Petru Romoşan       

De mai bine de doi ani, SUA trăieşte pe scena mondială o teribilă psihodramă legată de un presupus amestec al Rusiei în alegerile prezidenţiale americane din 2016 şi de o coluziune a preşedintelui ales, Donald Trump, şi a echipei sale de campanie cu interese şi organizaţii ruseşti. Ancheta procurorului special Robert Mueller, fost şef al FBI, l-a albit, l-a dezvinovăţit aproape în întregime pe preşedintele Trump (minus obstrucţionarea justiţiei), dar, aşa cum s-a văzut la recenta sa audiere în Congres, procurorul Mueller nu a renunţat la fantasmagoria amestecului Rusiei în alegerile americane. Există opinia deja foarte răspândită că toată comedia cu amestecul Rusiei în politica internă americană nu a fost decât o imensă diversiune a clanului Clinton şi a Partidului Democrat pentru a justifica miliardele de dolari aruncate pe gârlă şi alte interese de clan, printre care amestecul lui Soros şi a celor pe care îi reprezintă.
La noi, mandatul lui Klaus Iohannis se încheie fără vreo reuşită notabilă, motiv pentru care acesta nu ar mai trebui să candideze şi ar trebui să se declare, la fel ca Emil Constantinescu, învins de sistem. Lucru care se mai poate întâmpla în următoarele două luni, deşi Klaus Iohannis nu a fost decât reprezentantul disciplinat al sistemului de la un cap la altul. Tot învins de sistem, deşi a fost doar partidul sistemului, ar trebui să se declare şi PNL – de fapt, PDL (Băsescu) sub sigla ciordită de la impostorii urmaşi ai Brătienilor. Klaus Iohannis a fost şi este din ce în ce mai pregnant perceput şi descris ca omul Germaniei în România. Un Gauleiter, un satrap provincial, un guvernator propulsat în numele Germaniei care patronează discreţionar UE. Prin luxemburghezul Jean-Claude Juncker, prin polonezul Donald Tusk, minoritar el însuşi din Gdansk (Danzig), şi prin toate structurile UE, începând cu moneda euro şi cu Banca Centrală Europeană. Totuşi, nimeni nu a adus vreo probă concretă despre amestecul Germaniei în alegerea lui Klaus Iohannis sau în numirea lui Eduard Hellvig la SRI.
Tot aşa, ascensiunea recentă a USR şi a candidatului său la prezidenţiale, Dan Barna, care se estimează nu doar că va ajunge în turul doi, în finală, ci şi că va câştiga prezidenţialele, fie împotriva lui Iohannis, fie împotriva Vioricăi Dăncilă, e atribuită unei politici franceze ofensive în România. Într-adevăr, Dacian Cioloş, asociatul candidatului Dan Barna, după ce a ajuns acum câţiva ani comisar european cu sprijinul la vedere al Franţei, a fost numit recent şef de grup în Parlamentul European al Renew Europe din care face parte şi partidul LREM al preşedintelui francez Emmanuel Macron. În plus, e evident că Franţa are interese economice mari în România, dar Franţa are interese şi mai mari în SUA sau în Rusia şi în alte părţi ale lumii. Şi totuşi, nu se „oboseşte” să-şi „plaseze” preşedinţi peste tot. Deci, de aici şi până la un amestec al Franţei în politica românească mergând până la alegerea preşedintelui României e cale lungă.
În toate aceste „scenarii” conspiraţioniste sunt uitate (intenţionat ?) alte două forţe implicate în asemenea mari mişcări şi decizii politice. Sunt uitate în primul rând forţele care acţionează global, marea finanţă, multinaţionalele, fondurile de investiţii, doar din când în când identificate cu George Soros, ca şi cum acesta ar putea fi ubicuu şi simultan, începând cu SUA însăşi. Nu apar aproape niciodată marile familii care deţin avuţia mondială şi sunt evocate destul de rar Grupul Bilderberg, Trilaterala, Council of Foreign Relations, Aspen, Clubul de la Roma, cu instrumentele lor practice FMI, Banca Mondială, Banca Reglementelor Internaţionale etc. A doua forţă prin care acţionează local „globalii” numiţi mai înainte sunt serviciile de informaţii înfrăţite cu media şi patronând justiţia din fiecare ţară, pentru că ţările încă există şi, probabil, vor mai exista o vreme. Serviciile de intelligence mai răspund destul de puţin la comanda politică naţională sau mai degrabă au transformat politica naţională şi pe politicienii băştinaşi în instrumentele obediente ale politicii globale. Începând cu Emil Constantinescu şi Ion Iliescu cel din 2001-2004, preşedintele României a fost hotărât de interese globale, cu amestecul copios al securiştilor locali, care şi-au servit cum s-au priceput şi interesele lor de grup, de gaşcă. Amestecul fostului preşedinte Traian Băsescu şi al SRI în decizia propulsării lui Klaus Iohannis în dauna lui Crin Antonescu nu a fost cercetat încă.
Guvernul mondial nu e doar o metaforă, e un obiectiv foarte concret de atins. În acest sens poate fi citit cu folos Jacques Attali, un iniţiat, care a fost foarte apropiat de preşedinţii francezi François Mitterrand, Nicolas Sarkozy şi François Hollande, şi l-ar fi fabricat, după propria lui mărturisire, de-a dreptul pe actualul preşedinte francez. Aceleaşi forţe care l-au făcut preşedinte pe Emmanuel Macron îl pot face preşedinte şi pe Dan Barna în România. Dar nu se poate vorbi în cele două cazuri de „Franţa” însăşi. Pentru că azi Franţa e mai degrabă Vestele galbene, în stradă de vreo opt luni. Împotriva lui Emmanuel Macron, împotriva UE şi a noii ordini globale. Şi în Franţa nu numai Vestele galbene sunt împotrivă. Global, ruptura dintre cei 1 % care deţin averea şi puterea şi restul populaţiei nu face decât să se adâncească.
Desigur, SUA, China, Rusia, Germania, Marea Britanie, Franţa continuă să fie mari puteri cu influenţă globală, cu servicii secrete şi cu armate care continuă să se amestece peste tot – în Siria, în Ucraina, în Venezuela, în Yemen, în Irak şi în Afganistan, în Coreea de Nord, în Cuba, dar şi în Republica Moldova… –, şi ameninţă şi Iranul. Toate aceste mari puteri se pot amesteca şi în alegerile prezidenţiale din România. Dar forţa „globalilor”, care nu reprezintă nici una dintre aceste mari puteri, nici măcar SUA sau Marea Britanie, cum încă mulţi îşi închipuie, e cea dominantă în ceasul de faţă. Şi aceştia se pot amesteca în orice ţară, inclusiv în SUA şi în Rusia. Dar mult mai puţin în China, care, probabil, îşi va impune până la urmă viziunea ei globală, cea intitulată Drumul Mătăsii, în dauna globaliştilor de azi. Pax americana, care nu a triumfat, de fapt, niciodată, va fi înlocuită, probabil paşnic, de o Pax sinica (de la China).

Petru Romoşan       

La fix 30 de ani după căderea comunismului, Elena Ceauşescu va candida la preşedinţie. Nu e România o ţară specială ? Sau Viorica Dăncilă nu e reîncarnarea Elenei Ceauşescu, poate că e chiar mai rău. Poate e doar reîncarnarea Suzanei Gâdea, a Alexandrinei Găinuşe, a Linei Ciobanu sau a Anetei Spornic etc. Din păcate, fantomele, reîncarnările, pricolicii politici nu pot fi verificaţi la ADN. Deci, pe Viorica Dăncilă nu o vom putea „localiza” ştiinţific.
Tinerii corporatişti de azi au, în sfârşit, cu cine vota. Cu mam’mare a PSD. Trebuie să admitem că PSD e, la rândul lui, prelungirea nepermis de întârziată a PCR. Cei 4 milioane de membri ai PCR, împreună cu familiile lor, adică mai bine de 10 milioane în 1989, continuă să distorsioneze, să arunce în aer viaţa celorlalţi români, neînscrişi în partid, necolaboratori ai Securităţii, urmaşi ai deţinuţilor politici din anii ’40-’60, precum şi viaţa tinerilor născuţi în ultimii 40 de ani. PSD ar mai avea vreo 500 000 de membri, plus familiile lor, adică vreo 2-3 milioane de alegători captivi.
În ţări din America de Sud, din America Centrală, din Africa şi din Asia, când lucrurile merg foarte rău, e adusă la putere o femeie. Era cât pe ce să se întâmple şi în America de Nord, în SUA, cu Hillary Clinton. Noroc cu Donald Trump. PSD nu a avut până acum niciodată un lider femeie. Şi cu atât mai puţin un prim-ministru femeie sau o candidată la alegerile prezidenţiale. E o zi mare pentru toţi cei care îi detestă pe urmaşii comuniştilor, adunaţi într-o gaşcă ultraoportunistă, un partid. Avem semnul major că sfârşitul acestei adunături toxice nu e departe.
Propulsată de condamnatul cu executare Liviu Dragnea, marioneta Viorica Dăncilă contribuie astfel decisiv la venirea democraţiei pe plaiurile Mioriţei. Şi contribuţia ei va fi recunoscută de istoricii de mâine. Satisfacţia de pe faţa ei de mască veneţiană va fi o bună imagine pentru agonia atât de lungă a comunismului în România. Are vreo şansă Viorica Dăncilă să intre în turul doi al prezidenţialelor sau chiar să câştige preşedinţia României ? După toate câte le-au îndurat de peste 70 de ani românii, întrebarea poate fi reformulată astfel : se va arunca o majoritate de români în cap de dragul urmaşilor comuniştilor, corupţi, incompetenţi, organizaţi într-o bandă de răufăcători ? Desigur, mulţi membri PSD vor fi obligaţi să se trezească urgent din picoteala în care s-au complăcut.
Trăim zile istorice. Interpusa lui Liviu Dragnea în postul de prim-ministru, după ce s-a făcut aleasă „sub şantaj” preşedinte PSD (pe melodia „dacă nu mă alegeţi, demisionez şi pierdeţi guvernarea !”), merge mai departe : s-a instalat candidată la alegerile prezidenţiale din nefericita noastră ţară.
Va mai fi cadidată Viorica Dăncilă şi în luna noiembrie ? Depinde doar de orgoliul lui Călin Popescu Tăriceanu şi al ALDE, parteneri la guvernare ai PSD, fără de care majoritatea sare în aer. Vom afla dacă Tăriceanu şi ALDE sunt măcar câteva procente liberali, chiar urmaşi ai duplicitarilor Dan Amedeo Lăzărescu şi Mircea Ionescu-Quintus, sau sunt doar pesedişti sub acoperire. Pentru că, în România, în multe domenii, ca în reclama la prezervative, foarte mulţi ies în public acoperiţi. Până mai ieri, Liviu Dragnea şi PSD şi-au bătut joc de lume oferind-o pe Viorica Dăncilă prim-ministru, inclusiv şase luni la preşedinţia rotativă a UE. De acum încolo, pentru alte câteva luni, românii sunt cei care-şi vor bate joc de PSD şi de candidata lor atomică la prezidenţiale.
PSD seamănă cu el însuşi. Cu ajutorul neprecupeţit al Vioricăi Dăncilă din Teleorman. Dar nu e deloc exclus ca bătălia pentru obţinerea candidaturii „stângii” abia să înceapă. Nici Gabriela Firea, nici Călin Popescu Tăriceanu şi nici Victor Ponta nu şi-au spus ultimul cuvânt. Decât dacă nu cumva au decis să renunţe la politică şi să se ducă la mănăstire. Spre mulţumirea deplină a Vioricăi Dăncilă, această Elena Ceauşescu rediviva.

Petru Romoşan       

Democratura română îşi ia din nou avânt. Ciolanul cel mare al preşedinţiei înfierbântă minţile multora. Dar ce este o democratură ? E un amestec destul de grosolan de dictatură şi democraţie în proporţii greu de măsurat. Cum STS-ul va fi cel care va „număra” şi voturile la prezidenţialele din noiembrie-decembrie şi cum, pe lângă cele trei partide mari (PSD, PNL, USR), vor interveni şi alte „partide” mai acoperite (SRI, SIE, SPP, STS…), nimeni nu poate spune dacă avem mai multă democraţie sau mai multă dictatură, mai multă militărie. Şi nici dacă alegătorii şi votul lor contează în vreun fel. În afară, evident, de nevoia establishment-ului de a arăta că toată populaţia a fost implicată. Dacă alegerile europarlamentare au fost fraudate, de ce n-ar fi fraudate şi alegerile prezidenţiale ? După cum suntem obişnuiţi, anchetele asupra fraudelor de la europarlamentare au rămas şi vor rămâne pe veci ca-n gară.
Cel mai atacat politician al zilei e candidatul USR, Dan Barna. Şi nu întâmplător. Pe modelul Emmanuel Macron şi LREM (La République En Marche), Dan Barna şi USR au de departe cele mai mari şanse să câştige şi prezidenţialele, şi parlamentarele de anul viitor. Şi de ce nu şi alegerile locale, cel puţin în marile oraşe. Dacian Cioloş a fost marginalizat, şi pe drept cuvânt. La fel cum Gabriela Firea, la PSD, dincolo de sondajele comandate şi manipulate, nu mai interesează pe nimeni. Nu va mai fi votată în primul rând în Bucureşti, unde prima şansă o are tot un userist de origine, Nicuşor Dan.
Dacă, în Franţa, scamatorii globali, împreună cu curelele lor de transmisie, oligarhii locali (câţiva miliardari), au reuşit să facă praf şi pulbere cele două mari partide istorice într-o democraţie cum a fost cea franceză şi să scoată din pălărie un cvasinecunoscut, oferindu-i şi un partid ultramajoritar în Parlament, compus din amatori uşor manevrabili, în România, comedia alegerilor va fi aproape o joacă de copii. Pentru că, să ne amintim, noi nu suntem decât o democratură. Partea cu dictatura din democratura română e mult mai puternică decât societatea civilă (care nici ea nu e prea civilă), iar partea cu democraţia, deşi există, stă acasă, nu se prea manifestă, face ciocul mic. Şi foarte detestatul „stat paralel” (dictatura) ascultă şi execută foarte disciplinat ordinele globale. Nu suntem noi cea mai europeistă şi cea mai globalistă ţară din Europa Centrală şi de Est ?
Problema cu PSD-ul pare deja rezolvată. Viorica Dăncilă, cel mai improbabil prim-ministru şi preşedinte PSD, se vrea şi candidat la prezidenţiale. Pentru că Viorica Dăncilă e la fel de fudulă ca şi expiratul preşedinte Iohannis. Călin Popescu Tăriceanu ar mai avea o şansă teoretică să fie şi candidatul PSD dacă partidul său, ALDE, ar fuziona cu PSD şi ar candida direct în numele PSD-ului. În mod straniu, această ipoteză nu a fost luată în calcul deşi tot politicianul român pare să se fi născut traseist. Nu a fost Tăriceanu primul-ministru al unui guvern minoritar susţinut de PSD ? Iar azi nu e preşedintele Senatului tot cu votul PSD ? Dacă o asemenea fuziune s-ar materializa, PSD ar putea guverna până la sfârşitul anului viitor, la alegerile parlamentare, iar Viorica Dăncilă ar putea fi înlocuită cu un prim-ministru care nu a fost numit de Liviu Dragnea.
Pe lângă o probabilă lebădă neagră pentru Klaus Iohannis, venită din trecutul său prea puţin răscolit, în această toamnă ar mai putea veni un stol de lebede negre ale unei mari crize economice planetare, care ar schimba multe din percepţiile de azi. Dar, oricum, toate schimbările nu-i pot fi decât favorabile lui Dan Barna şi, anul viitor, USR-ului. De ce ţi-e frică nu scapi ! Atât PSD, cât şi PNL pot să se dezintegreze la fel ca Partidul Socialist şi partidul gaullist conservator Les Républicains în Franţa. Ce vor face Dan Barna şi USR odată ajunşi la manete ? Simplu : ce au făcut Emmanuel Macron şi LREM în Franţa. Au scos lumea sărăcită, modestă în stradă, Vestele galbene, au subminat drepturi şi libertăţi populare, au privatizat active publice strategice în favoarea investitorilor globali şi l-au adus pe Bernard Arnault, cel mai important sponsor cunoscut al lui Emmanuel Macron, în poziţia a doua în topul celor mai bogaţi oameni din lume, în locul lui Bill Gates.
Să recapitulăm. Deocamdată, singurii candidaţi care par să conteze sunt Klaus Iohannis, Viorica Dăncilă şi Dan Barna. Jocurile politice sunt şi în România astfel făcute încât nici un candidat independent, necontrolat şi care chiar ar putea reprezenta masa (demos) nu poate fi ales. Singura excepţie recentă din lume e alegerea lui Donald Trump, miliardar el însuşi, şi vedem la ce harababură a dus întâmplarea. Bătălia electorală se dă în România doar între clanuri şi servicii care slujesc diferite puteri străine. De numărarea voturilor, am văzut, se ocupă STS, sub controlul aşa-zisului „stat paralel”. Experimentul Klaus Iohannis – minoritarul, luteranul, neamţul propulsat foarte probabil de Traian Băsescu şi oamenii săi din servicii pentru a le asigura pavăza în faţa legii, impunitatea (obiectiv îndeplinit pe deplin !) – e un groaznic eşec. Viorica Dăncilă nu reprezintă pe nimeni, nici măcar clanurile şi baronii din PSD, pe care probabil nici nu-i cunoaşte, din cauza incompetenţei sale evidente. Rămâne de ales doar Dan Barna, care nu e încă nici „încercat” cu adevărat în vreo guvernare, deşi a făcut parte din guvernul Cioloş, dar nu e nici compromis. Şi are o puternică susţinere oengistă, globalistă şi o largă simpatie necritică din partea populaţiei tinere, în special întreprinzătoare, din România.
Cei care ne conduc de atâta vreme o fac în numele democraţiei, al votului popular liber consimţit. Asta înseamnă că e vai şi amar de capul nostru ! Noi i-am ales pe Viorica Dăncilă şi pe Klaus Iohannis ? Să nu ne fie de deochi ! Alţii mai buni n-am găsit ?! Tot aşa i-au ales părinţii şi bunicii noştri pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, pe Gheorghe Gheorghiu-Dej sau pe Carol al II-lea ? Nu, părinţii şi bunicii noştri nu au pretins niciodată că trăiesc în democraţie şi că votul lor contează în vreun fel, că au parteneri euroatlantici. Ei au fost obligaţi să accepte că trăiesc în dictatură, sub ocupaţie străină sau în aşa-zisa democraţie populară. Cine-şi bate joc de România şi de români ? Nu prea ştim să o spunem, dar e sigur că şi românii acceptă, se adaptează, îşi îndoaie spinarea. Când nu fug în masă din ţară. Capul plecat sabia nu-l taie, fără îndoială, românii o ştiu de secole. Dar nici sclavia, şerbia, rumînia nu se pot confunda cu libertatea, cu demnitatea.
„Popoarele au guvernarea pe care o merită” („Les peuples ont le guvernement qu’ils méritent”) – zicerea îi aparţine lui Montesquieu (1689-1755). Montesquieu este, între altele, autorul Spiritului legilor (1748) şi al Scrisorilor persane (1721, prima ediţie). Dar tot el a spus : „Nu există deloc libertate dacă puterea de a judeca nu este separată de puterea legislativă şi de cea executivă” („Il n’y a point encore de liberté si la puissance de juger n’est pas séparée de la puissance législative et de l’exécutrice”).

Petru Romoşan       

În 1997 a fost semnat infamul Tratat cu Ucraina. Înainte de aderarea la UE sau, în cazul de faţă, de acceptare în NATO, ţara trebuia să-şi clarifice, să-şi soldeze diferendele şi contencioasele cu toţi vecinii. Trei oameni politici – Emil Constantinescu, preşedinte, Petre Roman, preşedintele Senatului, şi Adrian Severin, ministru de Externe – au renunţat fără să-i oblige nimeni la teritorii româneşti (Cetatea Albă, Hotin, Ţinutul Herţa), ocupate cu forţa de fosta Uniune Sovietică. Prim-ministru era ţărănistul Victor Ciorbea, iar sfătuitorul primilor trei era, foarte probabil, Silviu Brucan, cunoscut agent sovietic cel puţin din 1944 (vezi Tiberiu Tudor – Istoria unei trădări naţionale  – Tratatul cu Ucraina, Editura Blasco, prima ediţie 2000).
În prefaţa volumului menţionat, regretatul Florin Constantiniu scria : „În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părţi ale teritoriului naţional fără a fi ameninţat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 şi 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului.” Tratatul nu a fost denunţat nici sub preşedinţia (2001-2004) a lui Ion Iliescu, nici în cele două mandate ale lui Traian Băsescu, deşi acesta, fariseu şi impostor cum îl ştim, a făcut multă gargară pe această temă şi, bineînţeles, nici sub preşedinţia absentului Klaus Iohannis. Trădare naţională în formă continuată.
La începutul anilor ’90, după lovitura de stat din decembrie 1989, Ion Iliescu şi guvernele sale succesive nu au valorificat oportunitatea imensă – URSS era în descompunere – a recuperării Basarabiei, străvechi teritoriu românesc, aşa-zisa Republica Moldova de azi. Nu e excesiv să spunem că guvernările multiple ale lui Ion Iliescu au lucrat pentru prezervarea intereselor Rusiei în Basarabia, în nici un caz pentru interesul naţional românesc. Tupeul cu care ni s-a tot explicat că nu e momentul, că interese geostrategice superioare ne sunt potrivnice nu face decât să definească mizeria şi micimea profitorilor falsei revoluţii dar adevăratei lovituri de stat. Până în 1996, clasa politică românească s-a adaptat la ideea că guvernează o gubernie sub ochiul fix al Moscovei.
Între 2001 şi 2004, guvernul PSD condus de Adrian Năstase a negociat abil aderarea la NATO şi UE, în limitele interesului naţional, cedând independenţă şi suveranitate într-o măsură convenită de toţi europenii. Deşi preşedinte din nou, Ion Iliescu a fost trecut în plan secund. Era şi depăşit de vârstă, dar, după destule semne şi informaţii, trădase din nou : trecuse cu arme şi bagaje în tabăra occidentală. Cine trădează o dată, trădează mereu.
Situaţie pe care o cunoaşte poate chiar mai bine Traian Băsescu. Măruntul dar pitorescul marinar şi-a început halucinanta guvernare prin două mari acte de bravură, ambele puse în scenă de alţii, de „meseriaşi” şi de experţi străini : răpirea ziariştilor din Irak şi fuga lui Hayssam. Ca în 1001 de nopţi, poveşti simple, cu impact garantat. Anterior, după câteva surse, îl primise la primăria Capitalei, în 2003, pe generalul de informaţii american William Odom, fost şef NSA, reprezentând Hudson Institute, o organizaţie conservatoare (sau neoconservatoare ?), şi vizitase Washingtonul şi New York-ul, unde îi ceruse ghidului său să-l ducă în primul rând la câteva puternice organizaţii din sfera privată cu interese globale şi, evident, cu interese economice în România.
Prin Traian Băsescu, care se pusese la dispoziţia partenerului extern, au fost regizate spectaculos cele două mari lovituri de teatru şi de film mut pomenite mai sus. Probabil, atât răpirea ziariştilor, cât şi fuga foarte controlată (de Băsescu însuşi ?) a lui Hayssam au prilejuit demisia celor trei şefi de servicii secrete – SRI, SIE şi Interne (vezi şi Aurel I. Rogojan – Factorul intern, Editura Compania, Bucureşti, 2016). Aşa s-a reuşit o nouă lovitură de stat, cu largul concurs al presei senzaţionaliste, amatoristice şi total cumpărate. Cu ajutorul presei instrumentalizate, pe bani, fie prin ditirambi, fie prin atacuri mergând până la injurii suburbane, Elena Udrea a fost transformată într-o icoană coruptă a României recente. Li s-a făcut din nou o moară în cap românilor în timp ce se instala o nouă putere la Bucureşti. În false haine democratice, şi nu în interesul românilor.
Cine a participat la noua trădare naţională ? Toţi au fost la vedere de-a valma : la Cotroceni, la Palatul Victoria, în toată presa mainstream şi pe televiziunile principale, cu noile servicii secrete „reformate”, miliardarii de carton, baronii locali, partidele politice compuse din marionete corupte şi manipulate, adminsitraţia centrală obeză. Dar poporul român era în altă parte. Iar consecinţele le trăiesc şi astăzi, într-un crescendo natural, toţi cetăţenii români, „cumpăraţi” şi batjocoriţi. Românii din ţară şi din străinătate. Şi pentru încă multă vreme.

Petru Romoşan

Majoritatea românilor descoperă cu stupoare, cu groază că nu mai sunt reprezentaţi de nici un partid. Asta după ce marea presă a dispărut, iar televiziunile şi site-urile de ştiri care au înlocuit-o nu sunt decât oficine de propagandă pentru o gaşcă sau alta. Şefii serviciilor secrete sunt numiţi public de-a dreptul „trădători”, deşi mai ocupă încă posturi foarte importante, cum ar fi cel de ambasador la Washington. Cum s-a ajuns aici ? se întreabă, perplecşi, mulţi români care încă n-au emigrat. Pas cu pas, ar putea răspunde un „clasic”.
Discuţiile din ultimii ani, aprinse, pătimaşe chiar, în marginea cărţilor gen. (r) Aurel I. Rogojan, mai ales cele vizându-l pe fostul general Iulian Vlad, ultimul şef al Securităţii, au fost de multe ori groteşti sau, în orice caz, de un comic enorm. Iulian Vlad a înţeles cu mult înaintea altora – era un om informat ! – că Nicolae Ceauşescu nu era decât un naţionalist de faţadă, de carton, în interesul său, al familiei sale, al camarilei sale, al partidului comunist unic şi al instituţiilor de forţă, care îl apărau de popor (şi mai puţin de ruşi !). Să-l acuzi pe generalul Iulian Vlad că l-a trădat pe Nicolae Ceauşescu, că a trădat România e atât de hazos, atât de flagrant naiv, încât ţine de grupa foarte mică a înţelegerii istoriei. Dar, după decembrie 1989, toţi frustraţii, toţi mediocrii, toţi analfabeţii au înţeles că în sfârşit a venit vremea lor (libertate şi democraţie, deh !), că în sfârşit se pot manifesta „plenar”. Incultura, agresivitatea cea mai vulgară, afirmarea „talentului” au produs monştri publici greu de descris.
Dar cei care l-au atacat pe Iulian Vlad, de la Gabriel Liiceanu la Cristian Troncotă şi alţii, mulţi dar mărunţi, au făcut-o numai după ce generalul a închis ochii. Ceea ce-i face foarte suspecţi. Ştia generalul Vlad despre ei lucruri care nu au fost înregistrate în nici o arhivă ? Unii dintre aceştia îi erau agenţi sau informatori direcţi, fără dosar, fără angajament scris, şi de aceea i-a apucat bravura abia după dispariţia sa fizică ? România a început să fie vândută, cedată străinilor imediat după 22 decembrie 1989. Dar nu Iulian Vlad a fost cel care a trădat şi a vândut. Trădătorii au fost, dimpotrivă, autoproclamaţii luptători împotriva comunismului deja defunct. Foşii comunişti de ieri. În primul rând, un bun lot de ziarişti dintre cei mai vizibili, propagandiştii de ieri de la Scânteia, Scânteia tineretului, România liberă, Flacăra, Viaţa studenţească etc., care au fost recrutaţi, „prostiţi”, închiriaţi de puteri străine. Direct sau prin interpuşi, înţelegând sau nu ce li se întâmplă. Şi au făcut, ca să-l citez pe unul dintre ei, „o moară în capul românilor” până i-a apucat ameţeala. Desigur, vorbim despre presa „liberă”, nu despre cea oficială sau inerţial comunistă.
Foştii activişti din presa comunistă au fost invitaţi generos în capitalele occidentale şi au fost asimilaţi intereselor altora. Prima ocupaţie a ţării s-a făcut cu ajutorul ziariştilor. Aşa s-au creat aşteptări imense sau chiar nevoi de democraţie, de capitalism, de consumerism, de libertăţi care azi răsfaţă toate minorităţile şi vând iluzii pentru cetăţenii lumii fără frontiere. Politicienii, veniţi şi ei cu toţii din trecutul comunist acum detestabil, în frunte cu Ion Iliescu, au fost mai inerţiali, mai greu de momit la început pentru marile democraţii. Drept care au fost declaraţi în masă neocomunişti, criptocomunişti, oamenii Moscovei etc. Asta cel puţin până în 1996. De fapt însă, confuzia a persistat până în 2007, anul aderării Româneiei la UE.
Deja cu câţiva ani înainte de 1996, o mână de politicieni, în frunte cu Emil Constantinescu, au început să fie poftiţi în Vest, să primească burse de studii politice, strategice, de economie de piaţă. Presa deja înregimentată pe direcţia Vest le explica românilor că, dacă nu vor reuşi să se facă acceptaţi de marile democraţii, puteau să se sinucidă în masă. Ziarele se vindeau în zeci şi sute de mii de exemplare, iar foşii ziarişti pecerişti şi, mai ales, utecişti, deveniţi patroni de presă, directori de conştiinţă, jurnalişti de investigaţie (cu dosare servite pe sub uşă) se îmbogăţeau mai ceva ca în America. Aproape toţi tinerii voiau să se facă ziarişti, după ce în 1990 se preoţiseră şi se călugăriseră pe capete. Câtă candoare ! Şi cât cinism din partea uteciştilor azi bătrâni ! Toată mişcarea spre Vest s-a făcut sub atenta supraveghere a Securităţii, care între timp şi-a căutat şi ales şi propriii săi oameni de afaceri, miliardarii ei, oligarhii de mai târziu, de azi. Oameni care să poată negocia cedarea activelor ţării în nume propriu şi „independent”. Ce-i drept, aproape toţi cei selectaţi avuseseră şi încă mai aveau un talent bine marcat de bişniţari. Unii proveneau chiar din lumea interlopă.
Drumul a fost lung până la dezastrul de azi, dar a fost bine anticipat de strategii Securităţii şi de partenerii lor externi. Acestea au fost doar începuturile. Cum toată lumea a putut observa de-a lungul ultimilor 30 de ani, „securiştii”, oamenii din serviciile secrete, declară sus şi tare ori de câte ori au ocazia că ei nu fac decât să-i informeze pe cei în drept (guvern, Parlament, preşedinţie). La fel, ziariştii susţin că ei relatează şi informează. Şi unii, şi alţii se feresc să-şi asume vreo răspundere. Nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase. Aşa stau lucrurile în realitate ? Dar oare nu serviciile secrete şi jurnaliştii fabrică politicienii de paie în care nu se mai recunoaşte nimeni azi ? Totul sub ochiul rece şi sever al aşa-zişilor parteneri externi.

Petru Romoşan

Ştim că presa s-a prăbuşit în ultimii 10 ani cu largul concurs al patronilor ziarişti amatori. Şi al patronilor de presă improvizaţi după lovitura de stat din 1989-1990. Politicienii „democraţi”, fabricaţi în pripă de Securitate după căderea regimului comunist, şi-au continuat carierele supradimensionate (în raport cu puţinătatea personalităţilor politice păpuşate). Cele câteva televiziuni de ştiri, Internetul, reţelele sociale s-au străduit să ţină locul ziarelor dispărute misterios, reducând totul la lozinci şi propagandă. Şi au mai supravieţuit şi sociologii mincinoşi, cu sondajele lor zburătoare.
Totul până ieri, când PSD-ul şi-a făcut harakiri în lamentabilul şi inutilul său congres. Cine a votat-o expres în 2016 pe Viorica Dăncilă ? Probabil, absolut nimeni. Cam la fel se întâmpla şi pe vremuri cu tovarăşa Elena Ceauşescu, pe care nu a votat-o niciodată nimeni. Tot aşa, nici Teodorovici şi nici Fifor nu au fost votaţi în 2016. La alegerile parlamentare din 2016 s-a votat împotriva lui Băsescu, Iohannis (continuatorul lui Băsescu) şi a „nepotului” Cioloş. Iar Liviu Dragnea a devenit peste noapte salvatorul naţional. A numit discreţionar, de capul lui, trei prim-miniştri. Ultimul, care i-a şi supravieţuit politic, e, după congresul de sâmbătă, şi noul preşedinte ales al PSD. Nimeni nu credea că PSD va învăţa să moară vreodată. Iată că acum icoana extincţiei inexorabile a PSD e Viorica Dăncilă, preşedinta aleasă de pesedişti, dar nu şi de popor. PSD se întoarce de unde a plecat în 1989, redevine PCR şi va dispărea lent dar sigur din viaţa românilor. Îl vor regreta din ce în ce mai puţini.
PSD avea la vedere şi un politician de stânga cu experienţă, cu un bun parcurs profesional şi care putea da partidului o faţă nouă : Şerban Nicolae. Pesediştii au preferat două gogoriţe, două ficţiuni : pe Viorica Dăncilă, marioneta şi caricatura lui Liviu Dragnea, şi pe Liviu Pleşoianu, un politician de televizor, inodor şi incolor, alcătuit din vorbe goale, pentru unii sunătoare. Şerban Nicolae a fost scos, probabil, la acest congres şi din cursa internă pentru prezidenţiale. În loc să vireze spre un partid conservator, naţional şi social, cum Liviu Dragnea lăsa să se înţeleagă, PSD-Dăncilă se declară europeist frenetic. Cel mai europeist, la fel ca USR sau PNL. PSD-Dăncilă îl va vota sigur pe Frans Timmermans la şefia Comisiei Europene. Rămâne de văzut cine va mai vota PSD la alegerile care urmează din şase în şase luni : prezidenţiale, locale, parlamentare. Pentru că PSD nu a fost nici pe timpul lui Liviu Dragnea nici conservator, nici naţional şi nici social. PSD a fost şi este doar un partid oportunist (vezi definiţia lui Dimitrie Gusti), la fel cum a fost şi PD-ul lui Petre Roman, devenit PDL sub Băsescu şi astăzi PNL fără ADN-ul Brătienilor, doar cu cel al serviciilor secrete supranumerar.
Partidele politice par să dispară aşa cum au dispărut şi ziarele după 2005. Românii îşi vor întoarce faţa de la găunosul show politic. Ceea ce poate fi chiar o veste bună. Poate se hotărăsc în sfârşit să facă politică în interesul lor. Naţional, conservator, social, iar nu trădător, slugarnic, şi nu doar de ochii lumii. Pentru că va exista viaţă şi ţară şi după PSD.