În România anilor ’50

Dorin-Liviu Bîtfoi


« […] Corpusul de bază al cărţii cuprinde două mari secţiuni, botezate „cărţi“, conform uzanţei din masivele romane proletcultiste ale anilor ’50. Prima carte, „Încolonarea clasei muncitoare”, urmăreşte epopeea represiunii şi schimbările structurale majore operate de noul regim în sistemul politic şi în societate. Modificările au fost realizate într-un ritm ameţitor şi sufocant în doar câţiva ani : au început cu luptele politice din 1944 ; au cunoscut un vârf şi o confirmare în 1945, odată cu instaurarea primului guvern comunist ; s-au declanşat ca o avalanşă în 1948, îndată după înlăturarea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Române, şi au durat până prin 1950. O perioadă cumplit de traumatică, resimţită de contempo­rani ca o fractură istorică, o ruptură radicală cu trecutul, însemnând şi pregătirea terenului pentru exercitarea nestingherită şi autoritară a „pu­terii populare“. Aceste mişcări tectonice sunt înfăţişate din perspective multiple (concentraţionară şi juridică, economică, administrativă, ideologică, artistică şi culturală, educativă, reflectând nivelul de trai şi starea de spirit etc.), din dorinţa de a le surprinde cât mai nuanţat, în dinamica şi în interdependenţele lor. Domeniul politic nu face obiectul unui capitol separat. O astfel de segmentare ar fi trasat o graniţă artificială – şi falsă, în fond – în cazul unui stat devenit extrem de intruziv. Prin urmare, politicul se regăseşte punctual pe toate palierele amintite, fiind omni­prezent prin urmările imediate, coercitive şi efectiv inconturnabile ale deciziilor luate de conducerea de partid şi de stat. Viaţa cotidiană – vizată direct şi afectată mai mult ca niciodată de deciziile politicului – ocupă un loc privilegiat : multe capitole şi tablouri o reconstituie mergând până la detaliu şi încercând să restituie într-un ritm cât mai realist reflectarea în concret a abstracţiilor ideologice. Dată fiind succesiunea rapidă de schim­bări fundamentale într-o perioadă foarte scurtă, etapa instaurării represive şi instituţionale a comunismului a fost percepută de la bun început ca înscrisă într-o cronologie foarte comprimată şi de aceea întrucâtva es­tompată, percepută ca element secund în mărturii şi memorii. Prin ur­mare, prima secţiune apare mai degrabă ca una tematică.
Perioada 1951-1960 – deceniul şase propriu-zis –, aşezată deja în matca descrisă, face obiectul celei de-a doua secţiuni, intitulată „Anii pu­terii populare“ şi tratată esenţialmente cronologic. Evoluţia apare aici construită pe firul evenimentelor importante, cu ecouri durabile în memoria colectivă a românilor. Cum majoritatea reformelor structurale s-a produs deja până în 1950, semnificative devin acum momente şi tendinţe istorice destul de precis conturate : deportările şi fixarea domiciliilor obligatorii, „devierea de dreapta“, moartea lui Stalin, Revoluţia maghiară din 1956, sfârşitul ocupaţiei sovietice ş. a. Bineînţeles, în plasa temporală sunt prin­se în ecou modificările de cadru şi de orientare descrise în prima sec­ţiune. Astfel, celor două „cărţi“ li s-a cerut să alcătuiască o ţesătură tematică şi cronologică evocatoare, portretul unui climat care avea să marcheze generaţii.

Folclorul postdecembrist abundă în ironii şi sarcasme pe tema „omu­lui nou“. Zicerile conţin însă şi speranţa perfidă că sinistra alchimie comunistă n-a mers chiar până la capăt şi că a trecut ceva vreme, adică multă şi terapeutică, de când România nu mai e „R.S.R.“. Aşa să fie oare ? Nu sunt puţini cei care identifică în liniile de forţă ale prezentului nostru traumele venind din matricea anilor ’50 – acest „miez radioactiv“ al co­mu­nismului românesc. Ar fi fost oare posibil ca din ultragiul de un ase­menea calibru la normalitate, la umanitate, la morală să nu se ivească o specie „nouă“ ? Ar putea fi acest „om nou“ reversibil ? »

Din Cuvîntul înainte al autorului la volumul din titlu, recent apărut la Editura Compania

Atelierul în 1959
Foto : Dan Eremia Grigorescu

Cum era să fii artist în România socialistă ? Bună întrebare ! Era în mii de feluri. A existat şi « modul Mihăescu » – ca în fotografie, de necrezut pentru 1959. Tot uluitoare a fost cariera lui Eugen Mihăescu, urmîndu-şi cursul în Vest şi, mai ales, în Statele Unite. Cine nu i-a ştiut decît numele îi poate acum vedea, în fine, şi lucrările pe site-ul personal. Regal garantat la http://www.eugenemihaesco.com/