Umblînd calea mînzului pe urmele unui desen, am dat peste o foaie surprinzătoare din carnetul lui David (1748-1825). Un uriaş printre pictori, acest francez cu stea în frunte a fost mult mai mult decît un neoclasic – o vorbă iute explicativă în dicţionare – şi a avut ghinionul suveran de a trăi vremuri excesiv de interesante – rege, Revoluţie, Napoleon, căruia el i-a inventat iconografia, şi iar rege, unul care-i oferă onoruri pe care David le refuză, preferînd să se autoexileze la Bruxelles (îi ajunsese bietului om !). În juneţe, chinuindu-se vreo cinci ani să obţină o multrîvnită şedere la Roma (Prix de Rome), unde urma să înveţe marea meserie, după moda secolului, reuşeşte, în fine, să se vadă laureat în 1775. Va sta acolo pînă în 1780 şi va primi lumina, aşa cum sperase. Desenul care m-a uimit reprezintă un dac, unul care se pregăteşte de luptă. Imaginea vine de pe Columnă. David a mărturisit – spune notiţa din catalog – că descoperirea Columnei lui Traian i-a permis să-şi afle calea imediat după sosirea sa la Roma. A cerut să i se monteze în cameră mulaje după elemente ale Columnei şi, preţ de şase luni, le-a copiat neistovit, izbutind prin aceste exerciţii să uite « relele forme franceze » în care îşi începuse cariera. Cine şi-ar fi imaginat aşa ceva ?

Comentariu de actualitate al domnului Vasile Gheţău, autorul cărţii recent apărute Drama noastră demografică (Editura Compania, Bucureşti, 2012)

Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române, şi Vasile Gheţău la lansarea cărţii Drama noastră demografică în Aula Magna a Academiei Române la 4 iulie 2012

Numărul de alegători la referendumul din 29 iulie 2012 a devenit subiect de dezbatere şi dispută odată cu stabilirea pragului de validare a referendumului, egal cu jumătate +1 din numărul alegătorilor aflaţi pe listele electorale permanente. S-a ridicat în mod firesc problema folosirii datelor recensământului din octombrie 2011 ca bază pentru stabilirea numărului de alegători. Câteva opinii asupra acestor probleme ar putea aduce un plus de informaţie şi de cunoaştere :
I. Numărul alegătorilor este compus din persoanele de 18 ani şi peste la data alegerilor. Datele recensământului populaţiei din octombrie 2011 nu pot şi nici nu vor putea servi ca bază pentru determinarea numărului total de alegători din mai multe raţiuni. O prezentare succintă a faţetelor problemei are suficientă motivaţie.
1. Numărul populaţiei STABILE din rezultatele provizorii publicate – 19 043 mii locuitori – cuprinde doar locuitorii care au declarat că au reşedinţa obişnuită – adică locuiesc – în România de cel puţin 12 luni (sau mai puţin, dar cu intenţia de a locui la reşedinţa respectivă o perioadă similară). Foarte importantă va fi la prelucrarea datelor confirmarea existenţei a 19 043 mii de formulare individuale de recensământ în care situaţia persoanei la data recensământului este cea de prezentă sau temporar absentă.
2. Din populaţia cu drept de vot fac parte şi românii care au reşedinţa în străinătate pentru o perioadă de cel puţin 12 luni şi care au domiciliul, în documentul de identitate, în România ; rezultatele provizorii indică pentru această populaţie cifra de numai 910 mii.
3. La ambele categorii de populaţie există un grad ridicat de neînregistrare la recensământul din octombrie 2011. În Comunicatul Comisiei Centrale de Recensământ asupra rezultatelor provizorii se menţionează o populaţie nerecenzată de circa 1 milion de persoane. O analiză mai aprofundată a rezultatelor recensământului, coroborate cu defecţiuni importante de organizare şi efectuare a înregistrării, duc la concluzia că populaţia nerecenzată este mai mare. Oricum, rezultatele finale ale recensământului vor impune corecţii ale datelor provizorii şi abia atunci vom şti care este populaţia stabilă a României în octombrie 2011. Nu vom putea însă şti şi care este numărul persoanelor plecate pe o perioadă îndelungată în străinătate.
4. Pe deasupra, datele recensământului nu oferă, în faza actuală de prelucrare, structura pe vârste a populaţiei înregistrate, pentru a putea extrage persoanele de 18 ani şi peste. Şi, pentru a completa starea cunoaşterii populaţiei la recensământ şi eventuala folosire a rezultatelor la alegeri, CNP-ul lipseşte din formularele de recensământ pentru un număr considerabil de persoane (în urma unor campanii şi atitudini reprobabile de nedeclarare a codului).
II. Toate datele statistice asupra numărului populaţiei pe localităţi şi a distribuţiei populaţiei pe sexe şi vârste pe care le avem de la Institutul Naţional de Statistică pentru începutul şi mijlocul anului 2011 au la bază rezultatele recensământului din martie 2002 şi datele asupra mişcării naturale – naşteri şi decese, migraţiei interne cu schimbare de domiciliu şi migraţiei externe înregistrate – cu schimbare de domiciliu din/în România, pentru toată perioada de după recensământul din martie 2002. Populaţia pe vârste se determină pentru începutul şi mijlocul fiecărui an calendaristic postcenzitar.
III. La recensământul populaţiei din martie 2002, populaţia stabilă a României a fost de 21 681 mii locuitori ; populaţia de 18 ani şi peste era de 16 834 mii, reprezentând 78 % ; numărul persoanelor plecate pentru cel puţin 12 luni a fost de numai 159 mii. Admiţând că toate aceste persoane aveau vârste de 18 ani şi peste, putem spune că întreaga populaţie de 18 ani şi peste în martie 2002 era de 17 milioane. La 1 ianuarie 2011, populaţia României era de 21 414 mii locuitori – cuprinzând şi persoanele plecate în străinătate dar continuând să aibă în documentul de identitate domiciliul în România. Cei de 18 ani şi peste erau 17,5 milioane persoane, reprezentând 82 % din întreaga populaţie. Creşterea numărului populaţiei de 18 ani şi peste îşi găsește explicaţie în reducerea numărului de decese în perioada de după recensământul din martie 2002. Pentru mijlocul anului 2011, deci la o dată apropiată de cea a recensământului, populaţia de 18 ani şi peste poate fi estimată la aceeași valoare rotunjită de 17,5 milioane, număr care nu poate diferi decât nesemnificativ în iulie 2012, dacă luăm în considerare dimensiunea scăderii naturale a populaţiei în perioada iulie 2011-iulie 2012.
IV. Potrivit datelor furnizate Biroului Electoral Central de Ministerul Administraţiei şi Internelor, din registrul populaţiei pe care îl gestionează, numărul de alegători la data de 9 iulie 2012 era de 18,3 milioane (însemnând persoane de 18 ani şi peste, cu drept de vot). Este cifra care va fi luată în considerare la referendumul din 29 iulie pentru stabilirea gradului de participare la alegeri şi a pragului de validare de jumătate +1 din numărul total de alegători din listele electoral, adică (18 308 612:2)+1=9 154 307 alegători.
V. Cifra de 18,3 milioane persoane include cetăţenii români cu domiciliul în România, aflaţi în ţară sau în străinătate (plus cetăţeni din ţările UE care au domiciliul sau reşedinţa în România). Este singura cifră pentru care există liste nominale de alegători şi este cifra care îi ia în considerare pe românii aflaţi în străinătate dar cu domiciliul în România în documentul de identitate. Nu se ştiu prea multe despre registrul de populaţie gestionat de MAI : origine, date de intrare şi de ieșire pe cale naturală, prin migraţie internă şi migraţie externă, frecvenţa actualizărilor, modul de verificare/atestare a calităţii datelor, diferenţele dintre numărul populaţiei pe localităţi din registru şi din datele Institutului Naţional de Statistică, felul în care datele de recensământ sunt folosite la verificarea datelor din registru, accesarea şi utilizarea datelor din registru.
VI. Diferenţa dintre numărul alegătorilor din listele electorale în iulie 2012 şi numărul estimat pentru aceeaşi dată al populației de 18 ani şi peste pornind de la recensământul din martie 2002 este, deci, de aproximativ 800 mii persoane. În ambele cazuri, în numărul populaţiei respective sunt incluse şi persoanele care au reşedinţa în străinătate dar domiciliul lor în documentul de identitate este în România.
VII. Fundamentarea cifrei de 18,3 milioane alegători în anul 2012 pe rezultatele recensământului din martie 2002 nu era posibilă. La recensământul din anul 2002 nu s-a înregistrat CNP-ul, pentru a putea conecta informaţiile de la recensământ cu cele din registrul populaţiei al MAI. La recensământul din anul 2002, numărul persoanelor plecate pe o perioadă îndelungată (12 luni şi peste) a fost înregistrat doar în mică măsură – numai 159 mii. Populaţia României la mijlocul anului 2011, deci aproape de data recensământului, a fost de 21 354 mii locuitori. În această cifră sunt incluse şi persoanele aflate în străinătate. O estimaţie a numărului total al populaţiei corespunzător celor 18,3 milioane de persoane de 18 ani şi peste din actualele liste electorale duce la 22,4 milioane locuitori, cu peste 1 milion mai mare decât populaţia estimată la 1 iulie 2012 pornind de la cifra avansată de INS pentru mijlocul anului 2011 şi luând în considerare scăderea naturală din perioada 1 iulie 2011-1 iulie 2012. Diferenţa ar trebui să fie numărul de români aflaţi în străinătate şi care nu au fost înregistraţi la recensământul din anul 2002 şi, implicit, nici în registrul de populaţie, dacă acest registru ar fi construit plecând de la rezultatele recensământului din martie 2002.
VIII. Apariţia frecventă a unor persoane decedate în listele de alegători (chiar la o rată scăzută de participare la vot) ridică semne de întrebare asupra calităţii datelor din registru.
IX. Cu un recensământ în octombrie 2011 având un grad ridicat de nerecenzare şi CNP cunoscut doar pentru o parte a populaţiei recenzate, registrul de populaţie al MAI rămâne singura sursă de informaţii personale pentru alegeri.
X. Credibilitatea actualului registru de populaţie va fi alta atunci când se vor putea verifica datele ce se află în el, componentele de actualizare şi, mai ales, cauza existenţei în registru a unor persoane decedate ori care nu mai au domiciliul în România. Este o întreprindere uriaşă ca volum de muncă, dar şi singura care ar putea duce la liste electorale corecte şi acceptate de toată lumea. În acest context, ar putea fi abordată şi problema construirii REGISTRULUI ELECTORAL, gestionat de o instituţie independentă, civilă, de mare probitate profesională, şi după prevederi legale precise, drastice și transparente. Un astfel de registru a devenit indispensabil atâta timp cât nu se poate și nu se va putea conta pe datele de recensământ, iar actualele liste electorale permanente sunt extrase dintr-un registru al populaţiei care ridică semne de întrebare asupra conţinutului său, al modului de actualizare şi a calităţii informaţiilor.

© Compania

Vasile Gheţău (n. 1940 în regiunea Cernăuţi, Bucovina) şi-a încheiat în 1964 studiile de statistică la Academia de Studii Economice din Bucureşti, unde şi-a susţinut şi doctoratul în 1979 pe teme de prognoză demografică. A urmat cursuri de specializare în domeniul demografiei la Paris, Budapesta şi Varşovia.
A lucrat mai bine de 15 ani în Direcţia Centrală de Statistică, ocupându-se de Statistica Populaţiei, o direcţie pe care a ajuns s-o conducă în decembrie 1989. Expert şi cercetător al Centrului Demografic al ONU din România (1974-1984), a coordonat, ca director general, Recensământul Populaţiei şi al Locuinţelor din ianuarie 1992. Începând din 1994, a predat demografie la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii Bucureşti, fiind în paralel cercetător la Centrul de Cercetări Demografice al Academiei Ro­mâne, a cărui direcţie a preluat-o, de altfel, după dispariţia acad. Vladimir Trebici (1999), creatorul centrului. Consultant ONU după 1982 în probleme aplicate de analiză demografică şi recensământ (Benin, Geneva, New York, Rwanda), a condus şi grupul regional de observatori internaţionali la recensăminte ale populaţiei din diferite ţări (Macedonia 1994 şi 2002, Republica Moldova 2004, Kosovo 2006 şi 2008).
Autor a peste 150 de studii şi articole în reviste de specialitate româneşti şi străine şi a peste 100 de comunicări ştiinţifice la manifestări naţionale şi internaţionale, este membru al celor mai prestigioase organisme şi asociaţii profesionale (International Union for the Scientific Study of Population, European Association for Population Study etc.).
A publicat volume de autor (de pildă, la Editura Alpha MDN, Anul 2050 : va ajunge populaţia României la mai puţin de 16 milioane de locuitori ?, în 2004, şi Declinul demografic şi viitorul populaţiei României, în 2007), a fost coautor la Multilingual Glossary of Demography of Balkans, apărut în 2005 la Universitatea din Tesalia (Grecia), şi a contribuit la numeroase volume colective cu studii şi analize pe teme demografice şi socio-economice privind România (declinul demografic, starea natalităţii, speranța de viață, îmbătrânirea demografică, perspective demografice și implicații economice etc.).

Călin Georgescu

« Analiza rezultatelor preliminare ale recensământului relevă implicaţii numeroase plecând de la realitatea faptului că populaţia constatată a României este acum de 19 milioane de locuitori. Efectele cumulative sunt teribile în prognoza demografică la jumătatea acestui secol, când populaţia ţării va ajunge probabil la 14 milioane, fără a mai vorbi de ce se va întâmpla dincolo de 2050. În noua structură pe vârste, speranţa de viaţă la naştere ar fi cu un an mai mică la bărbaţi şi cu 0,5 ani la femei. O populaţie de 19 milioane de locuitori a fost atinsă în România pentru prima dată în anul 1965. Deşi natalitatea era în scădere în prima jumătate a anilor ’60, creşterea naturală înregistrată în anul 1965 a fost de 115 000, în timp ce pentru anul 2011 se estimează o scădere naturală de 55 000. Schimbarea este dramatică. Compa­rativ cu 1 ianuarie 1990, populaţia actuală a României este cu 4,2 milioane mai mică (18 %), iar faţă de recensământul anterior, cel din anul 2002, reculul este de 2,6 milioane.
Aşa cum arătam în Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României la orizontul anilor 2013-2020-2030, aprobată de guvern în 2008, la capitolul privind evoluţiile demografice (elaborat cu participarea nemijlocită a profesorului Vasile Gheţău), întrebarea fundamentală care se pune este : cu cine şi pentru cine vom construi România de mâine ? Potrivit datelor oficiale, în 2010, numărul de avorturi a depăşit cu puţin cifra de 100 000, ceea ce în­seamnă aproape 50 de avorturi la 100 de născuţi vii. Este mult, este foarte mult pentru o populaţie care are acces total la mijloacele contraceptive moderne, care are o regretabilă istorie în problemele sănătăţii reproducerii şi care nu ar trebui să recurgă decât în situaţii extreme la practica atât de dăunătoare pentru sănătatea femeii care este întreruperea sarcinii. În plus, este foarte probabil ca numărul real al avorturilor să fie mai mare decât cel menţionat, raportările statistice din clinicile şi spitalele private nefiind fiabile.
Dar aceasta este doar una dintre explicaţiile dinamicii demografice negative pe care o scoate la iveală recensământul recent. Cauza principală a actualei stări de lucruri este socio-economică : la 22 de ani de la căderea comunismului, perspectivele pentru un viitor decent al familiei ca unitate de bază a societăţii sunt precare şi incerte. Pe fondul unor guvernări incompetente şi adesea iresponsabile, starea generală a naţiunii şi a economiei s‑a agravat în condiţiile crizei, iar pilonii principali ai dezvoltării – sănătatea, învăţământul, cultura, cercetarea – au avut practic cel mai mult de suferit. Invocarea frecventă şi abuzivă a interesului naţional a mascat negarea doctrinară, în special în ultimii ani, a rolului primordial al statului, acela de slujitor şi protector al propriilor cetăţeni. S-a ajuns la un grad de incertitudine a vieţii, de impredictibilitate a viitorului cum nu s-a mai întâlnit în România din anii 1948-1953.
Când s-au confruntat cu evoluţii demografice îngrijorătoare, ţările scandinave, Germania, Austria, Franţa, Olanda şi Japonia au lansat de urgenţă mari programe de încurajare a natalităţii şi de protecţie socială a mamelor şi copiilor, iar rezultatele favorabile s-au văzut în timp. În contrast, la noi s-a mers pe soluţia de salvare a bugetului prin distrugerea economiei, prin reducerea ajutoarelor şi concediilor pentru creşterea copiilor, închiderea de spitale şi şcoli, limitarea numărului de medicamente compensate, inclusiv pentru copii. Ne mirăm apoi ipocrit că tinerii aflaţi la vârsta activă şi fertilă preferă să-şi caute norocul pe alte meleaguri. »

Din prefaţa la volumul lui Vasile Gheţău, Drama noastră demografică. Populaţia României la recensământul din octombrie 2011, Reprofesionalizarea României IV / IPID, Editura Compania, 2012

© Vlad Predescu

Vechii greci au inventat aproape totul. Dar ne-a rămas şi nouă ceva de propus umanităţii : comedia pe fond tragic. Varianta populară, zisă « haz de necaz », are de-acum o versiune cultă, cu deschidere simfonică şi spectacol care umple arenele. Iar cei care îşi întorseseră scîrbiţi ochii de la media s-au apucat de cîteva zile s-o consume din nou. De ce ? Pentru că incredibilul e la tot pasul. Fireşte, nu toată lumea se amuză din aceleaşi motive, deşi efectul e identic, ba chiar şi finalul său e văzut la fel.
Oamenii cu carte – destui, şi din cei care tac ca peştii din prudenţă, şi din cei pe care nu-i întreabă nimeni nimic – descoperă cît de naivi sînt agitatorii politici. Să crezi că poţi convinge masele indistincte de contrariul a ceea ce au trăit nu două săptămîni discutabile, ci sub lungi guvernări ; să crezi că partenerii străini se vor manifesta într-un glas instituţional, şi nu drept ceea ce sînt cu adevărat în sînul instituţiilor într-un caz de periclitare a intereselor directe şi să pozezi în conservator/revoluţinar emerit vorbind cu sau despre aceste instanţe abstracte în dialect de oţel ; să crezi că mai tresare demn cineva la auzul unor nume de instituţii (Parlament, Curte Constituţională, CSM, DNA, ANI, ANAF…) după ce au fost meticulos demontate şi expuse în nemernicia lor de ani de zile – cît de candid să fii ca să-i dai înainte aşa cu săptămînile ?!
Oamenii fără carte – mult mai mulţi dar şi mult mai ultragiaţi – se opresc din număratul firfireilor rămaşi în portofel numai ca să-şi facă o cruce mare, de slabcredincios şi să rîdă arătînd cu degetul la televizia în care Băsescu, pe fond moarat de Constituţie, joacă farsa cinstei. « Iote, preacinstitul ! », rînjeşte beţivul cartierului în butica din care-mi iau ţigări şi ciocolată. « Lasă, Fane, zice şefa, că te-a reformat şi pe tine. Acum nu mai mănînci, numa’ bei! Economie, mă ! » Dar Fane nu se lasă : « Păi, da’ nu mă duc eu la vot ?! » Cînd ies, într-un cor şuierat de înjurături şi blesteme grele, e limpede că opt oameni din opt se duc la vot cu sete, indiferent de ce se mai întîmplă în aşa-zisa campanie.
În fond, e campania cui ? Campanie pentru ce ? Campania unui om împotriva unui popor ? – e singurul lucru cu adevărat limpede. Iar poporul a căpătat un soi de avocat din oficiu în persoana USL. Bun şi ăsta, nimic de zis, măcar le ştie pe astea, avocăţeştile. Dar ce poate face un om, fie şi susţinut de cîteva mii de gureşi, împotriva unor milioane de inşi furioşi ? Parcă am mai văzut recent filme cu subiectul ăsta. Şi am văzut şi mandate limitate ale avocaţilor din oficiu, şi vedem şi azi lungi trene ale vanităţii şi fragilităţii lor încurcînd soarta popoarelor. În ţările arabe zguduite de revoluţii nu demult, se manifestă deja dureros bîlbîiala pe care fostele « mari bătălii » o ascundeau. Bîlbîiala născută din lipsa de structură a unei eventuale noi echipe, din proiecte neclare şi incoerenţe de tot felul, din lipsă de experienţă sau exces de experienţă vetustă, angajamente de nemărturisit şi isteţimi tribale.
Răspunsul standard la dubitaţiile inşilor neangajaţi politic, ca mine, e că « trebuie luată puterea », din care se înţelege că Puterea e un soi de bici. Or, acest model vechi, în curs de descompunere sub ochii noştri, mai operează doar cîteva amarnice zile. Cele de dinaintea unei bătălii inutile, căci e gata cîştigată. Tot ce se mai obţine în penibilul zăngănit de arme e o discreditare sănătoasă de ambele părţi : conservatorii ies ferfeniţă din strădania de a demonstra că ploaia curge în sus, revoluţionarii ies sleiţi din demonstraţia că 2+2=4, ambele pentru o galerie hlizită, care din nenorocirea asta se va alege cu falsul patent că toţi sînt nuli şi neaveniţi din moment ce i-au distrat pe ei, care ştiau scorul de trei ani.
Există, poate, şi o soluţie mai simplă, economicoasă în forţe şi timp, eficientă pentru toată lumea. O demisie a lui Băsescu, cu completarea acelor rubrici la care tot ezită, cu armistiţii şi favoruri măsurate. O concentrare şi o concertare cu mai puţine « puteri » şi mai mulţi « creieri » în timpul rămas pînă la nişte anticipate cuminţi. O bătaie de cap zilnică pentru salvarea mobilelor care plutesc pe apă. Aşa, fără duş rece ca gheaţa, cu metode mai băbeşti, mai pe gustul poporului român dar şi al lumii largi, rămîn şi toate capetele întregi, rămîne şi ceva loc de bună ziua, rămîne şi timp de lucru pentru urgentul interes naţional.