Petru Romoşan

Aşa cum arătam deja în articolul anterior („Piaţa de artă în 2019”), casa de licitaţii Artmark domină autoritar, copios comerţul de artă din România. În anul 2019, vânzările declarate ale Artmark (vezi site-ul oficial) se ridică la aproximativ 10 260 000 de euro. Cea mai mare parte din această sumă a fost realizată din vânzarea de pictură din secolul al XIX-lea (Th. Aman, N. Grigorescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian etc.), interbelică (Th. Pallady, Gh. Petraşcu, N. Tonitza, Camil Ressu, Ştefan Popescu, N. Dărăscu, Iosif Iser, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Şirato, Arthur Verona, Octav Băncilă etc.) şi din pictură contemporană şi, mai nou, sculptură din a doua jumătate a secolului XX. Restul s-a obţinut din vânzarea de ceasuri, bijuterii, vinuri şi alte produse de lux.

Dincolo de marile licitaţii, câteva pe an, cu cifre impresionante pentru România, cel mai mare merit al Artmark este susţinerea constantă a artei contemporane – pictură, sculptură, obiecte decorative – prin cele câteva vânzări realizate în principal cu efortul Ioanei Ciocoiu. Destui artişti în viaţă au, graţie licitaţiilor Artmark, nişte cote solide sau măcar schiţe de cote. Cel mai bine vândut artist în 2019 este Ştefan Câlţia, dar şi cotele lui Horia Bernea, Georgeta Năpăruş, Constantin Piliuţă, Geta Brătescu au fost confirmate cu brio, fără să-l mai socotim aici pe Adrian Ghenie, care e hors concours. Remarcabilă este şi susţinerea casei de licitaţii pentru sculptura contemporană şi recentă.

În toamna lui 2018, Artmark surprindea piaţa cu încă un record : 340 000 de euro pentru Ţărăncuţă cu basma albă de N. Grigorescu (pe o estimare de 50-90 000 de euro), un ulei pe pânză, 43,5 x 29 cm, semnat, din fosta colecţie Lazăr Munteanu. În 2019, Artmark vinde un N. Tonitza, Lecţia (1920-1924), ulei pe carton, 60 x 49,5 cm, la 190 000 de euro şi un alt Tonitza, Maternitate, ulei pe carton, 40 x 30 cm, la 170 000 de euro. Cel mai bine vândut artist contemporan din acest an, cum spuneam deja, a fost Ştefan Câlţia cu Clovn cu coroană (2004), ulei pe pânză, 70 x 63 cm, la 20 000 de euro (pe o estimare de 5-8 000 de euro). O altă lucrare de Ştefan Câlţia, Sat (1991), ulei pe pânză, 97 x 97 cm, a atins în licitaţie 17 000 de euro. Tot în 2019, alte lucrări de Câlţia s-au vândut la 14 000, 12 000, 9 000 de euro etc. Horia Bernea are în continuare o cotă susţinută : Grădină (1994), ulei pe pânză, 110,5 x 143,5 cm, a fost adjudecat la 26 000 de euro (pe o estimare de 20-35 000 de euro).

Nici o galerie din România nu se poate lăuda cu cifre comparabile sau măcar apropiate. Nici măcar deja faimoasa Plan B de la Cluj, care se ocupă şi de interesele lui Adrian Ghenie – la cei 40 de ani ai săi, cel mai scump artist român din toate timpurile după Constantin Brâncuşi şi care a depăşit deja preţurile obţinute pentru Victor Brauner. Plan B, condusă de Mihai Pop, promovează şi alţi artişti contemporani şi recenţi : Ioana Bătrânu, Alexandra Croitoru, Miklós Onucsán, Belu-Simion Făinaru, Mihuţ Boscu Kafchin, Iulia Nistor, Cristian Rusu, Cristi Pogăcean, Gheorghe Ilea, Navid Nuur, Achraf Touloub, Victor Man, Gabriela Varga, Şerban Savu, Ciprian Mureşan, dar şi Horia Damian, Octav Grigorescu sau Mihai Olos. Bineînţeles, şi mulţi alţii. Plan B nu a comunicat cifre şi nici nu e clar dacă şi cât realizează vânzări în România sau doar adună marfă „românească” pentru pieţele externe.

Un deja celebru negustor de artă american de origine română, având galeria principală în Los Angeles (din 2006), Mihai Nicodim, şi-a deschis o filială şi la Bucureşti, în fostul Combinat al Fondului Plastic (Str. Băiculeşti nr. 29). Artiştii lui Nicodim – pe lângă Adrian Ghenie, Ciprian Mureşan şi Şerban Savu, deja menţionaţi – sunt Cristian Răduţă, Răzvan Boar, Daniela Pălimariu, Ecaterina Vrana (decedată, din nefericire, chiar în 2019, la numai 49 de ani) şi destui alţii. Nici în ceea ce priveşte Galeria Nicodim nu avem cifre şi statistici ale vânzărilor din acest an. Mihai Nicodim s-a făcut cunoscut şi apreciat pentru efortul său de a susţine tineri artişti români în Occident şi în special în SUA.

Casa de licitaţii Historic, deschisă în 2019, a realizat pe ultimele şase luni ale anului, din opt licitaţii, aproximativ 415 000 de euro. Reamintim că Historic este specializată în carte veche, carte rară, autografe, documente vechi şi de valoare. Casa Vikart, specializată în artă contemporană, pentru prima ei licitaţie organizată spre sfârşitul acestui an, a anunţat o cifră realizată de 89 250 de euro, cu o rată de adjudecare de 47,27 %, cu câteva vârfuri, printre care un Felix Aftene, Adoraţia, din 2011, acril pe pânză, 100 x 100 cm, vândut la 4 600 de euro, şi, din nou, Ştefan Câlţia, Casa cu pasăre, din 1998, ulei pe pânză, 60 x 60 cm, adjudecat la 10 500 de euro. Casa de licitaţii Alis nu şi-a anunţat încă rezultatele pe 2019.

Să nu uităm că şi la Cluj Galeria Quadro organizează importante licitaţii, mai ales cu artişti maghiari din toate generaţiile, dar nu numai. În licitaţiile galeriei sunt prezentaţi şi artişti români din Transilvania şi din Vechiul Regat. La ultima sa licitaţie, în această iarnă, Quadro a reuşit câteva recorduri, iar unele lucrări au fost achiziţionate de două muzee din Ardeal, muzee cu management performant. Astfel, Aurel Popp (1879-1960), cu tabloul Notre-Dame, ulei pe pânză, 110 x 131 cm, Paris, 1912, a fost licitat până la 16 000 de euro. Lucrarea lui Thorma János (1870-1937) intitulată Femeie în rochie japoneză, din anii ’20, 70 x 80 cm, ulei pe pânză, a atins şi ea 16 000 de euro. Tabloul lui Jándi Dávid (1893-1944), Răpirea femeilor, ulei pe pânză, 100,5 x 121 cm, s-a vândut la 25 000 de euro. În aceeaşi licitaţie, un Horia Bernea, Hrană (1982), ulei pe pânză, 31,5 x 31,5 cm, a fost adjudecat la 5 000 de euro. În Bucureşti se găsesc în continuare multe picturi ale artiştilor maghiari importanţi, de regulă neglijate de negustori şi de colecţionari.

În 2014, Emil Ene (care s-a ocupat îndeaproape de opera lui Paul Gherasim şi, probabil, va întocmi până la urmă şi un catalog ştiinţific), Monica Andronic şi Claudia Ene, fiica lui Emil Ene, au deschis frumoasa Galerie Romană din Piaţa Romană. Galeria a organizat expoziţii ale membrilor Grupului Prolog : Paul Gherasim, Horea Paştina, Valentin Scărlătescu, Mihai Sârbulescu, Constantin Flondor, Matei Lăzărescu, Christian Paraschiv etc. În ultima vreme, galeria condusă de Emil Ene şi Monica Andronic a vernisat câteva expoziţii consacrate unor familii de artişti : familia Ion, Ruxandra, Maria Grigorescu şi Adela Petrescu, familia Ion şi Ariana Nicodim, Dragoş Morărescu şi Irina Codreanu.

Galeria Dorobanţi din Str. Tudor Ştefan nr. 13, condusă de Genia Petreanu (absolventă de ASE) şi Marilena Dumitrescu (absolventă de filologie), este, începând din 1997, continuatoarea Galeriei Etalon (deschisă în 17 decembrie 1990 în clădirea Mario Plaza), de peste drum, ţinută de aceleaşi doamne. Cu discreţie şi profesionalism, cele două asociate au fost, probabil, cei mai importanţi negustori de pictură interbelică şi, în general, de pictură românească de după Revoluţie. Un alt fel de a face revoluţie – e vorba, bineînţeles, de o revoluţie capitalistă şi democratică, una civilizaţională. În 2020, Galeria Dorobanţi va sărbători 30 de ani de funcţionare neîntreruptă, un record al tranziţiei caracterizată de instabilitate cronică.

Din 2016, Valeriu şi Daniela Vochiţă au o galerie la aceeaşi adresă (Str. Tudor Ştefan nr. 13), dar la un alt etaj, din Dorobanţi, un fel de „cartier latin” al Bucureştiului de azi, şi sunt specializaţi în Art Nouveau-Art Deco şi în artă românească din interbelic şi din secolul al XIX-lea. Valeriu Vochiţă are şi o experienţă completă de negustor de artă la un foarte bun nivel la Bruxelles de mai bine de 12 ani.

Anticariat Unu nu e doar cel mai mare şi mai profesionist loc în care se negociază cărţi de toate felurile, ci e şi o galerie care propune lucrări ale micilor maeştri români, sculpturi de valoare, icoane şi piese de artă decorativă sau colecţionabile utilitare de larg interes. Cele mai interesante cataloage ştiinţifice, cataloage de expoziţii, retrospective, de grup sau personale pot fi găsite în primul rând la Anticariat Unu din Str. Academiei nr. 4-6. Lipsa de preocupare a caselor de licitaţie pentru materialul documentar al artelor, pentru cataloagele de expoziţie rare e cel puţin stranie. Absenţa sau rarefierea cataloagelor noi se explică şi astfel. Sindromul „generaţie spontanee”, foarte probabil de provenienţă comunistă, nu pare încă depăşit. Astăzi se vorbeşte despre o adevărată patologie neomarxistă agravată, una a lipsei rădăcinilor, a probelor, a trecutului.

Galerii care au adesea oferte atrăgătoare mai pot fi vizitate şi în Hanul cu Tei, fiecare cu specificul ei : Stelian şi Mihaela Raluca Mihalache, Mihai Oprişan şi Julieta Bojana, Ligia Rădulescu, Ioana Tomescu, Lucreţia Crăciun (Galeria Nemţoi), Nicolae Iamandi, Lucia Varlan, Elena Grigorescu. Alte galerii care merită să fie văzute se află pe Strada Buzeşti (Nicolae Ancan, Victor Gaiţă şi alţii) şi pe Strada Maria Rosetti (Doru Mihalache). O galerie importantă, somptuoasă, cu o ofertă extinsă s-a deschis pe Strada Polonă şi este condusă de foarte tânărul Alexandru Rădulescu.

Ne propunem să stăm de vorbă cu cât mai mulţi dintre actorii pieţei de artă şi, în măsura posibilului, să aducem colecţionarilor şi pasionaţilor cât mai multe informaţii utile. Cele câteva galerii de artă contemporană din Cluj (altele decât Plan B), Timişoara, Iaşi şi magazinele de antichităţi din toate oraşele ţării merită şi ele să fie urmărite îndeaproape.

Petru Romoşan

Revenim, cum am promis, cu o serie de articole despre piaţa de artă din România. Cele mai mari neajunsuri care macină domeniul – cantitatea imensă de falsuri aflate în circulaţie şi în colecţii, unele cu pretenţii, lipsa experţilor realmente calificaţi şi credibili, lipsa cataloagelor ştiinţifice pentru cei mai importanţi artişti români, puţinătatea expoziţiilor bine făcute dedicate maeştrilor de altădată – nu s-au rezolvat şi nici nu se pot rezolva într-un timp scurt, de azi pe mâine.

Aparent, dacă te iei după ultimele câteva licitaţii ale casei Artmark şi după destule cote mari şi foarte mari realizate, lucrurile par să meargă excepţional. Adevărata problemă e însă că, în afară de Artmark, cu câteva excepţii notabile, pe piaţa de artă şi de antichităţi nu mai e aproape nimeni. Cifrele impresionante (1 765 000 de euro la ultima licitaţie) realizate de Artmark reprezintă, foarte probabil, mult peste 50 % din piaţa la vedere, declarată şi impozitată. Unii observatori avizaţi din piaţă estimează partea Artmark spre 80-90 % din volumul întregului comerţ de artă din ţară. Negustorii „pe picior”, marginalii – nişte „microni” foarte utili unei vieţi bogate în valorificarea artei – s-au împuţinat şi ei, căci lipsa cumpărătorilor, dificultatea accesului la lucrări importante i-a trimis spre alte activităţi sau „la pensie”.

E drept că în anul care se încheie s-au deschis două noi case de licitaţie – o concurenţă care trebuia inventată –, Historic şi Vikart, ambele specializate. Historic a avut deja câteva licitaţii reuşite de carte veche, carte rară, autografe, fotografii vechi, manuscrise, documente, iar Vikart, care şi-a orientat profilul spre artă contemporană, a ţinut şi ea prima licitaţie. Casa Alis, care a deţinut pentru primii vreo 15 de ani după 1989 un monopol al licitaţiilor de artă, continuă să activeze şi astăzi. Dar, din 2014 încoace, majoritatea galeriilor de artă şi antichităţi din Bucureşti şi din ţară s-au închis. Iar cele care mai există azi trag din greu barca pe uscat. Doar pasiunea şi banii aduşi de acasă mai ţin deschise câteva galerii, altfel de tot interesul şi întotdeauna necesare.

Primul lucru care-ţi sare în ochi la ultimele vânzări publice e gustul discutabil al noilor cumpărători de artă, mai ales de pictură şi de sculptură. În timp ce Octav Băncilă şi Rudolf Schweitzer-Cumpăna, foarte accesibili celor mai puţini educaţi şi cultivaţi, bat record după record, mari maeştri, ca Theodor Pallady şi Gh. Petraşcu, se vând de multe ori, când se vând !, la mai puţin de jumătate din preţurile obţinute înainte de 2014, când piaţa de artă a suferit începutul unui foarte substanţial recul. Să fi devenit oare în câţiva ani Octav Băncilă un pictor mai bun decât Pallady sau Petraşcu ? Evident că nu. Problema e la noii cumpărători şi colecţionari, care şi-l apropie mult mai uşor pe Octav Băncilă sau pe Schweitzer-Cumpăna.

Cei mai vânduţi artişti sunt în continuare Th. Aman, N. Grigorescu, N. Tonitza şi, mai rar, Ion Ţuculescu. Ţuculescu pare totuşi să bată pasul pe loc, poate şi din cauza rarităţii pieselor majore disponibile. Foarte bine se vând şi Ştefan Câlţia, Constantin Piliuţă, Horia Bernea, Sabin Bălaşa dintre cei mai recenţi. Câţiva sculptori – George Apostu, Napoleon Tiron, Doru Covrig – s-au vândut în 2019 la preţuri interesante. Ion Andreescu şi Ştefan Luchian ating rareori nivelul ridicat scontat de colecţionari. Vasile Popescu, Petre Iorgulescu-Yor, Max Arnold, Lucian Grigorescu, Henri Catargi sunt achiziţionaţi rar, cu destulă dificultate. Corneliu Baba şi Alexandru Ciucurencu se vând bine, uneori la preţuri foarte ridicate.

Piaţa artei contemporane ar trebui să ocupe un loc constant în Ziarul financiar şi în Bursa, ca şi în paginile economice ale altor publicaţii. Ceea ce, evident, nu se întâmplă. De aceea ne propunem să revenim la acest subiect de mare interes pentru orice societate aşezată, evoluată. În ultimul timp se observă şi o rarefiere a capodoperelor, a pieselor rare propuse spre vânzare. Riscul e acela că în locul lor pot fi acceptate mult mai uşor lucrări controversate, false sau cu semnături adăugate. Iar dacă mai sunt şi pe gustul prea puţin şlefuit al deţinătorilor de averi „rapide” de azi, ele se pot vinde chiar la preţuri-record.

În ultimii ani, ani totuşi de criză, funcţionarilor Ministerului Culturii li s-a dezvoltat periculos apetitul de a legifera. Dar nu pe modele liberale, „deschise”, deja funcţionale în Uniunea Europeană şi îndelung verificate, ci pe „închideri” care aduc irepresibil aminte de anii ’50, de ocupaţie sovietică. Astfel, este dezbătută o posibilă nouă lege a patrimoniului mai draconică decât legile din ultimii ani ai regimului Ceauşescu. Se merge până la proiectul de a repertoria complet colecţiile existente şi la controlul strict, realizat de „miliţienii” din minister. În acelaşi timp, comercializarea operelor de artă şi a antichităţilor se intenţionează a fi realizată numai de „agenţi autorizaţi”, dublaţi de experţi ai Ministerului Culturii, mulţi dintre ei făcuţi pe puncte şi pe alte criterii decât cele profesionale.

Recent, o licitaţie cuprinzând şi un fond Mircea Eliade (manuscrise, scrisori, documente, fotografii) a casei de licitaţii Historic a fost blocată brutal şi nelegal de Ministerul Culturii, prevenit de presupuşi istorici ai religiilor şi rude ale savantului. O măsură aflată în afara legii şi total neeuropeană, care împiedică exercitarea curentă a actului comercial, interpretând aberant problematica preempţiunii şi cea a copyright-ului, altfel clar şi detaliat statuate în lege dar nu destul de accesibile judecătorilor noştri. „Afacerea” e în desfăşurare şi, deşi casa de licitaţii a procedat perfect legal, e greu de spus cum se va încheia. Putem doar spera că lucrurile se vor lămuri în cadru legal, fără abuzuri şi fără arbitrar, ajutându-i astfel şi pe numeroşii intelectuali „ultragiaţi” de pierderile pretins „ireparabile” să înţeleagă că nu se pierde nimic, iar comerţul, în capitalism, nu e moartea culturii, altele şi alţii sunt cei care o pun în primejdie.

Vom reveni.

Petru Romoşan

La trei ani şi jumătate de la votul pentru Brexit, din 23 iunie 2016, britanicii au plebiscitat ieşirea din UE şi pe carismaticul lor prim-ministru Boris Johnson. Boris Johnson e de-acum cel mai puternic lider european, cu un mandat de cinci ani în faţă. Parlamentarii agăţaţi de interese corporatiste interne şi externe, susţinători ai rămânerii în UE, au fost măturaţi la alegerile anticipate din 12 decembrie. Johnson e fostul primar al Londrei (2008-2016), student şi absolvent de Eton şi Oxford (mari şcoli ale aristocraţiei de merit din Regatul Unit), unde a făcut studii clasice, şi reprezentant al Partidului Conservator în Parlamentul britanic din 2015. Fost ziarist şi editorialist, noul „ţar” Boris al Regatului Unit, încă tânăr (55 de ani), e mai şcolit, mai cultivat decât toată clasa politică britanică şi europeană. Asta împotriva propagandei globaliste, care vrea să ni-l livreze ca pe un excentric rudimentar, confuz şi campion al gafelor.

E clar deja pentru toată lumea, mai ales pentru noua Comisie Europeană, condusă de germana Ursula von der Leyen, că UK îşi va recăpăta libertatea de mişcare faţă de imperiul european, aflat în criză profundă, criză datorată în primul rând ficţionalei monede unice, euro. De altfel, se discută de ceva vreme posibilitatea de a inventa o nouă monedă, NEURO, un euro pentru Nordul Europei, condus, bineînţeles, de Germania. Redevine deci Marea Britanie un stat-naţiune ? Mult mai probabil, ea redevine ce a mai fost, redevine imperiu. Relaţiile ei cu Commonwealth-ul nu au fost abandonate niciodată, ele se bazează însă în mod esenţial nu pe armată, ci pe comerţ, afaceri, economie şi, mai ales, pe finanţe. Londra şi al său City au toate şansele să crească vertiginos după o scurtă perioadă de derută, nu chiar atât de profundă pe cât şi-au dorit propaganda globalistă şi Comisia Europeană.

În Franţa, grevele şi manifestaţiile în curs împotriva reformei sistemului de pensii, care se orientează spre uniformizare şi capitalizare, se adaugă protestelor organizate de deja faimoasele „Gilets jaunes”, care au ajuns la a 57-a săptămână, adică mai mult de un an. Mulţi experţi prevăd o încheiere destul de apropiată a carierei tânărului preşedinte Emmanuel Macron, un neoliberal anacronic într-o lume care tocmai renunţă la neoliberalism şi se întoarce la rolul fundamental, încă de nedepăşit, al statului. Deşi este considerată principalul partener al Germaniei la conducerea noului imperiu european, după Marea Britanie, Franţa ar putea proceda la un „Frexit” care riscă să arunce în aer toată construcţia UE de azi. Va fi Franţa următoarea ţară majoră care va ieşi din UE ? Ca şi Marea Britanie, Franţa are urgentă nevoie să se întoarcă la conducerea fostului şi viitorului său imperiu. Dacă şi Franţa va abandona până la urmă UE, va putea UE continua ? Fără îndoială, dar vom avea, de fapt, Germania Magna, Germania Mare, pe care ar fi putut-o realiza şi Adolf Hitler dacă ar fi fost sănătos la cap. În acest caz, ca şi în prima parte a celui de-al doilea război mondial, România va cădea cu totul în curtea din spate (backyard) a Germaniei şi a Austriei (Hinterhof), ceea ce se şi anunţă prin realegerea lui Klaus Iohannis din noiembrie 2019.

Prin diminuarea influenţei globale a SUA (cândva Fukuyama vorbea de „sfârşitul istoriei”, dar în favoarea SUA, evident – liberalism planetar, adică aşa-numita pax americana), fostele şi noile imperii se aliniază la start pentru istoria următorilor 50 de ani. În afară de SUA, China şi Rusia, vor reveni şi fostele imperii Marea Britanie şi Franţa, şi nu e exclus să se trezească şi Spania, pentru că şi Madridul e capitala unui fost imperiu, cel de limbă spaniolă. Lumea multipolară, cu 6-7 centre sau chiar mai multe, pare să renască. Pe lângă Olanda şi Portugalia, la rândul lor foste imperii, par să devină noi centre „imperiale” şi Brazilia, Africa de Sud, Turcia, poate şi Israelul. Va fi noua organizare de tip imperial o formă de tranziţie spre satul global de mâine, cu al său guvern mondial ? Rămâne de văzut şi de trăit. Deocamdată, au apărut două noi mari imperii deja recunoscute, China şi Germania, de o formulă diferită de cea clasică, un nou tipar, în principal economic, dar imperii care pot deveni mâine şi militare. Germania şi China sunt deja exportatori substanţiali de armament.

Ţările şi naţiunile mai mici vor încerca „mici antante” (precum aceea realizată cândva de Titulescu) sau vor intra cu totul sub cupola „protectoare” a unui imperiu sau a două imperii. În ceea ce priveşte România, rămasă încă patetic la orizontul aderării la NATO şi la UE (ambele în descompunere accelerată – vezi declaraţiile recente ale lui Emmanuel Macron şi Brexitul), cu o clasă conducătoare imatură şi foarte dispusă la a se pune în serviciul altora, lucrurile stau azi cât se poate de rău. Lamentabil chiar. Vişegradul, care a fost promovat iniţial de Papa Ioan Paul al II-lea şi de Vatican, şi are deci un fundament catolic, nu ne este din această cauză accesibil. Ne rămâne doar o apropiere bilaterală de Polonia sau chiar de Ungaria, ca să nu mai vorbim de fraternitatea ortodoxă cu Bulgaria, Grecia şi Serbia, toate aceste ţări lovindu-se de presiunile imperiilor vecine, Germania şi Rusia. Dar cine e azi capabil în România să impună o politică externă în interes naţional ?

După ce se vor fi reaşezat cele două mari naţiuni vestice, cea franceză şi cea britanică, vom putea reface, poate, alianţele tradiţionale pe care ne-am sprijinit atât de mult în secolul al XIX-lea, la naşterea Regatului României. În interesul lor, dar până la urmă un interes care concorda cu al nostru.

Petru Romoşan

Situaţiunea politică s-a clarificat mult în scumpa şi prea trista noastră ţară. Sistemul băştinaş, sub ochii vigilenţi ai comisarilor şi consultanţilor externi, a executat întocmai şi la timp alegerile europarlamentare în mai şi cele prezidenţiale în noiembrie 2019. La europarlamentare, procentele şi aleşii au ieşit conform planului pregătit în detaliu. S-a văzut de la o poştă lucrătura, mai ales cu voturile pentru UDMR în judeţele din Sud şi din Moldova, nelocuite de maghiari.

Factorul intern şi-a tras partea leului şi ficţiunea politică PMP l-a trimis pe Traian Băsescu la Bruxelles şi l-a scos din joc pe Călin Popescu Tăriceanu, cu al său la fel de ficţional ALDE. În plus, i s-a tăiat nasul PSD-ului, căruia i s-a atribuit un scor dezastruos. Rezultatul prea bun al PNL – în fapt, fostul PDL, care a terorizat neosecuristic România vreo 10 ani, împreună cu Traian Băsescu – rămâne profund dubios. Ascensiunea USR-Plus are o justificare externă clară, care corespunde ascensiunii Franţei la comanda UE în dauna Germaniei, şi astfel Dacian Cioloş conduce grupul parlamentar centrist Renew Europe al preşedintelui francez, Emmanuel Macron.

Alegerile europarlamentare, mai ales rezultatele lor, au fost decisive pentru ce a urmat la alegerile prezidenţiale. Jocurile pentru prezidenţialele din noiembrie fuseseră deja făcute în mai, la europarlamentare. Scorul de maidan (Bogdan Tiberiu Iacob) cu care a câştigat preşedintele în funcţie, Klaus Iohannis, împotriva contracandidatei pe care şi-a desemnat-o singur, Viorica Dăncilă, la indicaţiile stricte ale Sistemului, desigur, nu a făcut decât să confirme că deciziile erau luate, iar continuitatea cerută de Germania s-a impus. Lui Klaus Iohannis i se dăduse „guvernul meu” – pe care îl cerşise mereu, ce-i drept, dramatic, ultraminoritar, şi deci cu o credibilitate aproape de zero – încă înainte de cele două tururi ale alegerilor prezidenţiale. Cele două tururi au fost perfect inutile, foarte costisitoare (mai ales în străinătate) şi au discreditat temeinic ideea de alegeri democratice. Nu s-au deosebit deloc de felul în care se alegea Nicolae Ceauşescu în anii ’80 sau Ion Iliescu în anii ’90.

Acum ar trebui să fie clar pentru toată lumea că nici alegerile europarlamentare şi nici cele prezidenţiale din România nu sunt făcute pentru noi. Adică nu prea alegem noi, românii, iar aleşii nu reprezintă, evident, interesele noastre. În cele două rânduri de alegeri, europarlamentare şi prezidenţiale, factorul extern – UE, Germania, Franţa, NATO, cu interesele multinaţionalelor lor – controlează întregul proces, iar factorul intern nu e decât un executant docil, foarte disciplinat.

Singurele alegeri care ne mai rămân cu adevărat sunt cele locale, lucru absolut tipic pentru o colonie. Nici măcar alegerile generale, parlamentarele, care ar trebui să dea şi prim-ministrul, şi guvernul, nu e sigur că ne mai aparţin. Actualul guvern minoritar Ludovic Orban, cu cele 20 de procente reprezentare în Parlament, plus eventual 5 procente fantomatice ale PMP, ne indică anticipat că nici reprezentarea parlamentară autentică nu mai e decisivă pentru numirea şi confirmarea primului-ministru. Dalmaţienii răspândiţi în toate partidele pot schimba, la un semn, orice majoritate.

De ce insistă preşedintele ales, Klaus Iohannis, la fel ca USR-ul, să se facă alegeri parlamentare anticipate ? În fond, termenul acestora e doar peste un an şi votul dat de români în iarna lui 2016 ar trebui să fie totuşi respectat. Desigur, e deja limpede că Iohannis şi cei pe care îi reprezintă nu respectă nici Constituţia, nici deciziile CCR şi nici votul netraficat al cetăţenilor români. Explicaţia e, deci, simplă : prin următoarele alegeri parlamentare, procesul de ocupare a ţării, controlul prin false alegeri al tuturor pârghiilor de decizie se vor fi încheiat. Iar România va putea fi vândută, bucată cu bucată, pas cu pas, la preţ foarte redus, chilipir curat (bargain sale, la modul USR). Aşa cum s-a procedat şi până acum, între altele, cu pădurile ţării, lichidate în favoarea foştilor Habsburgi, austriecii, verii primari ai Germaniei.

Faptul, de o gravitate istorică, nu e unic în UE. I s-a întâmplat deja şi Franţei şi, în variate proporţii, li s-a întâmplat şi Italiei, Spaniei, Portugaliei, Irlandei şi, mai ales, Greciei. Dar asta nu e nici o consolare pentru noi. Lipsa cronică de politicieni patrioţi, competenţi şi responsabili, de partide care să-şi reprezinte cu adevărat electoratul, excesul de activism al unei societăţi civile total instrumentate, fabricată integral de Sistem, o presă prostituată şi în derivă economică, înţesată, la rândul ei, de „acoperiţi” şi de „descoperiţi”, sunt principalele explicaţii pentru actuala prăbuşire dureroasă a României. România devine fost stat suveran şi independent, şi prima provincie a noului imperiu european condusă direct de la Bruxelles şi Berlin, noua Romă bicefală.

Petru Romoşan

În Orăştioara de Sus, judeţul Hunedoara, comuna din sud-vestul Transilvaniei pe teritoriul căreia se găsesc cele mai importante cetăţi ale dacilor – Sarmisegetuza Regia, Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Feţele Albe… –, s-a spânzurat de balconul casei părinteşti, cu tricolorul în jurul gâtului, de Ziua Naţională, la 33 de ani, Rareş Demian, o reîntruchipare simbolică a marelui rege  Decebal.

Nici unul dintre cei care l-am cunoscut de când s-a născut pe blândul şi cumintele Rareş cel blond (şi dacii erau blonzi !) nu găseşte nici o explicaţie raţională, nici o motivaţie concretă plauzibilă. Rareş Demian era de câţiva ani, de vreo şase ani, preşedinte al Asociaţiei Valea Dacilor. La fel ca în Italia, Franţa sau Marea Britanie, asociaţia producea reconstituiri minunate ale anticei lumi a dacilor, înaintaşii noştri. Cu dificultăţi, cu poticneli, memoria oamenilor şi a locurilor era păstrată vie an după an.

În seara de dinaintea nenorocirii, Rareş şi soţia sa fuseseră pe dealul Ludeştilor, la Bârnea, s-o viziteze pe bunica soţiei. Seara s-a petrecut în calm şi bună înţelegere. Cu câteva zile înainte, mai mulţi prieteni care constituiseră Asociaţia Valea Dacilor (Frăţia Lupilor) se reuniseră şi făcuseră planuri, optimişti şi încrezători. Nefericitul tată al lui Rareş, Petrişor Demian, el însuşi fascinat de istoria dacilor şi a romanilor din regiune, fidel propagator al memoriei lor, interpretând bine informat rolul de ghid în munţii dacici, nu înţelege ce i s-a putut întâmpla băiatului său. Ce putem înţelege noi, rudele şi prietenii ?

Treizeci şi trei de ani cristici, tricolorul, Ziua Naţională a României – prea multe elemente care duc, vrând-nevrând, la o sinucidere simbolică. Ce a vrut să ne spună Rareş cu gestul său ultim, cu ştreangul tricolor în jurul gâtului ? Decebal, măreţul rege dac, s-a sinucis şi el în faţa inevitabilei ocupaţii imperiale romane. Coincidenţă, asemănare, mesaj ? Dacii au avut o relaţie specială, neobişnuită cu moartea. Nu se temeau de moarte.

Înainte de reinventarea dacilor, Rareş Demian şi prietenii săi, cu sprijinul prof.dr. Dorel Săndesc de la Timişoara, el însuşi originar din Orăştioara de Sus, reanimaseră tradiţii folclorice de pe Valea Grădiştei. În primul rând căluşarii, într-un spectacol cu care au ajuns până la Roma, capitala fostului imperiu, ca o întoarcere spre începuturi.

În reconstituirile lor istorice, tinerii hunedoreni nu l-au reîntrupat niciodată pe Decebal. Era prea mult, respectul absolut pe care i-l purtau i-a oprit. Au reînviat mulţi tarabostes, preoţi, magi, triburi, cu modestie, cu reverenţă şi cu deplină bună creştere faţă de marii lor înaintaşi. Straniu e faptul că în ultimii ani Rareş îl evoca din ce în ce mai des pe Zamolxis, misteriosul zeu al dacilor. Rareş Demian, prin moartea lui violentă şi de neînţeles, a plecat spre cerurile Daciei eterne, care sunt şi vor rămâne tot acolo, deasupra Munţilor Orăştiei.

Dacă e să încerc să mă fac traducătorul, improvizat oricum, al lui Rareş Demian, moartea violentă a acestui tânăr admirabil ar trebui să le închidă gura detestabilelor slugi ale curentului principal, practicanţi obedienţi ai corectitudinii politice care, foarte aliniat, dezvoltă teorii penibile despre dacopaţi. Cine uită nu merită (N. Iorga). Nu suntem bolnavi de trecutul nostru, suntem sănătoşi numai împreună cu el.