Petru Romoşan       

O „Europă cu două viteze”, o „Europe à la carte” (ca la restaurant) sau o „Europă cu geometrie variabilă” ? Ce refuzau zgomotos ieri liderii importanţi ai Europei Occidentale, adică numai în urmă cu 5-6 ani, acceptă şi promovează azi cu o comică, falsă înţelepciune. Europa avea şi ieri, are şi astăzi cel puţin două viteze. Avem Zona Euro şi Spaţiul Schengen, şi avem ţări care au încă monede naţionale şi ţări care sunt în afara Spaţiului Schengen. Despre ce vorbeşte azi Jean-Claude Juncker, acelaşi care respingea violent acum câţiva ani orice discuţie despre o Europă cu două viteze ? Capul UE vorbeşte, aparent fără să-şi dea seama, despre destrămarea organizaţiei, ba chiar o provoacă involuntar, iresponsabil. Şocul Brexit-ului va produce în cele din urmă un Euro-exit general ?
Ţara care poate pune cu o singură viteză cruce Uniunii Europene este Franţa, liderul secund al Uniunii. Iar Marine Le Pen, aflată azi în fruntea sondajelor pentru primul tur al prezidenţialelor franceze din aprilie, a promis un referendum pentru ieşirea ţării sale din UE. Nu e exclus nici ca, înaintea Franţei, să abandoneze UE ţările cu cele mai mari probleme economice şi financiare, ca Grecia şi Italia, probleme cauzate chiar de UE şi mai ales de moneda ei. Dar şi noua preşedinţie americană a lui Donald Trump a început să dea o substanţială mână de ajutor la destrămarea UE. Noua echipă de la Casa Albă are un exemplu viu pentru a arăta ce înseamnă globalismul, liber-schimbul fără limite, iar Bruxelles-ul pare a fi capitala unui nou „imperiu al răului”. Uniunea Europeană a luat locul Uniunii Sovietice în imaginarul colectiv al celor ce încă mai cred în naţiune şi susţin protecţionismul raţional. Un al Treilea sau al Patrulea Reich, pentru că UE începe să fie identificată de toată lumea drept Noul Imperiu German de Apus, de Răsărit, de Centru şi de Sud, adică un imperiu de vreo 450 de milioane de suflete după ieşirea Marii Britanii.
Europa cu mai multe viteze e o ameninţare clară la adresa ţărilor membre din estul Europei. După ce au fost spoliate de activele majore, de mâna de lucru tânără şi calificată, şi transformate în pieţe de desfacere de mâna a doua, ţările din Est vor primi şi statutul de colonie a Germaniei, Franţei şi Beneluxului, iar votul lor va fi doar unul consultativ, adică apă de ploaie. Ce-i drept, se va oficializa astfel situaţia de fapt de ieri şi de azi. Aroganţa imperială a Germaniei, Franţei, Olandei şi a micului ducat Luxemburg, aroganţă care a forţat Marea Britanie să părăsească Uniunea, ni se afişează acum în toată splendoarea ei. Liderii germani şi francezi, împreună cu Jean-Claude Juncker, contează pe frica ţărilor din estul Europei de Rusia şi neîncrederea în preşedinţia lui Donald Trump pentru a rămâne în UE chiar şi cu noile aranjamente umilitoare pe care le vor propune încă de anul acesta, anul aniversării a 60 de ani de la înfiinţarea organizaţiei.
Deşi lipsită de o clasă politică responsabilă şi matură, România e totuşi norocoasă pentru că are încă o monedă naţională şi pentru că are încă frontiere controlate (adică nu este în Spaţiul Schengen). Toate umilinţele de ieri ne pot asigura independenţa şi suveranitatea de mâine. Dar se preocupă cineva în ţara noastră de un plan post-UE, căci realitatea începe să semene din ce în ce mai mult cu un proiect post-UE ? Cum scăpăm de actualii decidenţi de la Bucureşti, slugarnici, mărunţi şi fixaţi într-un trecut dispărut de mult ?

Doi înţelepţi şi cărturari români trec în aceste zile pragul vârstei de 90 de ani : istoricul Dinu C. Giurescu, la 15 februarie, şi diplomatul Mircea Maliţa, la 20 februarie. Ambii, membri ai Academiei Române, autori ai unor scrieri de referinţă “atingătoare”, cum ziceau istoricii mai vechi, la istoria modernă şi contemporană a ţării, dar şi cu deschideri de folos vital pentru viitorime. Nonagenarii de astăzi sunt prieteni de demult, cu toate că au avut căi diferite în viaţă ; cum observa, ca editor al lor, prozatoarea Adina Kenereş : “unul stătea pe creasta României, frecventa elitele conducătoare, organismele internaţionale şi o scenă globală”, iar celălalt, “ţintuit la baza muntelui, se străduia să supravieţuiască în rândurile elitei intelectuale de care tocmai se lepăda regimul în acei ani”. Dar fiecare pe frontul său de luptă, fie acesta în spatele uşilor capitonate ale cabinetelor secrete ale puterii şi pe culoarele (la propriu) politico-diplomatice sau în liniştea, aparentă sau nu, a mesei de scris ori a bibliotecilor şi arhivelor, au înţeles să-şi facă neîntrerupt misiunea faţă de ţară, chiar în împrejurări neprielnice sau ostile, până ce a venit, în sfârşit, libertatea, dar, odată cu ea, şi alte sfidări, primejdii şi perfidii.
Cu câţiva ani în urmă, la o vârstă încărcată de erudiţie şi experienţă personală fără egal, numele celor doi prestigioşi autori  s-au regăsit pe coperta unei cărţi care reconstituie, cu informaţie în mare parte inedită, dar mai ales cu învăţăminte pentru factorii de putere de la Bucureşti, o clipă astrală din istoria încă fierbinte a României. Dar câţi dintre noi au cunoştinţă de cartea “Zid de pace, turnuri de frăţie” (două versuri din Dosoftei), alcătuită de aceşti autori iluştri şi apărută în 2011 la Editura Compania ? Cartea rememorează, în esenţa ei, “etapa cea mai rodnică a diplomaţiei române post-1945” – cum o defineşte istoricul, un segment istoric caracterizat printr-un proiect şi o strategie politico-diplomatică menite să asigure, în ultimă instanţă, supravieţuirea  ca stat independent a României. Acest proiect nu se va regăsi însă niciodata ca atare, explicit şi în toată complexitatea sa, nici în arhivele, fie ele şi cele mai secrete, ale României sau ale vreunui alt stat ori serviciu de informaţii, fie el oricât de redutabil. De ce ? Pentru simplul motiv că acest proiect a fost gândit, elaborat, detaliat şi aplicat de câţiva lideri de vârf ai vremii (în primul rând Maurer, afirmă autorii cărţii), dar acest proiect de ţară a existat şi poate fi reconstituit, pentru a-l şti şi cei de azi, şi viitorimea. Este ceea ce au facut, de altfel, în cartea lor, cei doi academicieni.  “Respectând cerinţele şi limitele balanţei de forţe între Est şi Vest, diplomaţia română şi-a constituit un spaţiu de acţiune cu notabile rezultate, recunoscute de partenerii de dialog din URSS, China, Vietnam, India, din Europa de Vest, Canada şi Statele Unite ale Americii” – sintetizează istoricul.
Un trecut ce obligă a fi nu doar evaluat cu responsabilitate şi discernământ, fără bufeuri şi isterii politicianiste, ci şi folosit în buna şi vechea – totuşi – tradiţie a diplomaţiei româneşti. Complexa, cumplita, dramatica şi – încă – deconcertanta perioadă abia încheiată (la scara istoriei) dintre 1945 şi 1989, numită impropriu “perioada comunistă” sau a “regimului comunist” (care comunism, cât comunism ?), îşi asteaptă în continuare dreapta ei judecată, în toată bezna dar şi cu toate fascicolele sale de lumină, o evaluare pe cât de necruţătoare, pe atât de credincioasă adevărului (căci aşa-zisul “proces al comunismului” rămâne un simulacru penibil, cu tot girul prezidenţial obţinut).
La capătul evocării “deceniului deschiderii”, cu momentele sale dramatice (la care a participat direct pe partea politico-diplomatică), precum criza rachetelor din Cuba sau intervenţia din Cehoslovacia, diplomatul aşază o seamă de învăţăminte pentru cei ce fac şi vor face politica externă a României : convingeri ferm exprimate şi susţinute într-un dialog internaţional (din păcate) asimetric, dar evitarea tonului confruntaţional ; apărarea atributelor esenţiale ale statului ; dar şi transparenţa faţă de propriul popor atunci când se impun mari decizii de politică externă a ţării. După intrarea în NATO şi UE, apreciază diplomatul, Bucureştiul n-a mai performat corespunzător în politica externă şi “dacă lucrurile vor continua pe aceeaşi direcţie, în curând, în 10-15 ani, statul român şi societatea românească vor exista doar ca denumire, nu ca o realitate efectivă”.
O asemenea carte îşi cere reeditarea şi pentru celebrarea, şi în acest fel, a iluştrilor sărbătoriţi din acest moment, dar şi pentru că mesajul cărţii tinde să devină şi mai imperativ.

Sursa : Magna News,
19 februarie 2017

Petru Romoşan       

Nu există om public român – politician, ziarist, intelectual – care să nu fi declarat măcar o dată că România are în ultimii 27 de ani, „democratici”, după decembrie 1989, două mari realizări : acceptarea ei în NATO şi în UE. Aşa să fie ?
Mai întâi merită să subliniem : cele două decizii istorice nu îi aparţin poporului român. Nu îmi amintesc să fi avut vreun referendum pe cele două teme (nu-i nimic, Traian Băsescu şi Klaus Iohannis au organizat şi vor organiza referendumuri fără nici un rost, din capriţ). Cele două hotărâri istorice îi aparţin Sistemului şi au fost implementate cu ajutorul unor campanii de propagandă fără egal. Propaganda a fost organizată de la Washington, Berlin şi Bruxelles, cu acordul deplin al Sistemului intern, devenit mieluşel din câine turbat. Mai e nevoie să descriem Sistemul („statul”, „Securitatea”, „binomul”, „Republica procurorilor”, „instituţiile de forţă”, ministerele fundamentale, plus politicienii corupţi, interfeţe palide ale adevăratului Sistem) ? Cele două hotărâri „istorice” au fost luate numai în interesul Sistemului. Ca să se apere de populaţia pe care o fură şi o terorizează de 70 de ani. Să aibă aliaţi puternici şi credibili, să aibă unde să se ascundă, ei şi banii lor. Să aibă unde să facă odraslele lor şcoli bune, şcoli care nu mai există în România. De fapt, Sistemul a recunoscut la lumina zilei că nu se descurcă singur. Ca elveţienii, de exemplu. Pentru că Sistemul e majoritar compus încă din 1945 din incapabili, rebuturi, corupţi, retardaţi, ticăloşi irecuperabili, criminali etc.
Odată cu venirea lui Donald Trump la Casa Albă, NATO nu mai e ce-a fost. Şi nu din vina lui. În 8 ani de preşedinţie, Barack Obama nu a reuşit să scadă datoria faraonică a SUA. Dimpotrivă, aproape a dublat-o („President Obama has almost doubled our national debt to more than $19 trillion, and growing„, a zis Trump – adică a preluat SUA, în 2009, la o datorie de 10,6 mii de miliarde de dolari şi a adus-o, în iulie 2016, la una de 19,4 mii de miliarde). E doar un motiv printre altele pentru care Barack Obama poate fi considerat unul dintre cei mai slabi preşedinţi din istoria ţării sale. Şi el venea după două mandate nefericite ale lui George W. Bush… Să revenim. NATO e azi o organizaţie pusă serios sub semnul întrebării. Singura ştire bună e că guvernul PSD a alocat în bugetul pe 2017 2 % pentru cheltuielile militare. Dar România nu va putea salva NATO (!). O organizaţie depăşită, “obsoletă”, cum a spus cu sinceritate şi bazându-se pe informaţii verificate Donald Trump în recenta campanie electorală. Iar zilele trecute, la întâlnirea de la München a NATO, John McCain, fost candidat republican la preşedinţia SUA şi şeful “războinicilor”, al “uliilor” de la Washington, a făcut câteva declaraţii brutale : “Make no mistake, my friends : These are dangerous times…” – “Nu vă lăsaţi înşelaţi, prieteni : trăim vremuri periculoase…”. Sau : “Even now, when the temptation to despair is greatest, I refuse to accept the end of the West.” – “Chiar şi acum, când tentaţia de a dispera e pe culmi, eu refuz să accept sfârşitul Vestului.” Între timp, Regatul Unit va pleca din UE, iar Marea Britanie este, alături de Franţa, statul european care are o armată adevărată. Prin plecarea Marii Britanii, implicarea NATO în protejarea UE va fi diferită. Adio UE ! Adio NATO !
Mediocritatea catastrofală a elitei politice şi birocratice româneşti se poate observa cu ochiul liber când vine vorba de Euro. Foarte contestată în Franţa şi Italia, ca şi în toată Europa de Sud, moneda Euro continuă să fie un mit intact pentru decidenţii români, între alţii şi pentru guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, o relicvă a epocii Ceauşescu, educat la ASE-ul epocii dar preluat de instituţiile globaliste (Clubul de la Roma, Trilaterala, Bilderberg, FMI, Banca Mondială etc.). Fără îndoială, cele mai afectate în acest moment de moneda prea abstractă Euro sunt Franţa, Italia şi ţările europene sudice. Dar şi ţările care se tot pregătesc să adere la Euro, ca România, care menţin un curs mult prea ridicat, asfixiant, monedei naţionale. Euro a fost un costum anume croit pentru exporturile industriale germane în Europa. Fără nici o legătură cu tradiţia din sudul Europei, dar nici cu cea a Franţei, de a-şi devalua, deprecia oportun moneda atunci când economia reală, crizele, şomajul o cer. Chingile severe ale euro-mărcii, împreună cu politica dură şi iresponsabilă de austeritate dusă de liderul european Germania, s-au dovedit fatale pentru ţările din sudul Europei şi în egală măsură pentru ţările periferice ale Europei. Germania şi-a consumat cu mare plăcere toate beneficiile construcţiei europene dar pare complet incapabilă să-şi asume şi responsabilităţile care îi revin liderului UE.
În 2017 şi 2018, UE şi mai ales Euro vor fi puse la grea încercare. Diluarea NATO şi abandonarea Europei Occidentale vor fi, în sfârşit, vizibile pentru toată lumea. Dar clasa conducătoare din România nu citeşte nici măcar presa străină relevantă. Habar n-are că în ultimul deceniu lumea s-a schimbat în jurul ei. Şi-a găsit oportunist un preşedinte neamţ tocmai acum când Germania e contestată de peste tot. În Europa, dar şi în America de Nord. Sistemul din România e foarte îmbătrânit, depăşit, dar respectă cu sfinţenie opţiunile făcute în urmă cu 10-20 de ani : România merge disciplinat aliniată pe Germania.
Care sunt beneficiile pe care le-a adus ţării noastre aderarea la UE, în afara protecţiei-beton obţinută de oamenii Sistemului ? Peste 4 milioane de români pe drumuri, dintre care mulţi doctori, ingineri, matematicieni, oameni supracalificaţi, dar şi oameni tineri şi oameni harnici. Defrişarea sălbatică a pădurilor româneşti, distrugerea biosistemului care a ţinut în viaţă, în orice condiţii, geniul naţiunii noastre. Fără pădurile bătrâne, cu biotopul lor bogat (care se reface în multe sute de ani, nu printr-o simplă reîmpădurire), nu vom mai avea nici olimpici la matematică-fizică, informatică, economie, chimie, nici mari sportivi şi nici o populaţie sănătoasă. Sistemul a cedat pe nimic, în afară de interesul său de protecţie şi lamentabile avantaje de corupţie, majoritatea activelor importante ale solului şi ale subsolului. A dat liber la vânzarea pământului. Nu avem infrastructură, sănătatea şi educaţia au decăzut dramatic, cultura şi presa practic au dispărut. Marea problemă a zilei pentru toată ţara a devenit cea a noilor puşcării şi a amenzilor pe care urmează să le încasăm de la UE. Ce am primit în schimb ? Fonduri structurale europene pe măsură ? Nein ! Am primit DNA, SRI şi cele mai extinse arestări din Europa. Am căpătat şi cele mai înflăcărate discursuri găunoase despre democraţie, stat de drept, justiţie. Ca pe vremea lui Lenin !
Ce face Sistemul acum ? Disperat, dezorientat, pe marginea prăpastiei, Sistemul face ce ştie dintotdeauna : îşi trimite trâmbiţele şi toboşarii atitraţi şi bine plătiţi pe televiziuni şi în presă să-i preseze pe intelectuali, pe specialişti să furnizeze proiecte şi liste de oameni de valoare care să salveze încă o dată coşmelia. Ca de obicei, vrea să scoată la suprafaţă ideile utile dar mai ales pe cele periculoase pentru el însuşi şi să identifice oamenii care-l pot pune în dificultate. Ca să-şi lichideze încă o dată oponenţii şi să se eternizeze fericit. Deocamdată nu se întrevede nimic bun pentru ţara noastră. Decât falimentul general al Sistemului, vetust şi amatoristic, care se autogenerează în forme mereu adaptate contextului de la începutul ocupaţiei sovietice şi până azi, în perfectă simbioză cu alte puteri străine de ocupaţie, numite elegant şi respectuos UE şi NATO.

Petru Romoşan       

Imediat după ce s-au încheiat alegerile parlamentare din decembrie 2016 s-a declanşat campania prezidenţială pentru 2019. Ostilităţile au fost deschise de preşedintele în funcţie, Klaus Iohannis, care s-a opus prin toate mijloacele numirii unui nou guvern. Deşi PSD-ul, condus de Liviu Dragnea, câştigase alegerile fără drept de apel şi, împreună cu micul partid ALDE, zis liberal, al lui Călin Popescu Tăriceanu, avea o majoritate confortabilă în Parlament. După ce s-a încropit, cu îmbrânceli şi înjurături, noul guvern, a început cu adevărat războiul politic. Klaus Iohannis, preşedinte, deci primul chemat să respecte legile ţării, a participat la o manifestaţie neautorizată în Piaţa Universităţii, anti-PSD şi Dragnea, şi i-a încurajat pe tinerii manifestanţi să încalce mai departe legea. Cu televiziunile după el.
A fost apoi rândul lui Dragnea. Şi-a pus la treabă prim-ministrul marionetă şi guvernul său de paie să fabrice o ordonanţă de urgenţă care sa-l spele direct şi personal de condamnarea anterioară şi de condamnările viitoare. Pe el, dar şi pe numeroşii lui acoliţi, din toate partidele, din puşcării sau în curs de a ajunge acolo. Oricât încearcă propaganda PSD să spună că negrul e alb şi albul e negru, în această privinţă, manifestanţii din ultimele două săptămâni, uneori până la suta de mii, au toată dreptatea.
Klaus Iohannis a revenit şi a ţinut în Parlamentul aproape gol un discurs violent, nedemocratic, instituindu-se ca proprietarul unic al dreptăţii, justiţiei, adevărului, democraţiei şi poporului, „dragilor”, care amintea de conferinţele legionare. De fapt, Klaus Iohannis provine din Forumul Democrat German din România (FDGR), care este moştenitorul moral dar, după informaţii recente (Radu Golban), şi succesorul imobiliar al Grupului Etnic German (Nationalsozialistische Arbeiterpartei der Deutschen Volksgruppe in Rumänien). Taberele, una foarte la stânga, neocomunistă, deci totalitară, şi una foarte la dreapta, postlegionară, deci tot totalitară (singura moştenire reală lăsată de partidele interbelice vine de la Legiune – chiar PCR a folosit masiv sub Ceauşescu această resursă).
Se impune aici o paranteză mai lungă. La sfârşitul anilor ’60, Securitatea comunistă a început recrutarea pe scară largă a foştilor legionari stabiliţi în Spania, Statele Unite şi Italia. Cei mai mulţi se găseau în Spania şi-i aveau ca lideri pe Horia Sima (capul istoric al partidului) şi pe celebrul scriitor Vintilă Horia ca intelectual remarcabil de dreapta. Adrian Păunescu a fost trimis să-l „recruteze” pe Mircea Eliade la Chicago. Rezultatul a fost pe dos : Adrian Păunescu s-a întors fără Mircea Eliade dar proamerican. În anii ’70, Edgar Papu devenea, cu voie de la partid, apostolul protocronismului. Foştii legionari, mult mai experimentaţi în politică şi oameni cu carte, îi recrutaseră ei pe tinerii securişti : „Căpitane, nu fi trist, Garda merge înainte cu Partidul Comunist !” Tinerii securişti de ieri sunt maeştrii securiştilor mai tineri de azi. Mai e de amintit şi ruptura produsă chiar în familia lui Ceauşescu. El devenise un comunist ultranaţionalist sub influenţa legionarilor (aşa a devenit Ceauşescu naţionalist !), iar ea, Elena, Cabinetul 2, rămăsese stalinist-leninistă şi moscovită sub puternica influenţă a prietenei sale Gizela Vass.
PSD, moştenitorul FSN alături de PD, moştenitorul PCR, nu reuşeşte nicicum să iasă de sub umbra comunistă care-l urmăreşte până azi. Dar iată că şi dreapta românească, după peripeţiile şi eşecurile patente ale urmaşilor partidelor istorice, ţărăniştii şi liberalii (despre PNL, după fuziunea cu partidul neosecurist PDL, se poate vorbi tot la timpul trecut), prin manifestaţiile maximaliste din Piaţa Victoriei, cu marşuri ameninţătoare la sediul PSD, la CNA, la Ministerul Justiţiei, la Avocatul Poporului, începe să amintească periculos de anii ’30 şi de mândrul Căpitan. Noul Şef se cheamă azi Klaus Iohannis, a trecut, după procese câştigate, în proprietatea Forumului Democrat German din România activele fostului Grup Etnic German şi, împreună cu adunătura vociferantă PNL (PNL+PDL) şi noul ciudat partid creat de forţe obscure USR, a mutat politica în stradă, iar Parlamentul României e folosit ca dormitor de nişte zurbagii (parlamentari totuşi).

continuare »

Petru Romoşan       

Războiul dintre Partid (azi PSD-Liviu Dragnea) şi Stat, de fapt Aparatul Represiv, Securitatea Nouă (preşedinte, partide prezidenţiale de opoziţie bătute măr în alegeri – cu Raluca Turcan, după Alina Gorghiu, şi Nicuşor Dan pe post de lideri providenţiali –, SRI, SIE, celelalte servicii, DNA, Parchetul general, ÎCCJ, CSM etc.), războiul deci continuă, va continua pentru câteva zile, dar forţele sunt, evident, inegale. Deşi PSD-ul a câştigat categoric alegerile. Dar alegerile au relevanţă doar în democraţie. Este România o democraţie sau un stat de drepţi, militarizat, în civil ? O mare porcărie pe capul Securităţii noastre patriotice : e obligată de relaţiile strânse cu partenerii occidentali, loviţi de damblaua democraţiei, să fabrice câteva partide aşa-zis democratice. O belea fără sfârşit ! E limpede deja : victoria Securităţii asupra Partidului şi alegătorilor săi va fi totală, se poate lăsa chiar cu miniştri arestaţi, nu numai demişi, printre care chiar tânărul şi neexperimentatul prim-ministru.
Securitatea Veche a desfiinţat Partidul Comunist Român şi, sprijinită de sovietici, i-a împuşcat pe Ceauşeşti. Nicolae Ceauşescu era liderul Partidului. Securitatea Veche a inventat, „din cuţite şi pahară”, într-o şedinţă, Partidul Democratic Nou – CPUN. Din oameni de încredere ai Securităţii, ofiţeri, acoperiţi, colaboratori, informatori. CPUN-ul a fost alcătuit sub atenta supraveghere a Securităţii. Securitatea a inventat de fiecare dată un singur partid, pentru că două ar fi creat, nu-i aşa, dezordine. Din când în când, Partidului i se urcă la cap şi începe să creadă că el conduce ţara, iar Securitatea ar trebui, conform Constituţiei şi legilor (vorbe de dânşii inventate…), să i se subordoneze şi, nu-i aşa, doar să informeze Partidul. Total greşit ! Iar dacă Partidului îi mai dă prin capul prost să şi taie din fondurile mereu în creştere ale Securităţii, se sinucide, îşi semnează condamnarea la moarte. Ceea ce se întâmplă chiar acum.
Cine a urmărit atent manifestaţiile din Piaţa Victoriei, impresionante într-adevăr, va fi observat că o bună parte dintre participanţi sunt oameni relativ tineri, cu şcoală şi bine îmbrăcaţi. O adevărată clasă medie europeană. Cine a avut acces la şcoli bune şi la un trai relaxat în ultimii 20 de ani ? E uşor de presupus că majoritatea acestor oameni tineri nu sunt decât urmaşii fostei Nomenclaturi Comuniste, ai Aparatului Represiv şi ai Propagandei. Au făcut studii bune, în ţară şi în străinătate, au locuinţe decente şi lucrează fie în Aparat, fie la multinaţionale. Unde au fost aceşti manifestanţi în timpul guvernării autoritare a lui Adrian Năstase ? Nu e manifestaţia lor întârziată cu vreo 15 ani ? Erau la studii înalte, părinţii îşi puneau la adăpost bunurile şi câştigurile, alţii îşi căutau slujbe bine plătite, la stat sau în privat. Pe vremea guvernării discreţionare a lui Adrian Năstase nu erau ei interesaţi de manifestaţii revoluţionar-burgheze. Acum această încă subţire clasă medie vrea să-şi cumpere ieftin şi o conştiinţă curată. Tinerii vor să uite pentru totdeauna experienţele comuniste sau securiste vechi (taxate sau netaxate de CNSAS) ale părinţilor şi bunicilor lor. Ei sunt deja europeni şi prooccidentali. Pe ei îi interesează doar viitorul (fără clarificarea trecutului). Şi nu au dreptate ?
O altă ruptură gravă a societăţii româneşti e cea dintre globalişti (născuţi în regimul Băsescu, cel cu Licuriciul) şi naţionalişti, de origine mult mai recentă, sub influenţa Brexit-ului, a decăderii UE şi a alegerii lui Donald Trump în America. Sunt, probabil, două ficţiuni care se ciocnesc violent. Cele două opţiuni sunt pe cât de exclusiviste, pe atât de inconsistente. Pentru că România devastată de azi, de la furtul de creiere şi mână de lucru calificată şi necalificată din partea ţărilor potente ale UE la distrugerea pădurilor româneşi de către aceiaşi occidentali compact egoişti, România pe care ar trebui s-o apere naţionaliştii e pe cale de dispariţie. Pe de altă parte, noii fanatici globalişti, internaţionalişti, nu prea vor să audă că euro şi UE sunt, la rândul lor, pe cale de dispariţie. Cum nu vor să audă că în SUA a fost ales un preşedinte cu aură de antisistem pe care şi ei l-ar vrea debarcat urgent.
Şi poate trebuie să ne întrebăm şi unde au fost aceşti încă tineri manifestanţi în monstruoasa epocă Băsescu ? Epoca Băsescu ? Da, atunci când au plecat din România milioane de tineri şi mai puţini tineri fără părinţi nomenclaturişi sau securişti, chiar la îndemnul iresponsabilului preşedinte securist. Oameni cinstiţi, harnici, fără pedigree totalitar şi-au abandonat ţara ocupată de conaţionalii lor capabili de orice mizerie. Noua boierime fabricată de 45 de ani comunişti. Sau erau deja acolo şi formau nucleul de manifestanţi cu papion care susţineau veseli regimul Băsescu ?
Victoria Statului asupra Partidului, de fapt a Securităţii Noi împotriva Partidului Nou (PSD-Dragnea), va fi încă o dată totală. Iar Securitatea Nouă va inventa un Nou Partid, unul singur şi foarte sigur. Pentru că două sunt prea multe, două produc întotdeauna dezordine, dezordine pe care unii o numesc democraţie.