Cînd spui « turism » la noi, îţi dai şi ochii peste cap şi-ţi bagi şi degetele în urechi. Dacă n-o faci, te pierzi sub demonstraţiile infrastructurii dezastruoase, ale hărţii pe care stau hoteluri şi pensiuni în echilibru precar ; eşti asurzit de rapoartele despre campanii factice, toxiinfecţii, preţuri de jaf şi monumente neîngrijite, pericole de prăbuşire şi o insecuritate crescîndă. An de an însă, cu eforturi şi adrese şoptite de la om la om sau cu un « fie ce-o fi ! » naţional la bord, se găsesc căi de a petrece în ţară cîteva zile plăcute departe de casă. La întoarcere, se face şi lista neajunsurilor şi mai toată lumea îşi dă cu părerea despre măsurile modeste, de bun simţ, care ar fi transformat locurile vizitate într-un paradis. Ideea e că sîntem mulţi cei care ştim ce ne-ar trebui, doar că nu ne ia nimeni în serios şi nici nu face, fie şi altfel, lucrurile mici atît de necesare.
Poate că nu e lipsit de interes să vedem şi cum se simt cei care au făcut totul pentru turism. Franţa, de pildă, care ocupă adesea poziţia întîi între destinaţiile preferate ale turismului mondial. Sînt deja ani buni de cînd turiştii nu mai au voie să se caţere pe megaliţii din Bretania şi nici măcar să se plimbe printre ei, iar cei ce vor să vadă peşteri pictate au dreptul la cópii de grote pentru că aerul pe care-l respiră ei distruge bizonii figuraţi pe pereţi. Avînd ce arăta şi cu ce îmbia, francezii şi-au pus în valoare plaja şi munţii, platourile şi fluviile, patrimoniul cultural şi gastronomic, istoria, literatura, artele. Acum, în perioadă de criză, Franţa primeşte peste vară încă destui turişti străini, dar şi foarte mulţi băştinaşi care fac economii şi preferă să-şi petreacă zilele de concediu în Hexagon. Jean-Pierre Lozato-Giotart, cercetător şi director de studii la Universitatea Paris III şi la Institutul Catolic din Paris în materie de management al proiectelor turistice, a fost întrebat de L’Express (numărul din 12 mai 2010, Spécial Vacances) cum se conjugă azi preceptele dezvoltării durabile cu imperativele unui turism care nu e lipsit de impact asupra mediului. Cea mai mare problemă, spune expertul, este « hipermobilitatea » constatată în « consumul turistic » : « Astăzi, omul în vacanţă se duce la plajă, dar circulă şi în zonele verzi din apropiere, merge şi la muzeu. Am trecut de la un turism de tip marmotă la unul de tip cameleon. Iar profesioniştilor nu le e uşor să se adapteze la schimbare. » Altfel spus, în loc să zacă la soare în mica staţiune în care au aterizat, turiştii vor să umble brambura prin împrejurimi, iar acestea trebuie să fie pregătite să le satisfacă apetitul de cunoaştere şi consum dacă vor ca dragii lor clienţi să se mai arate pe-acolo şi să le vorbească de bine. Ceea ce presupune o serioasă mobilizare a resurselor – practic, mici sau mari regiuni aservite termitelor turistice. De unde şi o modă interesantă a festivalurilor şi excursiilor, care nu lasă nici o piatră neîntoarsă, nici o brînză sau un vin negustate.

continuare »

Fotografie realizată de I. Abtinka la Bolgrad (Basarabia)

Alegerile prezidenţiale franceze sînt încă departe (2012), dar cărţile – nişte bolovani sau, mai degrabă, nişte mari uzine de manipulare – au început să zboare în toate direcţiile. Candidatul natural al dreptei va fi – aşa se văd lucrurile acum – preşedintele în funcţie, Nicolas Sarkozy, deşi credibilitatea lui e astăzi mult mai mică decît cea a premierului său, François Fillon. L’Express (660 370 de exemplare) lansează în avanpremieră Le Contrat (« Contractul », la Editura Stock), cartea semnată de Fabrice Lhomme şi Fabrice Arfi, cunoscuţi ziarişti de investigaţii. Ea se găseşte în librarii din 19 mai. Despre ce este vorba ? Sînt reunite exploziv două subiecte. Primul : vînzarea, în 1994, către Pakistan a trei submarine de fabricaţie franceză pentru suma de 826 de milioane de euro. Prim-ministru era atunci Édouard Balladur, iar ministrul Bugetului se numea Nicolas Sarkozy. Un an mai tîrziu, în 1995, Balladur era candidat la preşedinţia Franţei, iar Sarkozy era primul său susţinător şi purtător de cuvînt în campania electorală. Cartea şi săptămînalul L’Express pun întrebarea direct : negoţul de arme, mai precis cel cu Pakistanul, a servit la finanţarea campaniei lui Balladur ? Balladur a pierdut, dar în 2007 Nicolas Sarkozy a cîştigat, iar Balladur se număra printre cei mai importanţi susţinători ai lui. Al doilea subiect al cărţii : un autobuz sare în aer în 2002 la Karachi (Pakistan), rezultă 14 morţi, dintre care 11 francezi angajaţi ai Direcţiei de Construcţii Navale Internaţionale (DCN-I). Cîştigător al alegerilor din 1995 a fost Jacques Chirac, care a blocat paraîndărăturile (rétrocommissions) negociate pe sub mînă cu militarii pakistanezi. Legătura dintre cele două subiecte – vînzarea de submarine şi explozia – nu e dovedită, dar probele adunate pînă acum sînt năucitoare, iar justiţia anchetează în continuare. Dosarele nu sînt închise.

continuare »

De cîţiva ani am devenit aproape exclusiv piaţa de desfacere a altora, clientul lor fără scăpare. Toată lumea ştia, puţini comentau, cei mai mulţi tăceau, ca să nu trezească tocmai buldogii puşi să vegheze mănoasele negoţuri. Acum, la ananghie, toată lumea strigă că a murit producţia internă, că nu avem bănci româneşti, că pînă şi comerţul ni-l fac alţii. Dacă n-ai şti cîtă tensiune e pe continent şi pe glob, ai zice că ne-am putea pregăti de un nou « război pentru independenţă ». Fiindcă pe la 1870, cînd nu mai ştiam cum să ne scăpăm mai iute de dependenţa faţă de Poartă, am deschis uşa larg – ca în urmă cu 6-7 ani – convenţiilor comerciale şi vamale avantajoase pentru Austro-Ungaria şi alte ţări din Vest, care ne-au inundat cu produsele lor. La 1875, adică foarte repede, Bucureştiul îşi schimbase deja înfăţişarea din această pricină şi nu mai găseai în el nici urmă de marfă românească. O spune Ion Ghica, iar uimirea lui nu e naivă, ci plină de năduf (între decembrie 1870 şi martie 1871 fusese preşedinte al Consiliului de Miniştri şi Interne, deci om informat). Cum 1877 sigur nu se mai întoarce, ne putem doar aminti că după 1878 ne-am pus să trăim altfel şi le-am cerut celor ce semnează contracte să-şi pună ochelarii mai întîi cînd le citesc.

Din toate aceste industrii însemnate şi bănoase n-a mai rămas decît numele scris pe tăbliţe în răspîntiile cîtorva strade, nume care nu mai au azi nici un raport cu ceea ce există. În strada Căldărarilor ovreii vînd haine gata, croite şi cusute în Viena şi în Pesta, în Cea­prazari găseşti turnuri şi velutină ; dacă în Şălari mai vezi cîte o pereche de hamuri, fii sigur că ele vin de la Pesta sau de la Viena ; uliţa Işlicarilor s-a numit cîtva timp Uliţa Franţuzească şi astăzi poartă numele de strada Carol I, plină de marfă ovreiască. Livedea cu duzii s-a împodobit cu o mulţime de nume care mai de care ; citeşti pe tăbliţele dup-în răspîntii : « strada Sebastopol », « strada Occidentului », « înfundătura Emi­gratului », porecliri gratuite, care nici una nu ne spune măcar că acolo să fi fost odinioară o adevărată pădure, care producea mii de oca de mătase. Numirile care se dau azi de primăria noastră nu au nici un ra­port, ca altădată, cu obiceiurile şi cu ocupaţiunile lo­cuitorilor, cu vreun fapt istoric sau cu vreun om celebru. Auzi « strada Numa Pompiliu », « strada Apolodor » ; dar unde este astronomul, chimistul ? Nimeni, nici chiar primarul nu ne-o poate spune ; avem strada Florilor, poate fiindcă te iei de nas cînd te apropii, strada Gra­ţiilor, poate fiindcă unele domnişoare se arată numai în cămaşă la fereastră, strada Zînelor, pentru că pe din­afară unele case seamănă chiar pensioane.

continuare »

E tîrziu şi pun foile jos, iau telecomanda şi pornesc la pescuit ceva ştiri. Mai sînt 10 minute pînă la fix, aşa că zappez. Pe un canal românesc se ceartă doi inşi, vorbind încălecat despre nişte procente cu virgulă – neant. Pe un canal american care emite din şi pentru Europa e rezumat în stereotipuri cazul Tiger Woods pentru că se pune de o puerilă analiză morală – neant. Italienii cîntă « din suflet » într-o poieniţă garnisită cu dottoresse, ca în ’62 – neant. La francezi se despică-n patru firul unor violenţe care au, ca de obicei, « cauze mai profunde » – neant. Cît pe ce să eşuez în zona fericită a desenelor animate, dar pic peste re-re-reluarea unui master-class de dirijorat al lui Sergiu Celibidache. Maestrul îl opreşte pe tînărul cu bagheta şi-l atenţionează că nu poate interpreta acel pasaj în acel fel. Montajul secvenţei e foarte sincopat, fiindcă tocmai acolo şi-a găsit regizorul să instaleze o « balama » între teorie şi practică, ambianţă biografică şi document live. Ghinion – deduci cu chiu cu vai că într-un pasaj anterior opţiunile junului fuseseră cu totul altele. Or, acele opţiuni dăduseră deja legea interpretării sale şi, conform ei – şi nu vreunui adevăr universal, care nici nu există –, pasajul ulterior trebuie abordat altfel. În substanţă, spune maestrul, nu se poate nici aşa, nici aşa, de o mie de ori nu şi o singură dată da, adică numai aşa. E uşor vehement pentru că se vrea şi pregnant, şi persuasiv. Tînărul priveşte în gol, cam pierdut. Celibidache spune, explicativ, ceva de genul « pentru că ăsta eşti tu ». Dirijorul cu tuleie e perplex, dar surîde slab, pare să înţeleagă (eronat) că a nimerit într-un regat al subiectivităţii. Maestrul îşi lasă capul în jos – nu ştii dacă e mulţumit, dacă a abandonat, înfrînt sau victorios, dacă îşi zice că timpul va desăvîrşi lucrarea lui.

continuare »

19 mai 2010, Bucureşti

© Bogdan Constantinescu

© Bogdan Constantinescu

© Vlad Predescu

© Vlad Predescu

© Vlad Predescu

© Vlad Predescu

© Vlad Predescu

© Vlad Predescu

© Vlad Predescu

© Vlad Predescu

© Vlad Predescu

© Vlad Predescu

© Vlad Predescu

© Vlad Predescu

© Vlad Predescu

© Vlad Predescu

© Vlad Predescu

© Vlad Predescu

© Vlad Predescu

© Vlad Predescu

© Vlad Predescu

© Vlad Predescu

19 mai 2010, Bucureşti

© Bogdan Constantinescu

© Bogdan Constantinescu

© Bogdan Constantinescu

© Bogdan Constantinescu

© Bogdan Constantinescu

© Bogdan Constantinescu

© Bogdan Constantinescu

© Bogdan Constantinescu

© Bogdan Constantinescu

© Bogdan Constantinescu

© Bogdan Constantinescu

© Bogdan Constantinescu

© Bogdan Constantinescu

© Bogdan Constantinescu

© Bogdan Constantinescu

© Bogdan Constantinescu

© Bogdan Constantinescu

© Bogdan Constantinescu

© Bogdan Constantinescu

© Bogdan Constantinescu

© Bogdan Constantinescu

© Bogdan Constantinescu

Ipoteca Traian Băsescu

Ştiţi pentru cine a fost inventată democraţia ? Pentru Securitatea din România (cîndva ţara noastră – de mult ţara lor), Securitate care şi-a ales preşedintele foarte democrat al lui peşte din rîndurile ei marine. România (fosta noastră ţară…) nu are numai datorii care deja o cocoşează, ci şi un mare Minus proţăpit la Cotroceni. Istoria îl va înregistra, probabil, pe Minus la rubrica « ipoteca Traian Băsescu », plasat pentru încă vreo patru ani (o eternitate), cu prezumţie democratică, în fruntea statului. Băieţi, aţi fost foarte şmecheri, aţi furat bomba atomică, aţi dus-o acasă şi aţi ascuns-o în WC. Despre democraţie e vorba, bineînţeles. Ce n-aţi învăţat voi la cursurile scurte de hoţie de la Băneasa e chiar lecţia de bază : că, pentru comunişti, democraţia e Cernobîl curat. Nu se fură şi, în nici un caz, nu se ascunde în WC. Îţi explodează sub fund cînd te aştepţi mai puţin. Cum se va sfîrşi farsa tragică aflată în derulare la Bucureşti şi în toată fosta noastră scumpă patrie ? Nici măcar FMI nu are habar, deşi a băgat miliarde de dolari în Minusul de la Bucureşti.
Eu am o părere mică : Minusul prezidenţial va trebui să renunţe la Minima blondă (Elena Udrea, ca să fim clari) de la Turism, Dezvoltare şi Alte Servicii Secrete. Ar fi o primă dovadă că băieţii de la Bucureşti s-au trezit din beţie. De cînd au primit banii de la FMI, o ţin într-un chef neîntrerupt. Dacă băieţii deştepţi şi-ar lua blonda acasă chiar înainte de a-l demite pe jalnicul Boc de Cluj, băiat disciplinat şi el, ar da o primă dovadă – minimă – de raţiune şi instinct de conservare. Această dovadă (vorba Elenei Ceauşescu) ne-ar putea fi totuşi utilă, deşi, cu excepţia beneficiarilor direcţi, nimeni nu mai dă doi bani pe regimul de la Bucureşti. Nici Comisia Europeană, nici Moscova, nici FMI-ul, nici Vaticanul nu vor putea trece, cu toată bunăvoinţa, peste ipoteca Băsescu, fabricată parazitar şi sinucigaş pe nobila idee a democraţiei. E foarte greu, dacă nu imposibil, să construieşti ceva viabil pornind de la un Minus Absolut.
Desigur, rămîne oricînd posibilă întîlnirea cu poporul, cu mămăliga naţională. E chiar ceea ce ne recomanda prieteneşte recent Mihail Gorbaciov, în vizită la noi. Să facem bine să nu ne mai omorîm conducătorii. Pentru că eu cred că Gorbaciov se gîndea la viitor. O bibliografie utilă e şi cartea lui Mircea Eliade despre Salazar al Portugaliei. Aflăm de acolo că, timp de 150 de ani, portughezii, popor latin cu care semănăm atît de mult, şi-au lichidat ritmic şi spectaculos conducătorii. Din fericire, la un moment dat (Revoluţia Garoafelor Roşii) s-au oprit, apoi au aderat la Uniunea Europeană şi par să fi uitat cu totul de urîtele obiceiuri.

© Bogdan Constantinescu
Lungul drum… (Biertan)

Cum vedem în ultimele zile, politicilor încă intens centralizate ale ţării îi corespund şi proiecte de tăieri cu toroipanul din veniturile tuturor. Avem o viaţă publică tare uniformă ! Cîteva crîmpeie se mai singularizează prin administraţiile locale, precum şi o oarece autonomie universitară, mare bucurie într-un sistem de învăţămînt altfel destul de nivelat. Nivelată e şi lamentaţia fără sfîrşit – şi în mare măsură justificată – la sărăcia din acest sistem. S-au găsit însă, de vreo zece ani, pîrghii şi portiţe, gradaţii şi proiecte care să dreneze individualizat fonduri către cadre didactice mai « descurcate » şi către dascăli global merituoşi sau pe-aproape. Dacă n-a avut noroc de un administrator dibace, şcoala se arată mai obidită decît fiinţele din cancelarie. Dar chiar şi atunci cînd localul e îngrijit şi profesorii nu se plîng grozav, cei scăpaţi prin ochiurile sistemului sînt copiii.
Performanţa lor a luat-o pe pantă în jos, iar unele rapoarte indică limpede că nici jumătate dintre ei nu posedă, la 15 ani, bagajul minim de cunoştinţe necesare. Cu siguranţă, atunci cînd se va potoli dîrdora socio-politică actuală, se va pune (iar !) pe tapet uriaşa ghiulea a învăţămîntului românesc şi o nouă reformă (a cîta ?!) se va ivi la orizont. Înainte de-a o schiţa, poate că n-ar fi rău să ne uităm la două mici evenimente petrecute în Franţa la 11 şi, respectiv, 12 mai a. c.

continuare »