani par foarte mult la Bucureşti, dar, după cum putem vedea, nu sunt decât nişte „bacşişuri” faţă de piaţa globală de artă contemporană. Capitaliştii români sunt încă în faza acumulării primitive de capital şi sunt deci mai interesaţi de imobiliare, terenuri, maşini scumpe, fotbal şi vacanţe. După mijloacele lor mult mai modeste. Timpul pierdut şi energiile risipite în interminabile şedinţe de partid vreo 50 de ani şi în bâlbâieli politice, lupte intestine fără sens, hoţie şi corupţie alţi vreo 30 de ani – tocmai într-o ţară cu un uriaş patrimoniu artistic, cu talente şi tradiţii dintre cele mai bogate şi rare, cu generaţii educate şi înzestrate cu ideal – îşi spun încă dramatic cuvântul.