În numărul din august 2016 al lui Times Literary Supplement, Edward N. Luttwak a publicat o recenzie substanţială, cuprinzând şi propria sa analiză a fenomenului, la volumul The Panama Papers. Breaking the story of how the rich and powerful hide their money, publicat recent de Bastian Obermayer şi Frederik Obermaier la Oneworld. O puteţi citi şi aici :

Artful dodgers
How money is kept in offshore accounts
by unscrupulous tax evaders and avoiders

The Panama Papers opens with an engaging first-person account by Bastian Obermayer, a well-known investigative journalist for the Süddeutsche Zeitung, of how the whole story started: an unsolicited email from a John Doe offering “data”. As soon as Obermayer accepted the twin conditions of total anonymity and encrypted communications, he received “a big bunch of documents”.
These mostly concerned the alleged smuggling of $65 million out of Argentina on behalf of its President, Fernández de Cristina Kirchner – hardly startling news if true, given the country and the person but the documents also included what really mattered: full corporate information on the 123 name-plate-only (“shell”) companies that were used to zig-zag the money surreptitiously around the world, all of them formed by a Panamanian law firm called Mossack Fonseca.
If anyone tried to work back from company number 123 to the original money-sending company by way of the 122 companies in between, a lifetime of investigations might not do it, especially because those 122 companies could be registered anywhere in the world, not restricted to the places where the Mossack Fonseca had and still have offices, to wit: Anguilla, the Bahamas, Belize, the British Virgin Islands, Costa Rica, Cyprus, Hong Kong, Malta, the Netherlands, Panama, Samoa, the Seychelles, the United Kingdom and two US states: Nevada and Wyoming. Those companies, moreover, could be legally incorporated yet have no identifiable owners at all, because their equity might all be vested in nameless “bearer” shares. Not even the ultra-formidable billionaire Paul Singer, who had bought up heavily discounted Argentine debt, had refused “haircut” payouts and was employing lawyers and investigators everywhere to track down anything of value that he could impound (he did succeed with an Argentine naval vessel), could do anything about the $65 million sitting tantalizingly close to him in Nevada – but now all the data was revealed (too late for Singer because Argentina’s new President, Mauricio Macri, also a Mossack Fonseca client as it happens, had already decided to settle and pay him off, along with all the other hold-out claimants).

continuare »

Viorel Roman

Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor de gen. Aurel I. Rogojan, editată de Compania, seria ClarObscur, coordonată de Petru Romoşan, Bucureşti, 2016, 556 p., împreună cu Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale, 2011, 572 p., sunt două analize inegalabile ale soartei românilor în calea imperiilor islamic, ortodox şi catolic, care luptă pentru moştenirea Imperiului Roman de Răsărit, Bizantin, Otoman.
Stafia conspiraţiilor Chestiunii Orientale e mereu aici. Nici nu s-a volatilizat stafia comunistă care bântuia prin Europa, conspiraţia lui Karl Marx, nepotul unui rabin ranchiunos, inspirat de profetul Amos, că războiul dintre islamici, pravoslavnici şi occidentali e la ordinea zilei. Românii sunt în calea tuturora, dupa cum vedem şi în această carte, unde sunt prezentate sine ira et studio argumente în mai multe adevărate mari dosare de interes naţional.
În „Politica sinonimă cu frauda”, să ne mărginim la consemnarea titlurilor inspiratului autor, care spun mai mult decât ar putea-o face un prezentator: Autoevaluarea guvernării V.V. Ponta. Abuzuri, persecuţii politice, calomnii, nedreptăţi, trădări şi dezamăgiri; Dosarul Nana vs. Constituţia României; Secretele murdare ale puterii; Românii de pretutindeni sunt pe nicăieri; Falsuri, taine şi minciuni ca în anii socialismului victorios; Miniştri lunatici, transpuşi într-o lume ireală; Aceşti iresponsabili care ne guvernează; Pe mâna cui joacă Iohannis, preşedintele nimănui?!; Falimentul politicii externe a României.
„Războiul politicii cu serviciile secrete” are tradiţie. Paralela de la Porţile senzuale ale Orientului dintre Carol II şi duduia Elena Lupescu (Magda Wolf, Duta Grünberg etc.), şi cuplul Băsescu-Elena Udrea, Gură de Aur, o vedem în Politica, spionajul şi mafia. Elena Gură de Aur – doar emblema unui deceniu de guvernări cleptocrate?!. Urmează alte întrebari retorice incomode: Corupţii clasei politice au certificate de bună purtare de la serviciile secrete?!; De ce plătim şapte servicii secrete?!. Pentru că la CNSAS agenţiile străine se simt ca acasă. Fascinant e şi traseul revoluţionarului Mircea Dinescu, de la coadă de topor şi creaţie a organelor noastre la baron local de Cetate, proprietarul moşiei, conacului, morii care au aparţinut boierilor Barbu Drugă şi Bibescu.
O constatare ce depăşeşte cutumele paternaliste turco-fanariote, ortodoxe moldo-valahe: în ultimul sfert de veac, România nu a avut parte de alegeri, ci de insurecţii electorale. Insurecţiile electorale din primul deceniu postbelic au salvat  Occidentul de comunism şi Estul de capitalism. În prezent, insurecţiile electorale retrasează ori consolidează noile spaţii de siguranţă dintre potenţiali inamici. Şi din nou întrebări retorice chinuitoare: Prezidenţiabili sub steag străin. Pe mâna cui dăm România?; Campanie electorală de criză. Cum votăm? Ce alegem?. Să ne mai mirăm că la alegerile locale din primăvară prezenţa la vot a fost de numai 30% din cetăţenii ţării cu acest drept?
Capitolul „Sus cortina, domnilor … escu! Foştii preşedinţi ai României, discipoli şi mentori ai poliţiei politice” începe cu Traian Băsescu – un dosar ordinar sau extraordinar?, apoi îi vedem pe Emil Constantinescu învins de sistem, pe Renate Weber sau look-ul noii femei-comisar şi pe Mogulii versus securitatea naţională, cu Spionaj la Cotroceni pentru afacerişti şi corupţi. Jurist de formaţie, autorul nu uită de „Justiţie în ţara suspecţilor” şi nici de „Fapte şi acte în dosarul chestiunii maghiare”, cu Noi file din cronologia neorevizionismului maghiar, in viziunea căruia Ţinutul Secuiesc nu este România.
Mai ales la români, factorul intern nu poate fi înţeles fără a lua în considerare factorul extern, prezentat pe larg într-o parte (pp. 417-501) din această carte: „Războaie vechi cu variaţiuni noi: jihadism, terorism, spionaj cibernetic, schimb de informaţii…” şi „Nesfârşitele războaie geopolitice”. Aici se potriveşte şi începutul factorului intern şi extern din anul revoluţionar 1989: „Adevărul generalului Vlad în lupta cu falsul”. La întrebarea pe care mi-am pus-o şi eu, „Generalul Iulian Vlad, erou sau trădător?”, răspunsul e simplu: pentru români este un erou, iar pentru reprezentanţii intereselor imperiale este un trădător.
Lectura a peste o mie de pagini nu mai este la îndemâna cititorului de azi, alimentat cu informaţii scurte, tendenţioase, pe care nici nu le mai ia în serios. Vedem asta în absenteismul de la alegeri. Se ştie că aspiranţii la fotoliile puterii îşi cumpără locurile pe liste şi funcţiile în administraţia centrală şi locală. Asta e cutuma la boieri, baroni locali, parlamentari, miniştri de şase secole la Bucureşti. Totuşi, nu-ţi poţi înfrâna un sentiment de disconfort, pe care l-am găsit şi în comentariile acad. Dinu C. Giurescu şi Corneliu Vlad. Cu atât mai mare este meritul acestor cărţi, unicate în cultura politică duplicitară de ploconire faţă de Occident şi de muşamalizare a unei realităţi cosmetizate după cum bate vântul. Autorul refuză celebrele scuze ”Capul plecat…” şi „Aici suntem la porţile Orientului, unde nimic nu este luat în serios!”. Cine nu citeşte aceste două cărţi nu înţelege mai nimic din România contemporană.

Timişoara, la 28 august 2016

Preluat de pe site-ul www.viorel-roman.ro

Despre istoria recentă, fără propagandă şi fără patimă

„Oh! lucrurile cum vorbesc” – exclama, într-un rondel, Alexandru Macedonski. Dar nu numai lucrurile, ci şi pietrele, zidurile, casele şi străzile, ba chiar şi ruinele. Iar poveştile lor le ştiu cel mai bine specialiştii. Geograful şi profesionistul în administraţie publică Bogdan Suditu, cu studii şi specializări în Bucureşti şi în Franţa, recompune şi narează o fascinanată istorie a principalei “locuiri” – cum frumos spun arheologii şi istoricii – a românilor, în cartea “Bucureştiul în locuinţe şi locuitori de la începuturi până mai ieri (1459-1989)”. Dar ce poate fi atât de fascinant la locuinţe şi locuitori (mai potrivit ar fi, poate, locatari) ? Multe, dacă ştii ce şi cum să comunici şi să lămureşti.
Să luăm, bunăoară, doar vremurile mai aproape de noi, istoria fierbinte din timpul regimului comunist “de până mai ieri”, vorba titlului (chiar dacă astfel nedreptăţim alte vârste, mai vechi, ale aşezării, nu mai puţin pasionante şi la fel de magistral tratate în carte). Autorul scrie această istorie întemeindu-se pe acte şi documente, de la “spaţiul locativ”, dar şi pe amintiri ale trăitorilor de atunci, proprietari (mai ales foşti), chiriaşi, edili, simpli contribuabili. Aflăm ce n-am ştiut sau doar am aproximat despre marile mişcări care au antrenat şi “lumea caselor”, ca parte a marilor răscoliri din societatea românească de după 1944, 1947 etc. – rechiziţionarea, confiscarea şi naţionalizarea caselor, alungarea proprietarilor, samavolnicia şi umilinţele îndurate de “burghezo-moşierimea” alungată din propria casă care nu era făcută neapărat din “exploatarea omului de către om”, noii rezidenţi aduşi în capitală de industrializare şi alţi fericiţi beneficiari de “buletin de Bucureşti” (visul suprem al atâtora), instalarea impusă a noilor “chiriaşi”- grangurii sau slugile noului regim, mutarea din loc în loc, în sus şi în jos, a oamenilor partidului, în funcţie de locul mereu mişcător şi nesigur al respectivilor în ierarhia politică a zilei.
În 1948, Gheorghiu-Dej a decis să-i mute pe cei mai mari din zona Caşin în Herăstrău, iar vârfurile lor în Bd. Aviatorilor. Familia Ceauşescu (ceva mai jos ca rang) a stat mai întâi la un fel de “comun”, cu alte câteva “tovarăşe”, prin Cotroceni, pe dr. Lister, apoi în Primăverii, pe str. Herăstrău, iar după 1963 a dat ordin să i se facă altă casă, pe Primăverii 50. Pentru amatorii de detalii cotidiene din viaţa nomenclaturii comuniste, cartea este, de altfel, bogată în anecdotică – unde au stat “cu casa” mahării vremii, mereu vânturaţi de colo-colo (pandant parcă la rotaţia cadrelor).
Strada, cartierul sau zona în care stăteai, vila în care te “repartizase” partidul, numărul de metri pătraţi sau de camera, veranda şi grădina, erau atribute obligatorii ale rangului şi panaş al prestigiului, aşa cum pentru urmaşii lor în arivism şi parvenitism contemporani ai noştri, doctoratele şi masteratele, titlurile de cărţi sau onorifice, gradele militare sau universitare ţin, la fel de penibil, loc de argumente ale valorii. Într-o a doua fază a “comunismului” (între ghilimele, pentru că, e de repetat, comunism real n-a existat vreodată), dominantele au fost noile blocuri, tragedia – şi uneori crima – demolărilor, sistematizarea urbană, “rurbanizarea” împrejurimilor metropolei şi încă multe altele, şi bune, şi rele.
Această secţiune a cărţii, scriere a unui singur om, nu a vreunei comisii prezidenţiale sau institut cu lume multă şi bine plătită, ar putea figura drept cel mai temeinic şi mai convingător capitol din ceea ce ar fi trebuit/ar trebui să fie adevărata istorie a “comunismului” în România, una mai necruţătoare şi mai dreaptă, dar prin nimic propagandistică, în comparaţie cu pletora de maculatură produsă, adesea cu gir prezidenţial şi pe banii noştri, de măsluitorii din cea mai nouă generaţie de istorici ai neadevărului.
Iar dacă această carte se constituie în model, în exemplu, despre cum trebuie scrisă istoria noastră abia încheiată, Editura Compania, care a publicat-o, îşi confirmă iarăşi o pronunţată vocaţie enciclopedică, inexistentă sau prea puţin vizibilă la aşezăminte similare fie ele bugetare sau masiv pompate cu bani din ţară sau de-afară. Din producţia Editurii Compania se ridică parcă, treptat, contururile unui arhipelag care s-ar putea asemui la un moment dat cu Enciclopedia canonică a lui Dimitrie Gusti din 1938-1943, corpusul volumelor editate aici ar putea deveni pandantul românesc al Enciclopediei Britanice.

Text preluat de pe siteul curentul.ro

Notă de lectură

La peste un sfert de veac de la evenimentele din 1989, avem o ţară care se surpă pe încetul, o ţară dezbinată, un popor în cea mai mare parte sărăcit, disperat, amorţit şi lipsit de orice speranţă, căruia i s-a luat şi mândria identităţii naţionale.

Cum a fost cu putinţă aşa ceva? Grea întrebare!…

Putem constata, privind în jur, cum România şi-a distrus în cea mai mare parte economia, şi-a înstrăinat pământurile şi resursele, îşi nimiceşte fără milă tezaurul cultural şi istoric.

Ce se va alege de noi?

Şcoala românească trece printr-o nesfârşită criză, tot ce ţine de istoria, cultura şi civilizaţia naţională este trecut pe linie de garaj. Scoatem generaţii în şir fără sentimentul de patrie.

Să-ţi iubeşti ţara a devenit o infracţiune!

Volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor, datorat generalului de brigadă (r) Aurel I. Rogojan, apărut la Editura Compania, seria ClarObscur, coordonată de Petru Romoşan, aduce o sumă de date, cât şi evaluări, dintr-o perspectivă aparte, aceea a ofiţerului de informaţii, specialist în analiza fenomenelor politice, economice şi sociale.

Autorul ne oferă posibile răspunsuri la cele ce se petrec în România de azi.

Cartea este necesară în hăţişul evoluţiilor contradictorii. Un ghid de mare trebuinţă care ne poate oferi răspunsuri la numeroasele nedumeriri ale unui public mai larg (nu doar specialiştilor) care înţelege din ce în ce mai puţin de ce se petrec astfel de „fenomene“ cu ţara noastră.

Materialele alcătuitoare ale volumului, extrem de dens, sunt grupate în 9 capitole (fiecare cu un număr de subcapitole) după cum urmează: Politica sinonimă cu „frauda“, Războiul politicii cu serviciile secrete, România insurecţiilor electorale, Sus cortina, domnilor „…escu“!, Justiţie în ţara suspecţilor, Fapte şi acte recente în dosarul chestiunii maghiare, Nesfârşitele războaie geopolitice, Războaie vechi cu variaţiuni noi…, Adevărul generalului Vlad în lupta cu falsul.

Pe măsură ce parcurgi paginile cărţii, încep să ţi se clarifice lucruri ce păreau de necrezut şi de neimaginat în urmă cu nişte ani.

Autorul mânuieşte cu abilitate condeiul, făcând o analiză nemiloasă, aproape de vivisecţie, a celor petrecute de-a lungul timpului din urmă.

Ultimul capitol ne pune în faţa mărturiei generalului Iulian Vlad. Personalitate discretă care a jucat un rol important în istoria contemporană a României, Iulian Vlad clarifică o parte a evenimentelor din decembrie ’89, învăluite în păienjenişul varilor interpretări, lămurind în felul acesta care este realitatea acelor vremi.

Cele întâmplate la sfârşitul anului 1989 şi începutul anilor ’90 şi-au pus pecetea pe evoluţiile ulterioare ale României.

Cele 9 capitole ale volumului atacă de fapt problemele esenţiale ale ţării, ale societăţii noastre.

Orice cercetător preocupat de contemporaneitate nu poate ocoli lectura acestui volum. Până la această dată, puţini autori au reuşit să decifreze cu atâta acuitate meandrele politicii interne în conexiune cu influenţele, uneori deciziile, venite din cele patru zări.

Text preluat de pe siteul cotidianul.ro

Petru Romoşan

Nicicând în ultimii 25 de ani neocapitalişti politicienii români nu au fost mai departe, mai rupţi de cei pe care ar trebui să-i reprezinte. Şi odată cu ei trompetele lor, ziariştii, media, mai ales televiziunile de ştiri, politizate până dincolo de greaţă. Apropierea unor alegeri care ar putea fi decisive chiar şi pentru ei – foarte mulţi se vor întoarce în neantul din care au venit puţin înainte de a umple până la refuz puşcăriile – nu pare să-i trezească din halucinaţia puterii care-i învârteşte ca pe nişte fluturi pe lampă, pe sticla televizoarelor adică. Toate combinaţiile stânga-dreapta-extreme au fost încercate, de aceea s-a ajuns la soluţia tehnocrată, care a fost compromisă şi ea din amatorism şi prea multă obedienţă faţă de cei care i-au pus pe aceşti mediocri închipuiţi (şi de provenienţă cunoscută) pe scaune.
Cristian Ghinea, omul lui Macovei şi al dilematicului Andrei Pleşu, ministru la Fonduri Europene ? Cineva îşi bate joc rău de tot de România ! Banii care ar trebui să ajungă în România pleacă în Germania şi Franţa pentru agricultură şi pentru altele… Ca din întâmplare, după atâta austeritate propovăduită altora de Angela Merkel, Germania ajunge în 2016 şi primul producător agricol al Europei, chiar înaintea Franţei !
De ce nu servesc în nici un fel populaţia autohtonă aceşti politicieni care ne enervează atât ? Pentru că nu populaţia i-a pus acolo unde se găsesc. Populaţia locală doar a fost neglijentă, de acord, din alegeri în alegeri, să opteze pentru răul cel mai mic care i s-a propus. Ca şi cum răul cel mai mic ar exista şi nu ar fi toţi aceeaşi mizerie. Mizerabili păpuşaţi de băieţi deştepţi din birouri umbroase şi finanţaţi de interlopi travestiţi în oameni de afaceri sau oligarhi mai mari sau mai mici. Şi chiar şi aşa, la nici două luni de la alegeri, noii şmecheri ajunşi în Parlament şi în guvern au întors-o, fără nici o jenă, ca la Ploieşti. S-au inventat partide noi, coaliţii, aranjamente cum le-a tunat, fără nici o legătură cu votul. Îşi mai pot permite aceşti farsori să creadă că nu i-a văzut nimeni ?
Recentele rezultate la Olimpiada de la Rio ne dau măsura actualei clase politice în întregul ei, cu serviciile ei secrete cu tot, a preşedintelui feisbucist Klaus Iohannis şi a ipocritului, de fapt iezuitului său prim-ministru, Dacian Cioloş, venit, ca şi el, din Ardeal. De ce aducem în continuare lideri din Ardeal, când Ardealul a luat-o economic singur spre Vest, ruptura fiind deja de domeniul evidenţei (vezi în acest sens şi recentele declaraţii stupefiante ale fostului prim-ministru al României, Victor Ponta). De atâţia ani nu reuşim (nu putem, nu ni se dă voie, nu suntem în stare…) să legăm marile provincii româneşti între ele prin autostrăzi şi drumuri cu adevărat practicabile. Sau, poate, Klaus Iohannis şi Dacian Cioloş, prea de curând în posturi, nu au nici o răspundere pentru catastrofa de la Olimpiadă ? Sunt fără răspundere, adică iresponsabili ? Pe lângă aceştia, fripturişti recenţi, mai trebuie puşi în cauză şi atâţia alţi responsabili, de ordinul zecilor de mii şi din toate guvernele. Tot astfel, pas cu pas, Klaus Iohannis ne reprezintă pe toţi la târgul de carte din China. Însoţit de o cohortă de nulităţi. Lipsa de măsură şi de bun-simţ devastează România…
Cât despre Bucureşti, după marinarul primar Traian Băsescu (Bucureştiul e un cunoscut port la Oceanul Atlantic, nu ?), după mult dubiosul mărmurar sau „bordurier” Adriean Videanu, după infractorul dovedit Sorin Oprescu, gură mare, „carismatic” ca şi Băsescu, a venit zâna de la Antena 3, Gabriela Vrânceanu-Firea. Mai are bucureşteanul obişnuit dreptul la vreo iluzie ?! N-ar fi fost mai bun primar al Capitalei fostul patron al Gabrielei Vrânceanu-Firea, Dan Voiculescu, după ce-şi plătea „împrumutul” de la statul român din 1990 (Net-ul e plin de poveştile de la Crescent, s-au scris şi cărţi !) ? Măcar Dan Voiculescu a dovedit că ştie să înmulţească banii ! Dan Voiculescu zace în puşcărie, Gabriela Vrânceanu-Firea e primarul Bucureştiului. Poate poporul să ceară mai mult ?
Cu cine să votezi deci la toamnă ? Să votezi cu PSD şi cu Liviu Dragnea ? Afacerea Tel Drum e încă sub preşul DNA şi poate exploda oricând. Şerban Nicolae, un avocat serios, nu pare să aibă nici o şansă să conducă în viitor adunătura PSD. Pentru că a fost cândva protejat de Ion Iliescu ? Să votezi cu Alina Gorghiu şi cu PNL ? Cum să înţelegi, în ultimul timp, dimensiunea tupeului pe care-l poate avea încă tânărul Lucian Isar ca să-l atace cum îl atacă pe Mugur Isărescu (nu că Isărescu n-ar merita multe !) cu bomba politică Gorghiu Alina pe care o are acasă ? Să votezi cu junii-primi Tăriceanu şi Băsescu ? Amândoi par a fi nişte păpuşi răsuflate şi puţintel stricate în mâinile unor păpuşari ţicniţi. Traian Băsescu, după ce a fuzionat mai demult cu Virgil Măgureanu şi partidul său, PNR, a fuzionat recent şi cu sediile UNPR, post-Gabriel Oprea. Unde e Securitatea ? Peste tot ! Cât despre trufandalele sezonului, Nicuşor Dan şi Marian Munteanu, ele numai prospături nu sunt. Nicuşor Dan pare a fi aceeaşi ofertă oengistă pe care ne-o tot bagă pe gât, ca unor arieraţi, de 25 de ani, binefăcătorii noştri internaţionali. Marian Munteanu încearcă să ocupe locul lăsat liber de Corneliu Vadim Tudor. Nu prea demult, era ligat cu Virgil Măgureanu şi garantat de acesta. O fi azi cu adevărat independent ?
Ce concluzie să tragi ? Cel mai bine e să-l citez cât mai exact pe un prieten, autentic intelectual şi mare patriot. Până nu se schimbă ceva radical în România, eu cu aceşti marţafoi politici nu mai votez. Nu vreau să devin complice la crima în curs împotriva ţării mele.

Lumii noastre nu-i e bine…

„Trebile merg la vale şi lumea pătimeşte“, constata, într-o fabulă, poetul Grigore Alexandrescu, la jumătatea secolului al XIX-lea. Generalul în rezervă Aurel I. Rogojan, profesionist de vârf în câmpul informaţiilor de securitate, convertit în temeinic analist politic, vede şi el mai degrabă sumbră lumea de azi şi mersul ei mai departe. „Nu sunt semne bune“, spune el de-a dreptul. Din motive personale sau profesionale, sau din ambele, identifică şi reţine pentru reflecţie parcă înadins ce-i mai rău pe lume, cea mai prăpăstioasă evoluţie, cea mai alarmistă variantă. Acestui tip de abordare, românul îi zice însă „a pune răul în faţă“ şi este cea mai înţeleaptă, mai prudentă şi mai responsabilă cale de urmat în clipe grele. Căci şi lumea, şi România, trec prin clipe grele. Ne-o reaminteşte, cu argumente proprii, generalul Rogojan în cartea sa „Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor“ (Editura Compania, 2016).
Secţiunea consacrată situaţiei din lume nu are un număr prea mare de pagini, dar destule pentru a compune un tablou mondial întunecat şi preocupant. Nimic din ce-i bun pe lumea de azi nu intră în atenţia diagnosticianului. La ce bun, căci şi medicul îşi bate capul cu ce nu merge în organism. Şi e de reţinut şi de judecat ce-i mai rău. Pentru Ucraina, bunăoară, din droaia de presupuneri reţine două, pe cele extrem-opuse : Statele Unite vor de fapt să răstoarne regimul Putin iar prin aceasta să dezmembreze şi ce-a mai rămas din Rusia, iar Moscova vrea să înghită toată Europa într-o construcţie integrată eurasiatică (în care România s-ar regăsi – vorba vine – în grupul de state foste „inamice“, alături de Marea Britanie, Suedia, Polonia, balticii, Georgia). Oricum, însă, până una-alta, Rusia s-ar pregăti să ciopârţească Ucraina, anexându-i tot ţărmul la Marea Neagră până la Gurile Dunării pentru a se învecina cu România sau, poate, cu un alt stat, nou creat între timp, Republica Federativă Moldova. La vest de România, alt viespar, în Balcanii de vest, unde războiul regional este iminent, după ce teritoriile au fost învălmăşite şi popoarele învrăjbite mai aprig ca oricând iar americanii au instalat în Kosovo cea mai mare bază militară în străinătate după Vietnam. Dar nicăieri, în lume, nu-i pace sub măslini – nici în lumea islamică, după „primăvara arabă“, nici în Asia-Pacific, nici în zona tot mai întinsă în care acţionează terorismul, nici în dezorientata şi tot mai dezbinata Europă Unită, nici în relaţiile ruso-americane sau americano-chineze.
Autorul stăruie pe „revirimentul economic, politic şi militar“ al Rusiei, care se află în plin iureş de recuperare a imensei zone de interes special pe care a pierdut-o în fosta Europă răsăriteană (şi nu numai) în anii 1989-1991. Autorul trage un semnal de mare gravitate asupra a ceea ce el numeşte „reculul istoriei“. Adică fenomenul declanşat prin spargerea URSS, după care Rusia „a fost sistematic provocată, izolată şi vulnerabilizata“ şi pusă „sub presiuni fără precedent“ . E cât se poate de logic ca, într-o asemenea situaţie să iei in calcul un efect de recul. Pentru că, ni se atrage atenţia, atunci „când nu eşti corect poziţionat, pentru a atenua forţa de recul a istoriei, poţi fi lovit din plin“. Cu atât mai mult cu cât „potrivit evaluărilor occidentale, în toate direcţiile din vecinătatea României ordinea euroatlantică este în retragere“. Partea de lume în care se află România este astăzi sub presiunea unui complex de riscuri politico-militare şi economice, astfel enunţate în carte : „militarizarea Mării Negre, incertitudinea economică regională, resuscitarea naţionalismului regional şi ameninţarea cooptării Estului Europei de către Rusia prin exploatarea breşelor de securitate create de corupţia sistemului politic“. E drept că, mai ales după summitul NATO de la Varşovia, SUA, prin Alianţa nord-atlantică s-a reorientat către „oprirea reculului prin desfăşurarea de forţe militare de avertizare a Rusiei“. Dar atmosfera e, oricum, tot mai încărcată şi la nivel global. Un război mondial, afirmă repetat autorul cărţii, nu este deloc exclus, dimpotrivă, „se lucrează la trezirea unei noi mari conflagraţii“.
Despre ce (nu) face România în faţa acestor pericole existenţiale cartea spune, cu menajamente, câte ceva, despre ce s-ar cuveni să facă cei de la cârma ţării pentru supravieţuirea noastră ca stat şi ca naţiune, autorul – aşa cred – are probabil mutarea în plic. Deocamdată ne sfătuieşte înţelepţeşte „să ne păstrăm rezerve de răbdare pentru când va fi şi mai rău“. Cartea generalului Aurel I. Rogojan, oricât de mult ne-ar pune pe gânduri, spune lucruri adevărate, fiecare pagină confirmă convingerea că orice afirmaţie are în spatele ei informaţie şi analiză. Altfel spus, ce trebuie.

Text preluat de pe siteul curentul.ro

Petru Romoşan

Actualitatea politică românească e destul de subţire, ca să nu zicem că nu prea e deloc. Şi totuşi, noua poliţie politică de orientare globalistă crede că a dat lovitura şi-l va băga la beci în sfârşit pe Călin Popescu Tăriceanu, un pretins liberal tradiţional, gură mare, dar în fapt un banal demagog. Pentru că a fentat o coadă de o mie de oameni la înnoirea permisului său de conducere. Tăriceanu va lua chiar vreo cinci ani după estimările „optimiste” ale unor liberali-liberali, în realitate democrat-liberali, de fapt ex-băsişti, în clar neoliberali autohtoni. O coadă de o mie de oameni ? Adică o coadă „tehnocrată”, ieşită din înţelepciunea şi competenţa administrativă a „guvernului meu”, guvernul Cioloş, tehnocraţii vopsiţi ? Acum, la Bucureşti, ca pe vremea comunismului, serviciul de permise auto face o anchetă ca să vadă dacă Tăriceanu si-a reînnoit carnetul sărind coada de o mie de oameni. Dar face cineva vreo anchetă ca să afle de ce avem în 2016 o coadă de o mie de oameni ?
Ce-o fi mai condamnabil : că Tăriceanu a fentat coada sau că în 2016, în epoca tehnocrat-europeană, avem aceleaşi cozi ca în anii ’80 la zahăr sau la tacâmuri de pui, sub Ceauşescu ? În fine, l-au prins pe Tăriceanu. Dar nu pentru Porţile de Fier, nu pentru moştenirea Gojdu, nu pentru o posibilă asociere cu spionajul maghiar, nu pentru o îmbogăţire prea mare şi de tot suspectă, nu pentru iresponsabilitatea din fruntea guvernului României. Ci pentru că, recesiv, a reluat o practică din tinereţe. Problema recentă cu mediocrul inginer Tăriceanu, un fante ireductibil, e că preia ca atare ideile valoroase şi libere ale unor intelectuali şi le papagaliceşte cu tupeu. Să fie Daniel Barbu şi Cristian Pîrvulescu cei care-i scriu luările de poziţie cenuşiului Tăriceanu ? Ideile antisistem curajoase, recitate de un biet contabil cu mânecuţe, răsuflat dar guraliv, devin ridicole şi inutile.
Nu e încă deloc clar de unde au apărut anonimii Klaus Iohannis, Dacian Cioloş, Eduard Hellvig şi atâţia alţii în fruntea bucatelor. Că au legături directe cu sistemul prin părinţi din Miliţie, prin socrii bine plasaţi, prin năşii şi altele asemenea se poate documenta destul de uşor. Mai toţi componenţii clasei dominante de azi au aceeaşi provenienţă. În nici un caz nu sunt descendenţii foştilor deţinuţi politici sau ai aristocraţiei economice interbelice. Dar adevăraţii părinţi spirituali ai celor numiţi mai înainte şi ai colegilor lor nu trebuie căutaţi numai în sânul poliţiei politice în sens larg, de unde, evident, provin. Adevăratul lor tată e neoliberalismul global care le-a pus mâna în cap. În perfectă coordonare, desigur, cu poliţia politică locală, speriată de populaţia pe care a jefuit-o, o poliţie doritoare de o nouă faţă onorabilă, europeană şi atlantică.
Ce e cu adevărat straniu e că neoliberalii noştri contemporani nu se deosebesc cu nimic de neoliberalii lor, deşi ai noştri sunt de sorginte comunistă. Politicienii noştri nu sunt deloc diferiţi de actualii candidaţi la preşedinţia SUA (cum vom vedea mai la vale), de încă preşedintele francez François Hollande sau de deja foarte detestata global Angela Merkel. Ai noştri au o notă specifică doar prin puţinătatea lor personală, prin prea vizibila lor obedienţă la noii patroni neoliberali, corporatiştii, multinaţionalele, marile bănci.
Ioan Talpeş, fost şef al Serviciului de Informaţii Externe, a spus o vorbă mare şi adevărată măcar o dată despre celebrul trădător Ion Mihai Pacepa : Pacepa nu a trădat România pentru motivul simplu că el nu a lucrat niciodată pentru România. Foarte probabil că acelaşi lucru se va spune şi despre mulţi dintre liderii de azi ai României. Ei nu trădează România pentru că, de fapt, nu lucrează pentru ea. Dar dosarele se citesc până la urmă, informaţiile circulă. Mai crede cineva acum, după aproape doi ani de la evenimente, că Iohannis a fost ales de feisbucişti şi de diasporeni ? Cum că guvernul Cioloş a urmat firesc tragediei de la Colectiv ? Sau că alegerea lui Băsescu a fost inevitabilă doar pentru că Mircea Geoană l-a vizitat pe Sorin Ovidiu Vântu ? Oare nu-şi bate joc excesiv cineva, prin nenumăraţii trompetişti din aşa-zisa media, de o populaţie deja atât de abuzată ?
Ceea ce nu prea e clar în România e foarte clar în SUA. Iată ce scrie Chris Hedges într-o foarte consistentă contribuţie de pe site-ul Truthdig din 19 iunie 2016, intitulată „Escroc vs. escroc” : „Clasa liberală [democraţii – n. red.] refuză să lupte pentru valorile pe care pretinde că le apără. E paralizată şi prinsă în capcană de panica modelatoare a sistemelor de propagandă corporatiste. Singura presiune din interiorul sistemului politic vine de la puterea marilor companii (a corporaţiilor). Fără vreo contraputere şi fără voinţa clasei liberale de a sfida statu quo-ul, ne scufundăm din ce în ce mai mult într-un despotism corporatist. Argumentul repetat că e nevoie să susţinem răul cel mai mic nu face decât să înrăutăţescă lucrurile. Schimbarea nu se va face repede. Ea riscă să dureze un deceniu, chiar mai mult. Schimbarea nu va apărea niciodată prin capitularea în faţa partidului democrat, care reprezintă ordinea instituită. O să ne instalăm şi noi în jungla politică şi o să construim partide şi mişcări alternative pentru a distruge puterea corporaţiilor. Dacă nu facem asta, vom vedea cum democraţia noastră se atrofiază, cum se converteşte într-un stat poliţienesc şi cum ni se distruge ecosistemul. Ascensiunea unui demagog precum Donald Trump este rezultatul direct al opţiunii pentru neoliberalism a partidului democrat.”
A citit cineva vreun articol sau vreo carte substanţială scrisă de Iohannis sau Cioloş, a văzut cineva vreo contribuţie remarcabilă de-a lor în orice domeniu înainte de-a ajunge hocus-pocus în capul mesei ? Conducătorii noştri de azi sunt nuli şi neaveniţi, îi fac plăcere lui Jean-Claude Juncker sau lui Joe Biden, dar ce treabă au ei cu România ? Ei slujesc strict stăpâni externi, dar noi de ce îi tolerăm atât de uşor ? Spectacolul „sângeros” oferit cotidian de DNA nu ţine loc de politică naţională. Arestarea lui Tăriceanu sau a altora nu pot fi decât în avantajul adversarilor lor, care s-au instalat fraudulos în fruntea ţării. România a intrat în hora neoliberală cu întârziere, la spartul târgului, o învârte cu zel tocmai când alţii ies din ea (vezi, spre exemplu, Ungaria şi Polonia) şi se va alege doar cu oalele „neoliberale” sparte.
Deşi e august, suntem deja în campanie electorală, mai moţăit, mai cu cîte-o trezire bruscă, pentru legislativele din iarnă. Întrebarea la care vor trebui să răspundă atunci alegătorii români este una de fond : opţiunea pentru Liviu Dragnea-Călin Popescu Tăriceanu (PSD-ALDE) este una naţională, suverană şi independentă (sau doar demagogică pe aceste teme), spre deosebire de opţiunea pentru Iohannis-PNL-Cioloş-Nicuşor Dan, din inimă livraţi neoliberalismului global ? Chris Hedges ne spune că americanii, indiferent dacă vor alege Donald Trump sau Hillary Clinton, vor căpăta aceeaşi ordine neoliberală catastrofală…

Bucureştenii şi casele lor

Adina Kenereş

Orice oraş mare se povesteşte mereu. Povestea, făcută pentru unii din fotografii sau filme, iar pentru alţii din documente, anecdote şi destine strânse în volume, rămâne fatal parţială şi cere completări, explicaţii, note de subsol. Capitala ca spaţiu al locuirii (nu scenă a evenimentelor, nu colecţie de edificii, nu Târg al Moşilor…) e însă o cale sigură de a agrega informaţii despre oameni şi locuri, energii şi interese vitale care au construit deopotrivă ziduri şi moduri de a fi. Înţelegem „totul” aflând CINE şi CUM s-a instalat în Bucureşti, DE CE s-a mutat, UNDE şi CÂND a plecat de acolo. O astfel de poveste „interdisciplinară” ne poate spune doar cineva care ştie geografie umană şi administraţie publică, înţelege urbanism, economie şi finanţe, pune cap la cap istorie şi recensăminte, legi şi reglementări, statistici şi registre, răsfoieşte reviste, citeşte memorialistică şi urmăreşte actele de guvernare propriu-zise dincolo de discursul oficial. Marele oraş, Bucureştiul, apare astfel ca un campion al schimbării – plin de farmece şi traume, cu eroi şi hoţi, cu visători, şmecheri şi multe milioane de supravieţuitori.
Cartea lui Bogdan Suditu, Bucureştiul în locuinţe şi locuitori de la începuturi până mai ieri (1459-1989), a fost, de altfel, o mare surpriză şi pentru editor. Avea marca unui om de şcoală nouă dar nu-i lipsea cămara vechii şcoli. Arăta că se poate face analiză şi relatare obiectivă, informată şi antrenată în concepte moderne, fără a descărna însă tabelele şi procentele lor, ba chiar dimpotrivă, urmărind efectele judecăţilor din comitete corporatiste sau de partid, municipale şi fiscale până în sufrageria sau ograda familiei, care avea să le aplaude ca pe o incitare la investiţie imobiliară sau să le încaseze ca pe un knock-out dezastruos. Aducea fotografii, schiţe şi hărţi în care eram invitaţi să observăm ceva mai mult decât aburii romantici ai trecutului, şi anume urmele unor politici urbane şi corolarul lor, mobilităţile rezidenţiale, cu detalii de migraţii şi explozii ale cutumelor sociale care dau sens stării culturale şi morale a unui loc.
În interiorul acestei „mari surprize” – vocea şi mintea unei noi generaţii de valoare – se află multe şi deloc mărunte surprize punctuale. Pasionaţii cărţilor despre Bucureşti ştiu, de pildă, că toţi călătorii străini se arătau surprinşi până târziu, în memoriile lor, descoperind aici o capitală cotropită de verdeaţă (şi praf), având ca puncte de reper sute de clopotniţe. Dar abia parcurgând câteva zeci de pagini din cartea de faţă vor descifra motivele prezervării prin seculi a verdeţii şi „înşurubarea” casei (mică sau mare) cu grădină în modelul mental al locuirii în oraş (altul decât cel vestic, deja clădit din multă piatră şi fier), precum şi puntea naturală a acestei locuiri spre cea rurală, îndelung conservată şi ea în zonele rezidenţiale periferice.
Cei care au fost o clipă dispuşi să creadă că interbelicul românesc e supralicitat, închizându-le naivilor ochii la sărăcie, analfabetism şi derive extremiste, vor găsi un tablou impresionant al creşterii raţionale, al dezvoltării impetuoase a capitalului naţional, al construcţiilor rezultate din măsuri înţelepte şi prestaţii profesioniste, din obligaţiile impuse companiilor de a-şi caza omeneşte angajaţii, din mecenat, ca şi din jocul logic al creditării. La fel de concretă e şi întâlnirea cu acţiunile de speculă, cu „reuşita” îmbogăţiţilor de război şi cu malformările impuse chiriaşilor şi proprietarilor de legile rasiale în anii ’40.
Tot o surpriză este tratamentul nediferenţiat de care are parte în acest volum cataclismul comunist dezlănţuit asupra oraşului. Căci, de regulă, aceiaşi împătimiţi de Bucureşti preferă să se oprească pudic la monumentele urbei de dinainte de 1945, la faptele locale nobile şi la secvenţe de pitoresc balcanic, întorcând spatele unei stalinizări forţate, rămase şi acum de nedigerat chiar pentru cei care trăiesc zi de zi în grila ei. (E drept că abia la începutul anilor 2010, când s-a pus problema restructurării cartierelor de blocuri din anii socialismului în oraşele fostei Germanii de Est, în Berlin inclusiv, primarii şi urbaniştii lor au constatat cu stupoare că localnicii se opun oricăror transformări „pozitive” : aşa a fost şi trebuie să rămână oraşul nostru – spun ei –, asta e copilăria şi tinereţea noastră, nu vrem să ne fie demolate !) Dar „blocuirea” nu a fost o operaţiune otova şi nici rezultatul ei nu e o apă şi un pământ. Bogdan Suditu desface felie cu felie noua filosofie rezidenţială, fiecare etapă având propria ideologie dăltuită în documente, scopuri anume, buget drămuit, forme diferite de arhitectură şi constrângeri de buletin care fac din locuire un instrument de modelare socială şi individuală. Nici demolările nu au fost toate la fel (e un drum lung de la asanările utilitare din anii ’50 la absurdităţile discreţionare de după 1984), ci, „în lumina” comandamentelor politice (atomizare, uniformizare, izolare), le vedem mutând la început o stradă întreagă într-un bloc, pentru a sfârşi risipind o altă stradă prin scări de blocuri din trei sectoare…
Cât de importantă e casa pentru locuitorii unui oraş ? Cine nu s-a gândit niciodată la asta va găsi răspunsuri uimitoare în Bucureştiul în locuinţe şi locuitori. Şi nu e oare grăitor faptul că „prin Decretul-lege nr. 1 din 26 decembrie 1989 privind abrogarea unor legi, decrete şi alte acte normative, Consiliul Frontului Salvării Naţionale a hotărât abrogarea a 13 legi, decrete şi alte acte normative emise de fostul regim dictatorial […], dintre care patru acte normative aveau legătură cu domiciliul, locuirea şi planificarea (sistematizarea) urbană şi teritorială” ? E sigur că Bogdan Suditu nu avea nevoie de o asemenea probă pentru a sluji cu atâta aplicaţie cauza locuirii. Mai degrabă pare să fi fost inspirat de la bun început de înţelepciunea populară care-l sfătuieşte pe om cum să-şi împlinească viaţa : să-ţi faci o casă, să creşti un copil şi să plantezi un copac.