La tîrgul trist de vechituri care agonizează în week-end cînd pe Kiseleff, cînd pe Aviatori, mă uit la nişte poze de pe la 1950. Negustorul laudă o cărţulie ca o broşurică sub nasul unui domn cu aparenţe flower-power, însoţit de un băieţel plictisit. Pe copil nu-l atrage cărticica – se uită după un căţel alb minuscul, tare vesel –, dar taică-su îl ascultă politicos pe anticar şi scrutează paginile iute întoarse de acesta. E text puţin în josul paginii pe trei sferturi mereu umplută cu litografii imprimate în violet. « Uite ce treabă se făcea la Universul în nouă-sute-treizeci ! Făceau românii gravuri pentru copii. Ce drăguţă e fetiţa asta ! Uite, familia Stahl ! îi arată pe copertă. Aţi auzit de ei, nu ? » Domnul dă din cap că da. S-o fi gîndind la Henri Stahl, sociologul, sau la fiul lui, Paul, sociolog şi etnolog şi el. Sau la nimic şi n-are chef de vorbă.
Îmi văd de drum. Am şi eu tipăritura asta în colecţie. E un tiraj de duzină, pentru marele public, cel mai probabil după 1940, ieşit din rotativa ziarului Universul – menţiunea 1932 de pe coperta a IV-a se referă la înscrierea editurii omonime la Registrul Comerţului. Universul copiilor – unul din suplimentele ziarului – nu mai apărea din 1930, dar concurenţa (Dimineaţa copiilor a lui Batzaria) arătase că se vînd bine la chioşc cărţile ieftine pentru cei mici dacă le faci reclamă în ziar, aşa că ideea era exploatată şi de « universişti ». Buchinistului român nu i s-a părut ciudat că pe copertă scrie « text de P.J. Stahl », dar şi « prelucrat de Ion Alinte » şi « ilustraţiile de Froelich ». E vorba deci de o traducere – altfel, noi nu vorbim de « prelucrare », adică de « adaptare », cum am zice azi. Zisul ilustrator e, de fapt, un faimos desenator pentru copii de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, pe numele lui adevărat Lorentz Frölich (că nu ne omora scrierea corectă a numelor nici la 1940 şi nici măcar pe copertă). Dar cine e P.J. Stahl, autorul opului apărut pe româneşte sub titlul Domnişoara Sanda şi litera A, care povesteşte în imagini întîlnirea unei fetiţe cu abecedarul ?
Păi, e unul dintre cei mai celebri editori din istorie ! Doar că lumea culturală îl ştie, în general, sub numele de Pierre-Jules Hetzel şi, mai ales, ca editor al lui Jules Verne. P.-J. Hetzel (1815-1886) a editat multe nume mari – şi mult Balzac, şi Dumas, Geoge Sand, dar şi pe Baudelaire, şi tot el a scos ediţia aceea superbă a basmelor lui Perrault ilustrată de Gustave Doré –, a făcut şi un pic de carieră politică, dar a şi contribuit din plin la dezvoltarea sectorului « carte pentru copii ». Om cu viziune, a creat o colecţie intitulată « Bibliothèque d’éducation et de récréation » şi a scris el însuşi texte pentru copii de diferite vîrste, printre care şi Les Premières Armes de mademoiselle Lili et de son cousin Lucien (tipărită de Claye în 1868, cu gravurile făcute de Matthis după desenele lui Frölich), devenită la noi Domnişoara Sanda… , texte pe care le-a semnat… P.-J. Stahl.
Să uităm însă de neroziile locale şi să ne uităm la două bijuterii de imagini din volumaş. Copila Sanda « fură » cu ochiul pozele din cartea pe care i-o arată profesoara. Cu o fineţe psihologică uimitoare, Hetzel sugerează în text că micuţa abia aştepta să rămînă singură cu cartea ca să regăsească poza fetiţei din poveste şi s-o sărute, iar Frölich surprinde cu gingăşie momentul subtil, emoţionant prin adevărul lui candid.
Oricît de pauperă e versiunea românească din ’40 – şi mi-e nespus de dragă şi aşa –, ea conservă intact impactul emoţional, grafic şi verbal, al micii capodopere franceze din 1868.

Domnişoara Sanda şi litera A, text de P.J. Stahl, prelucrat de Ion Alinte, ilustraţii de Froelich, Editura Universul SA, pp. 10-11

Gabi de la editură e un pachet de nervi. Credea că, dacă a scăpat de RDS, UPS, Romtelecom şi alţi netrebnici autoritari, a rămas « pe contracte » cu firme respectabile. Eroare ! A dat nas în nas cu zmeul ENEL la ea, în Militari – şi ne-a adus şi proba, vizibilă mai jos, în care « a-ţi » în loc de « aţi » trebuie că e o probă a sursei italiene de energie mentală. Povestea e cam aşa :
« Mă întorc luni seara acasă, în fine, pe răcoare şi găsesc un „bilet“ lipit pe uşă. Emitent : ENEL. Biletul se vrea a fi o avizare. După mine, seamănă mai mult cu o somaţie ! Aflu că ar fi trebuit să fiu acasă pentru schimbarea (periodică) a contorului. Cum n-am fost, să fac bine să mă reprogramez, că, dacă nu şi nu, în termen de 5 zile voi fi deconectată etc. Pe bilet sînt trecute un număr de telefon şi un nume. Sun. Răspunde o voce plictisită. Întreb de ce n-am fost prevenită de această „vizită“. Mi se taie scurt, că n-am fost acasă, că dumnealui a fost toată ziua „acolo“. Ripostez : nu am fost anunţată, mai există şi oameni care, asemenea lui, au serviciu, şi, ca atare, nu aveam de unde să ştiu cînd înlocuiesc ei contoare. Puteam fi plecată din localitate, în concediu eventual, lipsind mai mult de 5 zile ! Ce găseam la întoarcere ?! Parlamentăm şi cădem la pace pe a doua zi, după 6 seara… »

© Bogdan Constantinescu
Baza

Despre români au scris străinii în secolul al XIX-lea texte consistente, unele strălucite. S-au tipărit şi destule platitudini, compilaţii şi aproximaţii. Cînd un autor se înhăma de unul singur la o lucrare amplă de vulgarizare ştiinţifică, singura lui şansă raţională era aceea de a lega cît de cît, în paragrafe inteligibile, rezumatul unor vaste lecturi reduse la fişe crîncen esenţializate. Louis Figuier a publicat astfel la 1873 o panoramă a planetei locuite, intitulată Les Races humaines (« Rasele omeneşti ») – se înţelegea atunci prin « rase » o arhitectură a neamurilor, cu ramuri şi familii diverse. Românii nu erau vreo slăbiciune de-a lui, aşa că, în cartea frumoasă pe care a scos-o, înnobilată cu o sumedenie de gravuri, ne regăsim şi noi în cîteva pagini de strînsură, cu efecte stranii, de la împunsătura metafizică la hazul involuntar. Iată două paragrafe care azi ne pot lăsa cu gura căscată, dar care nu e exclus să fi fost luate în serios de cancelariile ce-şi tot mînau armatele încoace fără prea multe mănuşi :

« Locuitorii Valahiei sînt plini de răbdare şi resemnare ; dacă n-ar fi fost aşa, cu greu ar fi putut să supravieţuiască nenorocirilor care le-au covîrşit ţara dintotdeauna. Sînt oameni blînzi, credincioşi şi serioşi. Doar că muncesc cît se poate mai puţin fiindcă nu se pot bucura de roadele trudei lor. Se mulţumesc cu laptele de la vacile lor, cu carnea porcilor, cu un pic de porumb şi bere proastă, la care se adaugă o miţoasă de pus în spinare. Numai în zilele de sărbătoare ţăranii îşi îmbracă spendidele costume […]. »
« Sînt puţine oraşe în Valahia, o regiune încă înapoiată faţă de civilizaţia învecinată din pricina subordonării ei politice faţă de Turcia şi a relei ei organizări interne. Ţinutul scăldat de Dunăre nu posedă, ca oraş mare, decît Bucureştiul. Nu există în ţară, prin urmare, vreun centru din care să se răspîndească lumina ; e o civilizaţie incompletă, care nu se va putea ameliora decît printr-o revoluţie dinăuntru sau printr-o confruntare, inevitabilă mai devreme sau mai tîrziu, cu marile imperii ce-o mărginesc. »

(Louis Figuier – Les Races humaines, Hachette, Paris, 1873, p. 112)

Femeie valahă, gravură de Valerio, 1870 (p. 115)

Cică de ce n-am povesti şi despre vinuri, dacă tot scriem despre obiceiuri culinare franţuzeşti ? Păi, mi se întunecă mintea : cum să vorbeşti despre o altă galaxie ? Asta dacă e să luăm lucrurile în serios – şi aşa le iau foarte mulţi francezi cînd vine vorba despre vinuri, adică despre « sîngele » lor. Dintr-o pură întîmplare, aşa am ajuns să le iau şi eu. Pentru că am lucrat cîţiva ani buni în Franţa la tipărituri despre vinuri : cărţi, atlase, enciclopedii, ghiduri. Am avut de-a face cu specialişti şi editori devotaţi cauzei, am învăţat, am mai şi degustat. O, n-am devenit vreun expert din atîta lucru, dar am adunat un pic de ştiinţă – numai bună de uitat cînd se stă la masă cu vin la Bucureşti, ca să nu stric cheful nimănui.
Problema nu e nici măcar că vinurile lor ar fi « bune » şi ale noastre « rele », ci că noi nici nu ştim ce e în sticlă. Uneori chiar e vin ! Dar a doua zi, într-o sticlă identică, se poate găsi ceva ce… nu se ştie. Ieri, de pildă, am gustat la un tîrg un lichid roşu dat drept un soi de « monorasă » – un cabernet-sauvignon –, care era de fapt un asamblaj în care se simţea şi strugure de nordul Africii, un syrah, poate chiar la « pastilă » (!), dar şi zahărul unei şaptalizări indecente, o mînă de sulfat şi un iz de doagă, iar gradul alcoolic anunţat 12 % nu cred să fi ajuns la 9 %, deşi pe la noi el tinde să fie mai degrabă prea crescut decît prea scăzut. Deci, cum zice o vorbă la modă, despre ce vorbim ?!
În ultimii zece ani s-a muncit din greu la vie în România. În unele locuri s-au « importat » proprietari şi oenologi, s-au făcut investiţii serioase, mai ales în instalaţiile de vinificare, dar şi în sistemele de conservare, în replantări şi marketing. Lucrul bun merge însă încet la podgorie, iar străinii pricepuţi care se omoară cu firea pe la noi vorbesc cumpătat şi modest în interviuri, în timp ce reporterii le cer imperios să anunţe trufaş doborîri de recorduri. Într-o lume prin definiţie instabilă şi inegală, greu de domesticit şi de supus la reguli, produsul muncii e şi el dificil de stabilizat. Or, ca să poţi vorbi despre vinuri, trebuie să poţi pune degetul pe nişte identităţi, urmînd să selectezi an de an variante şi varietăţi. E un efort de decenii la cheie.
« Da’ vinu’ lu’ tata, ăla de la ţară, nu e bun ? » Ba e grozav ! De la ceaslaua de sub grindă pînă la zaibăr, tot ce se clatină-n ulcică, turnat generos şi cu voie bună, ne ajunge pentru următorii ani. Oricum, e un produs mai cinstit pînă şi la preţ decît cantităţile industriale îmbuteliate sub nume comerciale în care răsună şi cîte un colţ de apelaţiune prestigioasă. Dacă îţi aminteşti doar că vinul alb merge cu cărnuri albe şi peşte, cel roşu cu carne roşie şi vînat, roze-ul cu multe mîncăruri, mezeluri şi aproape orice dulciuri, ţi-ai luat de-o grijă. Pîn-om ajunge la rafinamentul curajos al unui anume roşu, puţin acid şi uşor, servit la stridii în loc de riesling sau sauvignon, ne mai trebuie o sută de ani pe puţin. Din păcate pentru noi, care ne vrem originali şi chiar sîntem nărăvaşi în toate, piesa vinului n-o putem cînta decît după partitura lui. E drept că avem potenţial şi tradiţie, dar amîndouă cer multă trudă competentă şi multă cinste umilă – căci nu noi stăpînim soarele, norul, ploaia, apa freatică, bruma, vîntul… – ca să ne putem bucura de ce au ele mai bun.

© Bogdan Constantinescu
Portret

Verile de altădată

« Uită-te la ea ! Nici ea nu ştie ce să mai facă ! » Doamna de la masa vecină i-o arată însoţitoarei sale, pe ecranul televizorului din pizzerie, pe o cunoscută moderatoare. Aceasta împarte spaţiul de poză cu alte două figuri reuşite ale postului. Nu se aude ce spun cei trei, li se văd doar chipurile cătrănite, într-adevăr descumpănite şi, cum grimasa persistă în durere apăsată, expresia s-ar putea să-i corespundă unei comunicări disperate, care nu ajunge pînă la noi prin zumzăiala ambiantă. « Uite », aproape că strigă doamna cu furculiţa în aer, « măcar de-ar pune-o pe ea să facă o treabă !… » Rezultă că moderatoarea îi pare o fiinţă energică, perfect cinstită şi foarte competentă, care, odată « pusă » la muncă nu se ştie unde, ar da un randament extraordinar.
Disperarea pare absolut fondată : dincolo de acest stadiu al spectacolului nu mai e nici o prelungire a scenei, ci chiar spaţiul realului – o cădere în abis, un sfîrşit de partitură, dai foaia şi nimereşti în copertă, în zid. I s-au încredinţat mediei tot felul de roluri de-a lungul anilor. A făcut, săraca, de toate : şi figuraţie, şi comerţ, şi imagine, şi şantaj, şi anticameră. Cine a vrut să facă numai presă a trebuit să-şi mute gîndul. Spectrul talentelor s-a tot îngustat, pe măsură ce se « rezolvau » – cel mai adesea fără ştiinţa şi conştiinţa protagoniştilor – deziderate dificile : înlocuirea unor funcţiuni impersonale cu persoane şi apoi a persoanelor cu clovni ; transformarea proceselor în piese cu scene, acte şi tablouri ; retragerea în fundal a discursului raţional şi adaptat la situaţia locală şi împingerea în prim-plan a bîlbelor de crîşmă politicianistă, a afectului ortodoxist şi a farfistingurilor birocratice europeniste. Odată cu coborîrea ştachetei la discurs, s-a coborît şi aceea de la muzică, de la film şi creaţie publicitară. Apoi s-a pus pe picioare şi file-ul despre opţiunile publicului (publicul = o jalnică adunătură de inepţi, care ţin să consume produse derizorii, urăsc munca, venerează « distracţia », refuză să se concentreze mai mult de cinci secunde şi votează pe mici). Care a intrat în folder-ul « ce vedeţi e ce ne trebuie » (what you see is what we need).

continuare »

Cum puteţi să vă răcoriţi bînd « ceva bun » pe caniculă fără să adăugaţi plăcerii 500 de calorii ? Cîteva sute de milioane de oameni din nordul Africii şi din Orientul Mijlociu au găsit soluţia de-o veşnicie : beau ceai de mentă.
Da, dar nu-l fac oricum. Toţi cei care au călătorit recent în Maroc sau în Tunisia au gustat din minunea asta, transmisă de altfel şi continentului european, dar prea puţini au întrebat la faţa locului « de ce la dumneavoastră ceaiul e mai parfumat decît la noi ? ». Păi, mai întîi că nu e numai mentă şi-apoi nu e orice fel de mentă. În fapt, e vorba de ceai autentic, cel mai adesea verde, parfumat cu mentă proaspătă.
Se pune deci cam 1 litru de apă la încălzit şi se toarnă fierbinte (înainte de a da în fiert) peste vreo trei linguriţe de ceai verde care asta aşteptau pe fundul unui ceainic. Habotnicii – cunoscătorii serioşi adică – varsă mai întîi puţină apă caldă peste ceai şi o scurg pe urmă, ca să-i ia astfel ceaiului amăreala. Superhabotnicii fac asta şi de două sau trei ori. Abia apoi se varsă toată apa fierbinte şi se strecoară în ceainic şi o mînă de izmă. Menta asta nu trebuie să fie neapărat cea mai parfumată – oricum, se degajă destulă aromă şi din speciile mai blînde, numai frunze să fie, nu săculeţ cu praf uscat. Arabii pun şi zahărul – cam mult după unii, 4-5 linguriţe – deodată. Totul se amestecă apoi – cu lingură de porţelan, de sticlă sau de lemn, niciodată de metal (atenţie, se simte !). După 2-3 minute de infuzare, tradiţia vrea ca « oficiantul » să toarne ceaiul de sus drept în pahar, pentru ca băutura să facă spumă un pic – doar aşa e « cum trebuie ». E însă un exerciţiu periculos pentru începători şi pentru campionii la stîngăcii, aşa că modestia unei turnări banale într-o ceaşcă obişnuită de porţelan sau de faianţă e preferabilă.
Toţi provensalii care se respectă au preluat reţeta, dar i-au creat şi o variantă continentală agreabilă : ceaiul « verde şi cu mentă », odată răcit, se toarnă într-o sticlă plăcută la vedere şi se ţine la frigider. Un soi de versiune « ne-am întors din vacanţă cu obiceiul lor pe gustul nostru ».

O mentă de cules