Democraţia ca mistică imperială

duminică 16 mai 2021

Petru Romoșan

Democraţia aşa cum o ştim în principalele ţări cu această tradiţie (Marea Britanie, Franţa, SUA) e imperfectă pentru că nimic din ce este omenesc nu e perfect, perfecţiunea îi aparţine doar lui Dumnezeu. Mai e şi celebra zicere a lui Winston Churchill, citată de toată lumea – „democracy is the worst form of Government, except for all the others” („democraţia e cea mai rea formă de guvernare cu excepţia tuturor celorlalte”) –, pe care avem tendinţa de-a o lua ca pe un adevăr absolut. E adevărat că Winston Churchill şi Marea Britanie, împreună (mai ales) cu I.V. Stalin şi URSS, şi cu F.D. Roosevelt şi America, l-au bătut pe Adolf Hitler şi au pus la pământ Germania nazistă. Dar acest fapt e totuşi departe de a-l face pe urmaşul ducilor de Marlborough un fel de adjunct al lui Dumnezeu care produce adevăruri de nedepăşit.

Churchill a spus celebra propoziţie în Camera Comunelor la 11 noiembrie 1947, dar cita atunci un predecesor neidentificat. Să vedem şi contextul mai larg : „Many forms of Government have been tried, and will be tried in this world of sin and woe. No one pretends that democracy is perfect or all-wise. Indeed it has been said that democracy is the worst form of Governemnt except for all those other forms that have been tried from time to time…” („Multe forme de guvernare au fost încercate şi vor mai fi încercate în această lume a păcatului şi a durerii. Nimeni nu pretinde că democraţia e perfectă sau infailibilă. S-a spus, într-adevăr, că democraţia e cea mai proastă formă de guvernare cu excepţia tuturor celorlalte forme care au fost încercate din când în când…” – din volumul de aforisme Churchill by Himself, PublicAffairs, 2011).

Deci, democraţia e imperfectă, la fel cum este şi oligarhia sau la fel ca dictatura şi tirania, sau este doar un pic imperfectă, spre deosebire de celelalte forme de guvernare, care sunt imperfecte la modul absolut ? Un lucru pe care nimeni nu l-a clarificat până astăzi. Din SUA lui Joe Biden până în Franţa lui Emmanuel Macron şi până în România lui Klaus Iohannis, democraţia apare din ce în ce mai golită de conţinut, sprijinită doar pe forme goale (alegeri, vot), care, evident, nu pot ţine loc de conţinut. O adevărată formă fără fond, ca să ne amintim de Titu Maiorescu. Democraţia s-a transformat, încet dar sigur, prin inteligenţa şi perfidia oamenilor, în contrariul ei, în oligarhie.

Pentru că în spatele „aleşilor”, al „votaţilor” sunt presa mainstream, plătită şi controlată, servicii secrete sau statul profund (la serviciile secrete trebuie adăugaţi şi înalţii funcţionari inamovibili) şi, deasupra tuturor, oligarhii, marile averi. Deciziile oligarhilor din spatele uşilor capitonate anulează, ridiculizează votul popular. Iar democraţia nu mai este „government of the people, by the people, for the people” („guvernare a poporului, prin popor, pentru popor”), cea invocată de Abraham Lincoln în discursul de la Gettysburg din 19 noiembrie 1863. Aleşii sunt doar marionetele marelui capital acumulat anterior şi legalizat, inatacabil. Şi, bineînţeles, „reprezentanţii” poporului îşi satisfac, în acelaşi timp, prin trafic de influenţă şi trădarea votului, interesele lor mărunte, private, ceea ce îndeobşte se numeşte „corupţie”.

Punerea în discuţie a organizării vieţii publice, a politicului, a democraţiei vine de peste tot, mai ales după alegerile din 2020 din SUA şi are de multe ori chiar aspecte tehnice. „Un alt rezultat (al schimbărilor necesare – n.n.) ar trebui să fie că se pune capăt eforturilor de a bloca o adevărată reformă a procesului de vot în Statele Unite. Asta ar trebui să însemne că nu vor mai exista maşini de vot informatizate de proastă calitate, ca sistemele Dominion şi Smartmatic pe care lobbiştii le-au vândut în 28 de state, distribuind adesea şi o mită generoasă […]. Nimic nu va decide dacă numai imbecilii şi ticăloşii se vor prezenta la posturi înalte în această ţară, dar cel puţin vor putea fi aleşi în chip echitabil” (James Howard Kunstler – Don’t look now, kunstler.com, 26.04.2021).

Dar decăderea şi mizeria democraţiei din vremurile recente e fără sfârşit. Nu e deloc clar, deşi e uşor de înţeles, cum de aproape toţi politicienii, aproape toţi reprezentanţii poporului şi, odată cu ei, majoritatea funcţionarilor publici sunt oameni fără vreo meserie, oameni ai fărădelegii şi oameni fără Dumnezeu. Ar trebui să fie totuşi uşor de înţeles că oligarhii şi oamenii lor de mână din SUA, din Franţa şi din România nu-şi pot alege marionetele politice şi înalţii funcţionari publici decât dintre oamenii fără convingeri puternice, deprinşi să încalce legea, şantajabili cu propriile dosare, oameni cu o pregătire precară, care-i face necompetitivi pe piaţa reală a muncii.

Lipsa de consistenţă şi de responsabilitate a votului „democratic” care ne dă reprezentanţii poporului nu se opreşte la cei aleşi. Ar trebui puşi în cauză şi cei ce aleg sau se prefac că aleg. Şi să nu-i uităm nici pe cei „absenţi”, căci absenteismul e în creştere în toată lumea. Dacă aleşii nu-şi onorează programele, promisiunile difuzate în campanie cu mult zgomot, ei nu sunt sancţionaţi în nici un fel. Ei vor fi sancţionaţi doar „politic”. Ceea ce, bineînţeles, e o glumă proastă şi atât. E o metodă de a-i scoate pe escroci pe uşa din dos ca să faci loc altor escroci. Şi de la capăt. Iar „votanţii”, alegătorii, cetăţenii se împacă foarte uşor cu această comedie bufă şi trec la alegerile următoare fără mari dureri de cap şi fără memorie.

Dar sugestiile de „reparare” a democraţiei vin şi ele de peste tot. „Cred că oamenii politici trebuie să-şi asume întreaga responsabilitate pentru vorbele, ca şi pentru actele lor, şi că această responsabilitate trebuie să fie pusă în aplicare prin intermediul dreptului administrativ şi al celui penal. Politicienii trebuie să-şi asume responsabilitatea personală şi materială a tuturor promisiunilor pe care le fac în cursul campaniei, iar nerespectarea acestor promisiuni ar trebui să fie asimilată unei rupturi de contract şi unei neglijenţe criminale. […] Găsesc că nu e raţional să sperăm că un electorat iresponsabil şi incompetent ar putea alege politicieni responsabili şi competenţi” (Dmitry Orlov – „My political credo”, cluborlov.blogspot.com, 8.05.2021).

Dar sistemul zis „democratic” e chiar mai pervers. Votul e secret (cu o întreagă ceremonie a izolării votantului), iar secretul va fi păstrat, în general, pe întreaga perioadă a mandatului celui rău ales. De ce nu e public votul, pe faţă, şi cu asumarea răspunderii publice pentru opţiunea ta ? De ce nu e luat la întrebări, eventual chiar cu răspundere concretă, cel care a votat prost, interesat (?) un candidat jalnic ? Iar ziariştii, sociologii şi alţi sicofanţi care au lătrat un întreg mandat pentru favoritul lor (ne amintim de „intelectualii lui Băsescu” – zişi şi „fripturiştii lui Băsescu” – din Evenimentul zilei, Cotidianul sau Revista 22 din epocă), deversând minciuni şi sofisme, agresiuni la oponenţi etc., ei nu au nici o responsabilitate ? O pot lua de la capăt cu următorul „ales”, Klaus Iohannis, de exemplu ?

Democraţia, aşa cum s-a practicat ea de la cel de-al doilea război mondial încoace în Europa Occidentală, sub influenţă americană, a fost mai degrabă o narcoză şi semăna foarte bine cu religia, chiar cu dogmatica. De cealaltă parte a cortinei de fier era „democraţia populară”, puterea partidului unic. SUA şi-au construit vastul imperiu şi l-au extins după 1989 şi în Europa de Est, exportând în primul rând „democraţia”, un produs de-a dreptul mistic. Până la recentele alegeri din 2020 din SUA, Donald Trump-Joe Biden, cu maşinile lor „zburătoare” (Dominion, Scytle, Smartmatic, Hammer, Scorecard…), conceptul de democraţie avea o forţă religioasă. Nu puteai să-ţi exprimi vreo îndoială pentru că automat erai scos din orice joc, taxat de „comunist”, de „securist”, de „iubitor de dictatură”. S-a descoperit abia în 2020 că maşinile de vot au fost folosite şi în alte alegeri, din alte ţări. A fost citată şi România (pe harta Scytle), iar recent este pusă în discuţie alegerea lui Macron din 2017 în Franţa.

Invenţia „maşinilor de vot”, a „soft-urilor” a fost legată de 11 septembrie 2001, atacul asupra turnurilor gemene, când s-a încheiat secolul XX şi ar fi început sfârşitul democraţiei în Occident. Dar să nu uităm că alte metode de fraudare a votului, de intoxicare primitivă a electoratului (cu sondaje, cu talk-show-uri, cu interviuri, cu bani…), mai ales a celui prea puţin sau deloc pregătit, se folosesc din negura timpurilor şi a iluziei democratice. Cum a fost ales de mai multe ori Ion Iliescu după 1989 în România ? Dar o investigaţie serioasă ar da rezultate surprinzătoare şi la casele mai mari ale democraţiilor occidentale.

Democraţia nu poate fi perfectă pentru că e făcută de oameni dar dacă minunata democraţie nu mai există de-o bună bucată de vreme chiar deloc ? Sau, mai rău, a devenit chiar contrariul a ceea ce pretinde că este, adică oligarhie ? Sparta pretinde că este Atena, iar Atena a devenit, pe nesimţite, Sparta oligarhică. Sau, ca să venim la zilele noastre, SUA imită China din greu, cu partidul său unic. Partidul Democrat al lui Joe Biden, Hillary Clinton, Nancy Pelosi, Kamala Harris e incapabil să mai accepte existenţa a două partide şi vizează la vedere scoaterea în afara legii a Partidului Republican.

Va mai crede cineva în viitor în democraţie aşa cum s-a crezut în ultimii 70 de ani ? Dacă despre un poet se spune că e un om care a uitat toate meseriile, vedem că politicienii democraţi de astăzi, calificaţi adeseori ca „profesionişti”, sunt, în general, oameni care nu au avut nici o meserie. Ce va fi pus în locul democraţiei care s-a golit de sens, de conţinut ? Următorii 50 de ani vor da, inevitabil, mai multe răspunsuri : democraţie participativă (ca în Elveţia), tehnocraţie (Uniunea Europeană), autocraţie (ca în Rusia), dictaturi sau tiranii, militare sau civile ?

Discuţia despre democraţie nu se poate încheia în câteva pagini. Ar trebui văzut cum imperiile britanic, francez şi american, care au practicat o reală democraţie în metropolă, au pretins-o propagandistic şi în coloniile lor, impunându-şi, de fapt, satrapii, arendaşii locali. Să fie democraţia un lux pe care nu şi-l pot permite decât imperiile ? Şi, fireşte, numai la centru ? Dar există şi misterul Indiei, cea mai mare democraţie din ultimii 70 de ani, născută abia după ce indienii i-au izgonit pe imperialii britanici. Pretenţiile tragicomice ale SUA de a face democraţie cu armata, cu războiul, ca în Irak sau Afganistan, de pildă, au fost deja analizate pe larg. Există azi democraţie în România ? Mare om cel care reuşeşte să dea răspunsul corect şi să-l şi argumenteze !


În căutarea Franţei pierdute

marți 11 mai 2021

Petru Romoșan

Civilii politici (presupuşii aleşi ai poporului) şi presa mainstream închiriată, care critică ampla mişcare a militarilor în Franţa şi ţipă isteric „insurecţie !”, „puci !”, „nesupunere !”, uită interesat cum au ajuns ei înşişi la putere. Cât de legitimi mai sunt aceşti aşa-zişi civili „înregimentaţi”, indiferenţi la nevoile celor care i-ar fi ales, amatori, incompetenţi dar servitori disciplinaţi ai marelui capital ? Cât de compromisă e media mainstream (Le Monde, Libération, Les Échos, Le Figaro, televiziuni, posturi de radio) cu aportul căreia au fost fabricaţi în doar un an (2016) şi menţinuţi apoi artificial la putere ? Ce conţinut mai are aşa-zisa democraţie ? Sunt întrebări la care răspund concret militarii rezervişti şi activi cu scrisorile lor care au băgat în sperieţi clasa politică.

În 2016-2017, pe scena politică franceză a avut loc o extraordinară lovitură de teatru. Care semăna leit cu o lovitură de stat („democratică”, „electorală”). O lovitură de stat electorală care a devenit o lovitură de stat permanentă, troţkistă. Fostul secretar adjunct la preşedinţia Republicii în timpul lui François Hollande între 2012 şi 2014, Emmanuel Macron (n. 1977), fost bancher de afaceri la Banca Rothschild & Cie (asociat-gerant), fost ministru controversat al Economiei, Industriei şi IT-ului (2014-2016), demisionează din guvernul Manuel Valls şi îşi fondează propria mişcare politică, En Marche. Un an mai târziu (7 mai 2017) va fi ales preşedinte al Republicii Franceze. Devenea cel mai tânăr (39 de ani) preşedinte din istoria Franţei şi cel mai tânăr conducător din toate ţările G20 (cele mai puternice 20 de ţări din lume) ale momentului.

În 11 şi 18 iunie 2017 (două tururi), o lună mai târziu deci, La République En Marche (LREM) obţine 308 locuri în Parlament (cu deputaţi aleşi după CV-ul depus pe Internet), majoritatea absolută, dar alegerile sunt marcate totuşi de un absenteism-record (57,4 %). Astfel, la doar 39 de ani, în urma unui an de campanie electorală complet atipică, Emmanuel Macron devine noul „rege” al Franţei. Preşedintele francez îl poate demite direct pe primul-ministru, este, deci, şi adevăratul prim-ministru al guvernului. Observatori recenţi au comparat alegerea lui Macron cu cea a lui Joe Biden în SUA, cu ajutorul maşinilor de vot (Dominion ? Scytl ?).

Cele două partide istorice ale Franţei, LR (Les Républicains – partid gaullist) şi PS (Parti Socialiste), obţin nişte scoruri derizorii şi, practic, după zeci de ani, dispar de pe scenă ca principale partide. Lui François Fillon, favorit absolut în acele alegeri, i se fabrică dosar după dosar cu ajutorul presei (Le Canard Enchaîné şi toată presa aservită), al statului profund (l’État profond) şi al puterii judiciare politizate (mai ales de stânga). Programul lui Macron a fost unul nici de stânga, nici de dreapta sau şi de stânga, şi de dreapta, programul unui partid oportunist, ultraliberal şi stângist totodată, construit de oligarhie şi de presa mainstream, deţinută aproape în întregime de oligarhie.

Nicolas Sarkozy reintegrase Franţa în NATO, de unde plecase la iniţiativa lui Charles de Gaulle, rămânând un membru inactiv. François Hollande şi mai ales Emmanuel Macron pun economia franceză la dispoziţia capitalului global, în special cel american şi britanic. Acesta pare să fie rolul atribuit lui Macron de mentorul său Jacques Attali, consilier al ultimilor cinci preşedinţi ai Franţei şi cel mai important teoretician cunoscut al guvernului mondial. Macron vrea să liberalizeze tot, de la pensii şi contracte de muncă la transportul feroviar şi aeroportuar, spitale şi şcoli.

În iulie 2017, la doar două luni după venirea la putere, înainte şi după 14 Iulie (Ziua naţională), generalul de armată Pierre de Villiers este împins la demisie de noul preşedinte. Motivul demisiei : tăieri masive în bugetul Apărării. Generalul Pierre de Villiers, foarte apreciat de întreaga armată, demisionează, dar promite că va rămâne aproape de colegii săi. Între 2017 şi 2020, publică trei cărţi : Servir (Fayard, 2017), 130 783 de exemplare vândute ; Qu’est-ce qu’un chef ? (Fayard, 2018) ; L’Équilibre est un courage (Fayard, 2020). După asasinarea profesorului de istorie Samuel Paty de către un islamist, Pierre de Villiers declară că susţine „închiderea moscheilor islamiste şi expulzarea imamilor radicali, ca şi preluarea controlului frontierelor naţionale”. În noiembrie 2020 au apărut zvonuri în legătură cu posibila sa candidatură la prezidenţialele din 2022.

Generalul şi-a prezentat cărţile în toată Franţa şi pe toate televiziunile, şi-a expus viaţa şi idealurile. A devenit astfel un personaj foarte cunoscut şi a fost întrebat de zeci de ori, public, dacă va candida la preşedinţie. Generalul s-a eschivat, a refuzat să dea un răspuns direct. Pierre de Villiers este de câtva timp „al treilea om” (la fel cum armata este a treia forţă) politic din Franţa, pe lângă Emmanuel Macron şi Marine Le Pen, preşedinte RN (Rassemblement National). Macron şi LREM ar dori-o, în 2022, în turul doi pe Marine Le Pen. Atâta doar că RN şi Marine Le Pen nu mai reprezintă o alternativă naţională, suveranistă. Atât Marine Le Pen, cât şi partidul său, RN (fost partid de extremă dreaptă, naţionalist), au fost „normalizaţi”, europeizaţi, globalizaţi. Ca şi Marcel Ciolacu sau Vasile Dâncu şi PSD azi în România.

Eventuala candidatură a generalului de Villiers avea două obstacole serioase : faptul că era militar de carieră, de rang înalt, şi faptul că nu avea un partid în spatele său. Prin mişcarea declanşată de „scrisorile deschise” ale militarilor în rezervă (prima scrisoare) şi activi (a doua scrisoare), are deja un partid, e drept, unul neobişnuit dar, cu siguranţă, foarte disciplinat. Franţa profundă s-a mişcat mai întâi prin manifestaţiile Vestelor galbene începând din iarna lui 2018, manifestaţii care au durat mai mult de un an, cu certe câştiguri, mai ales în prima parte. În prima scrisoare, cea a rezerviştilor, Vestele galbene sunt, de altfel, citate. Militarii, în rezervă sau activi, au fost atacaţi de stânga, atâta cât mai există, dar şi de doi miniştri ai lui Macron (ministreasa Apărării şi controversatul ministru de Interne, Gérald Darmanin).

Cu apariţia militarilor în prim-planul scenei politice franceze, peisajul se modifică rapid şi brutal. Scena politică franceză merită să fie urmărită îndeaproape. Francezii sunt mari iubitori de revoluţii. Să ne amintim numai de trei dintre ele : cea de la 1789, cea de la 1848 (care a influenţat decisiv şi modernizarea României) şi Comuna din Paris din 1871. Iar Franţa l-a avut şi pe generalul Charles de Gaulle, care a salvat-o de la dezastru în cel de-al doilea război mondial şi de la dezintegrare politică în 1958, când a preluat puterea. Modelul adesea citat de mişcarea actuală a militarilor francezi, în rezervă şi activi, e, bineînţeles, Charles de Gaulle. Pierre de Villiers (sau altul…) poate reface oricând cu succes lovitura generalului din 1958. De altfel, generalul Antoine Martinez, unul dintre primii semnatari ai scrisorii generalilor, şi-a anunţat deja candidatura la prezidenţiale.

Va fi împins şi Emmanuel Macron la demisie ? Sau va fi demis ? A doua scrisoare, cea a militarilor activi, a fost semnată până marţi 11 mai 2021 de 229 431 de persoane şi a fost citită doar pe site-ul săptămânalului Valeurs actuelles de peste 4 milioane de persoane. E de presupus că finalul scrisorii militarilor activi le dă mari dureri de cap politicienilor : „Il ne s’agit pas de prolonger vos mandats ou d’en conquérir d’autres. Il s’agit de la survie de notre pays, de votre pays” („Nu e vorba de a vă prelungi mandatele sau de a câştiga altele. E vorba de supravieţuirea ţării noastre, a ţării voastre”).


O superbă expoziţie de pictură

joi 6 mai 2021

Petru Romoșan

S-a deschis la Bucureşti o expoziţie de pictură, surprinzătoare, rară şi care, foarte probabil, va face dată în istoria altfel destul de turmentată a artei româneşti. Sunt expuşi doi pictori foarte tineri dar stăpâni ai unui meşteşug străvechi şi, mai ales, ai unei arte extraordinar de dense. O expoziţie cum îţi este foarte rar dat să vezi şi în Capitalele occidentale, mult mai bogate în tradiţii. Cei doi artişti sunt Marius Ghita şi David Horvath, amândoi în primul an de master la UAD (Universitatea de Artă şi Design) din Cluj-Napoca, fostul Institut „Ion Andreescu”.

Marius Ghita s-a născut în 1999 la Satu Mare şi a urmat Liceul de Artă începând cu clasa a V-a. Tânărul dar foarte antrenatul artist practică o pictură cu adevărat europeană, cum nu s-a mai făcut în România din anii 1880-1940. De unde vine atâta maturitate şi atâta stăpânire a mijloacelor la un mare nivel ? Cea mai plauzibilă explicaţie pare a fi aceea că artistul practică zi de zi desenul şi pictura de la o vârstă foarte fragedă. La care se adaugă, fără îndoială, şi contribuţia câtorva profesori excepţionali. Marius Ghita i-a citat pe doi dintre profesorii săi de la Academia de Artă : Florin Ştefan (pentru desen) şi Veres Szabolcs (pentru culoare). Artistul se revendică mai cu seamă de la divizioniştii italieni. Se poate observa şi influenţa faimoasei Şcoli de la Baia Mare, a fondatorului ei, Simon Hollósy, de la începutul secolului XX.

David Horvath s-a născut la Baia Mare în 1998 şi a urmat acolo Liceul de Artă din prima clasă primară până în clasa a XII-a (cu aceeaşi observaţie pentru precocitate ca şi la Marius Ghita). Vine dintr-o familie cu talente artistice, mama sa e profesoară de pian la acelaşi Liceu de Artă, iar tatăl său e cadru militar cu talente muzicale (saxofon, fanfară). Profesorii de care mi-a vorbit sunt Veres Szabolcs (pentru pictură), Dan Măciucă (pentru tehnici de experimentare) şi Florin Ştefan (pentru desen, pictură şi investigaţii alternative). Se simte apropiat de nabişti, în frunte cu mentorul acestora, Paul Gauguin, dar şi de Pierre Bonnard, Édouard Vuillard, Paul Sérusier, Ker-Xavier Roussel, Giovanni Giacometti şi, bineînţeles, de Vincent Van Gogh.

Deşi atât de tineri, artiştii transilvăneni nu par deloc interesaţi de mişcarea „woke”, de progresism, de „cancel culture”, şi nici măcar de postmodernism. Explicaţia principală a maturităţii lor artistice ieşite din comun pare să vină din lunga lor experienţă la şcoala desenului şi a picturii. Au început să deseneze şi să picteze de copii. În artă, ca şi în literatură, frecventarea meseriei încă din copilărie contează la fel de mult ca în sportul de performanţă. Cu rezultate şi consecinţe uneori mult mai durabile decât reuşitele sportive.

Nu întâmplător, de expunerea talentaţilor şi foarte tinerilor artişti se ocupă Florin Petcu, un tânăr la rândul lui şi foarte cunoscut trader al Casei Artmark. Florin Petcu (născut în 1986) a absolvit Istoria Artei la Bucureşti în 2008 şi se ocupă de spaţiul expoziţional al Galeriei Art Safe de la Combinatul Fondului Plastic din Bucureşti. Conduce, de asemenea, SINEVA (promotor de artă contemporană tânără). Expoziţia organziată de Florin Petcu cu cei doi excepţionali tineri artişti (Marius Ghita şi David Horvath) este a doua. Anul trecut, în luna septembrie, a mai expus alţi şapte foarte tineri artişti tot din Cluj-Napoca : Radu Băieş, Mircea But, David Farcaş, Tincuţa Marin, Mihai Mureşan, Oana Năstăsache şi Andrei Sclifos.

Atât organizatorul, Florin Petcu, cât şi artiştii expuşi mi-au atras atenţia asupra unei foarte bune ambianţe colegiale la UAD din Cluj-Napoca. Evoluţia acestor artişti atât de juni, cu mijloace de exprimare atât de complexe, de sofisticate merită urmărită cu atenţie. Inclusiv de către marii colecţionari. Expoziţia este deschisă între 5 şi 23 mai 2021 (Platforma UAP, Combinatul Fondului Plastic, Str. Băiculeşti Nr. 29, Bucureşti).


Franţa : macronism, puci sau trezire suveranistă ?

luni 3 mai 2021

Petru Romoșan

Cum s-a declanşat imensul scandal din jurul scrisorii deschise a militarilor, a generalilor din Franţa, rezervişti dar şi activi (Section 2), scrisoare transformată în tribună prin publicarea pe 21 aprilie în săptămânalul conservator Valeurs actuelles ? (În aceeaşi zi cu puciul generalilor de la Alger, cu 60 de ani în urmă, care cereau menţinerea Algeriei în interiorul Republicii Franceze contra opţiunii generalului Charles de Gaulle de a-i acorda independenţa.) Prin amestecul politicii, al câtorva politicieni de vârf, printre care, în ordinea prestaţiilor : Marine Le Pen, preşedinte al RN (Rassemblement National), partid populist de dreapta, naţionalist, taxat de adversari ca fiind de extremă dreaptă, candidată certă la preşedinţie în 2022 ; Jean-Luc Mélenchon, preşedinte al LFI (La France Insoumise), partid de pseudoextremă stângă, succesor al PCF (Parti Communiste Français) şi parţial al PS (Parti Socialiste) ; Florence Parly, ministreasa Apărării, din partea guvernului şi a şefului său real, preşedintele Emmanuel Macron ; François Lecointre, şef al marelui stat-major. Pe lângă aceştia s-au exprimat într-o avalanşă politicieni de dreapta şi de stânga, foşti sau actuali, editorialişti şi toate televiziunile.

Marine Le Pen s-a adresat generalilor şi militarilor : „Vă invit să vă alăturaţi acţiunii noastre pentru a lua parte la bătălia care începe […], care este, înainte de toate, bătălia pentru Franţa. În calitate de cetăţean şi om politic, subscriu analizelor dumneavoastră şi vă împărtăşesc amărăciunea. Eu cred că problemele se reglează prin politică, într-un cadru democratic. Eu am calmul veteranilor în faţa agitaţiilor stângiste” (www.ouest-france.fr, 2.05.2021). Indignat de scrisoarea generalilor, Jean-Luc Mélenchon, asociat subteran din opoziţie cu LREM (La République en Marche) şi Emmanuel Macron, i-a atacat violent pe militari. După Europe 1 (www.europe1.fr/dossiers/jean-luc-melenchon), Jean-Luc Mélenchon şi parlamentarii LFI au cerut luni 26 aprilie 2021 procurorului Parisului „să deschidă anchete” împotriva autorilor şi împotriva celor care au difuzat tribuna militarilor denunţând „fărâmiţarea” Franţei în Valeurs actuelles. Într-o conferinţă de presă, candidatul LFI la alegerile prezidenţiale din 2022 a explicat că se baza pe un articol al codului de procedură penală pentru a semnala magistraţilor o încălcare a legii, şi anume „provocarea la nesupunere a militarilor”. Ministreasa Apărării, Florence Parly, i-a cerut imperativ şefului statului-major, generalul François Lecointre, cercetarea tuturor semnatarilor. Acesta a confirmat imediat deschiderea de consilii militare prin care vor fi trecuţi generalii şi militarii de diferite grade. Florence Parly, carieristă de profesie, membră în mai multe guverne, apropiată, ca şi Macron, de interesele Grupului Edmond de Rothschild (cf. Wikipedia), s-a exprimat cu o extremă intransigenţă la adresa militarilor. „Doamna Parly n-are nici o capacitate pentru a fi ministrul Apărării”, a declarat, într-un interviu pe Sud Radio (2 mai 2021), generalul de divizie Emmanuel de Richoufftz. Generalul Richoufftz este supranumit „generalul periferiilor”, de care se ocupă de mai bine de 15 ani, de când a trecut în rezervă. În aceste periferii e vorba de droguri, violenţă, neglijarea educaţiei, lipsa integrării sociale etc., teme propuse de general în repetate rânduri celor şase ministere chemate să rezolve asemenea probleme, dar care nici măcar nu colaborează între ele. Numeroase spaţii din Franţa au scăpat controlului statului.

Panica lui Emmanuel Macron şi a partidului său, LREM, e foarte palpabilă în presa mainstream. Dar, prin reacţiile lor disproporţionate, susţinătorii lui Macron, inclusiv cei din presă, nu fac decât să mărească efectul „tribunei” de avertizare a militarilor. Eventualele sancţiuni şi pedepse aplicate generalilor nu vor putea veni mai devreme de 6-8 luni (procedurile sunt lente şi complicate), când va începe, de fapt, campania electorală pentru prezidenţialele din mai 2022. În plus, militarii sunt, după propriile lor declaraţii, abia la începutul acţiunii de „salvare a Franţei”, iar atacurile din media, ca şi cele ale politicienilor, nu-i sperie. Dimpotrivă, s-a sugerat inventarea unor Veste kaki, cu care să participe la manifestaţii alături de Vestele galbene şi să le protejeze pe acestea din urmă de violenţa poliţiei lui Macron. Zeci de manifestanţi Veste galbene şi-au pierdut un ochi, o mână sau au fost grav răniţi de poliţia şi jandarmeria care folosesc armament similar celui de război.

Într-un sondaj al Harris Interactive pentru canalul LCI, 58 % dintre francezi aprobă acţiunea militarilor. Mai mult, 49 % cred că „armata ar trebui să intervină pentru a restabili securitatea fără să aştepte vreun ordin”. 45 % dintre francezi estimează că „Franţa va cunoaşte curând un război civil”. Ultimii trei preşedinţi – Nicolas Sarkozy, François Hollande, Emmanuel Macron – şi mai ales cel din urmă au fost şi sunt resimţiţi de francezi ca nişte „corpuri străine” impuse de interese corporatiste Franţei în ultimii 20 de ani. Lucru pe care românii îl pot înţelege uşor după experienţele cu Traian Băsescu şi Klaus Iohannis. Tuturor li se impută cedări de suveranitate şi, mai concret, de active strategice către capitalul străin, global. Toţi miliardarii francezi, deţinători ai întregii media mainstream, sunt legaţi ombilical de marele capital global, cu investiţii importante în Marea Britanie şi mai ales în SUA.

După tribuna militarilor au mai apărut şi alte scrisori şi „răspunsuri” deschise, dintre care cea mai şocantă este cea a generalului Christian Jean Piquemal, fost comandant al Legiunii Străine, adresată generalului Lecointre, actualul şef de stat major al armatelor :

„Vineri 30 aprilie 2021

Domnule General,

Sunteţi şeful Statului Major al Armatelor şi, în această calitate, prima dumneavoastră datorie este să-i apăraţi şi să-i susţineţi pe militarii activi sau în retragere.

În mod evident, dumneavoastră preferaţi vânătoarea de vrăjitoare.

Prin disciplina dumneavoastră intelectuala nesmintit servilă, prin carierirsmul dumneavoastră consternant, prin supunerea dumneavoastră lamentabilă la puterea politică, dumneavoastră faceţi contrariul şi sunteţi gata, prin complezenţă şi josnicie, să tăiaţi capetele egalilor şi seniorilor dumneavoastră. Jalnic !

Ştiţi bine, datoria oricărui şef demn de acest nume este aceea de a-şi apăra subordonaţii, fraţii de arme, veteranii în loc să-i livreze pradă vindictei unei puteri politice hăituite.

Vă temeţi, fără îndoială, să nu fiţi rău văzut de ministreasa Armatei, pe care o slujiţi cu un zel fără egal şi un comportament de preş ! […]

Domnule General, nu vă obosiţi, nu pierdeţi vremea scriindu-mi, nici n-o să deschid maculatura dumneavoastră. Cel care mânjeşte armata sunteţi dumneavoastră şi numai dumneavoastră, să nu vă înşelaţi ! Francezii, care ştiu asta, şi-au ales tabăra şi nu greşesc.

Da, prefer să fiu în locul meu decât în al dumneavoastră. Trebuie să ştiţi, părerea şi judecata egalilor şi subordonaţilor dumneavoastră nu vă flatează, şi ăsta e un eufemism ! Eu pot să mă privesc în oglindă, mă tem că dumneavoastră nu puteţi.

Dumneavoastră preferaţi „să tăiaţi capete”, să vă sancţionaţi egalii, să vă aplecaţi spinarea şi să serviţi cu un zel neegalat puterea politică. Nu, în ziua în care veţi pleca, nu veţi fi regretat. […]

Cu supunerea şi înjugarea dumneavoastră la puterea politică, comportamentul dumneavoastră e mai degrabă cel al unui tehnocrat decât al unui militar. Aveţi parte de adevărata dezonoare a unui general.

Cu profundul meu dispreţ,

General de corp de armata (ER) Christian Piquemal”

Între 1994 şi 1999, Christian Jean Piquemal a fost comandantul Legiunii Străine şi a fost promovat general de divizie. A fost şi profesor la Şcoala Superioară de Război. Între 1989 şi 1992 a funcţionat ca şef al cabinetului militar pe lângă trei prim-miniştri (Michel Rocard, Edith Cresson, Pierre Beregovoy). În 1999 a fost promovat general de corp de armată. Între 2004 şi 2014 a prezidat Uniunea Naţională a Paraşutiştilor. Macroniştii califică scrisoarea generalului Piquemal ca odioasă şi grotescă.

Militarii rezervişti resping caracterizarea drept „puci” a acţiunii lor şi atrag atenţia că poliţia şi jandarmeria nu mai fac faţă la menţinerea ordinii în marile oraşe şi în periferii, ca şi în localităţile cu mare concentrare musulmană. Ca şi la noi, lumea politică, subordonată oligarhiei invizibile şi preocupată doar de funcţii şi câştiguri dubioase, e total deconectată de realităţile din teren, de viaţa şi interesele cetăţenilor. Nu va întârzia să se răspândească, în rândul generalilor şi militarilor, ca şi în întreaga populaţie, ideea deja afirmată că actuala clasă politică e „rău aleasă” („mal élue”). La 2 mai 2021, scrisoarea deschisă a militarilor rezervişti, iniţial asumată de 20 de generali, a fost semnată de 23 312 militari de toate gradele, dintre care 53 de generali şi 78 de colonei (www.place-armes.fr). O petiţie de susţinere populară a rezerviştilor, deschisă pe 28 aprilie 2021 pe site-ul www.mesopinions.com, a întrunit deja (la 3 mai 2021) 65 015 semnături, iar dintre semnatari 21 066 şi-au postat şi comentariile.

Nu e deloc exclus ca Emmanuel Macron să-şi încheie mandatul înainte de termen. În orice caz, şansele sale la prezidenţialele din 2022 au scăzut dramatic. Mişcarea în curs a militarilor rezervişti (conectaţi, evident, cu cei activi) îi deschide o autostradă generalului Pierre de Villiers, care până mai ieri nu avea un partid care să-l susţină. Începând de acum, are în spate un „partid” foarte neobişnuit. Criza din Franţa este doar o prefaţă a marii crize care se anunţă pentru Uniunea Europeană. „Noi vrem să ne regăsim libertăţile, noi vrem să regăsim egalitatea în această ţară, şi o s-o facem prin fraternitate, mărşăluind din ce în ce mai mulţi împreună, refuzând dictatura”, a declarat pentru France Info (vezi youtube) celebrul cântăreţ Francis Lalanne în timpul marşului de 1 Mai din Paris.


//