Nae Ionescu

[…] Pentru pregătirea noii ordini sociale, sindicalismul preconizează şi realizează organizarea sindicatelor. Sindicatele sînt asociaţiuni profesionale, constituite pe principiul muncii (în sindicate nu intră decît lucrătorii) şi diferenţiate după criteriul meşteşugului pe care fiecare îl exercită. Idealul ar fi ca toţi lucrătorii unei anumite meserii să intre în sindicatul respectiv.
În faţa imposibilităţii de a realiza acest deziderat, sindicalismul ţine să-şi afirme un punct de vedere caracteristic şi închizînd – după cum vom vedea mai tîrziu – însemnate consecinţe. Şi anume : faptul că un sindicat nu poate cuprinde în practică totalitatea muncitorilor respectivi nu primejduieşte puterea ofensivă a sindicatului ; căci hotărîtor nu este numărul, ci calitatea membrilor lui. Aşa că, de unde pînă acum democraţia, care se sprijinea pe principiul majoritar, urmărea cu toată stăruinţa cîştigarea unui cît mai mare număr de aderenţi, sindicalismul afirmă dintr-o dată că nu are neapărată nevoie de mulţime ; că mulţimea este, fără îndoială, un element care nu poate fi dispreţuit ; dar că – la urma urmelor – o mişcare, mai ales la începutul ei, se poate lipsi de număr ; absolut indispensabilă îi e însă calitatea. Să accentuăm însă că această calitate a lucrătorului nu este acelaşi lucru cu cultura intelectuală şi, mai ales, nu este identică cu aşa-numita intelectualitate. Căci, departe de a-i căuta cu orice preţ, sindicalismul mai degrabă evită pe intelectuali. Şi aceasta pentru mai multe motive. Între altele, pentru că s-a dovedit că, acolo unde apare, intelectualul joacă un rol oarecum de parazit. O spune sindicalismul. Dar, trebuie să o recunoaştem, nu tocmai pe nedrept. Într-atît întrucît sînt gînditori sociali, intelectualii nu sînt de sine stătători şi nici nu pot constitui o grupă aparte, cu idealuri şi cu revendicări proprii. Între intelectuali asemănările sînt formale. Toţi exercită acelaşi meşteşug, al gîndirii. Dar pe cîtă vreme în celelalte meserii rezultatele obţinute sînt identice – tot ghete, sau tot scaune, sau tot haine –, la intelectuali, deşi rezultatul este tot ideea, această idee are particularitatea că nu este în conţinutul ei pretutindeni identică. Una va fi, în adevăr, semnificaţia şi valoarea unei idei, alta semnificaţia şi valoarea alteia. Şi tocmai divergenţa drumurilor pe care le urmează ideile în înfăptuirea lor este pricina pentru care intelectualii nu pot avea revendicări comune şi nu pot constitui o clasă de sine stătătoare. Căci, să nu se uite, ideea nu se poate analoga cu un fabricat gata. Ea nu e în adevăr gata decît atunci cînd s-a realizat, cu alte cuvinte, cînd, recunoscîndu-i-se calitatea de « ideal », s-a trecut la înfăptuirea ei. Iată de ce intelectualul nu e de sine stătător, ci va trăi întotdeauna în funcţie de acel grup social care va fi mai în măsură să ia asupra lui şi să ducă la bun sfîrşit realizarea planurilor de reformă sau a idealului de viaţă al intelectualului respectiv. Aceasta însă ar îndreptăţi numai în foarte mică măsură lipsa de interes a sindicalismului pentru intelectuali. Teama sau mai degrabă neîncrederea faţă de intelectuali are pentru sindicalişti şi alte rădăcini. Principiul fundamental şi marea mîndrie a sindicalismului e că el este o mişcare naturală. Tot ce se întîmplă în şi prin sindicalism e în ordinea lucrurilor să se întîmple. Teoria sindicalismului nu este o construcţie dialectică, ci doar sistematizarea convenabilă a unor concluzii pe care le impune situaţia de fapt. Într-o asemenea situaţie, intelectualul nu poate fi dorit. El se lasă prea mult furat de propriile lui idei şi e prea lesne înclinat a confunda construcţiile sale cu realitatea. Unde intervine deci un intelectual se iveşte şi primejdia unei intervenţii în mersul normal al lucrurilor, care fără îndoială poate promova, dar poate şi falsifica evoluţia firească a societăţii. Acesta e deci un al doilea motiv de neîncredere. Şi mai e unul, poate cel mai însemnat. Meseria de intelectual este foarte deosebită de celelalte ; îndeletnicirea zilnică cu ideile este o muncă ceva mai rafinată, un meşteşug mai subţire, care foarte uşor naşte prezumţia unei deosebiri de calitate şi a unei ierarhizări a meseriilor în favoarea intelectualilor. Aceştia sînt înclinaţi a se socoti întotdeauna de o altă esenţă cu ceilalţi muncitori, prin preocupările lor şi prin factura lor sufletească. Acolo unde se iveşte, intelectualul pretinde întotdeauna pentru el rolul de conducător. Dar aceasta ar duce fatalmente, şi în viitoarea organizare, la o diferenţiere înlăuntrul societăţii ; şi anume la monopolizarea conducerii de către o anumită categorie de oameni. Ceea ce, evident, nu înseamnă deloc rezolvarea problemei, care pentru sindicalism este desfiinţarea funcţiunii opresive a statului. Situaţia ar fi în adevăr aceeaşi, cu singura deosebire că noii conducători s-ar alege numai dintre intelectuali. Însemnează aceasta că sindicalismul e în duşmănie declarată cu intelectualii ? Nu. Sindicalismul recunoaşte valoarea intelectualilor şi necesitatea existenţei lor ; între altele şi pentru că nu poate nega utilitatea absolută a aşa-numitelor funcţiuni generale în orice întreprindere, funcţiuni care sînt îndeplinite de intelectuali. Ceea ce contestă sindicalismul este însă valabilitatea actualelor criterii de ierarhizare. Nu se poate vorbi – crede sindicalismul – de meserii calitativ inferioare sau superioare, pentru că singurul criteriu de valorificare este necesitatea acelor meserii pentru bunăstarea organismului social. Din acest punct de vedere, existenţa tuturor meseriilor e egal necesară, atît cît corespunde unei funcţiuni sociale normale. Acesta e aşa-numitul principiu al convertibilităţii profesiunilor. Calitatea nu intervine decît în aprecierea felului în care o profesiune este exercitată ; ea priveşte randamentul şi calitatea rezultatelor muncii. Diferenţierea calitativă se face deci înăuntrul sindicalismului nu pe meserii, pe clase sau pe orice grup în genere, ci pe persoane. Cu aceste persoane calitativ diferenţiate contează sindicalismul. Dacă intelectualii renunţă la prezumţia lor de meserie superioară, dacă admit principiul convertibilităţii şi se supun unei selecţiuni individuale, conlucrarea cu ei e asigurată. Dacă nu, sindicalismul se poate lipsi de ei.
Aceasta poate să fie numai o pretenţie a sindicaliştilor, dar poate să fie şi mai mult decît o simplă pretenţie. Căci să nu uităm : sindicalismul a trăit, de fapt, pînă astăzi mai mult fără intelectuali. Era, de altfel, şi firesc : dacă în adevăr sindicalismul e în ordinea normală a lucrurilor, el se desfăşoară oarecum de la sine. Un proces natural nu poate fi oprit ; el poate fi întîrziat numai sau poate fi chiar promovat, după împrejurări ; dar oprit pur şi simplu, nu. Intelectualii au ceva de învăţat de aci. […]

(din « Sindicalismul », prelegere publică a lui Nae Ionescu la Institutul Social Român din 11 martie 1923, editată în Doctrinele partidelor politice, Cultura naţională, Bucureşti, f. a.)

Acad. Victor Giurgiu
preşedintele secţiei de silvicultură a Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice « Gheorghe Ionescu-Şişeşti », membru în consiliul director al IPID

fragment din România după criză. Reprofesionalizarea, Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare – IPID, coordonatori Mircea Maliţa şi Călin Georgescu, Editura Compania, Bucureşti, 2010

Starea actuală
În ultimii 20 de ani, pădurile şi silvicultura românească se află în declin, aşa cum se va prezenta în cele ce urmează.
1. Moştenim în prezent doar aproximativ o treime (27 %) din suprafaţa pădurilor existente în trecutul îndepărtat (aproape 80 % din actualul teritoriu al României), faţă de procentul optim de împădurire de 45 % şi cu mult sub procentul actual de împădurire al Uniunii Europene (42 % – calculat în funcţie de suprafaţa pădurilor şi a altor terenuri cu vegetaţie forestieră) şi al unor ţări europene cu condiţii naturale asemănătoare cu cele ale ţării noastre (Slovenia 63 %, Austria 47 %, Bosnia 43 %, Slovacia 41 % ş. a.). Grav despădurite sunt ţinuturile secetoase ale ţării (Câmpia de Vest 3,2 %, Câmpia Bărăganului 3,5 %, Câmpia Moldovei 4,1 %, Câmpia Olteniei 5,3 % ş. a.). Dacă luăm în considerare doar pădurile ecologic funcţionale, gradul de împădurire al ţării este de doar 22 % !
Din cele prezentate rezultă că România este o ţară foarte săracă în păduri, ceea ce, în condiţiile poziţiei sale geografice, ale reliefului accidentat şi ale substratului litologic friabil al munţilor şi dealurilor, dar şi ale câmpiilor stepizate şi ale stepelor aridizate, explică în mare parte vulnerabilitatea ţării noastre la hazarduri hidrologice, geomorfologice, climatice şi antropice, respectiv la inundaţii, alunecări de teren, eroziuni, secete severe şi perturbări economico-sociale.
Toate aceste hazarduri se vor amplifica şi intensifica în condiţiile accentuării schimbărilor climatice globale (după cum avertizează Comisia Europeană în « Cartea verde » recent lansată la Bruxelles).
2. În ciuda înaltului grad de despădurire a ţării şi spre deosebire de ţările Uniunii Europene, care şi-au extins suprafeţele pădurilor prin împăduriri masive pe terenuri degradate şi abandonate, în România, suprafaţa pădurilor defrişate şi a vegetaţiei forestiere din afara pădurilor desfiinţate o depăşeşte pe cea a terenurilor degradate împădurite, stare specifică ţărilor în curs de dezvoltare din Asia şi Africa. Programul naţional de împădurire nominalizat de Codul Silvic (2008) nu este aplicat în totalitate, cum nu sunt nici prevederile referitoare la realizarea sistemului naţional al perdelelor forestiere de protecţie (a se vedea Legea 289/2002).
Cu cele câteva sute până la câteva mii de hectare împădurite anual pe terenuri degradate din fondul agricol în ultimele două decenii, România deţine un loc neonorabil în Europa (chiar în urma Republicii Moldova). În aceste condiţii, cele aproximativ 3 milioane de hectare de terenuri degradate şi inapte pentru o agricultură rentabilă vor rămâne mărturii ale indiferenţei (sau neputinţei) celor care au avut şi au obligaţia de a « înlătura pecinginea de pe obrazul ţării ».
Totodată a scăzut drastic preocuparea pentru amenajarea bazinelor hidrografice torenţiale, favorizându-se astfel amplificarea consecinţelor produse de hazardurile hidrologice şi geomorfologice.

continuare »

Înainte de apocalipsă
© Vlad Predescu

C. Rădulescu-Motru

[…] V. – Românul consumător este încă şi mai interesant. Economiştii şi oamenii nostri de stat s-au oprit cu drag asupră-i. Pentru a lui îndreptare s-au scris atîtea volume şi s-au rostit nesfîrşite discursuri. « Nu avem spiritul de economie. » « Cheltuim şi ce n-avem. » « Sîntem juisori de azi pe mîine. » Şi alte mai multe calificative, din nenorocire mai drepte unele ca altele. « Pe român îl roade banul în pungă pînă ce-l cheltuieşte », mi-au spus atîţia, şi m-am convins eu însumi din cele ce am văzut. Nicăieri ca la noi o risipă mai nesocotită. Sute de milioane de lei s-au ridicat de pe la diferitele Credite şi s-au spulberat de compatrioţii noştri în mai puţin de 50 de ani. Hotelierii din Nisa, modistele şi grisetele din Paris păstrează încă şi vor păstra multă vreme o frumoasă amintire acestor generoşi consumatori. « Este o observaţie pe care am făcut-o de mult » – îmi destăinuia directorul unei şcoale comerciale – « asupra felului cum românul se angajează într-o activitate comercială. Pe cînd străinul începe cu puţin şi evită orice cheltuială care nu-i este indispensabilă, compatrioţii noştri, din contră, au nevoie de mult şi nu ezită de la orice cheltuială, mai ales cînd este vorba de fastul extern. Am avut un tînăr care acum de curînd a absolvit şcoala comercială şi care a avut norocul să ia chiar în apropiere o moşie cu arendă pe zece ani, pe un preţ potrivit. La ce crezi că s-a gîndit mai întîi intrînd în moşie ? Ascultă. Şi-a reparat radical casa, care era încă destul de prezentabilă ; şi-a instalat cai şi trăsură de lux ; a dat jos magaziile, care mai puteau dura cel puţin trei ani, şi şi-a angajat lucrători să-i facă altele ; a cheltuit o mie de lei cu reparaţia fîntînei din drumul ce trece pe moşie, pentru ca oamenii călători să ştie că de acum ’nainte e un alt arendaş ; şi-a cumpărat mobile şi mai ales un birou care ar putea să figureze în comptoarul unui milionar ; apoi registre, atît de multe, că are să mai lase cîteva nescrise şi celui ce va veni după dînsul la moşie. Şi trebuie să ştii că tînărul acesta era dintre cei mai ordonaţi şi mai silitori din cîţi aveam în şcoală. Nu-l mai recunosc, cum nu mai recunosc, de altfel, pe atîţia alţii. Cît sînt în şcoală, tinerii aceştia par aşa de docili, că n-ai crede vreodată să-ţi iasă din sfaturi ; dar după ce părăsesc şcoala se schimbă. Noi, profesorii, ne uităm după ei cum se va fi uitînd cloşca rămasă pe marginea bălţii după puii de raţă… Sfaturile din şcoală rămîn nimic, ei se duc după croiala pe care le-a dat-o natura. » Aceeaşi observaţie mi-au repetat-o în nenumărate rînduri şi alţii. Pretutindeni am întîlnit plîngerea că şcoala nu împlîntă destul de adînc în sufletul copilului spiritul de economie.

continuare »

Acad. Cristian Hera
membru al Academiei Române, preşedintele Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice « Gheorghe Ionescu-Şişeşti », fost preşedinte al IPID în 2008

fragment din România după criză. Reprofesionalizarea, Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare – IPID, coordonatori Mircea Maliţa şi Călin Georgescu, Editura Compania, Bucureşti, 2010

[…] În calitate de stat membru al Uniunii Europene, avem datoria să realizăm dezvoltarea rapidă şi durabilă a unui sector agricol performant, adaptat cerinţelor europene şi mondiale, să folosim pârghii eficiente economic şi metode de producţie în deplină armonie cu protejarea mediului şi a resurselor naturale. Producţii de 2 341 kg/ha la grâu, 3 417 kg/ha la porumb, 15 993 kg/ha la cartofi, realizate în anul 2009 în România, comparativ cu 8 280 kg/ha la grâu în Marea Britanie, 9 943 kg/ha la porumb în Spania sau 44 056 kg/ha la cartofi în Germania, nu pot fi eficiente economic şi sunt departe de a fi competitive, ceea ce face ca România, din ţară exportatoare, să devină ţară importatoare de alimente.
Încă de la instituţionalizarea cercetării ştiinţifice, prin înfiinţarea în anul 1927 a Institutului de Cercetări Agronomice al României (ICAR), rezultatele obţinute au fost competitive cu cele realizate pe plan mondial. Au fost create soiuri de grâu şi orz, hibrizi de porumb şi floarea-soarelui cu potenţial ridicat de producţie, calitate superioară şi stabilitate a recoltelor. Hibrizii de floarea-soarelui creaţi la Institutul de la Fundulea au constituit prioritate absolută pe plan mondial, aceştia cultivându-se nu numai în România, ci şi în SUA, Spania şi în alte ţări.
Dificultăţile cu care se confruntă cercetarea ştiinţifică în ultimii 20 de ani explică abordarea timidă a domeniilor de vârf, cum este cel al biotehnologiilor moderne.
Pentru diminuarea efectelor negative determinate de schimbările climatice şi pentru adaptarea la noile tehnologii de cultivare a plantelor, cooperarea cu instituţii având realizări de vârf în sectorul geneticii şi ameliorării plantelor este de mare interes, mai ales în domeniul infuzării în germoplasma românească a « genelor de interes », pentru obţinerea de organisme autohtone bine adaptate condiţiilor de climă şi sol din diferitele zone ale ţării.
Pe plan mondial, ca urmare a potenţialului ridicat de producţie, a rezistenţei la boli şi dăunători, a toleranţei ridicate la schimbările climatice, cultivarea soiurilor ameliorate prin biotehnologie a depăşit, încă din primul deceniu de comercializare şi cultivare, suprafaţa de 114 milioane de hectare, aducând beneficii economice nete de 27 de miliarde de dolari şi reducerea utilizării pesticidelor cu 15 %.
Decada care a debutat în 2006 sub semnul câştigării încrederii în viitorul culturilor biotehnologice a milioane de fermieri din ţări avansate şi emergente preconizează obţinerea de plante cu modificări multiple, cu potenţial sporit de producţie şi toleranţă crescută la schimbările climatice.

continuare »

Pe verticală, în zbor !
© Vlad Predescu

Prof. Vasile Gheţău
profesor la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
din Bucureşti, director al Centrului de Cercetări
Demografice « Vladimir Trebici » al Academiei Române,
membru în consiliul director al IPID

fragmente din România după criză. Reprofesionalizarea, Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare – IPID, coordonatori Mircea Maliţa şi Călin Georgescu, Editura Compania, Bucureşti, 2010

[…] Anii 2008-2009 şi primele luni ale anului 2010 nu au adus schimbări semnificative în evoluţiile demografice, schimbări care şi-ar fi putut pune amprenta pe dezvoltările demografice viitoare astfel încât prognozele demografice existente să reclame revederi şi ajustări. Stabilitatea în evoluţii este dominanta ultimilor ani. Numai că această stabilitate se înregistrează în contextul unei mortalităţi generale mai mari decât rata natalităţii, raport etalat pe aproape 20 de ani, şi a unei migraţii externe negative, caracteristici care înseamnă, de fapt, declin demografic stabil.
Vom fi mai puţini atunci când vom fi ieşit din criză, mai îmbătrâniţi demografic, cu o depopulare dramatică a unui număr crescând de judeţe. Iar după 20 de ani de natalitate scăzută, întreaga construcţie demografică va intra într-o fază de accelerare obiectivă a deteriorării, preludiu la derapaj demografic inexorabil.*
[…] Privite prin prisma rigidităţii conexiunilor şi raportului dintre starea şi mişcarea populaţiei, actualele caracteristici ale situaţiei demografice, rezultat al evoluţiilor cumulate din ultimele două decenii, duc la o constatare dramatică : o perioadă prospectivă de 10-15 ani este doar mâinele zilei de astăzi. Cu o natalitate de numai 8-9 la mie şi o mortalitate generală de 13 la mie, scăderea naturală anuală ar ajunge şi depăşi 100 000 de locuitori în mai puţin de 15 ani, de trei ori mai mare decât cea din anul 2009. Ajuns la o astfel de valoare, provenită din menţinerea fertilităţii la nivelul din ultimii 15 ani – doar 1,3 copii la o femeie – şi deteriorarea structurii pe vârste, declinul natural va urma o accelerare dramatică în continuare prin dinamica internă a demograficului şi nici măcar o redresare a fertilităţii nu ar putea schimba dimensiunea declinului decât dacă această redresare ar fi consistentă şi durabilă. Populaţia de 65 de ani şi peste este astăzi de 3,2 milioane, reprezentând 15 % din populaţia ţării şi va ajunge peste numai patru decenii la 5 milioane, fiind compusă din generaţii aflate în viaţă (generaţiile mari de după anul 1966 vor ajunge la vârstele respective după anul 2032). Cele 5 milioane de vârstnici ar urma să reprezinte aproape o treime din populaţia ţării, raportul de dependenţă ajungând la aproape 55 de vârstnici la 100 de adulţi, de 2,4 ori mai mare decât astăzi. Datele din tabel oferă o imagine coerentă asupra degradării stării demografice a României în deceniile viitoare. Unele faţete ar putea fi diminuate în dimensiunea deteriorării doar dacă fertilitatea ar cunoaşte o redresare de substanţă. Alte faţete nu mai pot fi schimbate după două decenii de declin demografic provenit din scădere naturală şi migraţie externă negativă. Asupra uneia dintre aceste faţete credem că se impune o analiză mai detaliată, pentru că avem în faţă expresia etalării în timp a efectelor unor evoluţii trecute. Este vorba de mecanismul prin care nivelul scăzut al natalităţii din ultimele două decenii îşi va pune amprenta pe evoluţia viitoare a fenomenului.

continuare »

Din Philips – Caricatura sub Ocupaţie, Editura Jsidor A. Stern & Emil Embra, Bucureşti, 1918