de Mircea Vulcănescu

[…] Împrejurările au voit să conduc această Direcţie într-o vreme de răscruce. Venit în fruntea ei într-un ceas greu, pe cînd urmările crizei economice se răsfrîngeau cumplit asu­pra-i, doborînd încasările vamale propriu-zise, sub prevederi, cu peste 1/2 miliard, o las, după doi ani, sub alte zodii. Sub înţeleaptă îndrumare a organelor de conducere ale Minis­te­rului, prin munca devotată a tuturor şi mai ales prin ridicarea generală a vieţii economice, Direcţia a izbutit să facă faţă cu cinste aşteptărilor ce s-au pus în ea, sporindu-şi prestigiul în afară şi însemnătatea reală înăuntrul Ministerului.
Dacă într-o perioadă de restrîngere a volumului comer­ţului exterior, prins în chingă de regimurile restrictive impuse ţării de împrejurările vitrege, politica comercială a ţării a trecut de la Direcţia Vămilor pe seama altor administraţii – această Direcţia a dobîndit, în schimb, o însemnătate covîrşitoare de ordin fiscal.
Cu toată comprimarea comerţului exterior, aceeaşi mie de vameşi hotărîţi au izbutit să împingă – ajutaţi de legi în­ţelepte – încasările totale efectuate prin vămi de la 4 mi­li­ar­de în 1934-1935 la 5 miliarde şi jumătate în 1935-1936 şi 9 miliarde şi jumătate în 1936-1937, participând astfel cu un pro­cent important la opera de redresare eco­no­mică a ţării şi de în­tărire a ei politică şi militară, săvîrşită în ultima vreme.
Ce a putut însemna acest efort pentru funcţionarii va­ma­li, ca muncă migăloasă de interpretare a textelor tot mai numeroase de aplicat, pentru ca materia impozabilă să nu scape printre ele, sau ca efort de veghe şi de muncă pentru îm­piedicarea şi stîrpirea fraudelor de tot felul, tot mai va­ria­te şi tot mai ingenioase, stimulate de însuşi acest efort fis­cal – ştie fiecare dintre noi !
Ajunge să spunem că am izbutit să ducem lucrul la bun sfîrşit, printr-o muncă în comun, ordonată, energică, mi­gă­loa­­să şi de o rigiditate neînfrîntă în aplicarea legilor pe care con­ducătorii destinelor politice ale ţării au înţeles să i le dea în acest răstimp.
În afară de evidenţierea acestor rezultate practice ime­­dia­te, folosesc acest prilej ce am de a vorbi cu fun­c­ţiona­rii mei, de la om la om, acum cînd nu ne mai desparte ie­rarhia oficială, pentru a le lămuri temeiurile etice ale unui fel de a fi de care se vor fi mirat poate şi ei, aşa cum s-au mirat alţii.
Între cele două tradiţii care însufleţesc de-a lungul vre­mii activitatea Direcţiei Vămilor : tradiţia straşnică a « le­ga­lităţii », învăţată de la fostul inspector Arabolu, şi tradiţia în­ţelegătoare a « omeniei », în exercitarea funcţiunii pe care au îmbrăţişat-o unii din înaintaşii mei direcţi – am încercat, pe cît am putut, să ţin o cumpănă dreaptă.
Dacă faţă de publicul din afară m-am trudit să mă men­ţin, cît am putut, pe linia primei tradiţii, faţă de funcţionari am căutat întotdeauna să fiu pe linia celei de a doua.
N-am făcut aceasta din întîmplare, ci în urma unei în­de­lungate reflecţii asupra naturii atribuţiunilor serviciului vamal.
Dacă am adoptat prima atitudine faţă de negustori şi de industriaşi, obişnuiţii clienţi ai vămilor, n-a fost pentru că mi-a lipsit omenia, pe care am încercat s-o păstrez întreagă faţă de funcţionari ; ci pentru că mi-am zis că lipsa respectului legii este unul din cusururile cele mai grave ale întregii noastre vieţi pu­blice, cheia spărturii dintre fondul vieţii noastre şi forma ju­ridică ce o îmbracă.
Nu o dată interpretînd legi atît de draconice, încît, lua­te în serios, aplicarea lor ar fi putut părea monstruoasă, pe care însă nimeni nu le respecta în fapt, mi-am zis că e mult mai bine să le iei în serios şi să dovedeşti absurditatea aplicării lor, ca să le provoci modificarea, mai curînd, decît să le în­lă­turi în fapt prin nerespectare, reluîndu-le în serios, fapt care le îngăduie să dăinuiască. În noianul de ipocrizii care co­ple­şe­sc dreptul nostru pozitiv, trebuie recunoscut aci, din partea Direcţiei Vămilor, cel puţin, un efort de sinceritate.
În afara acestui motiv de ordin juridic şi moral, res­pec­­tul absolut al literei legii, stabilirea unei norme fixe de la care să nu te abaţi orişice s-ar întîmpla, după adagiul ştiut : Fiat iustitia, are, de altfel, în materie vamală, şi un avantaj eco­nomic : introduce ordinea. Fiecare petiţionar ştie de la în­ce­­put ce se poate şi ce nu se poate şi-şi face socotelile în con­­secinţă, fără a fi primejduit de concurenţa neloială a celui ce umblă după hatîr. În organizarea realistă a relaţiilor dintre semeni, intransigenţa puterii publice este plină de fo­loase pentru individ, ca şi pentru obşte. Tendinţa or­ga­ne­lor ad­mi­­nistrative « de a face bună gospodărie », trecînd peste le­gi, vine dintr-o îndătinată confuzie între ordinea adminis­tra­­tivă şi ordinea politică. Mi-a fost dat să văd uneori această concepţie atît de înrădăcinată în societatea noastră, încît une­ori m-am întrebat dacă e vorba într-adevăr de un păcat, sau dacă nu e vorba decît de o formă specială de înţelegere a faptului administraţiei, caracteristică pentru une­le popoare. S-ar putea să fie aşa. […]

Din « Spre un nou medievalism economic ». Scrieri economice, Editura Compania, Bucureşti, 2009, pp. 261-264.

Ion I.C. Brătianu

[…] Când un bastiment e muncit de furtuni şi năpădit de apă, grija imediată a navigatorilor este pomparea apelor şi stăvilirea lor. Vai de acela care, în asemenea minute, se apucă de transformarea maşinilor şi de înlocuirea lor ! Purtarea lui ar fi cel puţin imprudentă.
Ei bine, în ziua de astăzi, e oare momentul priincios pentru a transforma legislaţia noastră economică ?
Când prospectul împrumutului ne arată situaţiunile şi forţele respective ale guvernului şi ale bancherilor străini, acum e oportun să rezolvăm pentru viitor relaţiunile dintre ei şi noi ?
Aceste relaţiuni mă îngrijesc cu atât mai mult, cu cât pe banca ministerială stă un ministru ca d. ministru al Domeniilor şi cu cât nu ştiu până unde poate merge pretenţia capitalului străin. Ştiu însă că un om, în monumentala chestiune a fânului, acel ministru a admis ca judecător între statul român şi furnizorii săi bursa din Budapesta !
M-am îngrijat foarte pentru viitorul nostru naţional şi economic când am citit asemenea promisiuni în Mesaj[ul regal]. Ni se dă chiar în acest moment un învăţământ strălucit. Este la extremitatea cealaltă a lumii un popor al cărui nume se scrie cum îi plăcea altădată să se numească partidul conservator ; acel popor al boierilor [Burilor – n.n.] a fost mai întâi invadat de capitaluri străine şi, în urma capitalurilor străine, a fost invadat de baionetele străine.
Înainte de a deschide largi graniţele noastre capitalurilor străine, în asemenea momente să dechideţi bine ochii asupra situaţiunii în care ne găsim şi să căutăm care sunt garanţiile la cari nici un partid n-ar trebui să renunţe.
Sunt îngrijat, căci am văzut, după proiectul împrumutului şi după notele din străinătate, am văzut legea liniilor de interes local care a fost adusă.
Această lege nu modifică numai legea propusă de mine, ea e cu totul contrarie aceleia făcută acum 6 ani de d. C. Olănescu şi de Parlamentul conservator. Prin urmare, noul proiect nu reprezintă nici simţămintele partidului conservator, nici simţămintele partidului liberal. Atunci mă întreb cu spaimă : ce interese şi ce simţăminte reprezintă acest sistem economic care deschide slobode graniţele capitalurilor străine ?
Oricare ar fi atitudinea Camerei la asemenea încercare, în ţară sentimentul public veghează şi sunt sigur că rezistenţa lui va fi astfel încât asemenea dispoziţiuni nu vor putea avea efecte.

(Dezbaterile Adunării Deputaţilor, Monitorul Oficial, nr. 8 din 3 decembrie 1899, pp. 24-33)

© Bogdan Constantinescu
Fugi cu ursu’ !

© Vlad Predescu
Flexicuritate !

De la începutul lui 2011, de cînd a înţeles că Franţa nu ne va înghiţi în Schengen, puterea rrromână, cea văzută şi cea nevăzută, şi-a însărcinat ostaşii, cei declaraţi şi cei nedeclaraţi, cu denigrarea a tot ce mişcă franţuzeşte şi francez. Ca de obicei, gurile care stuchesc de-a dreptul nu prezintă nici un interes intelectual. Amuzante rămîn cele care lucrează la ambiguu şi amalgam, străduindu-se să adune pic cu pic olecuţă de credibilitate şi să strecoare deci îndoiala că refuzul francez ar fi cu totul justificat. N-au ratat, fireşte, nici trimiterile cu coada ochiului la impalpabilele date ale specificului naţional. Ca un făcut, e chiar momentul în care opinia publică franceză se întreabă de ce « hexagonii » sînt cei mai pesimişti europeni sau chiar terrieni. O grămadă de articole şi studii, grafice şi sondaje scanează profilul francez, care apare adesea sastisit de lupta cu o modernizare în galop, prea puţin convenabilă, aparent, caracterului naţional. S-a exprimat de curînd despre starea neagră a naţiunii şi fostul preşedinte Valéry Giscard d’Estaing, iar Le Point (13 ianuarie 2011, p. 89) a găsit cu cale să-i documenteze interviul cu un citat din volumul Démocratie française, publicat de VGE la Fayard în 1976. Poate că detractorii români ai Franţei şi-ar putea regla tirul, înainte de a depune armele cu zgomot, luînd aminte la judecata emisă de un francez despre ai lui acum 35 de ani, pe cînd le era preşedinte :

« Spiritul francez
Iute pînă la a fi schimbător ; cu elanuri de generozitate, dar ancorat într-un instinct ţărănesc al proprietăţii ; avid de discuţii, dar preferînd uneori faptul împlinit ; mîndru de Franţa cu înflăcărare, dar ştiind puţin despre felul în care e văzut din exterior ; cercetător curios al tuturor ideilor, dar decis să păstreze ca atare tot ce se află împrejur ; spiritual, delicat, decent, dar amator de glumiţe, de crăpelniţe, de protest. Pozînd în cinic, guraliv, dar, per total, poporul cel mai sensibil din lume. Iată de ce democraţia concepută pentru Franţa va ţine neapărat cont de spiritul francez, cel al lui Gavroche, şi de drăgălăşenia surîzătoare a Mariannei. »

Ce se va întîmpla cu certitudine în urma sordidei campanii duse de politrucii noştri ? Păi, conform marilor linii ale acestui portret pe cît de datat, pe atît de actual : 1. toate prostiile emise vor fi arhivate şi studiate atent la cel mai înalt nivel ; 2. trei sferturi din populaţie îşi va vedea de viaţă, neavînd habar că s-a sinchisit de ea careva de la 2 500 km distanţă ; 3. un procent mic de oameni informaţi, curioşi de tot ce mişcă în Europa, din raţiuni academice sau generic profesionale, vor întoarce reacţiile româneşti oficiale pe toate feţele, vor elabora anamneza relaţiilor franco-române şi vor produce contribuţii originale într-un circuit restrîns, din păcate creator de pagini acre de istorie peste cîţiva ani ; 4. în marginea circuitului restrîns, cîteva coţofene care ciugulesc în diagonală concluzii nete despre « alte ţări » vor publica în reviste pentru muieri şi pentru tineri, dar şi în broşuri de comerţ şi turism avertismente oblice din care să rezulte subtil că România e de ocolit pentru (un lung) moment, căci avem probleme de glumiţe, crăpelniţe şi protest ; 5. în Schengen nu vom intra, dacă tot sîntem (momentan) de ocolit, dar avem toate şansele de-a inspira dezbateri, anchete, sondaje, platouri de mirări şi exclamaţii, vorbe de spirit şi alte producte spirituale din partea a trei sferturi din populaţia franceză, uluită că avem ceva cu ea, precum şi corolarul, un damf prost de care bucuroşi ne-am fi lipsit.

© Vlad Predescu
Pisi !

Na belea, se încruntă lighioane conaţionale la douce France, cher pays din fantasmele de nos élites vieillissantes ! De atîta naïveté stau şi se minunează les petites gens, dar şi les diplômés et les diplomates : să fi crezut ai noştri braves responsables politiques c-or să citească francezii des piles de dossiers, toate „tehnice“, şi n-or să vadă, ani şi ani, nici un raport professionnel, nici un article dans la presse roumaine, nici o emisiune din cele mii de la noi, imbibées de parfumul lui Canard enchaîné ? Adică să n-aibă ei la moindre idée de ce am ajuns noi să le expediem kilometri de médecins în timp ce ne pregătim să numărăm les pintades (bibilicile adică, zise guinea-fowl de concurenţii lor, că tot s-a vădit că avem mari probleme cu vocabularul uzual) din bătătura unor pauvres chômeurs, care-s şi ei une création récente, prea puţin bugetară ? Să nu fi trecut picior de gal (un Astérix sau un Obélix) à travers nos douanes, să nu fi avut nici unul l’appétit să investească în ceva dublat sau triplat de vreun commission ?
Ben, les bras m’en tombent ! Mai ales că le grand cirque nu pare a se opri guère : omul care a fait voter Paris comme à la Foire du Trône ne asigură că raportul pentru Schengen est une pure merveille, de plus Europa ne peut pas se passer de nous, Croatia nu e o carte à jouer, ci un exemplu parmi d’autres, iar o amînare ne se traduit pas prin 3-4 ani, cum se spune en haut lieu, ci prin, éventuellement, cîteva luni ; alţii ne înşiră toate acele bourdes de care nu ştia pînă mai ieri decît radio-moquette, de la l’autoroute gonflée şi charterele cu gitans pînă la acea centrale nucléaire care i-ar face pe francezi să broyer du noir mai rău decît numai aparent uitatul incendie dans le port de Rouen. Adică, sans blague, dintr-o grande puissance européenne care ne-a sprijinit la intrarea în UE, am ajuns, dans l’espace de quelques jours, să facem un ogre revanchard pe temeiuri psiho-economico-etnice în scopuri politice ?
Mai hazliu încă, adică à se tordre de rire, nu trece zi să nu ţîşnească în media deopotrivă calomnii generice despre la race des Français, îndesate şi pe forumuri de postacii stipendiaţi par les services secrets, alături de info aburinde, ca dintr-un guerre des tranchées, despre noi expertize şi opinions ale cui se nimereşte şi slujeşte. Îşi închipuie cineva că le peuple retient son souffle aşteptînd la délivrance Schengen ? Nénni, boborul se caută prin porte-monnaie de ultimii firfirei ca să-şi ia ceva pour remplir sa panse acum cînd toate cele au dat într-o cherté jamais vue şi foarte curînd impossible à vivre. Sau se sfătuieşte unde, în acest tohu-bohu (tămbălău, care va să zică) să se ducă afin de monter la garde et lever le poing fermé riscînd cît mai puţin să se faire tabasser. Poporul s’en fout de succès politiques, dar nu iartă nici son salaire amputé, nici sa retraite diminuée, nici son déshonneur complet.
La France ? spune poporul. Un grand pays, bine că le-a arătat ăstora lungul nasului. Qu’à cela ne tienne, credeau că toţi sînt proşti ca românii ? La drept vorbind, on n’est pas si con que ça, dar, dacă n-am fost în stare pîn-acum de une nouvelle révolution, măcar Vive la France !, că i-a venit ideea să serrer les boulons şi demander des comptes.
Iar de la noi, care-om mai trăi, bises et à bientôt !

Cine va organiza alegerile în 2012 ? PDL-ul Elenei Udrea şi al lui Gh. Falcă ? În UE şi în Schengen, în drum spre euro ? « Maiestate, aiasta nu se poate ! » îi spunea Lascăr Catargiu regelui Carol I în legătură cu o eventuală căsătorie a prinţului moştenitor Ferdinand cu domnişoara Elena Văcărescu. Pentru că Elena Văcărescu venea din familiile pămîntene, iar o asemenea căsătorie contrazicea motivaţia de fond a aducerii unui rege străin în principatele române. Cine poate organiza alegeri cinstite, recunoscute de UE, SUA, Rusia şi Israel ? PSD-ul sau PNL-ul ? Sau alianţa PSD-PNL-PC ? Oricine va conduce România în următorul an va pierde aceste alegeri. Criza economică va reuşi să înfunde orice partid şi orice alianţă. Şi dacă unii organizează, ceilalţi vor avea vreo şansă să cîştige ? Cum spunea « în două cuvinte » N. Ceauşescu : « Ex-clus ! » Deci, cîştigătorii nu vor fi recunoscuţi de concurenţii lor furaţi la urne.
Cu cît se apropie mai mult noua rundă de alegeri, locale şi parlamentare, cu atît democraţia (frumos cuvînt !) românească îşi arată mai limpede faţa ei schimonosită. Şi sîntem încă foarte departe de a fi integraţi în zona euro, care înseamnă, de fapt, Europa. Existenţa unei democraţii, plus o economie funcţională au fost principii fundamentale care au stat la baza aderării României la UE. Este astăzi România o democraţie ? Avem în România o economie funcţională ? Oricîte iluzii ne-am face, ne e greu să răspundem afirmativ.
Şi ce ne rămîne de făcut ? Ce altceva decît, ca Sisif, s-o luăm din nou de la capăt ? Cei care-şi închipuiseră, din exterior, că pot susţine, împreună cu securiştii interni, incompetenţi, vinovaţi şi mari mîncători de fonduri, o clasă politică detestabilă şi uşor de manevrat, că asta e de-ajuns pentru a încăleca sau chiar a rupe România s-au înşelat. Îi priveşte, sînt pe contul lor. Pentru noi, ultimii ani seamănă cu un război aproape pierdut. Dar cum s-o reîncepi ? Un time-out al politicianismului (caricatura politicii) se impune. Cu binişorul sau, dacă nu, în plină catastrofă. Cineva trebuie să pună ordine în viaţa haotică a statului şi într-un social în derivă, dar, înainte de toate, trebuie să repornească motoarele economiei. Clasa politică în întregul ei, aşa cum se prezintă ea acum, îşi încheie ciclul. Ciclul de tranziţie, bineînţeles. Coruptă, barbară, penală de multe ori, ea nu mai este purtătoare de speranţă. Profesioniştii din economie, din finanţe, educaţie, agricultură, sănătate, atîţia cîţi mai avem, sînt singurii care mai pot interveni în balamucul şi dezastrul atotcuprinzătoare. Pînă nu e prea tîrziu pentru toată lumea. Tot profesioniştii sau tehnocraţii sînt cei care pot face punte către zecile de mii de români care populează universităţile şi firmele de vîrf de pe toată planeta. Şi tot ei pot găsi alte soluţii, alte finanţări decît cele care derivă din tăieri ale pensiilor şi salariilor şi din împrumuturi peste împrumuturi practicate de guvernele succesive Boc.
Bălcescu, Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Ion Ghica, Brătienii, T. Maiorescu, Nicolae Iorga, Octavian Goga ne privesc din biblioteci şi din portrete. Ei, fondatorii, nu cred că istoria noastră s-a sfîrşit cu Elena Udrea şi cu Emil Boc. Şi nici cu Traian Băsescu.

Petru Romoşan