© Gabriela Cernuşcă
Fereastră în biserica Bogdana (Rădăuţi)

Andrei Marga

Mulţi cred că jurnalistul este înrobit evenimentelor cotidiene şi exprimă opinii pasagere, încât nu contează decât prin articole perisabile, mai puţin prin totalitatea acestora şi viziunea lor. Prin definiţie, jurnalistul ar fi legat de efemer, ca de o soartă!
De aceea, poate, atunci când unui jurnalist, fie şi de notorietatea lui Cornel Nistorescu, apropiaţii i-au tipărit editorialele, sub titlul În cazanul tranziţiei 1997-2000 (Editura Compania, Bucureşti, 2015, volumele I, II, III), puţini le mai analizează, considerându-le absorbite în momentul scrierii. Faptul nu mi se pare justificat. Aceasta din motivul simplu că în aceste volume este vorba nu numai de o cotitură în viaţa României, ci şi de una dintre vocile publice principale, care şi-a asumat jurnalismul veritabil şi l-a reprezentat.
Se ştie că Einstein a fost un student oarecare, că Wittgenstein nu s-a omorât cu Aristotel, iar Albert Camus nu se lăuda că l-a parcurs pe Kant. Aşa stând lucrurile, să nu ne aşteptăm însă la minunea inversă, ca din absolvenţi de orice nivel să iasă performeri – în ştiinţă, în administraţie, în artă, în jurnalism. Nici măcar în confuzia de valori ce s-a instalat la noi şi derutează vizibil destule minţi! Cornel Nistorescu face jurnalism din studenţie, dar, trebuie spus, el a fost în fruntea promoţiei sale şi numai reglementările epocii, de repartizare a absolvenţilor de vârf mai întâi în alte locuri, au făcut să nu rămână la catedră în universitatea de origine. Jurnalismul nu a fost pentru el vagonul ultim pe care l-a mai prins, ci o profesie pe care a îmbrăţişat-o având premise pentru multe altele.
La mulţi dintre cei care exercită această profesie dacă le aduni scrierile, le faci un deserviciu, căci se pot sesiza uşor tribulaţiile şi absenţa convingerii. Mulţi au cedat continuu impresiilor sau incitărilor şi au devenit captivi împrejurărilor sau propriilor suficienţe. Nu s-a întâmplat doar jurnaliştilor, ci şi unora dintre cei care vor să treacă drept figuri emblematice. Cineva mi-a atras atenţia zilele trecute asupra unei persoane – pe care nu o nominalizez din respect pentru faptul că am fost laureaţii unui premiu – care scrie că poate doar emoţiona oamenii, nu să-i şi conducă, dar ia de bune tot felul de bârfe şi zvonuri privindu-i tocmai pe cei care s-au încumetat să-şi asume răspunderi. Ba le şi sporeşte, crezând că faptele decurg din simple vorbe. Ce se poate face când nu se ştiu stabili faptele, iar logica este în suferinţă? Se poate cel puţin constata că raţiunea fără emoţii este o rătăcire, dar şi că emoţiile fără raţiune pot duce la patologie.
Nu a fost şi nu este uşor să faci acceptabile două înţelepciuni străvechi, anume, că în viaţă contează adevărul împreună cu calea pe care l-ai dobândit, şi că adevărul nu este ceva care îţi vine, pe care îl iei în posesie deodată, în întregime. Cornel Nistorescu a profilat printre jurnaliştii timpului său o atitudine critică, inerentă profesiei, dar deschisă spre eventualitatea surprizei, o atitudine aş zice failibilistă. Pe de o parte, el a portretizat cu asprime credinţa că la adevăr se ajunge direct, cu “logica bâtei sau a bunului-plac”, pe care “o întâlneşti în fiecare zi la funcţionarul de la primărie, la cel de la guvern, la vecin, la colegi. O întâlneşti şi la oamenii puterii când nu eşti de acord cu ei …” şi a conchis judicios: „nenorocirea este că această logică a lipsei de logică nu ne ajută la nimic. Cu fiecare sclipire ne mai scufundăm un centimetru” (I, p.223). Pe de altă parte, Cornel Nistorescu a promovat un crez ce merită redat tot în cuvintele lui: “niciodată nu eşti stăpânul adevărului absolut. […] Oricât de priceput analist, comentator sau politician ai fi, îndoiala trebuie să te însoţească mereu. Certitudinile grosolane sfârşesc întotdeauna într-o mizerie cruntă. Cel mai adesea, ele micşorează creierul şi numai lipsa unor secreţii speciale face ca acestea să nu adauge pe creştetul oamenilor prea siguri şi câte o pereche de coarne (I, p.162)”. Îmbrăţişarea acestui crez îl onorează ca jurnalist şi ca cetăţean, iar pe întinsa suprafaţă a scrisului său îl vezi întruchipat.

continuare »

Petru Romoşan

Cât valoreză, cât mai valorează azi relaţia politico-militaro-economică româno-americană ? Cum să o cântărim, cum să apreciem această relaţie ? Avem la îndemână câteva unităţi de măsură pe care le poate folosi oricine. După părerea multora, relaţiile americano-române nu pot fi mai valoroase decât oamenii publici, cei politici în primul rând, pe care establishment-ul american i-a susţinut, îi susţine în continuare, ba chiar i-a fabricat în România (indiferent de CV-ul lor până la preluare).
Cine sunt aceştia ? Sunt cunoscuţi de toată lumea : Traian Băsescu, Elena Udrea (candidata americanilor la preşedinţie, s-a spus), Mark Gitenstein, Emil Boc, Laura Codruţa Kövesi, George Cristian Maior, Florian Coldea, Mihai Răzvan Ungureanu, Duane Butcher, Cătălin Predoiu etc. Plus ziarişti înregimentaţi mai demult (din 90 deja !) sau mai recent, ONG-uri fără număr, brokeri singuratici etc.
Cei susnumiţi pe cât sunt de apreciaţi de partea americană, care nu e neapărat doar guvernul american propriu-zis (mai sunt neoconservatorii, băncile, Wall Street-ul, alte businessuri – aşa e la imperii !), pe atât sunt de detestaţi, huliţi de populaţia României. Din motive evidente, nu-i punem la socoteală pe adversarii lor politici. De altfel, şi aceşti adversari ai „proamericanilor” sau, mai larg, ai „prooccidentalilor” sunt la fel de detestaţi de populaţia tăcută a României, chiar dacă motivele sunt parţial diferite. Adică aceştia ar fi moştenitorii socialismului şi al unui anume naţionalism destul de emasculat, dar nu mai puţin „proamericani” şi „prooccidentali”, mari iubitori de ultraliberalism global ei înşişi.
Avem o problemă deci ? Da, şi încă una cât roata carului şi aparent fără soluţie. De la vizita la Bucureşti, în 2003, a celebrului general William Odom (fost şef NSA, printre altele) şi propulsarea pe post de candidat serios la preşedinţie a dubiosului marinar Traian Băsescu, distrugător al flotei României dar promovat surprinzător negociator PSAL în 1999 (pentru care competenţe ? acelea de distrugător al flotei ?), şi până la vizita ciudatului emisar al lui Hillary Clinton, Philip Gordon, care a infirmat (democratic ?) rezultatele referendumului de demitere a lamentabilului „proamerican” Băsescu Traian, drumul a fost lung şi catastrofal pentru România. (De menţionat că generalul William Odom a ţinut o conferinţă la Casa NATO la 18 martie 2003 şi i-a văzut pe toţi liderii politici majori din capitala României, inclusiv pe primarul Traian Băsescu, care nu se găsea iniţial pe agenda sa.)
Foarte probabil, americanii (şi aliaţii lor occidentali) s-au felicitat că au pus mâna pe o ţară mare şi bogată din Estul Europei fără să tragă vreun glonţ. Au fost suficienţi ziariştii, politicienii şi oengiştii aliniaţi (lumea îi cam cunoaşte) să le „facă moară-n cap” românilor pentru ca aceştia să şi creadă că, dacă nu devin urgent euroatlantici (UE+NATO), va fi vai şi amar de capul lor : îi vor mânca imediat cu fulgi cu tot ruşii, ungurii şi turcii…
Decăderea vizibilă pentru tot poporul a întregii clase politice, dar şi cvasidispariţia presei, care a devenit stânjenitoare şi inutilă după ce a fost trădătoare, catastrofele repetate din justiţia de tip DNA (o jurisdicţie de excepţie impusă), umilirea sistematică a poliţiei (rămasă totuşi naţională) au adus România pe buza prăpastiei, cu tot mai dese speculaţii despre destrămarea statului român, cu pierderea Transilvaniei şi alte nenorociri.
Visul euroatlantic (UE+NATO) al românilor seamănă tot mai bine cu un teribil coşmar. Peste patru milioane din 23 de milioane de români s-au răspândit pe toată planeta, printre care şi cei mai buni tineri. Toată industria românească, plus flota, a fost făcută praf şi furată la bucată. Activele majore ale ţării au fost luate cu japca, prădate de puterile europene în schimbul aderării la fantomatica UE (combinatul de la Galaţi, Petrom, BCR şi celelalte bănci, pădurile devastate tot de austrieci etc.). Fosta Familie regală a fost reintrodusă de capetele încoronate europene (în numele a ce ?) într-o ţară cu Constituţie republicană, din care regele Mihai abdicase (forţat, ca la toate abdicările), şi i s-a restituit tot ce a vrut, fără să i se ceară înapoi ceea ce luase ilegal (tablourile lui El Greco etc.). Complicitatea unor prim-miniştri, corupţi sau doar necalificaţi (Năstase şi Tăriceanu), e dovedită cu documente publice. Aşa-zisa Casă regală a României, devenită de câţiva ani minge de fotbal în meciul politruco-oligarhic, n-ar greşi prea mult dacă s-ar intitula, după schimbările recente la succesiune, Casa Duda a României…
Democraţia venită din vestul Europei şi din America („democracy is coming to the USA”, Leonard Cohen) seamănă ca două picături de apă cu comunismul teoretic din anii ’50 al ocupantului rus. Adică nu ne-a ocupat pur şi simplu imperiul rus, ci noi am devenit, vezi Doamne, peste noapte, comunişti ! După cinci decenii de „comunism” falsificator, vom avea parte de 50 de ani de „democraţie” devastatoare ? Aşa se pare.

Andrei Marga

Lacunele politicii externe se văd de ani buni, cu ochiul liber. Într-o audiere la comisiile Parlamentului, din 7 mai 2012, am menţionat “insuficienta fructificare a cadrului de cooperare stabilit cu SUA şi ţările din Uniunea Europeană”, “relativa stagnare a relaţiilor cu China, Rusia, Turcia şi alte ţări”, “efectele economice prea mici ale acţiunii externe”, “absenţa oricărei viziuni”, “prestigiu diminuat în ultimii ani”, “personal prea redus şi ocuparea posturilor aproape exclusiv prin numire, chiar şi a acelora în care alte ţări practică concursul” (Romeo Couţi, România într-o lume în schimbare. Interviuri cu Andrei Marga, Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2013, p.11). Aceste lacune nu numai că nu au fost depăşite, dar, cu timpul, într-o atmosferă de suficienţă, trec ca ceva normal.
S-a ajuns astfel ca politica externă să fie redusă la formalisme protocolare. Contactele oficiale au consecinţe minuscule. Prea rar sociologii sau istoricii se apropie de politica externă (ca altădată, de pildă, Virgil Bărbat sau Gheorghe Brătianu), iar cei care o pun în aplicare sunt mimetici. Nu prea lasă să se vadă că au ceva de spus, în afară de clişee uzuale. S-a putut constata aceasta, din nou, în ultimul an, în criza Ucrainei. Într-o chestiune în care România putea juca un rol profilat, cei care s-au pronunţat s-au mişcat mai curând în palavre, ca să se ştie cât de conformişti sunt. Nu s-a înaintat spre vreo idee, decum spre articularea unei concepţii.
Falsificările, în schimb, ocupă ecranul. Unul se laudă că a readus clauza naţiunii celei mai favorizate, când lucrurile au ţinut de reevaluări ale politicii americane. Meritul vizitei lui Ioan Paul al II-lea este revendicat de marginali, câtă vreme preşedinţii care au avut iniţiativa şi realizarea n-au coborât în dispută. Au fost chestiuni decise direct cu cancelarul Kohl, dar s-au trecut în alt cont. Unii îşi atribuie intrarea în Europa, dar, cum atestă documentele, negocierile de aderare la Uniunea Europeană au fost iniţiate sub guvernul Isărescu, Educaţia fiind, deja în mai 2000, primul capitol închis. Capitolele negocierii au fost închise şase sub acel guvern, restul sub guvernul Năstase. Alţii se flatează cât de mare a fost succesul închiderii, în vreme ce devine tot mai evidentă incompetenţa cu care s-au negociat capitole cheie (agricultura în primă linie). Câştigarea contenciosului pentru Insula Şerpilor s-a datorat, în realitate, contactelor lui Adrian Năstase cu autorităţi internaţionale. Chestiunea tezaurului s-a redeschis, de fapt, cu perspective noi, în vara lui 2012, cum a arătat deunăzi un istoric prestigios, pentru ca apoi să îngheţe la loc. Lista poate continua. Doar încă o remarcă: nu va fi niciodată credibilitate şi respect cât timp onestitatea lipseşte!
Din capul locului, Adrian Severin face excepţie în raport cu acest curs de politică acefală şi caducă şi aminteşte de o cu totul altă abordare. După mulţi ani de la părăsirea Ministerului de Externe şi îndeplinind, între timp, mai multe roluri internaţionale, oricum bine introdus în materie, el dă o carte plină de idei şi de patos: România subiect sau obiect al geopoliticii? «Lista lui Severin» pe înţelesul tuturor (Editura Compania, Bucureşti, 2015, 414 p.). Este o carte, inevitabil polemică, de diagnoză a situaţiei României, de evaluare a politicilor Uniunii Europene şi de caracterizare a relaţiilor internaţionale, plecând de la evenimentele ultimilor ani.

continuare »

Stimate Doamne, Stimaţi Domni,


Vă anunţăm că adresa noastră de e-mail
va deveni :
editura.compania@gmail.com
începând cu 23 august 2015.

Vă rugăm să vă notaţi noua noastră adresă
de e-mail (cea de mai sus), având în vedere că Telekom România nu asigură o perioadă de redirecţionare a mail-urilor.

Vă mulţumim pentru bunăvoinţă.


Cu cele mai bune gânduri,

Editura Compania
Str. Tuberozelor Nr. 9, Sector 1, 011411 Bucureşti
Tel. editură : 021 223 23 28 Fax : 021 223 23 25
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37
Fax : 021 223 23 24
E-mail : editura.compania@gmail.com
www.compania.ro
Blog : www.compania.ro/blog

© Vlad Predescu
Eldorado la Chibrit

Petru Romoşan

Observatorii oneşti şi curajoşi sunt de acord : în România lui 2015, lucrurile merg cu adevărat foarte prost. Fragila democraţie românească îşi dă duhul, zorii unei noi dictaturi se văd cu ochiul liber.
Noul preşedinte Klaus Iohannis a intrat într-o competiţie frenetică cu fostul preşedinte Emil Constantinescu : care dintre cei doi va fi stat mai multe zile în străinătate ? Pentru începutul de mandat, Iohannis pare să-l depăşească net pe Constantinescu. Scopul în cazul lui Iohannis e la fel de evident ca şi în cazul lui Constantinescu : să-i încurce cât mai puţin pe cei care l-au pus acolo unde este. Politica externă a României a atins şi ea noi culmi de progres şi civilizaţie. Rochiile şi rochiţele doamnei Carmen Iohannis sunt comparate cu cele ale vedetelor de pe covorul roşu de la festivitatea premiilor Oscar. Ce-a mai rămas activ din presa românească, mai nimic adică, comentează cu aplicaţie şi multă seriozitate îmbrăcămintea provincialei modeste din Sibiu devenită mare doamnă dincolo de munţi, în Vechiul Regat.
Matusalem Isărescu, cel născut din concubinajul revoluţionar al Securităţii Vechi cu Finanţa Mondială (americană mai ales), a primit firman de Dictator : preşedinte al Comitetului Naţional pentru Supraveghere Macroprudenţială. Sună poetic, nu ? Asta e limba lui Eminescu, nu ? Îl însoţeşte în continuare, etern, ca o umbră, fantoma lui Lenin, reîncarnată în mumia Vasilescu, cel de la Scânteia tineretului comunistă.
UNPR-ul cizmelor lui Gabriel Oprea, cizme şi bocanci, un-doi, un-doi, a absorbit foarte democraticul partid al puşcăriaşului Dan Diaconescu, PPDD (Partidul Poporului – Dan Diaconescu), adică poliţia a fuzionat cu puşcăria. Absorbţia a fost aprobată, cum altfel ?, în unanimitate : „UNPR este un proiect politic pe care l-am demarat acum 5 ani de zile. Şi cred că am fost inspiraţi când am spus că este un proiect politic al interesului naţional al României. Interesul naţional, patriotismul – te naşti cu ele sau nu le ai niciodată. Doctrina noastră este simplă, este România” (general Gabriel Oprea). E clar, tovarăşi ? Să trăiţi, am înţeles !
„Vreau să ştiţi că în plan organizatoric suntem şi vom fi tot mai puternici. Noi avem 358 000 de membri de partid înscrişi la Tribunal, cel mai mare partid din România – PSD – avea vreo 500 000, iar celelalte, vreo 100 000 de membri înscrişi. În ultimele două luni s-au mai înscris în UNPR peste 70 000 de români. Sunt convins că şi cu dumneavoastră (PPDD – n. n.), în momentul de faţă suntem peste 500 000 de membri de partid UNPR” (Gabriel Oprea, general, şef de partid democratic). „Partidul e-n toate / E-n cele ce sunt / Şi-n cele ce mâine vor râde la soare”… Curând vom fi cu toţii UNPR, strâns uniţi în jurul preşedintelui iubit, Iohannis, cântând capitalismul neoliberal în zbor…
În Comitetul Naţional pentru Supraveghere Macroprudenţială, Matusalem Isărescu va fi secondat de nemuritorul Mişu Negriţoiu, despre care CNSAS încă nu a aflat nimic. Că de aceea plătim noi de atâţia ani CNSAS, ca să-i acopere pe ai noştri şi să-i descopere pe ai lor. Mişu Negriţoiu va fi un fel de Vicedictator – sau Vicerege, pentru că sună mai democratic.
Am rezolvat aproape toate problemele. Mai rămâne ca doamna Carmen Iohannis să primească oficial, în Parlament (cât acesta mai există !), statutul de Primă Doamnă a României, iar domnul Klaus Iohannis să fie decretat oficial (tot în Parlament !) Ginerele Securităţii celei Noi şi Democratice. După ce a fost cândva inventată de sovietici, Securitatea, această fantasmă inoxidabilă, şi-a realizat în sfârşit pohta ce-a pohtit : are ginere neamţ ! În plus, sub atenta supraveghere a binomului (SRI-DNA), ba chiar a trinomului (SRI-DNA-ÎCCJ), UNPR va deveni nu peste mult timp partid unic şi astfel liniştea se va aşterne (din nou) definitiv peste ţară. Se închide cercul.
Dar noi, vorba poetului Marin Sorescu, „unde fugim de acasa ?”