Cezar Bolliac
1813 Bucureşti –1881 Bucureşti

Ciocoii din revoluţie

Num-opinca, sărăcuţa,
Numai ea nu ne-a-nşelat,
Numai dînsa, ea micuţa,
Numai ea nu ne-a trădat ;
Dar ciocoii guleraţi
Sînt la inimă spurcaţi.

Ei intrau să fure sume
Şi la ruşi să-şi facă rost.
Ca să-i spui pe toţi pe nume,
Voi nu-i ştiţi cîţi au mai fost ?
Nu ştiţi că au fost spurcaţi
Toţi ciocoii guleraţi ?

Că eu bine-am spus, săracu ;
Eu v-am spus numaidecît
Că n-ai să te-mpaci cu dracu,
De i-ai face orişicît :
Toţi ciocoii guleraţi
Sînt la inimă spurcaţi.

Ba c-om face, ba c-om drege,
Ba s-avem şi pe boier ;
C-o fi bun de-l vom alege
Pin guvern, pin minister.
Dar ciocoii guleraţi
Au fost, cum am zis, spurcaţi.

Că-ncepur-a face fracţii
Ş-a lega pe opincari :
Într-o lună,-n trei reacţii,
Ne-au scăpat ăi măcelari.
Că ciocoii guleraţi
Sînt la inimă spurcaţi.

Şi noi, tot cu evanghelii
Din balconuri predicam ;
Tot spuneam parascovenii
Şi-i iertam, ne împăcam ;
Dar ciocoii guleraţi,
Ei rînjeau că-s rău spurcaţi.

Cînd venir-apoi muscalii, —
Agi, spătari şi controlor !
Alţii — mîrleo ! fug cu banii.
Turcii pradă şi omor.
Şi ciocoii guleraţi
Rîd de noi că stăm legaţi.

Toat-opinca-n puşcărie ;
Toţi legaţi, săraci lipiţi,
Zac în ploaie pe ghimie,
Pribegesc proscrişi, goniţi,
Iar ciocoii guleraţi
Rîd de noi că-i credem fraţi.

Num-opinca, sărăcuţa,
Numai ea nu a furat ;
Numai dînsa, ea micuţa,
Numai ea nu a trădat.
Iar ciocoii guleraţi
Sînt spurcaţi şi veninaţi.

Braşov, 1848, 10 decemvrie

Din volumul Cele mai frumoase 100 de poeme ale românilor despre ei înşişi şi ţara lor alese de Petru Romoşan, Editura Compania, Bucureşti, 2004

« În prezenţa preşedintelui României, Traian Băsescu, şi a premie­rului Ungariei, Orbán Viktor, europarlamentarul Tökés László, vicepreşedinte al Parlamentului European, a declarat la Universitatea de Vară de la Băile Tuşnad, la 22 iulie 2010, că, aşa cum Kosovo şi-a dobândit independenţa, şi maghiarii din Transilvania ar putea să obţină autonomia. »

« La începutul secolului XX apărea Românii din Ungaria. Pentru între­bu­inţare confiden­ţială. Scris, cu concursul mai multor colaboratori, de Huszár Antal, translator în Ministerul de Interne, Budapesta, 1907. Ti­pa­rul tipo­grafiei regale maghiare de stat (A Magyarországi Románok – Bizalmas Használatara – Munkatársak közremüködésével, írta Huszár Antal, M. Kir. Belügyminiszteri Fordító, Budapest, 1907. 963+XXIV p.). Această lucrare confidenţială, pregătită în Secţia Politică a Minis­te­rului de Interne al Ungaiei, s-a tipărit în numai 25 de exemplare la scurt timp după ce Par­tidul Naţional Român a decis reluarea activismului politic în Transilvania. Momentul a coincis cu deschiderea Muzeului Etnografic al Asociaţiei Tran­silvane. Laolaltă cu Marea expoziţie jubiliară de la Bucureşti din 1906 – prilejuită de aniversarea a 1 800 de ani de la cu­ceri­rea Daciei de către romani –, manifestările au marcat cu răsunet unita­tea românească.
„Manualul de maghiarizare“ a românilor, care „conţine planu­rile strategice pentru desfiinţarea neamului românesc“ ¹, a fost destinat exclusiv unor înalţi funcţionari ai guvernului de la Budapesta. Cea mai cuprinzătoare evaluare a acestui proiect, bazat pe forţa terorii şi pe toate mijloacele corupţiei, a fost realizată de profesorul Onisifor Ghibu².
Secţia Politică a Ministerului de Interne al Ungariei, constatând afirmarea din ce în ce mai puternică a conştiinţei naţionale a românilor şi împotrivirea tot mai deschisă a acestora la politica naţională a statului ungar, preconiza :
– distrugerea unităţii demografice a românilor transilvăneni printr-o nouă arondare a judeţelor şi circumscripţiilor electorale
– încadrarea Bisericii Române Unite în Biserica Romano-Catolică pentru a i se împiedica orice manifestări cu caracter românesc
– intervenţia guvernului ungar la Bucureşti pentru eliminarea nu­me­lui de „Ungrovlahia“ din titulatura mitropolitului primat al României, deoarece Biserica Ortodoxă Română era exponentul principal al aspira­ţiilor românilor transilvă­neni, iar preoţii, profesorii şi învăţătorii confesionali erau cei mai periculoşi agenţi ai românismului
– desfiinţarea autonomiei Bisericii Ortodoxe Române din Transil­vania şi abrogarea Statului Organic, pentru a face „să dispară această cangrenă politică, una care roade trupul naţiunii şi al ţării“ ³
– sistarea plăţii de către statul ungar a întregirii de salariu pentru preoţii români „nepatrioţi“
– pregătirea preoţilor români exclusiv în seminarii şi facultăţi teologice ungureşti, concomitent cu desfiinţarea seminariilor existente la Arad, Caransebeş şi Sibiu
– ca în toate şcolile pedagogice româneşti să se utilizeze numai limba maghiară, iar „Reuniunile învăţătorilor ortodocşi“ să fie desfiinţate
– controlul de către stat a activităţii fundaţiilor Bisericii şi cenzurarea listei bursierilor
– controlarea de către stat a şcolilor secundare româneşti, „aceste cuiburi calde ale politi­cii ultranaţionale române, care pun în primejdie integritatea naţională ungară“
– desfăşurarea numai la Sibiu a adunărilor Astrei Române, în pre­zenţa unui comisar guvernamental
– punerea sub strict control de stat a pretinselor societăţi culturale româneşti – în realitate, focare de agitaţie antimaghiară
– îngreunarea apariţiei ziarelor politice româneşti, eliminarea gratuităţilor de transport pe căile ferate pentru ziariştii români şi condam­narea acestora pentru delictele de presă la temniţă ordinară în locul celei de stat
– împiedicarea dezvoltării institutelor de credit româneşti şi redu­cerea influenţei acestora asupra societăţii
– interzicerea Partidului Naţional Român, „factorul cel mai primej­dios pentru ideea de stat ungar“
– dezinformarea opiniei publice europene în legătură cu situaţia ro­mânilor transilvăneni prin publicarea în sinteză a datelor statistice cu­prinse în lucrarea confidenţială, date astfel prelucrate încât „să se afle de câtă libertate se bucurau românii din regatul maghiar“
În sensul ultimei recomandări, din cele peste 900 de pagini ale „Manualului de maghiarizare“ s-au publicat 492, sub pseudonimul „Veri­tas“, într-un tiraj considerabil ; s-a scos şi o a doua ediţie, care avea cu 90 de pagini mai puţin.
Duşmani înverşunaţi ai românilor – precum Tisza István (1861-1918), fost prim-ministru şi lider al Partidului Naţional al Muncii, contele Apponyi Albert (1846-1933), fost ministru al Cultelor şi Instrucţiunii, ministrul de Interne Andrássy Gyula, contele Bethlen István – au inspirat ori susţi­nut măsurile politice, economice şi culturale de o severitate excepţională îm­potriva românilor din Transilvania. Ca prim-minstru, Tisza István i-a cerut contelui Bethlen István să-i prezinte planul de acţiune al statului ungar în chestiunea românilor transilvăneni, având în vedere că „guvernele de după 1867 au neglijat o politică energică şi sistematică“.
Planul contelui Bethlen István prevedea :
– noi colonizări în Transilvania
– stimularea natalităţii ungurilor
– sporirea agresivităţii măsurilor de asimilare a românilor
– stimularea emigrării românilor
– strămutarea în Transilvania a ungurilor invalizi de război, a emigranţilor din America şi România, a ceangăilor din Bucovina şi Moldova, împroprietărirea acestora şi acordarea unui credit financiar, printr-o bancă economică şi culturală pentru Transilvania, care să paralizeze Banca Al­bina din Sibiu şi alte 117 bănci româneşti
– intensificarea exploatării resurselor naturale, a investiţiilor în in­fra­structura edilitară a oraşelor, în cea feroviară şi de navigaţie pe râul Mureş, astfel încât să nu fie posibilă afirmarea capitalului economic, industrial ori agrar cu caracter naţional românesc
– promovarea românilor în funcţii publice numai în zone compact maghiare aflate în dreapta Dunării
– unificarea dreptului transilvan cu cel al Ungariei
– înăsprirea pedepselor pentru delicte de opinie sau presă împotriva statului
– azilurile de copii şi orfanii de război să fie exclusiv sub tutelă un­gurească
– preluarea de către stat a tuturor şcolilor şi grădiniţelor, ca şi obli­gativitatea frecvenţei şi educaţiei în limba maghiară
– înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Maghiare
– introducerea calendarului gregorian în ambele Biserici româneşti
– înfiinţarea Ministerului Reconstrucţiei Transilvaniei
Numai primul război mondial şi consecinţele sale au împiedicat ca planul maghiarizării totale a Transilvaniei să fie aplicat. »

Note

¹ Roman Ciorogariu, Zile trăite, Oradea, 1926, pp. 92-93.
² Onisifor Ghibu, « Un livre secret du gouvernement hongrois : les Rou­mains de Hongrie et la nécessité de les magyariser », in Revue de Transylvanie, tome I, nr. 1, 1934, pp. 61-72 ; Un plan secret al guvernului unguresc din 1907, privitor la maghiarizarea românilor din Transilvania, Cluj, 1940.
³ Huszár Antal, Românii din Ungaria…, op.cit., p. 221.

Din Aurel I. Rogojan – Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale, Editura Compania, Bucureşti, 2011

© Vlad Predescu
Moare cultura, dar creşte natura !

Aurel I. Rogojan

« După 1990, odată cu inflaţia de politologi şi psihosociologi în centrele de decizie, pregătirea de bază a ofiţerilor de informaţii nu a mai fost cea juridică. S-a trecut astfel de la rigoarea raţionamentelor juridice la judecăţile emoţional-speculative, nepotrivite cu disciplina pe care o reclama activitatea secretă de informaţii. În planul practic al activităţii, consecinţa a fost aceea că a început să câştige tot mai mult teren practica sinucigaşă a „sifonării“ informaţiilor către presă. Această substituire ilegală a beneficiarului natural al informării avea să erodeze ireversibil profesionalismul şi credibilitatea serviciilor. Nu este exclus să se fi urmărit un astfel de rezultat.
Fetişizarea presei, care ducea la o diseminare haotică a informaţiilor „aruncate pe piaţă“, a vulnerabilizat serviciile, expunându-le la serioase riscuri contrainformative, şi le-a implicat în numeroase evenimente şi scandaluri. „Scurgerea controlată de informaţii“ poate fi acceptată, în principiu, ca procedeu de lucru, dar numai în operaţiuni specializate strict reglementate. Din păcate, lucrurile nu au stat aşa.
Ofiţerii profesionişti au dezavuat alimentarea presei cu diverse subiecte şi s-au opus compromiterii Serviciului pe această cale. Virgil Măgureanu a fost directorul cel mai prezent în presă, atât la vedere, cât şi în subteranele ei. Au existat ziare privilegiate, care şi-au ţinut tirajul şi cititorii pe seama generozităţii directorului S.R.I. Dar au existat şi proprietari de gazete care au cumpărat informaţii şi dosare. Virgil Măgureanu xerocopia în mod uzual notele de informare pe care le primea, cel mai adesea fără blank pe antetul, caracterul şi numărul documentelor. Apoi le împăturea în patru şi le punea în buzunar. Nu de puţine ori, fiţuicile preferate pentru diseminarea infracţională a informaţiilor le-au publicat cu antetul complet, caracter, număr şi dată. Era o cale sigură pentru a determina sursele serioase să nu mai colaboreze cu un Serviciu care îşi publica la gazetă informaţiile secrete.
Documentele clasificate sustrase în timpul evenimentelor din decembrie 1989 din sediul unei securităţi judeţene din „secuime“ se publicau, în serial, în presa locală de limbă maghiară. Sursa era cunoscută. Când documentele au fost ridicate şi depuse acolo unde le era locul, cine s-a scandalizat ? Cel deposedat ? Nu. Directorul Serviciului !
Încet-încet, asemenea scurgeri de informaţii au căpătat ţinte şi sensuri politice : atac la un ministru, apoi la altul… Au urmat şi editorialele pe temă dată, care aveau să-l pună în dificultate pe primul-ministru şi, nici o grijă, nu avea să fie iertat nici preşedintele. Dacă preşedintele sau vreun membru al guvernului se arăta contrariat, răspunsul era invariabil : „Ăştia sunt securiştii ! Până nu scăpăm de ei… “ […] »

Din Aurel I. Rogojan – Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale, Editura Compania, Bucureşti, 2011

Aurel I. Rogojan

Palatul Vama Poştei, sediul Ministerului de Interne


« […] Cu câţiva ani în urmă însă, pe când era prim-secretar al Comitetului Judeţean Iaşi al P.C.R., Ion Iliescu a înconjurat de câteva ori Copoul, purtând o lungă convorbire cu academicianul Cristofor Simio­nescu. Acesta, entuziasmat, s-a confesat că avusese marele privilegiu de a purta o convorbire remarcabilă cu primul-secretar, în care el îl intuieşte pe viitorul preşedinte al României. Comentariul a ajuns la urechile Elenei Ceau­şescu… Ori de câte ori se punea pe undeva problema alternativei la Ceauşescu, existau şi „suspecţii de serviciu“. Ion Iliescu a fost cel mai longeviv şi mai norocos dintre ei.
Cazul lui Mircea Dinescu era unul aparte. Existase mereu supozi­ţia, de nimic răsturnată până în prezent, că „disidenţa“ sa era partea vi­zibilă – şi de acţiune – a cuplului reprezentat de socrii săi, Ludmila Loghinovskaia şi Albert Kovács, ale căror antecedente şi relaţii erau de mare interes. Structural, Mircea Dinescu era un risc permanent pentru activitatea secretă a oricărui serviciu. Pentru acţiuni făţiş diversioniste şi provocări, era însă operatorul aproape ideal. Lipsesc nişte elemente pri­vind susţinerea pe care a acordat-o primul-secretar al C.C. al U.T.C., Pantelimon Găvănescu, trimiterii sale la documentare în Anglia, ca să pot intui dacă a acceptat anumite lucruri din proprie voinţă sau dacă a fost trimis, ca şi alţii, la undiţa pescarului. După întoarcerea sa în ţară, la Bucu­reşti, a fost iniţial „protejatul“ ataşatului militar adjunct, aceeaşi persoană care s-a ocupat de prezenţa lui Mircea Dinescu în Anglia şi a venit la post în România când acestuia i s-a încheiat stagiul de documentare.
Preluarea ulterioară sub „protecţie“ a lui Mircea Dinescu de către ambasadorul Olandei ne poate sugera azi aplicarea principiului diviziunii muncii între serviciile statelor membre ale N.A.T.O., căci Olandei îi revenea activitatea contrainformativă în spaţiul României. Pe atunci nu ştiam. Acum, faptul ne face să credem că-l verificau. Totuşi, cum în ace­laşi timp îl expuneau, îl făceau inutilizabil pentru orice în afară de agitaţie şi provocare. Ceea ce i se potrivea, dar asta se şi dorea.
La Uniunea Scriitorilor funcţiona un nucleu „de front“, foarte activ în unele momente, al K.G.B.-ului. Surprinzător, nucleul era alcă­tuit din tineri scriitori, dar şi responsabili de cinematografe, cronicari de film ş. a., pretinşi critici ai lui Ceauşescu pentru că nu-i lăsa să scrie despre transformările şi noile realităţi din Uniunea Sovietică. Unii s-au legat cu lanţuri de grilajul Uniunii Scriitorilor şi au chemat la faţa locului corespondenţii presei sovietice acre­ditaţi la Bucureşti. Azi, unii din acel nucleu se află în prospere relaţii cu „foşti“ ai serviciilor sovietice : îl aduc pe fratele (mason) Kondyakov la Palatul Victoria, fac privatizări de succes, se angajează ca mercenari – „analişti“ şi „consultanţi“ – prin partide, staff-uri electorale şi pe lângă lideri politici. Cum erau recompensaţi unii dintre aceşti „activişti de front“ ai K.G.B.-ului ? Primeau periodic (cam la două săptămâni) coşul cu produse alimentare multrâvnite în acele vremuri de numeroase „lipsuri şi greutăţi“ (caviar, votcă, me­zeluri, carne, batog, ulei, fructe exotice, cafea, dulciuri etc.), livrat în faţa porţii dintr-o maşină cu număr „T.C.“ (taxi creditar) a Ambasadei U.R.S.S. Singur acest fapt arată până unde au întins ruşii coarda…
De departe, filosoful şi esteticianul Andrei Pleşu era cel mai solid în concepte. Inteligenţa sa, receptivă la persuasiunea „ofiţerului de caz“, l-a decis să facă un gest de „spovedanie a unui învins“, dar nu în sensul lui Panait Istrati, ci într-unul cu cert efect de captatio benevolentiae. A fost invitat să conferenţieze în faţa ofiţerilor din Securitate, la Casa de Cultură a Ministerului de Interne, despre curente şi tendinţe în artă. A avut o bună audienţă şi s-a bucurat de aprecieri sincere. I s-a rezervat „un exil“ confortabil la Tescani. Ce lucru periculos făcuse ? Îl însoţea pe Mircea Di­nescu la diversele evenimente organizate de ambasadele occidentale la Bucureşti, căci poetul, deşi beneficiase de o bursă postacademică în Marea Britanie, nu deprinsese limba şi avea nevoie de un interpret cu ştaif.
„Ăla cu Trabantul“ – aşa îl ştia Elena Ceauşescu pe domnul Virgil Măgureanu – a fost „detaşat“ la Muzeul Judeţean din Focşani ca să nu-l mai întâlnească pe Ion Iliescu, dar mai ales pe generalul Militaru. Pentru că fusese „în sistem“, exact acolo de unde „se iese numai cu picioarele înainte“, domnului Virgil Măgureanu nu i s-a dat importanţă. A fost iniţial omis. Cineva l-a pârât însă „Cabinetului 2“ şi Elena Ceauşescu a întrebat : „Da’ ăla cu Trabantul care-i ?“ „Îl căutăm, nu-i avem identitatea completă“, a fost răspunsul. Parţial exact, fiindcă un ofiţer – din exces de zel, dar şi din comoditate – i-a schimbat naţionalitatea, iar şeful De­partamentului Securităţii Statului i-a trimis pe ofiţerii superficiali la arhiva actelor de stare civilă pentru a-i reconstitui lui Virgil Măgureanu arborele genealogic.
Individual, fiecare dintre cei pomeniţi „se afla în nişte cărţi“ şi atât. După prinderea în flagrant a reţelei complotiste coordonate de Victor Volodin şi difuzarea „scrisorii celor şase“, erau anticipate şi alte evenimente. Ceauşescu a considerat că, preventiv, Iliescu-Măgureanu-Mili­taru şi Dinescu-Pleşu trebuie împiedicaţi să se întâlnească pentru a nu se organiza.
Dislocarea din Capitală a domnilor Pleşu şi Măgureanu, ca şi a altora aflaţi în situaţii relativ asemă­nătoare, s-a făcut ca urmare a unei decizii politico-administrative luate pe linie de partid – aşa s-a procedat şi în cazul câtorva dintre autorii „scrisorii celor şase“. […] »

Din Aurel I. Rogojan – Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale, Editura Compania, Bucureşti, 2011

Aurel I. Rogojan

« […] Dacă dăm credit spuselor „generalului roşu“ cum că ofiţerii aco­periţi ai D.I.A. plasaţi în D.S.S. erau „ în conservare şi aşteptare“, atunci nu puteau fi decât „resursa pentru evenimente viitoare“  şi erau, cu sau fără ştiinţa lor, pioni ai celor care s-au folosit de această structură în evenimentele planificate. Dacă avem în vedere că prima sentinţă de scoatere din scenă a lui Nicolae Ceauşescu a dat-o Leonid Ilici Brejnev şi că atât „I. D. “, cât şi cvasitotalitatea generalilor şi coloneilor reactivaţi şi avan­saţi de generalul Nicolae Militaru au fost anterior scoşi din rândul cadrelor active ale armatei tocmai pentru că au înţeles să contribuie la îndeplinirea ordinului lui Brejnev (ordinul fusese transmis – în largul Mării Negre, cu prilejul sărbătoririi succesului unei aplicaţii a Tratatului de la Varşovia – prin locţiitorul Comandantului-Şef al Comandamentului Militar Unit al Forţelor Armate ale Tratatului de la Varşovia), atunci nu putem decât să credem că generalul Iulian Vlad era o ţintă a spionajului sovietic, căruia i-a încurcat rău nişte operaţiuni importante în România. De altfel, ge­neralul Militaru, alături de ambasadorul U.R.S.S. la Bucureşti, Evgheni Tiajelnikov, a supravegheat ares­tarea generalului Vlad. Iar comunicatul de presă privind arestarea se difuza tocmai în momentul în care genera­lul Vlad, cu adjuncţii săi şi cu generalul Vasile Gheorghe se deplasau la Ministerul Apărării Naţionale cu proiectele a două chestiuni urgente : clarificarea diversiunii teroriste şi reorganizarea D.S.S. ca Serviciu de Informaţii în subordinea Ministerului Apărării Naţionale. De altfel, cei din sediul central intraserăm deja în posesia noilor legitimaţii de serviciu cu antetul Ministerului Apărării Naţionale. Mişcarea a fost extrem de rapidă. În acelaşi timp însă, în unele judeţe războiul cu Securitatea continua, efectivele acesteia erau reţinute, iar cu unele structuri judeţene nici nu se putuse stabili legătura – comandanţii militari ai acelor judeţe nu răs­pundeau la telefon şi nu executau ordinele gene­ra­lului Guşă, cu care ge­neralul Vlad rămăsese în contact.
În ianuarie 1990 mi-a fost dat să asist, secvenţial şi fără să vreau, la o parte din regizarea primului proces politic postdecembrist. Martorii minci­noşi ai acuzării îşi negociau „la sânge“ gradele, funcţiile şi evoluţia profesională. Regizorul-şef era acuzatorul, asistat îndeaproape de cei care puteau să garanteze recompensele solicitate. Unii dintre acei martori erau ei înşişi pasibili de trimiterea în justiţie, deoarece se numărau printre executanţii reprimării armate a manifes­tan­ţilor din zona centrală a Capitalei (Hotel Intercon­tinental-Piaţa Universităţii). Sperjurii au ajuns departe, iar astăzi au în urmă o carieră în care, graţie înaltei protecţii politice şi a exo­nerării de răspundere, totul le-a reuşit.
În ceea ce ne priveşte, nu am simţit în Departamentul Securităţii Statului vreun resentiment faţă de instituţiile şi perso­nalul Ministerului Apărării Naţio­nale. Dimpo­tri­vă, priveam armata, în ansamblul ei, cu simpatie, mândrie şi simţăminte fraterne. Era oştirea ţării, în care ne înrola­serăm, conduşi cu toţii de aceleaşi idealuri. Pe fond, sentimentele erau reciproce.
Personalul Direcţiei de Contrainformaţii Militare, cu puţine ex­cep­ţii, provenea din unităţile militare, iar accidentele de „loialitate divizată“ – când aveau loc – erau tratate, de regulă, în termeni rezonabili.
După invadarea Cehoslovaciei, direcţiile de informaţii externe ale Securităţii au reuşit să obţină din Occident, cu sprijin secret din partea structurilor omoloage occidentale, unele „produse speciale de uz militar“ din categoria celor prohibite în afara N.A.T.O. Ce pot să confirm este că industria de apărare a fost unul dintre beneficiarii rezultatelor im­portante ale spionajului tehnico-ştiinţific obţinute de D.G.I.E. – ulterior C.I.E. – a D.S.S., alături de alte industrii de bază, precum electrotehnica şi microelectronica, siderurgia şi construcţiile de maşini, mecanica fină şi chimia, ca şi numeroase institute de cercetări ştiinţifice şi producţie. Metroul, de exemplu, s-a putut realiza pe sub cursul Dâmboviţei ca ur­ma­re a soluţiilor tehnologice obţinute în secret. Acum, faptele sunt prescrise, putem spune… Când Mechel a preluat Combinatul de Oţeluri Spe­ciale de la Târgovişte, prima grijă a fost să transporte documentaţia teh­nologică se­cretă la sediul din străinătate al companiei. Era documentaţie obţinută de spionajul român. Clauzele contractului de privatizare, iresponsabil de laxe, nu prevedeau nimic în legătură cu drepturile de proprietate intelectuală. »

Din Aurel I. Rogojan – Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale, Editura Compania, Bucureşti, 2011