„România” (între ghilimele)

joi 15 apr. 2021

Petru Romoșan

La 100 de zile de la înscăunarea noii Administraţii americane, preşedintele Joe Biden e citat de comentatori independenţi în ghilimele : „Biden”. America ar fi condusă de „Biden”, adică noua Administraţie are un pseudonim. Ceva asemănător se întâmplă şi la noi. Atribuirea pomposului titlu de „preşedinte” lui Klaus Iohannis sună din ce în ce mai dogit. Ca să nu mai vorbim de bombastica apelaţiune de „prim-ministru” pentru Florin Cîţu.

Majoritatea guvernamentală este compusă de fapt (Kelemen Hunor dixit) din vreo cinci partide (PNL, PDL, USR, Plus, UDMR), în realitate grupuri de interese ilegitime, fără vreo legătură cu vreun popor, controlate de nişte generali „rezervişti” sau „activi”, dublaţi de oligarhia din umbră, colonială şi/sau aborigenă. Această majoritate este, ca de obicei, cântată de o detestabilă presă închiriată. Nici „opoziţia”, excesiv de constructivă (PSD-Ciolacu) sau fals deconstructivă (AUR + Şoşoacă single), nu e cu nimic mai brează, şi deci nu poate oferi vreo alternativă. America se îndreaptă forţat, pe model chinez, spre partidul unic, Partidul Democrat etern. Şi România îşi va îndeplini planul, va avea din nou şi ea un partid unic, deocamdată cu mai multe aripioare.

Cum s-a ajuns aici ? Pas cu pas, bineînţeles. Azi, descompunerea puterii politice e deplină, clasa politică pare să se întoarcă la nivelul anilor ’90. Cele două mandate ale lui Traian Băsescu, urmate de unul şi ceva al lui Klaus Iohannis, după o lungă perioadă de tranziţie haotică, cu Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi CDR, Adrian Năstase şi PSD, ne-au adus „pas cu pas” în şanţul în care ne găsim azi. Dar democraţia nu e compromisă numai în România, ci şi în SUA, Franţa sau Germania, în proporţii diverse, desigur. The Great Reset pare să vrea să se impună dincolo de proteste, dincolo de refuzul evident al populaţiilor de pretutindeni.

A fost şi încă mai este SARS-CoV-2. Sunt în curs vaccinurile, refuzate de o mare parte a populaţiei mondiale înspăimântate. Dar obiectivele lui The Great Reset sunt clare : pentru a atinge carbon zero net este necesară o scădere semnificativă a populaţiei, o depopulare, iar carbon zero net poate fi atins numai prin distrugerea industriilor consumatoare de energii fosile şi printr-un control sever al populaţiilor şi al dezvoltării. Cifrele şi priorităţile diferă de la o sursă la alta, dar toate merg în aceeaşi direcţie.

Prima mare realizare a programului globalist The Great Reset a fost cea din 20 ianuarie 2021 : Donald Trump a fost împiedicat să acceadă la al doilea mandat de preşedinte. Tot în program sunt şi câteva războaie, dintre care unul chiar la Marea Neagră. Mai sunt pe harta programului Taiwanul şi Arctica, cu resursele sale naturale majore, sau un război cu Iranul. Din punctul de vedere al SUA, China trebuie împiedicată cu orice preţ să devină prima putere economică a lumii. La fel cum Rusia trebuie împiedicată să se instaleze solid ca primă putere militară mondială. Iar Nord Stream 2 (legătura economică ombilicală între Germania şi Rusia), a cărui construcţie se va încheia peste 50 de zile, trebuie distrus la timp. Deşi aparent foarte diferite, covidul, vaccinurile, războaiele, Donald Trump şi populiştii din Europa, Nord Stream 2 fac parte din aceeaşi nouă ordine mondială schiţată de The Great Reset. Realizatori : băncile şi FMI, OMS (194 de ţări au semnat protocolul sanitar), ONU (finanţat masiv de Bill Gates), Adminisitraţia „Biden”, UE, CEDO şi sistemele de justiţie. Beneficiari : marea oligarhie mondială, adică 0,01 % din populaţia globului. Deci o stranie revoluţie a celor foarte puţini împotriva celor foarte mulţi.

Cei doi candidaţi prezumtivi din 2024 pentru funcţia de „preşedinte” în România, Mircea Geoană şi Dacian Cioloş, ne dau o idee clară despre cât de derizorie a devenit această funcţie. Fiindcă e vorba de două figuri binecunoscute, deja încercate şi cu rezultate penibile. Au notorietate, cum spun cei mai detestaţi „ziarişti” : sociologii, sondorii. Atâta doar că, în afară de notorietate, le lipsesc toate celelalte calităţi obligatorii. Iar ghilimelele din titlu puse României ar trebui să ne amintească, poate, şi cătuşele DNA filmate în exces în guvernările „Băsescu” şi „Iohannis”.


Mai poate fi oprit războiul ?

joi 8 apr. 2021

Petru Romoșan

Marea întrebare care încă se pune în aceste zile este : mai poate fi în vreun fel oprit războiul anunţat din Ucraina ? Mai ales după ce foarte multe tone de armament de toate mărimile şi calităţile, precum şi nenumărate trupe s-au masat, de cele două părţi, la frontierele autoproclamatelor republici independente rusofone din estul Ucrainei : Republica Populară Doneţk (RPD) şi Republica Populară Lugansk (RPL). Şi, de asemenea, în Crimeea şi în apropierea ei, tot de ambele părţi. Cu fiecare zi ce trece şi aduce ştiri alarmante una după alta, speranţa că războiul va fi înlocuit de diplomaţie şi că raţiunea va înlocui demenţa războinică se împuţinează, dispare.

Propaganda cea mai simplistă a fost pusă şi ea în mişcare. În aceste zile aflăm, din surse oficiale europene şi americane, că Rusia, şi nu Ucraina va ataca prima. Lucru care, de altfel, ar putea să se confirme brutal foarte curând pentru că în orice moment Rusia se poate transforma din imperiu atacat în forţă agresoare. Şi asta după vechile legi ale războiului. Pentru că fiecare are dreptul să ia iniţiativa care-l avantajează şi să nu aştepte să-i cadă cerul în cap. În orice caz, presa mondială, cu specialiştii ei militari, s-a pus şi ea deja în ordine de bătaie. Nu ne rămâne deocamdată decât să-i citim şi pe unii, şi pe ceilalţi, şi pe prooccidentali, şi pe proruşi, şi să încercăm să alegem grâul (informaţia corectă şi analiza inteligentă) de neghină (propaganda).

În Franţa, unul dintre cei mai citiţi şi recomandaţi analişti este The Saker (Andrei Raevsky), trăitor în Florida, SUA. The Saker este un rus alb de a patra generaţie, născut în Elveţia şi stabilit acum mai bine de 20 de ani în SUA, împreună cu soţia sa, şi ea urmaşă a unor ruşi albi care au fugit de bolşevici. The Saker e un blogger celebru în SUA, Europa şi în lumea arabă, fost analist militar pentru ONU la Geneva („Scriam în principal despre Orientul Mijlociu, dar, când s-a produs lovitura de stat din Ucraina, în 2014, am început să scriu despre evenimentele de acolo, iar blogul meu a devenit deodată şi foarte repede celebru pentru că scriam în engleză, dar dintr-un punct de vedere rus” – „Interview du Saker, alias Andrei Raevsky”, groupegaullistesceaux.wordpress.com, 31.10.2017).

Christelle Néant (un pseudonim ?) este o franţuzoaică din Luxemburg care şi-a abandonat jobul de webmaster într-o multinaţională şi a devenit „comunicatoare” în cadrul DoniPress (agenţia de presă separatistă a RPD). Christelle Néant transmite zilnic din republicile separatiste (www.donbass-insider.com). Şi mai sunt şi alţi autori consistenţi care merită urmăriţi sistematic, cum e analistul militar italian Manlio Dinucci ( „L’arte della guera : annali della strategia USA/NATO (1990-2015)”, Zambon Editore, 2015), preluat de presa independentă din Europa şi din America de Nord (mondialisation.ca).

O confuzie, ambiguitate nu a fost încă înlăturată : războiul cu Rusia e dorit în primul rând de Ucraina sau de SUA şi partenerii săi NATO vesteuropeni ? Cine manipulează pe cine ? Care este adevărata legătură a noului preşedinte american Joe Biden şi a Administraţiei sale cu Ucraina şi, mai ales, cum se poziţionează Deep State-ul faţă de acest anticipat război ? Dar aşa-zisul guvern mondial ? E posibil ca Administraţia Biden să fie manipulată de regimul de la Kiev al lui Zelenski ? Greu de crezut. Va rezolva războiul din Ucraina marile probleme economice şi sociale din SUA şi din UK ? Va deschide SUA simultan alte două fronturi, în Marea Chinei de Sud şi în Iran ?

The Saker (în lesakerfrancophone.fr) din 8.04.2012 : „Elitele americane sunt întru totul de acord în privinţa Rusiei, pe care o vor mai întâi îndiguită şi apoi distrusă. În ceea ce priveşte statele fantoşe americane din UE, ele n-au nici o putere proprie. Care ar fi deci obiectivele Administraţiei „Biden” ? Să creeze o confruntare între Rusia şi UE care i-ar da un sens lui NATO şi ar justifica desfăşurarea de forţe americane suplimentare în Europa, care, la rândul lor, ar întări în plus strânsoarea americană deja puternică în jurul beregatei colective a UE. Făcând să eşueze NordStream 2 (ceea ce se va petrece imediat ce conflictul din Donbas va deveni „fierbinte”), Statele Unite vor obţine nu doar o UE mult mai dependentă de SUA, dar şi mult mai puţin competitivă : în loc să cumpere gaz ieftin şi de bună calitate din Rusia, UE va cumpăra gaz mai scump şi de mai proastă calitate de la SUA. Programele de înarmare vor exploda, iar complexul militaro-industrial american se va îmbogăţi vânzând arme grotesc de supraevaluate propriei ţări şi „aliaţilor” ei europeni. Marile întrebări sunt deci următoarele : ar putea Rusia să schimbe viziunea americană reacţionând sub nivelul unei confruntări militare deschise ? Părerea mea e că asta e încă posibil dar că, din păcate, devine din ce în ce mai puţin probabil cu fiecare zi care trece. Asta înseamnă că acest conflict se poate transforma într-un al treilea război mondial cu arme nucleare şi tot restul ? Părerea mea este că acest scenariu devine pe zi ce trece din ce în ce mai probabil.”

Acelaşi The Saker scria în 6.04.2021 („Comprendre les psyops anti-Poutine : une préparation à la guerre” – lesakerphrancophone.fr) : „Războiul ar putea fi oare evitat ? Nu ştiu. Putin le-a dat ucronaziştilor (naziştilor ucraineni – n.n.) un avertisment foarte sever („consecinţe grave pentru statutul de stat al Ucrainei ca atare”). Nu cred nici o clipă că se preocupă oricine ar fi la putere la Kiev de Ucraina sau de statutul ei de stat, dar oamenii aceia sunt destul de inteligenţi ca să înţeleagă că un contraatac rus pentru a apăra LDNR (cele două republici autonome din Donbas – n.n.) şi, mai mult, Crimeea ar putea cuprinde şi lovituri de precizie care să ţintească „leadership”-ul cu rachete foarte moderne. Conducătorii ucronazişti ar trebui să-şi dea seama că au toţi ţinte desenate pe cap. Ar putea reflecta şi la următorul lucru : ce li s-a întâmplat şefilor de bande wahhabite din Cecenia după sfârşitul celui de-al doilea război de acolo ? (Indiciu : au fost identificaţi cu toţii şi executaţi.) Oare asta ar fi destul ca să-i oprească ? Poate. Să sperăm. Dar trebuie să păstrăm în minte faptul că, într-un viitor previzibil, Ucrainei nu-i mai rămân decât două opţiuni : „un sfârşit oribil sau o oroare fără sfârşit” (e o expresie rusească). Cel mai bun scenariu pentru populaţia ucraineană ar fi o scindare (relativ pacifică, să sperăm) a ţării în câteva părţi uşor de gestionat. Cea mai proastă opţiune ar fi, fără îndoială, un război pe scară mare împotriva Rusiei.”

Cu o zi înainte (5.04.2021), The Saker îi pomenise pe blogul său şi pe români : „Mă aştept să-i văd pe „consilierii” polonezi (şi americani, şi britanici) asistând forţele ucronaziste în timpul atacului lor asupra LDNR. În ceea ce le priveşte pe „surorile” ortodoxe ale Rusiei, cum sunt Bulgaria sau România, acestea vor face ce au făcut mereu în trecut : se vor alătura oricărei coaliţii antiruse. Vestea bună este că armatele lor sunt la fel de slabe ca armata Poloniei (pregătite pentru parade, dar nu pentru un război adevărat). De altfel, Marea Neagră este, în termeni militari, „un lac rusesc”. Aceste ţări mici vor gesticula deci cu elan, dar nu vor face nici o prostie.”

Manlio Dinucci atrage atenţia asupra unui alt „amănunt” („Joe Biden recrute les alliés”, reseauinternational.net, 6.04.2021) : „În aceeaşi politică intră şi noile Brigăzi de asistenţă pentru forţele de securitate, unităţi speciale ale armatei SUA care „organizează, antrenează, echipează şi consiliază forţele de securitate străine” […]. Ele sunt un instrument eficace pentru a lansa, sub acoperirea de „asistenţă”, operaţiuni militare aflate de facto sub comandament SUA. Asta explică de ce, după un relativ armistiţiu, şeful statului-major ucrainean, Ruslan Khomchak, a declarat la 1 aprilie că armata Kievului „se pregăteşte pentru ofensivă în Ucraina orientală”, adică împotriva populaţiei ruse din Donbas, folosind şi „forţe de apărare teritorială” (precum regimentul neonazist Azov), iar în această operaţiune „este prevăzută participarea aliaţilor NATO”.

Christelle Néant a prezentat în detaliu din Ucraina o crimă de război cu potenţial afectiv şi moral exploziv („RPD – L’armée ukrainienne tue un enfant à l’aide d’un drone à Alexandrovskoye”, reseauinternational.net, 6.04.2021) : ”Sâmbătă 3 aprilie 2021, o dronă a armatei ucrainene a lansat ceea ce pare a fi un dispozitiv exploziv artizanal în curtea unei case din satul Alexandrovskoie din RPD (Republica Populară Doneţk), ucigând un copil şi rănind-o pe bunica lui. Sâmbătă după-amiază, micul Vladislav (4 ani şi jumătate) se juca în curtea casei bunicilor săi din Alexandrovskoie, o localitate aflată destul de departe de linia frontului (la 15 km) pentru ca nimeni să nu se îngrijoreze că ar fi vreun pericol pentru copil să se joace afară. Bunica lui îl supraveghea din uşă când a avut loc o explozie în curte chiar lângă Vladislav. Copilul a fost aruncat în aer şi literalmente făcut bucăţi de biluţele din dispozitivul exploziv pe care l-a aruncat în curte o dronă a armatei ucrainene. Bunica lui Vladislav a fost azvârlită în spate şi rănită de cioburile de sticlă de la ferestrele care au explodat. […] Armata ucraineană are la dispoziţie drone Fury, PD-1, Raybird 3, Spectator, Leleka-100 etc. Or, se pare că Leleka-100, care a fost supusă la testări aprofundate în armata ucraineană în 2020, e deja folosită în conflictul din Donbas – e o dronă de mici dimensiuni şi poate zbura cu uşurinţă la 45 km de cel care o operează fără ca el să piardă controlul asupra dispozitivului care poate duce o încărcătură de 5 kg. […] Unele voci din Ucraina au pretins că e prea mare distanţa faţă de linia frontului, dar acest argument nu se susţine. O dronă mică precum Leleka-100 ar fi putut foarte bine să parcurgă cei 15 km dintre Svetlodarsk (aflat sub control ucrainean) şi Alexandrovskoie ducând un mic dispozitiv exploziv artizanal, totul fără cel mai mic zgomot.”


Aşteptând războiul din Ucraina

joi 1 apr. 2021

Petru Romoșan

Războiul din Ucraina se anunţă din mai multe direcţii pentru imediat după Paştele ortodox. Motivul care va fi folosit oficial de preşedintele Volodimir Zelenski este recuperarea Crimeei, pretins vechi pământ ucrainean, şi aplicarea Constituţiei ucrainene pe întreg teritoriul ţării, deci şi în Donbas. Ucraina ar putea deschide chiar două fronturi, în Donbas şi la Marea Neagră, pentru Crimeea. Desigur, sub atenta consiliere a partenerului american (plus Marea Britanie), adică un nou război prin proxy. Adevăratele forţe aflate în joc vor fi trei : SUA (prin Ucraina, România şi Polonia), economic Germania (şi UE) şi, bineînţeles, Rusia. Cele trei forţe au interese evident divergente. De unde şi pericolul enorm pentru zona în care ne găsim şi noi, românii, din România, din Republica Moldova şi din teritoriile româneşti ocupate de Uniunea Sovietică, aflate azi în componenţa Ucrainei vecine.

România este în parteneriat militar cu SUA şi în parteneriat economic cu Germania (UE), dar e lipsită de orice comunicare sinceră cu Rusia. Un rezultat al miopiei, al micimii care caracterizează politica şi diplomaţia din ultimii 30 de ani de la Bucureşti. Pentru că în acest conflict unele interese româneşti s-ar putea să fie convergente cu interese ale Rusiei. Mai ales în cazul din ce în ce mai previzibil al destrămării, împărţirii Ucrainei, caz în care vecinii îşi vor recupera teritoriile pierdute. S-ar putea să rezulte o Ucraină mult mai mică, în jurul Kievului, o ţară tampon între NATO şi UE, pe de o parte, şi Federaţia Rusă, pe de altă parte.

Nu e numai vina politicienilor şi a statului profund de la Bucureşti pentru relaţiile proaste dintre România şi Rusia. E şi vina politicienilor şi a complexului militaro-securitar de la Moscova că aceste relaţii sunt de multă vreme într-un punct mort. Continuându-şi politica imperială, aceeaşi de la Lenin şi Stalin încoace, ruşii nu le-au făcut românilor nici o concesie majoră. Mai ales în ceea ce priveşte cele două diferende istorice, tezaurul şi Basarabia. Dimpotrivă, au reanexat în 1944 şi Bugeacul (legat de Ucraina doar printr-un drum care trece pe teritoriul Republicii Moldova), Basarabia istorică (Gurile Dunării), şi Ţinutul Herţa, şi au făcut masive deplasări de populaţie în sensul rusificării sau ucrainizării şi al deznaţionalizării. Bugeacul ar fi trebuit să aparţină ori României, ori Republicii Moldova. România nu a avut motive să simpatizeze Rusia, deşi suntem tot ortodocşi, şi astfel s-a dus în mod natural spre o alianţă politică şi militară cu SUA.

În caz de război în Ucraina şi, mai ales, în cazul dezmembrării Ucrainei, România nu poate fi ajutată nici de Germania şi Franţa şi nici de Rusia. Dar SUA (şi Marea Britanie) îşi pot aduce aminte de eventualele revendicări justificate ale românilor. Colaborarea politică şi militară a României cu SUA e deja reglementată de tratate şi de apartenenţa noastră la NATO. România îşi va onora obligaţiile la virgulă. România va fi total alături de SUA, dar deloc de partea Ucrainei. Care, eufemistic, nu ne simpatizează şi pe care nici noi n-o simpatizăm – ceea ce nu poate fi un motiv de război.

Finalitatea războiului din Ucraina s-ar putea să fie una paradoxală : apropierea SUA de Rusia. Prin soldarea violentă a unui contencios (Ucraina-Rusia) care nu-i aduce SUA nici un avantaj, decât poate în imaginarul neoconservatorilor americani care-şi închipuie că pot ocupa şi exploata chiar Rusia. Adevăratul concurent al SUA pe eşichierul global este China, nu Rusia. Dacă va avea loc un război Ucraina-Rusia, ceea ce nu e deloc sigur încă, vor avea loc şi negocieri de pace după încheierea lui.

SUA poate apăra interesele României, ceea ce i-ar aduce un aliat sigur, istoric, pentru foarte multă vreme. Şi, foarte probabil, SUA, pragmatică aşa cum o ştim, nu va rata o asemenea ocazie. Prin România, SUA va putea bloca expansiunea Rusiei care vizează litoralul Ucrainei, dincolo de Donbas, care e deja practic desprins din Ucraina prin cele două republici autoproclamate, Doneţk şi Lugansk. Toate cu condiţia ca noi să avem avocaţi buni, diplomaţi de anvergură, aşa cum am avut înainte şi după 1918. Şi aici merită readus în memorie marele diplomat Vasile Stoica, cel care a fost trimis de Ionel Brătianu în SUA, pe lângă preşedintele Woodrow Wilson. Contribuţia Americii la Marea Unire din 1918 nu e suficient pusă în evidenţă.

Din nefericire, Klaus Iohannis, Florin Cîţu, nou-numitul ambasador la Washington, Andrei Muraru, Ministerul de Externe şi principalele partide politice nu par deloc să fie la înăţimea unui moment care poate fi crucial pentru ţara noastră. Merită să amintim aici că, în 11 septembrie 1939, la 10 zile de la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Nicolae Titulescu le scria o misivă strict confidenţială de la Saint-Moritz (Elveţia) regelui, primului-ministru şi ministrului de Externe : „Oricât de lung ar fi războiul, România trebuie să fie gata şi în vederea discutării condiţiunilor de pace şi să se pregătească din timp pentru ea […]. Este cert că ţinta României trebuie să fie de a nu restitui un centimetru pătrat din teritoriul ce posedă azi.” Vasile Stoica, cu un rol determinant în apărarea intereselor ţării la sfârşitul primului război mondial în SUA şi în Europa, spunea, într-o expunere de la Adunarea Deputaţilor din 16-17 decembrie 1919 : „O naţiune este o conştiinţă naţională, cât valorează una atât înseamnă cealaltă. Conştiinţa a ceea ce este şi hotărârea fermă este puterea cea dintâi a unui popor. Cum şi-o manifestă el, astfel îşi aşază rolul şi rostul în mijlocul neamurilor.”


//