Petru Romoșan

Poate exista aşa ceva ? Coup d’État / lovitura de stat se referă la un teritoriu limitat, la un stat, şi ea poate veni de la alte state sau entităţi non-statale, interne şi/sau externe. Mai totdeauna cu sprijin străin în orice caz. Dar lovitură de stat la nivel global, lovitură de stat planetară ? Se poate imagina şi teoretiza o asemenea întreprindere ? Unul dintre cei mai curajoşi şi interesanţi jurnalişti canadieni, Alexis Cossette-Trudel (Radio Québec), a fost, se pare, primul care a readus conceptul în actualitate. Coup d’État mondial. Essai sur le nouvel impérialisme américain e titlul unei cărţi scrise de Guillaume Faye, publicată iniţial în 2004 şi reeditată în 2008 la editura L’Aencre, deci în timpul crizei financiare mondiale anterioare. Cossette-Trudel e taxat, bineînţeles, de complotist. Complotişti ar fi cei ce văd comploturile, şi nu cei ce le fac, le săvârşesc.

Relansarea pandemiei cu un aşa-zis „al dolea val” (vor urma al treilea şi al patrulea val ?) în diferite părţi ale lumii, nu numai în emisfera sudică, sub bagheta controversată a OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii), o subsidiară ONU, e stranie şi deja foarte contestată. Acest al doilea val al pandemiei SARS-CoV-2 e contestat vehement de ACU, comisie de anchetă extraparlamentară compusă din medici, jurişti şi economişti germani, la care s-au asociat medici din toată lumea, peste 2 000, dar nu şi medici din România. O mare grupare de medici americani a prezentat, la rândul ei, o situaţie a pandemiei şi a tratamentelor eficiente (mai ales hidroxiclorochina, azitromicina, zinc). Dar mărturiile lor au fost rapid eliminate de pe Google şi de pe reţelele sociale cele mai frecventate. Au existat şi medici spanioli integri şi curajoşi (vezi profidecatholica.com, 29.07.2020). În Franţa şi în Elveţia au apărut mai multe cărţi interesante şi foarte citite, bestseller-uri, despre criza coronavirus, de pildă : Christian Perronne – Y a-t-il une erreur qu’ils n’ont pas commise ? („Există vreo greşeală pe care n-au comis-o ?”), Albin Michel ; Jean-Dominique Michel – Covid : anatomie d’une crise sanitaire („Anatomia unei crize sanitare”), Humensciences Éditions.

Se vor prelungi pandemia şi starea de urgenţă, starea de alertă până în 3 noiembrie, când se va vota în SUA şi vom afla dacă spectaculosul preşedinte Donald Trump, suveranist şi conservator, îşi va continua mandatul sau democraţii, liberalii (şi neoconsevatorii) închiriaţi de „guvernul mondial” prezumtiv, de Finanţa mondială (George Soros va sponsoriza campania candidatului democrat cu 50 de milioane de dolari, cu 30 de milioane mai mult decât în 2016), se vor întoarce la business as usual, cu Joe Biden, „Sleepy Joe”, preşedinte ? George Soros va finanţa cu 150 de milioane de dolari grupurile care militează pentru justiţie rasială şi cu 70 de milioane de dolari iniţiativele locale consacrate reformelor în justiţia penală şi iniţiativele de activism civic (nytimes.com, 13 iulie 2020).

Mulţi se pregătesc pentru prelungirea crizei (mai ales economice după noiembrie 2020) până cel puţin la sfârşitul anului 2021, dacă nu până în 2024, când PIB-ul Chinei va depăşi categoric PIB-ul SUA după numeroase previziuni aflate în circulaţie. Astfel, tot în 2024, pe locul trei al competiţiei economice din lume se va instala India, înaintea Japoniei şi Germaniei. Principalele economii europene, Germania, Marea Britanie şi Franţa, se vor găsi în 2024 la coada lui top 10, după Indonezia, Rusia şi Brazilia. Ordinea ar fi deci : China, SUA, India, Japonia, Indonezia, Rusia, Germania, Brazilia, Marea Britanie, Franţa. Această schimbare radicală de paradigmă provoacă turbulenţe greu de suportat. Mai ales pentru cei care îşi pierd preeminenţa cu care se obişnuiseră dupa al doilea război mondial.

Planul de relansare economică a UE e un pas enorm spre federalizarea Europei. Că vor sau nu vor, prin datoriile „perpetue” care se pun la cale, statele europene vor fi practic „cumpărate” de cei care dispun de sumele necesare. Dar la preţ de solduri. Deocamdată, datoriile mutualizate (şi perpetue) contractate de UE prin BCE sunt pentru vreo 40 de ani, dar ele pot fi prelungite „perpetuu”. După mai multe surse, la originea planului UE s-ar găsi acelaşi George Soros, care a propus ideea „împrumutului perpetuu” (metoda nu e chiar nouă, s-a practicat şi la începutul secolului al XIX-lea în Anglia şi în Franţa). „Suveranistul” francez Michel Onfray susţine că UE nu e decât o etapă intermediară spre un „guvern mondial”. SUA sunt deja cu mult înaintea tuturora în acest proiect globalist.

Politicienii români, aşa cum îi cunoaştem, fac ce ştiu, ce pot şi acele lucruri pentru care au fost inventaţi. Guvernul liberal ultraminoritar al lui Ludovic Orban, „guvernul meu”, este, după mulţi analişti, mai slab, mai incompetent şi mai corupt (afaceri pandemice) decât cel mai slab guvern de după ’89, cel aşa-zis tehnocrat al lui Dacian Cioloş. O performanţă totuşi greu de atins. Se poate mai rău ? Da, se poate. Pentru că nici PSD şi nici USR nu prea mai reprezintă o alternativă. Un lider PSD, Alfred-Robert Simonis, ne-a anunţat un guvern de uniune naţională compus din oameni care nu vor avea voie să candideze. De preferinţă, „un Guvern de specialişti, care nu va candida la următoarele alegeri, pe care să-l susţinem cu toţii şi să ia deciziile corecte în această situaţie de pandemie”. Adică o echipă de profesionişti în postură de subalterni ai unor imbecili, incapabili şi impostori inutili. Adică noi cu carierele noastre politice, cu îndemnizaţiile şi pensiile speciale, şi ei, profesioniştii, cu salvarea ţării.

Ceea ce se întâmplă acum în SUA n-ar trebui să surprindă pe nimeni : „La revoluţia colorată naţionalistă neagră albă s-a meşterit neîncetat în ultimii patru ani. Din momentul în care Trump a fost nominalizat de republicani, elita capitalismului global a instigat la polarizarea rasialistă, la paranoia cu Putin şi cu nazismul, şi la alte forme de isterizare a maselor, anticipând evenimentele din această vară. Propaganda a fost consecventă. Media corporatistă liberală, dimpreună cu media alternativă liberală au tot prezis că Trump va deveni un adevărat Hitler, că va impune legea marţială, că se va proclama Führer şi va declanşa un soi de holocaust rasialist… din motive pe care n-au prea fost în stare să le explice. Fireşte că Trump n-a făcut asemenea lucruri, aşa că elita capitalismului global n-a mai avut încotro şi a trebuit să dezlănţuie furtuna de c…t a răzmeriţelor populare pentru a-l împinge pe Trump să reacţioneze disproporţionat… ceea ce, deloc surprinzător, el a şi făcut prosteşte. Ordinul dat trupelor milităroase de a se desfăşura pe străzi poate că satisface baza lui de fideli de dreapta, dar îi va aliena majoritatea americanilor „normali”, care nu se bucură neapărat să vadă apărând trupe de asalt (sau numai atunci când acestea intervin în forţă în vreo ţară îndepărtataă). Dar mai ales îi va motiva pe votanţi de-ai lui Obama care n-ar fi votat Clinton să iasă la vot şi să-l aleagă pe Joe Biden sau pe oricare altă marionetă a corporaţiilor cu care democraţii îl vor fi înlocuit până la 3 noiembrie. Asta pare să fie strategia generală” (C.J. Hopkins – „The white black nationalist color revolution”, consentfactorz.org, 29.07.2020).

Starea îngrijorătoare a dolarului ca monedă de schimb mondială (economia americană a scăzut, s-a restrâns ca parte a economiei globale), instrumentalizarea pandemiei, confruntarea Administraţiei Trump cu China, Hong Kong, Germania şi Rusia (Nordstream 2), alegerile în curs din SUA – toate pe fondul crizei economice globale – ne anunţă timpuri grele, care fac posibile tot felul de catastrofe, chiar şi o „lovitură de stat mondială”.

Petru Romoșan

Preşedintele Klaus Iohannis a anunţat triumfător că se întoarce la Bucureşti cu nu mai puţin de 79,9 miliarde de euro. În servietă. Cei care i-au scris acest speech scurt, simplu şi gogonat nu au vrut să-l facă încă o dată de râs, dar au reuşit. Din cele 79,9 miliarde de euro, 46,3 miliarde sunt fonduri nerambursabile din bugetul multianual 2021-2017. Adică 46,3 miliarde împărţiţi pe şapte ani. Pe proiecte aprobate de UE, probabil. Pentru aceeaşi perioadă, România va achita către UE 24 de miliarde de euro. Direct, fără proiecte UE aprobate de România. Cele 24 de miliarde vor ieşi sigur adică, dar cele 46,3 miliarde se pot încurca în incompetenţa guvernelor de la Bucureşti din anii 2021-2027. Aşa cum s-a tot întâmplat din 2007 încoace.

Pentru România, 33,5 miliarde de euro reprezintă fondul de relansare economică, din care 16,8 miliarde de euro sunt fonduri nerambursabile. Condiţionalităţile nu sunt cunoscute dar se pot presupune. Statul de drept ? MCV-ul ? Spaţiul Schengen ? Migraţia ? Introducerea monedei euro ? Laura Codruţa Kovesi şi parchetul ei fantomă ? Aproape tot atât, 16,7 miliarde de euro, reprezintă linia de credit pentru România. În condiţii, probabil, mai demne şi mai avantajoase decât eventuale împrumuturi de la FMI, şi cu scadenţa în 2058. Acestea sunt cifrele mari care interesează România. Cifra care interesează cel mai mult România e cea de 16,8 miliarde de euro subvenţii nerambursabile.

Nu putem decât să ne rugăm ca UE să dureze măcar încă şapte ani, până în 2027, pentru că astfel România săracă şi, mai ales, sărăcită va avea o plasă de siguranţă cum nu a mai avut niciodată în istorie. Şi asta chiar la începutul unei crize economice mondiale care se anunţă devastatoare. Iar preşedintele Iohannis, deşi nu i s-a atribuit public nici o contribuţie la şedinţa-maraton a Consiliului European, s-a descurcat totuşi foarte bine. A vorbit germana (important !) şi engleza (destul de bine !), a zâmbit mai tot timpul şi a suferit şi el alături de ceilalţi 26 de şefi de stat şi de guvern zile la rând. Nici el, nici România nu puteau să facă mai mult. România a obţinut mai puţin decât se spera, dar nici un acord nu e vreodată ideal. Iar calul de dar nu se caută la dinţi. Să ne amintim că şedinţa cea mai lungă a şefilor de stat şi de guvern, în afară de cea de acum (19-21 iulie 2020) a avut loc în anul 2000 şi a avut ca temă admiterea în UE a unor ţări central şi est-europene, printre care şi România.

„Din cele 750 de miliarde de euro (afectate planului de relansare economică – n.n.), mai mult de o treime va merge către Italia, din care 82 de miliarde de euro subvenţii directe, adică granturi nerambursabile, şi 127 de miliarde de euro ca împrumuturi care vor trebui rambursate” (Lionel Feurtein, France Televisions la Roma). Spania va primi 72,7 miliarde de euro în granturi nerambursabile şi restul până la 140 de miliarde în împrumuturi rambursabile (El Pais, 22 iulie 2020). Franţa primeşte, la rândul ei, 40 de miliarde de euro în granturi nerambursabile. Deci, cei mai mari beneficiari ai planului de salvare european sau de relansare, mă rog, sunt, în ordine, Italia şi Spania, după nevoile fiecăreia şi permiţându-i fiecăreia să evite astfel falimentul, căci amândouă se apropiaseră de situaţia Greciei din urmă cu câţiva ani. Şi în acelaşi timp UE evită destrămarea, spectrul care apăruse deja la orizont. Cele 40 de miliarde acordate Franţei în subvenţii nerambursabile ne dau o idee despre criza structurală, profundă prin care trece această mare ţară după Tratatul de la Maastricht din 1992.

Principalii câştigători ai planului de salvare sunt însă „frugalii” (Olanda, Austria, Suedia, Danemarca şi Finlanda), austeri, zgârciţi sau poate doar chibzuiţi, care au obţinut scăderi importante ale contribuţiilor lor anuale la bugetul UE. Cu alte cuvinte, planul de relansare, de salvare, de fapt, a UE se face aproape fără contribuţia lor. Dar ei rămân în UE, principalul lor interes fiind accesul nelimitat la vastul spaţiu economic european. UE devine predominant protestantă în dauna unei UE catolice de până acum. Alţi câştigători importanţi sunt ţările periferice ale UE, printre care şi România. Asistăm la cel mai important transfer economic dinspre centru spre margini. UE poate deveni, în sfârşit, un imperiu durabil, pe modelul birocratic al Imperiului Bizantin.

Principalul perdant este multtrâmbiţatul cuplu sau motor franco-german. Prin slăbiciunea ei, Franţa o antrenează în cădere şi pe Germania. În plus, Angela Merkel e pe final de carieră şi situaţia politică din Germania e din ce în ce mai confuză. Ca să nu mai vorbim de cea din Franţa, unde verzii (mai ales foşti socialişti) au câştigat net alegerile municipale. Acum 30-40 de ani Franţa visa, în amintirea vechiului imperiu napoleonian, ca, folosindu-se de Germania, care atunci era un pitic politic (protectorat american până în 1990, la reunificare), să redevină puterea dominantă în Europa, o Europă cu capitala la Paris. Lucrurile în viaţa reală s-au întâmplat exact pe dos. Sub umbrela din ce în ce mai puternică a UE şi a monedei euro, Germania s-a eliberat de „protectoratul” SUA, i-a devenit acesteia chiar un concurent economic, iar Franţa a fost folosită de Germania, mai ales prin moneda euro, prin exporturi, ca o prelungire economică a ei, obţinând astfel şi o populaţie suficient de numeroasă care să-i dea greutatea necesară pentru dominaţie în UE.

UE e azi o semi-confederaţie, încă departe de o confederaţie funcţională, cum este Elveţia. Prin mutualizarea datoriilor – toţi banii făcuţi cadou ţărilor aflate în nevoie sau puşi la dispoziţie pentru împrumuturi vor fi, la rândul lor, împrumutaţi cu scadenţe pe termen lung de UE prin BCE (Banca Central Europeană), cu garanţii franco-germane în principal) –, UE se îndreaptă volens-nolens spre o structurare federală, pe model german. Va avea un guvern, un ministru de Finanţe şi un buget comun, iar euro va fi o monedă care va avea, în sfârşit, un stat şi o Constituţie. România, odată intrată în hora cadourilor şi a împrumuturilor garantate, nu mai poate evita acest traseu federal. Acesta pare a fi, de altfel, marele secret al lui Klaus Iohannis. Opţiunea confederală pe model elveţian, o Europă a naţiunilor, cum şi-a dorit francezul Charles de Gaulle, se arată azi abandonată. Între de Gaulle şi Konrad Adenauer, a câştigat în ultimii ani Adenauer.

Temporar, conducerea UE pare să fie trecută la „frugali”, în frunte cu Olanda, Suedia şi Austria, în dauna cuplului franco-german, dominant până acum. Protestanţii din nordul Europei preiau controlul în dauna catolicilor din sudul Europei şi a ortodocşilor dinspre est. Pentru că sunt mai dotaţi pentru finanţe şi afaceri, poate şi mai riguroşi. Ţările din Europa Centrală şi de Est, Grupul de la Vişegrad (Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia), ţări preponderent catolice totuşi, pot şi ele creşte în materie de luarea deciziilor în anii următori. Pentru că sunt unite.

În vreme ce dolarul american riscă serios să se prăbuşească din cauza crizelor politice şi, în final, economice care lovesc SUA, ca şi din cauza deciziilor hazardate ale FED de a da drumul nelimitat la tiparniţă, euro îi poate lua locul treptat în schimburile internaţionale, alături de yuan-ul chinez. Planul european de relansare economică poate părea prea mic, insuficient, mai ales în comparaţie cu planul lui Donald Trump şi al FED-ului. De fapt, planul european e doar serios, echilibrat şi auster, cum sunt, în general, în afaceri nordicii europeni. În anii următori, dolarul american va fi atacat şi dinspre China, şi dinspre UE, şi aproape sigur va sfârşi prin a pierde „exorbitantul privilegiu”, acela de monedă de schimb mondială.

Petru Romoșan

Americanii, spre deosebire de unele naţiuni europene şi ele foste imperii, au prostul obicei să-şi asasineze preşedinţii sau să încerce destituirea lor (impeachment) în timpul mandatului. Au fost asasinaţi : Abraham Lincoln (în 1865), James Garfield (în 1881), William McKinley (în 1901) şi John F. Kennedy (în 1963). S-a încercat destituirea prin procedura de impeachment cu Andrew Johnson (în 1868), Bill Clinton (în 1998) şi, recent, Donald Trump (în 2019). Richard Nixon a demisionat în 1974 ca să evite impeachment-ul. Nici un preşedinte american n-a murit de moarte naturală în timpul mandatului său.

Alegerile din noiembrie 2016 nu au reuşit să dea Americii un preşedinte acceptat de toată lumea. Mulţi dintre suporterii lui Hillary Clinton, activiştii şi liderii Partidului Democrat nu au recunoscut şi nu recunosc nici astăzi, la aproape patru ani, victoria lui Donald Trump, magnat imobiliar, producător şi vedetă de televiziune. Trump nu a fost recunoscut timp de aproape patru ani ca adevăratul preşedinte al SUA nici de media mainstream – Washington Post, New York Times, CNN, ABC, MSNBC etc. – şi nici de o parte importantă a reţelelor sociale. A fost, în schimb, susţinut de Fox News, cea mai puternică televiziune din America.

Nici Wall Street-ul, Silicon Valley, GAFAM (Google, Apple, Facebook, Amazon, Microsoft), giganţii tehnologici care sunt azi coloana vertebrală a SUA, Hollywood-ul, pe lângă sponsorii Partidului Democrat, miliardarii oligarhi susţinători ai clanului Clinton, ai lui Barack Obama nu şi l-au însuşit pe Donald Trump ca preşedinte legitim. Nici Partidul Republican, pentru care până la urmă Trump a candidat, nu a fost în întregime convins că acesta este preşedintele său. Alegerea lui Trump de la finele anului 2016, neaşteptată, surprinzătoare, împotriva establishment-ului imperial de mult constituit, a bulversat probabil ireversibil America. Alegerea de altfel celebrului Donald Trump contra favoritei absolute Hillary Clinton, după ce Trump îi umilise grav pe contracandidaţii săi în alegerile primare, baroni de drept ai Partidului Republican (printre care Jeb Bush, Ted Cruz, Marco Rubio), a fost începutul haosului în care se găseşte America de peste trei ani, până la „revoluţia culturală” (de fapt, o contrarevoluţie a barbariei) în curs. O revoluţie culturală de culoare în care sunt net majoritari albii…

În aproape patru ani de trumpism, imperiul american a fost zguduit din temelii. Fără să renunţe la dominaţia mondială, deşi nu a mai declanşat până acum nici un nou război major, cu excepţia, poate, a amestecului în Siria şi Libia, preşedintele Donald Trump s-a declarat partizanul lui „America First”. Sloganul „America First” a fost imediat contrazis de sloganul „Make America Great Again !”, adică acelaşi imperiu dominant şi dominator, în vreme ce a susţinut suveranismul, protecţionismul, naţiunea. Dar Donald Trump nu s-a oprit la un paradox sau o contradicţie. Le-a înmulţit în toate direcţiile cu o energie ieşită din comun. Mai ales în relaţiile cu principalul său partener şi concurent economic, China. Dar, foarte recent, a atacat şi Germania şi Franţa, laolaltă cu UE, pentru taxele normale instituite de acestea pentru GAFAM.

Cu toate că nu va recunoaşte niciodată, America îi datorează Chinei perpetuarea puterii sale economice globale din ultimii 20-30 de ani. Tot aşa cum America le-a datorat mare parte din dezvoltarea şi creşterea sa după 1945 protectoratelor sale (Germania, Japonia, Italia) şi Coreei de Sud după Războiul Coreei de la începutul anilor ’50. Atâta doar că fostele protectorate au reuşit treptat să se elibereze de ocupaţia „protectoare” americană, iar China a făcut, cu preţul unui efort colosal al poporului chinez, cel mai mare şi mai rapid transfer de tehnologie din istorie, mai ales noile tehnologii, şi a devenit cea mai industrializată ţară, „uzina lumii”, astăzi inconturnabilă.

Românii, cei mai mulţi, populaţia tăcută, s-au bucurat sincer la alegerea lui Donald Trump în 2016. Pentru că o detestau la fel de sincer pe Hillary Clinton, cea care conducea Departamentul de Stat (Ministerul de Externe) în timpul preşedintelui Barack Obama şi l-a menţinut la Cotroceni pe Traian Băsescu împotriva unui referendum popular pierdut categoric de preşedintele impostor-marionetă. E adevărat că în 2012 pe Traian Băsescu l-a menţinut în funcţie şi cancelarul german, Angela Merkel, şi astfel, Băsescu şi România au devenit slugă la doi stăpâni. Mai târziu, acelaşi Băsescu, cel menţinut în funcţie împotriva votului popular, încă din februarie 2014 (aşa s-a spus atunci), împreună cu Noua Securitate (Florian Coldea), cu expertul în neant Vasile Dâncu şi reprezentantul deep state-ului american la Bucureşti, ne-a potcovit cu Klaus Iohannis – un fel de Vladimir Putin faţă de Elţin, dar român, care-i garantează imunitatea celebrului Petrov. Cu toată echipa lui „globalistă”, antisuveranistă, de la Eduard Hellvig, Emil Hurezeanu, Rareş Bogdan, la Sandra Pralong, Mădălina Dobrovolschi, Ludovic Orban, Lucian Pahonţu, Raluca Turcan etc.

Aproape toate pericolele pentru America vin din interior. Primul mare pericol este cel al secesiunii. Ruptura de azi dintre democraţi şi republicani, cu state democrate, albastre, şi state republicane, roşii, e aproape paroxistică. Dacă va fi ales preşedinte Donald Trump, democraţii pot face secesiune, şi invers, dacă vor câştiga democraţii, „progresiştii” (neocomunişti, de fapt), neomarxiştii, statele republicane, sub presiunea evangheliştilor, a fundamentaliştilor, ar putea să nu mai răspundă la comenzile federale. Datoria de peste 28 000 de miliarde de dolari e un alt pericol abisal. Mai poate fi onorată această datorie ? E greu de crezut. Poate doar prin tipărire de bancnote fără acoperire, prin care datoria e pusă în spinarea tuturor, inclusiv a partenerilor economici, China, de exemplu, creditor major al SUA. Criza Covidului, oricum ai judeca-o, criza economică deja în desfăşurare, politica financiară turbulentă, şomajul de masă, instabilitatea socială, conflictele identitare agravate şi războiul politic intern exacerbat de anul electoral se constituie în acceleratori ai haosului.

Aflată la „răspântia imperiilor”, România, de pe vremea Daciei, a fost mereu călcată de imperii, începând cu cel Roman şi continuând cu Imperiul Bizantin, „mileniul tăcut” al românilor, când, de fapt, făcea parte integrantă, liber consimţită, din imperiul cu capitala la Constantinopol. Au venit apoi Imperiul Otoman, cel Habsburgic în Transilvania, Imperiul Ţarist şi apoi cel sovietic după cel de-al doilea război mondial. După anul 2000 au sosit să ne „elibereze”, „au cerut pământ şi apă”, imperiul european, condus de Germania, UE, şi cel american, NATO.

Alegerile americane din noiembrie 2020 sunt de o importanţă crucială pentru România, aşa cum sunt, de altfel, şi pentru Germania, pentru Polonia şi pentru UE în general, pentru Asia, unde s-a mutat centrul de greutate economică al lumii, şi pentru America de Sud. Ele sunt însă, poate, mai puţin importante pentru americanii de acasă (cum ar putea Donald Trump sau Joe Biden, republicanii sau democraţii, să influenţeze marea criză ?!) şi pentru cei mai apropiaţi aliaţi ai Americii (Marea Britanie, Canada, Australia şi Noua Zeelandă). Pentru că foarte mulţi specialişti citesc în evoluţia recentă a Americii o foarte probabilă cotitură istorică pentru toată planeta.

Petru Romoșan

Ce se întâmplă în ultima vreme la Hong Kong, al treilea centru financiar al lumii după New York şi Londra şi înaintea Tokyo-ului ? În 2019, luni de zile oraşul a fost blocat, violentat grav, stresat cel puţin o dată pe săptămână în weekend, dar de destule ori şi în cursul săptămânii de aşa-zisele demonstraţii pentru democraţie, pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor civile. Sloganele propagandistice din media şi presă, care au ajuns şi în România, amintesc flagrant de cele ale Europei Libere, Vocii Americii şi BBC-ului din ultimii ani ai războiului rece cu Uniunea Sovietică şi cu ţările Pactului de la Varşovia. De această dată, propaganda occidentală vizează China.

Atacurile împotriva Chinei şi Partidului Comunist Chinez venite din SUA, Marea Britanie sau din UE nu explică aproape nimic, mai mult ascund decât clarifică. De aceea, cei mai mulţi români, ca mai toţi europenii, nu înţeleg ce se întâmplă, de fapt, la Hong Kong, care este adevărata miză şi cât de serios e meciul politic. Lecţiile de democraţie venite din America de Nord – în vreme ce acolo are loc o revoluţie culturală complexă şi periculoasă, cu Black Lives Matter, cu statui dărâmate, nume schimbate, identităţi de gen şi sfidarea poliţiei şi a statului, şi cu un război politic intern între „stânga” şi „dreapta” –, din UE aflată în plină criză existenţială, din Marea Britanie sub şocul Brexit-ului nu le mai prea ascultă nimeni şi le crede doar cu o ureche. Toată planeta e la curent : centrul nervos al lumii se mută din Occident în Asia şi Asia-Pacific. Înfruntarea dintre un imperiu dominant în declin (SUA) şi altul în ascensiune (China) e abia la început. Startul confruntării a fost dat de preşedintele american Donald Trump cu ploaia de taxe vamale crescute şi cu o propagandă virulentă (mai ales pe Twitter). Două portavioane americane au fost deplasate recent în Marea Chinei de Sud.

Să lămurim un lucru simplu. Hong Kong este un oraş, o regiune cu administrare specială, după principiul „o ţară, două sisteme”, care aparţine din 1997 Chinei, şi deci nu mai este sub tutelă britanică. De altfel, expaţii britanici sunt în ultimul timp mai puţin numeroşi decât cei francezi, de pildă. La Hong Kong (7,5 milioane de locuitori) trăiesc şi muncesc, pe lângă populaţia majoritar chineză, mai multe comunităţi de străini, europeni diverşi, australieni, indieni, japonezi, pakistanezi, filipinezi şi, bineînţeles, americani. Dar cei mai mulţi americani (şi canadieni) sunt, la origine… chinezi. Limbile care se vorbesc la Hong Kong sunt cantoneza, mandarina, engleza, desigur, dar şi franceza, hindi şi încă multe altele, chiar şi româna. Un adevărat nou Babilon.

Hong Kong-ul are al nouălea PNB per capita cel mai ridicat din lume şi tratează o treime din mişcările de capital străine către China. Hong Kong-ul şi-a păstrat, după 1997, anul întoarcerii la China, propriile instituţii şi practici acumulate sub tutela Imperiului Britanic începând cu 20 ianuarie 1841, după Răzbiul Opiumului. În 1898, Regatul Unit a semnat cu China închirierea unor teritorii continentale („Noile Teritorii”) pentru 100 de ani. În 1997, cei 100 de ani s-au încheiat. Marea Britanie a retrocedat Chinei insulele şi toate teritoriile.

Deşi se face mare caz de democraţie şi de drepturi civile, de politică în general, adevărata miză a demonstraţiilor din ultimul an, de altfel, în bună măsură instrumentate din străinătate, este una economică. Pentru că Hong Kong şi Macao (retrocedat şi el de portughezi) sunt gândite de Partidul Comunist, după întoarcerea sub suzeranitatea Chinei, într-un context de dezvoltare mai larg, ca un pivot al economiei Chinei în plină creştere în toate direcţiile. De fapt, Hong Kong e principala poartă de intrare şi de ieşire a banilor (şi a afacerilor) în şi din China. Şi el face parte, împreună cu Macao, din contextul economic al Deltei Fluviului Perlelor (rebotezat recent Zona Lărgită a Golfului – „Greater Bay Area”), o regiune de câmpie puternic „vascularizată” de două fluvii şi foarte multe râuri din sudul Chinei, cu ieşire la mare. Hong Kong, Macao, Shenzhen (10,47 milioane de locuitori, puternic industrializat, cel mai bogat oraş din China), Guangzhou (fost Canton, cu influenţă franceză conservată, o populaţie de 15 milioane, al treilea oraş ca putere economică din China continentală, în afară de Hong Kong) şi încă vreo şapte oraşe şi aglomerări urbane se constituie în această Zonă Lărgită a Golfului.

„Astăzi, îndelungata operaţiune de integrare (a localităţilor şi spaţiului altădată dezlânat şi „adormit” – n.n.) e pe cale să se încheie şi va face din Delta Fluviului Perlelor, numită azi Zona Lărgită a Golfului, rivala unor mari spaţii urbane ca New York-ul, San Francisco şi Tokyo. Pentru a ne face o idee despre Zona Lărgită a Golfului, trebuie să spunem că are o populaţie de 71 de milioane şi cuprinde 10 oraşe-cheie. Cele trei „mari” sunt Hong Kong, cu un PIB de 340 de miliarde de dolari, Shenzhen, cu 330 de miliarde de dolari şi Guangzhou (Canton), cu 320 de miliarde. PIB-ul întregii zone este de 1,5 trilioane de dolari. Pentru comparaţie, New York-ul, cu o populaţie de 20 de milioane, are un PIB de 1,6 trilioane de dolari, San Francisco (populaţie de 7 milioane) are un PIB de 800 de miliarde de dolari, iar Tokyo (populaţie de 40 de milioane) are PIB-ul de 1,9 trilioane de dolari.

Zona Lărgită a Golfului este deja una dintre aglomerările urbane cele mai valoroase de pe glob şi îşi va depăşi, cu siguranţă, „verişorii”, concurenţii. În ultimul deceniu, şosele importante, căi ferate şi proiecte de poduri au fost duse la bun sfârşit. Printre ele se află podul între Hong Kong, Zhuhai şi Macao, podul între Shenzhen şi Zhongshan, linia rapidă de cale ferată dintre Hong Kong şi Guangzhou-Canton (numită XRL). Completarea infrastructurii de transport şi comunicaţii fiind în curs, etapa finală va fi transformarea Regiunii sub Administrare Specială (Hong Kong-Macao) într-o zonă deplin unită, în care fiecare oraş va avea specializarea lui : finanţa la Hong Kong, producţia de high-tech la Shenzhen, acolo unde e instalat Huawei, cu straniul lui campus în stil european, numit Oxhorn, divertismentul la Macao şi transporturile la Guangzhou – celelalte oraşe mai mici (la scară chineză – n.n.) vor creşte şi vor avea fiecare „parfumul” său” (Mustafa Zaidi, „Behind China’s takeover of Hong Kong : the Pearl River Delta Megacity”, zerohedge.com, 6 iulie 2020 – Mustafa Zaidi este specialist în investiţii şi gestiune de portofolii la Clarmond Wealth).

Atacurile lui Donald Trump şi ale Administraţiei sale (Mike Pompeo, secretarul de stat, e cel mai agresiv) la adresa Chinei şi a Administraţiei Speciale din Hong Kong nu par deloc să pună probleme serioase marelui centru financiar din Asia-Pacific sau Bursei din Hong Kong. Dimpotrivă. China a anunţat mai multe măsuri de susţinere a Burselor interne şi a celei din Hong Kong, printre care şi plasarea pe această din urmă Bursă a Ant Group, divizia Fintech a gigantului chinez de e-commerce Alibaba, evaluată la peste 200 de miliarde de dolari, după Reuters.

La a 44-a sesiune a Consiliului ONU pentru Drepturile Omului au avut loc nenumărate discuţii pe tema noii legi a securităţii naţionale impusă de China în Hong Kong. Au fost citite două declaraţii, una a Cubei, reprezentând un grup de 53 de ţări care susţin noua lege dată de China, şi alta a Marii Britanii, care a vorbit în numele a 27 de guverne critice la adresa legii. E de presupus că România, ca şi toate ţările din Estul Europei foste comuniste şi prietene ale Chinei, a fost de partea Marii Britanii. România era, sub sovietici, măcar capabilă să se abţină (vezi situaţia de la ONU din 1963).

„Ţări din lumea întreagă au legi puternice în materie de securitate naţională. Într-adevăr, una dintre principalele datorii ale statului este totuşi aceea de a-şi proteja populaţia. […] Ce e neobişnuit în acest caz este maniera în care a fost trecută legea şi „plasticitatea” termenilor ei. Problema-cheie, evident, este modul în care va fi aplicată” (Simon Chesterman, decanul Facultăţii de Drept al Universităţii Naţionale din Singapore, citat de South China Morning Post, în articolul lui Matt Ho, „How Hong Kong National Security Law compares to legislation in other countries”, scmp.com, 7 iulie 2020).

Beijing-ul susţine că legea, care vine ca răspuns la protestele pro-democraţie, adesea violente, care au avut loc anul trecut în Hong Kong, îşi propune să combată subversiunea, terorismul, separatismul şi ingerinţele forţelor străinătăţii (Agerpres). După dispariţia Uniunii Sovietice şi a blocului comunist în anii 1990, asistăm astăzi la creşterea irepresibilă a Chinei, ţară cu regim comunist asociat cu capitalismul – o situaţie inedită în istoria omenirii.

Petru Romoșan

Prelungirea pandemiei în peste 20 de state americane, mai ales republicane, dar şi câteva democrate, în California, Florida, Texas, Arkansas, Carolina de Sud, Tennessee etc., cu noi recorduri de infectări anunţate în ultimele 10 zile – 53 000 de cazuri noi joi, 2 iulie 2020, cea mai mare cifră de la declanşarea epidemiei în SUA –, îl fragilizează în mod evident pe candidatul republican, preşedinte în exerciţiu, Donald Trump. Îl împiedică să le vorbească alegătorilor săi în mari adunări publice. Încercarea de la Tulsa, Oklahoma a fost un semieşec, retransmis totuşi pe Fox News pentru vreo 7-8 milioane de telespectatori. Continuarea aparent violentă a pandemiei îl avantajează net pe candidatul democrat, Joe Biden, un orator mediocru, de altfel, care a anunţat deja că nu va avea întâlniri publice până în noiembrie, la alegeri. Confruntarea dintre Donald Trump şi Joe Biden părea cu totul inegală până în aprilie, în avantajul lui Trump, dar tendinţa s-a inversat dramatic.

Toate sondajele de opinie, inclusiv cele ale Fox News, până mai ieri canal favorabil lui Donald Trump, îl dau câştigător în noiembrie pe Joe Biden. Ipoteza înfrângerii lui Donald Trump, un suveranist şi un protecţionist („America First !”), şi instalarea la Casa Albă a unei guvernări democrate, neoliberală, progresistă şi globalistă, cu Barack Obama, fost preşedinte timp de opt ani, două mandate, pe post de dirijor din umbră, împreună cu grupul său, e din ce în ce mai des evocată de toţi observatorii. Schimbarea majoră de direcţie a politicii americane, începând de anul viitor, 2021, anul marii crize economice anunţate, ar fi o veste foarte proastă pentru suveraniştii de pretutindeni, din Franţa, aflaţi în ascensiune prin Frontul Popular al lui Michel Onfray, dar şi pentru cei încă foarte firavi şi deloc organizaţi din România, pentru Viktor Orbán, pentru conservatorii aflaţi la putere în Polonia, pentru Matteo Salvini şi pentru Italia, pentru preşedintele ultraconservator Jair Bolsonaro al Braziliei, pentru Benjamin Netanyahu în Israel etc. Independentiştilor, suveraniştilor, naţionaliştilor de pretutindeni le-a suflat vântul în pânze în timpul mandatului Donald Trump şi pentru că s-a generalizat războiul politic intern american, întreţinut de democraţii lui Barack Obama, Hillary şi Bill Clinton, Nancy Pelosi, Chuck Schumer etc.

Dimpotrivă, tuturor guvernelor neoliberale, mondialiste, cele din Franţa şi din România, ale lui Emmanuel Macron şi Klaus Iohannis, cele mai închinate noii ordini globale, le va surâde norocul. În România, previzibila alianţă PNL-USR – seniorii şi juniorii, „profesioniştii” politicii şi amatorii, „anticii” şi „modernii” globalismului – va sărbători. Uniunea antinaţională PNL-USR se va umfla ca o broască (mai mare decât „boul” PSD – vezi fabula lui La Fontaine) sau ca o vacă lacomă scăpată în lucernă, iar PSD se va împărţi în şi mai multe aripioare gen partidul lui Ponta, partiduleţe. Suvernaniştii, încă nereprezentaţi la vedere, oficial în Parlament, vor avea zile şi mai grele. În Franţa, guvernul vădit globalist Édouard Philippe tocmai a demisionat după eşecul total în turul doi al municipalelor (locale) şi gestiunea absolut dezastruoasă a pandemiei. A fost deja numit noul prim-ministru, Jean Castex, un sarkozist globalist. Şeful său de cabinet va fi însă un înalt funcţionar de stânga, ceea ce indică deja că preşedintele Emmanuel Macron va persevera în direcţia amalgamului, a subminării dreptei şi stângii deopotrivă. Adică va folosi pe mai departe filosofia lui „en même temps” („în acelaşi timp” – brevetată ca tic personal), cu alte cuvinte, „şi – şi” sau, în fond, „nici – nici”. Dar demisia guvernului Philippe nu-l exonerează nici pe primul-ministru şi nici pe miniştrii săi de răspunderile penale pentru gestiunea crizei Covid-19.

Care sunt, în adâncime, dincolo de titlulaturi şi etichete, forţele care îşi dispută în SUA puterea politică şi economică ? După un analist discret (nu semnează !) care scrie în Observatoire du journalisme (ojim.fr, 26 iunie 2020), curentele majore ar fi trei : un clan deconstructor puternic, un clan postsovietic militaro-industrial şi un clan creştino-sionist, cel care a mizat pe Donald Trump, un „necredincios” („mécréant”). Cea mai puternică grupare este cea a „globaliştilor postmoderni deconstructori – clanul Obama/frontiere deschise, moştenitorul liniei Alinsky (Saul Alinsky, autor al manualului „Reguli pentru radicali” din anii ’70, a explicat că „Principele” a fost scris de Machiavelli pentru cei înstăriţi, „Rules for Radicals” e scris pentru cei care nu au nimic şi vor să le ia puterea celor bogaţi” – n.n.) – şi a campionilor revoluţiei „tehnotronice” a lui Brzezinski. […] Postmodernii deconstructori nu cred că statul american e capabil să pună în operă paradisul mondial. Globaliştii postmoderni trebuie să deconstruiască pentru totdeauna sistemul american, tradiţiile sale, structurile sale, ce i-a mai rămas european. Pentru sistem, statul american actual reprezintă o frână la îmbogăţirea elitei economice mondiale. De asemenea, politica acestui clan (Obama, Soros – n.n) constă de trei ani în utilizarea trupelor de şoc „anticapitaliste-în-serviciul-capitalismului”, pe modelul gărzilor roşii ale lui Mao, cu scopul de a intimida şi de a produce rupturi culturale. Este ce vedem astăzi pe străzi în America, cu „secesiunea” de comune zise republici independente. Pe de altă parte, clanul globalist urmăreşte „griparea” puterii judiciare prin activismul judecătorilor (şi al procurorilor – n.n.), a sistemului judiciar în întregul său.” Şi expertul francez voluntar anonimizat îşi continuă analiza clanului postmodern deconstructor cu observaţii despre judecători care se pun în locul procurorilor sau despre procurori daţi afară care refuză să execute ordinele ministrului de tutelă. Media mainstream şi parte din reţelele sociale urmează linia „Ministerului Adevărului” a lui George Orwell.

Clanul „globaliştilor imperialişti postsovietici” (clanul Bush, moştenitorul liniei Rockefeller) „este structural minoritar, dar poate conta pe resturi substanţiale din aparatul de stat, pentru moment încă în simbioză cu complexul militaro-industrial. Dar este un curent cu o tendinţă retrogradă într-o lume în schimbare, bulversată, un curent deloc revoluţionar. Sunt conservatorii puritani ai instituţiilor create de părinţii fondatori în 1776 pentru a face din Washington o republică universală. Clanul face jocul donatorilor săi şi acceptă vederile culturale ale primului clan (postmodern deconstructor – n.n.). Dacă promovează schimbările de regim, inclusiv pe pământ american, o face într-o optică imperială clasică. Patronii acestui curent vor un globalism aservit sistemului financiar-monetarist şi judiciar american. Vor o republică universală „made in USA”, cu aparenţe iudeo-creştine, contrar primului curent (Obama-Clinton-Soros – n.n.), fundamental agnostic şi raţionalist.”

În politica externă, clanul postsovietic militaro-industrial a fost reprezentat excelent de John McCain, iar azi de John Bolton, consilierul dezertor al lui Donald Trump. Acest clan a aşteptat ca Trump să bombardeze Iranul şi Venezuela, Rusia şi Coreea de Nord. Dar Trump i-a dezamăgit. Interesul principal al clanului e controlul resurselor naturale necesare Chinei şi Indiei, giganţi în plină expansiune. Cele două clanuri, cel postmodern deconstructor (democraţi) şi cel postsovietic militaro-industrial (conservatori tradiţionali, republicani) negociază un guvern de uniune naţională sub „pseudonimul” prezidenţial al lui Joe Biden, compus din democraţi, conservatori republicani disidenţi, tehnocraţi, generali, ofiţeri de intelligence, clerici care vor să realizeze un nou ciclu de „Hope and Change” („Speranţă şi Schimbare”) – vezi Observatoire du journalisme.

„Trump se găseşte într-o situaţie inversă celei din 2016. A câştigat atunci prezidenţialele pentru că, de fapt, se făcea un referendum despre Hillary Clinton, hărţuită şi arogantă, care nu a putut să-şi adune toate trupele. În 2020, va veni rândul lui Biden să câştige „în lipsă”, referendumul făcându-se pe tema lui „Trump-învrăjbitorul-care-a-eşuat”, incapabil să-şi reformeze coaliţia. Ultimul sondaj Fox News e dezastruos. Trump pare mulţumit de dezordinea actuală, imaginându-şi că el e cel care încarnează legea şi ordinea şi prezentându-l pe Biden ca marionetă a ultrastângii.”

Ne mai rămâne să prezentăm, după enigmaticul analist francez de la Washington, cel de-al treilea curent, cel al actualului preşedinte, Donald Trump : „Cel de-al treilea clan e cel al creştin-sioniştilor care mizează pe Trump aşa cum mizaseră înainte pe Tea Party. Aceşti creştini, fundamentalişti apocaliptici, consideră că înfăptuirea profeţiei divine prin statul Israel este condiţia indispensabilă venirii lui Crist în slavă, care va împărăţi peste toţi oamenii. Demografic în pierdere de viteză, aceşti creştini sunt totuşi bine structuraţi. „Tactic”, l-au ales pe Trump necredinciosul şi au văzut în alegerea sa din 2016 punerea în aplicare a planului lui Dumnezeu. Aceşti alegători sunt azi focalizaţi pe eradicarea (sau supunerea) Iranului, încarnare a Persiei împăratului Cirus. Sunt, de altfel, extrem de ostili islamismului, care nu recunoaşte alegerea poporului american ca motor exclusiv al Istoriei, alegere făcută de Dumnezeu. Acest clan nu-i este suficient lui Trump. În 2016, Trump a recuperat o mare parte din clasa muncitoare a albilor şi a putut beneficia de sprijinul unei mari părţi a evreimii ortodoxe, familia religioasă a ginerelui lui Trump şi a fiicei sale Ivanka.”

Cine va câştiga în noiembrie ? Nici unul dintre cele trei clanuri nu este capabil să reunească o majoritate de unul singur. Cele două care vor reuşi să-şi unească forţele împotriva celui de-al treilea vor câştiga la pas. Donald Trump, aşa cum arată fotografia situaţiei de moment, e pe cale să piardă susţinerea bush-iştilor din Partidul Republican. Dacă această ipoteză se confirmă, Trump poate pierde cu mai mult de 10 %. Şi astfel se închide paranteza suveranistă – o paranteză extraordinară pentru SUA şi pentru restul lumii, mai ales pentru cei dependenţi de imperiul american. Donald Trump seamănă, de fapt, foarte mult cu Boris Elţin, cel care a pus cruce Uniunii Sovietice şi carierei spectaculoase a lui Mihail Gorbaciov. Dar e exclus să ne întoarcem la ceea ce a fost înainte de preşedinţia Trump. Mai ales pentru că, după celebrul Paul Craig Roberts, colapsul Statelor Unite nu mai poate fi evitat („The collapse of the United States is no longer avoidable”, paulcraigroberts.org, 30 iunie 2020).